Serbia In Contextul Relatiilor Internationale Intre Anii 1804 1815

SERBIA ÎN CONTEXTUL RELATIILOR INTERNAȚIONALE

ÎNTRE ANII 1804-1815

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONTEXTUL INTERN AL PROBLEMEI SERBIEI LA ÎNCEPUTUL SEC. XIX

Cadrul general de la revoluția burgheză din Franța (1789) la revoluția sîrbă

Cauzele generale ce au determinat la apariția revoluției sîrbă

CAPITOLUL II. MISCAREA DE ELIBERARE A SERBIEI 1804-1815

2.1. Prima revoluție sîrbă din 1804

2.2. Țara românească și revoluția sîrbă (1804-1815

2.3. A doua revoluție sîrbă din 1815

III. PROBLEMA SÂRBĂ LA TRATATUL DE PACE DE LA VIENA

3.1. Competiția austro-rusă în Serbia 1804-1815

3.2. Poziția Rusiei față de poporul sîrb

3.3. Ambițiile Austriei mediatoare și tratatul de la Viena

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea și importanța temei.

Originile istoriei Serbiei actuale se găsesc în migrațiile slave în Balcani, pe teritoriile conduse de Imperiul Bizantin, între secolele V-VII.

Triburile slave au migrat pe rând din nordul Europei Centrale (Polonia actuală) și din stepele din estul Europei, însoțind triburile avare in migrația lor spre Europa Centrală și de Vest.

După destrămarea uniunii triburilor avare, slavii s-au emancipat de sub controlul acestora si s-au dispersat în Balcani, stabilindu-se printre satele și orașele locuite de populația romanică preexistentă.

A urmat un proces de asimilare a culturii greco-romane, în care triburile slave au încercat să imite și adopte organizarea și structurile statale tipice Imperiului roman, preponderent în forma sa bizantină.

Pentru multe secole din acest moment uniunile politice ale sârbilor au fost făcute cu ajutorul conducătorilor valahi și bulgari, rezultând un întreg șir de așa-numite țarate, având conducere, populație și frontiere foarte imprecise, măcinate de puternice certuri interne.

Unul dintre primele state sârbe, înființat în regiunea Rascia sau Raška, a fost înființat la jumătatea secolului al XII-lea de Casa Vlastimirović; a devenit Regatul Serbiei, iar ulterior, prin regrupare, a evoluat în Imperiul Sârb sub guvernarea Casei Nemanjić, care s-a extins până la un punct culminant în secolul al XIV-lea.

Statul Sârb a dispărut în secolul al XVI-lea destrămată de certurile interne și de cucerirea otomanilor. Succesul Revoluției Sârbe împotriva dominației otomane în 1817, a dus la înființarea Principatului Serbiei, la care independența a fost recunoscută oficial în 1878.

Ca urmarea a unei victorii în Războaiele Balcanice în 1913, Serbia s-a extins până la Vardar Macedonia, Kosovo și Raška (regiune).

În 1918, regiunea Voivodinei și-a proclamat secesiunea față de Austro-Ungaria pentru a se unii cu Regatul Serbiei, iar imediat după întreaga Serbie va deveni o parte din Regatul Iugoslaviei.Radacinile statului se întind pâna în secolul al VII-lea si se suprapun istoriei Dinastiei Vlastimirovic.

Între anii 1459 – 1804, Serbia în pofida a trei invazii austriece si a numeroase rebeliuni, a ramas sub conducerea Imperiului Otoman. Viata religioasa a fost dominata de Islam, fapt care a dus la numeroase convertiri. Cei convertiti au preluat denumirea de musulmani, iar mai târziuni pe cea de bosniaci, refuzând sa mai fie identificati drept de sârbi. Revolta anilor 1804-1813 condusa de catre Ðorde Petrovic (cunoscut si sub denumirea de Karageorge – "George cel Negru"), și revolta din anul 1815, a dus la înființarea Principatului Serbiei. Având o autonomie larga față de Imperiul Otoman, este considerat precursorul Serbiei moderne.

O istorie complexă a avut Serbiaîn perioada modern și plină de evenimente mai ales în perioada 1804-1815.

Scopul lucrării noastre este analiza exhaustivă a Serbiei în contextual relațiilor internaționale în perioada 1804-1815.

Obiectivele propuse sunt:

contextul intern al problemei serbiei la începutul sec. XIX

miscarea de eliberare a serbiei 1804-1815

problema sârbă la tratatul de pace de la Viena

Gradul de investigație a lucrării. Susele principale istorice în care sunt analizată aspecte din lucrarea noastră, le găsim în lucrările autorilor: Ciachiar Micolae, Ela Cosma,, precum și în culegerile autorilor străini: Mustafa Ali Mehmed, Ladislav Hadrovics etc.

Structura lucrării teza conține trei capitole.

În primul capitol intitulat Contextul intern al problemei serbiei la începutul sec. XIX am analizat cadrul general al țărilor sud-est europene de la revoluția burgheză din Franța (1789) la revoluția sîrbă și ne-am referit la cauzele generale ce au determinat la apariția revoluției sîrbă.

În capitolul II cu titlul Miscarea de eliberare a Serbiei 1804-1815 ne-am referit cu detalii la Prima revoluție sîrbă din 1804, am făcut și o referință și la Țara românească și revoluția sîrbă (1804-1815) și am nanalizat și a doua revoluție sîrbă din 1815.

În capitolul III Problema sârbă la tratatul de pace de la Viena, am trecut în revistă Competiția austro-rusă în Serbia 1804-1815, poziția Rusiei față de poporul sîrb, ambițiile Austriei mediatoare și tratatul de la Viena.

CONTEXTUL INTERN AL PROBLEMEI SERBIEI LA ÎNCEPUTUL SEC. XIX

Cadrul general de la revoluția burgheză din Franța (1789) la revoluția sîrbă

Izbucnirea revoluției burgheze din Franța (1789) găsea Imperiul Otoman antrenat într-un greu război, dus simultan cu cele două imperii— țarist și habsburgic — , cele mai interesate în ai lualocul în sud-estul Europei.

În ciuda propunerilor inițiale, conflictul ruso-austro-otoman s-a arătat a fi lung și dificil, deoarece ideile înnoitoare ale revoluției francezei puneau în primejdie monarhiile absolutiste. Deși austria reușit să Cucerească Belgradul (octombrie 1789), înfrîngerile ulterioare și revoluția din Belgia au obligat-o să înceapă negocierile de pace cu Imperiul Otoman. Concomitent, ea a înțles că pentru a împiedica creșterea puterii Prusiei se impunea o apropiere de Anglia, a cărei politică viza desfacerea alianței austro- ruse și menâinerea statu-quo-ului pe continent.[10,p. 225-226]

Totodată pentru a mări eficacitatea presiunii asupra Austiei, Prusia semna în ianuarie 1790, o alinață defensivă cu otomanii, la Istambul, prin care se obliga să le acorde asistență diplomatică, în vederea încheieirii cu Asutria a unei păci făfă anexiuni.

Astfel că, la 14 august 1791, se semna la Șiștov pacea Iîntre habsburgi și otomani pe baza respectării statu-quo-ului antebelic; aproape simultan, între cele două state s-a încheiat și un tratat de prietenie și colaborare. [19,p.332]

Amintim că în timpul negocierilor de la Șiștov, Divanul Țării Românești a prezentat, la 10 mai 1791, un memoriu unde erau revendicate desființarea raialelor Turnu, Giurgiu și Brăila, stabilirea graniței între Imperiul Otoman și Țara Românească pe linia Dunării, domnitorii pămînteni; libertatea exportului de vite, neutralitate și independență politică internă, garantată de Austria și Rusia. În condițiile de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea; memoriul reprezenta cel mai radical proiect privind ieșirea Țării Românești de sub suzeranitatea otomană.

De abia în 1802, prin hatișerifurile acordate Moldovei și Țării Românești, se prevedea fixarea cuantumului haraciuluii la 619 pungi, nici un dregător al Porții neputînd solicita nimic în plus peste obligația haraciului și se stabilea principiul numirii domnilor pe șapte ani, evitîndu-se astfel marea instabilitate a conducerii Principatelor. [19,p.334]

Rămasă singură în fața Imperiului Otoman, Rusia a respins ofertele de mediație ale Marii Britanii, continuînd războiul, dar devenea tot mai clar că proiectele sale inițiale, în ciuda victoriilor militare, nu mai mai puteau fi realizate. În aceste condiții se Încheie Pacea de la Iași (29 decembrie 1791), Imperiul țairistintrînd în posesia Oceakovului și unei fîșii a teritoriului Ucrainei între Bug și Nistru. Rusia s-a grăbit, să încheie pacea cu Poarta, deoarece,—după expresia Ecaterinei a II „iacobinii varșovieni» impuseră o nouă constituție, al cărei spirit liberal lovea puternic în protectoratul rusesc.

Selim al III-lea, urcat pe tron în anul declanșării revoluției franceze (1789), în urma încheierii războiului cu Rusia, se gîndește la aplicarea unor reforme substanțiale care să modernizeze Imperiul. [23, p.20-23]

Aceste reforme, denumite "noua ordine" (Nizam-i Djedid), decretate în urma firmanului din 1793, vor încerca să pună capăt dezordinei în primul rând din finanțe, administație și mai ales din armată. [29,p.300]

Noul sistem nu se mai limita numai la organizarea unei armate în stil european, ci și la efortul de a participa la știința și tehnica europeană, la modul de a înțelege însăși viața, politica și mersul înainte al societății mondiale, care cunoscuse deja revoluția burgheză din Țările de Jos, din Anglia, formarea S.U.A. și declanșarea marii revoluții burgheze din Franța.

Desfășurarea revoluției franceze, campaniile lui Napoleon, au schimbat harta politică a Europei în perioada de apogeu a Imperiului lui Napoleon, acesta avea o populație de 44.000.000 locuitori, la o populație totală a Europei de 167.000.000. Imperiul era împărțit în 130 de departamente și două capitale oficiale: Parisul (547,000 locuitori) și Roma (150.000), cu orașe înfloritoare economic ca Amsterdam, Hamburg, Marsilia, Veneția, Florența, Tormo, Bruxelles, având și o fâșie din Peninsula Balcanică (provinciile iîirice pînă la Cattaro). [11,p.68]

Cu excepția unor teritorii de coastă grecești și dalmatine, relațiile capitaliste în sud-estul Europei erau încă în fază incipientă, pentru ca burgheziile din această zonă a Europei să purceadă la crearea de state naționale.

De fapt, Selim al III-lea nu urmărea crearea unui stat burghez, ci un stat centralizat, cu o armată disciplinată, bine instruită și dotată, și care să nu depindă de feudalii locali. Bineînțeles că toate popoarele care intrau în componența Imperiului Otoman urmau să se supună, în continuare, Porții.

În modernizarea armatei și administrației otomane un rol important urmau să joace specialiștii francezi, care au început să sosească în toamna anului 1792.

A. F. Miller afirma că ar fi greșit să se creadă că sultanul și miniștrii săi reformatori nutreau simpatie față de iacobinii francezi. Din contră, sultanul Selim al III-lea era ostil revoluției franceze, iar executarea lui Ludovic al XVI-lea (cu care Selim corespondase, de pe când era prinț moștenitor) îi repugnase. [28,p. 80]

De asemenea, relațiile cu Franța se răciseră, nu de când Napoleon pătrunsese în Egipt – posesiune a Imperiului Otoman ci mai devreme, din 1797, de când Bonaparte ocupase Veneția, care deținea posesiuni și în Peninsula Balcanică; deci, în directă vecinătate cu otomanii! Expediția din Egipt (1798), constituind un serios atac împotriva integrității Imperiului Otoman, a dus la alianța ruso-otomană din 1798, la care a aderat și Anglia în anul următor (1799). [10, p.238-239]

Țarul Pavel I, iritat de refuzul Angliei de a ceda Cavalerilor Ioaniți insula Malta, se gândește să împartă posesiunile Imperiului Otoman în alianță cu Franța și Austria.

Asasinarea țarului Pavel I (1801) a pus capăt, pe moment, acestor proiecte. O dată cu încheierea tratatului dintre Franța și Poartă, în iunie 1802, Imperiul Otoman recăpăta Egiptul (pe care, de altfel, Franța nici nu-1 mai stăpânea), iar navele franceze obțineau deplina libertate de navigație în Marea Neagră. [10, p.238-239]

Pe plan intern, Selim al III-lea este nevoit să facă concesii rebelului pașă de Vidin, Osman Pazvantoglu,[18] să acorde independență internă Muntenegrului [42,, încă din 1798, un hatișerif de privilegii românilor(1802), și să tolereze (până în 1804) indisciplina ienicerilor care acaparaseră puterea în pașalîcul de la Belgrad.

Popoarele care astăzi fac parte din statul iugoslav, în secolele XVII-XVIII, erau incluse în două mari imperii ale timpului: cel otoman și cel habsburgic, iar o fâșie din litoralul adriatic intra în componența Republicii Veneția.

Poporul sârb n-a privit pasiv cruda și retrogada dominație otomană; de nenumărate ori s-a răsculat cu arma în mână, însă de abia spre sfârșitul secoluebelului pașă de Vidin, Osman Pazvantoglu,[18] să acorde independență internă Muntenegrului [42,, încă din 1798, un hatișerif de privilegii românilor(1802), și să tolereze (până în 1804) indisciplina ienicerilor care acaparaseră puterea în pașalîcul de la Belgrad.

Popoarele care astăzi fac parte din statul iugoslav, în secolele XVII-XVIII, erau incluse în două mari imperii ale timpului: cel otoman și cel habsburgic, iar o fâșie din litoralul adriatic intra în componența Republicii Veneția.

Poporul sârb n-a privit pasiv cruda și retrogada dominație otomană; de nenumărate ori s-a răsculat cu arma în mână, însă de abia spre sfârșitul secolului al XVIII-lea această luptă capătă un caracter organizat. Imperiul Otoman este nevoit să țină cont de acești factori și în special de schimbarea raportului de forțe care survine în secolul al XVIII-lea, în sensul că Habsburgii ținteau să subordoneze Serbia.

Documentele epocii scot în evidență faptul că sultanul Selim al III-lea (1789-1807) s-a ocupat în mod special, în perioada 1791-1801, de pașalîcul de la Belgrad, așa-numita "krajina" (adică regiunea de margine, de graniță) și vizirul de Belgrad, Hagi Mustafa-Pașa, primea dispoziții precise: să lupte cu hotărâre împotriva abuzurilor funcționarilor otomani, sprijinindu-se pe cnejii sârbi. Pașalîcul de la Belgrad fiind pentru otomani, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o regiune de graniță de o deosebită importanță, căruia – după Pacea de la Șiștov (1791) – i s-a acordat o totală autonomie, cu scopul de a opri emigrările și, totodată, de a întoarce măcar o parte din cei 50 000 de locuitori care au trecut în Voievodina și în alte părți ale Imperiului Habsburgic. [4, p.20-210]

Firmanele din 1791, 1793, 1794, 1796 acordau o largă autonomie pașalîcului de la Belgrad, scutiri de impozite, privilegii pentru negustori, pentru a înviora economic această regiune și a-i crea o siguranță pe plan politic.

Aceste eforturi nu au rămas fără urmări: s-a produs o înviorare în agricultură, meșteșuguri și comerț, numeroși sârbi s-au reîntors la vetrele lor, iar dragostea de libertate a sârbilor, pe de o parte, și incapacitatea putredului sistem otoman, pe de altă parte, vor duce curând la declanșarea răscoalei din 1804.

Deși pașalîcul era relativ slab populat (în jurul anului 1804 avea 368.000 locuitori), numeroși târgoveți, ridicați în special din mijlocul satelor, exportau anual peste 200.000 de porcine, agricultura prospera, însă întoarcerea ienicerilor în pașalîc (1801) a curmat această stare.

Ienicerii au acaparat cu forța pământurile spahiilor și au transformat pe țăranii sârbi în iobagi de-ai lor, mărindu-le cu mult obligațiile. La sfârșitul lunii ianuarie 1804, descoperind un complot al sârbilor care se pregătea, prin vicleșug, au fost convocați 68 de cneji și decapitați.

În această nouă situație, atât de complicată și grea, singura soluție era răscoala armată. Nicolae Iorga are dreptate, parțial, când afirmă că față de ieniceri, spahii se comportau mult mai omenos: "…vorbeau sârbește și trăiau cu țăranii lor în legături destul de bune. Mulți dintre ei erau de origine sârbescă sau bosniacă, ca vestitul pașă Bechir, și comandantul oștilor turcești pentru înăbușirea răscoalei, Heviz, era sârb de naștere".[4, p.20-210]

La mijlocul lunii februarie 1804, răsculații din regiunea păduroasă a Sumadiei, la scupștina din Orașec îl aleg drept conducător al răscoalei pe Karageorge și hotărăsc începutul luptei organizate împotriva ienicerilor, cât și extinderea răscoalei pe tot cuprinsul pașalîcului. [21, p.70-73]

Astfel, în nahija (districtul) Valevo, răsculații aleg drept șef pe cneazul Iacob și pe protoierul Matijia Nenadovic; în districtul Smederevo este ales conducător negustorul Dijiușa Vulicevic; în districtul Pojarevac, țăranul înstărit Milenco Stoicovic, iar în districtul Rudnicco, târgovețul Milan Obrenovic, secundat de tânărul său frate Milos Obrenovic. în curând, toate regiunile răsculate, în vederea coordonării răscoalei, îl recunosc drept conducător pe George Karageorge.[40, p. 6]

În martie 1806, din 12 districte ale pașalîcului Belgrad, 9 au fost eliberate. Sârbii i-au alungat pe ieniceri din satele și orașele, cu excepția orașului Belgrad, unde ienicerii s-au menținut doi ani. Această răscoală a avut un pronunțat caracter antifeudal, deoarece majoritatea ienicerilor și spahiilor erau deținători de domenii în Serbia. Baza răsculaților o formau țăranii, care trăiau în obștii, conduși de burghezia sârbă în formare, iar nucleul militar – unitățile militare recent create, conduse de oameni care au făcut serviciul militar în Austria, sau de sârbii din Bosnia și Herțegovina, care serviseră în armata turcă. Alături de sârbi, după cum consemnează izvoarele, au luptat greci, vlahi, bulgari, muntenegreni. [40, p.6]

Cauzele generale ce au determinat la apariția revoluției sîrbă

În continuare vom analiza transformările la nivel general ce au avut loc în sud-estul Europei, ce au adus la apariția revoltei în Serbia.

Tratatul de la Kuciuk Kainargi (1774), cel de la Aynali Kavak (1779), ca și Tratatul comercial de la Istanbul (1783) fac din Rusia un puternic concurent al Franței, iar Tratatul comercial austro-otoman din 1784 marchează pătrunderea economică în sud-estul Europei și a monarhiei habsburgice. În această perioadă, principalele produse ale Peninsulei Balcanice rămân cerealele și creșterea vitelor. Grâul este produs în cantități mari în Principatele Române, Banat, Serbia, Tracia, Tessalia, Macedonia.

Foarte răspândită în teritoriile românești era și cultura porumbului. Bumbacul cultivat mai ales în Macedonia, Tracia, Tessalia, începe să fie tot mai solicitat pe piața europeană, căci războaiele de țesut din Occident aveau nevoie de materie primă; tot așa și tutunul produs în Macedonia și Tracia este solicitat în exterior. Cânepa și inul erau solicitate în interior pentru îmbrăcămintea băștinașilor; zarzavaturile, vinurile, (românești, grecești, albaneze etc), ca și citricele, măslinele, untdelemnul, stafidele produse mai ales în teritoriile Greciei continentale (Creta, Cipru, Eubeea, Ionice, Hidra, Thasos, Rhodos).

Totodată, peștele provenit din mările Egee, Ionică, Adriatică, Neagră, Mármara și din numeroasele lacuri (Ohrid, Prespa, țrespa Mică, Dojran, Shkader, Smradlivoto Ezero, Voiviis, Koronia, Volve, Tertuf, Razelm, ca și numeroasa salbă de lacuri românești de la nord de Dunăre, de la Bistreț și Șuhaia, până la Ialpug, Catalbung și Sasik), ca și cel provenit din apele curgătoare, constituia atât hrana băștinașilor cât și marfă de export.

Arta militară turcă rămăsese la nivelul secolului al XVI-lea.

Soldații purtau o îmbrăcăminte greoaie și incomodă, erau prost înarmați și comandați de ofițeri incapabili. Artileria – în secolele trecute, la mare înălțime și care fusese apreciată în mod special de Maximilian de Austria – era acum constituită din piese învechite, fiind unul dintre punctele cele mai slabe ale armatei turcești. Flota turcă prezenta același regres, iar după dezastrul suferit la Ceșme, aproape că nici nu mai exista.

În urma decăderii Imperiului, autoritatea efectivă a sultanului se limita la capitală, împrejurimi și drumurile de etapă strategice. Egiptul, Algeria, Tunisul și Tripolitania nu mai fac parte, decât nominal, din Imperiu. în 1770, unul din beyi egipteni, Aii, refuză să recunoască autoritatea sultanului, alungă pe pașa turc din Cairo, bate monedă cu efigia sa și încheie un acord cu un mare feudal din Siria, Daher Tahir, punând bazele unui stat egipteano-sirian de sine stătător.

Nu autoritatea centrală reușește să-1 detroneze, ci șefii mamelucilor egipteni, Ibrahim și Murad, care acaparează puterea. Guvernatorul Bagdadului, Suleyman-Pașa, georgian convertit la islamism, împreună, cu garda sa (kulemeni – sclavi proveniți din zona Caucazului) obligă pe sultan să-1 numească și guvernator de Bassra, extinzîndu-și puterea și asupra Irakului de sud și Ne permitem să facem referiri la discuția avută în 1867 a marelui vizir Kececizade Fuat-Pașa cu Napoleon al III-lea: "Sire, cel mai puternic stat din lume rămîne tot statul nostru, pentru că atât dumneavoastră, străinii din afară, cât și noi, turcii dinăuntru, ne căznim simultan să-1 distrugem, dar nu reușim în nici un fel"-cuvinte perfect valabile și pentru sfârșitul secolului al XVIIII-lea.

In timp ce Imperiul Otoman dădea semne vizibile de decădere, adversarii săi se întăreau militar și economic.

Marile puteri europene -cu excepția Austriei – au beneficiat din plin de descoperirile geografice, creându-și colonii, turcii neparticipând la acest proces de acumulare primitivă a capitalului; în plus, marile puteri au făcut din Imperiul Otoman o țintă a interesului lor colonial Totodată, este perioada de formare a națiunilor și a statelor naționale. Dacă în cadrul statelor multinaționale europene se detașa o națiune dominantă (cea rusă în Imperiul Țarist, cea germană în Imperiul Habsburgic), din cauza menținerii târzii a relațiilor feudale și a regionalismului, națiunea turcă se formează de-abia spre sfârșitul secolului al XIX:lea.

După părerea istoricului A. F. Miller, orientalist, specialist în epoca Modernă, turcii – cu excepția Anatoliei și a părții din Tracia Răsăritenă, limitrofă cu Istanbulul – erau considerați străini de către băștinașii provinciilor din cadrul Imperiului. Iar un turc din Asia cu unul din Balcani sau Egipt se simțea tot atât de străin, la fel cum era grecul din Moreea față de arabul din Bagdad.

Desigur, problemele nu trebuie privite simplist. In ciuda numeroaselor piedici, comerțul se dezvoltă, totuși; orașele se măresc, pulsează animația la Istanbul, Smirna (Izmir), Damasc, Bagdad, Beirut, Cairo, Alep, Salonic, Sofia, Filipopoli, Mostar, Belgrad, Sarajevo, Scutari, Rusciuk, lanina, Voios, Serres, Larissa etc. Comerțul, mai ales cel extern, devine, însă un monopol al străinilor – în primul rînd profitând francezii, de pe urma capitulațiilor. Ei posedă factorii înfloritoare în Siria și pe litoralul răsăritean al Mării Egee.

Bilanțul comercial al Franței cu Imperiul Otoman atinge 50-70 milioane de livre anual, ceea ce depășește volumul comerțului Turciei cu restul puterilor europene la un loc.

În ciuda taxei derizorii pe mărfurile intrate în Imperiul Otoman (3% din valoarea lor), în orașele maritime otomane se formează o burghezie eterogenă: greci, armeni, aromâni, evrei, spanioli, levantini, care posedă și jonglează cu capitaluri apreciabile.

De pe urma haosului monetar – circulau în mod liber monede turcești (aspru, beșlik, yilik, onlik, izlot, piastru, finduc etc.) și străine (ducatul venețian, ducatul imperial austriac, ducatul olandez, talerul spaniol, realul,-talerul saxonic, piastrul de Raguzza, rabla etc.), iar valoarea lor oficială diferea în mod esențial de cea reală zarafii câștigau sume fabuloase; dar, în detrimentul schimburilor comerciale.

Drumuri comerciale brăzdau sud-estul Europei, pornind de la Istanbul, Salonic, Raguzza (Dubrovnik), unele mergînd spre Sofia, Belgrad, ajungând la Budapesta, Raab, Viena, Leipzing, alteîe spre Polonia și Rusia, deci nord și nord-est, trecând și prin principalele orașe românești Craiova, Sibiu, Brașov, București, Ploiești, Tulcea, .Iași, ca și cele spre vest, spre literalele adriațic și ionic, făcând legătura cu Italia.

După cum arătam, o ramura importantă a economiei sud-est europene era și creșterea vitelor. Caii românești, apreciați foarte mult și de Dimitrie Cantemir: "…cai mari, falnici, renumiți prin frumusețea armonioasă a făpturii, prin iuțeala și prin rezistența lor și foarte lăudați nu numai de poloni și de unguri, dar chiar și de turci, care au și un proverb de folosit: «Acem dilberi Bogdan bargiri meșhurdir», adică «un persan tânăr și un cal Moldovenesc sunt mai de laudă ca orice». [7 p.117]

Pământurile românești mai erau pline de turme de oi, pe care D. Cantemir le împarte în trei rase: cele de munte, cele de Soroca și cele sălbatice, anual peste 60 000 (turcii le numesc Kyvirgic), numai din Moldova, luau drumul Istanbulului, special pentru bucătăria sultanului. Totodată, peste 40 000 de boi mari și frumoși, anual, erau mânați prin Polonia, la Danzig, iar de acolo, vânduți sub denunirea de "boi polonezi".

Pe lângă vite, produsele animaliere (carnea, brânza, untul, seul, pieile, lâna) erau folosite atât pentru consumul intern al fiecărei gospodării, cât și pentru nevoile pieței. Teritoriile sârbești erau renumite pentru creșterea porcilor și produselor derivate, jambonul muntenegrean fiind foarte apreciat atât la Veneția, cât și în Austria. Albinele dădeau din belșug ceară și miere, iar pădurile seculare din această zonă a Europei ofereau nu numai lemn pentru construcții și combustibil, dar și loc viețuitoarele sălbatice ce ofereau ce oferea carne pentru hrană și blănuri pentru a se apăra de frig.

Dimitrie Cantemir pomenește nu numai de livezi în Moldova, ci chiar și de păduri de pomi fructiferi. La munte, fructele cresc de la sine, la șes trebuie cultivate, dar astfel devin mult mai gustoase. Eruditul domn moldovean consemna că rodnicia lor este atât de mare, încât polonezii de câte ori veneau în Moldova sau treceau prin Moldova, ziceau că n-au nevoie de provizii pentru armată, '..socotind că le ajung, lor și armatei, roadele pe care regiunea li Ie punea din belșug la îndemână". [7, p.109]

Sistemul militar feudal otoman, care funcționase ireproșabil în perioada marilor cuceriri, intră spre sfârșitul secolului ai XVIII-lea în faza de descompunere, datorită dezvoltării relațiilor capitaliste. Suntem nevoiți sa dăm unele explicații. Pe baza legilor otomane, întregul fond funciar aparținea sultanului, de care dispunea după bunul său plac.

Astfel, întregul fond fiind practic proprietate de stat, era împărțit în trei mari categorii:

1. Imas emu mari latifundii date înalților demnitari (mari viziri, beylerbey etc.), pe baza funcției pe care beneficiarul o deținea în stat. La pierderea funcției se pierdea și dreptul de folosire;

2. vakuf – latifundii date bisericii musulmane și instituțiilor de binefacere, prin firmane speciale emise de sultan și care, practic, rămâneau în folosința instituției respective;

3. mulk și mirie – pământuri date în special spahiilor, în schimbul serviciilor militare prestate în armata otomană. Erau de două categorii, în funcție de venitul pe care-1 aduceau: a. timarurile – care asigurau posesorului un venit anual între 1.500 și 20.000 aspri și b. ziameturile – asigurau un venit anual între 20.000 și 100.000 aspri.

Aceste terenuri date în folosință temporară, odată cu scăderea puterii centrale, feudalii otomani, ca și proprietarii musulmani, le trec în proprietate deplină, adică în ciflîkurP. Prin dezvoltarea și extinderea ciflikurilor se înăsprește situația țărănimii, ca și a micilor propietari de pământ. Unii creștini, foarte puțini la număr, reușesc să cumpere pământuri și mori, să facă comerț, să practice cămătăria, devenind intermediari între feudalii turci și populația creștină.

De asemenea, și din repartizarea impozitelor își creează o sursă de venituri. In Bulgaria, aceștia erau numiți ciorbagii, dar ei existau și în Serbia, și în Macedonia, în Tessalia, ca și în alte provincii ale Imperiului. Creșterea nevoilor pieței, prețul ridicat la unele produse solicitate, duce și la schimbări demografice. Apar sate noi, se dezvoltă noi târguri și orașe, încep să se țină iarmaroace și bâlciuri care atrag negustori din toate colțurile Imperiului otoman, din teritoriile românești (București, Galați, Craiova, Brașov, Sibiu), dar chiar și din Budapesta, Viena, Leipzing, Odesa etc. Comerțul intern, care se găsea în mîinile grecilor, armenilor, aromânilor, macedonilor, evreilor, turcilor începe să treacă din ce în ce mai mult în mâinile sârbilor și bulgarilor.

În perioada de care ne ocupăm, adică a doua jumătate a secolului al XVIH-lea, se dezvoltă cu pași repezi și industria. Crește» rea economiei de schimb, deplasarea țăranilor spre centre urbane, dezvoltarea ciflikurilor, lipsa unor impozite speciale pentru industrie au fost factori favorizanți. Numeroase sate din Tessalia se specializează în industria textilă, altele în vopsirea fibrelor textile; cele din Bulgaria.

De asemenea, se cuvine a fi scoasă în evidență și puternica influență spirituală a regimului otoman în Balcani, în celei peste trei secole de dominație (ne referim până la sfârșitul secolului al XVIII-lea). Elementele arabe în catalană, castelană și portugheză sunt mult mai reduse decât cele turcești în limba popoarelor din Peninsula balcanică aflate direct sub administrația Porții, [6, 36,] ca și influența în obiceiuri, muzică, costume.

Acest colorit oriental se manifestă mai pregnant în viața orașelor. Merită de reținut ideea că grecii, foștii stăpînitori ai Imperiului Bizantin, au acceptat să lucreze pentru Imperiul Otoman, ca și faptul că biserica ortodoxă și-a utilizat influența spirituală în a convertii pe enoriași săi de a se supune noilor stăpânitori. în legătură cu grecii, se cuvine de făcut următoarea remarcă: folosind patriarhia de la Constantinopol în interese proprii, ca și posturile de dragomani, care erau funcții-cheie în relațiile Porții cu marile puteri, aristrocația greacă de la Istanbul, fanarioții dețineau în secolul al XVIII-lea poziții economice și financiare deosebit de importante în Imperiu, ca și demnitățile de principi ai Moldovei și Țării Românești.

În timp ce marea masă a poporului grec, aflată în Grecia continentală, în Moreea (Peloponez) și insule era supusă exploatării feudalilor otomani, fanarioții ajung să fie urâți de populațiile românească, sârbă și bulgară, mai mult chiar decât turcii. [43, p.250-253]

Unul dintre marii balcanologi contemporani, istoricul iugoslav Vasa Cubrilovic arată că după Mohaci (1526), întreaga biserică sârbă a căzut sub dominație otomană. Biserica se repliază, Patriarhia de la Pec devine autocefală din 1557 și își extinde jurisdicția asupra tuturor teritoriilor sârbești. Se construiesc noi mănăstiri, sînt conservate și reparate cele vechi, se deschid noi eparhii în Ungaria, Croația, Bosnia.

Patriarhii din neamul Sokolovic: Makarije (1557-1574), Antim (1572-1575), Gherasim (1575-1586), Sava etc., au fost ajutați de rudele lor Mehmed-Pașa Sokolovic – mare vizir (1565-1579), Ferhat-Pașa Sokolovic beylerbeyil Rumeîiei, Mustafa-Pașa Sokolovic.[41, p.48-52].

Imperiul Otoman fiind un stat islamic, biserica sa se extindea numai asupra mahomedanilor. Astfel, sultanii turci nu puteau da legi bisericilor nemusulmane, ci emiteau capilor bisericii, berate, aceștia având deplina autonomie în relațiile cu enoriașii săi. Pe baza beratului, pariaihul sau mitropolitul (vlădica) își extindea autoritatea asupra întregii biserici pe care o păstoreau. Patriarhul de la Pec era autoritatea care făcea legătura între sultan și poporul sârb; în plus, fiind la periferia Imperiului, nu se făceau presiuni către puterea centrală. [41, p.20-48]

El era nu numai autoritatea supremă spirituală, ci și politică. Răspundea pe linie de stat de enoriașii săi, era apărat de organele executive otomane și era păzit de o gardă de ieniceri pentru a nu i se duce prejudicii.

Afară de patriarh și Sinod, problemele majore ale poporului sârb erau discutate de către adunările (Saborurile) ecleziastice la care participau reprezentanții tuturor rangurilor bisericești, inclusiv ai poporului.

Academicianul Vasa Cubrilovic afirmă că, sub turd, a avut loc o democratizare a bisericii sîrbești, unde ierarhia feudală a fost înlocuită de o ierarhie a valorilor ieșite din rândurile poporului. [27, p. 120; 23; 38]

Prelații bisericii strâng dările pentru autoritatea centrală, au dreptul să poarte arme, au drept de judecată asupra supușilor lor, încheie căsătorii, hotărăsc dreptul de moștenire, țin evidența stării civile.

Vom arăta într-un alt capitol că biserica sârbă va intra în confict cu autoritatea centrală, când abuzurile vor lua proporții și când sultanii nu vor mai respecta actele emise de ei înșiși, sau de predecesorii lor. în Muntenegru, autoritatea bisericii va fi atât de mare, încât în secolele XVIII-XIX capii bisericii vor deveni și șefi ai statului.

Patriarhia de la Constantinopol (Vaseljenska), considerată matca tuturor bisericilor ortodoxe, în secolele XVII-XVEQ și-a pus toate armele în slujba intereselor grecești, în slujba expansiunii asupra întregii Peninsule Balcanice, reușind să lichideze Patriarhia de la Pec în 1766, încă din 1765, ultimul patriarh sârb, Vasile Brkic (din 1763) este înlocuit, ca "infidel", de către sultan, cu grecul Kalinik (1765-1766).

Astfel, la 11 septembrie 1766, prin firman special, este deci lichidată Patriarhia de la Pec și întreaga biserică sârbă subordonată Patriarhiei de la Constantinopol. Peste câțiva ani este lichidată și Arhiepiscopia autocefală de Ohrida. Astfel, întreaga Peninsulă Balcanică ortodoxă este subordonată Patriarhiei de la Constantinopol. Pentru ultima oară, spre sfârșitul secolului al XVHI-lea, profitând de miopia Porții, Bizanțul se extinde până la Dunăre, Sava și Marea Adriatică, nu ca stat, ci ca biserică.

2. MIȘCAREA DE ELIBERARE A SERBIEI 1804-1813

2.1. Prima revoluție sîrbă din 1804

În prima etapă a răscoalei (1804-1806), sârbii răsculați au păstrat formal dependența față de puterea centrală, adică față de sultan. Ei au declarat că luptă în potriva ienicerilor, pentru păstrarea ordinei și legalității. Selim al III-lea, socotindu-i pe ienicerii care acaparaseră puterea în pașalîcul de la Belgrad ca pe dușmanii săi politici, a trimis de la Istanbul un pașă și trupe în ajutorul sârbilor. Spahii au dat și ei ajutor sârbilor, deoarece, alungați de ieniceri în 1801 și luându-li-se pământurile, credeau că prin îndepărtarea ienicerilor își vor recăpăta domeniile. După ce ienicerii au fost alungați și din Belgrad la 1806, pașa trimis de sultan în ajutorul sârbilor, i-a somat pe aceștia să depună armele, ceea ce sârbii au refuzat.

Incendierea mănăstirii Studenica, în aprilie 1806, a marcat începutul invaziei turcești și războiul fățiș între Serbia și Imperiul Otoman. în lupta de la Șabac, din 13 august 1806, Karageorge a distrus oastea turcă ce venea din Bosnia, comandată de căpitanul Kului. în această bătălie, cavaleria sârbă a dat un atac combinat împreună cu pedestrimea, care a năvălit cu cuțitele asupra turcilor.

Această victorie a avut un mare răsunet printe slavii sudici. Sârbii din Voievodina, din Dalmația din Muntenegru și din Bosnia au trimis ajutoare în bani, armament și oameni. După această victorie, o delegație sârbă a fost trimisă la Istanbul, pentru a ajunge la o înțelegere cu sultanul.

Acesta recunoaște autonomia Serbiei, fără a admite garantarea acesteia de o altă putere, însă intrarea în război a Rusiei și noile succese ale sârbilor pe câmpul de luptă fac ca sârbii să denunțe acordul. În septembrie 1804, la Sankt Petersburg sosește o „mare ambasadă” sârbească,

în frunte cu arhiepiscopul Matija Nenadović, unul dintre capii revoluției sârbe.

De vreme ce sârbii nu au obținut nimic din partea Austriei, ei trebuie să se adreseze Rusiei, „care este de o rasă și de o religie cu noi” (qui est de notre race et de notre religion). Așadar, se alcătuiește un memoriu, pe care îl va înmâna însuși țarului o delegație condusă de arhiepiscop.

Îmbarcați pe Dunăre, vasul cu care călătorește delegația este aruncat de o furtună pe malul austriac, unde, din fericire, nu se controlează pașapoartele. Ajuns la București, Matija Nenadović e asaltat de sârbii refugiați acolo, care-l întreabă: „Ce face Karađorđe? Cum sunt frații noștri?” Apoi delegația străbate cale lungă, prin Kiev, unde îl întâlnește pe marele duce Constantin, și Harkov, până la Sankt Petersburg.

Prințul Adam Czartoryski, la vremea aceea ministru țarist de Externe, întâmpină cu răceală delegația sârbă și le sugerează mesagerilor lui Karađorđe să își resolve problemele nemijlocit cu Turcia, cu toate că promite susținerea diplomatică a Rusiei. În general, relațiile dintre Rusia și Serbia în această perioadă sunt, conform lui Nikita Bondarev, „la mila alianțelor internaționale, cărora Rusia li se alătură sau pe care le abandonează, schimbând constant vectorul politicii sale externe”.

În particular, după înfrângerea armatelor ruso-austriece la Austerlitz, Imperiul țarilor semnează un tratat de pace cu Poarta, în care promite că nu va oferi ajutor militar rebelilor sârbi.

Istoriografia iugoslavă arată că, până în 1807, răscoala a avut un caracer relativ moderat față de Poartă, în sensul că răsculații doreau o autonomie sub garanția colectivă a marilor puteri, practic cu mici modificări, erau mulțumiți de situația pe care o aveau în 1801, adică în ajunul invadării pașalîcului de ieniceri. în orașele eliberate în anii 1804-1805 (Rudnik, Valievo, Sabac, Pojarevac, Smederevo etc), după ce ienicerii răsculați au fost alungați, viața s-a desfășurat normal, într-o colaborare corectă cu meșteșugarii și negustorii musulmani, în care sârbii vedeau prieteni.

Din 1807, această concepție se schimbă, sârbii dorind ca întreaga populație musulmană să părâsescă Serbia, mai ales spahii, căci răscoala a evoluat luând caracterul unei adevărate revoluții agrare, antifeudale.

La asaltul cetății Belgrad, care a avut loc la sfârșitul anului 1806, sârbii, pe lângă tunuri de lemn, aveau tunuri de fier capturate de la turci și tunuri turnate în Slovenia și trimise lor. Asaltat din patru părți, Belgradul este eliberat. în luptele crâncene purtate pentru eliberarea orașului s-au evidențiat harambașa Stanoie Glabas și voievodul Vasa Cearapic. [10, p.20-210]

Victoriile de la Sabac, Deligrad și în special eliberarea Belgradului i-au îmbărbătat și mai mult pe sârbi și au trezit speranța eliberării definitive de sub turci. Războiul ruso-turc, începând în decembrie 1806, a dat un nou imbold luptei sârbilor25. Este cazul să amintim că, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, pe teritoriul Serbiei Răsăritene au luptat și pandurii români conduși de Tudor Vladimirescu. [20, p.256]

În timpul războiului ruso-turc (1806-1812), în prima fază rușii îi susțin pe sârbi, alianța reciproc avantajoasă fiind pecetluită prin convenția Paulucci-Karageorge

din 10 iulie 1807. Însă, în urma armistițiului încheiat la Slobozia între țariști și otomani în august 1807, rușii îi abandonează pe sârbi. Odată cu sosirea în Serbia a reprezentantului țarului Constantin Rodofinikin, care se aliază cu oponenții lui Karageoorge, acesta caută ajutor la francezi și austrieci. În 1808, Karageorge se declară prinț ereditar al Serbiei, iar la 1809, la reluarea ostilităților ruso-turce, el sprijină armatele țariste, din dorința eliberării țării de sub dominația otomană. Este drept, Karageorge câștigă victoria de la Novi Pazar, dar în schimb la Niš suferă înfrângerea, iar otomanii se îndreaptă spre Belgrad.

Așadar, în august 1809, sârbii lui Karageorge. rușii conduși de Rodofinikin trec Dunărea pe teritoriul Imperiului habsburgic, în Voivodina de azi. Un an mai târziu, în iunie 1810, trupele țariste pătrund în Serbia pentru a doua oară, o parte din acțiuni fiind coordonate de mareșalul M.I. Kutuzov.

În februarie 1811 rușii ocupă însăși capitala Belgrad.

În virtutea alianței încheiate cu Rusia, cunoscută în istoriografia sârbă sub denumirea de "convenția Karageorge-Paulucci", țarul a luat sub oblăduirea sa Serbia, căreia i-a acordat o constituție, ajutor în organizarea instituțiilor civile și militare, prevăzând și abolirea relațiilor feudale. Deși această convenție practic nu s-a aplicat, este interesant că statul autocrat rus, sprijinitorul relațiilor și al ordinii feudale, pentru a contracara Franța și ideile revoluției franceze era nevoit, ținând cont de conjunctură, să sprijine noul.

După Pacea de la Tilsit (1807) dintre Rusia și Franța, pe baza căreia Rusia ceda Franței insulele Ionice și Boka Kotor, și Armistițiul ruso-turc din august 1807 de la Slobozia, Serbia începe să se orienteze către Austria și chiar către Franța, Rusia abandonând Peninsula Balcanică, sârbii rămânând descoperiții în fața armatei turcești.

Încă din 1805, în teritoriile eliberate funcționa noua administrație sârbă, care era coordonată de un guvern provizoriu, sub conducerea lui Karageorge, denumit "Consiliul de conducere".

Unii voievozi sârbi, preluând conacele spahiilor și din ambiția de a se îmbogăți cât mai repede și prin orice metodă, supun pe țăranii sârbi la vechile obligațiile feudale, ceea ce generează numeroase abuzuri.

Astfel, Karageorge este nevoit să tempereze pe mulți din locțiitorii săi, iar din 1811 să ia măsuri în vederea centralizării puterii. Karageorge, ieșind dintr-un mediu țărănesc, de-abia știa să scrie, dar, înzestrat cu reale calități de conducător (voinic, viteaz, corect), a știut să aplaneze diferitele neînțelegeri dintre căpetenii, să-și câștige simpatia majorității poporului sârb și, astfel, să pună bazele unei dinastii.

La începutul lui 1805, unele zvonuri susțin că „Sublima Poartă, la cererea formală a Rusiei, a consimțit ca Serbia să devină un principat care să fie guvernat asemenea Munteniei și Moldovei” (la Sublime Porte, sur la demande formelle de la Russie, a consenti que la Servie deviendrait une Principauté qui serait gouvernée àl´instar de la Valachie et Moldavie), vehiculându-se chiar numele viitorului domn, în persoana lui Dimitrie Moruzi, fratele domnitorului Moldovei și capu chihaia acestuia la Constantinopol. Totuși, încă nu e sigur „că Turcia ar fi dispusă să abandoneze cea mai frumoasă dintre provinciile sale” (que la Turquie ait abandonné la plus belle de ses provinces), adică Serbia. Dar misiunea rusă acreditează ideea că Poarta nu acționează decât la ordinele Curții de la Sankt Petersburg. Imperiul țarist execută,

așadar, anumite manevre diplomatice, care nu se finalizează.

Abia la 1806, Rusia se angajează în ostilități deschise împotriva Turciei. O armată, condusă de feldmareșal Mikelson, este dislocată de la Nistru la Dunăre. Mikelson îl trimite de îndată pe general maior Ivan Isaev la Karageorge.

Isaev simpatizează cu cauza rebelilor sârbi și îi trimite comandantului său rapoarte entuziaste, participând chiar la ostilități.

Între timp, sârbii obțin succese deosebite, cucerind Belgradul și alte câteva cetăți otomane și alungându-i pe turci din Serbia centrală. În luna mai a anului 1807, primul detașament al armatei ruse, sub conducerea lui Isaev, pășește pe teritoriul sârbesc. Deși detașamentul numără abia o mie de oameni, e suficient de mare pentru a stârni panica otomanilor. La 17 mai, detașamentul lui Isaev face joncțiunea cu trupa voievodului Milenko Stojković, iar cele două unități militare reunite înfrâng armata turcă lângă satul Stubnik, apoi

cuceresc cetatea Negotin, sediul unei mari garnizoane turcești.

Prima victorie a forțelor ruso-sârbe produce entuziasm și optimism în rândul capilor revoluționari, care speră că de acum înainte Rusia le va sta alături, oferindu-le ajutor militar.

Optimismul pare justificat când, la sfârșitul lui iunie 1807, un emisar al țarului Alexandru I, marchizul F.O. Paulucci, sosește în tabăra sârbilor de lângă cetatea Negotin.

Rezultatul negocierilor este cuprins în așa-numita convenție Karagrorge-Paulucci, care exprimă în scris speranțele sârbilor în Rusia. Se recunoaște suzeranitatea Imperiului țarist asupra Serbiei, iar țarul este rugat să numească un guvernator, care să ajute la organizarea unei gubernii și la redactarea unei constituții.

Primul paragraf al convenției afirmă: „Mai presus de toate, prima dorință a poporului sârb este de a se afla sub patronajul maiestății sale imperiale Alexandru Întâiul. Poporul Serbiei roagă cu respect pe maiestatea sa împărătească să numească grabnic un conducător priceput, care să conducă spre binele poporului, să împartă pământul și să elaboreze o

constituție pe placul poporului sârb.” [1, p.199]

Convenția Karađorđe-Paulucci prevede numirea de oficiali ruși în Serbia, trimiterea de comandanți militari ruși și ocuparea cetăților sârbești cu garnizoane țariste, ajutorul experților militari ruși acordat în vederea înființării armatei sârbești, colaborarea medicilor ruși în spitalele sârbești și a specialiștilor ruși pentru a pune pe picioare tehnica și industria sârbă.

Dacă această convenție ar fi fost, într-adevăr, pusă în aplicare, Serbia „s-ar fi transformat într-o colonie rusească” (Serbia […] would have turned into a Russian colony). Totuși, convenția Karađorđe-Paulucci nu a fost impusă sârbilor; din contră, aceștia au insistat să fie integrați Rusiei, ba chiar să fie încorporați oficial Imperiului țarist! [1, p.199]

Între anii 1809-1811 se mai dau o serie de lupte între sârbi și turci, în care trupele otomane se dedau la atrocități în masă. Vom aminti numai lupta de pe dealul Cegar, unde voievodul Ștefan Sindelic, cu 300 de oameni, a trebuit să facă față unei armate de 40.000 oameni comandată de marele vizir Iusuf-Pașa, care încerca să ia Nisul cu asalt . Refuzând să se predea, Sindelic și-a descărcat pistolul într-un butoi cu praf de pușcă, explozia omorându-i atât pe asediați cât și pe mulți dintre asediatori.

Înfuriat, comandantul turc a dat ordin să fie decapitate …cadavrelor răsculaților sârbi iar din 952 de cranii a zidit un turn, faimosul Cele Kula (Turnul de cranii), ca avertisment celor care ar mai îndrăzni să se răscoale împotriva otomanilor! Marele poet francez Alphonse de Lamartine, întorcându-se în 1833 dintr-o călătorie în Orient, cutremurat de priveliștea Turnului de cranii, a scris: "Ochii și inima mea au exprimat în acele clipe tot ce simțeam: o nesfârșită recunoștință și un omagiu față de rămășițele pământești ale acelor oameni viteji și pe ale căror cranii, devenite pietre de temelie, se înalță independența patriei lor. Sârbii să păstreze bine acest monument pentru amintirea viitoarelor generații! El îi va învăța pe cei ce vor veni cât prețuiește independența unei națiuni și cu ce jertfe au plătit strămoșii lor pentru ea".

Răsturnarea situației îi impune țarului Alexandru I alte priorități, decât satisfacerea speranțelor sârbilor. În timpul misiunii lui Paulucci în Serbia, un alt negociator rus, generalul Lashkarev, are convorbiri cu emisarii sultanului la Slobozia. Pacea, recent încheiată de Napoleon la Tilsit, transformase Franța și Rusia în aliați, distrugând coaliția antiotomană ruso-austriacă. Tratatul de la Slobozia (august 1807) le impune rușilor să părăsească teritoriul Serbiei, permițând

turcilor să-și reocupe garnizoanele de acolo. În ceea ce-i privește pe sârbi, singura garanție care li se oferă este respectarea integrității personale a răsculaților, inclusiv a lui Karageorge și a comandanților săi.

Aproape simultan cu retragerea trupelor țariste din Serbia, la Belgrad sosește Konstantin Rodofinikin, primul reprezentant oficial al Ministerului rus al Afacerilor Externe, de la Departamentul Asiatic. Rodofinikin, primul om de stat rus cu o misiune oficială de mai mulți ani în Serbia, este prezentat în toate izvoarele drept o personalitate extrem de contradictorie și contestată.

La începutul lui 1807, în timpul popasului în capitala Moldovei, Rodofinikin, un caracter brut și bădăran, reușește să provoace antipatia nu numai a domnitorului Alexandru Morusi, ci și a agentului consular francez Reinhard și a agentului consular austriac Hammer. Ultimul îl descrie în cartea sa de Amintiri din viața mea după cum urmează: „consilierul rus de stat. Radofinikin, un grec șiret, mic, dar de mare activitate și de la fel de mare îngâmfare, era conducătorul politic al Divanului în numele Rusiei” (der russische Staatsrat Radofinikin, ein verschlagener, kleiner Grieche von großer Tätigkeit und ebenso großer Eitelkeit, er war der politische Leiter des Diwans im Namen Rußlands)

Joseph Hammer este silit să demisioneze, iar atitudinea rusofobă a lui Charles Reinhard, precum și conflictul său cu Rodofinikin duc la izgonirea sa din Iași, consulul francez ajungând chiar în prizonierat țarist, la ocuparea Moldovei de către armata Rusiei. [31, p.370-371]

Cât despre Moldova, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, aceasta va pierde jumătate de țară, prin anexarea Basarabiei de către Rusia (1812).

Revenind la Rodofinikin, iată caracterizarea sa și a misiunii sale la Belgrad la Émile Haumant: „Țarul Alexandru I nu angajează în acel Orient ortodox și slav pe care pretinde a-l proteja, decât germani, italieni și greci. Agentul său la Belgrad este un grec mai mult sau mai puțin rusificat, pe care sârbii îl detestă și care le deșteaptă ura prin disprețul său. Stârnindu-i împotriva lui Karađorđe pe ceilalți voievozi, el determină eșecurile care, în 1809, îl întorc pe Karađorđe de partea austriecilor, apoi de partea lui Napoleon.” [17, p.229]

Lui Rodofinikin, de descendență grecească, i se mai reproșează faptul că îl determină pe Karađorđe să cadă sub influența fanarioților trimiși de turci!

Imediat după sosirea sa, Rodofinikin copleșește Ministerul țarist de externe și pe conducătorii ruși ai armatei danubiene cu critici vehemente la adresa lui Karageorge, cerând insistent ca Rusia să îi suspende orice sprijin. În ce privește activitatea legislativă a lui Rodofinikin în Serbia, așa cum apreciază Nikita Bondarev, istoricii ruși din perioada sovietică o evaluează drept „o tentativă neîndemânatică a Departamentului Asiatic al oficialilor țarului de a impune în Serbia un sistem de clasă străin condițiilor locale (prin înființarea unei nobilimi, transferul de putere asupra Senatului statului etc.)”.

De fapt, Rodofinikin se aliază cu opozanții lui Karageorge, în lupta lor de a submina autoritatea acestuia, care la 1808 se proclamă conducător suprem ereditar. Opoziția față de Karađorđe cuprinde și Consiliul de guvernare, care fusese înființat în 1805 și inițial era format din suporteri. Rodofinikin cooperează cu inamicii interni ai conducătorului sârb, folosindu-i împotriva acestuia.

Astfel, , la 1810, Rodofinikin este revocat pe motivul „eșecului complet de a negocia cu sârbii” și înlocuit cu un alt reprezentant rus, Zuccato.

Astfel, prima misiune diplomatică rusească în Serbia reprezintă un eșec, pentru care nu numai Rodofinikin este singurul responsabil. În fapt, Rusia este incapabilă de a înțelege în mod adecvat situația din Serbia și aspirațiile sârbilor. În vremea primei răscoale sârbe, interesele țariste din Balcani nu se centrează nicidecum pe apărarea popoarelor ortodoxe, apăsate sub regimul otoman, așa cum Rusia se angajase prin tratatul de la Küçük Kainarca din 1774, ci pe o intrigă complicată evoluând între diplomație și război.

2.2. Țara românească și revoluția sîrbă (1804-1815)

În această perioadă, Țara Românnească, deși se bucura de autonomie internă, era secătuită de o fiscalitate excesivă, atât din partea feudalității autohtone și a domnitorului fanariot (din 1716 până la 1821 tronul fusese ocupat de domnitori greci, turcii încălcând în mod abuziv tratatele existente), cât și din prestațiile tot mai copleșitoare ale puterii suzerane, care încerca măcar parțial să recupereze o parte din veniturile pe care le aduceau teritoriile pierdute definitiv.

Numai în perioada 1791-1806 s-au succedat la tronul Țării Românești 6 domnitori, perioadă când samavolnicia și arbitrarul au atins limita superioară, fanarioții încercând să stoarcă maximum de venituri.

Ca organizare, Țara Românească era împărțită în 17 județe, grupate în 3 unități mari: 5 județe formau Oltenia, provincie cu vechi tradiții de autonomie în cadrul statului, condusă de un caimacam și de un Divan, situată geografic în directa vecinătate a Serbiei. Restul de 12 județe, situate în stînga Oltului, formau Țara de Sus (partea de apus) și Țara de Jos (partea de răsărit a Munteniei), administrate de câte un mare vornic. Fiecare județ, la rândul său era administrat de câte doi ispravnici, unde, de regulă în acea perioadă, unul era român iar celălalt grec, omul de încredere al domnitorului fanariot. Ispravnicul era investit cu atribuții administrative, judecătorești și fiscale, iar zapciul cu atribuții similare, numai că acesta conducea o plasă -unitate administrativă inferioara județului.

Domnitorul Alexandru Ipsilanti a încercat să modernizeze, într-un fel, sistemul de a separa justiția de administrație, iar din 1794 a luat ființă Vomicia poliției, ce era investită a ține catagrafia populației, de a repartiza dările și de a face controlul călătorilor străini.

Țara de-abia se refacuse, parțial, după retragerea trapelor austriece și ruse – în urma încheierii păcilor de la Șiștov (1791) și Iași (1792) -, când în ultimii ani ai secolului, se înmulțesc incursiunile cârjaniilor din zona Vidinului, ale rebelului pașă Pazvantoglu, iar, din 1801, și ale ienicerilor care, in mod abuziv, au revenit pe teritoriul pașalîcului Belgrad.

Țara Românească, în această conjunctură, este nevoită să asigure și aprovizionarea și chiar încartiruirea trupelor pe răzvrătitul Pazvantoglu și să redea sultanului cetatea Vid in.

Deși, la insistențele românilor și la presiunea Rusiei, sultanul reformator Selim al HI-lea (1789-1807) a acordat Țării Românești un firman (1802) care hmita abuzurile, reducea și simplifica dările și fixa o domnie în vederea stabilității la 7 ani, abuzurile au continuat, mai ales prin incursiunile trupelor lui Pazvantoglu (iertat de către sultan și menținut la conducerea Vidinului), abuzuri cosemnate atât de sugestiv de către Nicolae Stoica de Hațeg în Cronica Banatului: "Sate nu numai mici, până și orașul Craiovei, arzându-le, bieții români în păduri fugiră, satele-și lăsară. Cîrjalii și vestitul oraș.mare București, nu de tot, dară îl aprinseră, ciaî și de-acolo oamenii și boiarii la munți scăpau".

Noul domnitor, Constantin Ipsilanti (1802-1806), numit în mina hatișerifului din 1802, sprijinându-se mai ales pe Rusia, căreia u făcuse o serie de servicii, în funcția de mare dragoman pe care o deținuse anterior la Constantinopol, inaugurează o politică îndrăzneață, începe să organizeze o oaste pământeană, aducând în primul rând "…de peste Olt grăniceri și panduri, strănepoții oștirilor românești pe care le desființase Constantin Mavrocordat", și pe care îi îmbracă în uniforme, face rost de tunuri și strânse circa 8.000 de oameni, care încep să pună pe fugă bandele lui Pazvantoglu "…și-i făcură să apuce calea înapoi pe Dunăre". [17, p.229]

Paralel cu înființarea acestui nucleu de armată, Constantin Ipsilanti – care viza dubla domnie, adică a Țării Românești și a Moldovei. [33, p.20-210] – desfășoară o largă activitate diplomatică, mai ales că Anglia și Rusia încheiasem alianță împotriva Franței în acea perioadă, le mijlocește acestora schimbul de corespondență, primește cu mult fast la București doi englezi, care erau un fel de curieri diplomatici, și prin oamenii săi alimentează ideea unei răscoale cu ocazia pătrunderii flotei rase spre insulele Ionice.

încât în această conjunctură, izbucnirea unei mișcări revoluționare antiotomane în Serbia vecină era binevenită, atît pentru domnitorul Constantin Ipsilanti cât și pentru întregul popor din Valahia, care vedea că se constituie forțe care încearcă să înlăture definitiv retrograda dominație otomană.

Consulul diplomatic al Franței, acreditat la București, Sainte Luce, raporta la Paris că atât boierii cât și patrioții români urmăreau cu mare satisfacție orice succes al insurgecților sârbi și își arătau pe față dorința "ca Serbia să se desfacă de Imperiul Otoman".[20, p. 443]

Același Sainte Luce raporta lui Talleyrand, la 25 aprilie 1804, că a fost bine primit la București, că prințul Ipsilanti este omul Rusiei și ü este frică să nu fie arestat, deoarece relațiile dintre Franța și Imperiul Otoman s-au înrăutățit și pretextul putea foarte ușor să fie găsit de către Poartă, deoarece el întreține relații cu Pazvantoglu. Totodată, el făcea precizarea că Pazvantoglu are o mare admirație față de Franța, iar portretul generalului Bonaparte este pus pe un perete al locuinței sale.

În raportul din 9 iulie 1804, Sainte Luce face referiri din nou la mișcarea sârbească și că s-a deplasat special la Craiova ca să obțină informații suplimentare, încât el consideră că mișcarea este instigată și alimentată de Rusia și Austria, care vor lichidarea Imperiului Otoman. Astfel, pașa turc de la Belgrad a cerut muniții de la austrieci și a fost refuzat, în timp ce rebelii își procură muniții și arme de la supușii austrieci. Cifra răsculaților poate fi estimată la 60.000 de oameni, plus diferite cete de briganzi înarmați, care cutreieră Peninsula Balcanică. Prințul Valahiei și-a trimis un ofițer în tabăra răsculaților și nu există nici o îndoială că, îndemnat de Rusia, Ipsilanti îi va sprijini pe aceștia. [20, p.443]

Informații despre evoluția insurecției din Serbia avem în raportul lui Sainte Luce din 3 august 1804, cât și în cel din 24 septembrie 1804, unde se fac referiri la mitropolitul din București, care a avut întâlniri frecvente cu consulul de la Vidin și a făcut mai multe vizite în tabăra răsculaților sârbi de la Belgrad. Sainte Luce îi sugerează lui Talleyrand să numească un consul francez la Craiova, ca astfel Parisul să fie informat mai bine și mai operativ despre evoluția situației din Serbia și de la Vidin.

La 20 iulie 1805, Sainte Luce raporta din București că doi boieri valahi au plecat în Serbia, unde au participat la niște tratative ce se duceau între sârbi și turci, pentru a pune capăt conflictului armat. Consulul francez consideră că prințul Ipsilanti, îndemnat de ruși, îi sfătuia pe sârbi să nu ajungă la un compromis cu turcii ca să oprească ostilitățile.

Paralel, și consulul Franței acreditat la Iași, Parant, informa la 11 decembrie 1805 despre mișcarea sârbilor, despre faptul că Karageorge ar dispune de o armată de 60.000 oameni și că sârbii solicită ofițeri francezi pentru instruire.[20, p.443]

Jankovic Dragoslav în recenta sa lucrare dedicată răscoalei sârbești din 1804, [16, p.210] analizează în ce măsură revoluția franceză a influențat și ajutat pe sârbi. Este drept că efervescența revoluționară a pătruns prin trupele franceze în Europa, dar în 1804, anul declanșării insurecției sârbe, imperiul condus de Napoleon era deja un stat autoritar. în plus, într-o depeșă trimisă sultanului, în 1806, Napoleon îi recomanda să lichideze cât mai grabnic mișcarea sârbă, spre a nu fi folosită de ruși. Franța, arată Jankovic, prin pacea de la Pressburg (1805) deja, devenise și o putere balcanică, deoarece Austria îi cedase Istria (fără Triest) și Dalmația. în noua conjunctură, Napoleon avea un motiv în plus să ceară lichidarea insurecției sârbe, care stânjenea interesele economice ale Franței, în comerțul cu Levantul.

Revenind la Sainte Luce, acesta raporta în februarie 1806 lui Talleyrand că are informații că mișcarea sârbilor a slăbit din intensitate, dar că domnitorul Valahiei întreține relații strânse cu sârbii, iar un ofițer valah cu numele de Manolache, ține legătura permanentă cu răsculații.

În paralel, izvoarele interne românești semnalează că domnitorul Valahiei avea de gând să intre în luptă fățiș, deschis, de partea sârbilor, și în acest scop își pregătea o forță armată. Astfel, cronicarul Naum Râmniceanu arată că Ipsilanti – concomitent cu creșterea numărului gărzii cu arnăuți și alți balcanici – a strâns și o oaste de țară din toate părțile Valahiei; de asemenea, a înrolat balcanici, adică sârbi, mulți slavoniți, creștini din întreaga peninsulă. [30, p.418]

Izvoarele și istoriografia sârbă consemnează că Ipsilanti a obținut pentru sârbi "pulbere și muniții pentru 50.000 puști și 10 sau 12 tunuri vechi.

Datorită acestor acțiuni deschise spre o emancipare totală de turci, deși Ipsilanti fusese numit domn pe 7 ani, conform înțelegerii ruso-turce din 1802, otomanii reușesc să-1 scoată din domnie în 1806.

Dar evenimentele se derulează rapid, deoarece la sfârșitul anului 1806 izbucnește un nou război ruso-turc, cu care ocazie pătrund ostile rusești, iar cu acestea se întoarce Ipsilanti, care de data aceasta este numit domn peste ambele principate românești. [33, p.96]

În această calitate, Constantin Ipsilanti continuă opera începută, adică cea de creare a unei armate, mai ales că și Rusia era interesată să aibă forță umană care să lupte cu turcii. Nu trebuie uitat că țarismul se afla în război cu Franța, iar din anul 1806 și Iranul absorbea o mare parte din efectivele rusești dislocate în părțile sudice ale Rusiei, prin redeschiderea operațiunilor militare.

Datorită și acestui considerent, Ipsilanti a adunat țărani români din cele 12 județe ale Valahiei, i-a îmbrăcat în haine militare și i-a pus sub comanda lui Aga Manolescu-Persianul, iar în Moldova sub Datorită acestor acțiuni deschise spre o emancipare totală de turci, deși Ipsilanti fusese numit domn pe 7 ani, conform înțelegerii ruso-turce din 1802, otomanii reușesc să-1 scoată din domnie în 1806.

Dar evenimentele se derulează rapid, deoarece la sfârșitul anului 1806 izbucnește un nou război ruso-turc, cu care ocazie pătrund ostile rusești, iar cu acestea se întoarce Ipsilanti, care de data aceasta este numit domn peste ambele principate românești.

În această calitate, Constantin Ipsilanti continuă opera începută, adică cea de creare a unei armate, mai ales că și Rusia era interesată să aibă forță umană care să lupte cu turcii. Nu trebuie uitat că țarismul se afla în război cu Franța, iar din anul 1806 și Iranul absorbea o mare parte din efectivele rusești dislocate în părțile sudice ale Rusiei, prin redeschiderea operațiunilor militare.

Datorită și acestui considerent, Ipsilanti a adunat țărani români din cele 12 județe ale Valahiei, i-a îmbrăcat în haine militare și i-a pus sub comanda lui Aga Manolescu-Persianul, iar în Moldova sub pregătește la Craiova 10 batalioane, din care mulți băștinași, cu care să treacă în Serbia.

Încă în vara lui 1804, consulul francez de la București – care, prin intermediul unei iscoade plătite de la Craiova, urmărește cu multă atenție evenimentele din Serbia – face remarcabila observație că „Germania [Austria] și Rusia ațâță și întrețin tulburările” sârbești (l´Allemagne et la Russie ont fomenté et entretiennent les troubles).

Sainte-Luce îi dezvăluie ministrului său de Externe, Talleyrand: „Am motive să consider că cele două puteri sunt perfect de acord, în ceea ce privește dezmembrarea Imperiului Otoman și din alte puncte de vedere, mai generale” (J´ai lieu de croire que ces deux puissances sont d´une parfaite intelligence, en ce qui concerne le démembrement de l´Empire Ottoman, et sur d´autres points, peut-être plus généraux).

Austria își grupează trupe la frontiere, comandantul austriac de la Semlin refuză să le

asigure turcilor muniție și alimente, în vreme ce supuși austrieci din Vidin le procură rebelilor arme și provizii.

Domnul Munteniei, Constantin Ipsilanti, trimite la 8 iulie 1804, pe unul dintre ofițerii săi la Belgrad. Sainte-Luce consideră că „N-ar trebui să ne mire prea tare că hospodarul [domnitorul] ce conduce Valahia în numele Rusiei, participă la această insurecție. […] De altfel, această răscoală a sârbilor împotriva Sublimei Porți este privită cu satisfacție în Muntenia, iar principalii boieri ai acestei țări își exprimă public dorința ca Serbia să fie luată Imperiului Otoman” (Il ne serait pas étonnant que l´hospodar qui gouverne la Valachie au nom de la Russie, participât à cette insurrection. […] Quoiqu´il en soit, cette levée de boucliers des Serviens contre la Sublime Porte a été vue avec satisfaction en Valachie, et les principaux Boyards de ce pays désirent assez publiquement, que la Servie soit enlevé à l´Empire Ottoman). [13, p.668]

Un an mai târziu, în iulie 1805, are loc o nouă tentativă de intervenție a prinților fanarioți din fruntea Principatelor Române în negocierile dintre sârbi și turci. Prin trimișii lor în tabăra lui Karađorđe, domnii Moldovei și Munteniei își oferă alianța, subminându-și puterea suzerană, dar bazându-se, practic, pe susținerea rusă a planului sârbesc. Contrar așteptărilor, această încercare de aliere cu Karađorđe suferă defecțiuni, din motive aproape hilare, înțelegerea nu se mai realizează și, cum se întâmplă de obicei când strugurii sunt prea acri, șeful sârb care îi alungă pe pretendenți este discreditat la rândul lui.

Același Sainte-Luce, consulul francez de la București, descrie incidentul și creionează portretul lui Karađorđe la începutul revoluției sârbe:

„Hospodarii [domnii] Moldovei și Munteniei au intervenit ca negociatori în afacerile Serbiei și au trimis la Czerni Georges [Karađorđe] pe doi dintre cei mai însemnați boieri ai lor, însărcinați cu propuneri de pace, pe care Sublima Poartă era gata să le ratifice. Această misiune, pe care se bazau anumite speranțe de liniște, n-a avut alt rezultat decât de a isca între cei doi prinți mediatori un soi de ceartă, pe tema importanței exclusive pe care voia să și-o atribuie fiecare dintre agenții lor. Boierul moldovean Vasilache pretindea că trimisul Munteniei este subordonat ordinelor sale și că numai prin el, în calitate de mare spătar, trebuie transmise toate propunerile; celălalt nu era însă dispus să accepte acest drept; și puținul timp pe care cei doi

negociatori l-au petrecut în tabăra sârbilor l-au folosit numai pentru discuțiile lor particulare. Czerni Georges [Karageore], indignat de acest scandal, i-a trimis înapoi, însărcinându-i să le spună suveranilor lor că le este recunoscător pentru medierea pe care și-au dat osteneala să i-o ofere, deși nu le-a fost cerută; dar că nu trebuie să uite că el nu se poate încrede în ei decât cu cea mai mare circumspecție; că ideile prinților Munteniei și Moldovei diferă întru totul de cele care-i conduc pe sârbi, care au apucat armele pentru a se opune tâlhăriilor exercitate zilnic asupra persoanei și a proprietății lor; că, atâta vreme cât [sârbilor] nu li se oferă o garanție mai bună decât cea propusă, ei sunt deciși mai bine să lupte până la ultima extremă, decât să se întoarcă la jugul cel groaznic, de care vor să se mântuiască.

Că prinții greci din Fanar, precum și cei care guvernează Principatele Munteniei și Moldovei n-au știut niciodată să facă de bună-credință cauză comună cu oameni care nu mai vor să fie tratați ca niște animale; că, în fine, sârbii nu doresc altceva decât pacea și că vor depune toate strădaniile pentru a restabili cu adevărat liniștea și pentru a se bucura, cu certitudine, de condițiile propuse deja și care li s-a promis de mai multe ori că le vor fi acordate. [13, p.664]

Czerni Georges [Karađorđe] – se vorbește în București – este un om de o asemenea ignoranță, încât nu știe nici să citească, nici să scrie; își pierde vremea îmbatându-se. Sârbii nu au pentru el nicio considerație; este crud, răzbunător, bănuitor. Obiceiul tăierii capetelor îi este familiar8; și adesea, pentru a oferi dovezi ale dexterității sale, își procură această distracție. Este la fel de adevărat că armata sa se întărește pe zi ce trece și că este bine dotată cu toate felurile de muniție.”

(Les Hospodars de Moldavie et de Valachie étaient intervenus comme négociateurs, dans les affaires de Servie, et avaient député vers Czerni Georges, deux de leurs principaux Boyards, chargés des propositions de paix, que la Sublime Porte était prête à ratifier. Cette mission, sur laquelle on fondait quelque espérances de tranquilité, n´a eu d´autre résultat que de faire naître entre les deux Princes médiateurs, une espèce de querelle, au sujet de l´importance exclusive que chacun de leurs agents voulait s´attribuer. Le Boyard Moldave Wasilaki, prétendait que l´envoyé Valaque était subordonné à ses ordres, et que c´était uniquement par lui, en sa qualité de Grand Spatar, que toutes les propositions devaient être transmises, et que dans les Conférences, le premier pas lui était dû; l´autre ne s´est point trouvé disposé à convenir de ce droit; et le peu de temps que ces négociateurs ont passé dans le camp des Serviens, ils ne l´ont employé qu´à leurs discussions particulières. Czerni Georges, indigné de ce scandale, les a renvoyés en les chargeant de dire à leurs souverains, qu´il leur savait bon gré d´une médiation, qu´ils avaient pris la peine

d´offrir, quoiqu´on ne la leur eût point demandée; mais qu´ils ne devaient pas ignorer, qu´il ne pouvait s´y fier qu´avec la plus grande circonspection; que les idées des Princes de Valachie et de Moldavie différaient en tout point de celles qui dirigeaient les Serviens, qui avaient pris les armes pour s´opposer aux brigandages qu´on exerçait journellement sur leurs personnes et leurs propriétés; que tant qu´on ne leur donnerait point une meilleure garantie que celle qu´on leur proposait, ils étaient résolus de combattre jusqu´à la dernière extrémité, plutôt que de retomber

sous l´affreux joug, don’t ils venaient de se délivrer. Que les Princes grecs du Phanar, ainsi que ceux qui régnaient sur les Principautés de Valachie et Moldavie, ne pourraient jamais de bonne fois faire cause commune avec des gens, qui ne voulaient point être traités comme des animaux; qu´enfin les Serviens ne désiraient que la paix et qu´ils accueilleraient avec empressement toutes les ouvertures qui tendraient réellement à rétablir la tranquillité, et à les faire jouir avec sûreté des conditions qu´ils avaient déjà proposées, et qu´on avait, plus d´une fois, promis de leur accorder.

Czerni Georges, répand-on à Bucharest, est un homme d´une telle ignorance, qu´il ne sait ni lire ni écrire; il passe sont temps à s´enivrer. Les Serviens n´ont pour lui aucune considération; il est cruel, vindecatif, soupçonneux; la coutume d´abattre les têtes lui est familière; et souvent, pour donner des preuves de sa dexterité, il se procure cette jouissance. On convient néanmoins que son armée se renforce tous les jours, et qu´elle est bien approvisionnée de toutes sortes de munitions). [13, p.668]

Din eșecul diplomatic prezentat mai sus se desprind două observații. Pe de o parte

că, deși aflat la ananghie, Karađorđe își alege selectiv și cu grijă aliații. El prefer marile puteri! Consideră și speră că doar acestea îi oferă garanții. Pe de altă parte, că Rusia acționează adesea prin brațele sale prelungitoare, fanarioții, fie ei principi domnitori în Țările Române, fie capu-chihaie sau dragomani la Constantinopol.

În fine, nu trebuie neglijată imaginea oastei puternice a sârbilor. Ca în orice confruntare, factorul psihologic de intimidare a adversarului joacă un rol important.

Dintr-o populație a provinciei de circa 368.000 de oameni, anterior anului 1804, un mare procentaj constă din luptători cu experiență.

Istoricul Čedomir Antić consider că armata mobilizată de Karageorge cuprinde 25-35.000 de oameni.

În epocă se apreciază că, în decembrie 1805, armata lui Karageorge ajunge să numere 60.000 de soldați înarmați, cărora conducătorul suprem caută să le asigure instrucția cu ajutorul

unor ofițeri străini, francezi.

În august 1806, Reinhard, consulul Franței din Iași, este mai puțin impresionat de forțele sârbești de numai 16.000 de oameni sub arme, care la nevoie pot spori până la 40.000, fără a duce lipsă nici de artilerie, nici de muniție. „Nu sunt lipsiți nici de artilerie, nici de muniție; este sigur că la mijlocul lui iunie, Belgradul a fost asediat și că bateriile sârbe au întreținut un foc destul de eficient” (Ils ne sont dépourvus ni d´artillerie ni de munitions; il est certain que vers le milieu de juin, Bélgrade était assiégée et que les batteries serviennes entretenaient un feuassez efficace). [8, p.202]

Rusofobului Reinhard oamenii lui Karageorge îi apar necivilizați, de aceea îi exclude din rândul… „europenilor”; rușii, însă, sunt incluși în categoria privilegiată! „Czerni Georges [Karađorđe] și locotenenții lui sunt oameni feroce, fără o educație și fără un plan; ei personal nu merită să inspire niciun interes. Există și europeni în mijlocul lor, foarte probabil aceștia sunt ruși” (Czerni Georges et ses lieutenants sont des hommes féroces, sans instruction et sans plan; personellement, ils ne méritent d´inspirer aucun intérêt. Ils ont des Européens avec eux; très probablement ce sont des Russes).

Același agent diplomatic francez Ledoulx, informa la 23 aprilie 1811, că a fost vizitat în taină la București de către secretarul lui Karageorge, care venise oficial cu o scrisoare de la generalul-șef rus.

Cu această ocazie, el a transmis devotamentul și admirația lui Karageorge față de Napoleon și că sârbii, din prudență, îi menajează pe ruși. Totodată, 1-a informat că dintre căpeteniile sârbilor, partizani zeloși ai rușilor sunt Melenkoși Petro, aflați la Craiova.

Se cunosc condițiile în care s-a încheiat Pacea de la București (1812), clauzele care nemulțumeau pe sârbi, și invazia armatelor otomane în 1813. Cu această ocazie, numeroase familii sîrbești s-au refugiat și în Valahia, mai ales în Oltenia, și așteptau momentul propice de a se ridica din nou la luptă. Pandurii așteptau și ei să se ridice la luptă, mai ales că după Tratatul de pace de la București corpul lor a fost dizolvat, rămânând în slujbă un număr redus.

Este semnificativă scrisoarea lui Manuc-Bey care, în 1815, îi comunica lui Capodistria, la Viena, că domnul Țării Românești și turcii se tem ca sîrbii să nu ia legătura cu pandurii din Oltenia în vederea organizării unei răscoale comune. Manuc-Bey deținea știri precise, că turci trimit trupe împotriva sârbilor, adică să întărească garnizoanele de acolo, iar sultanul i-a cerut lui Iusuf-Aga să rămînă cu 2.000 de oșteni în Oltenia, ca "…să nu-i lase pe sârbi să intre în legătură cu pandurii din Țăra Românească și să organizeze acolo o rebeliune. [11,12, p.145]

2.3. A doua revoun nei'kovuluinir, 1956utul luptei pentru asigurarea pieții interne a Principatelor dunărene, în @@ diplomatică,luție sîrbă din 1815

Clauzele Păcii de la București (1812) dintre ruși și turci cu privire la Serbia erau un compromis între cele două mari puteri. Pe baza articolului 8 al tratatului, Turcia acorda Serbiei autonomie și amnistie generală pentru toți care au luptat împotriva Imperiului Otoman.

Deși Tratatul de la București din 1812 a fost primul act internațional din epoca modernă care legifera autonomia Serbiei, sârbii erau profund nemulțumiți, deoarece trebuiau să primească din nou garnizoane turcești în orașe și să plătescă un tribut anual.

Deoarece sârbii n-au acceptat să fie dezarmați și să primescă garnizoane tucești, în iulie 1813, trei armate otomane, perfect echipate, au invadat Serbia simultan din trei direcții: dinspre Vidin, Nis și Bosnia. Situația răsculaților era destul de grea. Anii de luptă au epuizat resursele țării, potențialul uman, iar ajutorul din afară, de data aceasta, a lipsit total.

Afară de aceasta, nu a existat o unitate deplină nici în privința planului și nici a felului de a lupta. Chiar și în această conjunctură, rezistența a fost eroică. Voievodul de Krajna, Veliko haiducul, a apărat Negotinul, cu 3.000 de oameni. Turcii i-au cerut să predea Negotinul și toată Krajna. Răspunsul a venit prompt: "Capul îl dau, dar Krajna ba!". El a rezistat eroic, dar forțele mult superioare ale turcilor au reușit să ocupe acest teritoriu, după moartea lui Veliko, și să pătrundă în Serbia pe râul Velika Morava. Timp de 17 zile sârbii au respins eroic la Ravanj armata turcă ce venea din Bosnia. Din cauză că praful de pușcă a fost udat de ploaie, armata sârbă a trebuit să se retragă, Zeko Bulibașa cu ceata sa sacrificându-se până la unul, pentru a-i reține pe turci.

Deoarece turcii presau Belgradul din trei direcții, la sfârșitul lunii septembrie 1813, Karageorge, împreună cu mitropolitul Leontie și cu alte persoane oficiale au fugit din Belgrad, la Zemun, pe teritoriul Austriei. Ultimele statistici iugoslave, bazate pe materiale de arhivă, arată că peste 100.000 de sârbi s-au refugiat din fața dușmanului, găsind adăpost în Banat și Srem; ulterior, treptat, mulți dintre aceștia s-au întors. [4, p.220]

Cei care n-au putut să se refugieze în Austria au luat drumul codrului.

După ocuparea Belgradului, soldații turci au primit permisiunea să jefuiască timp de 12 zile orașul, să omoare și să ia în robie pe oricine, după bunul plac.

Tunurile Istanbulului au anunțat, timp de trei zile, prin salve festive, înăbușirea rezistenței sârbe care, timp de 9 ani, a adus mari prejudicii, în special militare, Sublimei Porți.

Autoritățile locale turcești au fost din nou repartizate pe nahii (districte), iar cnejii sârbi râmași și întreaga populație erau obligați să dea ascultare întocmai ordinelor turcești. Noul Pașă, Suleiman, denumit Skoplianul a instaurat un regim de teroare și jaf nemilos. Samavolnicia turcilor era tot mai evidentă, situația din Serbia devenind insuportabilă.

Practic, însă, autoritatea turcă n-a putut fi restabilită în pașalîc.

Reîntoarcerea otomanilor nu a însemnat restaurarea vechiului regim feudal, ale cărui baze fuseseră înlăturate Din cauza teroarei, în toamna anului 1814 a izbucnit o nouă răscoală, în districtul Ceaceak, sub conducerea voievodului Hagi Prodan, unul dintre viitorii colaboratori ai lui Tudor Vladimirescu. [4, p.223]

Răsculații l-au chemat și pe Milos Obrenovic, însă el a apreciat că conjunctura este favorabilă pentru un nou război cu turcii. încercarea lui Hagi Prodan de a extinde sfera răscoalei nu a reușit, limitându-se numai la zona Ceaceak și o parte din districtele Kragueavac și Jagodina. Deși mișcarea n-a luat amploare și a fost înăbușită, totuși, i-a speriat fie turci. Hagi Prodan și o parte din refugiați au reușit să se refugieze în Srem. Turcii au pedepsit crunt pe răsculați.

Au fost schingiuiți și omorâți numeroși voievozi, preoți, negustori, țărani etc. Garnizoanele militare turcești au fost întărite și s-au întreprinse acțiuni împotriva cetelor de haiduci care acționau în codrii Serbiei.

Din cauza terorii sârbii pregătesc o nouă răscoală; dar, concomitent, trimit o delegație să ceară sprijinul marilor puteri, ai căror reprezentanți erau întruniți la Congresul de la Viena.

În aprilie 1815, căpeteniile poporului sârb, întrunite în satul Takovo, la poalele Muntelui Suvobor, au hotărât răscoala întregii Serbii. Conducător al răscoalei a fost recunoscut Milos Obrenovic. [37, p.67]

Din Austria au început să treacă detașamente înarmate ale voievozilor Pavle Tukic, Petar Moler și ale altora.

Sârbii, acționând cu multă iuțeală și precizie, au eliberat numeroase localități, ca Rudnik, Ceaceak, Kraguievac, Valjevo, Pojarevac, Kralievo etc. Deși turcii au trimis trupe din Rumelia, Bosnia, Macedonia, Albania, chiar artileria de la Istanbul, până la sosirea trupelor, o mare parte din pașalîc a fost eliberat. O strălucită victorie au obținut sârbii lângă satul Dublijia. Dintr-o armată turcească au rămas în viață doar pașa și 40 de turci. în același timp, Milos Obrenovic se purta bine cu prizonierii turci și trimitea cadouri pașei din Bosnia și celui din Niș.

De asemenea, spre sfârșitul anului 1815, relațiile internaționale erau favorabile sârbilor. Diplomația rusă, pericolul din partea Franței lui Napoleon trecând, făcea presiuni ca Turcia să aplice articolul 8 al Tratatului de la București, adică recunoașterea, autonomiei Serbiei și să pună capăt teroarei dezlănțuite. în septembrie 1815, ambasadorul Rusiei, Italianski, a înmânat o notă destul de dură a guvernului Rusiei, cerând respectarea Tratatului de la București. [37, p.60-61].

Turcia, la rândul ei nu dorea ca Rusia sau o altă mare putere să se amestece în problemele sârbești și conflictul să ia proporții, încât era dispusă să facă o politică de compromis.

O astfel de politică era susținută de Marașli Ali-Pașa, unul dintre cei doi șefi otomani care au fost trimiși să înăbușe răscoala sârbă. Deoarece turcii aprobau politica dusă de Marașli-Pașa, acesta a fost confirmată de Poartă.

Astfel, Milos Obrenovic era recunoscut ca principe al Serbiei (Baș-cneaz), iar Serbia rămânea o provincie otomană cu o autonomie destul de limitată. Tributul pentru sultan era strâns de către sârbi, spahii neputând percepe biruri mai mari decât cele prevăzute prin berat imperial. Fiecare nahjie (district), alături de muselim, avea și un cneaz sârb care asista obligatoriu când se făcea judecarea sârbilor. Garnizoanele turcești aveau dreptul să fie cantonate numai în orașe, iar la Belgrad lua ființă Cancelaria Națională, formată din 12 cneji, ca cel mai înalt organ administrativ și judecătoresc.

Chiar dacă garnizoanele turcești s-au întors în Serbia și autonomia era limitată, lupta eroică a poporului sârb, dusă timp de 11 ani (1804-1815), a fost o adevărată revoluție burghezo-democratică (în fruntea căreia s-a aflat mica burgheziei comercială), care a pus bazele statului sîrb modem.

Istoriografia iugoslavă consemnează că țărănimea, luptând împotriva feudalismului – fie prin acțiuni de guerilă, fie frontal, cu spahii și cu trupele turcești, care reprezentau vechea orânduire a creat practic o țărănime liberă, punând bazele unui proces social în toată Peninsula Balcanică.

De asemenea, revoluția sârbă a deschis calea acțiunilor organizate a popoarelor balcanice pentru libertatea socială și națională. Istoricul austriac B. Kallay remarca, încă din 1910, că toate popoarele creștine din Turcia europeană considerau cauza insurecției sârbe, ca o cauză proprie. [24, p.132]

De aceea, lupta sârbilor a avut un puternic ecou în Grecia, Muntenegru, Albania, Țara Românescă, Bulgaria etc, iar în luptele desfășurate în perioada 1804-1815 s-au încadrat și bulgari, greci, români, albanezi, români, croați și alții. Revoluția sârbă a determinat mișcările țărănești în regiunea Vidinul și în alte părți ale Bulgariei, mișcări ale armatolilor și klepților din Munții Olimp, în Muntenegru și în Albania septentrională.[24, p.132]

Chiar dacă autonomia Serbiei era limitată, în 1815 samavolnicia turcilor s-a diminuat mult, instaurîndu-se condiții destul de bune pentru desfășurarea unei vieți normale. Milos Obrenovic a știut să smulgă turcilor, cu multă abilitate, o serie de concesii, Nicolae Iorga apreciindu-i "… inteligența-i naturală admirabilă, om care era în stare să joace un rol foarte greu, de slugă credincioasă sultanului, pentru ca atunci cînd va suna ceasul să poată desface Serbia cu desăvâșire de sub acest împărat păgîn.

3. PROBLEMA SÂRBĂ LA TRATATUL DE PACE DE LA VIENA

3.1. Competiția austro-rusă în Serbia 1804-1815

În timpul celor două răscoale purtate de sârbi împotriva dominației otomane la 1804 și 1815, cu toate că nicio țară europeană nu a recunoscut Serbia ca stat de sine stătător, marile puteri au acceptat relații diplomatice și consulare cu aceasta. Serbia a cultivat cele mai intense relații diplomatice cu Rusia și Austria. [26, p.413]

Ambele imperii, atât cel țarist, cât și cel habsburgic, au intrat în contacte directe, fără mediere otomană, cu autoritățile sârbe, recunoscându-le astfel de facto mai înainte de recunoașterea lor de iure pe plan internațional.

În competiția lor expansionistă, atât Rusia, cât și Austria au alternat alianțele cu sârbii, angajați în conflictul împotriva Porții, cu perioade de retragere a susținerii lor.

Atitudinea oscilantă a celor două mari puteri se explică prin necesitățile de moment și

urmărirea propriilor interese. La fel ca și Principatele Române, Serbia a constituit un obiect al rivalității marilor imperii, care doreau să-și impună aici când influența și când, de ce nu?, dominația.

Dacă austriecii s-au arătat mai rezervați, pierzând mai multe ocazii de a smulge Serbia Imperiului otoman, în schimb rușii au fost mai dinamici, alternând inițiativele militare cu cele diplomatice.

Însă, așa cum vom vedea mai jos, fiecare pas al rușilor și fiecare inițiativă a lor au fost urmate îndeaproape de Habsburgi. Politica reactivă a Austriei, de repetare a demersului țarist, este ilustrată foarte bine de istoria relațiilor consulare din cele trei Principate Danubiene: Muntenia, Moldova și Serbia. De îndată ce Rusia trimitea agenți diplomatici și reprezentanți

consulari în aceste țări, Austria se folosea de breșa deschisă de țariști, pentru a-și constitui propriile reprezentanțe consulare.

Rusia, ca motor al acțiunilor politice cu scop expansionist, intră în concurență cu Austria, vecină cu cele trei Principate Danubiene, țintind aici privilegii economice și comerciale și vizând, în general, menținerea statu quo-ului intern. Din rațiuni de securitate proprie, conglomeratul multietnic statal condus de Habsburgi reprezintă aliatul și apărătorul natural al Imperiului sultanilor, ale cărui reacții întârziate și pasivitate se află în contradicție cu interesele sale hegemonice directe.

Sunt anii primelor intervenții militare ale colosului țarist în zona fostului pașalâc, ce culminează cu cucerirea capitalei Belgrad în 1811.

Întrucât Habsburgii nu pot tine pasul cu rușii din punct de vedere militar, Austria caută să se impună ca mediatoare în conflictul sârbo-turc, pentru a obține beneficii din statutul de negociatoare.

Competiția austro-rusă în Serbia umbrește, de departe, amestecul și influența altor candidați externi, unii ocazionali – Franța lui Napoleon, alții minori în geopolitica Balcanilor – prinții fanarioți ai Principatelor Române, al căror apus se apropie.

În această perioadă, Serbia lui Karađorđe tinde spre realizarea statutului privilegiat, deținut deja de Moldova și Muntenia, ca principate autonome sub suzeranitate otomană. Dacă cele două țări românești contau ca zone-tampon și cordon de securitate pentru cele trei imperii, pentru a fi lesne ocupate de țariști în timpul războiului ruso-turc (1806-1812), în Serbia criza latentă a chestiunii orientale se transformă în conflict armat. Răscoala îndreptată inițial împotriva abuzurilor ienicerilor și dahiilor își schimbă fața curând și devine prima revoluție națională din

Balcani împotriva sultanului.

Pornind de la un plan minimal, lupta sârbilor evoluează spre insurecție cu un program tot mai amplu.

De aceea, Serbia nu poate fi privită, așa cum s-a spus, ca simplu „obiect de negociere în jocul marilor puteri” (a bargaining card in the political game of the Great Powers). [5]

Karageorge duce o politică externă activă pentru realizarea statutului autonom al Serbiei, îmbinată cu o necesară politică de echilibristică și alternanță între marii săi aliați: țariștii, Habsburgii și, într-un scurt intermezzo, Napoleon.

3.2. Poziția Rusiei față de poporul sîrb

Din nou, pericole mai mari abat atenția marilor puteri de la situația din Serbia. Confruntat cu atacul iminent al lui Napoleon împotriva Rusiei, țarul Alexandru face pace cu Turcia. Prioritatea sa este acum să achiziționeze zonele adiacente granițelor Imperiului țarist, cum ar fi Moldova sau cel puțin o parte din ea, în loc să se ocupe de chestiuni secundare, încercând să le fure otomanilor noi pământuri mai îndepărtate, precum Serbia.

Tratatul de pace dintre ruși și turci se semnează la București, pe 5 mai 1812, și aduce Imperiului țarist într-adevăr Basarabia, jumătatea principatului Moldovei cuprinsă între râurile Nistru și Prut. Serbiei i se garantează autonomia, sub rezerva că aceasta trebuie negociată separat cu Turcia.

Fortificațiile construite de sârbi cu ajutor rusesc în timpul războiului (1806-1812) trebuie distruse, iar garnizoanele otomane urmează să reintre în cetățile pierdute de turci anterior războiului.

De fapt, prin articolul VIII al tratatului de la București se prevede reocuparea totală a

Serbiei de către autoritățile otomane, cu promisiunea amnistiei.

În 24 iunie 1812, armata lui Napoleon invadează Rusia. Până la finele lui august, toate trupele țariste (60.000–80.000 de oameni31) sunt retrase din Serbia și mobilizate spre casă.

Interesant este că, în aceste condiții, în care sârbii nu-și pot reține sentimentele antirusești, Curtea țaristă trimite în Serbia pe contele Marko Ivelić, colonel și diplomat.

Fără o responsabilitate anume în Balcani, Ivelić este trimis într-o misiune imposibilă, fiind însărcinat să le explice sârbilor de ce au fost abandonați de Rusia și să le propună să reintre în orbita acesteia! Surprinzător este însă faptul că Ivelić reușește să-și ducă la îndeplinire cu succes misiunea. Mai mult decât atât, adunarea adoptă jurământul Serbiei de eternă loialitate față de Rusia și îi transmite țarului o adresă oficială de declarație solemnă.

Aceste acțiuni formale și declarative nu sunt suficiente pentru a bloca ofensiva otomană. În ciuda rezistenței eroice a sârbilor, turcii ocupă tot teritoriul câștigat în cursul răscoalei conduse de Karađorđe. Din țara distrusă, acesta împreună cu mai mulți conducători sârbi, printre care mitropolitul Leontije și alți membri ai guvernului, trec Dunărea la austrieci.

Astfel, la 25 septembrie / 7 octombrie 1813, otomanii cuceresc Belgradul, din care fuseseră expulzați în 1806. Urmează cele 12 zile ale unui masacru îngrozitor, de decimare a populației civile, îngropată în sânge de turci. Astfel se încheie prima revoluție sârbă.

Între timp, armata lui Napoleon fusese distrusă de Rusia și resturile ei alungate în Europa Centrală, unde Prusia, Austria, Suedia și Marea Britanie formaseră o coaliție. Dacă și-ar fi amintit de sârbi, Rusia ar fi putut trimite o mică parte din numeroasele sale trupe pentru salvarea aliaților ei din Orientul danubian și poate, astfel, ar fi fost evitat carnagiul celor 12 zile. „Dar împăratul Rusiei era prea pasional în urmărirea lui Napoleon și stabilirea unei noi coaliții europene, pentru a se mai gândi și la periferia Serbiei” (Nikita Bondarev).

În 1814, la izbucnirea unei revolte locale, Miloš Obrenović, devenit oborcneaz de Rudnik, promite turcilor înfrângerea ei, cu condiția amnistierii rebelilor. Suleiman pașa, guvernatorul Belgradului, încalcă înțelegerea și îi masacrează pe sârbi. Miloš caută ajutor extern. În iunie 1814, la mănăstirea Blagoveštenje, împreună cu șefii săi, el elaborează un apel adresat țarului.

În august, din Belgrad, trimite apelul, sub forma unei scrisori adresate rusofilului

Matija Nenadović, refugiat în Sirmia: „Odinioară ne consideram ruși adevărați.

Acum turcii ne numesc muscali pierduți [Moscovites manqués]… De ce ne-a abandonat astfel țarul nostru? Mergeți, rugați-vă și vedeți dacă am fost cu totul uitați, și apoi veniți să ne spuneți adevărul.

Zadarnice sunt peregrinările lui Matija Nenadović la Viena. Nici țariștii, nici Habsburgii nu vor să știe nimic de sârbi.

3.3. Ambițiile Austriei mediatoare și tratatul de la Viena

Ideea înființării unui consulat al Austriei la Belgrad sau a unei agenții c.c. pe granița militară aparține lui Metternich și Cancelariei de Stat (Staatskanzlei). În acest sens, pe 22 august 1810, de la Viena, Metternich îi scrie internunțiului (ambasadorului) habsburgic la Constantinopol, baronul Stürmer, următoarele:

„În conjunctura în care ne aflăm, n-am putea să distingem un trimis de un consul austriac la Belgrad. […] Scopul este de a supraveghea cât mai îndeaproape manevrele, executate fără încetare de agenții ruși ca să inducă în eroare națiunea sârbă cu privire la adevăratele ei interese și ca să pregătească spiritele pentru supunerea față de Poartă.”

(Dans la conjoncture où nous trouvons, nous ne saurions plus différer l´envoi d´un consul autrichien à Belgrade. […] Le but en est, de surveiller de plus près les manoeuvres, qui sont employées sans cesse par les agen[t]s russes, pour égarer la nation servienne sur ses véritable intérêts et de préparer les esprits à la soumission à la Porte). 24, p.132]

Elementul-cheie, care se desprinde din cele de mai sus, este reacția Austriei de contrapondere la măsura instituirii unui agent rus care funcționează în capital sârbă. Aceeași politică reactivă a Imperiului habsburgic vizavi de acțiunile Imperiului țarist fusese aplicată și în Principatele Române.

În iulie 1782, secretarul aulic Stefan Raicevich era numit de împărat agent comercial și diplomatic c.c. pe lângă curțile domnești de la București și Iași.

În Serbia situația se repetă, căci, după trimiterea în iulie 1807 de la Sankt Petersburg la Belgrad a lui Constantin Rodofinikin ca reprezentant special al țarului, Austria se vede nevoită să reacționeze, propunând și ea un consul.

Considerațiile și motivele Cancelariei de Stat se referă la:

1) perspectiva de a obține informații mai rapide și mai bune despre evenimentele din Serbia și de la granița militară; aceste informații ar fi fost de ajutor la o mai bună supraveghere a cursului politic;

2) posibilitatea unei mai bune și mai eficiente conlucrări a consulului de la Belgrad cu reprezentanțele diplomatice (internunțiul austriac de la Constantinopol) și cu reprezentanțele consulare (consulul austriac de la Travnik din Bosnia și agenții consulari din Muntenia și Moldova), instituite deja de Imperiul habsburgic în „Orientul danubian” și în Levant; 3) speranța Cancelariei de Stat ca, printr-un consul la Belgrad, să poată interveni mai bine în afacerile interne sârbești, să poată manipula din interior situația în favoarea creșterii prestigiului habsburgic;

4) ambiția Austriei de a prelua funcția de mediatoare în conflictul sârbo-turc. [16, p.266].

Prima tentativă habsburgică de instituționalizare a relațiilor austro-sârbe, prin înființarea unui consulat al Austriei în Serbia, are loc în 1809-1810. În contextul politic tulbure și instabil descris mai sus, se plasează inițiativa cancelarului c.c. Metternich de constituire a unui consulat c.c. în Serbia. Metternich exploatează disperarea lui Karađorđe de a dobândi aliați externi puternici și fermi, cu atât mai mult cu cât Serbia, în lupta sa împotriva Porții, are o nevoie strategică de a-și asigura spatele printr-o bună și liniștită vecinătate cu Imperiul austriac. Acesta poate oferi, în ultimă instanță, refugiu pentru replierea forțelor armate sârbești, cu atât mai

mult cu cât pe teritoriul cezaro-crăiesc locuiesc numeroși conaționali.

În numele națiunii sârbe, Karađorđe exprimă dorințele țării adresate Austriei:

„1. De a nu fi niciodată încorporată regatului Ungariei, ci de a fi condusă, ca graniță militară sau conform legilor germane […], de maiestatea sa împăratul și de a fi guvernată de șefi militari;

2. De a nu fi silită de împărat să încheie pacea cu turcii, până ce nu vor fi redobândite Niš și restul Serbiei;

3. De a se ridica imediat blocada fluvială [pe Dunăre și Sava], de a se restabili comunicarea de ambele părți și de a se acorda […] în avans un ajutor în cereale celei mai nevoiașe clase populare”

Deși pare greu de crezut, Austria nu arată interes față de propunerea lui Karađorđe de încorporare a Serbiei turcești! Anexarea Serbiei contravine logicii acelei Realpolitik promovate de Metternich, căci ar însemna asumarea unui război deschis cu Poarta. În schimb, cancelarul habsburgic exploatează pragmatic momentul favorabil, transferând accentul de pe planul militar-politic spre cel economic și diplomatic.

Metternich îl plasează pe baronul Simbschen, comandantul general al armatei c.c. din Slavonia și Sirmia (1807-1810), cu sediul la Semlin, în postura unui reprezentant plenipotențiar al Austriei în Serbia, încredințându-i misiunea de a negocia nemijlocit cu Karađorđe. Fără a scăpa din ochi capitala, Simbschen raportează Vienei încă de la finele lunii martie 1808, despre acțiunile spionilor ruși și ale „sabotorilor” țariști de pe granița militară, de a împiedeca tratativele austro-sârbe.

Se adaugă imigrarea destul de masivă a sârbilor de pe granița militară austriacă spre

Serbia turcească, datorită nemulțumirii lor legate de legea fundamentală c.c. din 1807.

Simbschen îi acuză pe ruși de mituirea sârbilor austrieci și de atragerea lor de partea

Țaristă. [16, p.266].

Pentru a contracara aceste neajunsuri, conform instrucțiunilor primite de la Metternich și de la arhiducii Karl și Ludwig, Simbschen le promite sârbilor nu numai alimente și grâne, dar și arme și muniție – valută forte pentru câștigarea simpatiei destul de fluctuante a lui Karađorđe față de imperiali. Totuși, Simbschen știe că trebuie să se mărginească, pe cât posibil, la acorduri verbale, evitând din principiu orice înțelegere sau „capitulație” scrisă. Baronul c.c. recurge la un șiretlic, trimițându-și la Karageorge oameni spre a-l convinge să semneze el însuși o cerere de chemare în ajutor a austriecilor, pentru ocuparea orașului și cetății Belgrad…

Astfel, Simbschen face propagandă fățișă antirusească, fiind perfect conștient că intenția țarului în Serbia nu este alta decât instituirea protectoratului rus aici, la fel ca în Principatele Române, în Moreea, Corfu și Kattaro.

Între timp, desigur, Rodofinikin își întărește poziția în Belgrad. Agenții ruși sub acoperire, având un larg spațiu de manevră din capitală până dincolo de Dunăre, în Semlinul austriac, interceptează corespondența austro-sârbă. La începutul lui iunie 1808, ambasadorul țarist de la Viena, prințul Kurakin, îi prezintă ministrului c.c. Externe von Stadion două scrisori în traducere franceză, adresate lui Karađorđe de Urošević, intermediarul austriac, și de Simbschen, ajunse la cunoștința rușilor.

Astfel, Kurakin demască tratativele secrete purtate de imperialii habsburgi cu sârbii lui

Karađorđe, oferind Rusiei un prilej de a șantaja Austria prin dovedirea atitudinii ei dușmănoase antițariste. Cu atât mai mult, cu cât Simbschen este autorizat de imperiali să-i promită lui Karađorđe titlul de prinț și gradul de feldmareșal c.c.

La 1808 ministrul c.c. Stadion încă se iluzionează că ocuparea militară a capitalei sârbe de către habsburgi „poate fi realizată, probabil fără a se recurge la forță, prin mită, convingere, amenințare și rapiditate” (durch Bestechung, Uiberredung, Drohung und Schnelligkeit wahrscheinlich ganz ohne offenbare Gewalt ausgeführt werden könnte). În primăvara lui 1809, când Austria se pregătește de o nouă confruntare cu Napoleon, Karađorđe reia legăturile diplomatice cu Simbschen, proclamându-și loialitatea față de Imperiul habsburgic în cazul unui război austro-francez.

În vara lui 1809, Simbschen este în măsură să înainteze Consiliului Aulic de Război de la Viena cererea lui Karađorđe de obținere a protecției imperiale și declarația verbală a secretarului conducătorului sârbilor, Stefan Jeftić [Jevtić], în care se arată că este gata Karađorđe să predea cetățile Belgrad, Semendria și Šabac trupelor austriece, iar dacă situația politică nu ar permite acest lucru, împăratul este rugat să intervină la Poartă pentru a le obține sârbilor un armistițiu favorabil.

Totuși, francezii se află în marș spre Viena, așa că aceasta este acum preocupată de o problemă mult mai presantă decât chestiunea sârbă. Așa încât, până în decembrie 1809, sârbii trebuie să se descurce pe cont propriu50. Răspunsul tardiv al împăratului la cererea lui Karađorđe se bazează pe referatul lui Metternich, care sugerează ca Austria să joace dublul rol de intermediar: pe lângă Poartă, pe care s-o convingă să se folosească de slăbirea influenței Rusiei la Belgrad, pentru a anticipa amestecul Franței în conflictul turco-sârb; pe lângă sârbi, în fața cărora să accentueze altruismul și onestitatea intermedierii diplomatice imperiale!

Ulrike Tischler subliniază că strădania Curții vieneze de a prelua rolul de mediatoare a conflictului turco-sârb este specific politicii lui Metternich nu numai față de Serbia. Însă, în anii 1809-1811, rezultă limpede țelul Austriei de a extrage avantaje cât mai consistente din această mediere, în primul rând, obținerea securității frontaliere.

Pe frontul antiotoman, sârbii câștigă la Drina, pe Lim, la Sjenica și Novi Pazar, dar victoriile lor sunt anulate de înfrângerea de la Niš din toamna lui 1809. La rândul ei, Austria nu izbutește să se scuture de presiunea franceză și, după În 1810 Karageorge, certat cu câțiva din voievozii săi care îi sprijină pe ruși, caută să se apropie iar de austrieci. Însă Metternich, aflat în misiune la Paris, primește permisiunea din partea lui Napoleon: „Ocupați Belgradul! N-o să vă scoată nimeni de acolo!” Totuși, el nu admite ocuparea decât a capitalei, căci: „Dacă vă las toată Serbia, într-o bună zi îi veți ridica pe sârbi împotriva mea.” La Viena, pe de o parte, mareșalul

Radetzky și cercurile militare din jurul arhiducelui Karl croiesc planuri expansive, vizând cele trei țări danubiene, dar pe de altă parte, Curtea se teme că Napoleon nu urmărește altceva decât să-i compromită pe austrieci. „În definitiv, austriecii au lăsat să le scape toate ocaziile de a recuceri Serbia, de teama lui Napoleon” (Émile Haumant).

Renunțând la orice inițiativă militară, Austria își stabilește un scop diplomatic.

Instrumentul cel mai potrivit pentru atingerea acestui scop îi pare lui Metternich, în iarna lui 1809/1810, înființarea unui consulat austriac la Belgrad. Iată cum prințul Metternich – care din toamna lui 1809 preluase funcția de ministru al Afacerilor Externe – justifică proiectul, în corespondența cu internunțiul c.c. de la Constantinopol, Ignaz von Stürmer: pericolul cel mai mare pentru Austria și pentru Turcia este ca focarul Serbiei să fie exploatat de Rusia și de Franța pentru a organiza „manevre secrete destinate a induce în eroare națiunea sârbă și a prelungi starea de tulburare”. De aceea, ambasadorul Stürmer trebuie să insiste pe lângă Reis Effendi că,

propunând un „agent avec le titre de Consul ou tout autre” [un agent cu titlu de consul sau altminteri], Austria nu urmărește altceva decât „să câștige încrederea șefilor [sârbi] pentru a le induce ideea că adevăratul lor interes constă în supunerea față de Poartă în condiții care să pună la adăpost de persecuții și vexațiuni” (de gagner la confiance des chefs pour leur insinuer […] que leur véritable intérêt se trouve dans la soumission à la Porte à des conditions, qui les mettent à l´abri des pérsecutions, et de

vexations).

De asemenea, internunțiul trebuie să facă Poarta să accepte ideea Curții vieneze a unei „reconcilieri cu sârbii, pe niște baze care să fie de natură a-i liniști pe viitor” (à l´idée d´une reconciliation avec les Serviens sur des bases, qui seroient de nature à les tranquilliser pour l´avenir). Aceleași instrucțiuni îi sunt transmise și lui Simbschen.

Atât Karađorđe, cât și otomanii acceptă intermedierea Austriei. Doar condițiile celor două părți diferă, și anume diferă atât de mult, încât, practic, negocierea este sortită eșecului. Karađorđe insistă asupra a 12 puncte cerute Porții (4 ianuarie 1810), în discrepanță cu disponibilitatea turcă de a le satisface. Între aceste puncte se numără: cererea constituirii relațiilor diplomatice oficiale dintre Serbia și Austria, desființarea suzeranității otomane pe teritoriul clar delimitat al statului sârb și garanție suplimentară acordată Serbiei de Austria. La 4 februarie 1810, Metternich îi sugerează împăratului că, sub garanție austriacă, Serbia ar deveni un stat mai autonom decât sunt cele două Principate Române sub protectorat rusesc. Însă Poarta respinge categoric atât ideea oricărei garanții ori influențe străine în chestiunile sârbe, cât și independența Serbiei, ca și condiții sine qua non de încheiere a păcii.

Odată cu blocarea negocierilor, în primăvara lui 1810, Karagorgee trimite, în paralel, două misiuni la Curțile din Paris și Viena, ca să determine intervenția comună a celor doi aliați doriți. În martie, Ivan Jugović-Savić, care călătorește în capital imperială habsburgică, obține refuzul austriecilor de a mai media conflictul turco-sârb.

Prințul Metternich junior, care ține locul tatălui său aflat la Paris în perioada martieocotmbrie 1810, transmite Senatului Serbiei, prin intermediul lui Simbschen, „să se

adreseze de acum înainte împuternicitului [Porții, Reçep Ağa] și să clarifice nemijlocit cu acesta chestiunile națiunii, întrucât preaînaltei Curți [c.c.] nu i se cuvine să preia asupra sa rolul de mediatoare, nici să se expună unor încurcături neplăcute printr-o participare directă la negociere” (von nun an […] an den Bevollmächtigten [der Pforte, Reçep Ağa] wende und mit selbem unmittelbar die Angelegenheiten der Nation ins Reine bringe; indem es dem allerhöchsten Hof auf keine Weise ansteht,

weder die Rolle eines Vermittlers hiebei auf sich zu laden, noch sonst durch eine directe Theilnahme an der ganzen Verhandlung irgend einer unangenehmen Verwiklung sich auszusetzen).

O altă delegație, condusă de Rade Vučinić din Karlovac, trece prin București, apoi prin Viena, unde află de încheierea păcii. Vučinić îi înmânează scrisoarea lui Champagny, care îl pune în legătură cu colonelul Mériage, numit ca atașat pe lângă mareșalul Marmont la Laibach. Vučinić, într-adevăr, are convorbiri cu acesta, apoi revine la Belgrad, cerând plenipotență și o nouă scrisoare din partea lui Karageorge.

Cu speranțe proaspete, de data aceasta în ajutorul Franței, conducătorul sârbilor aduce osanale noului învingător al Europei: „Multe popoare vă datorează existența și prosperitatea,” îi scrie Karađorđe lui Napoelon, „și în special Iliria reînviată, locuită de confrații noștri [l’Illyrie ressuscité qu´habitent nos frères de race]”. Scrisoarea pleacă pe ruta Laibach-Paris, însoțită de însuși Vučinić. Acesta sosește la Paris pentru a cere sprijinul lui Napoleon personal, dar nu va intra intra în audiență decât la un șef de departament din cadrul Ministerului Afacerilor Străine,

Roux de Rochelle, care îl ascultă, trimite cererea sa mai departe, dar nu îi va răspunde niciodată.

Se pare că ministrul francez de Externe caută să-l convingă pe Napoleon despre amenințarea reprezentantă de Rusia în cazul pasivității Franței față de cauza sârbilor:

„Sârbii au nevoie de protecție străină. Dacă n-o obțin din partea Franței, probabil că se

vor alătura Rusiei, căci influența dobândită de aceasta în zilele noastre în mijlocul lor va putea decide într-o bună zi soarta țării, care va deveni ceea ce au devenit déjà Moldova și Muntenia, unde Rusia nu avea inițial decât o simplă influență și unde și-a stabilit treptat dominația directă.” (Les Serviens ont besoin d´une protection étrangère.

S´ils n´obtiennent pas celle de la France, il est probable qu´ils s´attacheront davantage

à la Russie [parce que] l´influence qu´elle acquerrait aujourd´hui chez eux pourrait un jour décider du sort de leur pays. Il deviendrait ce que sont devenues la Moldavie et la Valachie, où la Russie n´avait d´abord qu´une simple influence, et où elle a établi par degré sa domination directe.) Intervenția Franței, consideră ministrul, ar mulțumi nu doar interesele sârbești, ci ar spori și prestigiul lui Napoleon în întreaga Turcie europeană, deoarece: „Sârbii vorbesc aceeași limbă ca și bosniacii, montenegrinii și ilirii.

Ei formează cu aceștia și cu bulgarii un singur popor.” (Les Serviens parlent la même langue que les Bosniaques, les Monténégrins et les Illyriens. Ils forment avec eux et avec les Bulgares un même peuple.)

Ambele misiuni sârbești în străinătate rămân fără ecou. Rade Vučinić stă la Paris până la finele anului 1813, fără a obține altceva decât decontarea cheltuielilor personale. Vizavi de sârbi, Napoleon se află acum în aceeași situație ca Austria anterior.

În 1810 el nu putuse face nimic care să nemulțumească Rusia, încă aliata sa; în schimb, în 1811, 1812 și 1813 el trebuie să menajeze Austria. Émile Haumant conclude cu un realism amar: „În definitiv, pentru el, ca și pentru alții, Serbia nu este decât un pion pe tabla de șah.” (En définitive, pour lui, comme pour les autres, la Serbie n´était qu´un pion sur l´échiquier.)

De la promovarea unei politici active de intermediere diplomatică a conflictului sârbo-turc, Austria schimbă cursul, retrăgându-se în expectativă. Anumite cercuri militare imperiale, din jurul arhiducelui Karl, feldmareșalului Radetzky sau al generalului de artilerie Simbschen, protestează împotriva noului curs pasivist, nutrind convingerea deosebitei însemnătăți pe care „Orientul danubian” o deține pentru Monarhia habsburgică din punct de vedere militar și politic.

Pe de o parte intransigența rusă, pe de altă parte pasivismul și indecizia austriacă

determină soarta Belgradului, ocupat de armata țaristă în 1811.

În aceste condiții, rușii lui Kutuzov au câștig de cauză în Serbia.

CONCLUZII

În concluzii putem menționa că Serbia a avut o soartă ca și Principatele românești.

După atîtea revolte, în sfîrșit și-a căpătat autonomia.

Este vorba de crearea a unui concept al unei constituții a provinciei Serbia, ce are la bază modelul de funcționare a Principatelor Române și a graniței militare c.c.

Acest concept introduce o relație trilaterală între Austria – provincia Serbia – Turcia, rezervând Serbiei un loc în cadrul uniunii statale otomane, dar sub garanție habsburgică.

Astfel remarcăm că că prin revoltele din perioada de referință a avut și un rol pozitiv pentru Serbia.

Este de remarcat că Metternich concepe un proiect de constituție pentru Serbia, în condițiile în care, la momentul respectiv, nici chiar Austria nu deține încă o constituție scrisă. Așadar, Austria este mai liberală față de țara vecină decât față de ea însăși.

Proiectele constituționale ale Serbiei vor preocupa marile puteri și în perioada următoare. Comparația cu statutul Principatelor Dunărene Românești, considerat un model de urmat pentru Serbia, va reveni de-a lungul timpului.

La 28 octombrie 1812, precizează că în Serbia se preconizează „o formă de guvernare

asemănătoare cu aceea a Valahiei și Moldovei: un prinț grec se va afla în fruntea provinciei, iar între el și popor se va forma o clasă de cnezi sau boieri” (une forme de gouvernement semblable à celle de la Valachie et de la Moldavie: un prince grec serait à la tête de la province et il se formerait entre lui et le peuple une classe de knés ou de boyards). Ba chiar în 1820, Cancelaria c.c. de Stat și Consiliul Aulic de Război primesc rapoarte de la Comandamentele militare supreme din granița militară sârbă, despre „dorințele sârbilor de a dobândi o constituție identică” celor din Principatele Române.

Atât chestiunea constituției sârbești, cât și aceea a înființării reprezentanțelor consulare la Belgrad vor fi soluționate abia în deceniul patru al secolului al XIX-lea, o contribuție majoră revenind, din nou, Rusiei și Austriei.

BIBLIOGRAFIE

Barbara Jelavich, History of the Balkans. Eighteneenth and Nineteenth Centuries , vol. I, Cambridge-London-New York, Cambridge University Press, 1984,

Barber John R., Istoria Europei moderne, București, 1993,

Bodin D., Elemente naționale și influențe străine în revoluțile din sud-estul Europei la începutul secolului al XlX-lea, în "Revista istorică română", nr. 4 (1945).

Bojic Ivan, Sima Cirkovic, Milorad Ekmecic, Vladimir Dedijer, Istorja Jugoslavije, Belgrad, 1973, ed. a Il-a ,

Bondarev Nikita, Russia and the Russians in Serbian History, Part 2, „Russkiy Mir Foundation”,1993

Budimir, P. Skok, But et signification des etudes Balkaniques, în u Revue internationale des etudes balkaniques", 1, Belgrad, 1934;

Cantemir Dimitrie, Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), București, 1973,

Čedomir Antić, Neutrality as Independence. Great Britain, Serbia and the Crimean War, Institutul de Studii Balcanice, Academia Sârbă de Științe și Arte, Belgrad, 2007,

Ciachir Nicolae., Serbia pe drumul cuceririi independenței naționale (1804-1878), în "Revista de istorie", nr. 12 (1978);

Ciachir Nicolae, Gheorghe Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, București, 1984,

Ciachir Nicolae, Istoria poparelor din sud-estul Europei în epoca modernă, București, 1998,

Ciachir Nicolae, Istoria universală modernă, vol. I-II, București, 1998,

Corespondența diplomatică și rapoarte consulare franceze (1603-1824), publicate după copiile Academiei Române de Nerva Hodoș, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1912, doc. MDLX, (infra: Documente Hurmuzaki, vol. XVI).

Cosma Ela, Diplomație și război. competiția austro-rusă și primele tentative consulare în serbia lui Karageorge, București, 2011,

Demeny L., Relațiile ruso-sârbe în perioada 1806-1812, în "Studii istorice sud-est Europene", voi. I, București, 1974.

Djordjevic D., Revolutions nationales des peuples Balkaniques (1804-1914), Beograd, 1965

Émile Haumant, La formation de la Yougoslavie (XVe-XXe siècles), Paris, Éditions Bossard,engleză, „Pravni život”, vol. 42, no. 3-4, 1993,

Hitrova N. I, Cernogoria v naționaino-osvoboditelnom dvijenii na Balkanah, Moscova, 1979,

Ionescu Traian, Hatișeriful din 1802, și începutul luptei pentru asigurarea pieții interne a Principatelor dunărene, în Studii și Articole de istorie, I, 1956

Iorga N., Istoria românilor, VIII-X, București, 1938,

Ispisi izpariskih arhiva. Grada za istoriju prvoga srpskoga ustanka sub redacția lui M. Gavrilovic, Belgrad, 1904, în cartea N. Ciachir.

Jankovic Dragoslav, Srpska drzava prvog ustanka, Beograd, Edit. Humanitas, ediția a doua, 2007,

Kabrda J., Le système fiscal de l'église orthodoxe dans l'Empire Ottoman (D'après les documents turcs), Bmo, 1969;

Kaliay B., Geschichtedes serbischen Aufstandes, 1807-1810, Wien, 1910,

Ladislav Hadrovics, L'église serbe sous la domination turque, Paris, 1947,

Lopičić Đorđe, Otvaranje austrijskog konzulata u Beogradu 1836. godine, cu rezumatul în limba martie 2009, http://www.russkiymir.ru/russkiymir/en/publications/articles/article0129.html.

Milas N., Pravoslavno crkvenopravo, Beograd, 1926;

Miller A. F., Mustapha, Pacha Bairaktar, București, 1974,.

Mustafa Ali Mehrned, Istoria turcilor,București, 1976, .

Naum Râmniceanu, Scrisoarea Munteanului ca răspuns la scrisoarea Moldoveanului, în "Biserica Ortodoxă Română"XXIII,

Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne, București, 2010

Novicev A. D., Istoria Turții, II, Leningrad, 1968,

Oțetea A, Tudor Madimirescu și mișcarea eteristă în Țările Românești, 1821-1822, București, 1995,

Panaitescu P. P., Corespondența lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc (1806-1810). Pregătirea Eterici și renașterii politice românești, București, 1933;

Marcel Vos, Histoire de la Yougoslavie, Paris, 1955;

Șeineanu Lazăr, Influența orientală asupra limbii și culturii romane, București, 1900; M

Serge Berstein și Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III-IV, Iași, 1997-1998,

Tomic J., Pecki patrjarh Jovan i pokret hriscana na Balkanskom poluostrovu. 1592-1614, Ist. Studijia, Zemun, iir. VIII (1903). Istoria na Bălgaria, IV, )

Ulrike Tischler, Die habsburgische Politik gegenüber den Serben und Montenegrinern 1791-1822. Förderung oder Vereinnahmung?, R. Oldenbourg Verlag, München, 2000,

Vasa Ciubrilovic, Istohja politicke misii u Sirbiji XIX veka, Belgrad, 1958,

Vasa Cubrilovic, Srpska provoslavna crkva pod Tuvcima od XV do XIX veka, în "Zbornik filozofskog fakulteta", Kh V-l, Beograd, 1960,

Wilkinson W., Tableau historique, géographique et politique de la Moldavie et de la Valachie, Paris, 1821.

Zinkeisen W. J., Geschichte des Osmanisches Reiches in Europa, tom VI, Hamburg, 1863,

BIBLIOGRAFIE

Barbara Jelavich, History of the Balkans. Eighteneenth and Nineteenth Centuries , vol. I, Cambridge-London-New York, Cambridge University Press, 1984,

Barber John R., Istoria Europei moderne, București, 1993,

Bodin D., Elemente naționale și influențe străine în revoluțile din sud-estul Europei la începutul secolului al XlX-lea, în "Revista istorică română", nr. 4 (1945).

Bojic Ivan, Sima Cirkovic, Milorad Ekmecic, Vladimir Dedijer, Istorja Jugoslavije, Belgrad, 1973, ed. a Il-a ,

Bondarev Nikita, Russia and the Russians in Serbian History, Part 2, „Russkiy Mir Foundation”,1993

Budimir, P. Skok, But et signification des etudes Balkaniques, în u Revue internationale des etudes balkaniques", 1, Belgrad, 1934;

Cantemir Dimitrie, Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), București, 1973,

Čedomir Antić, Neutrality as Independence. Great Britain, Serbia and the Crimean War, Institutul de Studii Balcanice, Academia Sârbă de Științe și Arte, Belgrad, 2007,

Ciachir Nicolae., Serbia pe drumul cuceririi independenței naționale (1804-1878), în "Revista de istorie", nr. 12 (1978);

Ciachir Nicolae, Gheorghe Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, București, 1984,

Ciachir Nicolae, Istoria poparelor din sud-estul Europei în epoca modernă, București, 1998,

Ciachir Nicolae, Istoria universală modernă, vol. I-II, București, 1998,

Corespondența diplomatică și rapoarte consulare franceze (1603-1824), publicate după copiile Academiei Române de Nerva Hodoș, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1912, doc. MDLX, (infra: Documente Hurmuzaki, vol. XVI).

Cosma Ela, Diplomație și război. competiția austro-rusă și primele tentative consulare în serbia lui Karageorge, București, 2011,

Demeny L., Relațiile ruso-sârbe în perioada 1806-1812, în "Studii istorice sud-est Europene", voi. I, București, 1974.

Djordjevic D., Revolutions nationales des peuples Balkaniques (1804-1914), Beograd, 1965

Émile Haumant, La formation de la Yougoslavie (XVe-XXe siècles), Paris, Éditions Bossard,engleză, „Pravni život”, vol. 42, no. 3-4, 1993,

Hitrova N. I, Cernogoria v naționaino-osvoboditelnom dvijenii na Balkanah, Moscova, 1979,

Ionescu Traian, Hatișeriful din 1802, și începutul luptei pentru asigurarea pieții interne a Principatelor dunărene, în Studii și Articole de istorie, I, 1956

Iorga N., Istoria românilor, VIII-X, București, 1938,

Ispisi izpariskih arhiva. Grada za istoriju prvoga srpskoga ustanka sub redacția lui M. Gavrilovic, Belgrad, 1904, în cartea N. Ciachir.

Jankovic Dragoslav, Srpska drzava prvog ustanka, Beograd, Edit. Humanitas, ediția a doua, 2007,

Kabrda J., Le système fiscal de l'église orthodoxe dans l'Empire Ottoman (D'après les documents turcs), Bmo, 1969;

Kaliay B., Geschichtedes serbischen Aufstandes, 1807-1810, Wien, 1910,

Ladislav Hadrovics, L'église serbe sous la domination turque, Paris, 1947,

Lopičić Đorđe, Otvaranje austrijskog konzulata u Beogradu 1836. godine, cu rezumatul în limba martie 2009, http://www.russkiymir.ru/russkiymir/en/publications/articles/article0129.html.

Milas N., Pravoslavno crkvenopravo, Beograd, 1926;

Miller A. F., Mustapha, Pacha Bairaktar, București, 1974,.

Mustafa Ali Mehrned, Istoria turcilor,București, 1976, .

Naum Râmniceanu, Scrisoarea Munteanului ca răspuns la scrisoarea Moldoveanului, în "Biserica Ortodoxă Română"XXIII,

Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne, București, 2010

Novicev A. D., Istoria Turții, II, Leningrad, 1968,

Oțetea A, Tudor Madimirescu și mișcarea eteristă în Țările Românești, 1821-1822, București, 1995,

Panaitescu P. P., Corespondența lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc (1806-1810). Pregătirea Eterici și renașterii politice românești, București, 1933;

Marcel Vos, Histoire de la Yougoslavie, Paris, 1955;

Șeineanu Lazăr, Influența orientală asupra limbii și culturii romane, București, 1900; M

Serge Berstein și Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III-IV, Iași, 1997-1998,

Tomic J., Pecki patrjarh Jovan i pokret hriscana na Balkanskom poluostrovu. 1592-1614, Ist. Studijia, Zemun, iir. VIII (1903). Istoria na Bălgaria, IV, )

Ulrike Tischler, Die habsburgische Politik gegenüber den Serben und Montenegrinern 1791-1822. Förderung oder Vereinnahmung?, R. Oldenbourg Verlag, München, 2000,

Vasa Ciubrilovic, Istohja politicke misii u Sirbiji XIX veka, Belgrad, 1958,

Vasa Cubrilovic, Srpska provoslavna crkva pod Tuvcima od XV do XIX veka, în "Zbornik filozofskog fakulteta", Kh V-l, Beograd, 1960,

Wilkinson W., Tableau historique, géographique et politique de la Moldavie et de la Valachie, Paris, 1821.

Zinkeisen W. J., Geschichte des Osmanisches Reiches in Europa, tom VI, Hamburg, 1863,