Semnificatia Violentei In Jurnalele de Stiri Televizate

Cuprins

Introducere

O discuție între doi prieteni a avut drept rezultat descoperirea unei lecturi interesante și binecunoscute în domeniul publicistic. Dar să povestim începutul și să considerăm un emițător și un receptor. Emițătorul își întreabă interlocutorul dacă deține „arta de a influența”; acesta, încurcat, nu știe ce să răspundă inițial și, gândindu-se, își dă seama că e posibil, de-a lungul vieții sale, să fi avut acest efect asupra oamenilor. Și îi răspunde că totul depinde de împrejurări, de ceea ce se urmărește și de „tăria” persoanei „de influențat”. Sigur, receptorul interpretase în felul său întrebarea și nu avea cum să-și dea seama la ce anume făcea referire partenerul său de discuție. Nu întâlnise până atunci subiectul și nu făcuse cunoștință cu Alex Muchielli și a sa “artă”. Am ținut să amintim această carte deoarece subiectul lucrării de față se învârte oarecum în jurul aceluiași nucleu cu Arta de a influența. Autorul pune la punct o structură timpurie a fenomenului de manipulare, pornind din Antichitate și ajungând până în zilele noastre. Lucrarea noastră nu pornește decât de la începuturile secolului al XX-lea și urmărește doar anumite aspecte cu privire la rolul televiziunii în viața noastră și efectele pe care programele TV le provoacă telespectatorilor.

„Semnificația violenței în jurnalele de știri televizate” pare tot atât de simplă de înțeles, pe cât se dovedește a fi de dificilă. La prima vedere am putea gândi că reflectă propriul caracter al unuia sau mai multor popoare. Actele de violență prezentate în jurnale ne-ar determina să investigăm natura umană și dacă aceasta mai există. Ele pot ajuta ființa să-și fortifice instinctul de conservare sau pot duce la ideea că lumea în care trăim este o lume în decădere și, astfel, s-ar perpetua un sentiment de frică. Această temă reprezintă o provocare pentru noi de a încerca să înțelegem de ce totuși asemenea subiecte “au priză la public” și cum se face că societatea susține informarea asupra acestor acte. Nu e misiunea noastră de a stabili ce e mai bine sau ce e mai rău și vom lăsa studiile să vorbească de la sine.

Subiectul media este unul controversat prin însăși esența sa. Încă de la începuturi, cercetătorii s-au întrecut în fel și fel de predicții și, ca orice altceva aflat într-un proces de continuă evoluție, și televiziunea a fost supusă aprobărilor și negării. Totul ține de o perspectivă a imaginii. Dacă ne gândim la un simplu proces tehnologic, observăm cu ușurință progresele. Dacă intrăm în miezul problemei, s-ar putea să aflăm că “mărul este putrezit”. Am putea afirma că lucrarea de față a fost creată după un model progres-regres, evoluție-involuție.

Am ales în primul capitol (Incursiune în lumea descoperirii și răspândirii televiziunii) să începem prin a prezenta progresul tehnologic al televiziunii tocmai pentru a schița evoluția tehnologică și industrială a fenomenului. Am vorbit despre descoperirea sa și răspândirea în diferite părți ale lumii așa cum a avut ea loc. Ne-am gândit că televiziunea, deși aceeași pretutindeni, a evoluat diferit ca metodă și ambient. Astfel, influența sa va avea același caracter heterogen, iar în cercetarea noastră ulterioară, aceasta se va dovedi favorabil. Această primă parte a capitolului este privită din punctul de vedere al progresului cu toate etapele sale și beneficiind de obiectivitatea meritată.

Odată stabilit acest caracter de evoluție tehnologică, am urmărit firul a ceea ce s-ar putea considera o involuție în structura „trează” și activă a omenirii, căutând să facem referire la felul în care noi, ca și organisme fizice, caracterizate prin organele noastre, reacționăm la anumiți factori interiori și exteriori nouă. Astfel, activitatea de a privi la televizor a fost analizată din punct de vedere psihologic și experimental în a treia parte din primul capitol. Plecând de la ideea că simplul fapt de a privi la televizor are un efect care determină modificări în structura cerebrală a ființei omenești și a dezvoltării sale, am trecut mai departe în a prezenta riscurile la care telespectatorul este supus de media și se supune singur atunci când oferă o credibilitate ridicată mijloacelor de comunicare, fără a verifica informația și a o filtra rațional. Am considerat că subiectele prezentate în aceste două subcapitole (Televiziunea și omul sau mentalul în fața „cutiei fermecate” și Despre manipulare și influență. De la presa scrisă la televiziune) sunt legate între ele printr-un fir care se întărește tot mai mult prin modificarea structurală a valorilor la nivel individual, implicit colectiv. Pentru a înțelege mai bine cum anume se realizează manipularea în mass media am exemplificat prin prezentarea unor cazuri atât din România, cât și internaționale. Considerăm că aceste exemple pot ajuta cititorul în identificarea mijloacelor de manipulare care sunt folosite peste tot în jurul nostru și oriunde ne-am îndrepta atenția, mai curând în interiorul lumii televizate, unde mesajele sunt supuse interpretărilor personale.

Capitolul al doilea intră direct în miezul acestei lucrări (Semnificația violenței în jurnalele de știri televizate) printr-o „filozofie a știrilor” unde se încearcă o definiție generală asupra conceptului de știre și a aspectelor din jurul acesteia. Al doilea subcapitol (Se cumpără audiența cu violența?) este dedicat, după cum o indică și titlul, unei încercări de a înțelege de ce programele care instigă la un comportament violent sunt adoptate de producători și cum se face că populația, deși dezaprobă faptele criminale, dovedește o fascinație pentru acest gen de eveniment. Pentru a determina în ce măsură violența este acceptată ca ceva „normal” și „de interes” în societatea noastră, am apelat la câteva studii întreprinse de Consiliul Național al Audiovizualului în perioade diferite. Am relatat rezultatele studiilor pentru câteva canale care au fost evaluate în cadrul acestui „experiement” și am urmărit ponderea știrilor cu caracter negativ propagate prin intermediul buletinelor acestor canale. Ca și contrast față de situația în România a programelor de știri, am inclus un subcapitol care prezintă, tot în baza unor studii, situația programelor TV pentru Marea Britanie pentru o perioadă cuprinsă între 1975 și 2009.

Capitolul care încheie această lucrare s-a constituit într-un studiu de caz în sine. Inițial, am dorit ca studiul de caz să ocupe un spațiu ceva mai restrâns însă, în urma cercetărilor, am fost nevoiți, datorită ponderii mari a materialului, să extindem structura sa. La baza acestui studiu a stat, în primul rând, arhiva Understanding 9/11: A television News Archive, a cărei adresă web am făcut-o cunoscută în notele de la pagina 44. Este o arhivă care include buletinele de știri aparținând diferitelor canale americane și străine și care tratează atentatele din 11 septembrie 2001. Această arhivă include jurnalele de știri difuzate pe parcursul a șapte zile, începând din ziua când s-au comis atacurile și până pe 17 septembrie. Scopul inițial a fost de a parcurge toate aceste jurnale pentru a urmări cu interes în ce mod televiziunea poate modela percepția generală asupra unui anumit subiect, pentru cazul nostru, imaginea populației americane de origine musulmană. Mai mult, felul în care televiziunile străine ar fi tratat subiectul și gradul de interes al acestora pentru prezentarea informațiilor legate de 9/11, ne-ar fi ajutat să înțelegem și mai profund rolul știrilor de factură internațională și ce semnifică prezența acestora în societatea modernă. Ne-ar fi interesat în mod deosebit să urmărim programele de știri ale BBC-ului, cunoscând faptul că numărul musulmanilor în Marea Britanie este într-o continuă creștere, iar religia islamică ocupă locul doi ca răspândire. Din păcate, am fost nevoiți să ne limităm doar la parcurgerea buletinelor de știri CNN. Aceasta deoarece, pe parcursul celor șapte zile, canalul a transmis neîncetat imagini, reportaje și tot ce se putea în legătură cu 9/11. A fost de altfel o transmisiune continuă care a acoperit destul de larg „povestea atentatelor” și am decis până la urmă să rămânem doar în punctul acela, sperând ca, pe viitor, să putem dezvolta subiectul.

Așadar, am căutat ca, în capitolul trei, să oferim perspectiva CNN-ului asupra evenimentului 9/11, urmărind transmisiunile sale de știri; cât despre gradul de interes al canalului pentru subiectul în cauză, acesta este de la sine înțeles. Am vrut să aflăm totodată dacă televiziunea a putut influența deciziile americanilor de a trece la o agresiune fizică și verbală față de populația musulmană, ținând cont de percepția pe care aceasta ar fi putut să o insufle americanilor.

Tema acestei lucrări caracterizează interesul deosebit al autorului pentru a pătrunde în lumea media dincolo de aspectele sale „tehnice” și binefăcătoare. De aceea am ales să corelăm în această lucrare anumite puncte de referință în acest sens și care credem că pot fi utile oricărui telespectator pasionat. Dacă am ales să dezvoltăm și latura mai psihologică a televiziunii, am făcut-o tocmai pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la multiplele aspecte ale tehnologiei care deseori rămân necunoscute. Oare, dacă fiecare televizor sau dizpozitiv asemănător ar veni cu instrucțiuni care să explice ce impact are vizionarea acestuia, câți cumpărători ar sta pe gânduri înainte să achiziționeze produsul? Dacă pe ecranele acestuia s-ar afișa un avertisment care să ceară telespectatorului prudență în alegerea programelor de vizionare și asupra numărului de ore recomandat acestui obicei, care ar fi impactul asupra canalelor de televiziune? Sigur, aceste întrebări sunt ipotetice și, dincolo de răspunsurile care ar putea fi oferite, nu putem nega rolul major al televiziunii în societate și în viața fiecărui individ.

Există studii care s-au concretizat într-o latură aparte a mediei, tocmai aceasta care implică cercetarea sa dintr-o perspectivă a relațiilor socio-umane. În ce măsură televiziunea depinde de public sau publicul de televiziune este un subiect care a stârnit interesul specialiștilor încă din primele vremuri ale sale. De-a lungul timpului, s-au întreprins studii de audiență într-o încercare de a explica dacă programele TV sunt direct influențate de ceea ce oamenii vor să vadă la televizor, sau reprezintă pur și simplu alegerea producătorilor. Am dori să amintim aici lucrarea lui Graham Mytton, Handbook on Radio and Television Audience Research, care a fost de folos în cazul de față pentru a înțelege mai bine ce anume presupune această cercetare a audienței și cum ajută aceasta la înțelegerea anumitor factori mediatici.

De asemenea, ne-au servit și alte lucrări, de această dată, din peisajul românesc. Deoarece manipularea mediatică nu a fost, pentru autorul prezentei lucrări, un subiect aprofundat până acum, ne-a ajutat în înțelegerea anumitor tehnici Bogdan Ficeac cu a sa Tehnici de manipulare și Radu Herjeu cu Tehnici de propagandă, manipulare și persuasiune în TV.

Încercarea noastră de a înțelege prezența violenței în jurnalele de știri televizate a fost abordată în funcție de cerințele telespectatorului care, de multe ori, percepe televiziunea ca pe o pasiune, ca pe un mijloc de a se detașa de realitatea înconjurătoare. Faptul că alegem să fim părtași la actele de violență comise de alte persoane poate fi explicat și prin ideea că, atâta timp cât noi suntem cei care privesc din afară, nimic de asemenea natură nu ni poate întâmpla nouă.

Capitolul I. Incursiune în lumea descoperirii și răspândirii televiziunii

I.1. Despre televizor și televiziune. Descoperire și progres tehnologic

Într-un articol apărut în Ziarul de Apuseni, stă scris că televiziunea s-a născut de două ori, prima dată în Europa anilor ’30 și a doua oară pe tărâmuri americane. Oficial, totul a început în 1883 într-o cameră de hotel din Berlin, când Paul Nipkow inventa telescopul electric, numit ulterior „discul lui Nipkow”. Povestea însă, dacă ar fi să o raportăm la un întreg proces tehnolos tehnologic, este “rezultatul unui complex de invenții și succese obținute în domeniul electricității, fotografiei, cinematografiei, radiofoniei”, care are începuturi ceva mai timpurii. Putem aminti pe Jons Jacob Berzelis care, în 1817, descoperea capacitatea seleniului de a transforma impulsurile luminoase în impulsuri electrice. Mai târziu, în 1863, pantelegraful lui Giovanni Caselli era utilizat de stațiile franceze pentru a trimite prin liniile telegrafului electric desene simple sau mesaje autografe. Iar în 1907 Arthur Korn realiza pentru prima dată transmiterea de fotografii la distanță.

Totuși, conform studiilor realizate de specialiștii în domeniu, discul lui Nipkow va fi fost factorul determinant al apariției televiziunii pe plan european. Acest sistem-idee care „citea” imaginea linie cu linie a fost preluat, patruzeci de ani de la apariția sa, de un inventator și inginer de origine scoțiană, pe numele său John Logie Baird. După mai multe experiențe de laborator, acesta a trimis pentru prima dată în istorie o imagine televizată din 28 de linii în anul 1925. Succesiv, sistemul său a ajuns la 60, 90, 180 și, ulterior, la 240 de linii în 1936. Sprijinit de BBC, Baird a pus bazele primei societăți de televiziune din lume în 1929. Television Limited funcționa sub auspiciile televiziunii mecanice cu un buget de 500 de lire. Însă calitatea slabă a transmisiilor a determinat mai târziu înlocuirea sistemului Baird cu un nou sistem de televiziune – electronică.

În această perioadă, dincolo de Oceanul Atlantic, Vladimir Zworykin, fizician rus emigrat în Statele Unite, inventa în 1927 tubul catodic de recepție, iar în 1931 tubul analizator al camerei. Tot în decursul anilor ’20, Philo Farnsworth realiza prima cameră de luat vederi electronică și îmbunănățea sistemul de linii de la 60 la 400. În același an când se întâmpla aceasta, el înregistra brevetul de invenție pentru Image Dissector, tubul catodic și altele.

Anul 1934 aducea cu el norme standard de transmisie impuse de Guvern la un minim de 240 de linii și 25 de imagini pe secundă. În condițiile unor dificultăți de natură financiară și judiciară, Philo Farnsworth s-a văzut obligat să cedeze contra cost anumite brevete în favoarea RCA. Astfel, o primă demonstrație publică a avut loc în America în 1939 la New York când, cu prilejul Târgului Mondial, NBC-ul a transmis pentru două ore.

Cel de-al doilea război mondial a înghețat oarecum progresul televiziunii și răspândirea noului mijloc de comunicare. Omenirea, angajată în lupta pentru supraviețuire, era mult prea obosită pentru a investi în noile tehnologii. Universalizarea televiziunii a fost amânată astfel pentru o perioadă post belică, când noile contexte sociale și economice puteau susține acest fenomen. De data aceasta, superioritatea tehnologică a Statelor a făcut posibilă răspândirea rapidă a acestui „fermecat” mijloc de informare, poate de aici și ironia specialiștilor în domeniu de a se întreba dacă televiziunea americană nu e cumva un pleonasm. Situația financiară mai echilibrată a americanilor a dus la inovații și creșteri ale activității de producție și consum.

O scară de răspândire a numărului de televizoare comercializate în perioada postbelică este preluată de Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu. În SUA, în 1947 existau 30.000 de aparate, în 1950, 4 milioane, în 1952, 15 milioane , iar în 1961 35 de milioane. Peisajul televizual european nu a cunoscut același avânt, țările europene având nevoie de un timp mai îndelungat de refacere economică și socială. Totuși, în Marea Britanie se găseau în 1948 45.000 de dizpozitive, numărul crescând până în 1962 la 11, 8 milioane. Franța deținea la sfârșitul anilor ’50 1 milion de televizoare, iar la sfârșitul anilor ’60 zece milioane. Astfel, se poate observa cu ușurință un decalaj de răspândire a noilor mijloace de comunicare în America și Europa, existând o diferență de aproape 10 ani între perioadele de nouă afirmare comunicațională între cele două continente. Încet în Europa, dar sigur în ambele părți ale lumii se configura o nouă eră informațională ce avea să joace un rol important în șlefuirea modului cotidian de viață. Televizorul devenea un “must-have” în rândul populației și accesibilitatea sa în rândul clasei de mijloc a transformat profund ideea de statut social al individului. Fiecare familie a noii generații tehnologice trebuia să dețină o „cutie fermecată”, în condițiile în care aceasta devenea cu pași rapizi cel mai important mijloc de transmitere a informației.

Televizorul, pentru Roger Silverstone, reprezintă tehnologie „în și pentru viața noastră cotidiană”, o tehnologie care are puterea de a transforma “în mod specific relațiile sociale și culturale”. Astfel, televiziunea devine pe cât de reală, tot atât de simbolică, purtând amprenta unor vremuri în continuă schimbare. „Adoptată” ca un membru al familiei, mesajele transmise de aceasta ajung să contureze educația familială și să contribuie simțitor la structura unui nou sistem de relații. Fenomen înrădăcinat pe două continente, cu o răspândire aleatoare și inconsecventă, televiziunea a devenit astfel un „curent mondial”.

I.2. Fenomenul televiziune. O evoluție americană, mai multe evoluții europene

I.2.1. Răspândirea televiziunii în America

Boom-ul economic de după cel de-al doilea război mondial a favorizat în America o largă răspândire a televiziunii, în așa măsură că, la începutul anilor ’60, în aproximativ 95% din case exista câte un dispozitiv, iar stațiile de emisie se înmulțiseră cu peste 50%. Nici o altă invenție tehnologică nu acaparase căminele americane atât de rapid cum o făcuse televizorul. S-au format în deceniul al șaselea și cele trei mari rețele naționale NBC, CBS și ABC care dețineau un oarecare monopol pe piața de televiziune prin aceea că aveau stațiile instalate în cele mai mari orașe și puteau afilia alte stații private într-un număr tot mai mare.

În State, câmpul programelor difuzate era ceva mai atotcuprinzător față de ce se transmitea la televizor în Europa. În timp ce, în tările europene, se încerca o culturalizare televizată, statul jucând un rol important în procesul de centralizare a sectorului public, pe teritoriul american se punea mai mult accentul pe nevoia de a distra publicul prin difuzarea unor emisiuni precum 64.000 $ question, seriale și foiletoane. Pe plan politic, televiziunea și-a jucat rolul său: a favorizat anumite campanii electorale din 1956 și a influențat alegerile din 1960, rezultatele fiind înregistrate în istoria lumii.

Spre sfârșitul anilor 1940, americanii, care locuiau în raza stațiilor de transmisie, puteau urmări programe precum The Texaco Star Theater sau programul pentru copii Howdy Doody. Existau și mici jurnale de știri, transmisiunile de 15 minute marca CBS sau Camel News Caravan ale NBC-ului. Multe din programele difuzate la TV în acea vreme erau inspirate din emisiunile transmise anterior de fratele mai în vârstă al televiziunii, radioul. Dar toate acestea se schimbau între 1953 și 1955 când directorul NBC Sylvester Weaver începea să orienteze tema programelor spre publicul tânăr, introducând un nou caracter de divertisment. Peter Pan, difuzat în 1955, aduna în fața televizoarelor 60 milioane de telespectatori. Cele două mari televiziuni căutau să atragă un număr tot mai mare de audiență folosindu-se și de lumea teatrului. Marty, Twelve Angry Men, sunt doar două drame dintr-un număr de paisprezece care erau difuzate în America anilor ’50. Piața de televiziune americană a fost monopolizată timp de mai multe decenii de cele trei mari rețele de televiziune amintite: CBS, NBC și, ulterior, ABC. Fiecare dintre acestea trei căutau să atragă un număr cât mai mare de telespectatori. CBS-ul și-a dublat rata de profit între 1960 si 1966 prin difuzarea unor comedii precum The Beverly Hillbillies. Ulterior, s-au introdus drame cu diferite povești de aventură din viața profesională a polițiștilor, medicilor sau a altor personaje tip erou, dar subiectul principal al televiziunii americane din acele timpuri se învârtea în jurul serialelor-telenovelă sau a show-urilor „quiz”. Însă în 1967 se contura apariția unei a patra televiziuni care aduna în total trei sute de stații, un număr mai ridicat față de orice altă televiziune.

Public Broadcasting System (PBS) a funcționat la început după un model britanic, preluând de la acesta ideea de programe educaționale, televiziunea britanică fiind cunoscută pentru caracterul său cultural. Acest fapt se datora și implicării Guvernului în programele de transmisiune britanică, în timp ce, în America, televiziunile private căutau să ofere publicului mijloace de divertisment pentru creșterea audienței și nu aveau neapărat viziunea unor programe care să inspire educațional telespectatorii. Însă una dintre cele mai mari contribuții pe care PBS le-a avut în acest sens o constituie seriile Sesame Street, care au fost concepute pentru copii și, deși tematicile acestor serii s-au schimbat de-a lungul timpului, programul a fost primul care “să jongleze cu efectul de dependență al televizorului pentru a-l tranforma în ceva pozitiv”. Tot PBS a oferit publicului în anul 1990 documentarul în cinci părți The Civil War, despre care se știe că a obținut unul dintre cele mai mari procentaje de audiență.

Ceea ce a oferit un nou câmp de referință în domeniul televiziunii a fost apariția cablului. Acesta a detronat monopolizarea pieței de către cele trei canale importante prin apariția a Time Inc.’s Home Box Office-HBO (în 1975), a ESPN, un canal dedicat exclusiv sportului (în 1979) și Cable News Network (CNN) în 1980. Odată cu extinderea televiziunii prin cablu și apariția a tot mai multe canale, publicul american a avut o posibilitate de alegere mai mare ceea ce a determinat o reorientare a preferințelor. Numărul celor care, în 1998, vizionau sfârșitul seriilor Seinfeld era mult mai scăzut față de cei care au urmărit ultimul episod din MASH în 1983. Americanii începeau să fie mai mult interesați de subiecte mondene precum procesul lui O. J. Simpson din 1994, care era judecat pentru uciderea soției sale, iar televiziunile transmiteau live fiecare secvență din acest proces și seara aveau loc talk-show-uri pe aceeași temă. Cam aceasta este perioada când au început să apară la TV emisiuni care să satisfacă gustul publicului pentru senzațional și o nouă etapă se năștea: tabloidul. În aceste condiții, industria televiziunii a creat în 1996 un „ghid de vizionare” TV care atenționa telespectatorii de conținul programului și cărei grupe de vârstă îi era destinat. Introducerea în televiziune a unor subiecte legate de sex sau violență ridicată a determinat conceperea unor sisteme de televizor care permiteau părinților să restricționeze accesul copiilor la acele canale.

I.2.2. Televiziunea britanică post-belică

Pe continentul european lucrurile au evoluat diferit. În condițiile în care țările se vindecau de pe urma războiului cu o viteză mai mică, economia avea și ea de suferit și, odată cu aceasta, evoluția televiziunii. Marea Britanie s-a numărat printre țările ce au reușit să depășească oarecum aceste dificultăți financiare, astfel că televiziunea și-a urmat cursul, iar până în 1954, BBC-ul a monopolizat piața de dezvoltare a acesteia. O competiție în ceea ce privește audiența a reprezentat-o apariția ITV (Independent Television), însă aceasta nu a defavorizat BBC-ul într-o prea mare măsură, cel mult a contribuit la o expansiune a pieței. Când se vorbește despre introducerea pe piață a unui nou competitor pot avea loc două fenomene: cel de extindere sau cel de substituție. Extinderea (în cazul nostru, o creștere a audienței) are loc atunci când noul segment apărut se orienteză spre o latură a populației (poate) neglijată până atunci sau în cazul în care telespectatorii acordă mai mult timp vizionării TV. Apariția noului canal de televiziune a coincis cu o creștere a numărului de televizoare achiziționate în acea perioadă, efectul fiind și acela de creștere a audienței. La acea vreme, ITV-ul își revendica un raport de 70%-30% în favoarea sa, însă studiile au dezvăluit ulterior că această pondere se datora unui puteri de cumpărare mai mari și a unei scăderi de preț și nu neapărat preferințelor telespectatorilor pentru noul post comercial. Studiile nu au indicat nicicum preferința pentru doar unul din aceste două posturi, s-a observat doar că existau grupe diferite de telespectatori care preferau un canal în favoarea altuia.

Ca și în cazul Americii, televiziunea în Marea Britanie a cunoscut o dezvoltare succesivă după al doilea război mondial. BBC-ul transmitea încă din anii ’30 programe calitative după al căror model și americanii își vor fi construit grilele. Perioada postbelică introducea ideea de cercetare a audienței, o idee pe care britanicii nu au îmbrățișat-o la început cu prea mult entuziasm. Exista teama ca predilecția pentru un anumit tip de program și gusturile telespectatorilor să interfereze cu un concept bine închegat al televiziunii britanice: acela de educație și informare a publicului. Ideea s-a extins internațional sub egida proiectului BBC Empire Service care începuse inițial în 1932 cu scopul de a uni în eter toate dominioanele. În acea perioadă, oamenii de pretutindeni erau încurajați să-și exprime părerile în privința programelor prin a trimite scrisori la sediul londonez, scrisori care aveau șanse să fie citite în timpul emisiunilor. Aceasta a reprezentat o primă metodă de cercetare a audienței. După 1950, studiile au evoluat prin recurgerea la interviuri și chestionare pentru a afla opinia publicului.

Unul dintre cele mai mari evenimente transmise de rețeaua de televiziune britanică a fost încoronarea reginei Elisabeta a II-a în 1953, acest merit fiind al BBC-ului. În această perioadă se disputa ideea unei televiziuni private și efectul pe care l-ar avea aceasta. Un procent de 63% din populație avea cunoștințe despre acest tip de televiziune, însă doar 36% susțineau compețiția la care ar fi fost supus BBC-ul. În iulie 1954, se constituia ITA (Independent Television Authority) care a decretat apariția unei organizații separate de transmitere a știrilor. Este vorba de Independent Television News pentru care garanta ITV. Numărul căminelor care dețineau câte cel puțin un televizor crescuse până în 1960 la zece milioane. Profitul televiziunii private însemna difuzarea unor programe precum The adventure of Robin Hood, Coronation Street, Double Your Money și Take your pick.

Sfârșitul anilor ’60 a introdus pe piață un nou sistem de televizoare, cele color; noua experiență îi aducea pe telespectatori mai aproape de lumea văzută prin sticlă, ecranele mai mari și imaginile mai clare transformând percepția vizuală a acestora. Totuși, răspândirea a avut loc gradual, multe din programele TV fiind disponibile atunci doar în format alb-negru. Abia spre sfârșitul anilor ’70 numărul de televizoare color a depășit numărul televizoarelor alb-negru. Prima transmisiune color a avut loc în Europa la 1 iulie 1967 când BBC2 a transmis campionatele de tennis Wimbledon, iar BBC1 și ITV au accesat noul mod de transmitere aproximativ doi ani mai târziu, având capacitatea de a oferi acestă nouă experiență doar pentru 50% din populație. Rețelele de televiziune s-au orientat atunci spre o restructurare a grilelor de programe care să exploateze noul mediu TV. BBC2 a introdus turnee de snooker precum Pot Black, program cu o continuitate îndelungată. BBC1 a obținut licența pentru a transmite color la miezul nopții pe 14 noiembrie 1969 și, tot atunci, a transmis concertul susținut de Petula Clark la Royal Albert Hall în Londra. ITV s-a orientat spre un domeniu al mecanicii, transmițând o emisiune intitulată Road Report.

Televiziunea britanică, de la originile sale, a funcționat în limitele unor presiuni exercitate din partea Guvernului și acest fapt a fost caracteristic nu doar televiziunii de stat, ci și celei private până într-un anumit punct. Aproape cincizeci de ani după terminarea celui de-al doilea război mondial piața a aparținut celor patru canale de distribuție: BBC, ITV, BBC2 și Channel 4. Încă de la începuturile sale, media TV și-a asumat rolul de culturalizare, informare, educație si divertisment în rândurile populației, într-o ordine care s-a menținut pentru mult timp.

I.2.3. Televiziunea franceză

Precum alte televiziuni de origine europeană, și cea franceză a avut, la originile sale, o caracteristică preponderent publică. Evoluția sa s-ar putea împărți în trei perioade ale dezvoltării, fiecare în contextul unor schimbări structurale și de operare. Cu toate acestea, nu s-au putut stabili limite clare de sfârșit și început pentru nici una dintre etape, anumiți factori supraviețuind tranziției spre o nouă etapă.

După al doilea război mondial, transmisiunile televizate au funcționat sub deviza unei apartenențe publice, fiind reprezentate de RTF. Misiunea declarată a acestuia era, ca și în cazul Angliei, de „a informa, a educa și distra”, păstrându-se această ordine până la începutul anilor ’80. Pentru mult timp, RTF a fost singura televiziune existentă pe piața franceză, fiind interzisă introducerea unor televiziuni competitive. Un al doilea canal n-a intrat pe piață decât în 1964 și al treilea în 1973. Anii ’70 sunt considerați a fi semnificativi pentru istoria televiziunii franceze, întrucât, de aici încolo, evoluția a avut loc în cadrul unor contexte mai largi. Legea din 1972 a înaintat scopul de servire a populației prin a răspunde nevoilor și aspirațiilor sale în ceea ce privește domeniul știrilor, culturii, educației și divertismentului. O altă misiune însușită a fost aceea de a răspândi, prin intermediul televiziunii, cultura franceză în restul lumii. Legea în sine a jucat un rol important în istoria audio vizualului francez întrucât a impus rețelelor de televiziune standarde ale programelor care trebuiau respectate și a valorificat simțul de responsabilitate pe care acestea îl aveau față de telespectatori. Televiziunea publică era privită ca o legătură directă și onestă de comunicare în societate, care avea rolul nu doar de a susține limba și cultura națională, dar obligația de a permite și minorităților să se exprime și să-și facă auzită vocea.

Odată cu evoluția și transformările legilor din televiziune, și canalele au simțit nevoia de a produce anumite schimbări de imagine; astfel, canalul introdus în 1964 și-a schimbat numele din „2nd channel” în „Antenna 2”, iar apoi a devenit „France 2”, în timp ce „FR3” a fost redenumit „France 3”. Începând din 1982 și până spre mijlocul anilor ’90 Franța a cunoscut o a doua etapă de dezvoltare în domeniul televiziunii. Reforma din 1982 a permis accesul televiziunilor private precum Canal+, La Cinq și M6, tot mai multe luând cu asalt piața franceză odată cu introducerea cablului și a televiziunii prin satelit. În această etapă a crescut și numărul de televizoare comercializate, însă procesul s-a extins până înspre a treia perioadă de expansiune a televiziunii.

În Franța televiziunea a fost de la început principalul mijloc de comunicare politică și continuă să dețină acest rol în defavoarea presei scrise, a radioului sau a internetului. Se obliga să transmită discursuri de natură politică, comunicări ale Guvernului și Parlamentului. Dacă în prima etapă de dezvoltare a televiziunii franceze politicienii au deținut un oarecare control, acum, numărul canalelor face acest lucru aproape imposibil. Oamenii de politică recurg și în prezent la diferite tactici pentru a-și face publicitate. Păstrează o legătură strânsă cu media TV, deseori căutând o oarecare alianță cu jurnaliștii pentru a avea întâietate în transmiterea informațiilor. După ce și-a anunțat candidatura la președinție în 2002, Jacque Chirac a preferat să fie intervievat în cadrul știrilor de seara de pe TF1, acesta fiind doar un singur exemplu.

În domeniul educațional, profesorii francezi au adoptat televiziunea ca un mijloc de modernizare a tehnicilor de predare, o metodă de a asimila funcții noi și de a stimula participarea activă la învățare în rândul elevilor. Încă din 1950 școlile și-au procurat propriul set TV ceea ce a determinat apariția „telecluburilor” în micile sate: adulții își adunau resursele și cumpărau un televizor destinat îndeosebi vizionării programelor de seară, dar și emisiunilor cu temă educativă din timpul zilei. În acest timp, Ministerul Educației instituționaliza Comisia de Televiziune Educațională al cărui prim rol a fost acela de a supraveghea producția a două programe educaționale pentru copiii din școala elementară care se difuzau de două ori pe săptămână timp de treizeci de minute. Până în 1959 existau deja cam 3000 de școli ce dețineau un dispozitiv de recepție.

I.2.4. Televiziunea post-comunistă română

De ce o televiziune post-comunistă? Poate pentru că o televiziune, ca mijloc de informare direct și onest, fără părtinire, nu slujește scopului pentru care a fost creată atâta timp cât îi sunt îngrădite libera exprimare și alegere. De altfel, în timpul regimului comunist, tot ce s-a transmis au fost câteva ore de propagandă politică.

Putem afirma totuși că televiziunea română are rădăcini ceva mai timpurii, dacă nu din punct de vedere al exprimării, cel puțin tehnologic. Astfel, în 1928 s-au efectuat teste de transmisie la distanță a imaginilor, iar în același an George Cristescu a lansat prima lucrare științifică din România despre televiziune. Tot el a propus un nou sistem de explorare a imaginii TV, realizând și experimente în acest sens. În anii ’30 au urmat alte lucrări de specialitate și articole publicate în reviste. Tot în această perioadă s-au realizat primele transmisiuni experimentale. În luna noiembrie 1937 Cristian Musceleanu a susținut o demonstrație în sala Ateneului Român folosindu-se de o instalație de televiziune importată de Philips. Un an mai târziu aceeași companie a prezentat un sistem de televiziune electronică oferind publicului posibilitatea de a asista la lucrările studioului de televiziune. În ianuarie 1955 o echipă de specialiști care lucrau la un emițător de televiziune a obținut prima imagine inteligibilă, iar în vara aceluiași an s-a stabilit stația de transmisie. Prima emisiune s-a difuzat în luna august între orele 20.00 și 22.00 cu Cleo Steiber prezentând jurnalul de actualități, un documentar (Asia sovietică) și filme. La acea vreme, în București, nu exista decât un număr restrâns de televizoare, dar publicul putea viziona aceste emisiuni în sălile special amenajate ale diferitelor magazine sau parcuri. Această stație experimentală a încetat să emită după constituirea televiziunii de stat în 1956. Aproape zece ani mai târziu existau 500.000 de abonați la televiziunea publică, iar până în anul 1970 numărul a continuat să crească pâna la 1.5 milioane. Acest interes a determinat apariția unui al doilea post de televiziune care a ridicat numărul orelor difuzate la 100 în 1980.

După 1989 media TV a început să funcționeze conform legii audio-vizualului, legii publice de radio si televiziune și a Codului Penal care se angajau să pedepsească defăimarea, informația falsă sau orice altă acțiune care ar fi putut dăuna individului. A avut loc o privatizare a comunității mass-media și tot ce anterior se aflase sub dominație comunistă a trecut în proprietatea companiilor private. Totul s-a întâmplat atât de rapid, încât stațiile regionale de radio și micile posturi locale au început să transmită chiar și în condiții ilegale, întrucât nu se stabiliseră încă mecanismele legale pentru obținerea licenței.

La 20 mai 1992 a fost semnată legea audio-vizuală care stabilea parametrii pentru distribuția și acordarea licențelor de radio și televiziune. 11 membri numiți de Guvern, președintele țării și de Parlament au constituit CNA-ul (Consiliul Național al Audio-Vizualului) care, încă de la începuturile sale, a generat controverse: acest organ era privit ca o altă metodă de controlare a mediei. Legea audio-vizuală a fost reînnoită în 2002 la standardele europene și a introdus mai multe schimbări: CNA-ul a fost absolvit de orice responsabilitate tehnică pe care ar fi deținut-o până atunci și s-a oferit posibilitatea unor studii de audiență gratuite (care să servească organelor oficiale).

La 18 iunie 1994 s-a semnat de către președintele Ion Iliescu legea privitoare la organizarea și funcționarea Societății Române de Radio și a Societății Române de Televiziune. Problema era una a libertăților limitate de care beneficiau televiziunile, iar jurnaliștii erau prinși între presiuni politice și misiunea lor profesională de a informa publicul. În România acelor vremuri Codul Penal prevedea pedepse aspre pentru jurnaliștii care ar fi „recurs la defăimare”, în condițiile în care aceasta era judecată ca o crimă. În 1998 procedura penală a fost înlocuită cu una civilă (perceperea unor amenzi), însă jurnaliștii au protestat în fața sumelor prea mari, susținând că, în cazul unei amenzi, nu și-ar permite să o plătească. Proiectul a fost ulterior înlocuit cu o nouă decizie prin care aceștia, în cazul unui proces, erau scutiți de plata anumitor taxe, ceea ce a întărit ideea că un proces pentru defăimare putea fi oricând intentat unui om al mediei. Anumite surse susțin că între 1996 și 2001 s-au intentat aproximativ 400 de procese pentru defăimare, Evenimentul zilei fiind adus în fața instanței de 318 ori, iar Ziua ar fi fost implicată în 300 de procese. În România, indiferent de natura politică, era încă posibil să existe metode de pedepsire a mediei dacă aceasta ar fi pus în pericul „integritatea politică”.

Educația jurnalistică în timpul lui Ceaușescu avea loc în cadrul unei singure universități din București și aproape toți absolvenții erau instruiți să servească regimului. După 1989 a avut loc o explozie a numărului de jurnaliști români. De la 2060 de persoane acreditate în anul revoluției s-a ajuns la un număr de douăzeci de mii până în anul 2000. Foarte multe din aceste persoane aveau studii superioare, însă nu neapărat în domeniul jurnalistic: ei și-au învățat meseria „la fața locului”. Aveau loc cursuri și training-uri organizate de media internațională care să instruiască novicii în noua profesie. Mulți din acea generație pot fi întâlniți astăzi ca având funcții de conducere în cadrul organizațiilor media românești de renume.

Prima televiziune privată din România a fost introdusă în 1992, dar o primă încercare a avut loc chiar doi ani mai devreme când s-a constituit Societatea Română pentru Înființarea unei Companii Naționale de Televiziune Independentă (SOTI) ce s-a bucurat de sprijinul specialiștilor în domeniu la acea vreme. Adevărații competitori ai Televiziunii Române de Stat (TVR) au apărut succesiv în 1993-Antena 1, Pro TV în 1995, Prima TV în 1997 și Acasă TV un an mai târziu. Cam toate televiziunile urmăreau același model de difuzare: știri, filme, sport, telenovele și spectacole de divertisment. Canale adresate unui anumit topic au început să apară ceva mai târziu și erau afiliate canalelor deja bine stabilite. Pro TV a lansat un canal exclusiv cu temă cinematografică (Pro Cinema), Antena 1 a introdus alte trei canale (Antena 2 pentru muzică, Antena 3 pentru știri și Antena 4 pentru teleshopping), iar Realitatea TV a fost singurul canal de știri cu o transmisie 24/24 până în 2005.

În România televiziunea s-a născut propriu zis odată cu transmiterea în direct a Revoluției Române. Un regim se destrăma în timp ce o lume amorțită căuta să-și (re)descopere identitatea și valorile. Perioada imediat după 1989 a determinat a explozie de creștere a numărului de ziare, a radio-urilor și a transmisiunilor televizate. În acel an se difuzau 1795 de ore pentru ca numai un an mai târziu numărul să urce la 8541 și a continut să crească. Dacă, în ceea ce privește cantitatea, România s-a bucurat de un fenomen exploziv, nivelul de calitate al programelor TV rămâne discutabil. În anul 1996 s-a început difuzarea consecventă a telenovelelor și a spectacolelor de tip bingo. Succesul acestor seriale a fost înțeles ca o metodă de evadare la care populația recurgea pentru a accede la un sentiment de bine, pentru a face față unei situații economice nu tocmai îmbunătățită. Cam toate stațiile de televiziune au inclus în programa lor telenovelele, ajungând să difuzeze chiar și trei pe zi. Despre o diversificare a grilei de programe nu se poate vorbi prea mult, televiziunile optând în această perioadă fie pentru transmiterea unor telenovele, fie pentru cea a unor emisiuni de divertisment precum „Roata Norocului”, „Prețul corect” sau „Te uiți și câștigi”. În 2004 peste 40% din grila de programe Pro TV conținea producții locale de divertisment și comedie care atrăgeau un număr larg de telespectatori.

Astăzi, s-a ajuns la concluzia că posturile de televiziune nu au suficiente resurse financiare pentru a realiza „programe de știri mai amănunțite și mai profunde și preferă să producă divertisment lejer, a căror producție nu este neapărat costisitoare, dar care atrage audiențe sănătoase”. Această situație subjugă uneori televiziunea română și o face susceptibilă în fața controlului unor grupuri de interese.

În România televiziunea continuă să fie principalul mijloc informațional la care accede majoritatea populației. În aceste condiții profesionalismul și onestitatea datelor furnizate se cer a fi la cote maxime, iar necesitatea de a respecta „codul de onoare” jurnalistic trebuie bine înțeles de media. Din păcate, televiziunea în România pare să tindă spre „senzațional” cu prețul sacrificării unor subiecte de educație și culturalizare. Desigur, nu se poate nega nici faptul că audiența servește cu plăcere aceste tabloide, iar de aici se naște un cerc vicios, aparent fără nici o portiță de ieșire. Dacă perioada comunistă a impus televiziunii un caracter „patriotic” folosindu-se de media pentru propaganda politică, în zilele noastre s-ar părea că suntem în continuare manipulați printr-o „democrație restrictivă” care impune mass-mediei o educație de „măscărici” a telespectatorilor.

I.2.5. Considerente

Putem spune că televiziunea s-a născut de două ori. Putem spune că s-a născut tehnologic la începutul secolului al XX-lea și ca o conștiință de sine stătătoare după al doilea război mondial. Putem spune că a doua naștere a fost favorizată în Statele Unite de o situație economică în continuă îmbunătățire, iar în Europa de o fascinație și o necesitate de a ține pasul cu lumea occidentală. Sigur, nu doar atât a contribuit la dezvoltarea și răspândirea televiziunii europene; după cum se poate constata, evoluția mediei televizate nu s-a realizat după un model de copiere al televiziunii americane, ci fiecare și-a urmat cursul. Dacă ar fi să ne gândim la calitatea programelor difuzate în perioada post belică și următoare, BBC-ul este recunoscut pentru emblema sa de culturalizare în masă. Și, în vremurile când televiziunea britanică căuta să obțină o oarecare autonomie în fața statului, prin introducerea televiziunilor private, americanii tindeau să reformeze calitatea programelor difuzate.

Progresul televiziunii nu a încetat nici când s-a introdus cablul sau antena satelit, nici când au apărut afișajele cu cristale lichide (LCD-Liquid Crystal Display) sau ecranele plasmă sau alte inovații tehnologice. De fapt, lumea televiziunii, din punct de vedere tehnologic, e într-o evoluție continuă și suntem, în fiecare zi, martori ai acesteia. Dincolo de aceste aspecte, au existat încă de timpuriu studii cu privire la efectul pe care televiziunea îl exercită asupra omului și s-au descoperit rezultate interesante în ceea ce privește modul de percepție al minții umane. S-au efectuat experiemente în acest sens pentru a analiza modul în care oamenii interacționează cu acest mediu și în ce măsură le sunt influențate deciziile și viața de zi cu zi. Sunt dintre aceia care consideră că aceste studii demonstrează evoluția tehnologică a omenirii în aceeași măsură în care demonstrează involuția omenească. Rămâne de descoperit în ce măsură specialiștii în domeniu au dreptate în acest sens.

I.3. Televiziunea și omul sau mentalul în fața „cutiei fermecate"

Când vorbim despre mass-media vorbim despre informație. Și această informație ajunge la noi prin diferite mijloace. Fie că citim în ziar, auzim la radio sau vedem la televizor, ea prinde diferite forme. O luăm ca atare sau o studiem, îi dăm crezare sau o negăm, este prezentă și influențează modul nostru de a privi lumea din jur și, de ce nu, capacitatea de a lua decizii. Media poate fi cercetată din mai multe unghiuri: fie că alegem să privim la partea de evoluție tehnologică sau la drumul de răspândire pe care aceasta l-a parcurs, indubitabil se ajunge la un studiu care să reflecte cât de mult ne modelează existența aceste tehnologii. Iar unii cercetători în domeniu au ales să se oprească asupra mai multor aspecte care se dovedesc a fi tot mai periculoase în aceste timpuri.

Studiile și experimentele, atât cele de laborator cât și cele pe subiecți, au arătat că privitul la televizor produce modificări de stare ale creierului, mai exact, induce o activitate corticală redusă. Aceasta înseamnă că „traseele electroencefalografice ale celor care privesc la televizor se schimbă dobândind, după numai două minute de vizionare, o configurație nouă, specifică, neîntâlnită în nici o altă activitate umană”. Pentru a se înțelege mai bine, trubuie precizat că există patru tipuri de activitate electrică corticală: undele beta (cu frecvența cea mai înaltă sunt produse de creier în stările de conștiență și al procesului de gândire), undele alfa (sunt prezente în creier în momentul când o persoană se află într-o stare de relaxare), undele teta (pot fi considerate ca subconștient, prezente într-o stare de somn ușor și meditație) și undele delta (sunt cele mai lente, prezente în timpul somnului profound).

S-a constatat în urma măsurătorilor că activitatea electrică a creierului în timpul vizionării TV se deplasează dinspre undele cu frecvență înaltă către undele alfa și teta, creierul omului intrând astfel într-o stare de amorțeală pasivă. Ceea ce se întâmplă este că omul, pus în fața imaginilor în mișcare, devine atât de absorbit de ceea ce i se oferă vizual și auditiv, încât nu mai are loc un proces conștient de analiză și raționalizare, ci mai curând o absorbție inconștientă a fluxului de imagini. S-a constatat că acest efect nu depinde de calitatea informațiilor transmise sau de preferințele telespectatorului, ci de mijlocul de transmitere, iar atunci când o persoană se află în fața televizorului, indiferent de programul vizualizat, aceasta intră într-o stare de amorțeală asemănătoare visului.

Diferiți cercetători și-au exprimat îngrijorarea în ceea ce privește acest aspect, întrucât televiziunea joacă un rol masiv în procesul de educare nu doar al adultului, ci și al copilului. Și lucrurile devin tot mai îngrijorătoare întrucât, dacă un copil de vârstă fragedă nu poate înțelege ceea ce vede, el este sută la sută predispus să absoarbă tipare ale unei lumi vizuale. Este știut faptul că un copil preia adesea din comportamentul părinților, deci lesne de înțeles cu câtă ușurință își poate imprima un comportament ce aparține lumii centrate pe vedere. Giovani Sartori este convins că, odată expus unui asemenea mediu, copilul devenit adult se transformă într-un sclav al audio-vizualului, fiind incapabil de a încorpora în structura sa anumite valori culturale.

Creierul uman este împărțit în emisfera cerebrală dreaptă care controlează partea stângă a corpului și emisfera cerebrală stângă căreia îi corespunde partea dreaptă a corpului. Emisferei stângi îi corespund logica și analiza rațională a datelor primite, în timp ce emisfera dreaptă este una poetică, imaginativă. Se întâmplă că, în timpul vizionării TV, emisfera stângă își diminuează simțitor activitatea, de aceea datele furnizate n-ar putea fi tratate rațional de către receptor.

S-ar părea că Sartori are dreptate nu doar în ceea ce privește nivelul în descreștere al puterii de cultură literară, dar profesorii demonstrează că există un deficit al atenției și puterii de concentrare în rândul tinerilor și când vine vorba de calcule relativ ușoare sau gândire analitică. S-a pus deseori întrebarea dacă nivelul de inteligență al unei persoane se datorează moștenirii genetice sau este rezultatul unor factori de natură exterioră, ca de exemplu mediul de dezvoltare al acelei persoane și educația primită. Pentru ca mintea umană să se dezvolte armonios sunt necesari anumiți stimuli care trebuie încorporați în viața unui copil în anumite perioade optime. O asemenea perioadă optimă o reprezintă primele luni și ani din viață când este favorizată dezvoltarea structurilor corticale ce asigură vederea, auzul, vorbirea ș.a. Foarte important în viața copiilor în acest timp este dialogul cu părinții și o experiență cotidiană care să le stârnească o curiozitate activă. Părinții sunt primii învățători care ajută copilul să înțeleagă realitatea, iar cunoașterea directă prin atingerea obiectelor sau jocurile care să le stimuleze imaginația sunt vitale în acest sens.

Sunt cunoscute cazuri când, deși având organele corespunzătoare perfect sănătoase, dar fiind privați de stimulii necesari, persoanele au rămas cu un grad inferior de dezvoltare a abilităților de vorbire, gândire, auz. Asemenea cazuri s-au întâlnit și în rândul copiilor care au crescut din primii ani de viață cu televizorul. Fiind supus lumilor unde totul se întâmplă cu rapiditate, creierul uman se află în imposibilitatea de a le controla și, pus în dificultatea de a interacționa cu lumea reală, se ajunge la respingerea acesteia în favoarea unor senzații.

Când creierul uman devine modelat spre interpretarea vizuală, atunci este pusă în pericol capacitatea acestuia de a acționa în fața stimulilor auditivi sau verbali. Astfel se explică, conform lui Jane M. Healy, de ce unii copii „întâmpină dificultăți în a citi, în a pronunța, în reamintirea a ceea ce au citit cu câteva clipe mai înainte, în a înțelege sensul general pentru a reține sunetul pe care abia l-au auzit și pe care trebuie să-l scrie. (…) Pur și simplu, mințile lor nu au fost antrenate să înțeleagă și să rețină în mod discursiv. Cu cât vizionarea TV se va extinde, în mod special în anii copilăriei când conexiunile corticale sunt în formare, cu atât mai mult se vor agrava problemele amintite. Copiii care niciodată nu au învățat să proceseze (să înțeleagă, să-și amintească) limba fără imagini atașate, întâmpină dificultăți în școală atunci când va trebui să-l asculte pe profesor. Ei caută să găsească înțelesurile undeva în jurul lor (să le fie arătate ca la televizor) decât să și le creeze în propria minte.” S-a constatat, în urma cercetărilor, că departe de a favoriza învățarea, programele TV, oricât de educative s-ar dori a fi, au mai multe șanse de a inhiba această capacitate.

Privitul la televizor este în sine o acțiune pasivă care nu presupune nici un tip de interacțiune, iar fascinația creierului pentru această activitate se explică prin anumite considerente de ordin tehnic puse în legătură cu reacția acestuia în fața stimulilor. Astfel, trucurile și efectele speciale care se folosesc în televiziune captează atenția telespectatorului, iar această atracție se explică prin raportarea la un stimul care se manifestă deodată. Acest fapt ar duce la o tot mai mică putere de concentrare și o atitudine finalmente pasivă în fața vieții cotidiene. Creierul, devenit obișnuit cu experiențe care de care mai incitante, fiind pus față în față cu activitățile zilnice specifice (care nu s-ar ridica la nivelul experiențelor trăite vizual), își îndreaptă atenția spre ceva care să-i stimuleze simțurile.

Toate aceste concluzii ale oamenilor de știință sunt rezultatul unor studii intense și a unor experimente elaborate întreprinse de-a lungul anilor. Un asemenea experiment le aparține lui Robert Kubey și Mihaly Csikszentmihalyi. Experimentul lor, spre deosebire de alte studii de laborator, se orienta spre observarea comportamentului și a emoțiilor omenești în viața de zi cu zi prin folosirea metodei de eșantionare a experienței subiective. Toți participanții erau contactați la întâmplare de șase pâna la opt ori pe zi. Rezultatele au arătat că cei care se uitau la televizor în acel moment se aflau într-o stare de relaxare pasivă. Mai mult chiar, s-a putut demonstra prin EEG că starea de relaxare lua sfârșit odată cu închiderea TV-ului, dar cea de pasivitate continua. Conform rezultatelor experimentului, mai mulți participanți au declarat că televizorul le absorbea întreaga atenție și îi lăsa lipsiți de energie, pe când cei angajați într-o lectură sau practicarea unui sport se găseau într-o stare de spirit îmbunătățită.

Toate aceste demonstrații nu au intenția de a înlătura definitiv o lume a televiziunii, ci de a trage un semnal de alarmă cu privire la timpul petrecut în fața televizorului și al efectelor adverse de care omul nu este conștient de cele mai multe ori. În aceste condiții, asemenea studii pot indica un nivel de maleabilitate mai ridicat al omului și gradul de influență pe care programele TV îl exercită asupra sa. Dintre participanții experimentului amintit mai sus, cei dependenți de televizor se declarau cu mult mai anxioși și mai puțin fericiți față de consumatorii mai echilibrați în anumite situații date (a aștepta la rând, a nu avea nici o ocupație). De aici, cei doi conductori ai experimentului extrag o întrebare pertinentă: e oare televizorul un mijloc de a transcende plictiseala și singurătatea sau tocmai utilizarea acestuia induce stările? Întrebarea rămâne deschisă cercetătorilor, dar rezultatele studiilor nu se pot nega cu ușurință și atunci ne gândim în ce mod această influență a televizorului îi este benefică omului în condițiile în care o minte adormită este mult mai predispusă spre manipulare și dominare.

Dacă la începuturile sale televizorul reprezenta puntea de legătură între lumile îndepărtate și era privit ca un mijloc de recreere și destindere, acum ne întrebăm care este oare mesajul ce ni-l transmit televiziunile?

I.4. Despre manipulare și influență. De la presa scrisă la televiziune

„Man has so enveloped himself in linguistic forms, in artistic images, in mythical

symbols or religious rites that he cannot see or know anything except by the interposition of [an] artificial medium. (Neil Postman)

La baza relațiilor interumane se află comunicarea sub orice formă, o comunicare care transcende nivelul interpersonal pâna la o artă non verbală. Comunicarea, știm, presupune un schimb de informații care se realizează printr-un întreg proces comunicațional (exemplu fig.1).

Fig. I.1. Schemă a comunicării după modelul Shannon-Weaver

Un emițător transmite mesajul receptorului folosind diverse mijloace, iar acest mesaj este supus interpretărilor în funcție de situație. Tot la fel, reacția publicului receptor depinde de factorii de transmitere și de atitudinea față de subiectul abordat.

Pentru ca o tehnică de influență să aibă efect asupra unei persoane, unei societăți sau chiar și asupra unei țări întregi, se acționează la un nivel profund al conștienței umane sau, în fond, se „lucrează” cu percepția omului. Pentru ca manipularea să poată fi demascată se cere vigilența de a o recunoaște și înțelepciunea de a o evita. Deși deseori tehnicile de manipulare sunt aceleași, nu întotdeauna acțiunea are un efect negativ. Încă din 1950 oamenii au început să devină conștienți de efectele nocive ale fumatului. În Statele Unite, nu cu multe decenii în urmă, s-a realizat o campanie antifumat în cadrul căreia reprezentanții au prezentat publicului statistici cu privire la bolile cauzate de acest viciu și efectele dureroase ale acestora. Companiile producătoare de țigări au contracarat prin lansarea de clipuri și afișe publicitare în care acest obicei era prezentat distractiv și aventuros, dedicat spiritului tânăr. Cu toate acestea, numărul de fumători s-a înjumătățit în perioada următoare. Iată cum media poate folosi anumite arme în folosul și în favoarea unei populații! Asemenea cazuri sunt însă restrânse, iar manipularea prin intermediul presei a avut de cele mai multe ori o influență negativă. Ea este înțeleasă ca o strategie invizibilă sau, mai curând, incogniscibilă de „reducere a libertății auditoriului de a discuta sau de a rezista la ceea ce i se propune”. Manipulatorul este cel care „intră prin efracție în mintea cuiva pentru a-i forma o opinie sau a-i provoca un comportament fără ca el să știe că efracția s-a produs”.

Fie că ne referim la o manipulare a cuvântului sau o manipulare vizuală, tehnicile sunt aceleași, iar rezultatele identice. Televiziunea recurge la anumite tactici de imagine pentru a capta atenția publicului și astfel, gradul de influență al manipulării este mai ridicat decât în cazul altor medii. Acest mod de a imita realitatea are puterea „să te extragă din mediul tău obișnuit și să te transpună într-o pseudorealitate, în care mesajele vor avea viața lor și se vor supune regulilor irealului”. Tehnicile folosite în realizarea unui material vizual sau chiar și modul de a transmite în direct o știre au rolul de a crea anumite senzații telespectatorului. Aceste senzații ajung apoi să influențeze modul de percepție al privitorului și să-i stârnească chiar o anumită reacție dorită de operator. Aceste elemente folosite în televiziune joacă un rol destul de important și pot determina telespectatorul să dobândească interes pentru un subiect banal, pe care în mod normal nu l-ar lua în seamă, în timp ce o slabă lucrare de montaj ar îndepărta o persoană de un subiect realmente de valoare. Toate aceste efecte captivează mintea umană până într-acolo că însuși mesajul transmis se distorsionează și informația devine astfel controlată. Precum menționam mai sus, s-a constatat că efectele pe care media le are asupra noastră se adresează inconștientului, acelei părți din noi care, simțindu-se amenințată la un oarecare nivel, reacționează în fața pericolului, de cele mai multe ori cu o atitudine dorită de manipulator. Pentru a exemplifica, să luăm cazul României după căderea regimului comunist. În perioada ce a succedat revoluției, lucrurile în țară nu au decurs chiar așa cum s-a închipuit inițial. Laptele și mierea au întârziat să curgă, iar tranziția s-a dovedit a fi provocatoare. Situația economică nu s-a îmbunătățit, locurile de muncă erau tot mai puține, iar numărul celor care se îmbogățeau peste noapte a crescut. S-a trecut astfel la o tactică de mușamalizare și la a pretinde că nimic nelalocul său nu se întâmpla. Imediat după 1989 mai mulți oameni cu funcții înalte au recurs la diferite „subterfugii” pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la adevărata față a situației, dar au sfârșit prin a fi constrânși să-și prezinte demisia. Gesturile lor au determinat puterile conducătoare de atunci să se debaraseze de aceștia, dar efectul așteptat de autorități a fost defavorabil. Populația a simțit mirosul înșelăciunii dincolo de mesajele liniștitoare transmise și a înțeles nivelul de corupție instaurat pe treptele înalte ale statului. Acesta reprezintă un caz de manipulare demascată și, deși situația nu s-a schimbat simțitor de atunci încoace, exemplul merită menționat întrucât demonstrează capacitatea oamenilor de a înțelege anumite fenomene dincolo de ceea ce li se prezintă la televizor sau în presa scrisă.

Tot în acea perioadă avea loc un fenomen denumit în rapoarte „Apartamentul”. Mai mulți demnitari au fost intervievați cu privire la un număr de apartamente pe care aceștia le-ar fi achiziționat de la organele corespunzătoare, după spusele lor, în condiții normale, pe baza unor cereri. Totuși, România se afla atunci într-o criză a locuințelor, ceea ce a făcut ca mărturiile lor să fie puțin credibile. Raportul „Apartamentul” nu a fost însă investigat într-atât încât cei în cauză să fie pedepsiți, iar o asemenea situație, conform lui Bogdan Ficeac, ar perpetua ideea că „structurile crimei organizate se află la putere” și că „orice ilegalitate este permisă dacă ai spatele asigurat. Oamenii ajung la concluzia că este mult mai simplu și mai profitabil să-ți cauți protectori pentru a încălca legea, decât s-o respecți”, precizează acesta. Acest tip de distorsionare a sistemului de valori naționale determină o transformare în mentalitatea poporului și îl face susceptibil unor fapte care pun în antiteză caracterul democratic ce se pretinde că ar exista. Tipul acesta de manipulare în favoarea „mai marilor statului” a fost practicat de mai multe ori pe teritoriul țării noastre și, nu o dată, televiziunea a jucat un rol major în acest sens.

În 1992 canalele TV transmiteau știrea despre o criză a pâinii ce avea să se întâmple, ca urmare a lipsei de grâu. Se insufla populației, prin intermediul televiziunii naționale, un sentiment de teamă, pentru ca, după numai câteva zile, acest sentiment să se transforme într-unul de ușurare când televiziunea anunța că presupusa criză fusese rezolvată prin acceptarea unor importuri de grâu. Mai târziu s-a aflat că acea situație fusese deliberat creată pentru că existau în joc interese financiare și respectivele importuri trebuiau justificate cumva. Cei care au manevrat importurile au beneficiat de comisioane considerabile și totul s-a petrecut cu buna știință a Guvernului. De fapt, resursele de grâu ale României erau atunci mai mult decât suficiente, dar țăranii români primiseră un preț de achiziție mult prea mic, urmărindu-se refuzul din partea acestora (care doreau un preț mai bun), ceea ce s-a și întâmplat. Grâul importat s-a cumpărat cu un preț de trei ori mai mare față de cel oferit țăranilor, însă scopul a urmat mijloacelor. Drept urmare, s-a înregistrat o creștere a prețurilor, iar micii întreprinzători agricoli nu au mai încasat veniturile care să-i ajute în prosperarea afacerilor din anii următori, toatea acestea fiind factori negativi pentru economia țării și pentru traiul omului, de rând sau afacerist. Acesta este un caz unde nu televiziunea, cu bună știință, a urmărit neapărat dezinformarea cetățenilor, ci o situație când ea însăși a fost folosită ca mijloc de influență. Cazul nu a fost unul izolat, ci s-a repetat de multe ori și a dus la falimentarea multor fabrici din România, totul pentru interese personale. Observăm astfel că rolul pe care televiziunea a ajuns să-l aibă în mijlocul unei societăți are repercursiuni asupra fiecărui nivel de existență. Fie că vorbim de alterarea unui sistem de valori sau de pagube aduse la nivel economic, influențele sunt tot mai puternice pe măsură ce omul tinde să accepte ca bun adevăr în sfera sa de cunoștințe orice informație transmisă de media televizată și nu numai, desigur.

Este interesant cum manipularea în masă a evoluat odată cu progresul mijloacelor de comunicare care s-a realizat de-a lungul secolului XX și continuă și în timpurile noastre. Propagandiștii primului război mondial au netezit drumul succesorilor care au generalizat metodele consacrate și le-au extins până în sfera politicii și a publicității. Această perioadă a războiului și perioada următoare a reprezentat pasul către o primă mobilizare mondială a populației, făcându-se apel la așa zisul spirit de solidaritate.

Ideologia nazistă a avut la bază un întreg proces de propagandă politică al cărui principal precursor a fost Adolf Hitler. Poate nu ar fi exagerat când spunem că al său Mein Kampf reprezintă chiar arma propagandistă a acestuia. Învățăturile din carte și le însușise de timpuriu, din perioada când fusese responsabil cu educația politică în armată. Observase minuțios cum englezii, în timpul primului război mondial, reușiseră să contorsioneze imaginea soldaților germani până într-atât că ei înșiși ajungeau să creadă că anumite fapte fuseseră comise de camarazi de-ai lor. Hitler a fost cel care l-a învățat pe Goebbels despre cât de importantă este propaganda pentru obținerea succesului politic și pentru atragerea unui număr cât mai mare de adepți. Acesta din urmă a folosit tactica predată de Hitler și a devenit o adevărată unealtă a nazismului. A creat controverse pentru a denigra imaginea marxiștilor și a publicat tot felul de articole și afișe pentru a răspândi o faimă rea evreilor. Ca ministru al Informației și Propagandei a instaurat un regim de restricție prin înființarea Camerei de Cultură a Reichului. Societatea culturală a devenit “proprietatea” naziștilor și nici un membru de opoziție nu avea dreptul de a lucra în acest domeniu. Scopul următor a fost de a controla în totalitate mijloacele de comunicare și primul pas în acest sens l-a reprezentat influența asupra ziariștilor și a informațiilor care se transmiteau. Acestea ajunseseră într-o situație de control puternic, atât de puternic, că însuși Goebells nota că “orice om căruia încă i-a mai rămas o fărâmă de onoare va fi foarte atent ca nu cumva, în viitor, să ajungă ziarist”. Împrejurările deveniseră atât de amenințătoare încât oamenii s-au abonat la ziarul oficial al partidului (Observatorul poporului) pentru a-și oferi un vag sentiment de siguranță.

Nu doar presa scrisă a fost subjugată de regimul nazist, ci și radioul și cinematografia au fost folosite de liderii regimului pentru a instaura “adevăratele valori ariene”. Goebbels și-a expus deseori talentul oratoric în fața mulțimilor de oameni și a găsit mijloace inventive de a răspândi ideile naziste prin instalarea de difuzoare în toate locurile publice posibile. Actorii și regizorii germani erau presați și amenințați să joace roluri de referință pentru ideologia propagată și, nu o dată, efectele filmelor au trezit spiritul violent al spectatorilor. Jidanul Süss este un bun exemplu în acest sens. Filmul descoperă un bancher evreu care se pretează la cele mai lipsite de scrupule fapte, violând și torturând femeile din societatea sa până când aceasta îi decide condamnarea la moarte. Punerea în scenă este realizată cu atât de mult patos și prezentând atât de laborios detaliile, încât cei din cinematografe ieșeau pe străzi după vizionarea filmului și atacau violent evreii întâlniți. Această influență a unei conduceri de a supune forțat cetățenii regulilor sale și puterea acesteia de a convinge o masă de oameni că ceea ce se propagă este un adevăr veritabil și susținut s-a exercitat și de alte regimuri totalitare.

Controlul presei scrise din timpul regimului nazist a îngrădit libera exprimare și a suprimat orice opoziție și părere care ar fi putut să combată ideologia hitleristă, oamenilor fiindu- le prezentate un șir nesfârșit de idei rasiste care să reflecte intențiile partidului. Cu toatea acestea, impactul cel mai puternic asupra oamenilor l-a avut propaganda radiofonică și cea cinematografică. Goebbels a întrezărit de la bun început oportunitatea de a se folosi de aceste mijloace și a înțeles că efectele asupra oamenilor se induc la un nivel mai profund și că aceste efecte produc senzații care transformă comportamentul uman.

Și totuși, cum a fost posibil ca regimul nazist să ucidă în cea mai deplină libertate atâția evrei? Aceasta este întrebarea la care profesorul Ron Jones, care preda istoria la un liceu din California în 1967, nu reușea să găsească un răspuns care să satisfacă curiozitatea elevilor săi. S-a hotărât să le demonstreze că instaurarea unui regim totalitar în cadrul unei societăți moderne nu este o idee atât de neverosimilă pe cât credeau ei.

În prima săptamână din luna aprilie a aceluiași an, profesorul a inițiat o mișcare sub sigla The Third Wave. Scopul era acela de a educa prin disciplină strictă și, în prima zi, elevilor li s-a cerut să respecte doar câteva reguli privitoare la poziția corectă în bancă, să răspundă sau să pună întrebări ridicându-se în picioare și să i se adreseze profesorului cu “Mr. Jones”. A doua zi acesta a introdus și un salut asemănător salutului nazist și a cerut elevilor săi să-l folosească ori de câte ori s-ar întâlni. Toți participanții s-au conformat, mai mult, numărul celor care se înscriseseră la curs crescând de la 30 la 43 până într-a treia zi. Membrii mișcării și-au delegat diferite sarcini precum realizarea unui banner propriu și au mers chiar atât de departe încât au început să interzică accesul în clasă celor care nu erau simpatizanți. Pâna la sfârșitul zilei a treia a experimentului, 200 de elevi se declaraseră membri ai “valului”. Erau printre aceștia și unii care raportau profesorului “insubordonarea” altor membri. Realizând că lucrurile se precipitau, Ron Jones a decis în acea joi să pună punct experimentului și a convocat membrii la o întâlnire sub pretextul că un președinte delegat va anunța public existența și răspândirea mișcării la nivel național. A doua zi, profesorul le-a mărturisit elevilor săi că făcuseră parte dintr-un experiment “totalitar” și le-a arătat cum, de bună voie, aceștia s-au supus unui regim de superioritate în condiții asemănătoare ridicării regimului nazist.

Pentru a extinde întrebarea de mai sus și a încerca să răspundem la un “de ce” și la “cum a fost posibil”, referindu-ne nu doar la cazul Germaniei naziste sau a regimurilor totalitare, ci la toată sfera socială care a exercitat la un moment dat un grad de influență imensă asupra populației, producând efecte vizibile comportamentului uman, ne amintim de ceea ce Gustave le Bon numea “psihologia maselor”. El spune că “stăpânii lumii […] au fost întotdeauna în inconștient psihologi, având despre sufletul mulțimilor o cunoaștere instinctivă, adesea foarte sigură”. Aceste personaje, care intră în “posesia” mijloacele de comunicare ajung să direcționeze percepțiile maselor chiar acolo unde își doresc ele să ajungă.

Cazurile de mai sus reprezintă cazuri disparate din istoria omenirii, dar unite prin aceea că, în mijlocul lor, s-a exercitat o formă de manipulare care a constrâns inconștient indivizii unei societăți să adere la regulile impuse. Am putut observa că media, în nici una dintre situații, nu a creat singură circumstanțele manipulatoare, ci a fost doar un alt instrument al puterilor. Cel mai puternic instrument s-a dovedit a fi media televizată deoarece, prin intermediul acesteia, mesajele puteau fi mult mai ușor transmise într-o manieră manipulatoare. Milton Erikson a fost un psihiatru american recunoscut îndeosebi pentru tehnicile sale neconvenționale de hipnoză. El făcea apel la orice informație legată de viața și experiențele unui pacient pentru a-l determina să-și construiască o imagine mentală. Stabilea o legătură directă cu subconștientul uman, având ferma convingere că, indiferent dacă un pacient se afla într-o stare de transă sau nu, acestuia i se pot sugestiona hipnotic anumite mesaje pe care subconștientul le preia și le prelucrează, atâta timp cât aceste sugestii rezonează cu experiențele de viață ale pacientului, indiferent dacă acesta și le amintește la nivel conștient sau nu.

Astfel de procedee care reprezintă o adevărată manipulare subliminală se folosesc în domeniul publicitar. Diferite companii și firme își creează o imagine de publicitate pentru a convinge un cumpărător să achiziționeze produsele sale. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este necesară construirea unei imagini care să răspundă “la așteptările celuilalt, mai degrabă decât asumarea propriei realități”. Publicitatea nu oferă pur și simplu informație, ci o truchează pentru a obține din partea celui care vizionează un sentiment de identificare. Astfel, dacă produsul este prezentat de o persoană publică care se bucură de aprecierea oamenilor, acesta are mult mai multe șanse de success pe piață. Companiile apelează la sondaje de opinie pentru a obține părerea cetățenilor cu privire la persoana cea mai potrivită pentru a reprezenta produsul, urmându-se astfel o tactică ingenioasă de persuasiune. Legea conform căreia un client poate returna produsul achiziționat în termen de treizeci de zile a fost adoptată tocmai pentru că o masă mare de oameni din America a depus plângeri împotriva Guvernului care permitea, la un moment dat, transmiterea abundentă a reclamelor, mulți dintre aceștia cumpărând un produs de care, ulterior, își dădeau seama că nu aveau neapărată nevoie.

Iarăși, se evidențiază faptul că televiziunea reprezintă puntea între un emițător și receptor, unde emițătorul transmite anumite mesaje publicului cu scopul de a obține controlul asupra comportamentului și a gândirii senzitive omenești în favoarea sa. Precum spuneam la începutul subcapitolului, manipularea poate fi demascată, dar necesită din partea auditoriului o atenție deosebită și o analiză “la rece” a ceea ce îi este transmis și a felului cum el însuși reacționează la acest mesaj. Cu atât mai mult cu cât tehnicile folosite în televiziune s-au dovedit a avea un efect hipnotic asupra creierului uman, omul trebuie să își dezvolte mai mult capacitatea de a sesiza acest fenomen.

Capitolul II. Consecințe ale știrilor în viața omului sau

despre jurnalele de știri televizate

II.1. Filozofia știrilor

“But we mortals hear only the news and know nothing at all.”

Homer

Că informația circulă liber ni se spune de multe ori. Această libertate, totuși, este tot atât de valabilă pentru Patricia Hodgson precum este de curat aerul pe care îl respirăm astăzi. A fi informat presupune a deține cunoștințe într-unul sau mai multe domenii sau a fi la curent cu “evenimentele zilei”. În secolul al XIX-lea a fost lansată și, ulterior, prelucrată, ideea conform căreia cunoașterea ar avea o formă dublă. Există o cunoaștere pe care fiecare individ o acumulează în urma propriilor experiențe de viață, iar aceasta există doar în baza unor criterii subiective. În contrast există o cunoaștere științifică care se bazează pe fapte, investigație și corectitudine a faptelor. Dacă, în primul caz, caracterul cunoașterii este dependent de relația pe care fiecare individ o are cu viața și modelul pe care acesta ajunge să îl adopte ori de câte ori se confruntă cu o situație dată, cunoașterea științifică are baze mai solide care necesită o investigație sistematică a faptelor. Știrile nu pot fi încadrate într-un asemenea sistem, deoarece caracterul lor este unul efemer. Știrile sunt știri atâta timp cât subiectul pe care îl prezintă stârnește interesul, iar, odată ce efectul s-a estompat, știrile devin istorie. Acestea, în majoritatea cazurilor, nu se adresează individului în parte, ci publicului larg și, pentru ca efectul să fie cât mai puternic, știrile sunt construite sub forma unor comunicări ușor de înțeles. Când auzim o știre suntem deseori doritori de a o împărtăși și altora, astfel ajungându-se la discuții în jurul subiectului pe care aceasta îl transmite și intervine astfel modul de percepere al celor doi comunicatori. De aici înainte, știrea nu mai reprezintă pur și simplu informație, ci a dobândit capacitatea de a orienta publicul.

Charles Anderson Dana, un jurnalist american din secolul al XIX-lea a dat o definiție a știrilor care este deseori amintită cu o notă umoristică. El spunea că nu atunci când un câine mușcă un om se transformă totul într-o știre, ci că atunci când un om mușcă câinele (“When a dog bites a man that is not news, but when a man bites a dog that is news.”). Dacă asta vrea să însemne că senzaționalul face o știre, atunci definiția lui Anderson a fost susținută în epoca sa, precum la fel este și astăzi, de presă. “Making it to the news” este ceva la îndemână atâta timp cât depui efortul de a transforma acțiunile tale în ceva cu totul surprinzător și neașteptat, astfel încât oamenii să-și amintească și să vorbească despre tine. Totul se transformă într-un întreg proces în interiorul căruia punctele de vedere și valorile care îl construiesc pot fi supuse analizei. Ceea ce rămâne dintr-o știre, la urma urmei, nu este doar amintirea unui eveniment care s-a petrecut, ci mai curând o amintire emoțională a ceea ce s-a produs în noi atunci când am citit sau văzut evenimentul.

Importanța pe care știrile o au în viața omului și, în definitiv, a unei societăți a crescut odată cu expansiunea în domeniul științei. Faptul că mijloacele de comunicare au evoluat atât de mult face posibil ca orice persoană, indiferent în ce colț al lumii s-ar afla, să poată participa cel puțin ca spectator în cadrul unui eveniment. Am fost prezenți cu toții atunci când cele două turnuri gemene din America au fost dărâmate, am fost martori ai trecerii în neființă a lui Papa Ioan Paul al II-lea și am empatizat cu rudele victimelor din atacul armat care a avut loc în State pe 14 decembrie.

S-a vorbit pentru prima dată despre un sistem de valori a știrilor prin anii ’20 ai secolului trecut și, de atunci, caracteristicile s-au transformat odată cu noile cercetări în domeniu. Acum se vorbește despre cele șapte valori care determină calitatea unei informații. Este vorba despre impact, oportunitate, importanță, proximitate, bizarerie, conflict și noutate. Menționam mai sus că publicul este cel care transformă un eveniment într-o știre în funcție de efectul pe care aceasta îl are asupra sa, însă, până a ajunge pe canalele de televiziune, această știre trebuie să fie culeasă de un jurnalist. Acest jurnalist trebuie, deci, să fie înzestrat cu o capacitate de a prevedea în ce măsură publicul este capabil să răspundă în fața informației transmise pentru ca efectul să fie cel dorit. Așadar, agenda jurnaleler de știri este stabilită de jurnaliștii care aleg evenimentele cu potențialul de a trezi interes și a produce senzație, dar și de omul de rând, de a cărui reacție depinde calitatea pe care o capătă subiectul.

O știre este cu atât mai probabil să facă înconjurul lumii în zilele noastre dacă accentul se pune pe factorii vizuali. Aceasta deoarece emoția care se creează este mult mai bine transmisă prin intermediul imaginilor decât auditiv. Subiectul știrilor adesea redă evenimente tragice, accidente, cataclisme tocmai pentru că acestea se adresează emoțiilor omenești în fata cărora oamenii răspund imediat.

II.2. Se cumpără audiența cu violența?

„Accident feroviar grav în Italia”, „Aterizare violentă în Japonia”, „O furtună violentă amenință Europa”, „Noi bombardamente violente în Fâșia Gaza”, iată câteva titluri de subiecte pe care producătorii aleg să le transforme în știri de senzație. Se vorbește deseori despre o „cultură a violenței” propagată de media „ca ultimă formă de speculare a emoției publicului”. Producătorii aleg știri în baza unor criterii care s-au stabilit de-a lungul timpului și au fost acceptate de lumea media ca fiind valoroase. „Valoros” aici nu este folosit în sensul de calitate importantă educativă, ci ca termen de popularitate și audiență pentru canalele TV.

Realitatea socială este construită în mare parte de imaginea pe care media însăși o creează societății, iar atunci când programele dezvăluie șiruri de crime și fapte de neînțeles trebuie să ne întrebăm în ce măsură toatea acestea reflectă realitatea sau spre ce tip de realitate se îndreaptă percepția publică. Dacă fascinația pentru senzațional determină o știre, aceasta înseamnă, paradoxal, că subiectele buletinelor de știri se învârt în jurul unei rutini zilnice. Istoria ne-a dovedit că violențele și crimele sunt „un fenomen permanent și care recidivează”. Ceea ce ajunge să difere sunt doar personajele și locația unde a avut loc un anumit eveniment, restul nu reprezintă nimic altceva decât „the same old story…but with a newsness everyday” (aceeași poveste, dar cu elemente de noutate).

Nu orice crimă ajunge să fie inclusă în programele TV. Cu cât circumstanțele din jurul acesteia sunt mai bizare sau dacă persoanele implicate sunt persoane publice, atunci fenomenul se transformă într-unul de senzație și ajunge să fie acoperit de majoritatea canalelor de știri (în România, să ne amintim de cazul Elodiei care a avut (și are) o continuitate în presa românească).

Realitatea crimelor și percepția publicului asupra acesteia este conturată de maniera în care o crimă este prezentată de media . Există cazuri când „ceea ce este nonviolent în realitate poate fi violent în portretizări”. Înțelegem prin aceasta că o anumită faptă nu se petrece neapărat în circumstanțe de violență intenționată, însă media poate transforma caracterul unui eveniment în funcție de interpretările pe care le dă acestuia. Este curios cum studiile efectuate de cercetătorii în domeniu au arătat că, de multe ori, faptele criminale se petrec în condiții de nonviolență intenționată și, totuși, dacă ne ghidăm după ceea ce producătorii ne oferă am respinge în totalitate această idee.

Să amintim că „violența prezentată în mass-media poate atinge un număr mare de persoane, în timp ce violența reală nu poate”. Ce înseamnă aceasta? Telespectatorul care este martorul unei crime își formează o părere apreciativă a propriului sine pentru a se diferenția de criminal. Deseori, atacatorul este portretizat ca un monstru demn de disprețul celorlalți și ca o paria a societății (exemplul unui caz recent, „Portretul monstrului din SUA care a ucis zeci de copii: autist și foarte retras, fără nici o emoție”, „Bestia cu chip de om”). Dincolo de caracterul tragic al evenimentului menționat, am vrea să subliniem faptul că asemenea titluri și păreri oferite de media pot influența opiniile și comportamentul celor care citesc sau vizionează o știre când personajul în cauză este prezentat astfel. Putem să ne amintim aici de exemplul prezentat în primul capitol când naziștii s-au folosit de arta cinematografică pentru a insufla ura în rândul populației față de evrei (Jidanul Süss). În acest fel putem deveni cu toții victime ale sistemului prin faptul că lăsăm propria percepție să ne fie modelată de ideile mediatizate.

Prezentarea unei știri se concentrează în primul rând pe relatarea unui eveniment urmărindu-se traiectoria acestuia până la a prezenta portretul unei victime în cazul în care această victimă intră în categoria „victimelor ideale”. Cine sunt aceste persoane? De multe ori, bătrânii, femeile și copiii care au cele mai mari șanse de a se bucura de mila și empatia telespectatorului. Statutul de „victimă ideală” poate aduce cu sine „atenție deosebită din partea mediei, poate genera un sentiment de compasiune la nivel global și produce schimbări substanțiale în cadrul teoretic și practic al justiției sociale și criminale”. În lucrarea citată, autorul prezintă cazurile a două serii de dispariții, în fiecare din aceste cazuri fiind vorba despre copii, două fetițe și doi băieți. În primul caz, media a acordat o atenție deosebită fenomenului care, la momentul respectiv, a căpătat o amploare internațională, însă cazul băieților a fost menționat doar în presa locală. Deși există o diferență în timp de șase ani între cele două evenimente, autorul își explică importanța pe care media a acordat-o celor două cazuri menționând tocmai acest criteriu al „victimei ideale”. Diferență între cele două ar sta în condițiile de viață ale victimelor, unde fetițele au fost portretizate ca fetițe model, cu rezultate bune la învățătură, în timp ce băieții se pare că aparțineau clasei muncitoare și avuseseră incidente de furt și comportament „neadecvat” la școală (am pus în ghilimele cuvântul deoarece ne referim aici la ceea ce o societate consideră a fi adecvat sau neadecvat, făcând apel la subiectivitatea unor asemenea cazuri).

Iarăși, amintindu-ne de cazul atacului armat petrecut în America pe 14 decembrie anul curent, putem extrage conținuturi asemănătoare celor două evenimente de mai sus. Atenția presei a fost îndreptată nu atât de mult către cei șase adulți care au căzut victime, cât spre cei douăzeci de copii care au fost uciși „cu sânge rece”. Tragedia a fost extinsă în baza faptului că majoritatea victimelor au fost „îngeri executați fără milă”, copii cu vârste cuprinse între cinci și zece ani. Pozele postate pe internet și transmise pe canalele de televiziune care înfățișează chipul zâmbitor al fiecăruia dintre copii este imposibil să nu emoționeze natura umană și tocmai pe acest tip de influență mizează presa atunci când transmite o știre.

II.3. Violența televizuală în România

În 2004 la București s-a organizat o dezbatere publică în cadrul proiectului „Adoptarea și implementarea acquis-ului comunitar în domeniul audiovizualului”. Dezbaterea s-a construit în jurul necesității de a limita violența în programele audiovizuale, iar agenda a cuprins mai multe teme care să ajute în acest sens. S-a vorbit despre tendințele actuale ale violenței în mass media, despre „implementarea reglementărilor europene referitoare la violența în mass media” și s-au oferit „măsuri, programe, soluții în beneficiul publicului din România”. Evenimentul a beneficiat de prezența a numeroase figuri recunoscute în domeniul mediei din țara noastră, dar au fost prezenți și reprezentanți ai domeniului social și psihologic. Această dezbatere s-a constituit în baza unor norme precum Legea Audiovizualului nr. 504 care a fost adoptată în 2002, Decizia CNA nr. 57 din 2003 (care vizează protecția minorilor), precum și o serie de reglementări europene.

Dorim în continuare să prezentăm opiniile unora dintre participanții la acest eveniment pentru a desluși cât mai concret frontierele între violența prezentată în mass media și efectele acesteia asupra comportamentului si percepției românilor. Astfel, în cuvântarea susținută de medicul psihiatru Florin Tudose se face referire la Raportul UCLA din 1996 în baza căruia s-a stabilit că „autorii actelor de violență din programele difuzate la TV rămân nepedepsiți în 73% din cazuri, aproximativ 25% din actele de agresiune implică arme de mână, 47% din situațiile violente nu prezintă suferințele victimelor și 58% nu arată durerea, doar 4% din programele violente arată alternative pașnice de rezolvare a conflictelor”.

Psihologul Aurora Liiceanu a punctat cele trei categorii de efecte la care privitorii se supun: agresivitatea, desensibilizarea și frica. În opinia ei, îngrijorarea privind relația dintre media și violență trebuie să ne preocupe în continuare”, întrucât rezultatele studiilor au arătat că expunerea la violența vizuală determină un caracter agresiv accentuat, mai ales în cazul acelor persoane care sunt deja predispuse genetic la un asemenea comportament.

Pornind de la aceste idei și luând în considerare persoanele care sunt cele mai predispuse în a suferi de pe urma programelor de violență (copiii și tinerii) s-a trecut în cadrul dezbaterii la inițierea unor măsuri pentru ca asemenea influențe să poată fi evitate. Printre acestea s-au menționat evitarea difuzării de programe cu caracter violent în timpul când se presupune că tinerii și copiii ar fi singuri acasă, inițierea unor soluții tehnice pentru ca părinții să poată restricționa accesul acestor programe sau canale în lipsa lor, dar poate cea mai importantă măsură menționată a fost cea a campaniilor de informare a publicului cu privire la efectele adverse ale pericolului la care se expun ei înșiși și la care își expun copiii atunci când le permit acestora să vizioneze programele cu caracter violent.

Un studiu a fost realizat în România în perioada 8-22 martie 2004 pentru a determina în ce măsură mass media influențează comportamentele unui individ în societate și puterea sa de decizie. Pentru aceasta, s-au selectat peste 5000 de candidați cu vârsta peste 18 ani și care dețineau cel puțin un televizor. S-a ținut cont de zona de proveniență, nivelul de educație, credințele religioase, sex și etnie (fig.2). Evaluarea a urmărit, printre altele, și atitudinea populației față de anumite comportamente prezentate în cadrul programelor TV și radio. Studiile au arătat importanța pe care oamenii o acordă campaniilor informative despre fumat, droguri și alcool, precum și interesul pentru campaniile împotriva violenței față de femei și în familie (un procent de 37,4%, respectiv 38% din populație a declarat că a urmărit aceste campanii).

Încrederea pe care românii o aveau față de mass media la momentul efectuării studiului

Fig. II.1. După modelul CNA

era în proporție de 64,3%, ierarhie stabilită după „foarte multă” și „multă” încredere. Studiul a urmat seria de întrebări urmărind să surprindă percepția pe care oamenii o aveau față de programele cu tentă violentă. Astfel, s-a arătat că aproximativ 70% din totalul populației era de părere că știrile TV se concentrau prea mult pe actele de violență.

În ceea ce privește violența televizuală s-a stabilit un dublu caracter al acesteia: pe de o parte suntem expuși unei așa zise „violențe reale” (care ni se prezintă în buletinele de știri), pe de altă parte „violența ficțională” intră în „realitatea” noastră prin filmele, emisiunile și serialele TV. S-a ajuns la concluzia că, în spatele „culturii de violență” care se propagă, nu doar atât pe canalele românești de televiziune, ci peste tot în lume, s-ar afla o strategie de interese economice care are la bază competitivitatea între canale. Această competitivitate determină producătorii să fie selectivi în alegerea subiectelor pe care le transmit, urmărind caracterul lor de a surprinde și acapara atenția privitorului pentru cât mai mult timp. Dacă apar noutăți care să contribuie cu atât mai mult la „obscuritatea” fenomenului, știrea se menține vie prin recurgerea la săpături care să divulge acele obscurități. Nu se mai ține cont, în acest punct, de dreptul personajelor la intimitate, media pledând pentru drepturile cetățenilor de a fi informați. De altfel, un procent de 70% din populație a declarat pentru studiul amintit mai sus că acesta este și scopul pentru care urmăresc programele TV: de a fi informați.

CNA-ul a întreprins un alt studiu care să indice preferințele telespectatorilor pentru anumite programe. Astfel, cei participanți la studiu, s-au arătat „foarte interesați” de programele de știri, urmărind buletinele în proporție de 91% pe timpul a trei luni. Întrebați fiind de genul de știri pe care îl preferă, cel mai mare procentaj l-au obținut știrile despre vreme, în timp ce câte un procent de 48% s-a arătat interesat de știrile despre dezastre, respectiv crime. Față de conținutul programelor de știri doar 38% s-au arătat îngrijorați. Extinzând acest aspect, CNA-ul a publicat o bază de date (vezi Anexa 1) care indică ce aspecte apărute în cadrul programelor TV îngrijorează cel mai tare publicul. La întrebarea „cât de des vi s-a întâmplat să schimbați postul sau să închideți televizorul deoarece conținutul programului era prea violent”, 38% au răspuns „niciodată” , 18% „des” și doar 9% „foarte des”. Se observă un decalaj defavorabil în ceea ce privește numărul de oameni care atestă nivelul ridicat de violență prezentat în programele TV față de cei care adoptă măsuri în acest sens prin a alege să nu mai vizioneze programele respective. O altă constatare este aceea că programele de știri reprezintă cel mai discutat program TV, acest lucru fiind valabil pentru persoanele pentru care televiziunea reprezintă o sursă de informare mai mult decât o formă de divertisment sau o formă de a-și petrece timpul liber.

Cu sprijinul CNA-ului s-au întreprins și studii orientate direct către nivelul de violență pe care canalele din România îl propagă. S-au studiat canale precum Tvr1, ProTv, Antena 1, Realitatea, Prima tv. În perioada 13-19 octombrie 2008 au fost studiate buletinele de știri din cadrul a patru programe TV de caracter general (primele trei amintite mai sus și Prima TV), precum și două canale de specialitate (Realitatea și Antena 3). S-a putut observa că cea mai lungă durată a buletinelor de știri aparține canalului Antena 1 (vezi Anexa 2), dar durata prezentării știrilor cu caracter violent a fost mai ridicat în cazul Prima TV. În continuare, s-a urmărit timpul alocat pentru prezentarea fiecărei știri cu caracter violent în parte, unde s-a constatat că „deși Tvr1 era canalul TV care prezenta cel mai mic număr de știri violente pe jurnalul de știri, acesta este totodată și canalul care alocă cel mai mult timp pentru prezentarea unei știri violente: 2, 36 minute.

Anterior acestui studiu, patru ani mai devreme, se realizase unul asemănător, de data aceasta întreprins de Centrul de Studii Media și Noi Tehnologii de Comunicare al Universității București. Timp de două săptămâni în intervalul cuprins între 26 iulie și 8 august s-au evaluat conținuturile violente a zece canale TV. Aceste canale au fost Acasă, Atomic, Antena1, B1TV, MTV, Național, Prima, ProTV, Tvr1 și Tvr2. Fiecare canal a fost evaluat timp de cinci ore zilnic monitorizându-se principalele canale de știri, iar în ceea ce privește studiul asupra violenței, s-a urmărit „numărul de violență „reală” și „ficțională”, durata scenelor de violență „reală” și ficțională”, numărul și proporția actorilor și categoria contextelor scenelor de violență, numărul mediu pe oră de scene și acte de violență, tipurile și formele de violență, indicatorii Signaleticii anti-violență”.

În cazul Antenei 1 s-a stabilit o grilă de cercetare pentru fiecare dintre cele două săptămâni, urmărindu-se „Știrile de la ora cinci”, „Observatorul de seară” și știrile de noapte. Pentru prima săptămână studiile au indicat un număr total al știrilor pentru fiecare din buletinele menționate mai sus după cum urmează: 81, 126 și 94. Dintre acestea, știrile violente au fost în număr de 51, 53, respectiv 46. Observăm că, deși ponderea numărului total de știri a înregistrat diferențe, procentajul celor violente a rămas aproximativ același. În a doua săptămână, pentru fiecare dintre buletinele de știri s-a înregistrat un raport număr total – număr „violent” astfel: 97 – 63, 166 – 72, 74 – 30.

Urmărim același traseu și pentru canalul ProTV. În timpul primei săptămâni numărul total al știrilor în raport cu numărul de știri difuzate a fost: 88 – 62, 126 – 61, 77 – 36. În ceea ce privește acest raport pentru a doua săptămână, studiile au arătat astfel: 112 – 81, 133 – 56, 89 – 45. Concluziile finale au indicat că, în comparație cu măsurile luate în alte țări pentru evitarea propagării violenței la TV, în țara noastră, „violența televizuală se menține la cote ridicate” și „indică dominarea, la nivelul televiziunilor românești, al modelului primar al televiziunii senzaționale și consumeriste”. Trebuie să înțelegem că violența în jurnalele de știri televizate are multe forme. Nu implică doar crimele din jurnale, violența domestică și atât, ci se cuvine să menționăm că tipurile de violență transmise sunt uneori subtile. La nivel psihologic, o victimă devine acea persoană care a fost ținta umilirii publice sau a intimidării. La fel, unui individ căruia i se aduc ofense verbale i se poate atribui statutul de victimă. Și alte tipuri de violență există în media televizată, precum cea socială când unui individ îi sunt îngrădite drepturile sale și îi este restricționat accesul la informație, violența economică intervine atunci o persoană este prejudiciată de bunurile sale și violența sexuală. În foarte multe cazuri aceste tipuri de violență nu sunt întotdeauna „la vedere” și, pentru ochii „neinițiatului”, poate fi destul de dificil să distingă între acestea.

Această lucrare se referă în general la televiziune și îndeosebi la calitatea jurnalelor de știri, de aceea investigarea valorii altor tipuri de programe din grila canalelor TV nu și-ar găsi locul aici. Totuși, nu putem să trecem cu vederea anumite considerente care influențează cu atât mai mult mediul telespectatorului. De aceea, și bazându-ne strict pe ceea ce noi înșine observăm atunci când deschidem televizorul, putem afirma că nivelul de calitate al programelor TV care se difuzează astăzi este mult sub nivelul de cantitate al acestora. Evident, părerea este una subiectivă dacă privim din punctul de vedere al fiecărui telespectator care are dreptul de a stabili el însuși în ce măsură programele pe care le vizionează sunt educative în orice fel. Dacă, pe de altă parte, ne gândim strict la „ce se vinde”, părerea nu este deloc subiectivă. Adică, în ce mod, ar putea fi educativ pentru noi să privim o emisiune unde vedetele își expun viața personală și ajung la diferite divergențe, iar canalele de televiziune se întrec în a ține partea unuia sau altuia pentru a atinge o cotă de audiență maximă? Dar, precum am menționat de mai multe ori pe parcursul lucrării, acesta este un cerc vicios unde publicul alege senzaționalul și media îl oferă. Totodată, nu putem scoate din context aceste necesități ale omului de rând de a evada din viața personală pentru a se transpune într-o lume unde stă „cot la cot” cu imaginarul devenit posibil.

Nu putem decât să sperăm că, din lumea televizată, fiecare telespectator alege experiențele care să-i structureze frumos identitatea și să-i fructifice simțul civil și estetic pentru că, în cele din urmă, trebuie să acceptăm că televiziunea „nu pleacă nicăieri”, este aici, în continuă dezvoltare și de fiecare dintre noi depinde dacă o folosim ca „armă de distrugere în masă” sau nu.

II.4. „What’s the news?”. Realitatea televiziunilor străine

„News is to freedom as breath is to life”

Încă din prima jumătate a secolului al XX-lea știrile au căpătat un aspect „instituționalizat” „pe tărâmul făgăduinței”, adoptând un caracter politic care s-a dezbătut vreme îndelungată.

La acel moment, supremația în domeniu aparținea ziarelor, televiziunea fiind în plină dezvoltare și răspândire. Aceasta a devenit cu timpul principala sursă de informație. Printre primele programe de știri difuzate în America au fost Douglas Edwards with the news în 1948 (CBS) și Camel News Caravan în 1949 (NBC). ABC-ul a debutat cu un program de știri ceva mai târziu, în 1953, cu John Day with the News. Timpul alocat buletinelor de știri a fost pe atunci limitat la 15 minute, durata crescând odată cu introducerea jurnalelor de dimineață și de weekend.

Primul canal dedicat exclusiv știrilor și care să transmită la nivel național a apărut în 1980, CNN-ul. Acestuia i-au urmat și altele, CNBC, MSNBC și The Fox News Channel. În jurul anului 2000 60% din populația americană urmărea regulat un program de știri, un fapt care conduce la ideea că publicul avea încredere în valoarea informativă a acestora. În ultimii patruzeci de ani lucrurile au luat o întorsătură negativă, mulți fiind de părere că rolul politicizat a creat această aură . În ultimii ani, programele americane de știri au cunoscut atât o creștere a audienței, cât și o scădere, raportându-ne la fiecare canal în parte. Chiar și așa, în 2009, un număr de 22.3 milioane de oameni ascultau știrile de pe canalele naționale în fiecare seară din săptămână.

Nu doar America s-a confruntat cu o scădere a audienței în ceea ce privește vizionarea buletinelor de știri, ci și britanicii au constatat același lucru. În 1994 populația britanică „consuma” nouă ore de știri pe lună, un număr care a scăzut până în 2001 cu 0.5 procente, ajungând până în vara lui 2002 până la opt ore (Anexa 3). În Octombrie 2002, pentru studiul din care s-a citat mai sus, 65% din populație a declarat că jurnalele televizate reprezintă pentru ei principala sursă de știri. Majoritatea celor care au fost intervievați s-au declarat mulțumiți de structura și continutul știrilor, doar un procent mic din aceștia arătându-se nemulțumiți. Aceștia din urmă și-au exprimat dezaprobarea față de interesul mediei pentru figurile politice, vedete și crime. Același studiu a arătat că procentele față de natura subiectelor din știri era diferit de la canal la canal. Astfel, Channel 4 se concentra cel mai mult pe știri internaționale, în timp ce ITV și Channel 5 erau înregistrate ca având ponderea cea mai ridicată a subiectelor crimă.

În anul 2003 un alt studiu arăta că, în ceea ce privește distribuția „hard news” din lumea întreagă, doar un procent de 12% din canale era interesat să prezinte aceste tipuri de evenimente. BBC1 transmitea un singur program pe tema conflictelor și a dezastrelor, ITV1 își redusese numărul până la un singur program, iar BBC4 difuza 18 asemenea programe. Trebuie menționat că televiziunea britanică a înregistrat pentru acea perioadă o predilecție pentru programele culturale, cel puțin în cazul unora dintre canale. Canalul care a înregistrat cel mai ridicat număr al programelor cu tentă violentă a fost Five, acestuia aparținându-i un procent de 60% din totalul numărului de programe „violente”.

Ca și în cazul subcapitolului precedent, când ne-am folosit de studiile sprijinite de Consiliul Național al Audiovizualului pentru cazul României, apelăm în continuare și pentru Anglia la același sistem. Aceasta deoarece putem observa mai clar tendințele în televiziunea britanică și dacă violența a fost la fel de prezentă aici ca și în alte cazuri.

În anul 2000 s-a publicat în Marea Britanie un studiu despre orientările jurnalelor de știri televizate de-a lungul a douăzeci și patru de ani, din 1975 până în 1999. Pentru a facilita decurgerea investigației, inițiatorii au stabilit două grupe de subiecte: broadsheet (unde au inclus probleme legate de politică, afaceri, sănătate, educație, ecologie, dezastre naturale ș.a.) și tabloid (referindu-se la crime, tragedii, vreme, showbiz, expediții de aventură și altele asemenea). S-au avut în vedere anii 1975, 1980, 1985, 1990, 1995 și 1999 și s-au monitorizat următoarele programe: BBC 6 o’clock și 9 o’clock news, ITN Early Evening News și News at Ten, Channel 4 News și Channel 5 News. Ca unitate de măsură nu s-s folosit numărul de știri dedicate unuia sau altuia din subiectele de mai sus, ci durata. În cele ce urmează ne vom concentra exclusiv pe a evidenția durata acordată subiectelor „tabloidale”, întrucât scopul nostru este de a observa gradul de violență al știrilor. Astfel, pentru BBC 6 o’clock news, anul 1990 a înregistrat cea mai mică durată de 6.5, iar anul 1999 cea mai lungă de 28.9. Pentru ITN Early Evening News, traiectoria a fost oarecum asemănătoare, dar cea mai scurtă durată s-a înregistrat în 1975, iar cea mai lungă tot în 1999. Pentru BBC 9 o’clock news raportul este de 4.9 în 1990 și 22.6 în 1985. În cele din urmă, s-a înregistrat cea mai scurtă durată pentru ITN News at Ten, ITV Evening News și Nightly News în 1990 de 10.9 și cea mai lungă de 42.1 în 1999.

De-a lungul anilor pentru care s-a întreprins acest studiu s-a putut observa o fluctuație continuă în funcție de schimbările din societate. Totuși, a existat un canal ce s-a remarcat prin gradul constant de menținere a duratei știrilor pentru fiecare din cele două grupe de subiecte, iar în ceea ce privește tabloidul, acesta s-a menținut cu un procent de 5 până la 10% de-a lungul anilor. Canalul care a investit cel mai mult timp în prezentarea știrilor cu caracter violent a fost Channel 5.

Observăm că televiziunea britanică și-a păstrat, cel puțin în parte, integritatea pentru care a fost recunoscută încă de la începuturile televiziunii. Faptul că nici unul dintre studiile prezentate mai sus nu subliniază caracterul violent nici al programelor, nici al știrilor TV, nu poate însemna decât că publicul britanic era orientat spre subiecte de o cu totul altă natură și, la fel, presa britanică nu a „servit” acest gen de „popularitate”. Astfel, nu putem decât să fim de acord cu autorii studiului de mai sus că a existat o „balanță sănătoasă” între subiectele acoperite de știrile TV britanice în comparație cu Statele Unite sau alte țări din Uniunea Europeană unde „canalele comerciale produc știri dominate de poveștile cu crime, de showbiz, trivia sau interese umane”.

Pentru a ne apropia de zilele noastre, apelăm la studiul posterior celui de mai sus, de fapt o „îmbunătățire” a acestuia care aduce audiențele până în anul 2009. S-a folosit același model pentru anii 2004 și 2009. Vom specifica doar că tendințele de tabloidizare, în baza noului studiu, n-au înregistrat modificări majore decât pentru Channel 4 și Channel 5, care au cunoscut o creștere la nivelul introducerii subiectelor de tabloid. Această creștere însă s-ar explica pentru primul canal prin decesul lui Michael Jackson în 2009, cât despre al doilea canal se pare că știrile nu au avut un caracter violent, ci mai curând au acoperit subiecte showbiz. Studiul a demonstrat în continuare că televiziunea britanică a rămas fidelă credinței sale de a informa și educa publicul. Sigur, când spunem aceasta ne bazăm pe veridicitatea studiilor și nu există probabil nici un motiv de a nu o face.

La un moment dat, pe când televiziunea în America se răspândea și se devolta ca și tehnologie, iar numărul canalelor, implicit al programelor, se înmulțea și diversifica, s-a constatat de către specialiștii în domeniu că tendința televiziunii era tot mai mult spre a distra publicul. Tendința devenea tot mai accentuată odată cu apariția canalelor publice care nu depindeau de stat în alegerea programelor difuzate și erau mai libere în a-și alege aria de „interese”. Nimic rău în aceasta, doar că unii cercetători ai mediei au căutat să atragă atenția asupra faptului că noua „minune” ar fi trebuit să se folosească de atuurile sale pentru a trezi în cetățeni un spirit civic și a-i inspira pe aceștia în dezvoltarea proprie. Mai târziu, pe când televiziunea britanică căuta exact oposul, și anume o independență față de stat, americanii au preluat de la britanici anumite modele de programe educative și culturale. Ceea ce am vrea noi să subliniem este (și pornim aici de la premiza că, într-adevăr, rezultatele studiilor de mai sus sunt precise) că, după toate cele, televiziunea britanică mai poate servi în zilele noastre intereselor generale și nu personale.

Capitolul III. Percepția asupra lumii musulmane după 9/11

Studiu de caz după tiparul știrilor difuzate

III.1. O prezentare a 9/11 din perspectiva CNN

Un război internațional are loc chiar acum în Afganistan. Este un război care a început acum mai mulți ani și nu pare să aibă un sfârșit și este unul internațional deoarece a angajat (și countinuă să o facă) trupe militare din diferite colțuri ale lumii.

Era într-o zi ca oricare alta când, nu mult după ora 9am (ora Americii), canalele de știri americane au abandonat programale obișnuite pentru a transmite live un dezastruos eveniment care avusese loc în acea dimineață. Data de 11.09.2001 sau 9/11, după cum este cunoscută în istoria britanică și americană, a schimbat totul atât pentru poporul american cât și pentru cel musulman; de fapt, în totalitatea lor, întâmplările din acea zi au afectat întreaga lume, dar aceasta încă nu se conștientiza în acea dimineață obișnuită.

Pentru a prezenta mai bine acest studiu de caz am ales să parcurgem și o arhivă de știri înregistrată online care cuprinde mai multe buletine de știri difuzate pe parcursul unei săptămâni întregi, începând cu dimineața zilei de 11 septembrie 2001. Ne-am oprit asupra CNN-ului, întrucât a fost canalul care a prezentat într-un flux continuu evenimentele din timpul și de după atacuri. De altfel, studierea întregii arhive nu ne-ar ajuta atât de mult în cazul de față, deoarece urmărim un subiect care aparține preponderent televiziunilor americane. Am urmărit gradul de interes al televiziunilor în acoperirea evenimentului 9/11, căutând să oferim detalii ale tehnicilor de transmisiune și păreri ale oficialităților, pentru a încerca apoi să înțelegem în ce măsură difuzarea frecventă a reportajelor evenimentului a putut influența aversiunea cetățenilor americani față de poporul musulman. În ce proporție media poate fi învinuită pentru atacurile asupra musulmanilor de după 9/11 vom vedea la sfârșitul acestui studiu.

Canalele TV și-au început așadar acea nouă zi cu difuzarea regulară a programelor de dimineață, când o știre despre un avion care lovise unul din turnurile World Trade Center a luat cu asalt lumea media. La 8.49am, CNN-ul a intrat în direct cu imagini ale turnului lovit. Acestea, care s-au păstrat în diferite arhive și pot fi găsite cu ușurință pe internet, dezvăluie într-adevăr o realitate tulburătoare, putându-se observa cum ultimele etaje au rămas fumegând în urma impactului și o scobitură a crestat adânc în structura de oțel a construcției.

Informația a fost imediat preluată de un canal mexican de televiziune care a avertizat, la rândul său, telespectatorii asupra aceluiași eveniment. Nu se știa încă ce anume determinase ca un avion să se prăbușească în pereții clădirii și nu se cunoștea nici un detaliu. Curând după impact, ABC-ul a trimis la fața locului o echipă de filmare pentru a „supraveghea” situația. Chiar în timpul filmărilor, camera a surprins un al doilea avion intrând cu forță în turnul de sud și cauzând o explozie puternică. De această dată, suspiciunile cum că primul impact s-ar fi datorat unei defecțiuni tehnice s-au transformat în teama că tot ce se întâmpla nu putea fi doar un simplu accident. Și lanțul tragediilor nu era încă sfârșit, americanilor li se pregăteau încă două „surprize”. La 9.41am CBS-ul acoperea, ca majoritatea canalelor de televiziune, subiectul care făcuse înconjurul lumii în mai puțin de două ore, când o nouă știre a fost preluată. Pentagonul fusese și el ținta unui impact asupra căruia muncitorii de la fața locului au declarat că ar fi auzit „ceva” și apoi ar fi simțit cum „zona bubuie”. La 12.42pm, CNN-ul oferea informații despre un al patrulea avion care se prăbușise undeva în ținutul Somerset, Pennsylvania și, deși numărul exact al pasagerilor și al membrilor echipajului nu era cunoscut, nu se înregistrase încă nici un supraviețuitor.

În doar câteva ore, întreaga lume a aflat că cele patru avioane fuseseră deturnate de teroriști sinucigași cu un plan bine pus la punct și dus la îndeplinire, un plan care avea să curme viața a aproximativ trei mii de oameni incluzând pasagerii și teroriștii. Turnurile n-au rezistat loviturilor și, în cele din urmă, s-au prăbușit într-un efect domino lăsând în urmă un fum tot mai negru, înnecăcios și ucigător. Majoritatea canalelor americane au transmis încontinuu imagini de la fața locului, reportaje legate de cele patru evenimente, iar situația s-a comentat pe parcursul întregii zile de 11.09.2001. Filmările au reușit să surprindă momente inedite: lovirea celui de-al doilea turn, oameni, într-o încercare disperată de a-și scurta chinul, aruncându-se de la ferestrele turnurilor, prăbușirea turnului de nord și a celui de sud și diferite alte momente de suspine și țipete de ajutor. Mai repede ca țeserea unei pânze de păianjen s-a răspândit vestea în colțurile lumii și, în scurt timp, canalele străine de televiziune au început să difuzeze și ele în permanență imagini și știri despre cel mai puternic atac terorist asupra Americii care se înregistrase până atunci.

Cine se afla în spatele acelor atacuri și ce motivație ar fi avut aceste persoane pentru a săvârși un act terorist de o asemenea natură s-a aflat nu după mult timp, iar aceste informații aveau să conducă la o altă serie de atacuri, de data aceasta la persoană. Să urmărim totuși în continuare firul buletinelor de știri din acea fatidică zi de 11.09.2001.

Primele suspiciuni asupra făptașilor au fost făcute publice cândva în jurul orei 12pm. Senatorul Orrin Hatch, în legătură telefonică directă cu CNN-ul, dezvăluia că era foarte posibil ca ceea ce se întâmplase să fi fost din ordinul lui Osama bin Laden. Acesta era cunoscut drept liderul unei mișcări extremiste de origine islamică, al Queda. Genul acesta de suspiciune a determinat o reacție imediată din partea Talibanului care, prin interviul acordat de primul lor ministru, a încercat o disociere de mișcarea condusă de bin Laden. Nu părea totuși deloc neverosimil ca acesta să fi fost într-adevăr capul operațiunilor întrucât se (re)descopereau, în urma investigațiilor, diferite declarații făcute anterior de acesta care păreau destul de hotărâte în a influența soarta Americii și aceasta nu într-un sens tocmai pozitiv. Deși încă nu se făceau acuzații oficiale, reprezentanții Americii au putut cădea de acord cel puțin asupra unui fapt: operațiunea fusese cu siguranță gândită, plănuită și îndeplinită de o organizație bine închegată și coordonată. Liderul spiritual al Talibanului a continuat să susțină că un atac atât de complicat și bine pus la punct n-ar fi putut să aibă legătură cu Afganistanul, o țară atât de săracă. Cu toate acestea, locația liderului al-Queda era ținută secretă în continuareși toți reprezentanții media care soseau pe acele ținuturi erau atent supravegheați pentru a nu porni în căutarea acestuia, după cum declara un reprezentant CNN aflat în Kabul. Astfel, americanii nu înlăturau complet ideea că Talibanul ar fi putut să-l adăpostească pe Osama în ciuda declarațiilor făcute. Mai mult, cu numai trei săptămâni înainte, adepți ai mișcării al-Queda anunțaseră asemenea evenimente.

CNN-ul a difuzat pe bandă tot felul de interviuri luate persoanelor cu funcții oficiale care încercau o explicare a evenimentului, precum și imagini și mărturii ale cetățenilor care, la acele ore ale dimineții, se aflau în apropierea turnurilor gemene și au putut face declarații în legătură cu propria lor experiență. Pe măsură ce ziua înainta, tot mai multe speculații luau locul impresiilor emoționale și devenea tot mai important ca vinovații să fie descoperiți. Era ora 22.30 și atentatele nu fuseseră încă revendicate, iar această stare de tensiune contribuia la temerile unor alte atacuri. Oamenii se înghesuiau pe străzi pentru a fi alături unii de ceilalți în această tragedie. Un reportaj al CNN-ului a căutat să surprindă starea acestora, filmând tacticos figura unui tată „îngrijorat pentru siguranța celor inocenți” și mâna părinților care acoperă „ocrotitor chipul delicat al celor mai fragede ființe”, accentuând cu meticulozitate „figurile new-yorkezilor solemne, tăcute, în rugăciune”. Tonul jurnalistei care descrie toate acestea nu se vrea cu nimic mai prejos și solemnitatea propriei voci conduce mai departe auditorul spre acele străzi unde locul aparține de această dată „furiei și șocului”. Același reportaj include mărturia unui bărbat care se declară traumatizat pe viață, după ce văzuse „ființe umane, părinți, fiice și fii sărind pe fereastră de la, cel puțin, etajele optzeci”. Sunt surprinse în continuare imagini ale oamenilor care nu se sfiesc în a-și face publice emoțiile și declarații ale personalului medical cu privire la răniții îngrijiți, în timp ce primarul metropolei declară grăbit și încurajator că New Yorkul este puternic și va depăși aceste momente. Luând în considerare gradul tragediei și al sentimentelor aferente acelei zile, nu putem să nu observăm tactica reportajului de a puncta intensitatea trăirilor emoționale de atunci, nu atât prin prezentarea acelor imagini, pe care noi nu le percepem atât de intense, cât datorită tonului de prezentare ales și al cuvintelor folosite în descriere. Faptul că, curiozitatea unui tată care își ținea, în momentul filmărilor, copilul în brațe, precum și cazul părintelui care încerca să protejeze capul bebelușului său cu mâna, duce la o generalizare a situațiilor de acest gen este tocmai pentru ca situația să capete o alură și mai tragică. Câți părinți nu s-au putut identifica oare cu cei doi din imaginile prezentate, gândindu-se la propriii copii?

Dacă cele patru atacuri determinaseră inițial o stare de șoc în rândurile populației, pe măsură ce ziua apunea și oamenii puteau gândi ceva mai la rece situația, se năștea un sentiment de revoltă față de ce se întâmplase. Reprezentanți ai diferitelor domenii declaraseră deja în nenumărate rânduri că nu înțelegeau cum un atac de asemenea anvergură fusese posibil, în condițiile în care se presupunea că America deținea un sistem anti-terorism bine pus la punct. Nu ajuta cu nimic nici faptul că lipseau piese din acel puzzle: nu puteau fi puse cap la cap informațiile despre avionul care se prăbușise în apropiere de Pittsburgh, nu se aflase încă ce destinație avea acesta și tot ascunsă rămânea și identitatea națională a celor care se aflaseră în spatele întregii afaceri.

În 1998 o serie de atacuri armate avuseseră loc în imediata apropiere a Ambasadelor Statelor Unite din Dar es Salaam, Tanzania și Nairobi, Kenya. Se împlineau în acea zi de 7 august opt ani de când trupele americane erau prezente pe teritoriul Arabiei Saudite. În anul 2000, luna octombrie, un alt atac sinucigaș a fost îndreptat către forțele navale americane, când s-a distrus USS Cole (DDG-67), aflat atunci în staționare în portul Yemen din Aden. Talibanul asigurase, după aceste două atacuri, că Osama bin Laden putea fi ținut sub control de autorități, însă, în lumina celor recent petrecute, se strecura ideea că Talibanul ar lucra de fapt împreună cu al-Queda și că atacurile din acea dimineață puteau, foarte bine, să implice și cooperarea unor alte țări precum Pakistanul. Ideea că Pakistanul ar fi putut, în mod deosebit, să fie implicat în aceste atentate o susținea și Bill Richardson care era convins că pakistanezii aveau o influență deosebită asupra Talibanului. În opinia lui, evenimentul nu reprezenta un atac doar la adresa Americii, ci luase o formă internațională care necesita sprijinul națiunilor pentru ca asemenea acțiuni să poată fi dejucate în viitor.

Pentru televiziunile americane, ziua aceea se contopise în noapte și noaptea în zi ca și cum și una și cealaltă ar fi reprezentat o nesfârșită cursă. Americanii, cei cărora somnul le fusese interzis de grozăvia acelei zile, puteau urmări pe CNN, puțin după miezul nopții, în cadrul unui reportaj live, noi imagini reprezentând impactul primului avion cu World Trade Center. Erau primele care înregistraseră momentul de coliziune al Zborului 11 de turnul de nord al edificiului. Până atunci, majoritatea filmărilor obținute nu reușiseră să surprindă decât secvențele de după impact. Același reportaj a inclus și imagini reprezentând momentul celui de-al doilea impact, de data aceasta filmate cu o apropiere considerabilă. S-a trecut apoi la o trasmitere live din împrejurimile a ceea ce reprezentase cu numai câteva ore înainte construcția impresionantă a două turnuri. Fumul înnecăcios continua să mocnească între dărâmăturile de ciment și fier unde se presupunea, dar mai mult se spera că ar fi existat supraviețuitori.

Între timp, Biroul Federal de Investigații îl declarase pe Osama bin Laden ca principal suspect în această serie de atacuri și se stabilise o recompensă de cinci milioane de dolari pentru capturarea sa. Însă Talibanul susținea că orice formă de comunicare în afara Afganistanului îi fusese interzisă liderului al-Queda și că aveau să desfășoare ei înșiși investigații pentru a ajunge în miezul acestei probleme. Faptul că bin Laden atentase anterior la siguranța Americii și își făcuse publice sentimentele de dispreț față de această țară a determinat cu atât mai mult FBI-ul să îl includă în topul celor mai căutați oameni de pe planetă. Se considera că el ar fi avut atât cele mai puternice motive, cât și mijloacele pentru a duce la îndeplinire atacurile: de la oameni dedicați care să fie capabili de a renunța la viețile lor până la piloți experimentați în pilotarea avioanelor. Au fost totuși menționați ca suspecți și alții: iranienii, irakienii și chiar și palestinienii, dar în privința acestora, nu se puteau lua nici un fel de măsuri asemănătoare celor împotriva lui Osama, deoarece nu existau dovezi consistente în acest sens. Purtătorii de cuvânt ai acestor țări ținuseră chiar discursuri publice pentru a-și oferi sprijinul poporului american, arătând empatie față de cele întâmplate. Desigur, aceste acte în sine nu ar fi fost îndeajuns pentru a înlătura orice urmă de îndoială, dar indiciile arătau mai puțin înspre ei și tot mai mult înspre Osama bin Laden ca principal vinovat.

Trebuie înțeles faptul că perpetua teroare pe care oamenii au simțit-o în acele momente, precum și frustrarea de a nu putea aduce în fața instanței nici un vinovat a intensificat acțiunile de violență care s-au înregistrat în zilele următoare atacurilor. Lansarea atacurilor violente la adresa musulmanilor poate fi înțeleasă ca o metodă de a face față propriei furii și deznădejdi, însă nu putem afirma în acest caz că scopul scuză mijloacele. Faptul că cetățeni americani de origine musulmană au avut de suferit în urma acestor evenimente denotă, în opinia noastră, o violență asemănătoare aceleiași care a dus la pierderea atâtor vieți pe 11 septembrie 2001.

Pe parcursul nopții, CNN-ul a făcut publice diferite filmări realizate în timpul zilei de amatori care se aflau la fața locului pur și simplu întâmplător sau pentru că porniseră înspre turnuri pentru a acorda ajutor în urma primului impact, unii devenind ei înșiși victime. Acea „noapte albă” din istoria Americii avea să înregistreze un număr continuu de transmisiuni live, foarte probabil pentru că televiziunile au vrut să rămână alerte pe tot parcursul nopții pentru a urmări firul investigațiilor și a oferi ultimele informații. În timp ce toate acestea se întâmplau în interiorul clădirilor media, la distanțe diferite erau mobilizate trupe de recuperare pe timpul nopții, serviciile primind chiar presupuse telefoane din partea oamenilor blocați sub mormanele de construcție. Până ca următoarea dimineață să se fi desfășurat în toată plenitudinea sa, a devenit clar pentru toată lumea că principala grijă implica acum a salva viețile celor care mai puteau fi salvați. Filmulețe dezvăluind străzi pustii acolo unde, cu numai 24 de ore în urmă, exista o agomerație tipică zilelor de săpămână, interviuri luate unor chipuri și trupuri îmbrăcate într-un praf al nenorocirii, rapoarte aproximative ale numărului de răniți și decese, iată ce americanii puteau urmări pe canalele TV a doua zi după 9/11. Undeva, în partea de jos a reportajelor, se putea observa un scurt mesaj de avertisment din partea medicilor psihiatrici către întreaga populație americană: locuitorii New-York-ului și cei ai Americii deopotrivă se puteau aștepta la consecințe traumatice întârziate, ca urmare a estompării șocului.

Aproape de ora 1.30pm (ora Americii), undeva în Kabul, Nic Robertson, corespondent CNN trimitea printr-o transmisiune live de pe telefonul mobil ultimele noutăți cu privire la poziția Afganistanului față de evenimentele recente. Conform surselor sale, o cerere de a nu ataca un popor aflat oricum „într-o stare deplorabilă” fusese adresată direct Americii de către purtătorul de cuvânt al Talibanului, Abdul Hai Muttmain care condamna în continuare atacurile, numindu-le „o catastrofă umanitară tristă” . Tot Muttmain spunea că uciderea conducătorilor talibani nu ar contribui cu nimic la bunăstarea afganilor și orice fel de atac asupra Afganistanului ar declanșa un val de resentimente în zonă, cu atât mai mult cu cât Osama bin Laden avea susținători în rândul populației. Anterior primirii acestor informații, se făcuse cunoscut faptul că o întâlnire avea să aibă loc între reprezentanți pakistanezi și membri ai conducerii talibane. În urma acestei întâlniri, mesajul pe care pakistanezii l-au avut de transmis talibanilor nu s-a putut afla, întâlnirea luând sfârșit cu un rezultat „neconcludent”, deci nu se putea ști dacă chestiunea „Osama” a fost printre subiectele dezbătute la acea întâlnire. Autoritățile americane deveneau tot mai tensionate întrucât ceruseră și în trecut extrădarea lui bin Laden în America pentru a putea fi judecat în cazul atentatelor mai sus amintite. Diferite frânturi de informație ajungeau totuși în mâinile FBI-ului care cercetau pistele pentru a desluși ițele acestui mister încă nerezolvat.

Și, înainte de a se decide să rezolve ei înșiși problema, cetățenii americani păreau destul de încrezători că al lor guvern va descoperi și pedepsi apoi capii operațiunilor. 52% din totalul populației credea că este foarte posibil ca cei în cauză să fie identificați, în timp ce 36% credeau că este în parte posibil și doar 9% arătau neîncredere în acest sens. Cam aceasta era situația spre sfârșitul zilei de 12 septembrie și cam acestea erau și statisticile. Ziua fusese dedicată încă de dimineață căutărilor de supraviețuitori și prinderii vinovaților. Era aproape miezul nopții și ambele probleme se cereau în continuare rezolvate.

13 septembrie 2001. New York-ul se afla în plină recuperare, oamenii reflectând cu durere asupra celor întâmplate, unii din ei amintindu-și cu teroare totul și dorind să nu o poată face.

14 septembrie 2001. Supraviețuitorii sunt recunoscători pentru salvarea lor, fie datorată puterii divine, fie echipajelor, alții plâng pierderea rudelor sau a prietenilor apropiați și continuă să le ducă dorul. O listă cu numele presupușilor teroriști aflați la bordul avioanelor a fost pusă la dispoziția CNN-ului care a făcut-o publică în cursul dimineții. Astfel, pentru deturnarea Zborului 11 s-ar fi făcut vinovați Walid Al Shehri, Wail Alsheri cunoscut și ca Waleed Alsheri, Mohammad Atta, Aabdul Alomari și Satam Sugami. Cei la bordul Zborului United 175 s-au presupus a fi Marawn Alshehhi, Fayez Ahmed, Mohald Alshehri, Hamza Al Ghamdi și Ahmed Al Ghamdi. A urmat zborul United 93 ai cărui presupuși suspecți au fost Ahmed Al Haznawi, Ahmed Alnami, Ziad Jarrah și Saeed Alghamdi. Și, în cele din urmă, numele celor despre care se credea că ar fi fost la bordul zborului AA77 au fost Khalid Almihdhar, Majed Moqued, Nawaf Al Hazmi și Salem Al Hazmi. Lista fusese la îndemâna autorităților încă de mai devreme și se părea că aceste nume puteau fi legate și de alte incidente teroriste. La orele amiezii președintele Bush a declarat startul unui conflict care, deși începuse într-un timp stabilit de alții și sub condițiile impuse de aceștia, avea să se termine într-un mod și la un timp stabilit de poporul american. În aceeași zi, în jurul 8.00pm, CNN-ul a dezvăluit o altă statistică care arăta că 81% din populație era pro uciderea capetelor teroriste din spatele atentatelor, iar acest aspect nu era unul care să poată fi dezbătut cu ușurință, după tot ce se întâmplase. Era un acord oferit președintelui care venea nu doar din partea populației, ci și al Congresului care semnase în acea zi, în mai puțin de o oră, aprobarea pentru ca președintele să se poată folosi de orice măsuri necesare pentru a pedepsi vinovații, inclusiv moartea.

Către miezul nopții, în cadrul unui reportaj, moderatorul CNN aducea în discuție neliniștile pe care milioanele de americani de origine musulmană trebuie să le fi simțit pe parcursul atâtor ore. Se înregistraseră deja cazuri de hărțuire în rândurile musulmanilor și ei înșiși recunoșteau starea precară pe care soarta lor ar fi putut să o aibă de atunci înainte.

15 septembrie 2001. În Atlanta, puțin după ora 2.00pm, avea loc o sesiune de „talk back live”, egida CNN. Printre cei prezenți se numărau pompieri, studenți internaționali și un grup de cetățeni musulmano-americani. Această ediție era dedicată persoanelor care voiau să împărtășească din experiențele, traumele și sentimentele lor în legătură cu 9/11. James Zogby, un reprezentant al Institutului Arabo-American, era și el prezent în mijlocul acestor discuții, deși dintr-o altă parte a ecranului. Se privea o nouă problemă cu un ton tot mai ridicat de îngrijorare: amenințările aduse populației de origine arabă. Zogby a declarat cu acea ocazie că primise el însuși amenințări cu moartea și că se înregistraseră cazuri asemănătoare peste tot în State. Musulmanii și instituțiile lor „plăteau un preț” peste măsură pentru o crimă ce nu o săvârșiseră, deși inimile lor băteau la unison cu inimile oricărui alt american. Un student al [anonimizat] din Atlanta, de origine arabă, s-a declarat contrariat că acei teroriști s-au putut folosi de religia sa islamică pentru a comite un asemenea act.

16 septembrie 2001. 88% din populație s-a declarat de acord pentru ca forțele militare americane să se mobilizeze în vederea unor atacuri. O nouă ediție America Speaks Out a adus laolaltă păreri pro și contra în jurul problemei. S-a pus iarăși în discuție „problema islamică”. Diferite scrisori au fost făcute publice și conținutul lor s-a analizat și teoretizat de trei invitați, reprezentanți ai unor diferite instituții și biserici. Un anume Scott din Wichita, Kansas acuza religia islamică pentru caracterul său ucigător și susținea că „orice religie care îndeamnă adepții la sinucidere în scopul uciderii altora și pretinde că aceste acte ar asigura drumul spre paradis, trebuie distrusă”. Declarația acestuia, cum că islamul ar încuraja terorismul, a fost contestată de Al-Haaj Ghazi Khankan, consilier în relațiile islam-americane. El a explicat că religia islamică include mesajul păcii și cei care susțin contrariul, „se înșeală amarnic”, iar „a-l asocia pe bin Laden cu islam este ca și cum religia creștină s-ar asocia cu McVeigh”.

La ora 5.00pm, un mesaj din partea lui Osama ajungea pe ecranele televiziunilor și la urechile americanilor:

În urma recentelor atacuri, la adresa Statelor Unite, Guvernul s-a aventurat în a mă găsi pe mine responsabil. Oficialitățile U.S. m-au învinovățit în mod consistent pentru fiecare atac din partea inamicilor săi. Aș vrea să asigur lumea că nu eu am stat în spatele recentelor atacuri, care par a fi fost plănuite din motive personale. În ceea ce mă privește, locuiesc și am locuit în Emiratul Islamic al Afganistanului, la regulile căruia m-am supus. Conducătorul actual nu-mi permite să conduc asemenea operațiuni.

17 septembrie 2001. Un ultimatum de 72 de ore era dat de Guvernul American conducerii talibane pentru predarea lui Osama bin Laden.

Astfel se încheia săptămâna 11 – 17 septembrie 2001. Încet după aceea, CNN-ul a încercat o revenire la programele obișnuite prin introducerea unor reclame inițial și, apoi, a diferitelor alte emisiuni. Trebuie precizat totuși că, pe parcursul acelor șapte zile, CNN-ul s-a dedicat complet acoperirii evenimentului 9/11 și a ce a urmat după. S-au inclus multe reportaje de la fața locului, de fapt, în primele două zile, s-au difuzat continuu imagini ale turnurilor lovite și prăbușite. S-au inclus multe mărturii din partea celor care își căutau rudele, multe declarații și interviuri. Urmărind arhiva acestei săptămâni, n-am putea spune că problema atacurilor sau a hărțuirii musulmanilor devenise una acută sau cel puțin de interes pentru televiziuni. Am menționat mai sus puținele cazuri când subiectul a fost adus în discuție. Trebuie, desigur, avut în vedere faptul că prioritățile erau cu totul altele atunci și foarte posibil poate fi de asemenea ca americanii să nu fi trecut la agresiuni propriu zise decât în perioada următoare acestei săptămâni.

În orice caz, scopul nostru a fost, în acest subcapitol, de a prezenta versiunea CNN-ului asupra atacurilor 9/11, de a urmări unghiul din care a fost tratat acest subiect de către televiziune pentru ca, ulterior, să ne putem forma o părere despre influența pe care ar fi putut să o aibă în determinarea acțiunilor violente de mai târziu. Pentru aceasta, este necesar să amintim anumite detalii privitoare la ce s-a întâmplat cu lumea islamică din America după 9/11.

III.2. Atacurile asupra lumii islamice și televiziunea ca factor determinant

“The organism was in shock. The whole body of America was in shock, and when a body is in shock, it reacts, and it reacts in different ways. One of the ways it reacts is to strike out at threats: real, imagined.”

“[T]he second day, I got the first death threat. It was, ‘Zogby you Arab dog. You'll die. I'll murder you and slit the throats of your children.’ It stung. It stung both because of the personal threat of what it represented, but also as I described it, we were in mourning collectively as a country and then someone decided to say to me, ‘you can’t be part of this’ and pulled me away. I had to look over my shoulder; I couldn't just be part of this process of grief that was engulfing the rest of the country.”

Dr. James Zogby, Institutul Arab American

Televiziunile au înregistrat în perioada atacurilor din 2001 un număr de audiență mult ridicat și acest fapt este verificat de mai multe studii de cercetare (vezi Anexa4). Fenomenul este de înțeles având în vedere evenimentele petrecute în data de 11 septembrie și indică totodată gradul de interes acordat știrilor de factură națională, în acest caz dacă ne referim la americani și internațională, când vorbim despre restul lumii. Iar faptul că televiziunea a devenit sursa principală la care majoritatea oamenilor apelează pentru a fi la curent cu știrile, nu este deloc o noutate. Că televiziunea ar fi putut afecta în vreun fel percepția americanilor și nu numai asupra populației de religie islamică, este de înțeles. Să vedem totuși în ce condiții s-ar fi putut întâmpla aceasta.

Discriminarea americanilor de origine musulmană nu reprezintă o consecință directă a atacurilor teroriste din 11/09. Această poveste este mai veche și poate fi legată de faptul că religia islamică a fost de multe ori percepută ca o religie violentă. Totuși, acea zi a putut contribui la o animozitate mai mare față de adepții acesteia. Cum anume? În primul rând, prin urmărirea frecventă a trasmisiunilor live și a redifuzărilor însoțite de comentarii care să accentueze gravitatea și tragicul situației. Însuși autorul prezentei lucrări s-a observat îngrozit la urmărirea buletinelor de știri CNN amintite mai sus, deși fumul înnecăcios al prăbușirii turnurilor se risipise demult în neantul atmosferei. Te puteai afla la capătul celălalt al pământului, dar urmărind în direct lovirea turnului de sud, oameni plonjând în neființă de la etajele superioare ale turnurilor, a fi martor prăbușirii World Trade Center, toate acestea te aduceau acolo, la fața locului, în mijlocul și în teroarea a tot ceea ce se întâmpla. În acest fel, atât populația din New York, cât și cei aflați poate la milioane de kilometri depărtare se implicau direct în trauma evenimentelor. Acestei traume publice, fiecare individ ajungea să-i facă față în funcție de propriile aspecte ale credințelor și educației sale.

Pentru foarte mulți, pentru majoritatea de fapt, evenimentele 9/11 au fost trăite preponderent vizual și înțelese în funcție de interpretarea vizualizărilor. Aceste interpretări au luat formă la rândul lor și s-au manifestat prin diferitele acțiuni întreprinse de poporul american. Crucea Roșie a trebuit să refuze la un moment dat ajutorul oamenilor, deoarece numărul voluntarilor depășea nivelul de trebuință. Alți cetățeni au contribuit în felul lor la ajutorarea situației prin donări financiare și de bunuri (acestea, la rândul lor, nu au mai fost primite la un moment dat deoarece nu exista spațiu pentru depozitare). Au existat fel și fel de inițiative asemănătoare pentru ca situația să poată fi remediată într-un final.

Din păcate, printre aceste cazuri de altruism și unitate, s-au înregistrat și altele de hărțuire și atac. Un bărbat de origine musulmană, care se angajase ca și bucătar la Hotelul Ritz Carlton din Washington DC în martie 2002, a dat în judecată compania care deține acest hotel pe motive discriminatoare de rasă și religie. Conform acestuia, pe tot parcursul angajării sale, fusese supus la replici acide din partea colegilor care îl numeau un „sinucigaș terorist” și îl întrebau constant dacă nu luase și el lecții de zbor ca ceilalți teroriști. Pe lângă asemenea cazuri, erau foarte dese cele de concediere pe aceleași motive de discriminare. Mahbubul Alam lucrase pentru Texas Marriot Hotel până să fie dat afară împreună cu alți 134 de angajați. El mărturisea pentru un ziar bangladesh că „aproximativ 5000 de angajați bangladeshi erau în pericol de a-și pierde slujbele, inclusiv cei având funcții de profesie, precum inginerii”. Iar acestea nu erau cele mai grave lucruri ce li s-ar fi putut întâmpla cetățenilor americani de origine musulmană. Un articol în ziarul săptămânal Thikana, publica, conform Consiliului de Relații Islam-Americane, numărul total de incidente care se înregistraseră la adresa populației de origine sud asiatică în perioada cuprinsă între septembrie 2001 și 6 decembrie același an. Era vorba despre 1.452 de incidente și, în cadrul aceluiași articol, se menționa îngrijorarea Barbarei A. Sycili, director al departamentului NYPD pe divizia crime rasiste, care susținea că, în urma atacurilor din 11 septembrie, o parte din populația americană dezvoltase o atitudine mai malițioasă față de musulmani.

În ce măsură acțiunile de ură împotriva populației islamice au putut fi determinate de media, îndeosebi de televiziune, putem să înțelegem dacă ne aducem aminte din primul capitol despre influența televiziunii asupra oamenilor și a puterii de decizie a acestora. Sigur că, vizionând într-un flux continuu, informații privitoare la gravitatea unei situații, suntem determinați în a cumula un sentiment de tristețe, furie, răzbunare. Însă ce facem cu aceste sentimente este mai important. Dacă le conștientizăm, dacă ne putem da seama că, în parte, ne sunt sugerate, poate atunci n-am ajunge atât de des în situații violente și în a căuta să învinovățim cu atâta ușurință și neavând nici o bază solidă.

Desigur, în acest proces contează și modul în care media a portretizat lumea musulmană. În 2010, se plănuia construcția unei moschei în apropierea zonei Gound Zero. Acest plan a stârnit controverse și aversități în rândul americanilor care dezaprobau o asemenea inițiativă. Oamenii au organizat marșuri pentru ca Centrul Islamic să nu poată fi ridicat. Sute și mii de protestatari au mărșăluit pe străzile New-York-ului și ale altor mari orașe pentru a-și manifesta sentimentele. Media se întreba în tot acest timp dacă americanilor de origine musulmană ar trebui sa le fie permis să ridice acea construcție. În timp ce, oricare altă religie nu ar fi avut nevoie de aprobare generală pentru a ridica un locaș de cult, inițiatorii acestui proiect se vedeau forțați să lupte pentru a-și putea duce la îndeplinire planul. Daisy Khan, director executiv al unei societăți non-profit pentru includerea în societate a musulmanilor, cea care, împreună cu soțul ei, a luat decizia de a crea acel centru cultural islamic, a declarat că protestele întreceau așteptările sale. Nu se gândise nicicând că acestea ar putea lua o formă organizată. Robert Spencer a scris pe site-ul său că, împreună cu Pamela Geller, a reușit atunci să coalizeze 70% din populație pentru ca moscheea să nu poată fi ridicată. Subiectul a fost acoperit de televiziunile americane, readucând în discuție probleme legate de 9/11 și efectele acestora. Ori, acest gen de știre sistematică care devine în același timp tematică poate influența percepția privitorului în direcția în care este orientată tematica, fie pozitiv, fie negativ.

Neal Conan, un jurnalist american, a găzduit la un moment dat, în cadrul unei emisiuni radio, prezența lui Scott Keeter, director în cadrul Centrului de Cercetare Pew. La începutul acestei emisiuni, Conan specifica că, după 11 septembrie 2001, un număr tot mai mare de musulmani americani declara cum religia și cultura lor a avut de suferit în urma expunerii publice intense. Cetățeni de origine musulmană au fost invitați să sune în timpul aceleiași emisiuni pentru a oferi punctul lor de vedere.

Astfel, un anume Wale din Kansas recunoștea cum, uneori, simplul fapt de a merge la cină cu soția sa se putea transforma în ceva stânjenitor când oamenii începeau să-i fixeze cu privirea sau chiar să-i jignească. În opinia sa, de această atitudine nu se făceau vinovați oamenii înșiși, ci media, deoarece aceasta „deține puterea de a speria oamenii sau de a-i determina pe aceștia să se înfricoșeze la vederea oricărui musulman”. Wale punea în lumină declarațiile făcute de Herman Cain, CEO al Godfather’s Pizza între 1986 – 1996 și Newt Gingrich, un alt om de afaceri american în cadrul unei dezbateri televizate. Pentru ca un american de origine musulmană să fi putut lucra pentru companiile reprezentate de ei, acesta ar fi trebuit să depună un jurământ de loialitate. Pentru Wale, era incredibil să audă cum cei doi recunoșteau în fața unui public că ar fi aplicat tratament diferit musulmanilor, în condițiile în care nici unui alt grup religios nu i s-ar fi pretins să depună un asemenea jurământ, iar pentru că asemenea declarații erau auzite de un număr mare de oameni, nu făcea decât să înrăutățească situația și ca aceasta să inspire și mai multă frică.

O a doua persoană, Deema din Toledo, se declarase la fel de contrariată față de ceea ce vedea și auzea la știri, în asemenea măsură că renunțase într-un timp la a le urmări. Deema povestea cum, în urma unor știri sau emisiuni urmărite, ar fi ieșit din casă a doua zi și ar fi stat „pe ghimpi” sperând ca oamenii pe care îi întâlnea în drumul ei să nu fi văzut aceleași programe, în timp ce și copiii ei erau hărțuiți la școală. Cazurile de mai sus nu sunt cazuri separate, amenințări violente semnalându-se încă din primele ore posterioare 9/11. Biroul Federal de Investigații înregistrase o creștere de 1,600% a crimelor de ură împotriva musulmanilor, aceasta numai în 2001 (Anexa 5).

Raportul Departamentului de Justiție indică cum, în primele câteva luni după atentate, s-au investigat peste 350 de plângeri penale împotriva unor atacatori violenți. Numărul a descrescut ulterior, dar au existat în continuare cazuri de agresiune îndreptată asupra poporului musulman. Opus acestui scenariu, a existat și o realitate care, conform musulmanilor, s-a identificat doar parțial cu sentimentul de dreptate care se sublinia de guvernul american. Cazuri de arestare subită și nefondată ar fi fost destul de des întâlnite în perioada următoare atacurilor, precum și alte asemenea măsuri „de siguranță” luate de oficialități.

Ajunși la finalul acestui studiu și conform celor studiate, putem spune că da, televiziunea a influențat oarecum modul în care americanii au perceput lumea islamică după atacuri. Probabil nu acesta a fost scopul însuși, însă perpetuarea și concentrarea pe un anumit subiect, oricât de îndepărtat în timp și spațiu, poate determina anumite reacții din partea telespectatorului care interpretează în manieră proprie informațiile primite. Precum și a face publice părerile unor recunoscute personaje în lumea americană poate determina o asimilare în rândul spectatorului a acelor păreri. Fiecare om este responsabil totuși pentru faptele sale și nici o acțiune a sa nu poate fi justificată prin a face apel la diferite manipulări. Uneori, când adevărul devine perisabil și ființa umană este supraîncărcată de sugestii și impresii, se poate pierde ușor în mijlocul acestora și poate recurge la acțiuni pe care, în mod normal, nu s-ar vedea capabilă de a le îndeplini. În cazul unuia din atacurile violente, atacatorul a mărturisit ulterior că, în stare de ebrietate, a incendiat o moschee și a adus injurii la adresa celor prezenți. A fost arestat și judecat, iar reacția sa a fost de recunoaștere a faptelor și de proprie surprindere. Și-a acceptat pedeapsa cu resemnare, conștient fiind de incorectitudinea faptelor sale.

A oferi un procentaj al nivelului de influență pe care televiziunea l-a avut în acest sens ține de o muncă viitoare si de un studiu și mai intens. Iar problema ar trebui privită din mai multe unghiuri și comparativ pentru ca procentul să fie unul viabil. Din acel punct, munca noastră nu ar avea un simplu caracter informativ, ci ar ajuta la întărirea și cunoașterea mai aprofundată a unor structuri psihologice prin care omul percepe lumea exterioară atunci când o privește din interiorul căminului său și la care răspunde sub influența diferiților factori.

Concluzii

Am recunoscut deja în cadrul acestei lucrări, mai precis în cercetările efectuate pentru studiul de caz, că vizionarea buletinelor de știri CNN ne-a afectat într-o oarecare măsură. De ce ne-a afectat și de ce într-o oarecare măsură? Poate pentru că imaginile înregistrate sunt încă puternice, deși atât de mult timp a trecut de când avioanele deturnate au schimbat pentru totdeauna soarta omenirii. Și dacă ne-am lăsat afectați doar într-o anumită măsură, este pentru că, în parcurgerea unei cercetări, capacitatea de a te detașa este importantă pentru a nu pierde din vedere scopul cercetării și a nu devia de la obiectivitatea pe care orice studiu o pretinde. În acest fel, am putut observa noi înșine cum un fenomen „descris” prin prisma undelor TV ajunge să influențeze starea de spirit a telespectatorului.

Așadar, ce am învățat din cercetările întreprinse pentru această lucrare? Am specificat în introducerea acesteia că ne-am gândit, imaginar, la un model evoluție-involuție, unde evoluția este o împlinire tehnologică, deși împlinire nu reprezintă un termen tocmai potrivit, întrucât poate sugera în același timp și o încetare, însă progresul tehnologic nu se află nicidecum la un sfârșit, ci este într-o continuă dezvoltare. Involuția la care facem noi referire (deși termenul poate părea cam dur, este necesar pentru comparație) implică o denaturare în direcția de educație în societate. Și televiziunea a depășit de mult stadiul unei simple pasiuni, ea dobândind un caracter informativ care poate sau nu să fie favorabil dezvoltării culturale și sociale. Primul capitol ne-a dovedit că fiecare rețea de televiziune și-a urmat cursul specific. În America, buletinele de știri n-au reprezentat un punct de interes pentru publicul telespectator decât mai târziu, inițial producătorii orientându-se spre o grilă a programelor de divertisment. Serialele difuzate portretizau modelul unei familii americane aflată în recuperare după cel de-al doilea război mondial, când structura familială trebuia reîntregită și fiecare membru avea să-și reia rolul cuvenit. În schimb, în Europa, BBC-ul s-a stabilit de la început ca o televiziune al cărei rol a fost în principal de a informa cu rol educativ.

Am descoperit pe parcurs că televiziunea, indiferent de locul unde s-a dezvoltat, fie în America, fie pe continentul european, a fost supusă regulilor statului și influența acestuia s-a putut observa cel mai bine în cazul BBC-ului, a cărui grilă de programe a rămas fidelă scopului inițial. Televiziunile au încercat să se distanțeze în acest sens de controlul exercitat de stat, pentru a căpăta o independență în ceea ce privește libertatea de alegere și difuzare. Per total, distanțarea de influențele organelor conducătoare s-a efectuat și prin dezvoltarea unor rețele de televiziune privată, a căror capacitate de producție nu putea fi atât de subminată ca în cazul televiziunilor publice. A fost interesant să urmărim acest aspect, deoarece apariția canalelor private a diversificat natura programelor TV și am putut urmări în acest sens, apelând la studiile în domeniu, în ce măsură jurnalele de știri au fost preferate în detrimentul altor programe. De asemenea, natura știrilor încadrate în aceste jurnale a cunoscut o transformare în timp.

Știrea este o infomație perisabilă. Noutatea sa rămâne valabilă atât timp cât publicul prezintă interes pentru aceasta. În momentul în care ceva (mai) extraordinar se produce, subiectul vechi este îndosariat și arhivat, aparent lăsat uitării. Spunem aparent, deoarece studiile folosite în elaborarea acestei lucrări au arătat că informațiile rămân stocate undeva în subconștientul nostru și pot influența comportamenul uman în anumite momente când ființa se identifică la acel nivel cu sugestiile înmagazinate anterior. În ceea ce privește țara noastră, este de ajuns să urmărim timp de o săptămână buletinele de știri ale diferitelor canale pentru a ne forma o părere asupra direcției pe care media a luat-o în acest sens.

Dacă am dorit să studiem privitul la televizor ca pe o activitate ce determină efecte adverse (să ne amintim că, în timpul vizionării TV, undele cerebrale se deplasează dinspre undele beta, care sunt undele cu frecvența cea mai înaltă, către undele alfa și teta, de frecvență mai scăzută), a fost deoarece am vrut să legăm acest aspect de un altul și anume, manipularea mediatică. În opinia noastră și pe baza a ceea ce am studiat, putem spune că al doilea este determinat în parte de primul aspect. Dacă atunci când individul privește la televizor este decuplat de propria sa existență, în acea stare de transă, fie ea la nivel inconștient, mintea umană este cu atât mai susceptibilă în modelare și manipularea poate avea loc fără ca cel manipulat să ajungă vreodată să realizeze aceasta. Televiziunea joacă un rol și mai important în acest caz, deoarece se adresează unui public larg și nu doar individual. În acest fel, efortul depus este unul singur, iar rezultatele obținute sunt la nivel de masă. Chiar exemplele oferite în corpul acestei lucrări au demonstrat exact aceasta.

În baza celor cercetate, putem afirma că a privi acte de violență la televizor determină un grad mai ridicat de violență în comportamentul unui individ, însă nu într-un mod direct. Nu e ca atunci când observăm o vedetă achiziționând un anumit produs și imediat dorim să deținem noi înșine acel produs, în sensul că a urmări o știre despre un atac sau un furt nu trezește neapărat în noi dorința de a agresa fizic sau verbal pe cineva. În schimb, după cum am putut observa în baza studiului de caz, un atac de o expremă violență care zdruncină coloanele unui popor și care a fost săvârșit de o minoritate aflată dinainte într-o poziție dezavantajoasă, are toate șansele de a se transforma într-o situație de vendeta personală. Iar când acest atac beneficiază de atenția mediei care îl portretizează și pro și contra, caracterul este unul mult mai larg. Cu atât mai puternică s-a dovedit influența mediei în concepția americanilor despre poporul musulman, cu cât numărul telespectatorilor a crescut subit și mult în acea perioadă imediat următoare 9/11.

Am realizat că, în ceea ce privește continuitatea, tema lucrării poate fi aprofundată și pe mai departe. Considerăm că manipularea mediatică este, la urma urmei, o armă și încă una puternică. S-a observat aceasta în parcurgerea studiului de caz când am oferit diferite exemple de mărturii ale musulmanilor privitor la felul cum viața lor s-a schimbat după 9/11. Este evident că media nu poate fi trasă la răspundere exclusiv pentru atacurile violente la adresa acestora. Și, când vorbim de atacuri violente, nu ne referim doar la crime și agresiuni fizice, ci și la hărțuire, excludere socială, discriminare. Ne-am obișnuit să asociem de multe ori violența cu agresivitatea fizică, însă în televiziune sunt prezente și violențele verbale care pot la fel de mult prejudicia, precum și cele psihice ale căror efecte sunt și mai durabile.

Cercetarea noastră asupra cazului 9/11 a revelat că media poate influența percepția indivizilor și poate determina anumite modificări violente în comportamentul uman, însă nu întotdeauna și, de multe ori, aceasta depinde de echilibrul emoțional al fiecărui individ. În acele zile imediat următoare atacului, extraordinarul s-a transformat într-un subiect „de rutină”, televiziunile acoperind în totalitate subiectul și uitând de orice competitivitate și rivalitate. Impactul a ceea ce urmăreau la televizor a fost, pentru unii, atât de puternic, încât s-au văzut nevoiți să renunțe la vizionarea știrilor, în timp ce, pentru alții, imaginile și reportajele au fost vitale pentru a înțelege natura evenimentului. Cu toate acestea, repetitivitatea lor n-a putut decât să inducă un sentiment și mai puternic de frică în rândul americanilor care se simțiseră în siguranță până atunci și feriți de un asemenea atac terorist. Conferințele publice și declarațiile făcute ulterior de președintele Bush, precum și de alți reprezentanți oficiali au pus în discuție o luptă între bine și rău, unde binele era reprezentat de „noi”, Națiunea Statelor Unite și răul îl făcuseră „ei, ceilalți”, teroriștii de origine musulmană. L-am putut auzi pe președinte, în cadrul transmisiunilor CNN, folosind deseori cuvântul „evil”, iar această asociere a putut fi interpretată de anumiți indivizi ca oferindu-le dreptul, în numele binelui, să acționeze împotriva „răului”, răul fiind reprezentat, în percepția cetățeanului obișnuit, de persoanele de aceeași origine, religie cu teroriștii. Această luptă radicală a binelui contra răului nu putea sa aibă loc din când în când, ci trebuia să devină efectiv un obiectiv de distrugere a celui din urmă, combaterea definitivă a răului.

Media a permis în acele zile ca numeroși zeloși să-și facă apariția pe ecranele televizoarelor și să-și expună opiniile radicale cu privire la pedepsirea teroriștilor, canalele de televiziune perpetuând la rândul lor slogane precum „America’s New War” și altele care instaurau deja ideea unui război inevitabil. Și toate acestea se difuzau continuu, CNN-ul neîntrerupându-și transmisiunile nici în folosul publicităților decât târziu în a șasea zi după atac și timid în a șaptea zi. Este evident că efectul asupra populației trebuie să fi fost profund și că oamenii au simțit nevoia de a acționa în vreun fel. Important de înțeles este și faptul că majoritatea persoanelor care au apărut la televizor pentru a transmite anumite mesaje populației americane aveau strânse legături cu forțele de conducere și părerile lor exprimau punctul de vedere al acestora. Astfel se explică de ce, la numai o săptămână după atacuri, media vehicula existența unui război încă dinainte ca acesta să fi fost oficial declarat. Am putea, în acest caz, să ne aflăm în fața unei propagande mediatice, unde media voluntar sau involuntar s-a poziționat ca mediator.

Faptul că populația americană a trăit o frică și teroare intensă în acele zile ale atacurilor și mult după, o frică indusă și susținută de media televizată, a putut ajuta la declanșarea acelei serii de atacuri violente la adresa populației de origine musulmană. În aceasta rezidă și continuitatea temei lucrării prezente. O scufundare mai adâncă se cere pentru a înțelege procesul complex în care multitudinea de factori discursivi a putut influența docilitatea poporului american în fața deciziilor administrației Bush, precum și menținerea unei atitudini negative față de poporul musulman. Problema trebuie privită atât din perspectiva politică și socială, cât și culturală. De asemenea, s-ar cuveni cercetate mai amănunțit atât punctele de vedere ale cetățenilor americani, cât și cele aparținând populației musulmane. S-ar putea trece inclusiv la organizarea unor sondaje pentru a determina în ce măsură reportajele TV și opiniile vehiculate de media au putut influența anumite acțiuni.

Deși anumite mișcări anti-islamice s-au constituit după 9/11, Robert Spencer și Pamela Geller fiind leader-ii unei astfel de organizații – Stop Islamization of America, mișcări care susțin că a vorbi despre musulmani a ajuns, în unele locuri, să fie un act pedepsit de lege (în Anglia s-a votat o lege care să protejeze musulmanii împotriva crimelor rasiste) și aceasta reprezintă un atac la adresa libertății de exprimare, se poate totuși afirma că există o discriminare pe motive de rasă pretutindeni și aceasta afectează și alte minorități, iar de multe ori, media deține un rol major în propagarea unor ideologii care ajung să influențeze percepția generală într-o societate.

Anexa1

După un studiu CNA

Anexa 2

După un studiu CNA

Anexa 3

Imagine prealuată din New news, old news

Anexa 4

Imaginea indică un număr ridicat de audiență

în perioada septembrie 2001 – ianuarie 2002

Anexa 5

Preluată dintr-un raport al Departamentului de Justiție

Bibliografie

Baudrillard, Jean, Societatea de consum. Mituri și structuri, Editura comunicare.ro, București, 2005

Bârgăoanu, Alina, Tirania actualității. O introducere în istoria și teoria știrilor, Editura Tritonic, București, 2006

le Bon, Gustave, Psihologia maselor, Editura Antet, f.p., 2002

Boorstin, Daniel J., The image. A guide to Pseudo-Events in America, Editura Harper and Row Publishers, New York, 1964

Breton Philippe, Manipularea cuvântului (trad. de Livia Iacob), Institutul European, Iași, 2006

Bucheru, Ion, Fenomenul televiziune, Editura Fundației România de Mâine, București, 1997

Cassirer, Henry, R., Television Teaching Today, United Nations Educational Scientific and Cultural Organization, Paris, 1962

Chelcea, Septimiu, Opinia publică – strategii de persuasiune și manipulare, Editura Economică, București, 2006

Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele?, Editura Economică, București, 2002

Coman, Mihai, Press Freedom and Media Pluralism in Romania: facts, myths and paradoxes, Berlin: Vistas, 2006

Coste – Cerdan Nathalie, Le Diberder, Alain, Televiziunea, Editura Humanitas, București, 1991

Cremer, Charles F. et. al., Television News, Editura McGraw-Hill, New York, 1993

Crișan, Corina, Danciu, Iulian, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Dacia, Cluj-Napoca, 2000

DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă (trad. de Ducu Harabagiu și Cătălina Harabagiu), Polirom, Iași, 1999

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Mass Media și Societatea, București, f.e., 2001

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Ediția a doua, Editura Nemira, f.p., 1997

Fiske, John, Hartley, John, Semnele televiziunii, Institutul European, Iași, 2002

Gheorghe, Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de azi, Editura Prodomos, București, 2006

Gherghel, Ioan, Forme de manipulare televizuală, Editura Limes, f.p., 2009

Giovannini, Giovanni, De la silex la siliciu, Ed. Tehnică, București, 1989

Goffman, Erving, Viața cotidiană ca spectacol, Editura comunicare.ro, București, 2007

Grigoryan, Mark, Manual de Jurnalism, Centrul Independent de Jurnalism, Chișinău, 2008

Hartley, John, Discursul Știrilor, Editura Polirom, Iași, 1999

Healy, Jane M., Endangered mind, Simon and Schuster, New York, 1990

Herjeu, Radu, Oglinda mișcătoare. Televiziunea și societatea: tehnici de propogandă, persuasiune și manipulare, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000

Ionică, Lucian, Imaginea vizuală. Aspecte Teoretice, Editura Marineasa, Timișoara, 2000

Kapferer, Jean-Noël, Căile persuasiunii. Modul de influențare a comportamentelor prin mass-media și publicitate, Editura comunicare.ro, București, 2002

Mencher, Melvin, News Reporting and Writing, Editura Wm. C. Brown, Iowa, 1991

Mucchielli, Alex, Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Polirom, Iași, 2005

Sartori, Giovani, Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Humanitas, București, 2005

Silverstone, Roger, Televizorul în viața cotidiană (trad. de Claudia Morar), Polirom, f.p., 1999

Sterian, Mihaela, Agresivitatea mediatică și personalitatea, Paideia, București, 2004

West, Darrel M., The Rise and Fall of the Media Establishment, MA: Bedford/ St. Martin’s, Boston, 2001

Wunenburger, Jean-Jacques, Viața imaginilor, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998

Zeca-Buzura, Daniela, Jurnalismul de televiziune, Editura Polirom, f.p., 2005

Zeca-Buzura, Daniela, Veridic. Virtual. Ludic. Efectul real al televiziunii, Iași, Polirom, 2009

Reviste de specialitate

International Journal of Communication, Volume 2/2008

Revista Română de Comunicare și Relații Publice, 13/2008, SNSPA

Romanian Journal of Communication and Public Relations, Volume 12, No. 1 (8), 2010, No. 2 (9), 2010

Resurse web

Barnett, Steven, Seymour, Emily, From Callaghan to Kosovo: Changing trends in British Television News 1975-1999 (pdf), University of Westminster, July 2000, http://www.ofcom.org.uk/static/archive/itc/research/callaghan_to_kosovo.pdf, accesat la 23.12.2012

Barnett, Steven, Ramsay, Gordon, Neil, From Callaghan to Credit Crunch: Changing trends in British Television News 1975-2009 (pdf), January 2012, http://www.westminster.ac.uk/ ata/assets/pdf_file/0009/124785/From-Callaghan-To-Credit-Crunch-Final-Report.pdf, accesat la 23.12.2012

Bloj, Elena, Influența televiziunii asupra comportamentului agresiv la elevi (lucrare de cercetare),http://www.didactic.ro/materiale-didactice/influenta-televiziunii-asupra-comportamentului-agresiv-la-elevi, accesat la 17.12.2012

Conan, Neil, Talk of the Nation. How being Muslim in America has changed since 9/11, transmisiune National Public Radio, http://www.npr.org/2011/09/08/140297257/how-being-muslim-in-america-has-changed-since-9-11, postat 8.09.2011, accesat la 10.01.2013

Curtis, Anthony, What are the seven news values?, http://www.uncp.edu/home/acurtis/Courses/ResourcesForCourses/NewsValues.html, postat în 201, accesat la 17.12.2011

Greer, Chris, News media, victims and crime (pdf), http://www.sagepub.com/upm-data/15712_02_Greer_Ch_02.pdf, accesat la 17.12.2012

Hand, Chris, Television Ownership in Britain and the Coming of ITV: What do the statistic show? (pdf), http://staffnet.kingston.ac.uk/~ku32101/tvownership.pdf, accesat la 28.11.2012

Hand, Chris, The arrival of choice in television viewing in Britain: Who watched ITV? (pdf), http://staffnet.kingston.ac.uk/~ku32101/who_watched_ITV.pdf, accesat la 28.11.2012

Hargreaves, Ian, Thomas, James, New news, old news. An ITC and BSC research publication (pdf), http://www.cardiff.ac.uk/jomec/resources/news.pdf, accesat la 20.12.2012

Krishnaswamy, Vikram, My Theory of Human Communication, http://www.cicsworld.org/blogs/vkrishnaswam/2006/12/my_theory_of_human_communicati.html, accesat la 25.11.2012

Kubey, Robert, Csykszentmihalyi, Mihaly, Television addiction is no mere metaphor, Scientific American Mind, February 2002, http://www.simpletoremember.com/vitals/TVaddictionIsNoMereMetaphor.pdf, accesat la 28.11.2012

Kuhn, Raymond, The Third Age of Public Television in France (pdf), http://ripeat.org/wp-content/uploads/2010/03/Kuhn1.pdf, accesat la 28.11.2012

Kumar, Swaroop, Korni, Crime and the news media, Tourkish Journal of Police Studies, Volume 3(1), http://www.pa.edu.tr/APP_DOCUMENTS/D478B2AD-3813-4555-9629-6332F8CF8D33/cms_statik/_dergi/1999/3/17-26.pdf, accesat la 17.12.2012

Ladd, Jonathan, McDonald, Why Americans Distrust the News Media and How it Matters (pdf), Princeton University Press, December 2012, http://www9.georgetown.edu/faculty/jml89/MediaBook.pdf, accesat la 20.12.2012

Ladd, Jonathan, McDonald, The Neglected Power of Elite Opinion Leadership to Produce Antipathy Toward The News Media: Evidence from a Survey Experiment, Political Behaviour, 32, 2010, http://www9.georgetown.edu/faculty/jml89/MediaExper.pdf, accesat la 20.12.2012

Park, Robert, E., News as a form of knowledge: A chapter in the sociology of knowledge, The American Journal of Sociology, Vol., 45, No. 5, March 1940, http://www.jstor.org/discover/10.2307/2770043?uid=3738920&uid=2&uid=4&sid=21101682571637, accesat la 28.12.2012

Pollack, Jessica, M., Kubrin, Charis, E., Crime in the news: How Crimes, Offenders and Victims are portrayed in the Media, http://www.albany.edu/scj/jcjpc/vol14is1/pollak.pdf, accesat la 17.12.2011

Preoteasa, Manuela, EU Monitoring and Advocacy Program (EUMAP) (trad. de Ioana Avadani), http://pdf.informatia.ro/repository/Pdf_diverse/media_rom2.pdf, accesat la 28.11.2011

Spencer, Robert, The Ground Zero Mosque is built, Jihad Watch, postat 06.03.2012, http://www.jihadwatch.org/2012/03/the-ground-zero-mosque-is-built.html, accesat la 10.01.2013

Stevens, Mitchell, History of Television, http://www.nyu.edu/classes/stephens/History%20of%20Television%20page.htm, accesat la 28.11.2012

Tristam, Pierre, Should a 13-Story Mosque be Built Near Ground Zero?, About.com:Middle East Issues, http://middleeast.about.com/u/ua/religionsectarianism/Ground-Zero-Mosque-Should-It-Be-Built-Does-A-Mosque-Belong-Near-Ground-Zero.htm, accesat la 10.01.2013

Toma, Marius, Terorismul și Mass Media – Manipulare sau simbioză (lucrare de disertație), Universitatea din București, București, 2006, http://193.231.1.3/file.php/20/M_Toma_Simbioza_Terorism_-_Media.pdf, accesat la 17.12.2012

The Washington Post, Divine Impulses, A conversation on religion with On Faith’s Sally Quinn, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/video/2010/06/15/VI2010061502265.html, postat 2010, accesat la 10.01.2013

Instituții

Consiliul Național al Audiovizualului, Comparații între canale pentru violența de tip „real” (pdf), http://www.cna.ro/IMG/pdf/3.comparatii_canale220109.pdf, accesat la 18.12.2012

CNA, Raportul dezbaterii publice De ce și cum limităm violența în programele audiovizuale (pdf), mai 2004, http://arhiva.cna.ro/activitate/proiphare/Raportul%20dezbaterii%20publice-mai.pdf, accesat la 18.12.2012

CNA, Expunerea copiilor la programele Radio și TV (pdf), , Studii și cercetări audiovizuale, Nr. 2, 2004, http://www.cna.ro/IMG/pdf/ExpCopii_CNA2007.pdf, accesat la 18.12.2012

CNA, Influența mass media asupra comportamentului civic și electoral, Studii și cercetări audiovizuale, Nr. 3, 2004, http://arhiva.cna.ro/activitate/proiphare/Raportul%20dezbaterii%20publice-octombrie.pdf, accesat la 18.12.2012

CNA, Utilizare, atitudini și așteptări ale consumatorilor de radio și TV, Studii și cercetări audiovizuale, Nr. 1, 2004, accesat la 18.12.2004

Pew Research Center Project for Excellence in Journalism, The State of the News Media 2009, An Annual Report on American Journalism, accesat la 20.12.2012

Arhive

The Internet Archive, Understanding 9/11: A Television News Archive, http://archive.org/details/911

The September 11 Digital Archive, http://911digitalarchive.org/index.php

Bibliografie

Baudrillard, Jean, Societatea de consum. Mituri și structuri, Editura comunicare.ro, București, 2005

Bârgăoanu, Alina, Tirania actualității. O introducere în istoria și teoria știrilor, Editura Tritonic, București, 2006

le Bon, Gustave, Psihologia maselor, Editura Antet, f.p., 2002

Boorstin, Daniel J., The image. A guide to Pseudo-Events in America, Editura Harper and Row Publishers, New York, 1964

Breton Philippe, Manipularea cuvântului (trad. de Livia Iacob), Institutul European, Iași, 2006

Bucheru, Ion, Fenomenul televiziune, Editura Fundației România de Mâine, București, 1997

Cassirer, Henry, R., Television Teaching Today, United Nations Educational Scientific and Cultural Organization, Paris, 1962

Chelcea, Septimiu, Opinia publică – strategii de persuasiune și manipulare, Editura Economică, București, 2006

Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele?, Editura Economică, București, 2002

Coman, Mihai, Press Freedom and Media Pluralism in Romania: facts, myths and paradoxes, Berlin: Vistas, 2006

Coste – Cerdan Nathalie, Le Diberder, Alain, Televiziunea, Editura Humanitas, București, 1991

Cremer, Charles F. et. al., Television News, Editura McGraw-Hill, New York, 1993

Crișan, Corina, Danciu, Iulian, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Dacia, Cluj-Napoca, 2000

DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă (trad. de Ducu Harabagiu și Cătălina Harabagiu), Polirom, Iași, 1999

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Mass Media și Societatea, București, f.e., 2001

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Ediția a doua, Editura Nemira, f.p., 1997

Fiske, John, Hartley, John, Semnele televiziunii, Institutul European, Iași, 2002

Gheorghe, Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de azi, Editura Prodomos, București, 2006

Gherghel, Ioan, Forme de manipulare televizuală, Editura Limes, f.p., 2009

Giovannini, Giovanni, De la silex la siliciu, Ed. Tehnică, București, 1989

Goffman, Erving, Viața cotidiană ca spectacol, Editura comunicare.ro, București, 2007

Grigoryan, Mark, Manual de Jurnalism, Centrul Independent de Jurnalism, Chișinău, 2008

Hartley, John, Discursul Știrilor, Editura Polirom, Iași, 1999

Healy, Jane M., Endangered mind, Simon and Schuster, New York, 1990

Herjeu, Radu, Oglinda mișcătoare. Televiziunea și societatea: tehnici de propogandă, persuasiune și manipulare, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000

Ionică, Lucian, Imaginea vizuală. Aspecte Teoretice, Editura Marineasa, Timișoara, 2000

Kapferer, Jean-Noël, Căile persuasiunii. Modul de influențare a comportamentelor prin mass-media și publicitate, Editura comunicare.ro, București, 2002

Mencher, Melvin, News Reporting and Writing, Editura Wm. C. Brown, Iowa, 1991

Mucchielli, Alex, Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Polirom, Iași, 2005

Sartori, Giovani, Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Humanitas, București, 2005

Silverstone, Roger, Televizorul în viața cotidiană (trad. de Claudia Morar), Polirom, f.p., 1999

Sterian, Mihaela, Agresivitatea mediatică și personalitatea, Paideia, București, 2004

West, Darrel M., The Rise and Fall of the Media Establishment, MA: Bedford/ St. Martin’s, Boston, 2001

Wunenburger, Jean-Jacques, Viața imaginilor, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998

Zeca-Buzura, Daniela, Jurnalismul de televiziune, Editura Polirom, f.p., 2005

Zeca-Buzura, Daniela, Veridic. Virtual. Ludic. Efectul real al televiziunii, Iași, Polirom, 2009

Reviste de specialitate

International Journal of Communication, Volume 2/2008

Revista Română de Comunicare și Relații Publice, 13/2008, SNSPA

Romanian Journal of Communication and Public Relations, Volume 12, No. 1 (8), 2010, No. 2 (9), 2010

Resurse web

Barnett, Steven, Seymour, Emily, From Callaghan to Kosovo: Changing trends in British Television News 1975-1999 (pdf), University of Westminster, July 2000, http://www.ofcom.org.uk/static/archive/itc/research/callaghan_to_kosovo.pdf, accesat la 23.12.2012

Barnett, Steven, Ramsay, Gordon, Neil, From Callaghan to Credit Crunch: Changing trends in British Television News 1975-2009 (pdf), January 2012, http://www.westminster.ac.uk/ ata/assets/pdf_file/0009/124785/From-Callaghan-To-Credit-Crunch-Final-Report.pdf, accesat la 23.12.2012

Bloj, Elena, Influența televiziunii asupra comportamentului agresiv la elevi (lucrare de cercetare),http://www.didactic.ro/materiale-didactice/influenta-televiziunii-asupra-comportamentului-agresiv-la-elevi, accesat la 17.12.2012

Conan, Neil, Talk of the Nation. How being Muslim in America has changed since 9/11, transmisiune National Public Radio, http://www.npr.org/2011/09/08/140297257/how-being-muslim-in-america-has-changed-since-9-11, postat 8.09.2011, accesat la 10.01.2013

Curtis, Anthony, What are the seven news values?, http://www.uncp.edu/home/acurtis/Courses/ResourcesForCourses/NewsValues.html, postat în 201, accesat la 17.12.2011

Greer, Chris, News media, victims and crime (pdf), http://www.sagepub.com/upm-data/15712_02_Greer_Ch_02.pdf, accesat la 17.12.2012

Hand, Chris, Television Ownership in Britain and the Coming of ITV: What do the statistic show? (pdf), http://staffnet.kingston.ac.uk/~ku32101/tvownership.pdf, accesat la 28.11.2012

Hand, Chris, The arrival of choice in television viewing in Britain: Who watched ITV? (pdf), http://staffnet.kingston.ac.uk/~ku32101/who_watched_ITV.pdf, accesat la 28.11.2012

Hargreaves, Ian, Thomas, James, New news, old news. An ITC and BSC research publication (pdf), http://www.cardiff.ac.uk/jomec/resources/news.pdf, accesat la 20.12.2012

Krishnaswamy, Vikram, My Theory of Human Communication, http://www.cicsworld.org/blogs/vkrishnaswam/2006/12/my_theory_of_human_communicati.html, accesat la 25.11.2012

Kubey, Robert, Csykszentmihalyi, Mihaly, Television addiction is no mere metaphor, Scientific American Mind, February 2002, http://www.simpletoremember.com/vitals/TVaddictionIsNoMereMetaphor.pdf, accesat la 28.11.2012

Kuhn, Raymond, The Third Age of Public Television in France (pdf), http://ripeat.org/wp-content/uploads/2010/03/Kuhn1.pdf, accesat la 28.11.2012

Kumar, Swaroop, Korni, Crime and the news media, Tourkish Journal of Police Studies, Volume 3(1), http://www.pa.edu.tr/APP_DOCUMENTS/D478B2AD-3813-4555-9629-6332F8CF8D33/cms_statik/_dergi/1999/3/17-26.pdf, accesat la 17.12.2012

Ladd, Jonathan, McDonald, Why Americans Distrust the News Media and How it Matters (pdf), Princeton University Press, December 2012, http://www9.georgetown.edu/faculty/jml89/MediaBook.pdf, accesat la 20.12.2012

Ladd, Jonathan, McDonald, The Neglected Power of Elite Opinion Leadership to Produce Antipathy Toward The News Media: Evidence from a Survey Experiment, Political Behaviour, 32, 2010, http://www9.georgetown.edu/faculty/jml89/MediaExper.pdf, accesat la 20.12.2012

Park, Robert, E., News as a form of knowledge: A chapter in the sociology of knowledge, The American Journal of Sociology, Vol., 45, No. 5, March 1940, http://www.jstor.org/discover/10.2307/2770043?uid=3738920&uid=2&uid=4&sid=21101682571637, accesat la 28.12.2012

Pollack, Jessica, M., Kubrin, Charis, E., Crime in the news: How Crimes, Offenders and Victims are portrayed in the Media, http://www.albany.edu/scj/jcjpc/vol14is1/pollak.pdf, accesat la 17.12.2011

Preoteasa, Manuela, EU Monitoring and Advocacy Program (EUMAP) (trad. de Ioana Avadani), http://pdf.informatia.ro/repository/Pdf_diverse/media_rom2.pdf, accesat la 28.11.2011

Spencer, Robert, The Ground Zero Mosque is built, Jihad Watch, postat 06.03.2012, http://www.jihadwatch.org/2012/03/the-ground-zero-mosque-is-built.html, accesat la 10.01.2013

Stevens, Mitchell, History of Television, http://www.nyu.edu/classes/stephens/History%20of%20Television%20page.htm, accesat la 28.11.2012

Tristam, Pierre, Should a 13-Story Mosque be Built Near Ground Zero?, About.com:Middle East Issues, http://middleeast.about.com/u/ua/religionsectarianism/Ground-Zero-Mosque-Should-It-Be-Built-Does-A-Mosque-Belong-Near-Ground-Zero.htm, accesat la 10.01.2013

Toma, Marius, Terorismul și Mass Media – Manipulare sau simbioză (lucrare de disertație), Universitatea din București, București, 2006, http://193.231.1.3/file.php/20/M_Toma_Simbioza_Terorism_-_Media.pdf, accesat la 17.12.2012

The Washington Post, Divine Impulses, A conversation on religion with On Faith’s Sally Quinn, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/video/2010/06/15/VI2010061502265.html, postat 2010, accesat la 10.01.2013

Instituții

Consiliul Național al Audiovizualului, Comparații între canale pentru violența de tip „real” (pdf), http://www.cna.ro/IMG/pdf/3.comparatii_canale220109.pdf, accesat la 18.12.2012

CNA, Raportul dezbaterii publice De ce și cum limităm violența în programele audiovizuale (pdf), mai 2004, http://arhiva.cna.ro/activitate/proiphare/Raportul%20dezbaterii%20publice-mai.pdf, accesat la 18.12.2012

CNA, Expunerea copiilor la programele Radio și TV (pdf), , Studii și cercetări audiovizuale, Nr. 2, 2004, http://www.cna.ro/IMG/pdf/ExpCopii_CNA2007.pdf, accesat la 18.12.2012

CNA, Influența mass media asupra comportamentului civic și electoral, Studii și cercetări audiovizuale, Nr. 3, 2004, http://arhiva.cna.ro/activitate/proiphare/Raportul%20dezbaterii%20publice-octombrie.pdf, accesat la 18.12.2012

CNA, Utilizare, atitudini și așteptări ale consumatorilor de radio și TV, Studii și cercetări audiovizuale, Nr. 1, 2004, accesat la 18.12.2004

Pew Research Center Project for Excellence in Journalism, The State of the News Media 2009, An Annual Report on American Journalism, accesat la 20.12.2012

Arhive

The Internet Archive, Understanding 9/11: A Television News Archive, http://archive.org/details/911

The September 11 Digital Archive, http://911digitalarchive.org/index.php