Semiotica Si Relatii Publice
CUPRINS
Introducere
I. Teorii, paradigme și delimitări conceptuale
I.1. Comunicarea între „scoala proces” și școala de semiotică
I.2. Semn, semnal și simbol
II. Specialistul în relații publice
II.1. Concept, tipologie și misiune
II.2. Atributele unui „comunicator”
II.3. Comunicatul de presă
II.4. Conferința de presă și briefingul
III. Comunicare, limbaj și semiotica
III.1. Semiotica publicitară
III.2. Semiotica gestuală
III.3. Semiotică, propagandă și manipulare
IV. Campania de relații publice: „Copiii în bucătărie” (studiu de caz)
IV.1. Scurt istoric al revistei Good Food
IV.2. O slujbă la Good Food
IV.3. Copiii și arta culinară- o strategie de comunicare
IV.4. Inițiați copiii în tainele bucătăriei
IV.5. Good Food în comunicatele de presă
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
Motto: Într-adevar, proiectul unei discipline care să studieze ansamblul culturii, dizolvând în semne o imensă varietate de obiecte și evenimente, poate lăsa impresia unui "imperialism" semiotic arogant. Când o disciplină își definește propriul obiect ca fiind "orice lucru" și deci își rezervă dreptul să definească prin categoriile sale întregul univers, riscul este fără îndoiala mare. Obiecția cea mai obișnuită adusă semiologului "imperialist" este: "dacă pentru tine chiar și un măr este un semn, desigur că semiotica se ocupă și de marmeladă, dar așa nu merge". Ceea ce vrea să demonstreze această carte, revendicându-se cu piesele sale de rezistență și cu titlurile sale de noblețe de la cea mai venerabilă tradiție filosofică, este faptul ca din punct de vedere semiotic nu există nicio diferență între măr și marmelada de mere, pe de o parte, și expresiile lingvistice de „măr” și „marmeladă” pe de alta. Semiotica are de-a face cu orice lucru care poate fi considerat drept semn. Este semn orice lucru care poate fi considerat drept un substitut semnificant pentru altceva. Acest altceva nu trebuie în mod necesar să existe, și nici nu trebuie să subziste de fapt în momentul în care semnul îl înlocuieste. În acest sens, semiotica este în principiu disciplina care studiaza tot ceea ce poate fi folosit pentru a minți. Dacă ceva nu poate fi folosit pentru a minți, atunci nu poate fi folosit nici pentru a spune adevarul: de fapt, nu poate fi folosit pentru a spune nimic. Definirea drept "teorie a minciunii" ar putea reprezenta un program satisfacator pentru semiotica generală(Umberto Eco, Tratat de semiotică generală)
Hrana, îmbrăcămintea, distracțiile sunt elemente ale cotidianului. Atunci când o parte dintre aceste acțiuni umane sunt repetate cu o anumită frecvență de către un grup de oameni într-un anumit spațiu, ele se transformă în modele culturale. Aceste modele culturale sunt interdependente, variate și complexe. Reunirea acestora într-o schemă generală în bidemensionalitatea reflectată de timp și spațiu crează imaginea unei culturi specifice unor societăți umane. Liantul social al existenței acestor modele culturale este fără doar și poate comunicarea. Omul comunică despre sine prin felul în care zâmbește, merge, mănâncă, râde, se îmbracă și prin comportamentul său. Cel mai important însă, omul comunică prin limbaj. Desigur, lucrările de istorie a culturii, a modelelor culturale, a imaginarului vorbesc despre limbaj gestual, comportamental etc.
La nivelul cel mai fin al acestor realități stau elementele fundamentale ale actului de comunicare: semnul, semnalul și simbolul. De studiul acestora se ocupă semiotica sau semiologia. Domeniu științific vast, acesta poate fi aplicat oricărui alt câmp de cercetare umană (semotică informatică, semiotica muzicii etc.). Evoluția umanității așa cum o prezintă chimia, biologia, genetica, istoria etc. poate fi raportată și la relația descrisă și analizată de semiotică dintre semnal și semn.
Odată cu dezvoltarea societăților omenești, a apărut o serie întreagă de relații interumane, din ce în ce mai diversificate, mai specilizate și mai supuse formei supreme de semn: limbajul. Se consideră, pe bună dreptate, că în ultimul secol marea cotitură lingvistică este reprezentată de faptul că discursul s-a îndepărtat tot mai mult de realitate. Prin urmare, la nivelul discursului, umanitatea a cunoscut forme distincte de propagandă, manipulare și persuasiune care au făcut ca principiile comunicării și limbajului să fie studiate în cele mai mici amănunte.
În prezent, relațiile publice sunt un segment fundamental al conceptului de cultură și civilizație occidentală. Comunicarea dintre oameni se realizează în mod constant pe diversele canale media de comunicație. Suntem asaltați permanent de informații de toate tipurile, firme, politicieni, oameni de televiziune, prieteni și necunoscuți pe care îi întâlnim pe stradă încercând să ne convingă de autenticitate mesajului lor și de beneficiile pe care ni le poate aduce conținutul acestora. La toate aceste mesaje reacționăm diferit, fie la nivel instinctual prin semnal, fie prin intermediul semnului transfomat în limbaj. Reacția noastră este determinată de concepția noastră (formată adesea în timp și în funcție de experiența proprie de viață), de opinia pe care o avem despre cel care ne transmite mesajul, de starea noastră emoțională din acel moment etc. Deseori, mesajul care vizează o anumită reacție din partea noastră este construit tocmai pentru a ne trezi anumite stări emoționale; de altfel, tot mai frecvent, cercetarea de specialitate a modelelor culturale și a culturii se apleacă tot mai riguros asupra unei istorii a emoțiilor și a rolului pe care acestea le au în viața cotidiană.
Diferitele organizații au înțeles de multă vreme necesitatea elaborarii unei strategii de comunicare construite în jurul unui birou specializat care să genereze mesaje pe care să le transmită publicului țintă, mesaje care să conțină semne și simboluri care să convingă. Cele mai puternice canale de transmitere a mesajelor sunt în prezent cele care sunt oferite de media vizuală și de ceea ce specialiștii denumesc new media sau social media (rețelele de socializare de pe internet). Prin urmare, contează ca specialistul în comunicare să dețină anumite caracteristici care să îl facă un excelent cunoscător al relațiilor publice, al modalităților de funcționare a lumii jurnalistice și a psihologiei umane.
Mesajul publicitar este astăzi parte a culturii, fiind un model cultural strâns legat de mentalul colectiv și de imaginarul societății actuale, contemporane. Realitățile fizice ale rapidității cu care ochii umani recepționează imaginile le transformă pe acestea din urmă într-un element fundamental al activităților social-economice. Imaginea pe care semiotica publicitară ne-o prezentă prin multitudinea de concepte și strategii comunicaționale este cea a unor ființe umane idealizate pentru a crea confuzia în mintea privitorului în ceea ce privește linia de demarcație între imaginar și real. Dezideratul vizat prin aceste acțiuni este acela de a edifica ideea unei coeziuni sociale în care straturile sociale nu sunt deloc izolate unele de altele. Consumatorul trebuie să privească totul ca pe un teren de joacă în care umorul și zâmbetul sunt la ordinea zilei în procesul rezolvări sarcinilor cotidiene.
Având în vedere cele prezentate mai sus, vom aborda în lucrearea noastră atât teoriile care ilustrează teoria semiotică a comunicării prin semn și simbol, precum și felul în care sunt înțelese în prezent relațiile publice și fenomenul comunicării care le este asociat. Studiul de caz reflectat de campania „Copiii în bucătărie” este prezentat astfel încât prin el să fie evidențiată partea teoretică enunțată în celelalte capitole ale lucrării.
I. Teorii, paradigme și delimitări conceptuale
I.1. Comunicarea între „scoala proces” și școala de semiotică
Astăzi, în contextul în care în majoritatea politică mondială este una democratică, fenomenul a accentuat raporturile sociale și pe baza democratizării acestora, un rol din ce în ce mai importat a revenit aspectelor comunicaționale interumane. Dimensiune esențială a vieții noastre cultural-sociale, comunicarea s-a transformat într-un domeniu de studiu tot mai important și mai relevant pentru lumea cercetătorilor. În acest sens, este util de menționat faptul că obiectul analizelor de specialitate din ultima jumătatea de secol, comunicarea presupune un demers pluridisciplinar (pshilogie, sociologie, precum și critică literară etc.). Abordarea multidisciplinară a domeniului comunicării este necesară în special pentru că orice acțiune de comunicare presupune și implicarea unor semne și coduri. În general, semnele sunt acte care se referă la orice altceva decât la ele însele, în timp ce codurile sunt sistemele prin care se pot determina legăturile dintre semne. La nivel social, codurile și semnele pot fi specifice unor grupuri umane mai restrânse sau mai numeroase, generând la rândul lor o serie de modele culturale.
Comunicarea este cu siguranța un act prin care sunt transmise mesaje și prin intermediul căreia sunt schimbate și create sensuri și înțelesuri. În ceea ce privește aspectul de transmitere al mesajelor, sunt esențiale modalitățile în care sunt decodificate mesajele de către receptor, precum și felul în care emitățorii fac uz de mijloacele și canalele de comunicare disponibile. Aceste însușiri ale comunicării reprezintă abordarea clasică a domeniului științific al comunicării. Denumită „școala proces” ea este ilustrată cel mai edificator prin reprezentanții săi americani dintre care amintim pe Lasswell, Shannon, Weaver, Newcomb, Gerbner, Westley, MacLean, Jakobson etc.
Spre deosebire de abordarea tradițională a comunicării, școala semiotică cercetează schimbul de semnificații și modul lor de apariție. Pentru reprezentații semioticii, felul în care fiecare participant la acțiunea de comunicare se raporteză la conținutul mesajului este fundamental, întrucât fiecare dintre noi avem propriile valori culturale și civilizaționale care ne influențează în momentul receptării unui anumit mesaj.
Pentru școala semiotică, studiul comunicării este studiul textului și ale aspectelor culturale. Întemeietorilor școlii semiotice, Charles Pierce și Ferdinand de Saussure, le-au urmat, în timp cercetători deosebiți, printre care amintim pe Hjelmslev, Roland Barthesși Umberto Eco.
Pentru a înțelege mai bine diferențele dintre cele două școli, menționăm faptul că scoala procesului de comunicare este orientată din punct de vedere științific spre științele sociale- psihologia și sociologia în special, întelegând comunicarea ca un proces prin care participanților li se modifică comportamentul, starea intelectuală și reacțiile emoționale. Semiotica își contruiește domeniul de specialitate în jurul lingvisticii, a subiectelor de artă, definind interacțiunea socială ca urmare a apartenenței individului la un grup social delimitat de modelele culturale specifice. Desigur că demersul nostru care analizează relațiile publice și semiotică îmbină ambele curente de cercetare, în primul rând, datorită bivalenței comunicării generale.
Adepții „școlii proces” consideră intenția unul dintre factorii importanți care construiesc mesajul.În lucrarea lor, „Teoria matematică a comunicării”, apărută în 1949, C. Shannon și W. Weaver au identificat în studiu comunicării trei nivele: problemele tehnice (cu câtă acuratețe pot fi transmise simbolurile?); problemele semantice (cât de exact acoperă simbolurile înțelesurile care s-au vrut transmise?);problemele de eficiență (în ce măsură afectează înțelesurile recepționate orientarea acestora în direcția dorită de emițător?).
H. Lasswell a elaborat unul dintre primele modele ale comunicării în lucrarea “Structura și funcția comunicării în societate” apărut în 1948. Modelul său este axat în special pe efect și mai puțin pe semnificație; considerând că este necesar să fie studiate etapele procesului de comunicare pentru a înțelege mai bine întregul proces.
George Gerbner, câțiva ani mai târziu, încearcă să unească mesajul cu realitatea descrisă de acest, C. Shannon și W. Weaver au identificat în studiu comunicării trei nivele: problemele tehnice (cu câtă acuratețe pot fi transmise simbolurile?); problemele semantice (cât de exact acoperă simbolurile înțelesurile care s-au vrut transmise?);problemele de eficiență (în ce măsură afectează înțelesurile recepționate orientarea acestora în direcția dorită de emițător?).
H. Lasswell a elaborat unul dintre primele modele ale comunicării în lucrarea “Structura și funcția comunicării în societate” apărut în 1948. Modelul său este axat în special pe efect și mai puțin pe semnificație; considerând că este necesar să fie studiate etapele procesului de comunicare pentru a înțelege mai bine întregul proces.
George Gerbner, câțiva ani mai târziu, încearcă să unească mesajul cu realitatea descrisă de acesta și menționeazăcele două dimensiuni ale procesului de comunicare:modalitatea de transmitere a mesajului și percepția sau recepția acestuia. Un alt cercetător în domeniul comunicării a fost Roman Jakobson, cel care prin analiza efectuată structurii interne a mesjului a reușit să creeze o punte de legătură între cele două școli ale domeniului comunicării. Opera științifică a lui Jakobson este construită pe abordările acestuia cu privire la funcțiile limbajului în actul de comunicare; în special pe impactul funcțiilor de metalimbaj, emoțională, referențială, empatică, poetică și persuasivă în relația dintre mesaj, expeditor și destinatar.
După cum am argumentat mai sus, din punctul de vedere al școlii semiotice, comunicarea este o acțiune care generează semnificații, persoana care transmite mesajul fiind mai puțin importantă. Contează mai mult conținutul mesajului și felul în care acesta este citit și interpretat. În momentul în care aceasta interpretare se produce prin prisma codurilor și semnelor specifice modelului cultural al celui care recepționează mesajul, reușita comunicării depinde de cât de mult participanții la actul de comunicareîmpărtășesc aceleași coduri și sistem de semne.
Toate aceste noi structuri prin care poate fi explicat actul de comunicare pot fi mai ușor înțelese atunci când ne raportăm la semiotică. Aceasta din urmă studiază semnul și modul în care acesta funcționează. Semiotica poate fi împărțită în mai multe arii de studiu: semnul însuși;codurile sau sistemele în care sunt organizate semnele și cultura în care operează aceste semne și coduri. Din punctul de vedere al semioticii, mesajul transmis este o construcție de semne care, în urma interacțiunii cu receptorul, produce înțelesul.
După cum aminteam mai sus, Charles Peirce și Ferdinand de Saussure sunt cercetătorii ce au pus bazele discipline științifice a semioticii. Dacă Peirce își axează cercetarea pe semn și semnificat, Saussure consideră că semnele lingvistice nu se referă la aspecte ale realității, ele referindu-se la concepte și nu la lucruri. De numele celor doi cercetători sunt legate și cele două termene utilizate în aceeași măsură de lumea științifică: semiotică și semiologie; opțiunea pentru unul dintre ele fiind una de natură strict individuală. Cele două cuvinte, semiotică și semiologie denumesc o știință a semnificațiilor. Semnificația desemnează sensul în discurs, actualizarea sensului și apariția conceptului numit „proces de semnificanță”. Semiotică comunicării are ca principal scop studierea acelor coduri formale create în mod voit (indicațiile lumii moderne sau heraldica medievală, spre exemplu).
.
I.2. Semn, semnal și simbol
Studiile de specialitate, precum și un mic experiment de observare ne certifică faptul că majoritatea oamenilor nu sunt atenți decât la informațiile pe care le transmit sau pe ce le aud și aproape deloc la modul în care rostesc mesajul sau înțeleg un mesaj care le este trasnmis. Paradoxul este ilustrat de faptul că orice acțiune cotidiană care se repetă și care construiește o serie de modele culturale sociale este investită cel puțin teoretic ca fiind de mare importanță pentru un individ (arta culinară, vestimentația, coafura etc.). Dacă omul este foarte grijuliu cu felul în care arată atunci când face o poză, cu felurile de mâncare gustate, cu așezarea unor obiecte în casă sau cu hainele purtate în cadrul diverselor acțiuni zilnice, de ce aceeași grijă nu este arătată și în ceea ce privește limbajul, principalul instrument al comunicării?
Un posibil răspuns este ușurința de a înmagazina clișee verbale și opinii pe care omul și le însușește ca fiind ale sale (a se vedea subcapitolele următoare referitoare la manipulare, propagandă, limbaj politic etc.). O altă explicație poate fi aceea a relației dintre faptă și vorbă în care raportul de forțe este net inferior celei din urmă. Vorbele sunt depreciate într-un mental colectiv care se pragmatizează și se ancorează într-un imaginar al concretului, al practicii și nu al teoriei și al „vorbelor în vânt”.
De asemenea, după cum aminteam mai sus, prin prisma abordărilor pluridisciplinare asupra comunicării, astăzi este un fapt științific demonstrat că semnele nu doar sunt mijloace ale comunicării, ele sunt părți care construiesc semnificația mesajului comunicat. Cu alte cuvinte, semnificația pe care oamenii o comunică unii cu alții apare chiar în momentul actului de comunicare, nefiind anterioară acestuia. Pentru a înțelege și mai bine această realitate, este util să facem referire la semn, semnal și simbol, precum și legăturile dintre acestea.
Saussure menționează arbitrarul semnului care este o urmare logică a raportului dintre semnifcat și semnificant, în lipsa legăturii dintre cele două planuri. Pierce, în schimb, consideră că teroia schimbului este bazată pe structura triadică dintre icon, indice și simbol.
Semnul unește materia și ideea, fiind important prin ceea ce reprezintă. Diferența dintre semnificat și semnificant, atât de evidentă în cazul semnului, este adesea greu de sesizat în privința semnalului, determinând considerația potrivit căreia semnul aparține culturii iar semnalul naturii. Evoluția de semnal la semn este unul fundamental pentru om pentru că prin semnal el se adaptează mediului, în timp ce în momentul utilizării semnului, omul modifică mediul potrivit nevoilor sale. Prin urmare, semnalul este legat nemijlocit de o situație prezentă, este invariabil și nearticulat; în timp ce semnul este mijlocit, variabil și articulat (i.e. format din moneme, foneme etc.).
Expresia cea mai obișnuită a semnelor este cuvântul pentru că în acesta se regăsesc toate însușirile semnelor. Plecând de la cele prezentate mai sus, cultura devine sub aspect semiotic o structură formată din semne pe baza cărora oamenii își normează relațiile dintre ei și dintre ei și natură. Concepția instrumentalistă analizează modalitățile prin care cuvântul este înțeles, atât ca semnal, cât și ca simbol. Cuvântul semnal ajunge în realitate, provând în mod direct fapte care produc efecte. De cele mai multe ori aspectul de semnal al cuvântului presupune evidențierea unei situații reale și conduce la apariția unei reacții imediate de răspuns. Limbajul nu poate sub nicio formă redus doar la semnale pentru că astfel dialogul ar fi imposibil întrucât răspunsul este la nivelul inferior, al faptelor- reacție la semnal. Cuvântul care devine simbol nu mai are un aspect imperativ, ci este mult mai subtil, impactul său real fiind unul tendențial. În momentul în care o entitate primește un nume devine de sine stătătoare. Ea este înregistrată prin cuvântul simbol, însă există și în sine.
Apariția cuvântului simbol a creat discuțiile cu privire la întâietatea dintre real și discurs, precum și între realitățile dintre acestea. Dincolo de normele bine structurate de lucrările de specialitate, nu putem să nu ne aducem aminte de descrierea magistrală a rolului cuvântului făcută de romancierul Gabriel Garcia Marquez. În lucrarea sa „Un veac de singurătate”, locuitorii izolatului sătuc sudamerican Macondo se simt într-una dintre zilele obișnuite din ce în ce mai energici și mai apți de muncile cotidiene. Cu toate acestea, cu timpul observă că nu mai pot adormi și imediat după insomnie, încep să uite numele lucrurilor din jurul lor. Singurul remediu pe care îl pot găsi pe moment este să scrie pe diversele lucruri din sat numele acestora și la ce sunt folosite (în ideea că de îndată ce uiți numele unui lucru și întrebuințarea acestuia, el încetează să mai existe în acea formă). Înainte ca un călător pribeag să le vină în ajutor, sătenii scriu la intrarea în sat: „Și totuși, Dumnezeu există”.
Concepția demurgică cu privire la natura limbajului este construită pe cele două variante ale sale: magică și mitică. Cuvântul magic nu mai este adresat unui alt om, ci unor forțe naturale sau supranaturale. Prin întrebuințarea acestor cuvinte magice, oamenii obțin un fel de control asupra naturii, control pe care îl utilizează pentru a conduce pe ceilalți oameni. Cuvântul mitic nu este însă doar un instrument de supunere a realității ci este creator de realitate. El este specific tuturor mitologiile care fac referire la un timp al originilor, mult superior celui prezent. Este vorba aici de crearea lumii prin logos, prin cuvântul-gând divin. Desigur, numeroase sunt referirile la o limbă mamă a universului, de la Dante care face referire la ea în Divina comedie la cunoscutul romancier și semiolog italian Umberto Eco.
Concepția sincretică încearcă să evidențieze legăturile interdependente dintre limbaj, om și realitate, fiecare existând în același timp cu celelalte și determinându-le evoluția.Aminteam mai sus despre relația dintre semn și semnal și dintre influența discurusului asupra realității. Fără doar și poate în prezent, întreaga noastră lume este construită în jurul limbajului ca discurs. Cercetarea științifică este discurs, la fel și artele, în pofida libertăților acestora de manifestare. Este vorba de așa numita cotitură lingvistă.
.
II. Specialistul în relații publice
II.1. Concept, tipologie și misiune
Pentru jurnaliști lumea mass-mediei este singurul lor mediu în care se pot împlini profesional, în care se pot promova și în cadrul căruia își pot manifesta concepțiile și valorile pe care le dețin. Prin activitatea lor, ei sunt foarte sensibili la teme precum libertatea presei și a dreptului la liberă exprimare. Respectarea acestor drepturi precum și prezența independenței financiare a presei crează un echilibru și un cadru de normalitate în relația dintre presă și organizație.
În desfășurarea activităților cotidiane fiecare organizație sau persoana publică are de rezolvat diferite situații, unele mai complicate decât altele are necesită luarea unor decizii importante într-un timp destul de scurt. Aceste decizii pot afecta organizația respectivă atunci când se dovedesc a nu fi cele corecte. La fel de bine însă, ele pot asigura dezvoltarea acesteia.
În cadrul unei economii de piața, instrument specific și fundamental al sistemului politic democratic, competiția este una construită pe principii de concurență loială, însă este și una acerbă. Pentru a se putea impune în mediul în care își desfășoară activitatea, o organizație trebuie să se poată baza pe tehnici elaborate de specialiști în comunicare care să poată oferi în timp util soluții pentru problemele care se ivesc.
Prin urmare, putem afirma, că în noile realități sociale procesul de comunicare și relațiile publice sunt instrumente fundamentale în încercarea de a răspunde provocărilor. Pentru că mijloacele tehnice care sunt utilizate pentru elaborarea produsului de marketing sunt din ce în ce mai diverse și mai specializate este necesară existența unui departament a cărui principală sarcină să fie menținerea relației cu mass-media. Această structură responsabilă cu comunicarea are obligația de a dezvolta o relație profesionistă cu jurnaliștii, principalul instrument de mediere între o organizație și opinia publică.
Având în vedere evoluția istorică și politică a societății românești, este binecunoscut faptul că presa este foarte sensibilă la tema libertății sale și a dreptului la opinie. Jurnaliștii au dreptul de a căuta informații, de a-și formula o părere pe baza acestora fără ca o autoritate politică, adminstrativă sau economică să aibă dreptul de a-l împiedica. Impedimentele care normează activitățile sale sunt de natură legislativă și deontologică.
Reprezentanții biroului de presă sunt cei care trebuie să accepte aceste realități și faptul că jurnalistul este singurul care poate să aleagă care dintre informațiile pe care le primește au capacitatea de a deveni știri și care pot capta atenția publicului pe care îl reprezintă. De asemenea, jurnalistului trebuie să i se acorde libertate totală în toate aspectele care țin de redactarea știrii; reprezentantul biroului de presă având dreptul să intervină în cazul în care consideră că reflectarea în presă a informațiilor prezentate a fost făcută în mod distorsionat sau incomplet prin solicitarea publicării unui drept la replică.
De asemenea, în toate aspectele care țin de elaborarea strategiei de comunicare, reprezentanții unei organizații trebuie să țină cont de dinamica meseriei de jurnalist. Acesta este un om aflat în permanență pe fugă în căutare de informații pe care să le poată transforma în știri. Datorită acestei situații el are nevoie să găsească aceste informații cât mai repede și va aprecia foarte mult o sursă demnă de încredere. Obținerea acestor surse reprezintă pentru un jurnalist un obiectiv esențial. Iată de ce reprezentantul biroului de presă are rolul de a satisface aceste cerințe minime și de a veni în întâmpinarea nevoilor jurnalistului. El e obligat să ofere acces la informații jurnalistului în mod eficient, rapid și fără să încerce să le cosmetizeze sau să le limiteze.
Reprezentantul biroului de presă are de asemenea menirea de a se dovedi capabil să câștige simpatia și încredere presei și de a media comunicarea și contactul între aceasta și conducerea organzației. Un aspect foarte important în negocierea relației cu presa este cel legat de procesul de exclusivitate. Acesta trebuie evitat în sensul că nu exclusivitatea nu trebuie acordată unui singur jurnalist sau unei anumite instituții de presă. Ea trebuie să fie organizată temporal pentru a acoperi cererea tuturor celor interesați. De asemenea, exclusivitatea poate să fie oferită într-o anumită problemă specifică unei instituții de presă strict specializată în acel domeniu doar după oferirea informațiilor de bază către toate redacțiile de presă. Biroul de presă are în raport cu mass-media, pe lângă menținerea unei relații bune cu aceasta și un rol extrem de important de monitorizare a relatărilor din presă. Pe baza acestor monitorizări se fac diverse rapoarte cu privire la activitatea de comunicare a partidului, rapoarte care sunt extrem de importante pentru strategiile de comunicare ulterioare.
II.2. Atributele unui „comunicator”
Personalul care asigură comunicarea cu presa la nivelul unei organizații este unul instruit, specializat și dotat cu anumite calități, natice sau/și dobândite, fără de care nu ar putea să își îndeplinească cu succes atribuțiile de serviciu. Acești oameni trebuie să dețină abilități precum sociabilitatea, reușind să stabilească cu ușurință noi legături cu alți oameni; prezență de spirit și expansivitate, precum și răbdare, amabilitate, simț al umorului. Un excelent comunicator va deține întotdeuna abilitatea de a ceda în unele privințe, de a nu fi rigid și se va baza în desfășurarea activitățile sale pe memorie și pe capacitatea de a reține ușor fapte, date, nume, figuri, etc. Reprezentatul biroului de comunicare este o persoană care are prezență de spirit, intuiție, imaginație în rezolvarea unor situații neprevăzute; rapiditate în gândire si în luarea deciziilor; capacitate de analiză si sinteză; simț de organizare; onestitate, corectitudine, obiectivitate; abilități de comunicare scrisa si orală; capacitatea de a prezenta simplu si clar, într-un limbaj accesibil publicului larg, idei sau mesaje specifice diverselor domenii si limbaje specializate; putere de muncă si capacitatea de a fi disponibil la orice oră; ușurință de a se adapta programelor de muncă neregulate etc .
Unul dintre rolurile cele mai importante ale departamentului de comunicare este informarea corectă a opiniei publice cu privire la toate aspectele legate de activitățile organizației. Pentru realizarea acestui deziderat, membrii departamentului trebuie să cunoască amănunțit aceste activități, să cerceteze temeinic toate procesele care au loc în cadrul organizației; să strângă, să verifice și să actualizeze în timp real toate informațiile care ar putea prezenta interese pentru mass-media și pentru publicul vizat.
În ceea ce privește desfășurarea acțiunilor de comunicare cu presa, reprezentanții specializați ai organizației trebuie să informeze conducerea proprie cu privire la condițiile evenimentului și la așteptările jurnaliștilor și să o instruiască și consilieze în toate aspectele care țin de strategia de comunicare aferentă diverselor situații. De cealaltă parte a baricadei, departamentul de comunicare este obligat să asigure în ceea ce privește relația cu presa, o organizare eficientă în ceea ce privește distribuirea eficientă a documentelor de informare și impecabilă atunci când este cazul unor manifestări destinate presei (conferințe, vizite, voiaje, seminarii, dezbateri) etc.
Au fost elaborate și o serie de sfaturi și recomandări despre ce să nu facă acești reprezentanți ai biroului de presă pentru a nu compromite activitatea de comunicare a organizației și totodată și relația cu mass-media. Printre acestea amintim să nu asalteze presa cu comunicate, fără pauză și adesea fără discernământ; să protesteze dacă unele dintre comunicatele sale nu sunt publicate; să ceară jurnalistului să vizualizeze un articol înainte de publicarea acestuia; să negocieze și să solicite jurnalistului întrebările înaintea unui interviu cu mai mult timp înainte de realizarea acestuia; să dea dovadă de favoritism prin invitarea doar a anumitor instituții de presă cu prilejul conferințelor de presă; să repete la începutul acestora din urmă de fiecare dată istoricul pe scurt a organizației sau al unei anumite chestiuni arhicunoscute; să uzeze în prezentările sale de un limbaj tehnic.
Un specialist în relații publice pregătit trebuie să știe să anticipeze ceea ce doresc jurnaliștii; să dețină toate informațiile cu privire la chestiunile discutate și să nu fie prins în capcana unor întrebări încrucișate; să cunoască preocupările anterioare ale jurnaliștilor: zona lor tematică, tipul de articole pe care le realizează, tacticile lor și cel mai important atitudinea acestora cu privire la organizața politică; să fie un excelent cunoscător al formatelor jurnalistice (îndeosebi ale diverselor tipuri de interviu) pentru a putea face față solicitărilor membrilor presei.
El trebuie să preia inițiativa pentru a sublinia aspectele pe care le consideră esențiale în cadrul mesajului pe care dorește să îl transmită. Cu o bună pregătire, o întrebare poate fi provocată iar o anumită temă poate fi sugerată într-o manieră discretă. Specialistul în relații publice va fi capabil de a se prezenta entuziasmat și plin de încredere în ceea ce privește instituția, cauza, ideea pe care le reprezintă; va trece ușor de la aspectele negative ale unei situații la cele pozitive care accentuează contribuția organizației sale la ameliorarea și rezolvarea problemei în cauză. El va începe mereu cu cele mai importante informații sau luări de poziție, menținând întodeauna un discurs calm și pozitiv, cu răspunsuri directe, lipsite de exagerări, omisiuni, agresivitate și pripeală.În situațiile în care nu cunoaște răspunsul la o întrebare să o recunoască în mod deschis și în același fel să explice reprezentanților mass-mediei care sunt motivele pentru care nu poate răspunde la o anumită întrebare.
II. 3. Comunicatul de presă
Relațiile presei cu organizațiile interesate de procesul de comunicare totalizează o serie de acțiuni care se prezintă sub forme diferite și specifice precum comunicatele de presă, conferințele de presa, întâlnirile și briefing-urile.
Comunicatul de presă este modalitatea care permite tuturor instituțiilor de presă să intre în posesia unei știri în cel mai simplu mod cu putință, fără ca reprezentanții săi să fie obligați să se deplaseze în afara redacțiilor. Comunicatul de presă poate fi conceput ușor și rapid și poate fi trimis imediat mai multor instituții de presă asigurând difuzarea cât mai diversificată a informației. El reprezintă un instrument financiar mult mai avantajos pentru că asigură transmiterea de date exacte și controlul mai eficient al informației, fiind în același timp și o sursă de documentare viabilă pentru jurnalist.
Instrument esențial al relațiilor publice, un comunicat scris potrivit tuturor cerințelor, având o structură a informațiilor corelată cu cerințele jurnalistice ale unei știri garantează apariția mesajului în mass-media. Cu toate acestea, el nu asigură un feedback din partea celor care l-au recepționat la nivelul opiniei publice. Comunicatul de presă este un document oficial care transmite o informație legată de o situație anume care poate interesa sau afecta o parte a populației, fiind întotdeauna scris și redactat pentru presa de informare cu scopul publicării și difuzării sale pe toate căile de comunicare posibile.
Dezvoltarea relațiilor dintre presă și organizații, diversificarea tehnicilor de comunicare și specializarea acestora a generat elaborarea mai multor tipuri de comunicate și a unei diversități a criteriilor de clasificare.
Comunicatul-invitație este un tip de comunicat folosit cu scopul de a invita jurnaliștii la un eveniment ce poate îmbrăca mai multe forme: conferință de presă, inaugurare, vizită sau o altă manifestare publică. Comunicatul invitație trebuie să precizeze tema evenimentului, numele organizației, participanții, momentul și locul acțiunii, precum și elemente organizatorice cu privire la traseu și la detalii legate de locul de întâlnire. Comunicatul-invitație se trimite presei cu aproximativ doua saptămâni înaintea evenimentului anunțat.
Comunicatul de reamintire dublează comunicatul-invitație, având rolul de a readuce în memoria jurnaliștilor evenimentul anunțat anterior. În cadrul acestui nou comunicat se menționează, cât mai vizibil, faptul că este o reamintire a invitației făcute printr-un comunicat anterior, precizându-se, pe scurt, încă o dată, tema, data și locația acțiunii respective. Comunicatul de reamintire se trimite presei cu aproximativ două-trei zile înainte de eveniment.
Comunicatele de tip anunț sunt elaborate cu sarcina precisă de a face cunoscută o activitate publică ce urmează sa aibă loc: expoziție, manifestări sportive, vernisaje, inaugurări etc. El este trimis presei pentru ca prin intermediul acesteia, publicul să fie informat cu privire la existența evenimentului și să fie încurajat să participe. Chiar dacă este orientat către popularizarea evenimentului, textul comunicatului enunț trebuie să fie astfel structurat încât să cuprindă suficiente materiale pentru ca pe baza lui să poate fi redactat un articol de presă independent.
Comunicatul statisticcuprinde date statistice recente privitoare la organizație sau la sferele ei de interes. Pentru că oferă întotdeauna un element de noutate, statisticile apar ca genul de informație cel mai ușor de difuzat.
Comunicatul de informareeste cel mai utilizat mijloc de transmitere a informațiilor. De cele mai multe ori, el se referă la evenimentele importante organizate. Scopul comunicatului politic este obținerea unor avantaje politice și a unei imagini favorabile pentru o anumită persoană din conducerea organizației. Informația astfel distribuită poate fi asimilată propagandei; de aceea specialiștii în relații publice trebuie sa evite politizarea comunicatelor, atât pentru a nu arunca o lumină nefavorabilă asupra organizației si a deontologiei lor profesionale, cât și pentru a nu complica munca jurnaliștilor care vor fi obligați sa reformuleze textul inițial, înlocuind termenii prea marcați de partizanat cu unii mai neutri și mai imparțiali și implicit mai apropiați de un limbaj specializat, specific tehnicilor de presă. Informația distribuită prin intermediul comunicatului politic este puternic personalizată; prin ea se încearcă obținerea unei reacții afective din partea publicului și a unei atitudini favorabile față de persoana în chestiune.
De cele mai multe ori, comunicatul oficial este emis de către autoritățile politice și administrative în probleme care pot avea urmări directe asupra populației unui anumit teritoriu. Datorită importanței datelor pe care le conține, acest comunicat (numit și "aviz oficial") este preluat de toate mijloacele de comunicare.
Comunicatul "d'arriere plan" este un comunicat care nu conține o știre propriu-zisă, ci oferă o bază de date despre organizație și evenimentul creat de aceasta. Acest tip de comunicat nu este destinat publicării, ci servește ca un element de referință pentru jurnaliștii care nu cunosc prea bine organizația, persoanele, situația sau evenimentul care fac obiectul informațiilor transmise prin celelalte tipuri de communicate. Din aceasta cauză, el nu va fi distribuit niciodată singur, ci împreuna cu alt comunicat, în care se va face referire directă la eveniment.
Comunicatul de luare de pozițiereprezintă un mod de manifestare a atitudinii organizației față de o anumită problemă aflată în competența sa. Luarea de poziție poate să cuprindă mai multe forme:de contestare; de provocare; de clarificare; de rectificare.
Erataeste un comunicat care se poate distribui presei atunci când se contată că un comunicat emis anterior cuprinte anumite date care nu sunt corecte. Desigur, anumite greșeli care țin de aspectele tipografice (mici scăpări gramaticale-litere inversate sau omise) pot fi trecute cu vederea și corectate în cadrul textului de către personalul de redacție. Trimiterea unei erate în aceste cazuri nu este necesare, ba chiar este inoportună. Comunicatul de tip erată trebuie să fie unul excepțional în activitatea unui birou de presă, frecvența sporită a acestuia ducând invariabil la decredibilizarea departamentului de comunicare a organizației în relația acestuia cu reprezentații mass-media.
Comunicatul pentru radio si televiziunecuprinde informații pregătite pentru difuzarea prin canalele electronice. Aceste comunicate sunt mult mai scurte (max. 2-3 paragrafe), astfel încât sa poată fi utilizate direct în emisiunile informative ale radioului și televiziunii unde se vor integra în intervalele de timp limitate pe care le presupun asemenea emisiuni. Comunicatul videopresupune un material complex, construit din imagini la care se adaugă un text deja înregistrat care comentează acele imagini. Materialul este astfel conceput și montat, încât sa poată fi introdus direct în emisiunile de televiziune, fără intervenții din partea redacției.
II.4. Conferința de presă și briefingul
Conferința de presă și briefing-ul constituie evenimente în sine. Ele se prezintă sub forma unui interviu realizat în mod simultan cu mai multi reprezentanți ai presei. Principalul element distinctiv între un briefing și o conferință de presă este că în timp ce aceasta din urmă acoperă din punct de vede informațional mai multe probleme, briefingul are ca scop prezentarea unui caz concret. Conferința de presă și briefingul permit interacțiunea în timp real între reprezentanții organizației și cei ai mass-media, asigurând acestora din urmă o documentare mult mai amplă cu privire la subiectele abordate. Cele două evenimente de comunicare presupun deplasarea jurnaliștilor la locația în care se desfășoară. iar dacă temele întâlnirii nu prezintă interes pentru presă sau dacă evenimentele nu sunt ogranizate în mod profesionist, organizația poate să aibă parte de o prezentare negativă în mass-media.
Momentul ales pentru desfășurarea unei conferințe de presă trebuie să concidă cu încheierea edițiilor de știri. În cadrul conferinței de presă, organizatorii se vor asigură că membrilor presei li se va pune la dispoziție toate materialele necesare, inclusiv textul complet al declarațiilor care vor fi realizate în cadrul conferinței. O dovadă de seriozitate și de respect pentru partenerii invitați este începerea conferinței la ora fixată; acordându-se maxim 10 minute pentru cei care întârzie dacă aceștia dețin un rol important în cadrul conferinței de presă. În măsura în care este posibil, purtătorul de cuvânt sau responsabilul de comunicare trebuie să asigure moderarea conferinței de presă și să fei un actor activ al acesteia, sesizând atât momentele de tensiune, cât și pe acelea de pauză și să acționeze în consecință.
Din punct de vederea organizatoric, persoana care va conduce conferința de presă va mulțumi în deschiderea acesteia jurnaliștor prezenți și va preciza tema conferinței și reprezentanții organizației politice care sunt prezenți la întâlnire, precum și timpul alocat fiecărei intervenții și întrebărilor; moderatorul nu va uita în deschiderea conferinței să îi invite pe jurnaliști la un dialog informal după finalizarea conferinței prilejuit de servirea unei cafele, unor răcoritoare etc. Ca timp total, o conferință de presă nu trebuie să depășească mai mult de 80 de minute.
Prima persoană care va lua cuvântul în cadrul unei conferințe de presă va fi cel mai important reprezentat al organizației care se află în sală. Discursul pe care acesta îl va susține este unul pe care membrii biroului de presă l-au elaborat înainte și l-au discutat și cu orator. Indiferent de numărul persoanelor care intervin pe parcursul conferinței de presă, durata de desfășurare a acesteia nu trebuie depășită; de aceea, moderatorul trebuie să fie în permanență cu ochii pe ceas și să intervină pentru respectarea timpului alocat inițial. Din punct de vedere al discursului, cel mai eficient este acela care nu este citit, dar nici improvizat. Oratorul poate să aibă o schiță a problemelor pe care dorește să le expună pentru a putea să mențină o ordine a acestora care să îi permită să se încadreze în timp. În cazul unui text citit, există nu doar riscul de a da senzația că subiectul nu este suficient de bine asimilat de vorbitor, ci și acela de a plictisi în cazul în care persoana care citește, nu deține tehnci de oratorie.
De asemenea, în privința discursului liber acesta nu trebuie realizat fără un plan bine elaborat pentru că altfel există riscul oferirii prea multor amănunte și informații care să facă scurtă etapa întrebările din partea a doua a conferinșei de presă. Discursul poate fi întărit prin repetări succesive, în special la finalul discursului în partea de concluzii. Discursul trebuie sa cuprindă exemple, comparații, anecdote, elemente de umor pentru a fi atrăgător si concret. De asemenea, trebuie sa se țină cont de faptul că o conferință de presa nu este o declarație și că trebuie lăsat jurnaliștilor suficient material și timp pentru a pune întrebari. În cazul în care lor li se refuză un rol activ, de parteneri la un schimb de informații, mesajul conferinței nu se va bucura de interesul reprezentanților presei și va fi slab mediatizat.
Momentul cel mai important al conferinței de presă îl reprezință cu siguranță dialogul dintre reprezentanții presei și cei ai organizației. Este un prilej excelent pentru a primi un feedback pentru informațiile oferite și pentru a crea o atitudine favorabilă a presei. În funcție de cât de bine este moderată această discuția ea va întâri și va reliefa acele informații care au fost deliberat omise din discursul principal sau va scoate în evidență punctele slabe ale organizației.
Cu privire la dialogul informal care încheie conferința de presă sunt de evitat situațiile în care sunt așezate pe mesele din sala în care are loc întâlnirea cu jurnaliștii, diverse elemente culinare care ocupă tot spațiul necesar desfășurării activităților jurnalistice. Acest dialog informal reprezintă un prilej de cunoaștere reciprocă și de întărire a legăturilor pe o baza nu numai profesională, ci și umană. În acest cadru, reprezentanții organizației au ocazia să puncteze anumite aspecte care nu au fost abordate în timpul conferinței, să accentueze importanța anumitor informații, iar reprezentanții mass-media pot obține anumite informații în exclusivitate și pot să-și fixeze întâlniri pentru interviuri viitoare.
Activitățile departamentului de comunicare nu se finalizează odată cu încheirea conferinței de presă. Dimpotrivă, ele continuă acum cu activitatea de evaluare a modalității în care au decurs evenimentele prin precizarea punctelor slabe și forte și prin ilustrarea gradului în care obiectivele acesteia au fost îndeplinite. De asemenea, tot în cadrul acestor acțiuni post conferință se vor actualiza fișele cu ziariștii prezenți și, în timp, departamentul de comunicare va ști care sunt jurnaliștii interesați de informațiile pe care organizația le comunică opiniei publice.
Ziua următoare conferinței de presă, departamentul de comunicare trimite dosare de presă celor care nu au participat, evitându-se vreo formă de reproș și scrisori de mulțumire celor prezenți, împreună cu materiale suplimentare jurnaliștilor care au solicitat acest lucru. De asemenea, tot în a doua zi va începe procesul de monitorizare a mass-media pentru a vedea felul în care a fost prezentată conferința de presă. Dacă în presă conferința a trecut aproape neobservată, reprezentanții biroului de presă sunt obligați să analizeze cadrul în care aceasta a fost realizată, informația prezentată etc. pentru a identifică elementele care trebuiesc îmbunătățite în viitor.
După cum menționam mai sus, briefing-ul este similar conferinței de presă. Spre deosebire de aceasta din urmă, durata unui briefing este mai redusă și tema discuției este una singură a cărei complexitate este mai restrânsă, dar a cărei explicare este neapărat necesară pentru a apăra interesele organizației. De asemenea, briefing-urile pot fi utilizate la intervale scurte de timp pe durata unor crize sau situații speciale (catastrofe naturale, operațiuni de salvare, accidenta majore etc.) de fiecare dată când evoluția evenimentelor face necesară o asemenea reuniune pentru ca mesajul organizațiilor să ajungă la cetățeni.
Din punct de vedere organizatoric, briefing-ul are două etape: declarația inițială a reprezentantului organizaței și formularea întrebărilor și a răspunsurilor. Timpul aproximativ pentru declarația inițială este de cinci minute, copii ale textului precum și materiale suplimentare putând fi înmânate reprezentanților mass-media prezenți în sală. Partea rezervată întrebărilor si răspunsurilor se limitează, de regulă, la 15 minute. De asemenea, persoana care susține briefing-ul trebuie sa refuze într-un mod cât mai politicos cu putință să răspundă la întrebările care nu au legătură cu subiectul comunicat tuturor în declarația inițială.
În situații de criză, briefing-ul sau conferința dețin o serie de particularități care pot asigura succesul organizației: recunoașterea existenței crizei și a existenței unui plan pe baza căruia responsabilii cu executarea lui sunt angajați în procesul de combatere al acesteia; reafirmarea preocupării constante a organizației pentru rezolvarea problemei apărute. Practic, mesajele unei conferințe de presă sau a unui briefing de presă în situații de criză sunt trei la număr și vizează: ce s-a întâmplat; ce face organizația pentru a remedia situația și ce simte conducerea organizației în legătură cu cele petrecute.
III.Comunicare, limbaj și semiotică
III.1. Semiotica publicitară
Prin lucrările elaborate în principal de Roland Barthes, începând cu anul 1964, aspectele care priveau relațiile dintre comunicare, persuasiune și manipulare, precum și cele dintre semiotică și publicitate au cunoscut noi forme de dezvoltare disciplinară orientate către semnificațiile culturale și ideologice interdependente. Se consideră că semiotica a preluat sferele de manifestare a fenomenului de publicitate pentră că întreaga varietate a însușirilor semioticii își găsea acolo aplicațiile practice. Generic se consideră că există patru vârste ale formării modelelor în semiotica publicitară:
Evoluția de la modelul presemiotic la cel al retoricii imaginii, specific anului 1964;
Paleosemiotica publicitară a anilor ’70 caracterizată prin întrebuințarea modelelor lingvistice;
Mezosemiotica publicitară a anilor ’80 prin intermediul căreia semiotica se delimitează din punct de vedere teoretic ca disciplină;
Neosemiotica publicitară din anii ’90 este specifică unei perioade în care numeroase studii au ca obiect semiotica și modele definitorii ale acesteia sunt din ce în ce mai detaliate și mai variate.
Din punct de vedere al marketingului și al comunicării realizată cu scop economic pentru a promova un produs indiferent de natura acestuia, obiectivele departamentului de comunicare sunt complexe și complementare în ceea ce privește reacția vizată din partea grupului țintă al mesajului comunicării: dezvoltarea unei atitudini cât mai favorabile față de produs; construierea unui înțeles simbolic al produsului; încredințarea că doar produsul propriei firme și nu cele ale concurenței poate satisface nevoile consumatorului; convingerea clientului să achiziționeze produsul etc.
Construirea mesajului de comunicare trebuie să fie realizată astfel încât să se asigure respectarea tuturor normelor și principiilor aspectelor publicitare, precum și elemente concrete ale relațiilor publice cum sunt loialitatea și vericidicitatea. Reușita sau eșecul unei campanii de publicitate sunt determinate nu de puține ori de respectarea acestor reguli clasice. Luând în considerare aspectele eminamente comunicaționele, putem afirma că orice campanie de comunicare trebuie să îmbine realități referitoare la calitățile, faptele și conceptele care evidențiază produsul promovat.
Din punct de vedere al semioticii publicitare noțiunile de mai sus formează un triunghi care cuprinde semnificantul, ilustrat prin imaginea vizuală sau/și cuvântul scris, semnificatul (conceptele utilizate) și, desigur, produsul în sine. Așa cum este logic, atunci când vorbim de analiza imaginii publicitare, rolul semioticii este unul de initiere, întregul demers fiind unul foarte complex care necită o perspectivă pluridisciplinară, relațiile publice, semiotică primind elemente ale antropologiei culturale și ale psihologiei.
Responsabilul de conceperea imaginii publicitare privește rezultatul muncii sale din dublă perspectivă: cea a produsului și cea a publicului; motiv pentru care nu de puține ori se recurge la figuri retorice, comunicarea fiind realizată atât prin imaginea artistică, cât și prin cea publicitară astfel încât mesajul vizual devine artă.
Mesajul publicitar este astăzi parte a culturii, fiind un model cultural strâns legat de mentalul colectiv și de imaginarul societății actuale, contemporane. Realitățile fizice ale rapidității cu care ochii umani recepționează imaginile le transformă pe acestea din urmă într-un element fundamental al activităților social-economice.
Revoluția iconică este procesul prin care civilizația noastră a pășit în era imaginii. Personajele-clișeu care fac parte din lumea afișelor publicitoare sunt reprezentative prin faptul că sunt construite pentru a răspunde cu o serie de valori universale în rândul cărora cumpărătorul să dorească să se identifice. Imaginile nu necesită traducere; cu toate acestea arareori ele sunt recepționate cu sensul real oferit acestora de către designer. Imaginea publicitară este un sistem de semne generatoare de sens.
Imaginea pe care semiotica publicitară ne-o prezentă prin multitudinea de concepte și strategii comunicaționale este cea a unor ființe umane idealizate. Persoanele care apar în reclamele publicitare sunt în afara problemelor cotidiene și a vieții sociale. Ele sunt prezentate într-un astfel de context în mod intenționat, scopul principal fiind crearea unor confuzii în mintea privitorului în ceea ce privește linia de demarcație între imaginar și real.
În mod evident, strategiile de comunicare folosesc din plin analizele semioticii, ale psihlogiei și istoriei culturale în a înțelege și a folosi cât mai bine emoția umană, element cheie în garantarea reușitei reclamei publicitare. De asemenea, dincolo de folosirea emoțiilor, semiotica publicitară implică în procesul construirii imaginii ca element final al strategiei de marketing inclusiv umorul și/saul alte forme de discurs. Dezideratul vizat prin aceste acțiuni este acela de a edifica ideea unei coeziuni sociale în care straturile sociale nu sunt deloc izolate unele de altele. Consumatorul trebuie să privească totul ca pe un teren de joacă în care umorul și zâmbetul sunt la ordinea zilei în procesul rezolvări sarcinilor cotidiene.
Este desigur un altfel de cotidian față de cel al copilăriei noastre sau cel pe care ni-l înfățișează cărțile de istorie sau poveștilor părinților și bunicilor. Acum orice model cultural generat de repetitivitatea acțiunilor zilnice de la parcurgerea unui ziar de hârtie, la vizionarea unor programe la TV sau prin intermediul internetului și chiar și atât de necesara plimbare de relaxare în zonele publice este asaltat de o expunere intensă la o fascinantă etalare a culturii contemporane: spoturi TV, afișe, flyere, bannere, panouri etc.
B. Cathelet și A. Cadet au reliefat în studiile lor de specialitate principalele funcții ale comunicării de masă, cu precădere orientate către publicitate. Funcția antenă este aceea prin intermediul căreia sociețăților umane li se oferă informații despre culturi și civilizații exterioară, încurajând creativitatea în detrimentul conservatorismului. Funcția focus realizează selecția informației prin utlizarea unor filtre generate de presa de opinie, presa de afaceri etc. Prin intermediul acestei funcți, comunicarea în masă devine un instrument cultural de schimbare socială. Funcția prismă are rolul de a detalia tendințele generale conform unor dimensiuni particulare individuale.. Funcția ampli are menirea de a accelera dezechilibrul unei scoietăți în cazurile speciale în care prin acțiunea concertată a mass-mediei, anumitor evenimente li se acordă o antenți sporită, mai mare decât în mod normal. Funcția ecou este cea care optează pentru aspectele tradiționaliste ale comunicării.
Prin urmare, având în vedere cele descrise mai sus, se consideră că publicitatea este majoritar antenă atunci când discutăm de lansarea unor noi produse; preponderent ampli atunci când situația presupune anumite modificări spectaculoase; preponderent focus când privește introducerea și adaptarea la un nou mod de viață și majoritar prismă atunci când ne referim la acele segmente clientelare bine structurate.
Iată și o exemplificare edificatoare a informațiilor pe care le-am amintit mai sus:
III.2. Semiotică gestuală
Semiotică, veșminte și comunicare. Veșmintele și modul lor de utilizare au generat în ultima perioadă de timp folosirea sintagmei „arta pe om” ca reprezentând cumulul de elemente care oferă pivitorului imaginea de sine a unei persoane. Aceste elemente sunt trăsăturile naturale ale persoanei, coafura, machiajul, costumația și podoabele. Frumusețea naturală-fizicul unei persoane a constituit subiectul constant al cărților de gen de-a lungul ultimelor secole. Astăzi, cei interesați în a avea o înfățișare cât mai corectă și mai plăcută în societatea pe care o frecventează pot învăța de la specialiști care sunt veșmintele care îi avantajează în funcție de caracteristicile corpului lor fizic: înălțime, greutate, tipul feței sau al siluetei, culoarea pielii etc. Eventualele mici „defecte” ale acestor trăsături naturale pot fi îndreptate prin folosirea corectă a vestimentației, dar și prin utilizarea de „măști” (barba sauîși mustața, coafura sau diferitele accesorii). Scopurile acestei „deghizări” sunt binecunoscute: să farmece, să cucerească, să sperie, să impună respect, să inspire milă etc.
De cele mai multe ori, atunci când se încearcă prezentarea unei istorii a vestimentației, este necesară și realizarea conexiunii evidente dintre îmbrăcăminte și lux. Prin intermediul costumului, purtătorul își arăta rangul social, precum și puterea sa financiară.
O incursiune în modă poate cuprinde, un studiu al moravurilor, o privire asupra saloanelor și a balurilor oficiale, o istorie a interioarelor și a mobilei, o documentare necesară despre tipul de muzică asociat hainei, dar și „vizionarea” legăturii dintre spectacol și veșmânt. Principalul motiv al existenței costumului a fost la început acela de a-l proteja pe cel care îl poartă împotriva naturii (frig, îngheț, căldură, vânt, ploaie), dar și împotriva atacurilor (cum este cazul armurilor), de fapt ele au fost îndeplinite în același timp pe tot parcursul existenței umane.
Criteriul destinației unui obiect vestimentar conține două sensuri. Primul dintre ele a apărut odată cu diversificare activității umane și a fost utilizat pentru a realiza o anumită muncă specializată (uniforma soldatului, a medicului, a pompierului, iar mai nou a cosmonautului sau a scafandrului). Cel de-al doilea sens este ilustrat de momentul cotidian în care veșmântul este purtat. Astfel, există vestimentație de zi, de noapte, lenjerie de noapte, dar și costume pentru anumite momente (vizite, plimbări, serbări etc.).
Rolul costumului de a comunica vizual identifică purtătorul în cadrul societății sale. El decodifică privitorilor funcția și rangul social al celui sau a celei din fața lor. S-a spus, pe bună dreptate, că uniforma denotă funcția și nu personalitatea. În același timp însă ea îndeplinește toate criteriile enunțate mai sus. Protejează trupul împotriva naturii și a diverselor atacuri, este destinată a fi purtată în timpul exercitării funcției respective, dar și comunică vizual tuturor poziția socială a celui care o poartă.
Atunci când apreciem sau ne manifestăm o totală sau parțială dezaprobare față de silueta unei persoane, motivele pentru care luăm o astfel de poziție sunt de natură matematică: un raport cât se poate de clar între dimensiune și proporții. Verticalul, simbolizând elanul gotic al arborelui care crește sau al gândului care se înalță se opune liniilor orizontale care sunt caracteristice trupurilor greoaie, inerte. Pe aceeași direcție se înscriu și cele două modele de siluete, ale cărui denumiri sunt preluate tot din matematică: convexe și concave.
Subțierea siluetei se obținea prin sublinierea părților care erau subțiri de la natură: gâtul, prin degajare, ridicând părul și adâncind decolteul, gulere strânse, cilindrice; talia, strânsă într-un corset mascat de o centură lată; brațele dezgolite sau cu mâneci strâmte; picioarele, prin purtarea unor ciorapi lungi și a pantofilor cu vârf ascuțit. În imaginea pe care fiecare persoană e interesată să o transmită celor din jur, un rol deosebit de important era acela al culorilor veșmintelor. Astfel, roșul simboliza energia și dragostea, albul era expresia purității, în timp ce negrul era întruchiparea misterului, a nopții și a morții. Desigur, pentru a face o impresie puternică, nu numai culoarea hainelor era extrem de importantă, un aspect la fel de esențial era realizarea acordului cromatic dintre culoarea pielii, ochilor și a părului.
În contextul acoperirii trupului cu veșminte într-o măsură mai mare sau mai mică, chipului îi revine un rol de seamă în individualizarea persoanelor în raport cu ceilalți semeni. El este supus celor mai mari schimbări și decorării. Însă, dincolo de acestea, natura a creeat și câteva tipologii de chipuri umane de care este imperios necesar să se țină cont, atunci când se pregătește modelarea acestuia. Aceste tipologii sunt următoarele: cercul (sugerează calmul, lipsa conflictului, placiditatea); ovalul (expresie a energiei și a spiritualității), triunghiul (sprijinit pe vârf-mobilitate și maximă cerebralitate; sprijinit pe bază- maximă stabilitate), pătratul (duritate și dramatism), dreptunghiul (fermitate spiritualizată, inflexibilitate în principii) și rombul (simbol al maximei instabilități).
Schimbările care se pot aduce chipului uman sunt pieptănătura părului, aranjarea măștilor naturale- barba și mustățile, coafarea părului și machiajul.
Ochii sunt poate organul uman cel mai expresiv. Foarte proeminenți, ei denotă o acțiune exterioară violentă. Prin îmbinarea pleoapelor se creează iluzia înfundării globului ocular, obținându-se privirea romantică. Sentimentele reale ale ochilor pot fi ascunse, destul de ușor prin utilizarea evantaiului, chiar dacă și machiajul poate juca în cazul de fața un rol deloc de neglijat: tonurile albastru-verzui aplicate ochilor albaștri accentuându-le culoarea, iar celor bruni sau negri, mărindu-le strălucirea. Felul în care genele sunt conturate poate modifica forma ochilor prin schimbarea distanței dintre ele sau prin mărirea lungimii ochilor, desigur sub aspect pur vizual. Semn de epuizare fizică, cearcănele au simbolizat o intensitate puternică a vieții sufletești, prin sporirea importanței ochilor. Sprâncenele sunt mijlocul cel mai important de activare a expresiei feței. Ele subliniază pasiunea și susțin și întăresc privirea.
Lume a jocului și a fanteziei fără limite, coafura reprezintă o manifestare a forței vitale, de aceea renunțarea la personalitatea lumească, cerută de ordinele călugărești, obligă la raderea capului sau a creștetului. Dacă formă era schimbătoare și era generată de direcția părului (ascendentă-agresivă, oblică-dinamică și descendentă – ca o salcie plângătoare), culoarea părului constituia nota dominanta a acordului cromatic personal: negrul (violență gravă, diminueză volumul capului), albul (energie blândă), blondul (energie solară, mărește volumul capului), brunul (neutru, șters, scade volumul capului și este necesară acordarea sa cât mai armonioasă cu pielea); roșcatul (energia focului, se obține un contrast de mare valoare atunci când pielea este albă), culorile nefirești (albastru, verde, violet)
Semn distinctiv între cele două sexe, părul care crește pe față și-a găsit expresia în moda masculină prin barbă și mustăți. Cu toate acestea, chiar dacă îi diferenția în societate, mulți bărbați, în funcție de perioada istorică, au preferat să își tundă sau radă, parțial sau total barba, mustățile și părul de pe cap. Barba a fost considerată un simbol al forței, înțelepciunii (asociată cu vârsta), dar și al rangului social și politic. Forma ei putea sugera apartenența la o anumită grupare politică. Pilozitatea facială a mascat și remodelat adesea forma maxilarelor și s-a pus mereu problema raportului dintre mustăți și sprâncene, însă, primele, prin formele și mărimea lor, de nenumărate ori s-au arătat demne de a deține calitatea de bijuterii ale bărbatului.
Pălăria, un accesoriu al chipului, a reprezentat mereu un cod precis, acceptat și respectat, prin care se identifica locul fiecărei persoane în cadrul societății; un semn de deosebire a celui care se bucura de o anumită funcție în stat (forma ei a variat în timp și spațiu de la tiare și pene la coroane și turbane). Pentru a obține un efect vizual mai impunător se recurgea la supradimensionarea acestora, realizată prin materiale rigide (coroane, căști de metal) și apretate (ișlicul sau jobenul pe carton) și prin acumulare de țesături (suprapunere și drapare, ca în cazul turbanelor și încrețire și plisare, așa cum întâlnim la bonete).
Gesturi și limbaj în comunicare.Limbajul corporal ilustrat prin comunicarea non-verbală cuprinde o multitudine de gesturi construite din iconuri, semen și simboluri dintre care amintim: mișcarea ochilor, mersul, atingerea, timbrul vocal, fruntea, poziția buzelor, dinamica spațială etc. Ele sunt mijloace prin care stările unei personae pot fi mai greu sau mai ușor identificate. De cele mai multe ori, limbajul corporal este determinat de o situație de comunicare direct. Dacă limbajul verbal în mod usual transmite informații, print intermediul semioticii gestuale putem repera atitudini.Gesturile sunt separate de limbaj, însă sunt, în aceeași măsură, pe poziții de egalitate, oferind deopotrivă elementele necesare identificării semnificațiilor actului de comunicare.
Sunt gesturi care sunt orientate în mod evident pentru a întări, evidenția limbajul utilizat și altele care au clare intenții communicative (în limbajul surdo-muților, gesturile sunt semne). De asemenea, prin utilizarea unor gesturi expresive, intenția devine ușor de receptat de câtre interlocutori, nemafiind necesară folosirea cuvintelor. Cu toate acestea, omul a reușit să controleze aceste gesture: zâmbim celor pe care îi detestăm, transmitem natural sentimente de sinceritate, însă cuvintele sunt mincinoase etc. Tăcerea limbajului corporal este și ea în sine un gest.
Desigur, o serie de lucrări de specialitate din ultimele decenii au analizat încadrarea gesturilor umane care sunt reacția imediată a emoțiile prin care fiecare dintre noi trecem. Este evident că ele creează comportamente, tipare și de aici modele culturale vizibile.Cu toate acestea, începând cu Paul Ekman, s-a considerat că aceste expresii nu sunt doar atribute culturale. Ele sunt și o parte naturală a emoțiilor noastre. Și asta pentru că formăm cu toții o singură specie și avem caracteristici anatomice similare. Prin urmare, fiecare dintre noi prin intermediul societății, a experiențelor de viață facem trecerea de la natură la cultură prin intermediul gesturilor.
În evoluția gestului de la corp la comportament, se cuvine să amintim și atingerile corporale, fie că vorbim despre sărutul galant al mâinilor unei doamne, strângerea viguroasă a mâinilor dintre barbați, fie că analizăm bătaia încurajatoare pe umăr sau îmbrățișările. Și pentru a ilustra pe deplin componenta socio-culturală a atingerilor corporale menționăm faptul că în lumea islamică atingerea trupului femeilor de către străini este interzisă.
O cunoaștere cât mai corectă și mai completă a limbajului corporal oferă posesorului acestor informații un atu important în ceea ce privește interpretarea limbajului și a intențiilor celorlalți. În aceeași măsură, însă, poate să ofere elemente importante pentru autocunoaștere și pentru îmbunătățirea propriului stil de comunicare. Este deja admis faptul că deseori cele mai relații de comunicare sunt obținute atunci când instinctual prin intermediul gesturilor s-a realizat un prim contact înainte ca limbajul să paveze drumul comunicațional.
Un factor deosebit de important în relațiile de comunicare dintre oameni este cel al dinamicii spațiului personal. Acum aproape o jumătatea de veac, Michael Argyle și Janet Dean scriau despre teoria echilibrilui potrivit căreia dacă o persoană tinde prin limbajul corporal să micșoreze distanța dintre el și interlocutorul său, acesta din urma va avea tendința de răspunde în mod contrar pentru a restabili situația de echilibru. Desigur, se poate întâmpla ca reacția să fie una pozitivă și ea să ducă la apropierea dintre persoane, moment în care simțurile tactil și olfactiv devin mai importante decât cel visual. Importanța spațiului vital sau personal în relațiile de comunicare dintre doi oameni este una fundamental pentru reușita relației.
Tipologia gesturilor umane este deosebit de variată și de complexă. Comunicarea verbal este aproape de fiecare data însoțită de gesturei realizate cu palmele și degetele. Gesturile efectuate cu palma în afară poate sugeră intenția de a oferi sau de a apăra; palma deschisă, ridicată pe verticală fiind un semn binecunoscut al universului sălilor de judecată. Un alt model comportamental legat de palme este ascunderea acestora la spate, sau acoperirea gurii cu ele, în special la copii atunci când avem ceva de ascuns sau când am spus ceva ce nu trebuia. Alte două gesturi care implica palmele și care sunt foarte des utilizate de oameni sunt frecarea palmelor și încrucișarea acestora (poziția de rugăciune).
Mult mai puternic diferențiate în rolul lor comunicațional decât palmele sunt degetele. Există o semnificație complexă a fiecărui deget și a simbolului pe care acesta îl reprezintă. Având în vedere aceste aspecte, se consideră că etalarea degetului gros reprezintă o manifestare a superiorității; ridicarea acestuia este identificată sub forma unui OK perceput ca o stare pozitivă sau ca apreciere pentru un lucru bine realizat sau pentru o reușită. Degetele pot arăta direcția, pot fi utilizate pentru insulte, pentru acuze, chemare, negație, când se substituie capului, sau pot devein sugestive pentru a desemna conceptul de bani, indifferent de conotația contextuală sau ilustra obținerea unei victorii personale.
Strângerea de mână poate fi moale sau viguroasă în funcție de starea persoanei sau poate fi efectuată cu brațul rigid pentru a evita o apropiere sau cu el flexibil atunci când apropierea nu alterează spațiile personale ale celor doi bărbați. Mânile la spate, în șolduri, în buzunare sau brațele încrucișate sunt gesture bine conturate în mentalul colectiv umane, fiind de cele mai multe ori ușor de înțeles în carul proceselor de comunicare.De asemenea, brațele ridicate sunt semn de predare, de deschidere a sufletului sau de entuziasm și bucurie.Mâinile ținute în poală și însoțite de frământarea palmelor sunt o indicație certă a unor lupte interioare și a unei stări plină de confuzie.
Un alt gest efectuat cu mânile este trecerea acestora prin păr sau jocul cu șuvițele mai mult sau mai puțin rebele; joc adesea parte component a unui ritual erotic. Desigur dintre gesturile comportamentele care prives mâinile nu se poate să nu menționăm simbolistică politică a stângii și a dreptei. Gesturi frecvente care implică mâinile sunt și apucarea nasului cu două degete, mâna dusă la obraz, falcă sau cap, mângâierea bărbiei, plesnirea peste cap sau față, frecarea rădăcinii nasului sau a frunții etc.
Tot în categoria gesturilor care implică folosirea mâinilor se încadrează și utilizarea brațului cu scop de protecție, fie instinctiv, fie conștient atunci când trecem brațul peste buzunarul în care avem portofelul sau peste geantă ori poșetă. Și nu în ultimul rând poate cel mai elocvent semn reliazat prin utlizarea mâinilor este strângerea pumnului atât ca amenințare, încurajare, cât mai ales sub forma manifestării satisfacției pentru o reușită personală.
Gesturile de mica amplitudine efectuate cu brațele strânse lângă corp sugerează un nivel scăzut al enegiei, urmare fie a oboselii, fie a unei boli, precum și o atitudine defensivă, apatică. Total opus acestora, gesticulația bogată, adesea exagerată indică o persoană plină de energie, veselă, dornică de a transmite entuziasmul său celor din jur. Gestul realizat cu violență denotă o stare de iritare sau intenția de afirmare a unei dominații, precum și manifestarea conștientă a autorității deținute.
Tot în categoria variată a tipologiei limbajului comportamental se încadrează și gesturile efectuate prin intermediul picioarelor. Sprijinirea pe unul dintre picioare, schimbarea frecventăa poziției acestora, direcția lor, plasarea unui picioar peste altul sunt indicații relevante pe care semiotica gestuală ni le oferă spre a înțelege mai bine modalitățile în care decurge actul de comunicare.
O multitudine de gesturi sunt realizate prin intermediul poziției capului, ținut drept, ridicat, lăsat relaxat pe spate, plecat, înclinat în jos sau aplecat într-una dintre cele două direcții. Element fundamental al relației de comunicare, privirea poate să o inițieze sau să îi pună capăt. Depășirea mediei generale în care două persoane se prives de obicei semnifică existent unor sentimente puternice; intensitatea privirii fiind mult mai mare atunci când subiectul ascultă decât când vorbește.
Este evident că fața este cea mai expresivă parte a trupului nostru. Felul în care gesturile sunt reliefate pe fețele noastre, după cum am arătat și mai sus reprezintă un mijloc de exprimare non-verbal foarte important și util. Nu de puține ori s-a spus că în actul verbal, ochii sunt adesea mult mai importanți decât cuvintele. Fruntea transmite interlocutorilor dacă suntem relaxați sau încordați, nările dacă suntem nervoși, în timp ce buzele strânse sunt dovada faptului că suntem preocupați, ezitanți.
Analiza efectuată atent emoțiilor este fundamentală în semiotica gestuală. Spre exemplu, starea de bine, însoțită de zâmbet și râs prespune ca obrajii și buza superioară să fie ridicate, ca pe pielea nasului să fie vizbile crețuri mici, ca dinții maxilarului superior să fie vizibili, în timp ce ochii sunt vii și strălucitori. Spre deosebire de aceste expresii faciale descrise mai sus, atunci când omul este mâhnit, fața sa este palidă, ochii coboară, iar buzele, obrajii sunt aplecate parcă sub propria lor greutate. Fără doar și poate, doar prin raportarea la aspectul comunicațional, putem înțelege pe deplin mișcările corporale.
Zâmbetuleste probabil cea mai puternică armă a gesturilor în procesul de comunicare. Acesta poate fi sincer atunci când este larg, rotund, simetric sau nesincer când este asimetric și durează puțin. În categoria zâmbetelor, întâlnim și zâmbetul dulceag, depreciative sau ironic, relaxat, pe sub mustață, resemnat sau care arată frica.
Importantă în studiul semioticii gestuale este și respirația, aceasta aratând dispoziția persoanei pentru a parcticipa la o activitate. Dacă am încerca după modelul socratic să ne așezăm pe o bancă și să privim trecătorii, în afara vestimentației acestora, le vom observa cel mai ușor mersul. Acesta este unul dintre elementele cheie care ilustrează starea psihică și emoțională a unui individ. De asemenea, mersul unui om este un indicator util pentru a ști nivelul de energie de care dispune în acele momente.
Unul dintre gesturile cele mai întâlnite în zilele toride este mișcarea rapidă a evantaiului pentru a produce curenți de aer; sau, în lipsa unui eventai, cu orice obiect care îi poate lua cu success locul. De altfel, în acțiunile cotidiene umane, adesea inconștiente, o mulțime de gesturi sunt realizate prin medierea obiectelor (jocul cu un pix, cuțitul de bucătprie, telecomanda, cheile de la mașină, sticla de vin etc.) sunt cât se poate de relevante pentru comportamentul nostrum.
Unele dintre cele mai inconștiente gesturi sunt cele care au în centrul lor gura; fie că este deschisă ca urmare a unui fenomen care ne-a surprins, fie ca buzele sunt utilizate pentru a sugera dezgustul sau pentru ca persoane să nu râdă, plângă sau vorbească, fie pentru că este cufundată în gânduri.
III.3. Semiotică, propagandă și manipulare
Din punct de vedere al vocabularului, cuvântul propagandă, așa cum este înțeles și utilizat în prezent are la origine bula papei Grigore al XV-lea (pe numele său real Alessandro Lodovisi) din 1622 intitulată Inscrutabili divinae prin care era înființată Congregația pentru propagarea credinței (Congregatio de Propaganda Fide), organizație care avea ca scop principal coordonarea tuturor acțiunilor pentru răspândirea dogmei creștine, atât în Europa (unde existau conflictele cu reformații), cât și în Asia și America. În ultimul secol, numeroși cercetători au încercat să ofere definiții cât mai exacte și mai complete ale propagandei, creând un cadru general a formelor sub care aceasta este utilizată: prezentarea făcută maselor populare a unei anumite realități într-o manieră deliberată; arta convingerii oamenilor să treacă la concluzii fără a mai examina realitatea utilizând mijloace ale comunicării. Cu alte cuvinte folosirea unor tehnici pentru a determina un număr mare de oameni să accepte punctul tău de vedere ca fiind și al lor și să și creadă în el.
Propaganda folosește simboluri, imagini și reprezentări. Istoria organizării statale a omenirii abundă de tehnici de utilizare a propagandei. Primii care au teoretizat importanță emoției în demersul comunicativ al transmiterii informației prin care se produce manipularea au fost Aristotel și Cicero. Două milenii mai târziu, regimurile totalitare au pus în practică atât controlul emoțiilor, cât și convingerile anticilor potrivit cărora amăgirea și înșelarea populației erau legitime pentru un monarh și acesta trebuie să fac uz de toate mijloacele pentru a reuși acest lucru. În secolul XX, propaganda beneficiază de dezvoltarea mass-media (ziare, radio, cinematograf, apoi tv și new media-internet) și de instituții proprii. Germania și U.R.S.S. vor duce la perfecțiune arta propagandei alăturând acesteia cenzura: întâi înlăturau orice alte idei și opinii pentru a face loc singurului adevăr posibil, cel al lor.
Jean-Marie Domenach identifică cinci reguli ce asigură o eficiență sporită demersului propagandistic: regula simplificării și a inamicului unic (prin idei simple, repetate periodic, maselor li se arată un inamic comun, ușor de identificat și de urât pentru că prezintă doar trăsături negative), regula deformării și a caricaturizării (propaganda se poate desfășura doar în anumite condiții; prin urmare, dacă realitate nu convine, ea trebuie schimbată), regula orchestrării (pentru reușita propagandei, este obligatoriu să se repeta aceleași teme, bine definite, pe toate sursele posibile), regula transferului (artizanii propagandei știu foarte bine că este mult mai utilă interpretarea rău voitoare a adevărului decât minciuna, fiind astfel neapărat necesar ca propagandă să plece de la un substrat real pentru a deveni credibilă în ochii mulțumii), regula unanimității și a contagiunii (această regulă este prezentă mai mult în regimurile totalitare acolo unde propaganda este guvernată de iluzia obținerii unanimității în toate domeniile).
După cum argumenta Serge Moscovici, cea mai importantă invenție a timpurilor moderne poate fi cu ușurință identificată în persoana individului. De-a lungul istoriei umanității până în epoca Renașterii, omul s-a raportat întotdeauna la un grup, la un noi de care îl legau diverse norme sociale. Acum el se raportează la eu însumi ceea ce presupune a nu accepta o opinie decât după cântărirea argumentelor în mod imparțial fără a fi supus vreunei presiuni din partea unei autorități sau a unei certe majorități. Și totuși, lucrurile sunt departe de a fi așa. Odată parte a unui grup, individul acționează în concordanță cu acesta: se poate foarte bine oberva cât de ușor este influențat un individ de prietenii săi, de colegii de serviciu sau cât de repede se supune șefului sau ordinelor primite de la partid. Aceste concluzii dublate de faptul că de cele mai multe ori calitățile unei persoane se diminuează atunci când aceasta se manifestă în cadrul unei mase de oameni au generat aserțiunea conform căreia nivelul unei comunități umane se apropie de cel al membrilor săi din stratul cel mai de jos.
De asemenea, este foarte important faptul că grupurile și masele trăiesc sub imperiul emoțiilor puternice; stimularea și dirijarea acestora putând foarte ușor să se transforme într-o cale pentru a le controla. Sugestia este cea care poate să permită realizarea acestui lucru pentru că oferă maselor iluzia că ele sunt cele care au luat decizia fără a fi influențate. Imaginarul mulțimii stă sub semnul unor cuvinte și expresii precum imprevizibil, violent, maleabilitate, delir social, beție colectivă, magnetismul mulțimilor entuziasmate etc. și presupune existența unui spațiu în care aceasta să se manifeste și din care să se adreseze prin intermediul tuturor canalelor media pentru satisfacerea revendicărilor sale (de cele mai multe ori, acest spațiu este o loc public capabil să găzduiască un număr mare de oameni și suficent de expresiv din punct de vedere simbolic).
Dată fiind prezența tot mai activă a maselor, politica are ca sarcină să le organizeze, să le ofere o persoană cu care să se identifice și față de care să simtă o admirație sinceră; o persoană care să transforme o colectivitate de indivizi într-un individ colectiv. Mașina de masificat oameni, așa cum îi spune Moscovici, îi face pe aceștia iraționali și stopează guvernarea prin rațiune lăsând un gol social format din emoții inconștiente gata să erupă în orice moment și să creeze un haos social de pe urma căruia numai anumite persoane pot beneficia. Psihologia maselor confirmă că politica este forma rațională de exploatare a fondului irațional al maselor. Eliberarea acestor forțe iraționale face din conducător singura soluție. Adeziunea maselor față de conducător se datorează faptului că acesta din urmă le oferă într-un limbaj simplu și colorat raspunsurile pe care masele le asteaptă. Liderii se folosesc de energia pe care masele o extrag din visele și iluziile pe care ei le oferă. Atunci când ele lipsesc sau se diminuează, colectivitățile cad în derută și panica devine forța care umple golul. Singurul remediu este liderul, acel om capabil să restituie maselor obiectul venerației.
Portretul comun al liderului este tare greu de întrezărit întrucât orice analiză bazată pe rațiune și concepte bine structurate științific nu pare să ofere cheile necesare dezlegării enigmei. Principalul atribut al liderului și elementul esențial al adorării sale de către masele de oameni este carisma. Cuvânt des folosit acum, dar puțin definit și foarte puțin clar în mintea maselor, carisma este acel har, acel ceva sau acel nu știu ce pe care unii oameni îl au și care emană autoritate și încredere absolută. E de ajuns pentru oameni să îl vadă pe acest lider carismatic, să fie în același spațiu cu acesta și să primească și câteva cuvinte din partea lui pentru a-l urma până la sfărșit. Magnetismul înseamnă putere.
Desigur că un asemenea lider beneficiază din plin de carisma sa atunci când la nivel social se constată o ruptură în tot ce înseamnă stat de drept. În astfel de situații, departe de cotidian, masele așteaptă, caută pe cel ales, pe cel care să repună neobișnuitul în obișnuit. Carisma este însă și o armă a cărei tăiș este dublu: liderul carismatic este în același timp și deasupra tuturor și asemeni celorlalți.
Numeroase clasificări au fost elaborate în încercarea științifică de a interpreta omul-lider și de a-l structura pe categorii. În lucrările sale de filosofie a culturii și de estetică, germanul Spranger a argmentat că fiecare ființă umană este deținătoarea unor predispoziții care se manifestă de regulă într-o măsură mai mare în ceea ce privește acțiunile comportamentale și care atunci când vorbim de lideri politici ne pot sugera noi căi pentru înțelegerea strategiilor și a intențiilor acestora. Spranger identifică pe baza acestor predispoziții șase tipologii de caracter: omul pragmatic, omul teoretic, omul estetic, omul dominator, omul religios și omul social. Omul pragmatic este un adept al vieții economice și se bazează în mod cert pe principiul utilității și al eficienței economice, dând dovadă de egoism. Omul teoretic este supus construcțiilor intelectuale și gândirii logice, fiind individualist și nereușind să aplice teoriile sale. Omul estetic caută semnificația frumosului, împarte scenele de viață potrivit unor criterii estetice și nu uzează în mod practic de o gândire teoretică. Omul religios este axat pe o cu totul altă direcție la nivel social, viața materială, practică nefiind parte a preocupărilor sale imediate. Omul dominator este liderul politic. El își dorește să obțină dominația asupra oamenilor și de aceea se folosește de orice mijloc pentru a-și îndeplini această dorință.
IV. Campania de relații publice:
„Copiii în bucătărie” (studiu de caz)
Motto: Bucataria noastră este peste o "bucătarie clasică de firmă la redacție", dar nu ceva super-profi pentru caă, în final, noi ne adresăm oamenilor care gatesc din plăcere, acasă de cele mai multe ori, și nu în bucătării industriale. Mai mult decât atât, zilnic în bucătărie întâlnești oamenii din celelalte redacții (Top Gear, Good Homes), oameni pasionați de gătit… așa că se gătește zilnic. Sesiuni foto nu avem în fiecare zi, însă atunci când pregătim mâncarea care va intra în paginile revistei, pot spune cu mâna pe inimă că acea zi devine highlight-ul lunii pentru toți colegii. (Cristina Mazilu, redactor-șef Good Food)
IV.1. Scurt istoric al revistei Good Food
Revista BBC Good Food este singura revistă de gatronomie din lumea presei scrise din România. Aparținând Intact Media Grup, revista este deja în competiția specifică economiei de piață de peste șapte ani. Good Food România este o franciză a celebrei reviste aparținând BBC care își propune o abordare diferită a ceea ce reprezintă arta culinară. Grupul țintă de cititori ai revistei este cel al femeilor active social, cu vârsta cuprinsă între 25 și 50 de ani, cu studii superioare și un nivel financiar foarte ridicat. Good Food și-a construit strategia de comunicare pentru a relaționa cât mai mult cu cititorii săi prin intermediul mai multor campanii, printre care amintim: Street Delivery, Kihi Kika, Târgul de Crăciun, Bucharest Food Festival, Campionatul de gătit în aer liber. După cum se poate observa, Good Food România a inițiat o serie de sesiune de live cooking shows (gătit în public).
Din punct de vedere al caracteristicilor și consumului editorial, Revista Good Food a fost lansată pentru prima dată în decembrie 2005, are o apariție lunară, într-un format de 132 de pagini, color, 228X300, având o distribuție națională. Din punct de vedere al conținutului, acesta este bogat în imagini, atractiv, și structurat în mai multe rubrici permanente: rețete și meniuri, noutăți fierbinți, copiii în bucătărie, dietă și nutriție, goodfood lifestyle, concursuri și quiz-uri. Numerele revistei sunt tematice, fiind ocazionate și de aspectele curente ale vieții sociale Românești. Spre exemplu, ultimele două numere au fost prilejuite de sărbătoarea religioasă a Paștilor și de apropierea zilei copiilor de pe 1 iunie.
Este deja un dat al lumii de comunicare din prezent faptul că am intrat într-o nouă era comunicațională prin utilizarea tot mai frecventă a rețelelor sociale prin intermediul internetului (Facebook, Twitter, Google +, bloguri etc.). Good Food România este foarte activă în ceea ce privește new media, site-ul oficial al revistei fiind un întreg univers în care o multitudine variată de reclame publicitare sub formă de imagini-text ne cotropesc simțul vizual într-o tentativă de a ne cuceri asemeni blietz krieg-ului germanilor de la începutul celui de al doilea război mondial.
Istoria culturii, istoria imaginarului, antropologia culturală sunt domenii de specialitate care în ultima perioada au aprins imaginația societății umane. Tot mai multe studii sunt orientate către tipurile de modele culturale culinare. Direcțiile de cercetare sunt extrem de variate, gastronomie oferind pasionaților o gama foarte bogată de subiecte. Pentru citiorul modern, informațiile despre istoria artei culinare sunt de interes major, prin raportarea la acestea, identitatea sa având, în mod special, argumente valide de manifestare publică. Încă din momentul în care pregătirea pâinii a reprezentat linia de separație între omul nou și omul vechi, între civilizat și necivilizat, gastronomia a fost un element al afirmării identității culturale a grupurilor umane.
Modelele culturale pe care arta culinară le generează sunt legate de gust și de relația dintre ingrediente în triunghiul acru/dulce/sărat; de dualismul dintre foame și sărăcie, respectiv abundență și lux. Gastronomia se preocupă nu doar de gust și modalitățile de pregătire a hranei, ci și de o aspecte care țin de estetică. Prin urmare, importante în acest proces devin tacâmurile, vesele, ambientul, prin locația în care se servește masa, modalitățile în care preparatele sunt aduse la masă, profesionalismul bucătarilor și al chelnerilor etc. O altă temă preferată pentru istoria artei culinare este cea a spațiilor de luat masa, în care un rol deosebit îl are astăzi prezentarea restaurantelor și a atracțiilor oferite de acestea.
IV.2. O slujbă la Good Food
Sub raport comunicațional, dacă prin cărțile de istorie citim că în revoluționarul secol XIX-lea societatea românească era sub puternica influența franceză, astăzi, mai mult decât oricând în era galopantă a unei globalizări al cărui înțeles ne scapă, suntem sub influența lingivstică și socială „americănească”. De altfel, numele Good Food intră în aceeași categorie. Tot în această direcție, denumirile slujbelor (mai cunoscutele jobs, joburi) sunt explicate tot în engleză. La fel de adevărat este că acest curent a creat și va crea anumite tipare și modele culturale formate din oameni care își însușesc conceptele de limbaj și comportament care le reprezintă.
Barierele lingvistice sunt adesea greu de depășit. Iată de ce este extrem de important felul în care o persoana se prezintă pe sinte (sau o organizație, în exemplul nostru). Am ales pentru a exemplifica această situație un anunț recent al revistei Good Food. Un anunț legat de un post vacant în cadrul organigramei organizației. „Căutăm food editor” poate fi unul care să atragă și care în același timp să provoace în rândurile celor care citesc titlul o ușoară nedumire. Chiar dacă, printre aceștia sunt persoane care cunosc limba engleză. În aceste condiții, este nevoi de mai multe explicații. Good Food România și-a prezentat nevoia de resursă umană într-un mod informal, plăcut lecturii și plin de un entuziasm care să te contamineze. În același timp însă, cerințele sunt serioase și exigente. La lecturarea textului, în situația în care nu te regăsești printre cei care dețin competențele cerute, cu siguranță simți o părere de rău. Oricare ar fi situația în care se regăsește cititorul, nu va uita nici mesajul plăcut, debordând de energie, nici familiaritatea cu care este scris. Chiar și un anunț de asemenea fel poate convinge oamenii să cumpere revista.
Pentru a fi un bun food editor, este nevoie de cunoștiințe practice culinare, inventivitate și plăcerea și abilitatea de a scrie și comunica simplu și pe înțelesul tuturor despre preparatele gastronomice care iau viața prin acțiunea mâinilor tale. Cu alte cuvinte, nu e de ajuns să știi să gătești, trebuie să faci din asta o poveste. Una care să atragă, să convingă și să poate fi vândută. Iată cerințele postului vacant la Good Food:
Adică ce căutăm noi e o specie dubioasă de jurnalist care nu doar că scrie bine, dar gătește minunat și jonglează cu grație între print, online și mixer. Job-ul e full time si se cheamă Food Editor, dar de fapt trebuie să:
• știi să gătești, dar la fel de bine să știi să scrii despre asta
• cunoști tot ce mișcă prin oraș: restaurante noi, băcănii cu bunătăți, unde se găsesc cele mai bune prăjituri, de unde poți cumpăra lemongrass, în ce piață se vinde coriandru
• nu te sperie munca pe teren, știi ce înseamnă reportajele, iar poveștile cu mâncare sunt preferatele tale
• știi ce înseamnă “cornflour”, astfel încât să nu ajungem să punem mălai în crema de vanilie
• poți concepe nu doar rețete, cât meniuri întregi
• să nu te sperii dacă ai de gătit zeci de macarons și o oală de borș.
Seriozitatea informală a demersului comunicațional este întârită de organizația prin cuvintele următoare: De asememea, trebuie să știi că munca in redacția GoodFood înseamnă și deadline-uri strânse, nu doar cupcakes with sprinkles on top.
Primul pas al interacțiunii între echipa Good Food și persoanele doritoare să devină parte din această lume culinarăse face prin intermediul cuvântului limbaj:Dacă ți se pare că te încadrezi în cele de mai sus, îți așteptăm CV-ul la [anonimizat] asemenea, scrie-ne 1000 de caractere în care să ne convingi să te vrem cu noi în redactie.
După cum aminteam mai sus, textul este redactat după normele construirii unei apropieri între comunicator și receptorul mesajului comunicațional. La finalul anunțului sunt ultime considerații în care sunt menționate două dintre membrele echipei de redacție Good Food România. Sigur că nu cititorul nu le cunoaște și poate nu o va face niciodată. Cu toate acestea, mesajul este scris ca și cum noi și cele două persoane am fi prieteni de când lumea și pâmântul, cum zic românii:
P.S #1: Cristina n-o sa vorbească cu tine dacă mănânci vită well done
P.S #2: Oana o să te convingă să mănânci bacon zilnic
P.S. #3: Amândouă au o fixație cu usturoiul, așa că o să vrea să-l pună în toate rețetele. Trebuie să le oprești!.
Anunțul pentru postul vacant de la Good Food România datează de la sfârșitul lunii martie a anului curent. Date fiind strategiile sale care îmbină într-un mod profesionist relațiile publice și semiotica comunicațională, sunt siguri ca nu puține au fost cererile primite pe adresa redacției.
IV.3. Copiii și arta culinară- o strategie de comunicare
Uitați de istoria clasică, însă importanți pentru viitorul omenirii, copiii au devenit în ultimul secol o atracție din ce în ce mai importantă pentru strategiile de marketing. Din punct de vedere al simbolisticii pe care aceștia o reprezintă, putem vorbi de puritate, inocență, candoare, zâmbete, râsete, speranțe și visuri pentru viitor. O investiție de orice fel care implica în mod direct copiii și care are menirea de a-i plasa în mijlocul construcțiilor mentale pentru viitor denotă responsabilitate, umanism și considerație pentru aproapele tău. Toate aceste considerente sunt bine valorificate din punct de vedere al strategiilor de comunicare.
După cum amintea mai sus, revista Good Food și-a propus ca grupul țintă al obiectivelor sale editoriale să fie format din femei cu un venit ridicat și cu o vârstă cuprinsă între 25 și 50 de ani. Cel puțin pentru prima perioada a acestui interval, se poate în majoritatea cazurilor să descoperim un subgrup țintă: tinerele mămici. Iată și unul dintre motivele pentru care un segment important al conținutului editorial al revistei, precum și a evenimentelor de comunicare elaborate sunt dedicate coplilului. Good Food a vizat să creeze posibilitatea ca părinții și copiii să poateă petrece timpul împreună într-un mediu cât mai antrenant și cât mai variat.
Având în vedere cele amintite mai sus, la finalul anului 2008, Good Food a inițiat campania „Copiii în bucătărie”. Scopul acesteia este de a iniția copiii în domeniul vast și apetisant al artei culinare prin intermediul articolelor și rețetelor din revistă, adaptate capacităților micilor bucătari și prin organizarea unor evenimente complexe în care un segment important să fie rezervat gătitului în public, după cum afirmam mai sus.
Unul dintre primele evenimente de acest gen a fost prilejuit de lansarea filmului Madagascar 2 în luna noiembrie a anului 2008. În complexul Cityplex din City Mall, Good Food a atras mai mulți parteneri și a creat un întreg univers pentru micii pasionați de film și de „bunătățile” produse de bucătăriile moderne. Vzibilitatea proiectului a fost asigurată de canalele de comunicare ale trustului Intact Media Grup, de promovarea realizată prin intermediul comunicatelor de presă, în cadrul cărora imaginile au fost excelent alese, precum și de utilizarea eficiente a posibilităților eferite de social media, atât pentru Good Food, cât și pentru partenerii evenimentului: Editura Nemi, Zeo, Ro Image și Cityplex..
Mesajele comunicaționale ale campaniei „Copiii în bucătărie” sunt astfel construite încât transmit veselie, energie și invită la implicare. Cuvintele sunt calde, informale, crează apropiere între comunicator și receptorul mesajului. Comunicatorii campaniei sunt personajele bune dintr-o poveste pentru copii care trebuie să îi încânte și să le dezvolte imaginația:
Rețeta a fost simplă: se ia o revistă degastronomie numită Good Food, care are ocampanie grozavă de inițiere a copiilor în alebucătăriei, se adaugă o editură pe numeNemi, care și-a făcut deja un renume din aaduce copiilor cărți deosebite și filmeanimate îndrăgite, se înnobilează totul cuprieteni buni pe care te poți baza oricând:Zeo, Ro Image, Cityplex, se coace totul înbucătăria redacției Good Food, la căldurasufletelor și a minților echipei Good Food,se ornează cu ananas, mango, kiwi, cocos,portocale, mandarine și banane proaspete,se decorează sala evenimentului cu planteexotice și se servește evenimentul cât e cald,alături de mulți copii frumoși, isteți,debordând de energie, de veselie, de viață, șide mândrii lor părinți, care folosesc ocaziapentru a petrece câteva ore magice cu noi.Cam asta ar fi povestea extraordinară avizionării unui film animat, Madagascar 2, pecare am reușit să îl aducem în premierăprietenilor revistei Good Food și ai campanieiCopiii în bucătărie, la un sfârșit de noiembrie, într-o sâmbătă în care, minune!, a nins!
Echipa cominicatorilor s-a întâlnit de dimineața pentru a pune în practică întregul scenariu pe care copiii aveau să îl parcurgă și trăiască înainte și după vizionarea filmului. Ambianța și decorul construit după toate normele cromatice care crează un sentiment de căldură ce generează zâmbet și voie bună, au fost însoțite de sucuri și salate din fructe. Decorul era construit în mod special prin utilizarea unor plante care să ofere copiilor imaginea unei mini jungle pentru a-i aduce în starea de confort și în zona arealului de așteptare pe care o aveau din partea părții a doua a filmului Madagascar
Încă de foarte de dimineață, când nici nu îndrăznea să se lumineze bine de ziuă, Ana, Florian, Irina, Elena, Adriana, Valentina, pe scurt echipa Good Food, au tulburat liniștea din City Mall cu zgomotul mixerelor care pregăteau de zor sucuri proaspete de fructe exotice pentru oaspeți. Curând, platourile s-au umplut de delicioase salate de fructe, atât de apetisante prin parfumul și culoarea care au început să înveselească mohorâta zi denoiembrie. Prietenii de la Cityplex au aranjat de zor plantele care urmau să creeze o atmosfera de adevărată mini-junglă prin care copiii urmau să zburde alături de un leu paraleu, blând și prietenos, înainte de a-și vedea personajele preferate făcând același lucru pe ecranul cinematografului. Timpul a zburat de-a dreptul și primii curioși și-au făcut timid apariția, urmați de restul oaspeților, mici și mari, cu toții deopotrivă de veseli.
Ca orice început, primele relații dintre comunicatori și receptorii mesajului au fost mai timide și mai reținute. Odată cu trecerea timpului, decorul, zâmbetele și buna dispoziție a celor care construiese evenimentul i-au cucerit pe micii participanți la distracție. Adaptarea la lumea copiilor a presupus recurgerea la un set aparte de simboluri, semnuri și gesturi comportamentale. Ludicul și-a intrat aici deplin în rol, fiecare a purtat câte o mască amuzantă și printre sucurile și fructele mâncate, s-a alergat, s-au imitat strigătele din junglă, s-a colorat. Cu toate acestea, copiii nu erau singuri ci însoțiți de cel puțin unul dintre părinți. Prin urmare, un al doilea element important al strategiei de comunicare a fost atraregea acestora. Adulții cumpără revista, prin urmare, mulțumind copiii, modifici considerabil și emoțiile părinților acestora, mult mai deschiși la dialog, mai senini și mai receptivi la mesajul pe care comunicatorul îl are de transmis. Înainte de începerea filmuluis-a discutat despre alimentația sănătoasă a copiilor, sărbătorile nu prea depărtate, secvene ale cotidianului social, elemente utile în crearea unei apropieri între comunicator și receptor:
La început sceptici, tăcuți și nu foarte cooperanți, cei mici au devenit mai târziu zburdalnici și zgomotoși ca niște maimuțele, desigur grație energiei date de munții de fructe care au dispărut ca prin minune în burtici de pitici. Ne-am jucat, am făcut haz de măștile haioase oferite de Nemi și purtate de fiecare, am colorat cu mult talent planșele cu personajele principale ale filmului, ne-am făcut noi prieteni, am schimbat păreri despre revistă și despre campanie, sfaturi despre alimentația sănătoasă a copiilor, gânduri despre sărbătorile care nu erau departe, și-uite-așa s-a apropiat momentul mult așteptat al filmului. Cu mic, cu mare, ne-am îndreptat spre sală, nu înainte de a ne fi fotografiat pentru a păstra amintirea unei zile de neuitat.
Toate recomandările sociale sunt construite fie pe importanța primei impresii, fie pe irelevanța acesteia în raport cu calitățile și conținutul unui produs/eveniment. Un comunicator bun știe că și ultima impresie este deosebit de importantă pentru viitorul relațiiei sociale bazată pe comunicare:
Surprizele nu s-au încheiat însă aici, căci, la ieșirea din sală, toți au primit noi cadouri de la Good Food și de la Nemi, constând în reviste, cărți și fructe.Ne-am luat rămas bun promițând că evenimentele de acest fel nu se vor opri aici.
Succesul campaniei a fost reliefat prin dezvoltarea deosebită pe care campanii Good Food „Copii în bucătărie” a avut în următorii 5 ani. Periodic, o serie de evenimente au fost realizate și au implicat acțiuni de promovare, gătit în public sub forma unor competiții pentru copiii, articole pentru o alimentație complexă și sănătoase a copiilor etc. (a se vedea și imaginile din anexele prezentei lucrări). Din punct de vedere al raporturilor dintre semiotică și relații publice, Good Food a apărut pe o nișă a pieței publiciste românești pe care a inițiat-o și mai apoi ridicat-o la un alt nivel din punct de vedere calitativ și social.
IV.4. Inițiați copiii în tainele bucătăriei
Într-o campanie Good Food România care conține aceleași cuvinte precum cele folosite de noi în denumirea subcapitolului acesta, redacția revistei și-a propus înainte de toate să transforme o parte din acțiunile cotidiene ale fiecărei persoane în unele efectuate din plăcere. Rutina vieții de zi cu zi, greutățiile de la serviciu, o serie întreagă de activități pe care trebuie să le facem pentru simplul motiv că ne simțim obligați și răspunzători pentru ele, sunt motive pentru care adeseori ne lipsește zâmbetul și plăcerea de a trăi. De multe ori, între copii și părinți există o linie care îi separă chiar dacă se găsesc la mai puțin de un metru unii de alții. Copiii se uită la televizor sau calculator și sunt adânciți în acestea ori în lecțiile pentru școală în timp ce părinții sunt fie la bucătărie, fie în alte locații care le necesită prezența.
Având în vedere toate aceste realități, Good Food a încercat să promoveze faptul că în multe cazuri lumea copiilor și a adulților se poate uni și construi clipe plăcute pentru întreaga familie. Și una dintre ocaziile cele mai bune este tocmai pregătirea hranei. Tocmai pentru că face parte dintre nevoile de bază ale oamenilor, gătitul presupunând acțiuni care se repetă la intervale scurte de timp, promovarea implicării copiilor în pregătirea mesei de zi cu zi este o soluție viabilă pentur familie în opinia comunicatorului:
Pe lângă faptul că este distractiv, gătitul este unul dintre cele mai importante deprinderi pe care un copil le poate învăța. Dacă veți ține sesiunile de gătit în ritmul copilului, dacă veți alege rețetele cu grijă și veți păstra siguranța, toată lumea se va distra de minune!
Desigur, prezența copiilor în bucătărie alături de părinți presupune o grijă sporită în alegerea rețetelor, a veselei utilizate, precum și în a feri copilul de eventuale accidente. În schimb, gătitul devine mult mai distractiv, fiind plin de zâmbete și bună dipoziție. Un bun articol care trebuie să convingă pe cel care citește de valabilitatea argumentelor sale trebuie să puncteze cât mai clar și mai precis efectele pozitive ale metodelor descrise. Iar când acestea fac referire la copii, mai mult decât oricând trebuie săa sigure grupul țintă vizat, părinții, de faptul că mesajul le asigură nu doar o interacțiune frumoasă cu proprii copii, chiar îi ajută pe aceștia să își dezvolte calitățile și capacitățile și să aplice deprinderile din bucătărie altor aspecte ale vieții lor de zi cu zi (școala și jocurile din afara acesteia):
Ca adulți, tindem să uităm câte lucruri sunt de învățat dintr-o lecție de gătit. O tactică pe care am fost sfătuit să o folosesc în timp ce o învățam pe fiica mea cea mică tainele lumii înconjurătoare a fost aceea de a-i explica fiecare senzație nouă; dacă atingea blană pentru prima oară, noi îi repetam cuvântul “moale”. Acum aplic această tactică când îi învăț pe copii să gătească. Îi las să ridice, să miroasă, să simtă și să guste cantități mici de ingrediente. Apoi îi pun să repete noțiunea de câteva ori pentru a se familiariza cu ea. Veți fi uimiți cât de mândri vor fi copiii când vor ști denumirea ingredientului următoarea dată când îl întâlnesc.
Prima observație pe care o putem face citind rândurile de mai sus este strict legată de aceeași strategie de comunicare prin care se creează o punte de legătură între comunicator și receptorul mesajului. Aceasta relatarea informală a mesajului care sugerează o familiaritatea între cele două părți este o caracteristică specifică marketingului relațional al Good Food România. În cazul de mai sus, se utilizează un exemplu practic, personal al comunicatorului prin care ai senzația că nu este vorba de un articol de promovare ci de o discuție dintre două mame care întâmplător au găsit câteva minute între casă și serviciu pentru a se saluta și povesti câte ceva din lucrurile care li s-au mai întâmplat. Dincolo de realitatea și corectitudinea îndemnurilor promovate de articol, rolul acestuia este să determine pe cititor să gândească, simtă și chiar să pronunțe cu voce tare un „da, așa e; au dreptate ăștia; așa făcea și mama și bunica cu mine” și să îi facă să își promită că vor întrebuința îndemnurile din articol. Mama și fiica gătind împreună nu este doar un clișeu sau o tradiție a societății umane. Esteun liant comunicațional și emoțional foarte puternic din punct de vedere imaginar și social.
Avantajele implicării unui copil în tainele fascinante ale artelor culinare sunt directe și în ceea ce privește pregătirea lui pentru școală și viață. Prin curioziatatea și atenția părinților, el poate primi informații despre procesele chimice care au loc între substanțele și ingredientele folosite, despre unitățile de măsură și calculele aritmetice. De asemenea, citind și rostind rețele, abilitățile sale comunicaționale se îmbunătățesc considerabil. La fel și cultura sa. Și să nu mai vorbim de dexteritatea pe care cei mici o vor dobândi jonglând cu vesela și instrumentele culinare:
Alte beneficii în urma unei lecții de gătit:
• Matematică: Copiii mai mici pot număra ingredientele, iar cei mari pot face adunări și scăderi folosind cantități. Citiți cantitățile din rețetă și numărați cu voce tare pe măsură ce preparați.
• Știință: Explicați copiilor procesele care au loc în cuptor sau în tigaie și de ce.
• Scris și citit: Vor citi etichete și rețete, apoi vor compune rețete proprii. Copiii vor fi entuziasmați de păstrarea unui jurnal de bucătărie.
• Geografie: Explicați-le de unde provin ingredientele și preparatele, indicându-le pe hartă.
• Lexic: Gătitul este plin de cuvinte necunoscute, care vor îmbogăți vocabularul copilului tău.
• Dexteritate: În loc să-i lăsați să facă mizerie, mai bine îi învățați cum să mânuiască ustensilele pentru o eficiență maximă.
O certitudine care nu trebuie neglijată atunci când relaționăm și comunicăm cu copiii este că aceștia se plictisesc destul de repede. Prin urmare, sfaturile Good Food România sunt de alege rețete simple, care nu necesită un timp îndelungat de pregătire. De altfel, potrivit comunicatorului, pentru copii contează și dacă produsul culinar poate fi degustat imediat sau la puțină vreme după realizarea sa:
Copiii se plictisesc repede, așa că alegeți rețete scurte, pe care le pot gusta pe măsură ce le prepară.
În cadrul unui curs recent de gătit pentru copii am preparat pesto, pâine și prăjituri. Rețeta care a avut cel mai mare succes a fost cea de prăjituri, căci puteau fi servite imediat după coacere. Toți s-au distrat în timp ce au frământat coca pentru pâine, numai că până a crescut coca, copiii deja uitaseră de ea.
Alegeți rețete pe care copiii deja le cunosc sau întrebați-i ce le place să mănânce și ce anume ar vrea gătească dintr-o carte de bucate.
Formează un viitor chef!
Intenția Good Food este aceea de a intermedia relația dintre părinte și copil în lumea gastronomiei și de a contribui la deprinderile și la cultura culinara a acestuia din urmă, într-o etapă a vârstei sale cuprinse între 8 și 12 ani: Aceasta a devenit misiunea mea pentru cursurile de gătit cu copii – învață-ți copilul să gătească ceva nou în fiecare lună, începând cu vârsta de opt ani, apoi când ajunge la vârsta de 12 ani, va cunoaște deja 48 de rețete și, mai important, va deprinde majoritatea tehnicilor în bucătărie.
După cum aminteam mai sus, foarte importantă în activitatea de gătit este asigurarea securității copiilor. Este esențial să nu se taie, să nu alunece pe suprafețele umede din bucătărie. Și pentru aceste lucruri, e nevoie ca acestora să li se dea sub supraveghere sarcini potrivitei vârstei lor:
Nu este niciodată prea devreme să înveți copiii arta gătitului. Cu toate acestea, ei trebuie feriți de accidente și învățați să gătească în siguranță. Din acest punct de vedere, mulți părinți nu știu ce să le permită copiilor să facă. Fiona Hamilton-Fairley, directorul Școlii de gătit pentru copii din Acton, vestul Londrei, ne împărtășește experiența sa: “Lucrăm cu copii începând de la vârsta de 3 ani. Cei între trei și cinci ani adoră să măsoare cu linguri și să amestece. La vârsta de șase ani deja sunt capabili să radă brânza, să curețe fructele și legumele în siguranță. În jurul vârstei de șapte, opt ani îi învățăm să mânuiască cuțite ascuțite într-un mod cât mai sigur. Apoi, la vârsta de nouă, zece ani copiii sunt capabili să îndeplinească sarcini majore, sub directa noastră supraveghere. Dacă nu aveți încredere să lăsați copiii să folosească cuțite ascuțite, folosiți cuțite mici cu vârful rotund, cunoscute și sub denumirea de cuțite pentru tomate.
Întotdeauna începeți prin a vă spăla pe mâini și explicați copiilor de ce este importantă igiena. Dacă au nevoie de un scaun pentru a ajunge la suprafața de lucru, aveți grijă ca aceștia să nu alunece. Puneți o cârpă umedă sub suprafețele de tăiat pentru a nu aluneca. Dacă gătiți cu copii pe care nu-i cunoașteți îndeajuns de bine, verificați dacă au vreo alergie la mâncare.
Se poate pune întreaga construcție comunicațională referitoare la „Copii în bucătărie” sub afirmația că deși aceasta este o lume a adulților, ea este creată pentru copii.
IV.5. Good Food în comunicatele de presă
După cum am analizat pe parcursul lucrării noastre, evenimentele sunt în zilele noastre mai mult decât oricând orientate spre publicitatea și spre promovarea scopurilor și produselor organizației. Este foarte importantă, prin urmare, modalitatea în care comunicatorul relaționează cu mass media pentru ca aceasta să preia comunicatele sale de presă și să îi asigure succesul evenimentului și implicit al afacerii. Fiecare fragment al textului care compune comunicatul de presă trebuie să fie bine gândit din toate punctele de vedere și trebuie să convingă atât jurnalistul că reprezintă o știre care merită publicată, cât și cititorul că merită săparticipe la evenimentul organizat de comunicator.
Iată motivul pentru care Good Food își începe în forță comunicatul de presă care anunăt un eveninent în care cititorii găteau și luau masa împreună cu redacția revistei: Duminică, 10 iulie, la Afi Palace Cotroceni, în cupola centrală, se lasă cu dezmăț culinar!. Abia după această introducere directă, provocatoarea, cititorilor li se spune ce li se pregătește, unde și cum pot participa:
Dacă vrei să ne cunoști mai bine, dar și pentru că ne place să gătim din plăcere, echipa Good Food te invită la masă alături de prietenii săi! Intră pe site-ul www.goodfood.ro/la-masa să te înscrii, alegând momentul zilei în care vrei să iei masa alături de noi. La final, punem pe masă și premiile Good Food.
Regăsim lumea apropiată, informală care este parte a strategiei Good Food România. De altfel, tocmai în această direcție sunt create și aceste evenimente în care comunicatorul și cel vizat de mesaj interacționează, comunică și devin parte din aceeși lume. Oamenii vor mai multe decât oricând o poveste, nu o dată statistică. Cititorii sunt dornici să cunoască oamenii din spatele unei organizații, iar aceștia sunt nerăbdători să arate că sunt oameni, că se bucură, râd și se întristează în același ritm social ca noi toți.
De regulă, orice comunicat standard trimis redacțiilor conține și un citat al unuia dintre reprezentanții organizației. Acesta în cele câteva rânduri trebuie să mobilizeze cititorii, să esențializeze motivele care au dus la organizarea evenimentului și prin intermediul acelor cuvinte să transmită și emoții și parte din felul ei de a fi. Iată scurta declarație cuprinsă în comunicatul nostru:
“Știm că cititorii Good Food sunt curioși să afle ce este în spatele rețetelor din revistă așa că propunem o experiență de primă mână: duminică îi scoatem la masă de dimineață până seară. Vom pregăti pentru ei micul dejun, prânzul și cina, dar avem și alte surprize pentru bucătarii de plăcere”, a declarat Cristina Mazilu redactor-șef al revistei Good Food.
Comunicatul de presă continuă cu paragrafele care anunță programul evenimentului; în cazul studiat de noi preparatele culinare care vor fi servite și cei care sunt responsabili de realizarea acestora. Din studiul acestora: mic dejun, prânz și cină, se pot dezvolta o mulțime de considerații legate de dietă, mâncare sănătoasă, trialogul culinar dintre dulce, acru și sărat etc. În opinia noastră, micul dejun e prea apropiat de prânz, totuși:
Astfel, ziua de duminică va avea trei momente speciale. Micul dejun te va încânta cu biscuiți de ovăz și suc proaspăt de portocale pregătite de Adina Scorțescu, food editor Good Food. Meniul pentru prânz va fi unul ușor, de vară: creveți și salată mediteraneeană pregătite de Cristina Mazilu, redactor-șef Good Food. Cina va fi pregătită de invitatul nostru special Marius Tudosiei, Băcanu’ de la Băcănia Veche care va prepara pui la wok și cușcuș cu legume.Programul evenimentului: mic dejun la ora 11:00, prânzul la ora 13:00, cina la ora 18:00.
În finalul unui comunicat de presă sunt necesare câteva rânduri despre organizația care anunță evenimentul, despre scopul și misiunea acesteie, precum și datele de contact ale persoanei de legătură pentru respectivul evenimente, atât pentru jurnaliști, cât și pentru cititori: Good Food este singura revistă de gastronomie din România, o revistă care te face să gătești din plăcere, și care, pe lângă zona dedicată rețetelor și meniurilor savuroase, îți oferă și povești culinare apetisante numai bune de citit când nu intri in bucătărie.
Având în vedere cele amintite în acest capitol, putem conchide prin a afirma ca revista Good Food România a pus în practică în mod strălucit elemente de relații publice, marketing, istorie culturală, psihologie, semiotică publicitară și gestuală și nu numai. Nișa pe care s-a axat Good Food era una neexploarată de gazetăria românească, redacția având capacitatea de a fi pionieri și de a reuși să se mențină în top. Complexitatea evenimentelor și diversitatea lor le-au adus succesul. Grupul țintă al comunicatorului au fost femeile cu vârste între 25 și 50 de ani, cu venit ridicat. Un segment fundamental al activităților Good Food au fost construite în jurul artei culinare adaptate copiilor. Comunicatorul a transformat o practica de zi cu zi așa cum este pregătirea hranei într-o poveste presărată cu distracție, zâmbet și voie bună.
Toate materialele publicitare aparținând campaniilor Good Food România sunt realizate cu scopul de a crea o comuniune de gânduri și emoții între comunicator și cititor. Tonul este informal, direct de parcă cele două grupuri se cunosc dintotdeauna; exemplele utilizate sunt personale sugerând aceeași apropiere.
Concluzii
Astăzi, în contextul în care în majoritatea politică mondială este una democratică, fenomenul a accentuat raporturile sociale și pe baza democratizării acestora, un rol din ce în ce mai importat a revenit aspectelor comunicaționale interumane. Dimensiune esențială a vieții noastre cultural-sociale, comunicarea s-a transformat într-un domeniu de studiu tot mai important și mai relevant pentru lumea cercetătorilor. În acest sens, este util de menționat faptul că obiectul analizelor de specialitate din ultima jumătatea de secol, comunicarea presupune un demers pluridisciplinar.
Comunicarea este cu siguranța un act prin care sunt transmise mesaje și prin intermediul căreia sunt schimbate și create sensuri și înțelesuri. În ceea ce privește aspectul de transmitere al mesajelor, sunt esențiale modalitățile în care sunt decodificate mesajele de către receptor, precum și felul în care emitățorii fac uz de mijloacele și canalele de comunicare disponibile. Aceste însușiri ale comunicării reprezintă abordarea clasică a domeniului științific al comunicării.Spre deosebire de abordarea tradițională a comunicării, școala semiotică cercetează schimbul de semnificații și modul lor de apariție. Pentru reprezentații semioticii, felul în care fiecare participant la acțiunea de comunicare se raporteză la conținutul mesajului este fundamental, întrucât fiecare dintre noi avem propriile valori culturale și civilizaționale care ne influențează în momentul receptării unui anumit mesaj.
Pentru a înțelege mai bine diferențele dintre cele două școli, menționăm faptul că scoala procesului de comunicare este orientată din punct de vedere științific spre științele sociale- psihologia și sociologia în special, întelegând comunicarea ca un proces prin care participanților li se modifică comportamentul, starea intelectuală și reacțiile emoționale. Semiotica își contruiește domeniul de specialitate în jurul lingvisticii, a subiectelor de artă, definind interacțiunea socială ca urmare a apartenenței individului la un grup social delimitat de modelele culturale specifice.
Majoritateaoamenilor nu sunt atenți decât la informațiile pe care le transmit sau pe ce le aud și aproape deloc la modul în care rostesc mesajul sau înțeleg un mesaj care le este trasnmis. Paradoxul este ilustrat de faptul că orice acțiune cotidiană care se repetă și care construiește o serie de modele culturale sociale este investită cel puțin teoretic ca fiind de mare importanță pentru un individ (arta culinară, vestimentația, coafura etc.).
Semnul unește materia și ideea, fiind important prin ceea ce reprezintă. Diferența dintre semnificat și semnificant, atât de evidentă în cazul semnului, este adesea greu de sesizat în privința semnalului, determinând considerația potrivit căreia semnul aparține culturii iar semnalul naturii. Evoluția de semnal la semn este unul fundamental pentru om pentru că prin semnal el se adaptează mediului, în timp ce în momentul utilizării semnului, omul modifică mediul potrivit nevoilor sale.
Concepția instrumentalistă analizează modalitățile prin care cuvântul este înțeles, atât ca semnal, cât și ca simbol. Cuvântul semnal ajunge în realitate, provând în mod direct fapte care produc efecte. De cele mai multe ori aspectul de semnal al cuvântului presupune evidențierea unei situații reale și conduce la apariția unei reacții imediate de răspuns. Limbajul nu poate sub nicio formă redus doar la semnale pentru că astfel dialogul ar fi imposibil întrucât răspunsul este la nivelul inferior, al faptelor- reacție la semnal. Cuvântul care devine simbol nu mai are un aspect imperativ, ci este mult mai subtil, impactul său real fiind unul tendențial. În momentul în care o entitate primește un nume devine de sine stătătoare. Ea este înregistrată prin cuvântul simbol, însă există și în sine.
Apariția cuvântului simbol a creat discuțiile cu privire la întâietatea dintre real și discurs, precum și între realitățile dintre acestea.
În desfășurarea activităților cotidiane fiecare organizație sau persoana publică are de rezolvat diferite situații, unele mai complicate decât altele are necesită luarea unor decizii importante într-un timp destul de scurt. Aceste decizii pot afecta organizația respectivă atunci când se dovedesc a nu fi cele corecte. La fel de bine însă, ele pot asigura dezvoltarea acesteia.
Având în vedere evoluția istorică și politică a societății românești, este binecunoscut faptul că presa este foarte sensibilă la tema libertății sale și a dreptului la opinie. Jurnaliștii au dreptul de a căuta informații, de a-și formula o părere pe baza acestora fără ca o autoritate politică, adminstrativă sau economică să aibă dreptul de a-l împiedica. Impedimentele care normează activitățile sale sunt de natură legislativă și deontologică.Reprezentanții biroului de presă sunt cei care trebuie să accepte aceste realități și faptul că jurnalistul este singurul care poate să aleagă care dintre informațiile pe care le primește au capacitatea de a deveni știri și care pot capta atenția publicului pe care îl reprezintă.
Reprezentantul biroului de presă are de asemenea menirea de a se dovedi capabil să câștige simpatia și încredere presei și de a media comunicarea și contactul între aceasta și conducerea organzației. Personalul care asigură comunicarea cu presa la nivelul unei organizații este unul instruit, specializat și dotat cu anumite calități, natice sau/și dobândite, fără de care nu ar putea să își îndeplinească cu succes atribuțiile de serviciu. Acești oameni trebuie să dețină abilități precum sociabilitatea, reușind să stabilească cu ușurință noi legături cu alți oameni; prezență de spirit și expansivitate, precum și răbdare, amabilitate, simț al umorului. Un excelent comunicator va deține întotdeuna abilitatea de a ceda în unele privințe, de a nu fi rigid și se va baza în desfășurarea activitățile sale pe memorie și pe capacitatea de a reține ușor fapte, date, nume, figuri, etc. Reprezentatul biroului de comunicare este o persoană care are prezență de spirit, intuiție, imaginație în rezolvarea unor situații neprevăzute; rapiditate în gândire si în luarea deciziilor; capacitate de analiză si sinteză; simț de organizare; onestitate, corectitudine, obiectivitate; abilități de comunicare scrisa si orală; capacitatea de a prezenta simplu si clar, într-un limbaj accesibil publicului larg, idei sau mesaje specifice diverselor domenii si limbaje specializate; putere de muncă si capacitatea de a fi disponibil la orice oră; ușurință de a se adapta programelor de muncă neregulate.
Au fost elaborate și o serie de sfaturi și recomandări despre ce să nu facă acești reprezentanți ai biroului de presă pentru a nu compromite activitatea de comunicare a organizației și totodată și relația cu mass-media. Printre acestea amintim să nu asalteze presa cu comunicate, fără pauză și adesea fără discernământ; să protesteze dacă unele dintre comunicatele sale nu sunt publicate; să ceară jurnalistului să vizualizeze un articol înainte de publicarea acestuia; să negocieze și să solicite jurnalistului întrebările înaintea unui interviu cu mai mult timp înainte de realizarea acestuia; să dea dovadă de favoritism prin invitarea doar a anumitor instituții de presă cu prilejul conferințelor de presă; să repete la începutul acestora din urmă de fiecare dată istoricul pe scurt a organizației sau al unei anumite chestiuni arhicunoscute; să uzeze în prezentările sale de un limbaj tehnic.
Relațiile presei cu organizațiile interesate de procesul de comunicare totalizează o serie de acțiuni care se prezintă sub forme diferite și specifice precum comunicatele de presă, conferințele de presa, întâlnirile și briefing-urile.
Din punct de vedere al marketingului și al comunicării realizată cu scop economic pentru a promova un produs indiferent de natura acestuia, obiectivele departamentului de comunicare sunt complexe și complementare în ceea ce privește reacția vizată din partea grupului țintă al mesajului comunicării: dezvoltarea unei atitudini cât mai favorabile față de produs; construierea unui înțeles simbolic al produsului; încredințarea că doar produsul propriei firme și nu cele ale concurenței poate satisface nevoile consumatorului; convingerea clientului să achiziționeze produsul etc.
Responsabilul de conceperea imaginii publicitare privește rezultatul muncii sale din dublă perspectivă: cea a produsului și cea a publicului; motiv pentru care nu de puține ori se recurge la figuri retorice, comunicarea fiind realizată atât prin imaginea artistică, cât și prin cea publicitară astfel încât mesajul vizual devine artă.
Mesajul publicitar este astăzi parte a culturii, fiind un model cultural strâns legat de mentalul colectiv și de imaginarul societății actuale, contemporane. Realitățile fizice ale rapidității cu care ochii umani recepționează imaginile le transformă pe acestea din urmă într-un element fundamental al activităților social-economice.
Imaginea pe care semiotica publicitară ne-o prezentă prin multitudinea de concepte și strategii comunicaționale este cea a unor ființe umane idealizate. Persoanele care apar în reclamele publicitare sunt în afara problemelor cotidiene și a vieții sociale. Ele sunt prezentate într-un astfel de context în mod intenționat, scopul principal fiind crearea unor confuzii în mintea privitorului în ceea ce privește linia de demarcație între imaginar și real.
De asemenea, dincolo de folosirea emoțiilor, semiotica publicitară implică în procesul construirii imaginii ca element final al strategiei de marketing inclusiv umorul și/saul alte forme de discurs. Dezideratul vizat prin aceste acțiuni este acela de a edifica ideea unei coeziuni sociale în care straturile sociale nu sunt deloc izolate unele de altele. Consumatorul trebuie să privească totul ca pe un teren de joacă în care umorul și zâmbetul sunt la ordinea zilei în procesul rezolvări sarcinilor cotidiene.
Este desigur un altfel de cotidian față de cel al copilăriei noastre sau cel pe care ni-l înfățișează cărțile de istorie sau poveștilor părinților și bunicilor. Acum orice model cultural generat de repetitivitatea acțiunilor zilnice de la parcurgerea unui ziar de hârtie, la vizionarea unor programe la TV sau prin intermediul internetului și chiar și atât de necesara plimbare de relaxare în zonele publice este asaltat de o expunere intensă la o fascinantă etalare a culturii contemporane: spoturi TV, afișe, flyere, bannere, panouri etc.
Cu toate acestea, omul a reușit să controleze aceste gesture: zâmbim celor pe care îi detestăm, transmitem natural sentimente de sinceritate, însă cuvintele sunt mincinoase etc. Tăcerea limbajului corporal este și ea în sine un gest.
O cunoaștere cât mai corectă și mai completă a limbajului corporal oferă posesorului acestor informații un atu important în ceea ce privește interpretarea limbajului și a intențiilor celorlalți. În aceeași măsură, însă, poate să ofere elemente importante pentru autocunoaștere și pentru îmbunătățirea propriului stil de comunicare. Este deja admis faptul că deseori cele mai relații de comunicare sunt obținute atunci când instinctual prin intermediul gesturilor s-a realizat un prim contact înainte ca limbajul să paveze drumul comunicațional.
Analiza efectuată atent emoțiilor este fundamentală în semiotica gestuală. Spre exemplu, starea de bine, însoțită de zâmbet și râs prespune ca obrajii și buza superioară să fie ridicate, ca pe pielea nasului să fie vizbile crețuri mici, ca dinții maxilarului superior să fie vizibili, în timp ce ochii sunt vii și strălucitori. Spre deosebire de aceste expresii faciale descrise mai sus, atunci când omul este mâhnit, fața sa este palidă, ochii coboară, iar buzele, obrajii sunt aplecate parcă sub propria lor greutate. Fără doar și poate, doar prin raportarea la aspectul comunicațional, putem înțelege pe deplin mișcările corporale.
Zâmbetuleste probabil cea mai puternică armă a gesturilor în procesul de comunicare. Acesta poate fi sincer atunci când este larg, rotund, simetric sau nesincer când este asimetric și durează puțin. În categoria zâmbetelor, întâlnim și zâmbetul dulceag, depreciative sau ironic, relaxat, pe sub mustață, resemnat sau care arată frica.
Propaganda este înainte de toate arta convingerii oamenilor să treacă la concluzii fără a mai examina realitatea utilizând mijloace ale comunicării. Cu alte cuvinte folosirea unor tehnici pentru a determina un număr mare de oameni să accepte punctul tău de vedere ca fiind și al lor și să și creadă în el. Propaganda folosește simboluri, imagini și reprezentări. Istoria organizării statale a omenirii abundă de tehnici de utilizare a propagandei.
De asemenea, este foarte important faptul că grupurile și masele trăiesc sub imperiul emoțiilor puternice; stimularea și dirijarea acestora putând foarte ușor să se transforme într-o cale pentru a le controla. Sugestia este cea care poate să permită realizarea acestui lucru pentru că oferă maselor iluzia că ele sunt cele care au luat decizia fără a fi influențate. Imaginarul mulțimii stă sub semnul unor cuvinte și expresii precum imprevizibil, violent, maleabilitate, delir social, beție colectivă, magnetismul mulțimilor entuziasmate etc. și presupune existența unui spațiu în care aceasta să se manifeste și din care să se adreseze prin intermediul tuturor canalelor media pentru satisfacerea revendicărilor sale (de cele mai multe ori, acest spațiu este o loc public capabil să găzduiască un număr mare de oameni și suficent de expresiv din punct de vedere simbolic).
Studiul de caz construit în jurul raportului dintre semiotica și comunicare în precesul relațiilor sociale moderne a fost cel al campaniei „Copiii în bucătărie”, aparținând Good Food. Revista BBC Good Food este singura revistă de gastronomie din lumea presei scrise din România. revista Good Food și-a propus ca grupul țintă al obiectivelor sale editoriale să fie format din femei cu un venit ridicat și cu o vârstă cuprinsă între 25 și 50 de ani. Cel puțin pentru prima perioada a acestui interval, se poate în majoritatea cazurilor să descoperim un subgrup țintă: tinerele mămici. Iată și unul dintre motivele pentru care un segment important al conținutului editorial al revistei, precum și a evenimentelor de comunicare elaborate sunt dedicate coplilului. Good Food a vizat să creeze posibilitatea ca părinții și copiii să poateă petrece timpul împreună într-un mediu cât mai antrenant și cât mai variat.
Având în vedere cele amintite mai sus, la finalul anului 2008, Good Food a inițiat campania „Copiii în bucătărie”. Scopul acesteia este de a iniția copiii în domeniul vast și apetisant al artei culinare prin intermediul articolelor și rețetelor din revistă, adaptate capacităților micilor bucătari și prin organizarea unor evenimente complexe în care un segment important să fie rezervat gătitului în public.Unul dintre primele evenimente de acest gen a fost prilejuit de lansarea filmului Madagascar 2 în luna noiembrie a anului 2008. În complexul Cityplex din City Mall, Good Food a atras mai mulți parteneri și a creat un întreg univers pentru micii pasionați de film și de „bunătățile” produse de bucătăriile moderne. Succesul evenimentului este atestată de continuitatea proiectului ajuns deja la cinci ani.
BIBLIOGRAFIE
Lucrări speciale:
Allen, Graham, Roland Barthes, Routledge, 2012
Aphek, Ednei, Tobin, Yishai,The Semiotics of Fortune Telling, John Benjamins Publishing.
Argyle, Michael,Bodily Communication, Routledge, 2013.
Armstrong,Nancy, Wagner,M.,Field Guide to Gestures: How to Identify and Interpret Virtually Every Gesture Known to Man, Quirk Books, 2003
Berger, Artur Asa,Essential of Mass Communication Theory, SAGE, 1995
Berkowitz, Leonard,Advances in Sociale Experimental Psychology, Academic Press, 1967
Bondanella, Peter,Umberto Eco and the Open Text: Semiotics, Fiction, Popular Culture, Cambridge University Press, 2005.
Borțun, Dumitru,Semiotică. Teorii ale limbajului, Editura Comunicare.ro, București, 2007
Cadet, Andre, Cathelat, Bernard, La publicité: de l'instrument économique à l'institution sociale, Payot, 1968
Chandler, Daniel Semiotics: The Basis, Routldge, 2007
Clarke, D.S. Principles of Semiotics, Taylor & Francis, 1987
ComanCristina,Relațiile publice și mass-media, Iași, Polirom, 2004
Idem, Relații publice: tehnici de comunicare cu presa, București, Editura All, 1999
Collet,Peter,Cartea gesturilor, București, Editura Trei, 2005.
Dagenais,Bernard,Profesia de relaționist, Iași, Editura Polirom, 2002
Dan, Mircea,Tehnici de relații publice, București, 2004
Eco, Umberto,Semiotics and the Philosophy of the Language, Indiana University Press, 1986
Idem, A Theory of Semiotics, Indiana University Press, 1979
Ekman,Paul,Emotions Revealed: Recognizing Faces and Feelings to Improve Communication and Emotional Life, Henry Holt and Company, 2007.
Fiske, John,Introduction to communication studies, Routledge, 1990
Frigioiu Nicolae,Imaginea publică a liderilor și a instituțiilor politice, București, Editura Comunicare.ro, 2004
Hill, Charles, Helmers, A., Defining Visual Rethorics, Routledge, 2012
Jakobsen, Roman, Selected writings, vol.VII, Walter de Gruyter, 1985Lecocq,Jacques,Theatre of Movement and Gesture, Routledge, 2006.
Krampen, Martin (edit.), Classics of Semiotics, Springer, 1987
Lavers, Annete, Roland Barthes: Structuralism and After, Taylor & Francis, 1982
Marconi, Joe, Ghid practic de relații publice, Iași, Polirom, 2007
Narula, Uma,Communication Models, Atlantic Publishers & Dist, 2006
Pivniceru, Mona-Maria, Luca, Cătălin (coord.), General și particular în formarea purtătorului de cuvânt magistrat, București, Editura Hamangiu, 2007.
Ringham, Felizitas, Key terms in Semiotics, Continuum International Publishing Group, 2006
Robert E. Innis, Semiotics: An introductory Anthology,Indiana University Press, 1985
Rovența-Frumușani, Daniela, Semiotică, societate, cultură, Iași, Institutul European, 1999
Steimberg, Sheila,Introduction to Communication Studies, Juta and Company Ltd, 2007
Sless, Davis,In Search of Semiotics, Taylor & Francis, 1986
Șerbănescu, Andra, Cum gândesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor, Iași, Ediura Polirom, 2007
Umiker-Sebeok, Donna Jean, Marketing and Semiotics: New Directions in the Study of Signs for Sale, Walter de Gruyter, 1987
Waisman,Orit Sonia,Body, Language and Meaning in Conflict Situations: A Semiotic Analysis of Gesture-word Mismatches in Israeli-Jewish and Arab Discourse, John Benjamins Publishing, 2010
Winfried, Noth,Handbook of Semiotics, Indiana University Press, 1995
Wood, Julia T. Communication in Our Lives,Cengage Learning, 2011
Lucrări generale:
Ambrose,Tom, Despoți și dictatori, Editura Litera, București, 2009
Aries, Philippe, Duby, Georges, Istoria vieții private, vol. 5 De la renaștere la epoca luminilor, trad. de Constanța Tănăsescu, București, Editura Meridiane, București, 1995
Blanc,Odile,Histoire du costume : l'objet introuvable, în „Médiévales”, vol. 14, nr. 29, 1995 pp. 65-82
Burakowski,Adam,Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)- Geniul Carpaților, Iași Editura Polirom, 2011
Canetti,Elias, Masele și puterea, București, Editura Nemira, 2000
Conserva, Henry T., Propaganda: A Question and Answer Approach, Author House, 2009
Cull, Nicholas John, Culbert,David Holbrook, Welch,DavidPropaganda and mass persuasion: a historical encyclopedia, 1500 to the present, ABC-Clio, 2003
Delaporte,Yves, Le Signe vestimentaire, în „L'Homme”, vol. 20, nr. 3, 1980, pp. 109-142.
DomenachJean-Marie,Propaganda politică, Institutul European, 2004.
Freedman, Paul (coord.), Istoria gustului, București, Editura Vellant, 2008
Jones,Jen, Fashion History: Looking Great Through the Ages, Capstone Press, 2007
Jowett,Garth S., O'Donnell,Victoria,Propaganda & Persuasion, Sage Publications, 2012
MarlinRandal,Propaganda and the ethics of persuasion, 2003
Matthews,Gerald, Deary, Ian J., Whiteman,Marta C.,Psihologia personalității, Iași, Editura Polirom.
Miroiu,Adrian,Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective, Iași, Editura Polirom, 2006
Moscovici,Serge, Psihologia socială sau Mașina de fabricat zei, trad. de Oana Popârdea, ed. a III-a, Editura Polirom, Iași, 1997, pp. 61-63.
Nanu, Adina, Artă, stil, costum, București, Editura Noi Media Print, 2007
O'Shaughnessy,Nicholas J.,Politics and propaganda: weapons of mass seduction, Manchester University Press, 2004.
Poirier, Jean; O'Reilly,Patrick,L'évolution du costume, în „Journal de la Société des océanistes”, vol. 9, nr. 9, 1953,
Welch,David,Nazi propaganda: the power and the limitations, 1983.
Siteografie:
Bondor, George, Mass-media și sfera publică, în „Sfera politicii”, nr. 155 (http://www.sferapoliticii.ro/sfera/155/art13-Bondor.php).
Morărașu, Nadia Nicoleta,Semiotica publicitară a produselor marca „Rado”, http://www.roslir.goldenideashome.com/archiv/2006_1/18%20Roslir%201%202006.pdf
Pachia, Gabriela,Semiotica mesajului publicitar: iconul capului, http://culturasicomunicare.com/pdf/2010/Pachia%20Gabriela.pdf
Toader,Larisa, Comunicatul de presă-cum îl scrii și de ce? (http://businessage.ro/articole_details/21/52/Comunicatul_de_pres_cum_l_scrii_i_de_ce.html)
http://www.goodfood.ro/articol/joaca-si-distractie-de-weekend.html
http://www.goodfood.ro/articol/copiii-gatesc-cu-placere-oriunde.html
http://www.goodfood.ro/articol/campania-copiii-in-bucatarie-continua-frigarui-sanatoase-si-zambete-pictate-cu-ciocolata.html
http://www.goodfood.ro/articol/copiii-in-bucatarie-la-biertan-transilvania-fest.html
http://www.goodfood.ro/articol/duminica-marea-finala-marii-castigatori.html
www.mae.ro
http://a1.ro/stiri-despre/good-food.html
http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/trup-minte-suflet/stiri-pe-scurt-139600.html
http://a1.ro/lifestyle/family/cristina-mazilu-redactor-sef-good-food-romania-prima-reusita-in-bucatarie-chocolate-chip-cookies.html
www.goodfood.ro
http://www.intactmediagroup.ro/diviziile-noastre/presa-scrisa/bbc-good-food/
http://www.antena3.ro/economic/companii/good-food-te-invita-la-masa-afi-palace-cotroceni-10-iulie-2011-130218.html
http://www.bucataras.ro/articole/duminica-goodfood-te-invita-la-masa-in-afi-cotroceni-23080.html
Lista anexelor
Anexa I Joacă și distracție de weekend
Anexa II Copii gătesc cu plăcere oriunde
Anexa III Frigărui sănătoase și zâmbete pictate cu ciocolată
Anexa IV Copii în bucătărie la Biertan- Transilvania Fest
Anexa V Câștigătorii ediției a două, mai 2010
Anexa VI Comunicat de presă: Echipa Good Food continuă seria de evenimente “La masă cu Good Food”!
Anexa I Joacă și distracție de weekend
Anexa II Copii gătesc cu plăcere oriunde
Anexa III Frigărui sănătoase și zâmbete pictate cu ciocolată
Anexa IV Copii în bucătărie la Biertan- Transilvania Fest
Anexa V Câștigătorii ediției a două, mai 2010
Anexa VI. Comunicat de presă:
Echipa Good Food continuă seria de evenimente “La masă cu Good Food”!
Duminică, 10 iulie, la Afi Palace Cotroceni, în cupola centrală, se lasă cu dezmăț culinar! Dacă vrei să ne cunoști mai bine, dar și pentru că ne place să gătim din plăcere, echipa Good Food te invită la masă alături de prietenii săi! Intră pe site-ul www.goodfood.ro/la-masa să te înscri alegând momentul zilei în care vrei să iei masa alături de noi. La final, punem pe masă și premiile Good Food.
“Știm că cititorii Good Food sunt curioși să afle ce este în spatele rețetelor din revistă așa că propunem o experiență de primă mână: duminică îi scoatem la masă de dimineață până seară. Vom pregăti pentru ei micul dejun, prânzul și cina, dar avem și alte surprize pentru bucătarii de plăcere”, a declarat Cristina Mazilu redactor-șef al revistei Good Food.
Astfel, ziua de duminică va avea trei momente speciale. Micul dejun te va încânta cu biscuiți de ovăz și suc proaspăt de portocale pregătite de Adina Scorțescu, food editor Good Food. Meniul pentru prânz va fi unul ușor, de vară: creveți și salată mediteraneeană pregătite de Cristina Mazilu, redactor-șef Good Food. Cina va fi pregătită de invitatul nostru special Marius Tudosiei, Băcanu’ de la Băcănia Veche care va prepara pui la wok și cușcuș cu legume.
Programul evenimentului: mic dejun la ora 11:00, prânzul la ora 13:00, cina la ora 18:00.
Good Food este singura revistă de gastronomie din România, o revistă care te face să gătești din plăcere, și care, pe lângă zona dedicată rețetelor și meniurilor savuroase, îți oferă și povești culinare apetisante numai bune de citit când nu intri in bucătărie.
Pentru informații suplimentare vă rugăm contactați:
Ana Oprea, PR Manager, MSG Romania, 0732 660 188,[anonimizat]
MSG România este parte a INTACT Media Group și deține BBC Top Gear, BBC
GoodFood și BBC Science Focus
Parteneri: Afi Palace Cotroceni, Bacania Veche. Eveniment susținut de Franke.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Semiotica Si Relatii Publice (ID: 108037)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.