Securitatea Urbana Si Mijloacele de Control

CUPRINS

Argument 3

Capitolul I. OBIECTUL DE STUDIU AL SOCIOLOGIEI URBANE 5

1.1. Obiectul de studiu al sociologiei urbane 5

1.2. Fenomenul urban. Directii de studiu 7

1.3. Geneza disciplinei. Premise istorice si abordări teoretice 10

1.3.1. Preocupări principale în sociologia urbană: sociologia germană 11

1.3.2. Preocupări principale în sociologia urbană: Școala de la Chicago 13

1.3.3. Perspective în sociologia urbană 15

Capitolul II. SECURITATEA URBANĂ. 16

2.1. Manifestări ale securitătii urbane 16

2.2.Vecinătatea ca determinant relational. sursă de securitate sau insecuritate urbană 20

2.3.Agresivitatea umană si controlul social. Perspective privind normalitatea agresivitătii 26

Capitolul III. 31

3.1. X

3.2. X

3.3. X

3.4. X

3.5. X

Concluzii X

Bibliografie X

Anexe X

ARGUMENT

Lucrarea de față prezintă sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate, pe problematica locuirii în mediul urban, ca spațiu al securității sau insecurității, în contextul dezvoltării mijloacelor de control. De asemenea sunt prezentate și rezultatele unei cercetări personale, prin care mi-am propus investigarea nivelului de securitate a orașului Brașov, în special a anumitor cartiere definitorii pentru acesta și analizarea percepțiilor locuitorilor acestor cartiere asupra riscurilor și amenințărilor la care sunt supuși prin locuirea într-un cartier sau altul al orașului.

Așa cum au arătat numeroși autori, spațiul urban apare drept urmare a artificializarii anumitor caracteristici ale mediului natural, având repercursiuni în timp asupra evoluției și capacității de a susține o populație în continuă schimbare. Aceste efecte se resimt în cadrul tuturor categoriilor de cetățeni și în toate activitățile dezvoltate la nivelul orașului, fie că vorbim despre sistemul economic, sistemul social, sistemul politic-administrativ, sistemul educațional și până la sistemul de securitate.

Lucrarea este organizată în trei capitole, dintre care primele 2 abordează o serie de probleme teoretice, legate în primă fază de obiectul de studiu al sociologiei urbane, de fenomenele aparute în spațiul urban, direcțiile de studiu ale acestor fenomene, precum și premisele istorice care au dus la apariția acestei discipline și abordările teoretice semnificative. Pe lăngă teoria necesară, mi-am expus în cadrul acestor două capitole o serie de perspective proprii asupra securității ca variabilă principală, dar și a riscurilor și amenințărilor care periclitează buna funcționare a unui indivizilor, organizați în grupuri, comunități, societăți sau națiuni. De asemenea am continuat abordarea teoretica identificănd principalele elemente definitorii ale securității și alte concepte utilizate în sfera sociologică, care definesc conceptul de securitate urbană, precum: vecinatatea ca sursă de securitate sau insecuritate, agresivitatea umană, dar și o serie de perspective care i-au în calcul normalitatea agresivității.

În cea de-a doua parte a lucrării, am prezentat obiectivele, ipotezele, metodologia utilizată, precum și rezultatele unei cercetări, prin care am identificat în primă fază percepția locuitorilor respectivelor cartiere asupra nivelului de securitate garantat de locuirea într-un cartier sau în altul, aceasta informație fiind colectată de la un lot de X persoane. Datele obținute au confirmat/nu au confirmat ipotezele de la care am pornit, indicând fie asta/fie altceva. Din interpretarea datelor obținute a reieșit de asemenea că …………….

CAPITOLUL I. OBIECTUL DE STUDIU AL SOCIOLOGIEI URBANE

Obiectul de studiu al sociologiei urbane

Sociologia urbană reprezintă analiza vieții sociale care cuprinde interacțiunile umane din marile aglomerări citadine. Reprezintă o ramură a sociologiei generale care are drept scop studierea structurilor, a schimbărilor, proceselor și problemelor comunităților din mediul urban, având drept finalitate elaborarea politicilor urbane. Se folosește în întocmirea raporturilor de variate feluri de analiză precum, observarea sau teoria socială, interviul, analiza raporturilor dintre indivizi, a efectelor extinderii orașului și ale industralizării asupra indivizilor, a tendințelor demografice, a modificărilor economice etc. Marcanți pentru domeniul sociologiei urbane sunt sociologi precum Max Weber, Georg Simmel sau întreaga școala de la Chicago.

Definirea urbanului.

Vorbim aici despre existența a doua perspective: una fiind reprezentată de gânditori care consideră ca sociologia urbană nu poate exista deoarece orașele sunt extrem de diverse, în demersurile noastre neîntâlnind o serie de dimensiuni comune care să genereze apariția unei discipline capabile sa cerceteze generalul, cealaltă perspectivă este reprezentată de gănditori care consideră că știința fenomenelor urbane poate fi compusă din doua direcții: 1. din perspectivă ecologică și 2. din perspectivă organizațională.

Astfel, în lucrarea Principles of Rural-Urban Sociology, Carl Zimmerman și Pitirim Sorokin identifică o serie de criterii de diferențiere dintre rural și urban:

criteriul demografic (marime și densitate – diferențele dintre comunitățile rurale și urbane)

criteriul stratificării (stratificare redusă în comunitățile rurale și accentuată în comunitățile urbane)

criteriul ocupațional (ocupații agricole în mediul rural și non-agricole în mediul urban)

criteriul relațional (în mediul rural relația cu mediul neîntreruptă, în mediul urban relația cu mediul este caracterizată de izolare și distanță)

criteriul omogenității (comunitatea rurală este omogenă, comunitatea urbană diferențiată)

criteriul componenței (populație autohtonă dominantă în mediul rural, populație neautohtonă dominanti în mediul urban)

criteriul interacțiunii (interacțiune față în față în mediul rural și anonimă în mediul urban)

Aceste dimensiuni aduc urbanul la un numitor comun, sociologia urbană devenind necesară astfel în analizarea generalului.

Fenomenul urban. Direcții de studiu.

În ceea ce privește direcțiile spre care se poate îndrepta studiul fenomenului urban, identificăm aproape instantaneu ca și variabilă importantă populația orașului care își îndreaptă atenția asupra poziției indivizilor în populație, traiectoriilor și a relațiilor urbane. Următoarea variabilă este reprezentată de spațiul urban determinat care poate fi privit ca produs social, ca și cadru de referință, sau de mediu. De asemenea la nivelul populației întâlnim inevitabil și interacțiunile sociale urbane care pot fi analizate fie din punct de vedere sistematic fie din punct de vedere procesual.

Voi vorbi în continuare despre prima variabilă identificată și anume, populația orașului.

În cadrul orasului are loc inevitabil o segmentare a relațiilor sociale, fiecare locuitor al acestui spațiu având un rol bine definit, reprezentând o dimensiune particulara a respectivei persoane, fie că vorbim despre familie, școală, muncă sau zona locuibilă.

Principalele aspecte asupra căruia se centrează studiul fenomenului urban sunt:

a. aspectele vieții sociale cel mai direct legate de câmpul rezidențial (funcțiile cartierului, mobilități)

b. practicile sociale urbane (modul de existență și acțiune al populației urbane).

În acest sens sunt identificate trei caracteristici principale dupa care au fost realizate cerecetările în cadrul populației orașului:

Prima dintre aceaste caracteristici face referire la poziția indivizilor în populație.

Astfel, cercetările se centrează în primul rând asupra caracteristicilor:

– demografice (vârstă, structura gospodăriei, tipologia familiei)

– etnice

– socio-profesionale

– legate de natura rezidenței (individuală, colectivă)

Cea de-a doua caracteristică face referire la relațiile între indivizii populației. În acest fel sunt compensate probleme legate de omogenitatea studiului, tinându-se astfel cont de proximitate sau distanțarea dintre persoane.

O a treia și ultima caracteristică urmarită în cercetări face referire la traiectoriile indivizilor în spațiul urban. Acest fel de abordare generând dinamism, ataât poziția cât și felul relațiilor modoficându-se în timp.

Așa cum am spus și mai sus, spațiul urban determinat este următoarea variabilă analizată în vederea realizării unei cercetări, astfel și acesta este clasificată în 4 categorii:

Prima dintre acestea este reprezentată de spațiul urban ca produs social.

Activitatea are loc în cadre determinate, indiferent de ce societate este vorba. Astfel această activitate, este reprezentată direct de spațiu, este lizibilă și duce la o furnizare directă a informațiilor despre organizarea socială prezentă în respectiva societate.

În al doilea caz, vorbim despre spațiul urban ca mediu.

Aici constrângerile locuitorilor orașului sunt impuse mai mult sau mai puțin de structurile urbane, fie de immobile, de grupurile sociale, de monumente sau de simbolurile atașate locuitorilor orașului.

Cazul trei identifică spațiul urban ca miză.

De această dată orașul ca spațiu artificial, este determinanta unor competiții pentru gestionarea:

– controlului vecinătăților

– însușirilor simbolice

– dominației politice

– accesului la spațiile publice

Ultima caracteristică identifică spațiul urban ca și cadru de observație.

Astfel fiecare cartier al orașului poate reprezenta unitatea de observație a populației, datorită proceselor diverse care au loc de la un cartier la altul. În acest fel sunt ușor identificabile: spațiile urbane diferite, construcția socială, transformările de la nivelul cartierelor, contrastul privat-public etc.

La începutul acestui capitol am identificat faptul că interacțiunile sociale urbane pot fi analizate fie din punct de vedere sistematic fie din punct de vedere procesual.

Analiza sistematică duce la identificare interdependențelor dintre elementele care fie reglează fie mențin raporturile cu mediul.

În acest fel, un studiu al sistemului urban poate să urmărească atât analiza elementelor componente și a interacțiunilor lor fie organizații economice, politice, asociații, care se află fie în relații de cooperare fie în relații de conflict; cât și găsirea unor sisteme de control a interdependenței și aici vorbim despre populații, spațiu, activități.

Analiza procesuală scoate în evidență acele transformări urbane care implică luarea de decizii individuale, dar care puse la un loc, generează un rezultat comun cu totul diferit de ceea ce si-a propus fiecare individ în parte.

Geneza disciplinei, premise istorice și abordări teoretice

Premise istorice ale abordării orașului.

Încă din vechi timpuri orașele au reprezentat mai mult decât simple așezări umane, au avut și încă au puterea de a domina lumea. Natura prin care au apărut și s-au dezvoltat orașele este încă dezbătută de oameni de specialitate din întreaga lume. Personalități precum istoricul Ludwig Mauer sau economistul Karl Bucher sunt adepții așa numitei teorii a apărării, care spune că principalul motiv care a dus la apariția orașelor antichității a fost nevoia de apărare împotriva atacurilor popoarelor migratoare. De altă parte, Max Weber susțiea că spațiul urban a apărut în spațiul Europei occidental, pe când K. Marx și F. Engels susțineau că orașul a apărut ca o consecință a dezvoltării muncii. Totuși ideea cea mai susținută de către sociologi spune că orașul a luat naștere datorită dezvoltării comerțului și a activităților neagricole. Acceptată astăzi este și ideea conform căreia primele orașe au apărut în Mesopotamia (actualul Irak), undeva în jurul anului 3500 î.e.n, ulterior în Valea Nilului (Egipt), Valea Indului (Pakistan) și pe Valea Hoang-Ho (China). În spațiul românesc prima așezare de tip urban este atestată în secolul VIII î.Hr. Este de asemenea cunoscut faptul că în perioada imperiului roman sau în perioada elenistică orașele s-au dezvoltat extraordinar. Avem astfel de exemple în polisurile grecești precum Troia, Teba, Babilon, Sparta, Atena, Memphis etc. Cu toate acestea înțelesul actual al urbanului capătă sens abia prin secolul XIX, cînd are loc cu adevărat procesul de concentrare urbană. Astfel, orașul a determinat involuntar necesitatea studiului relațiilor dintre oameni, implicit, elaborarea unei discipline specifice, așa cum este sociologia urbană.

Abordări teoretice

Ca și disciplină, sociologia urbană a luat naștere ca știință interesată în primul rând de obiectul muncii, care determină o anume organizare socială, dar și relații distincte față de cele din mediul rural. În spațiul urman guvernează regula juridică, nu cea morală, așa cum se întâmpla la sat, viața publică fiind delimitată față de cea privată. Disciplina s-a dezvoltate în două direcții principale, începând cu secolul al XIX-lea.

În primul caz, au fost realizate cercetări referitoare la organizarea urbană și tipuri de personalitate ale indivizilor. Astfel, F. Tonnies propune distincția dintre comunitate și societate, iar Max Weber în una dintre lucrările sale, Orașul, definește comunitatea urbană din multiple puncte de vedere. Mai departe Georg Simmel, generează ideea unei personalități urbane bine definite, iar Werner Sombart spune că orașul este un mediu artificial. Toate aceste formulari au venit din spațiul german.

În cel de-al doilea caz, alte puncte de vedere sunt oferite de reprezentanți ai scolii americane de sociologie, amintită și mai sus, și anume: Școala de la Chicago. Aceasta îi are ca reprezentanți pe R. Park, E Burgess sau D. McKenzie, fiind jurnaliștii care au generat direcția de cercetare sociologică a devianțelor din sfera sociologiei urbane. R.Park ne vorbește despre structura locuirii în mediul urban, McKenzie despre ecologia urbană, iar Burgess despre organizarea urbană sau teoria celor cinci inele. Sunt astfel identificate și recunoscute cinci direcții de cercetare în sociologia urbană:

perspective organizării sociale

perspectiva chimburilor sociale

perspectiva problemelor sociale

perspectiva politicilor sociale

perspectiva ecologică

Preocupări principale și perspective în sociologia urbană

Preocupările în ceea ce privește viața urbană provin din sociologia germană și ajung să devină o ramură distinctă a sociologiei datorită Școlii de la Chicago.

1. Germania

Ferdinand Tonnies (1855-1936) Comunitate și societate (1887)

Acesta realizează o distincție între comunitate și societate, în ceea ce privește relaționarea și marchează astfel abordarea urbanului din perspectivă sociologică.

Comunitatea este caracterizată, spune Tonnies de legături strănse între indivizi, de păstrarea unei tradiții commune, de existența unor relații personale. În cadrul acesteia indivizii se cunosc, au interese collective și cred în aceleași principii și idei.

De cealaltă parte, societatea este caracterizată de acesta prin legături slabe între oameni, de existența diversității sociale și de manifestarea relațiilor imersonale. Spre deosebire de comunitate, la nivelul societății, fiecare individ îsi urmărește propriile interese, împărțind un număr relative scăzut de valori cu ceilalți membrii.

Georg Simmel (1858-1918) Filosofia banilor (1900); Metropola și viața spirituală (1903)

Acesta ne vorbește despre economia monetară, spunând că reprezintă efectul tranziției de la substanțialism la nominalism, în ceea ce privește relațiile umane. Banii reprezintă o complexitate a operării, apariția simbolurilor, iar trecerea de la troc mai întâi la aur și mai apoi la hârtie, reprezintă în viziunea sociologului german, trecerea de la substanță la relație. Economia monetară este caracteristică marilor orașe, modernității. În cadrul orasului Simmel identifică intelectualul, conștiința. Spune el, că individul care trăiește în spațiul urban alege cu mintea nu cu sufletul asa cum fac cei de la sat, la oraș mintea triumfă în fața inimii.

Acesta identifică o serie de caracteristici ale vieții în oraș:

Punctualitatea, sau cel puțin nevoia acesteia. Relațiile din cadrul orașului sunt multiple, sunt complexe, astfel asteptarea devine o pierdere demnă de luat în calcul.

Blazarea. Bombardamentul la care este supus orășeanul, în ceea ce privește stimulii și diversitatea agresivă, determină apariția fenomenului de blazare, cunoscut încă din perioada copilăriei de cei care trăiesc spre exemplu în metropole. Multiplele posibilități, nenumărații stimuli, fie ei economici sau sociali, generează insensibilitate în raport cu diferențierea dintre lucruri. Acest fenomen poate deveni o metodă de protecție, ducând la autoconservare.

Rezerva. Imaginea unui orășean pare întotdeauna mai rece, mai lipsită de afecțiune și sentimente față de cea a unui sătean. Aversiunea față de ceilalți este de asemenea prezentă în spațiul urban, iar ostilitatea se transformă de multe ori în ură în cadrul relațiilor mai apropiate.

Cu toate acestea, urbanul, sau mai exact metropola produce în mod simultan diversitate, oportunități, stimulare și libertate.

Max Weber (1864-1920) Orașul (în Economie și societate 1921)

Pentru acesta, orașul este acea comunitate caracterizată de acțiuni și relații care fie au loc pe piață, fie în fortificații, fie prin aparatul legislative sau prin administrația publică. Una dintre propozițiile tari ale sociologului german face referire la oraș ca rezultat al dezvoltării raționale și eficiente a resurselor pentru atingerea scopurilor alese.

Școala de la Chicago

Datorită acesteia sociologia urbană a devenit un domeniu distinct al sociologiei generale încă din anii `20 ai secolului trecut. Printre reprezentanții școlii se remarcă Robert Park, David McKenzie sau Ernest Burgess, principalele lor cercetări fiind incluse în lucrarea Orașul (1925)

Interesul acestora pentru urban este reprezentat de anul 1918, atunci când marile orașe americane au devenit apreciate și oarecum ținta populației de culoare, lucru care a generat apărarea acestora de către populația albă prin diverse metode. Asfel, Chicago este un exemplu al acestui fenomen, deoarece în cadrul său cartierele au fost separate pe criterii entice, ajungându-se la apariția ghetto-urilor, caracterizate de delicvență, devianță și casă pentru infractori. Aceștia s-au folosit în cercetările lor de observație participativă, istorii ale vieții, interviuri sau analiza documentelor.

Robert Park

Acesta ne vorbește despre lupta existentă în oraș în ceea ce privește redistribuirea rolurilor sau pozițiilor din spațiu, fie prin invazie, succesiune, acomodare sau competiție.

Ernest Burgess

Este interesat în primul rând de aspectele sociale ale sistematizării urbane. În procesul său de ascensiune, individual trece printr-o serie de modificări rezidențiale, care se repetă de-a lungul vieții. El identifică în primul rand modelul concentric al orașului, caracteric Americii. Zona I – reprezintă centrul de afaceri. Zona II – este zona de tranziție, acolo unde se afla ghetto-urile (imigranți, minorități-evrei, italieni, greci, chinezi), fiind atât un spațiu al degenerării cât și al regenerării, al creativitășii și inovației. Zona III – este zona muncitorilor industriali, unde se așează nou veniții, pentru care locuirea în acea zonă este semn de bunăstare. Zona IV – e o zonă rezidențială unde se găsesc locuințele familiale, traiul acolo e visul muncitorilor industriali. Zona V – reprezintă zona de navetă.

David McKenzie

El intră în sfera ecologiei urbane, spunând că relațiile dintre oameni, fie ele spațiale și temporale sunt determinate de alegeri și adaptări legate de mediu. McKenzie identifică o regulă de creștere urbană și anume faptul că orașele ajung să se extindă ciclic, spunând mai departe că întotdeauna centralizarea urbană va fi urmată de descentralizare. Prin centralizare acesta se referă la oferirea de către oraș a serviciilor necesare nevoilor comune, printre acestea magazine diversificate, locuințe pentru familii sau instituții de educație. De cealaltă parte descentralizarea reprezintă apariția centrelor de afaceri, generănd diversificare. McKenzie spune că un centrul urban se dezvoltă/extinde până în jurul valorii de 10-20.000 de locuitori, peste aceste valori, formându-se centre noi.

Ulterior Scolii de la Chicago s-au remarcat o serie de continuatori ai ideilor promovate de aceasta, printre care se numără: Robert Redfield și Louis Wirth.

Louis Wirth – Urbanismul ca mod de viață (1938)

Acesta arată că interacțiunile urbane sunt diferite de cele rurale, fiind influențate de mai mulți factori:

numărul de locuitori: acesta fâcând intimitatea de multe ori imposibilă

densitatea: de multe ori generatoare de tensiuni între interacțiunile dintre indivizi

diversitatea: face referire la amestecul de rase sau clase și produce alienare urbană

De asemenea tot el arată că paradoxurile și contrastul sunt caracteristice spațiului urban, individul depășind aceste lucruri prin contactul virtual. În acest fel i-a naștere noi forme de sociabilitate. Se trece de la relațiile orientate de tradiții la relațiile orientate de interese. Wirth evidențiază caracterul multiplu al orășeanului, care funcționează pe aparențe, pe contraziceri, determinând o stratificare socială pronunțată. Astfel, orașul pentru acesta și-a lepădat aspectul sacru și a îmbrățișat devianța, ajungându-se până la a asocia istoria civilizațiilor cu evoluția în istorie a orașelor.

Este important să subliniez în continuare, pe scurt și importanța fiecărei dintre perspectivele pe care le poate îmbrățișa sociologia urbană. Astfel avem de-a face cu opt direcții de studiu în cadrul acestei discipline, dupa cum urmează:

Perspectiva organizării sociale: se centrează asupra analizei relațiilor sociale din spațiul urban, relații care arată faptul că orașul ca mod de locuire, duce la apariția mai multor tipuri de comportament și personalitate.

Perspectiva schimbării sociale: urmărește procesul de urbanizare care evidențiază caracterul ireversibil și instantaneu al acestuia.

Perspectiva problemelor sociale: analizează punctele cheie ale crizei urbane precum delicvența, criminalitatea, sărăcia, conflictele armate, poluarea etc.

Perspectiva ecologică: se centrează asupra proceselor de de adaptare ale indivizilor ce trăiesc în mediul urban, prin creșterea populației, apariția tehnologiei etc.

Perspectiva politicilor sociale: urmărește planificarea dezvoltării și asigurarea ordinii urbane.

Pespectiva mondialistă: se centrează pe identificarea caracteristicilor de dezvoltare urbană care sunt incluse într-un cadru național și mondial.

Perspectiva calității vieții: identifică specificitățile vieții urbane, care pot genera satisfacție și bunăstare sau opusul lor, insatisfacții și dezavantaje.

Perspectiva imaginilor urbane: abordează problema din punct de vedere psihosociologic, identificând simboluri, imagini și percepții caracteristice urbanului.

CAPITOLUL II. SECURITATEA URBANĂ ȘI VECINĂTATEA CA DETERMINANT RELAȚIONAL – AGRESIVITATEA UMANĂ ȘI NORMALITATEA AGRESIVITĂȚII. DELIMITĂRI CONECPTUALE.

Manifestări ale securității urbane

Consider că este nevoie ca în continuare să abordez problema securității din multiplele ei accepțiuni prezente în cotidianul de pretutindeni, dar mai ales în spațiul românesc. În ultima perioadă tot mai multe știri atrag atenția prin caracterul lor senzațional, știri care fac referire în principal la evenimente care se precipită în spații din imediata apropiere a României. Tot acest hazard ne oferă, cel puțin persoanelor asemeni mie, înteresate de aspectele securității, o imagine destul de amplă despre ce ne așteaptă, despre ce s-ar putea întămpla în viitorul apropiat. Amenințările asupra securității se extind din ce în ce mai amplu, tranversând Orientul (atăt de vulnerabil) și ajungând în spațiul european astfel, cel puțin conștientizarea pericolelor de către indivizi devenind absolut necesară. Noua ordine mondială ne constrânge să gasim noi forme de securitate, asta deoarece cu toate eforturile de pace, războiul nu a spus “stop”, fiind prezent în continuare în multe regiuni, având forme din ce în ce mai brutale, aspecte aproape exclusiv caracteristice spațiului urban. Pe toate planurile lumea de astăzi este caracterizată de schimbare, parcă am trăi într-o continuă perioadă de tranziție, singurele lucruri certe sunt reprezentate de transformarea continuă și nesiguranță. Caracteristice acestui secol sunt crizele, de toate tipurile, de ani de zile suntem informați și simțim prezența lor, fie că vorbim despre crize de identitate, culturale, economice, sociale, educaționale, crize ale generațiilor, ale instituțiilor, crize politice, pănă la așa cunoscuta criză de securitate. Toate aceste aspecte sunt profund interdependente generând de la una la alta, probleme și riscuri. Nu doar omul supune astăzi la încercări majore sistemul de securitate, tot mai des se produc dezastre naturale, bineînțeles generate tot de om prin acțiunea agresivă asupra resurselor, prin creșterea demografică. Merg oare prea departe dacă afirm că se poate ajunge până la “prăbușirea” unor state din cauza unei guvernări deficitare, a condițiilor de viață tot mai precare sau a tulburărilor sociale ? Consider că nu, din păcate pe această treaptă se află din punctul meu de vedere România, un eveniment de asemenea natură fiind o realitate a sistemului de securitate actual.

În toată această ecuație nu este bine să uităm că securitatea este unul dintre drepturile fundamentale ale ființei umane. Securitatea ca și concept poate fi asociată cu o stare, care păstreză pericolele fie că sunt fizice sau psihice, la o anumită distanță de individ, asigurându-i acestuia menținerea sănătății și bunăstarea. Astfel, securitatea nu presupune eleiminarea definitivă a pericolelor, a riscurilor, ci menținerea lor la un nivel optim. Cine ar trebui să-i asigure securitatea individului ? Răspunsul este: statul; care din păcate este și el din ce în ce mai vulnerabil la schimbare, la incertitudine. Dintre toate aspectele care generează insecuritatea, majoritatea sunt caracteristice contemporaneității: securitatea economică – în prim plan aflându-se șomajul; securitatea alimentară – sau accesul inegal la hrană; securitatea utilitară – sărăcia, munca copiilor sau accesul la muncă; securitatea mediului – poluarea solului, apei, aerului, defrișările; securitatea personală – violență fizică, domestică, abuzl copiilor, trafic de droguri; securitatea culturală – sistemul de valori, discriminarea și opresiunea; securitatea politică – libertatea de exprimare, represiunea, încălcarea drepturilor omului etc. Bineînțeles că este de dorit ca toate aceste forme de securitate să fie asigurate prin măsuri de prevenire, în defavoarea intervențiilor ulterioare, este limpede însă că această prevenire nu este realizată în majoritatea statelor afectate de crizele din ultimii ani.

Riscuri de securitate non-militare

Unul dintre fenomenele care amplifică frecvența și numărul riscurilor de securitate este atotcunoscutul concept de “globalizare”. Sunt extreme de diverse amenințările și riscurile prezente la nivel global, astfel pot fi încadrate în următoarele categorii:

amenințări și riscuri datorate efectelor încălzirii globale, răspândirea resurselor energetice și expansiunea economică slab controlată

amenințări și riscuri datorate migrației ilegale care prin proximitatea spațială exagerată caracteristică modernității, capătă tendințe globale.

amenințări și riscuri datorate “terorismului cultural”

amenințări și riscuri datorate expansiunii la nivel global a rețelelor teroriste

amenințări și riscuri datorate acțiunilor rețelelor globale de crimă organizată

amenințări și riscuri datorate răspândirii armelor de distrugere în masă, de felul armelor nucleare

amenințări și riscuri datorate supunerii unei părțo a societății unor entități având intenții ostile

Amenințările la adresa securității sunt prezente în cadrul tutulor sistemelor unui stat. La nivelul sistemului politic, amenințările i-au forma neputinței guvernelor de a face față mifestărilor criminale și teroriste. Aceste amenințări se pot încadra în sfera națională – având drept țintă ordinea de drept, cu caracter ideologic, exprimate adeseori de partidele etnice; sau se pot încadra în sfera non-națională – din dorința unui stat de a-și consolida identitatea în cadrul teritoriilor altor state.

În ceea ce privește sistemul economic, amenințările asupra securității sunt reprezentate de sărăcie, criza resurselor și evoluția negativă a statului pe plan mondial. Posibilitatea statului de a beneficia de resurse este obligatoriu, epuizarea lor de anumite state, generează automat migrații în masă.

Sistemul social este de această dată amenințat de nevoile unor grupuri de a-și păstra identitatea, acest lucru poate fi identificat de la comunități până la minorități sau chiar națiuni. Sistemul ecologic este și el vizat de amenințări, este de neconceput în unele spații poluarea excesivă, apariția unor mecanisme și tehnologii cu mare pericol pentru mediu sau binecunoscutul fenomen al defrișărilor excesive. Acestea sunt doar o parte dintre sferele devenite țintă a insecurității, nu trebuie să uităm de sectorul educațional, al sănătății sau cel informațional, care la rândul lor suferă în prezent atacuri neprevăzute în ceea ce privește securitatea.

Este bine de amintit faptul că, securitatea reprezintă una dintre condițiile fundamentale de funcționare în parametrii optimi a individului, grupului, comunității, societății sau a națiunilor întregi. Astfel, în cadrul dicționarului explicativ al limbii române, securitatea este definită în felul următor “faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol”. În acest fel așa cum am spus și mai sus, securitatea reprezintă în mod cert o stare necesară desfășurării în bune condiții a diferitelor activități întreprinse de indivizi.

De asemenea un factor determinant al securității sau insecurității este reprezentat de variabila migrație. Aceasta reprezintă fenomenul prin care au loc transferuri temporare sau definitive de indivizi, care fie stabilizează sau destabilizează societățile din care provin sau în care ajung. Astăzi este binecunoscută caracteristica României ca stat generator de migrație, în sensul că de aici au loc deplasări masive de populație. De asemenea este și țară de tranzit pentru multiple rute ale migrației, fapt care poate duce la amenințări de securitate precum terorismul.

Multe aspecte amenință securitatea de orice fel și cred că numărul amenințărilor și al riscurilor este în continuă creștere astfel, necesitatea identificării în primul rând a factorilor de risc, al nivelului de securitate existent pe întreaga diversitate a societății este imperios necesară. Cunoașterea situației existente asigură posibilitatea prevenirii și a intervenției în cazul instaurării unei stări de insecuritate generală. De aceea în această lucrare voi identifica în continuare amenințările și riscurile generale de la nivelul populației orașului Brașov, urmând ca ulterior să realizez o scală a nivelelor de securitate existente în principalele cartiere ale orașului.

Vecinătatea ca determinant relațional. Sursă de securitate sau insecuritate urbană.

În oraș viața socială se desfășoară în cadrul unor comunități umane. Astfel, comunitatea, devine odată cu folosirea sa adjectivală frecventă (asistență medicală comunitară, dezvoltare comunitară, educație comunitară etc.) mijlocul cu ajutorul căruia sunt descrise anumite seturi de valori, ale existenței sociale și a comportamentelor întregii sume de indivizi rezidenți în mediul urban. Simultan, comunitatea este și mediatorul dintre stat și societatea civilă, mijlocul de a descrie procesele și fenomenele într-un mod normativ, având ca scop legitimarea acestora în cadrul deciziei politice. Cercetarea socială s-a concentrat în cadrul sociologiei urbane asupra cadrului menționat mai sus, care este comunitatea umană, fiind considerată reacția firească sau nu, la modul cum e perceput orașul astăzi. În cadrul orașului. Termenul de comunitate umană este asociat cu termenul de vecinătate de locuire. Aceasta din urmă este considerată unul dintre elementele fundamentale ale vieții urbane, un oraș considerându-se într-un proces de dezvoltare, creștere prin adiționare de comunități umane. Studiul comunității locale urbane, poate evidenția stiluri de viță metropolitană, problemele acesteia și modalitățile de intervenție în vederea rezolvării acestor probleme. Prin dezvoltarea comunităților umane putem ameliora disfuncționalitățile datorate mediului construit, se poate astfel diminua sau chiar elimina aglomerarea urbană.

Diferite poziții asupra semnificației conceptului de vecinătate urbană

Vecinătatea este considerată o relație de apropiere între un număr de elemente aflate într-un cadru dat. Aceasta poate reprezenta și o relație socială manifestată între două sau mai multe persoane, aflate intr-o anumită proximitate spațială. Persoanele care se găsesc într-o relație de vecinătate pot adopta diferite comportamente, fie ele de cooperare, conflict sau evitare. Totuși, este dificil de aprofundat acest subiect de către cercetătorul din științele sociale tocmai datorită variației conceptului de vecinătate. Pe de o parte, termenul privit ca unitate de teritoriu, ne arată că nu există corespondență între el și comportamentul uman. Pe de altă parte, vecinătatea privită ca relație socială, ne arată ca în majoritatea cazurilor nu se sincronizează cu geografia.

Caracteristicile vecinătății urbane

Vecinătatea urbană este considerată un grup local, aflat în interiuorul unui oraș.

Dorel Abraham, în cadrul cursului de Sociologie urbană, susținut la Universitatea din București, evidenția patru caracteristici specifice ale vecinătății urbane:

Vecinătatea este o unitate ecologică, adicã un grup local ce are capacitatea de a-și satisface nevoile într-un mod relativ autonom.

Prin trăsătura enunțată mai sus, se face referire la existența în oraș a unui grup de indivizi, concentrați într-un spațiu, care merg la medic, la biserică, care fac cumpărături și care petrec timpul împreună, în mare parte în zona în care locuiesc. De asemenea sunt importante de menționat și o parte dintre preocupările școlii de la Chicago. Aceasta punea accent pe reconstrucția societății trebuie să fie în primul rând o reconstrucție morală a mentalului colectiv. În esență aceasta căuta un model al spațiului urban, lipsit de disfuncționalități.

Vecinătatea urbană presupune angajare simbolică, considerarea avantajelor și dezavantajelor spațiului, identificarea indivizilor cu zona respectivă.

Vecinătatea urbană este o arie naturală, care desemnează un grup local, definit de omogenitate în funcție de venit, etnie, rasă, etc.

Vecinătatea urbană este un spațiu cu interacțiune socială puternică.

Vecinătatea urbană presupune angajare simbolică, identificarea avantajelor și dezavantajelor și a indivizilor dintr-o zonă bine definită.

După Terence Lee (Lee, 1970,117), vecinătățile din mediul urban se împart în trei categorii:

vecinătatea cunoștinței sociale

vecinătatea omogenă

vecinătatea-unitate

a) Vecinătatea cunoștinței sociale

Acest tip de vecinătate este delimitat de interacțiunea socială și înțelegerea termenului este determinată în mare măsură de raporturile distictive dintre a cunoaște, a fi familiarizat cu oamenii, a-i știi, a fi prieten cu ei. Acest tip de comunitate acoperă un spațiu limitat, mic, fiind formată doar din case și inevitabil din spații comerciale. În acest fel se crează o zonă a cunoștințelor fără a se încuraja totuși interacțiunile. Mulți dintre membrii acestei vecinătăți se dedică aproape exclusiv vieții de familie, neamestecându-se foarte mult cu ceilalți, prioritară fiind aici dorința de a evita conflictele. Se dezvoltă o serie de prietenii, însă, sursa de sprijin și securitate este reprezentată de rude. Vecinătatea de acest tip este caracterizată de o mobilitate rezidențială ridicată, caracteristică zonelor în care stilurile de viață sunt variate.

b) Vecinătatea omogenă.

Acest tip de vecinătate este ușor de identificat după caracteristica sa principală: omogenitatea. Aceasta este identificabilă ca principiu atunci cănd membrii comunității se identifică cu ceilalți: oameni ca noi, oameni care trăiesc în case ca ale noastre, genul nostru de oameni, etc. Nici în acest caz interacțiunea nu este foarte accentuată, iar existența în cadrul acestei vecinătăți este asociată cu diferitele grupuri rasiale, etnice și de clasă socială. Atunci când trăsăturile vecinătății omogene sunt duse la extrem, atunci când acestea sunt mult prea evidente, atunci vorbim de ghetouri, spațiul urban fiind divizat în segmente teritoriale speciale.

c) Vecinătatea-unitate

De aceasta dată spațiul fizic ocupat de acest tip de vecinătate este mult mai mare decât în cazul celorlalte două mai sus menționate. Și în ceea ce privește activitățile garantate de locuirea într-o astfel de vecinătate lucrurile stau diferit, fiind vorba de un nivel mult mai echilibrat al serviciilor, fie ca vorbim despre magazine, biserici, școli, cluburi etc. Prieteniile sunt împrăștiate pe o arie mult mai largă, nefiind generate în mod automat de străzile imediat adiacente. În cadrul acestui tip de vecinătate vorbim de eterogenitate atât în compoziția populației cât și în ceea ce privește casele în care membrii vecinătății locuiesc.

Funcții ale vecinătățiilor urbane

Fiecare vecinătate este caraterizată de un mixt de valori generate în timp prin evoluția respectivei vecinătăți. Fie că vorbim despre structura ei fizică, fie despre relațiile din interiorul comunității, sau din exteriorul ei, pot fi identificate șase factori care constituie baza și totodată conturează comunitatea de tip vecinătate urbană:

1. Activitatea cotidiană

Este foarte important ca locul în care ne desfășurăm activitatea de zi cu zi să ne satisfacă nevoile. De aici ne procurăm alimente și alte bunuri esențiale, aici avem acces la educație, acees la îngrijirea sănătății sau a vieții spirituale, aici se joacă copii noștrii pe care trebuie sa-i supraveghem. De asemenea pentru mulți dintre oameni, vecinătatea cuprinde locul de muncă, sau locul în care se dorește eliberarea de acesta. Mare parte dintre necesitățile și câștigurile oamenilor se găsesc în vecinătate, astfel aceasta este unul dintre elementele cheie după care se învărte activitatea umană.

2. Rețeaua de susținere informală.

Locul de rezidență asigură de multe ori produsele și serviciile de susținere pentru grupurile de indivizi din spațiul respectiv. Avem aici exemplul baby-sitting-ului în casele vecinilor sau al prietenilor, îngrijirea respectivelor locuințe cât timp proprietarii sunt plecați etc. La nivel de vecinătate putem vorbi și despre schimburi reale de bunuri, sau împrumuturi reciproce. Astfel de caracteristici ale vecinătății generează interacțiune și îi determină pe membrii comunității să interacționeze.

3. Securitate și încredere

Vecinătatea este foarte importantă pentru individ, deoarece oferă sentimentul de securitate fizică dar și psihică. Acest lucru se datorea mediului asociat cu familia caracteristic vieții într-o astfel de comunitate. Peste tot în cadrul vecinătății există spectatori, fie prieteni, fie dușmani, dar și instituții și indivizi care cer fie dependență, fie atașament. De asemenea specificitatea comunitații, culoarea pielii, argoul, îmbrăcămintea, pot reprezenta criterii de categorizare a a membrilor sau a non-membrilor vecinătății, acest aspect fiind generator de securitate și încredere.

4. Identitate

Oricare fel de vecinătate este importantă pentru individ, fiind cu certitudine o importantă sursă de identitate. Aceasta realizează la nivel de comunitate atât delimitări spațiale cât și delimitări sociale. Intervine aici și puterea simbolică a comunității, printr-o întreagă serie de norme de conviețuire, de valori etc. De asemenea se cere ca fiecare vecinătate să fie recunoscută, prin anumite trăsături proprii care o deosebesc de celelalte.

5. Aglomerația urbană

Despre acest lucru ne vorbește Logan și Molotch, (1987, 108) care spun că vecinătatea este departe de a reprezenta doar o colecție de case, fiind din punctul lor de vedere experiența împărtășită a aglomerației de avantaje complementare. Existența unui număr mare de indivizi într-un spațiu determinat, duce la apariția aglomerației, atât din punct de vedere fizic cât și din punct de vedere al necesităților fiecăruia dintre indivizi.

6. Apartenența etnică

Aceasta este de multe ori una dintre trăsăturile principale ale vecinătăților. Astfel prin aceasta se pot fi rezumate avantajele locuirii în comunitatea respectivă, fie că vorbim despre același stil de viață, aceleași nevoi, aceleași percepții și aspirații. Prin apartenență etnică un mumăr mare de indivizi este definit de o singură trăsătură, fie că vorbim despre accent sau culoarea pielii, etc. Vorbim aici despre două feluri de a privi lucrurile, unul în care apartenența etnică clarifică pentru indivizi zona de încredere și unul în care apartenența etnică îi evidențiază pe toți aceia pe care indivizii consideră că trebuie excluși, ambele perspective marcând un fel sau altul de a folosi orașul.

Agresivitatea umană și controlul social.

În mod cert, agresitivitatea este unul dintre cele mai dezbătute subiecte în ziua de azi, indiferent de ce sfere vorbim. În cele ce urmează, voi analiza subiectul din punct de vedere teoretic și interpretativ, punănd accentul pe diferite dimensiuni ale fenomenului. Analiza se va concentra pe românul contemporan, fie că vorbim despre acesta ca actor agresiv, fie ca mare consumator de agresivitate. Despre conduitele agresive aflam din multiple sfere precum, instituțiile școlare, competițiile sportive, comportamentul stradal. Toate aceste atitudini și comportamente sunt generate de vizionarea anumitor emisiuni TV, jocuri cu conținut violent sau chiar producții cinematografice agresive.

Perspective privind normalitatea agresivității

Stabilirea unui nivel acceptabil de agresivitate poate fi extrem de benefcă, contribuind hotărâtor la înțelegerea termenului. Ne este clar astazi că dacă nu am fii bolnavi, nu am știi ce este sănătatea, dacă nu am fii triști, nu am știi când suntem fericiți, sau dacă nu am cunoaște întunericul nu am știi ce e lumina tot astfel fără rău nu am știi ce e binele. În felul acesta agresivitatea umană este un rău în plus în multitudinea existentă în lume. În felul acesta am ajuns la concluzia conform căreia este posibil ca agresivitatea să fie ceva natural, ceva normal pentru om și implicit pentru societate. Aici intervin două cercetări interesante din punct de vedere etologic-antropologic și sociologic, care ilustrează într-o măsură mai mare mai mică cele spuse mai sus. În primul rând este vorba despre cercetările realizate de Konrad Lorentz și în al doilea rând despre teoriile privind crima, realizate de sociologul francez Emile Durkheim. În primul caz, Konrad Lorentz analizează comportamentul animalelor și prin cercetările sale demonstrează o ce-a mai mare parte a comportamentelor acestora nu sunt învățate, ci înnăscute. Se pare că instinctul determină anumite reacții în lumea animalelor, inclusiv manifestările agresive. În aceeași manieră stau lucrurile și în cazul oamenilor. Cu toate acestea, omul este guvernat și de factorul cultural, comportamentul uman fiind rezultatul intersecției dintre sistemul cultural pe de o parte și sistemul biologic pe de altă parte. Deși omul are încorporat un potențial înnăscut încă de la naștere, acesta este modelat și adaptat culrural. Este important de precizat faptul că studii etologice identifică comportamente agresive în situații identice. În continuare o să enumăr și o sa prezint pe scurt câteva dintre acestea:

însușirea unor părți dintr-un spațiu poate să conducă la apariția unor manifestări agresive (razboiul care are ca obiectiv principal apararea unor teritorii sau cucerirea altora noi, copii care plăng și se agită cand le este ocupat spațiul, disputele milenare ale diferitor civilizații asupra teritoriului). În fiecare om există tendința de a alege un loc care să devină propriu lui, iar cand acest spațiu este invadat, apare instictul care ne spune că trebuie să-l protejăm, să-l recuperăm.

însușirea obiectelor de asemenea duce la apariția unor atitudini agresive. În primă fază deși îmbrăcat în haina copilăriei, acest comportament este ușor de observat la copii, mai exact în dorința acestora de a deține monopolul asupra unuia sau mai multor obiecte. Odată cu dobăndirea unei vârste comportamentul nu dispare, ci este însușit sub alte forme, precum dorința oamenilor de a achiziționa obiecte fără valoare și de multe ori inutile, act prin care posesorul se încarcă cu un sentiment de securitate și chiar putere.

competiția în diferitele ei forme, fie că vorbim de atenția superiorilor, familiei, a profesorilor sau obținerea favorurilor anumitei persoane etc; generează în multe situații conflicte. Sunt sugestive în acest sens duelurile medievale ale cavalerilor care aveau drept scop cucerirea unei femei, dueluri care nu au dispărut, ci doar s-au transformat din confruntări fizice în competiții verbale și non-verbale.

protecția partenerului social, copil, familie, rude, sau grup de apartenență demonstrează existența unui motiv înnăscut. Multe dintre actele agresive ale oamenilor sunt explicate ca forme de ajutor pentru un prieten, un coleg, o rudă etc.

aspirația ierarhică camuflează competiția, care se poate manifesta fie prin utilizarea forței, fie prin utilizarea simbolurilor de recunoaștere. Astfel de simboluri pot fi reprezentate de decorațiuni, deținerea de obiecte prețioase sau stil vestimentar etc. În acest caz calitatea nu este importantă ci valoarea materială a bunurilor.

împrejurările explorative care sunt folosite de nenumărate ori atât de individ cât și de societate. Avem aici exemplul individului, mai exact al copilului care își testează părinții sau profesorii folosindu-se de atitudini agresive. De cealaltă parte la nivel social, individul perceput ca agresor își măsoară prin comportamentul său, inferioritatea sau superioritatea.

ostilitatea pedagogică punctează acele împrejurări în care nerespectarea regulilor este pedepsită. Prin aceasta se formează comportamente și aptitudini în raport cu cerințele. Întâlnim aici exemple precum ritualurile de inițiere ale primitivilor, perioada de ucenicie sau stagiul militar etc. Agresivitatea este prezentă pretutindeni în aceste exeple, dar este privită diferit de cele două părți, pe de o parte se află inițiații care văd agresivitatea necesară procesului și pe de altă parte candidații care văd agresivitatea ca pe ceva tainic, uneori sacru, fapt care-i determină să accepte diferitele nivele de agresivitate. Astăzi este mai puțin prezentă semnificația agresivității educative ca formă de spiritualitate sau de sacru, ci este percepută mai mult din perspectivă juridică.

După cum se poate observa în toate exemplele prezentate mai sus, indiferent de spațiul sau timpul pe care îl luăm în considerare, sunt situații exacte care pot duce la apariția comportamentelor agresive, lucru care nu ar fi real în lipsa unui potențial agresiv înnăscut.

În cel de-al doilea caz, este bine de remarcat încercarea sociologilor de a transfera agresivitatea din zona individual-biologică, în zona spațiului social. Această perspectivă este interesant prezentată așa cum am spus și mai sus de către sociologul francez Emile Durkheim. În încercarea sa de a defini socialul, folosindu-se de modelul organizațional, acesta a ajuns la concluzia conform căreia crima este unul din fenomenele normale și chiar necesare. Astfel se poate afirma că din punct de vedere sociologic, implicit agresivitatea este unul din fenomenele normale și necesare existente la nivelul societății. Acesta vede boala ca pe un lucru benefic, nu dăunător. Astfel, spune el, putem defini starea de sănătate, ne putem stabili un stil de viață sănătos și din când în când cu ajutorul ei corpul uman își generează anticorpi. Toate acestea sunt benefice, nu daunătoare, la fel cum si agresivitatea poate fi pozitivă, nu neapărat negativă. Cu ajutorul acesteia putem să generăm mecanisme de reglaj social, multe dintre comportamentele menționate mai sus, identificate de Konrad Lorentz, nu ar exista în lipsa agresivității, lucru deloc benefic pentru societate. Sociologul francez, spune că indiferent de formele agresivității, aceasta poate duce la apariția dinamicii sociale, a evoluției societății, la îmbunătățirea controlului social sau sporirea solidarității sociale, poate genera inovație și chiar să dezvolte creativitatea. Precum spunea Durkheim despre crimă și agresivitatea poate fi considerată nu doar normală ci și necesară pentru existența socială. Deși am ajuns la a accepta agresivitatea umană ca fenomen la nivelul socialului, problema următoare nu mai este reprezentată de simpla ei prezență, ci de intensitatea și extinderea acesteia.

Agresivitatea contemporană – determinanta principală a apariției decalajului între cultură și civilizație.

Consider că este nevoie ca tot ce am expus mai sus să fie transpus în realitatea contemporană. Astfel, astăzi agresivitatea este privită foarte diferit în comparație cu perioada secolului XX sau a secolelor anterioare, limitele sociale ale normalității agresivității având în prezent un nivel extrem de ridicat. Unul dintre cele mai utile exemple este cel al industriei cinematografice din perioada cuprinsa între 1920-1980 care conținea scene violente care reușeau să înspăimânte spectatorii acelor ani, dar care astăzi pot produce cu ușurință zămbetul sau o porție bună de râs chiar și copiilor. Din ce în ce mai mulți dintre noi suntem sensibili la stimuli ai agresivității mult mai puternici sau mai duri, lucru explicat și prin prisma fenomenului de acomodare. Datorită acestui aspect, prin imunizarea individului la stimulii agresivi, au apărut noi forme de agresivitate, care la randul lor duc la apariția unor noi forme de control, generând creativitate, inovație, rezultând și de această dată că agresivitatea poate genera progres. În ceea ce privește decalajul între cultură și civilizație, este limpede astăzi că de-a lungul timpului evoluția omului a fost extrem de lentă în ceea ce privește partea biologică. Ce s-a schimbat foarte mult este componenta culturală, progresele fiind evidente de-a lungul timpului, agresivitatea fiind diferit manifestată datorită capitalului cultural. Odată cu o evoluție culturală, vorbim implicit și de o evoluție a civilizației. Astăzi aproape orice individ are acces la tehnică și știință, care ne oferă accesul la obiecte, echipamente, mașini, cu ajutorul cărora ne putem manifesta agresiv în nenumărate feluri. O concluzie bună în aceast caz este aceea reprezentată de ideea conform căreia, agresivitatea biologică, poate chiar ereditară, poate fi stăpânită prin cultura unei societăți.

Abordarea teoretică a controlului agresivității.

Controlul social, fie că este vorbva despre controlul agresivității sau a oricărei alte trăsături, este un subiect de actualitate. Fiind vorba aici în principal despre agresivitate este bine de cunoscut faptul că vorbim despre un control coercitiv al acesteia, care poate fi realizat de către instituțiile statului precum poliția, justiția, armata, etc. Un alt lucru important este faptul că atunci când vorbim despre controlul agresivității nu facem referire la eliminarea acesteia, ci doar atingerea unui echilibru, unui prag acceptabil al ordinii sociale. La nivelul societățiilor au existat întotdeauna sisteme autonome de control al agresivității. Aceste sisteme s-au manifestat diferit, în timpuri și contexte diferite, astfel putem vorbi despre aprobarea publica, despre stigmat, marginalizare sau dezbatere publică, violență fizică sau psihică. Astăzi nu mai vorbim despre mare parte dintre formele de control al agresivității enumerate mai sus, principala formă de control fiind normele impuse de către stat.