Securitatea Romaniei Si Gestionarea Surselor de Instabilitate din Bazinul Marii Negre

Securitatea României și gestionarea surselor de instabilitate din bazinul Mării Negre

Cuprins:

Introducere

Capitolul 1 – Implicații geostrategice în zona Mării Negre din perspectiva securității euroatlantice

1.1 O nouă situație geopolitică și geostrategică la Marea Neagră

1.2 România – vector dinamic al securității și prosperității în

regiunea Mării Negre

Capitolul 2 – Strategia națională de securitate a României din perspectivă geopolitică

2.1 Dimensiuni ale strategiei naționale de securitate a României în actualul context geopolitic

2.2 Interesele României la Marea Neagră

Capitolul 3 – Gestionarea surselor de instabilitate din bazinul Mării Negre

3.1 Surse de instabilitate, amenințări și riscuri de securitate în zona Mării Negre

3.2 Studiu de caz: Insula Șerpilor și implicațiile statutului său juridic asupra intereselor geostrategice ale României la Marea Neagră

Concluzii

Bibliografie

Introducere

În actualul context euro-atlantic, noul statut și rolul pe care NATO îl conferă României, de pod al intereselor occidentale peste Marea Neagră, Caucaz și Asia și de coagulator al aspirațiilor de integrare a statelor din Balcani și Europa de Est, reprezintă o dimensiune strategică nouă a țării noastre.

Evoluția ultimelor evenimente politico-militare a scos în evidență opinii diferite în rândul Alianței privind modul de soluționare a unor situații complexe care vor fi rezolvate prin găsirea punctelor de convergență și elementelor comune, solidaritatea nefiind astfel compromisă.

Prin participarea activă la rezolvarea situațiilor de criză, țara noastră dovedește că este un factor de stabilitate și securitate real, care demonstrează opțiunea spre democrație și economia de piață și participarea efectivă la circuitul mondial de valori. Aderarea României la NATO asigură controlul Alianței asupra zonei Mării Negre și Eurasiei și facilități de legătură cu zonele de criză din Orientul Mijlociu.

Din perspectivă militară, România contează ca forță militară în regiunea flancului sud-estic al Alianței, lucru care-i asigură un rol deosebit în ecuația stabilității și securității regionale. Amplificarea și diversificarea riscurilor și direcționarea acestora în condițiile existenței unor vulnerabilități interne și a unor conjuncturi favorizante pot genera amenințări la adresa securității internaționale care impun adoptarea unor modalități de acțiune flexibile și eficiente. Principalii factori externi de risc la adresa securității naționale pot fi generați, în principal, de posibilele evoluții negative în plan subregional în domeniul democratizării, proliferării armelor de distrugere în masă, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale, dezvoltarea fenomenului terorist, a crimei organizate transfrontaliere, a traficului ilegal, migrației clandestine și a unor fluxuri masive de refugiați, acțiuni de incitare la intoleranță, extremism și separatism, limitarea accesului statului român la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale. La adresa securității naționale pot acționa și riscuri asimetrice neconvenționale care pot fi generate de terorism politic și internațional sub toate formele sale (nuclear, chimic, biologic și informatic), de acțiunile imagologice destinate în mod premeditat afectării imaginii țării noastre în plan extern, precum și de provocarea deliberată de acțiuni care pot genera catastrofe ecologice. În afara factorilor de risc, securitatea poate fi afectată și de vulnerabilitățile interne care pot îmbrăca diferite forme. Principalele vulnerabilități pot fi: insuficiența resurselor alocate instituțiilor de siguranță și apărare publică, adâncirea inechităților sociale, proliferarea economiei subterane și accentuarea corupției, criminalitatea economică, perturbarea ordinii publice, posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale, menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf. Toate acestea au efecte asupra potențialului de dezvoltare a societății românești.

Capitolul 1 – Implicații geostrategice în zona Mării Negre din perspectiva securității euroatlantice

1.1 O nouă situație geopolitică și geostrategică la Marea Neagră

sursa: http://www.argento.ro/wp-content/gallery/marea-neagra/harta.gif

Accederea României și Bulgariei în NATO a translatat amplu frontiera de sud-est a Alianței Nord-Atlantice în Marea Neagră. S-a creat, astfel, o nouă situație geopolitică în zonă, unde interesele euro-atlantice se întâlnesc cu cele ale Rusiei și Ucrainei, pe o scenă puternic animată de poziția Moscovei, care face tot posibilul să-și păstreze și chiar să-și sporească influența asupra statelor din regiunea de contact cu UE și Alianța (Ucraina, Republica Moldova și Belarus), să fie prezența cea mai proeminentă și eficientă pe axa Asia Centrală, Marea Caspică, Caucazul de Sud, Marea Neagră, unde Occidentul se implică tot mai mult, politic, economic, din punct de vedere al securității și stabilității.

În context, se impune să facem următoarele considerații: în construcția noilor relații internaționale, procesul frontierelor linie de despărțire suportă o metamorfoză vizibilă. Ele se transformă tot mai mult în frontiere care delimitează și unesc. De aceea, fiecare țară este interesată ca arealul ei să devină un monolit. Un astfel de obiectiv urmărește și Rusia. Ea s-a debarasat de toate țările incomode spațiului rus și a început o reconstrucție viguroasă, pornind de la resursele excepționale de care dispune, a propriului spațiu. În această ecuație, relațiile cu țările periferice capătă o importanță specială pentru Rusia, ele reprezentând un rimland.

Cel mai important dintre cele trei state menționate aici – Belarus, Ucraina și Republica Moldova – este Ucraina, care îi asigură Federației Ruse o interfață cu mările calde, fiind, în același timp, cel puțin într-o viziune strategică pe termen lung a Rusiei, un spațiu de protecție marginală. Într-o viziune mai riguroasă, Rusia a marșat recent la un proiect de parteneriat strategic cu UE, în locul unui „acord de nouă vecinătate europeană“ propus de UE, după extinderea sa din mai a.c., care, au apreciat liderii de la Kremlin, într-o notă de orgoliu imperial, ar fi așezat statul rus pe același plan cu state ca Republica Moldova. Potrivit parteneriatelor strategice Rusia – SUA, Rusia – NATO și Rusia – UE, acestea controlează împreună spațiile periferice și, totodată, zonele de contact, unele dintre acestea constituind adevărate falii strategice.

Trebuie însă să adăugăm aici și altă idee: conducerea actuală a Federației Ruse, prin eforturile sale de a crea un bloc „estic“, care să oprească influența vestică în Asia, își pune mari speranțe în guvernarea din cele trei state, sprijinită indirect și de controlul pe care Kremlinul îl exercită asupra punctelor fierbinți create și întreținute în zonă (Transnistria, Cecenia, Abhazia etc.), ca și de lipsa unei unități depline de acțiune a Europei și discrepanțele înregistrate în relația transatlantică.

Noile provocări la care este supusă zona Mării Negre, în actualul mediu geopolitic și geostrategic, favorizează ofensiva Rusiei, care găsește aici erori și sincope de colaborare ale statelor ce o servesc din plin. Fragilitatea relațiilor pe axa de stabilitate Marea Neagră – Asia Centrală este benefică relansării puterii Rusiei la granița UE și a NATO, unde poate beneficia inclusiv de avantajele unei politici de vecinătate, promovate de UE, ce o ajută să răspundă prompt amenințărilor venite dinspre economie și securitate.

Venind din afara ariei euro-atlantice, actualele riscuri la adresa acestei părți de continent sporesc importanța și semnificația noii frontiere de securitate din spațiul Mării Negre Extinse, ce asigură continuitatea spațiului geostrategic și geoeconomic întins din vestul Europei până în Asia Centrală și Afghanistan, cea mai directă cale de acces spre Europa a resurselor caspice, dar și a forțelor coaliției antiteroriste în teatrele de operații și bazele din Asia Centrală și Orientul Mijlociu Extins.

Pe fondul existenței unor factori în majoritate cu caracter asimetric, cum sunt: conflictele etnice, separatismul, terorismul și extremismul, fragilitatea noilor democrații, traficul de armament, crima organizată etc., zona are o instabilitate accentuată, periclitând serios securitatea regională. Cu toate că securitatea și stabilitatea zonei caucaziene rămâne foarte șubredă, nu se poate afirma cu putere că statele de pe litoralul nord-vestic al Mării Negre, gen Ucraina, ar fi mai ferite de riscuri. Spațiul CSI este încă pentru multă vreme de aici înainte preferatul fluxurilor migraționiste, al grupărilor implicate în crima organizată internațională.

Pentru Ucraina, cel mai nou și mare stat apărut pe arena geopolitică a Europei Centrale și de Est, fiecare din situațiile tensionate generate pe teritoriul propriu constituie un îndemn la a ține aproape de vechea putere de la Est, de care depinde economic și care îi recunoaște statutul de mare putere.

Aceasta până în punctul în care Rusia nu-și vede primejduite interesele (reținem aici neînțelegerile ruso- ucrainene din Peninsula Kerci, cele cu privire la platoul continental, la Crimeea). Intransigența și inflexibilitatea Rusiei par să-i placă și Ucrainei, atunci când trebuie să le aplice față de un alt stat (România), pentru a câștiga drepturi ce nu-i aparțin.

La sursele de instabilitate din zonă, de până acum, se adaugă un alt element perturbator, problema Canalului Chilia-Bâstroe, care este plasat chiar la granița NATO, iar această nouă oportunitate interesează deopotrivă conducerile de la Kiev și Moscova, din perspectiva unei relații profitabile, a unei profitabilități geostrategice mai ample pentru ambele state, membre ale CSI.

Momentul tensionat creat în Deltă se cuplează cu chestiunea platoului continental și a zonelor economice exclusive din Marea Neagră, în care pretențiile maximaliste ale Ucrainei le depășesc, după aprecieri diplomatice oficiale, chiar și pe cele ale fostei URSS. O acutizare a disputei în ambele probleme ar fi în folosul strategic al Rusiei, care aspiră la a fi mult mai prezentă în zonă și a obține o poziție mai bună, care să-i permită să câștige viitorul război geoeconomic cu miză în Marea Neagră și Marea Caspică.

Tranșarea problemei navigației pe Canalul Chilia în favoarea Ucrainei ar da – se crede – o nouă șansă porturilor Rusiei de la Marea Neagră, le-ar optimiza activitatea și s-ar relaționa mai direct și, se apreciază, mai ieftin cu marele coridor dunărean, chiar dacă ar întări, într-un fel, statutul geopolitic al Ucrainei, ce controlează deja principalele porturi din nordul Mării Negre.

. De altfel, și Rusia, și Ucraina speră să folosească poziția specială de parteneri ai NATO pentru a avea, fiecare, o cât mai consistentă autoritate în Marea Neagră, în confruntarea cu Occidentul, pe teatrele „războiului energetico-economic“, pe axele Dunării și integrării euro-atlantice

Pe de altă parte, pe fondul competiției pentru transportul țițeiului caspic spre vestul Europei, se dezvoltă o situație fluidă, în care ambițiile Ucrainei își află, lângă cele ale Rusiei, un teren fertil de manifestare.

Definită de strategi ca stat fluvio-maritim și continental, din punct de vedere al controlului național al Dunării, la Gurile acesteia, pe Brațul Chilia, al situării la fluviu (având o parte din fluviu ca graniță, cu partea din Deltă de la nord și est de Brațul Chilia) și al relațiilor cu țara noastră, Ucraina are o poziție geostrategică ce o îndeamnă la atitudini de dominare a zonei. Acest lucru este vizibil prin aceea că întreține o stare de tensiune continuă în raporturile cu vecinul de la vest, care este, după aderare, un actor important la Marea Neagră, căutând să arate Occidentului că România nu reușește să fie o punte de legătură spre spațiul caspic și al Asiei Centrale, un element viguros de stabilitate în zonă.

Nuo situație fluidă, în care ambițiile Ucrainei își află, lângă cele ale Rusiei, un teren fertil de manifestare.

Definită de strategi ca stat fluvio-maritim și continental, din punct de vedere al controlului național al Dunării, la Gurile acesteia, pe Brațul Chilia, al situării la fluviu (având o parte din fluviu ca graniță, cu partea din Deltă de la nord și est de Brațul Chilia) și al relațiilor cu țara noastră, Ucraina are o poziție geostrategică ce o îndeamnă la atitudini de dominare a zonei. Acest lucru este vizibil prin aceea că întreține o stare de tensiune continuă în raporturile cu vecinul de la vest, care este, după aderare, un actor important la Marea Neagră, căutând să arate Occidentului că România nu reușește să fie o punte de legătură spre spațiul caspic și al Asiei Centrale, un element viguros de stabilitate în zonă.

Numai că, în zona Mării Negre, țara noastră, ca membru al NATO, înțelege să-și asume și reușește să-și asume pe deplin toate obligațiile ce-i revin pentru creșterea coerenței și consistenței spațiului comun de apărare, a credibilității Alianței, a stabilității regiunii, în pofida obstacolelor pe care le întâmpină.

1.2 România – vector dinamic al securității și prosperității în regiunea Mării Negre

Ca stat de graniță al Uniunii Europene și ca membru al NATO, România are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice și prospere, deoarece numai acestea sunt capabile să mențină pacea și buna-înțelegere în relațiile dintre ele, să creeze comunități regionale pluraliste și să aibă un comportament predictibil în domeniul securității. Construirea unui climat de securitate și prosperitate în zona Mării Negre reprezintă o direcție distinctă de acțiune a acestei strategii.

România are un interes strategic fundamental ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie stabilă, democratică și prosperă, strâns conectată la structurile europene și euroatlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic al țării noastre – vector dinamic al securității democratice, stabilității și prosperității economice – este acela de a stimula o implicare europeană și euroatlantică mai puternică în regiune. Localizată la interferența a trei zone de importanță deosebită – Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală – regiunea Mării Negre este o zonă principală de tranzit pentru resurse energetice și, totodată, un spațiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice și focare de conflict, având un impact semnificativ asupra securității euroatlantice. Departe de a fi considerată o simplă zonă-tampon sau periferică, regiunea Mării Negre este un conector de importanță strategică, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (în calitate de furnizor de securitate și consumator de energie) de arealul Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală (în calitate de furnizor de energie și consumator de securitate). Din punct de vedere energetic, regiunea Mării Negre este principalul spațiu de tranzit și – într-o măsură importantă – o sursă pentru energia ce se consumă în Europa, în timp ce prognozele întrevăd creșterea substanțială a ponderii sale în următoarele decenii.

Din punct de vedere al provocărilor de securitate, regiunea este o oglindă fidelă a noilor riscuri și amenințări și un virtual poligon periculos pentru experimentarea lor. În rândul acestora trebuie menționate: terorismul internațional; proliferarea armelor de distrugere în masă și a mijloacelor de transport la țintă; conflictele locale; traficul ilegal de armament, muniții și explozivi; traficul de droguri; migrația ilegală și traficul de ființe umane; guvernarea ineficientă, minată de corupție endemică și criminalitate organizată, caracterizată prin deficit democratic și incapacitatea exercitării corespunzătoare a atribuțiilor conferite statelor suverane.

Regiunea Mării Negre este cea mai bogată parte a Europei în conflicte separatiste, stări de tensiune și dispute. Conflictele separatiste din estul Republicii Moldova (regiunea nistreană), estul și nordul Georgiei (Abhazia și Osetia de Sud), vestul Azerbaidjanului (Nagorno-Karabah), sudul Federației Ruse (Cecenia și alte republici sau regiuni autonome din Caucazul de Nord), alte mișcări separatiste de mai mică amploare și intensitate, precum și stările de tensiune legate de unele dispute teritoriale sau de frontieră, reprezintă grave amenițări la adresa securității regiunii și creează pericolul reizbucnirii unor confruntări violente. Criminalitatea transfrontalieră constituie o realitate emblematică a regiunii. Activitățile infracționale de această natură se desfășoară pe uscat și pe apă, au conexiuni cu grupările teroriste internaționale și sunt favorizate de regimurile separatiste și de prezența ilegală a unor trupe străine pe teritoriul noilor democrații.

Criminalitatea transfrontalieră riscă să afecteze grav guvernarea unor state din regiune, să genereze instabilitate și anarhie, să favorizeze manifestările violente și să creeze pericolul întreruperii fluxurilor vitale de aprovizionare cu energie. Contracararea acestor riscuri și amenințări este o responsabilitate primordială a statelor riverane Mării Negre. Ele trebuie să fie, în primul rând, conștiente de existența acestor pericole și sunt obligate să dezvolte politici interne, externe și de securitate capabile să neutralizeze fenomenele negative în interiorul propriilor granițe și să se abțină de la sprijinirea, în orice fel, a mișcărilor separatiste, a organizațiilor extremiste sau teroriste, a activităților infracționale. Țările riverane Mării Negre trebuie să coopereze activ și eficient, să promoveze măsuri destinate creșterii încrederii în regiune și să-și îndeplinească cu bună credință obligațiile privind reducerea armamentelor convenționale și retragerea forțelor militare staționate ilegal pe teritoriul altor state.

În același timp, pornind de la caracterul indivizibil al securității în spațiul euroatlantic în acord cu cerințele globalizării, de la nevoia unui tratament egal pentru toate entitățile care au interese în zonă – inclusiv NATO și Uniunea Europeană – România apreciază că regiunea Mării Negre este un spațiu geopolitic deschis comunității democratice internaționale, în cadrul căruia se pot manifesta plenar statele aliate, partenere și prietene, În acest scop, România promovează activ ideea necesității unei strategii euroatlantice pentru regiunea Mării Negre, luând în considerare experiența abordării concertate NATO-UE în procesul de stabilizare din Europa de sud-est și nevoia unui echilibru apt să favorizeze opțiunea democratică a statelor, să preîntâmpine agravarea riscurilor și amenințărilor și să contribuie eficient la soluționarea conflictelor și stărilor de tensiune. Extinderea responsabilităților Uniunii Europene în stabilizarea și reconstrucția regiunii, consolidarea prezenței și a contribuției Alianței Nord-Atlantice și a Programului de Parteneriat pentru Pace la procesele de promovare a democrației, păcii și securității, ca și prezența unor capacități operaționale americane în regiune, reprezintă factori capabili să contribuie la fundamentarea unei astfel de strategii. În acest context, prioritare pentru România sunt armonizarea și eficientizarea proceselor instituționale de cooperare în curs de desfășurare, prevenirea competiției sau a tentațiilor hegemonice și stabilirea unui nou cadru de dialog și cooperare la care să participe toate statele și organizațiile democratice interesate. În acest sens, România acționează ferm pentru organizarea Forumului Mării Negre pentru Dialog și Cooperare – inițiativă consacrată preponderent promovării democrației și dezvoltării economice, securității energetice, creșterii încrederii, consolidării stabilității, păcii și securității. În acest scop, România va coopera strâns cu statele riverane Mării Negre – Bulgaria, Georgia, Federația Rusă, Republica Moldova, Turcia și Ucraina -, cu celelalte state din vecinătatea apropiată, precum și cu alte state membre ale comunității euroatlantice. Concomitent, România va sprijini activ procesul de constituire – în acest spațiu – a unei euro-regiuni de dezvoltare aptă să faciliteze cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene, să stimuleze dezvoltarea infrastructurii energetice și de transport, să promoveze comerțul, investițiile și perfecționarea mecanismelor economiei de piață.

În ceea ce privește problematica soluționării conflictelor înghețate, România va folosi noua fereastră de oportunitate pentru menținerea ei pe agenda politică a principalilor actori de securitate, va promova strategii politice și diplomatice active și se va implica mai eficient în funcționarea mecanismelor ce vizează soluționarea prin mijloace pașnice a acestor conflicte. Ineficiența unora dintre mecanismele folosite până în prezent pentru soluționarea conflictelor impune necesitatea reanalizării lor și o implicare mai activă a statelor și organizațiilor care pot aduce o contribuție pozitivă în acest scop. Este necesar ca, în cadrul unei astfel de strategii, să fie definit un set de principii, norme și reguli de conduită unitare, conforme cu interesele oamenilor, comunităților și statelor din zonă, cu interesele de securitate ale comunității euroatlantice și cu prevederile dreptului internațional, apte să răspundă adecvat diferențelor specifice fiecărui conflict în parte. Setul de principii, norme și reguli de conduită ar putea cuprinde obligații referitoare la: nerecunoașterea regimurilor separatiste și neîncurajarea lor în orice formă; contracararea fermă a terorismului și a altor activități asociate terorismului; retragerea trupelor străine staționate ilegal în perimetrul diferitelor enclave; evacuarea depozitelor de armament, muniții și explozivi sub control internațional; desființarea formațiunilor paramilitare constituite de regimurile ilegale pe teritoriul regiunilor separatiste.

România urmărește implicarea directă în procesul de soluționare pașnică a conflictelor și disputelor din proximitatea strategică, atât prin acțiuni naționale cât și în format multilateral, vizând promovarea democrației, sprijinirea eforturilor de apropiere de structurile europene și euroatlantice și a celor având ca scop construcția securității și prosperității. Interesul României este ca procesele de extindere ale celor două organizații să nu conducă la crearea unor noi linii de separație.

Un rol important în cadrul procesului de cooperare la Marea Neagră va reveni dimensiunii economice. România va desfășura o politică externă și de cooperare economică marcată de pragmatism și de folosire a instrumentelor oferite de formatele bilaterale și multilaterale pentru participarea la proiectele economice cu impact major în consolidarea democrației, securității și stabilității. Eforturile vor viza, cu prioritate, dezvoltarea coridoarelor energetice și de transport capabile să conecteze economic și comercial regiunea pontică cu statele comunității euro-atlantice și să permită o valorificare superioară a potențialului oferit de porturile maritime și fluviale din regiune, concomitent cu o atenție sporită acordată protecției mediului și restabilirii funcționalității multiple a eco-sistemului Dunăre-Marea Neagră. Se va urmări, totodată, dezvoltarea unor programe prin care vor fi sporite capabilitățile naționale și regionale de monitorizare și intervenție rapidă pentru prevenirea și contracararea riscurilor de securitate provenite din spațiul maritim. Vor fi susținute, totodată, inițiativele vizând sporirea capacității regionale de răspuns la crize și de contracarare a amenințărilor asimetrice, precum și cele prin care va fi îmbunătățit cadrul legislativ necesar pentru creșterea încrederii.

Capitolul 2 – Strategia națională de securitate a României din perspectivă geopolitică

2.1 Dimensiuni ale strategiei naționale de securitate a României în actualul context geopolitic

Dacă poziția geografică a unei țări este fixă, stabilită de jocul forțelor naturii și exprimată în anumite jaloane naturale (unități de relief, ape etc.), poziția geopolitică este variabilă în timp, uneori chiar pe termen foarte scurt, funcție de modificarea anumitor factori socio-economici și politici.

Poziția geografică a țării noastre o știm cu toții. Dar poziția geopolitică a României care este oare? Cel mai bun răspuns l-a dat, în urmă cu peste trei veacuri, cronicarul umanist Miron Costin (1633-1691 care, referindu-se la Moldova, dar în fapt afirmația sa poate fi extinsă fără teama de a greși la întreaga Românie, a afirmat că „se află situată în calea [tuturor] răutăților”. Așa cum, de altfel, avea să dovedească din plin istoria principatelor române, separat, și a României, în ansamblu. În fond, se poate pune întrebarea de ce prezintă oare atât de multă importanță partea, regiunea în care este plasată o țară sau alta, în speță partea Europei căreia îi aparține România? Răspunsul este, de fapt, destul de simplu: pentru că din această situare decurg o serie de avantaje –sau, din contră, dezavantaje – de securitate, politice, economice și de altă natură. De pildă, la acest sfârșit de secol, și totodată, la graniță de milenii, România se află plasată, geopolitic, la intersecția axelor geoeconomice Vest – Est (Europa Occidentală – Spațiu Est ex-sovietic) și Nord Vest – Sud Est (Germania și Europa Centrală – Asia Mică și Orientul Apropiat).

Totodată, România se află situată la intersecția unor axe geoeconomice în curs de consolidare: axa mărilor (Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană) și axa fluviilor și canalelor (Rhin – Main – Dunăre), legând Marea Nordului cu Marea Neagră.

La cele afirmate mai sus ar mai fi de adăugat că România se află, din punctul de vedere al populației, dar și al potențialului civil și militar, la intersecția cercului lărgit al Europei Centrale – în cadrul căreia ocupă locul al doilea, după Polonia – cu cercul lărgit al zonei Balcanilor, în care țara noastră este plasată pe locul al treilea, după Turcia și Grecia (ca suprafață și populație se situează pe locul al doilea, după Turcia).

În contextul schimbărilor din Europa, România devine tot mai legată de spațiul balcano-dunăreano-pontic. Și aceasta deoarece, stăpânit sau numai controlat, timp de mai bine de două milenii, de o mare putere – fie aceasta Imperiul roman sau cel bizantin, Imperiul otoman, Imperiul rus (mai apoi sovietic) ori Imperiul austro-ungar – spațiul balcano-dunăreano-pontic este pe cale de a juca el însuși un rol important în economia și politica europeană și, respectiv, mondială. Este sufiecient să amintim crearea OCEMN (Organizația Cooperării Economice în Zona Mării Negre) – participarea României la această organizație regională fiind un exemplu de folosire inteligentă a piețelor alternative – și mult discutatul "traseu al energiei caspice spre Europa", traseu de care România este, în mod firesc, foarte preocupată.

Așa cum era de așteptat, într-un asemenea context a crescut interesul unor puteri europene, și nu numai, care vor fie să nu-și piardă privilegiile din zonă sau sa și le recâștige, fie vor să devină factori influenția aici.

Aceasta ar fi, în linii mari, actuala poziție geopolitică a țării noastre. Cum valorifică România o asemenea poziție favorabilă, aceasta este cu totul altă problemă. Desigur, există și consecințe negative ale poziției geopolitice a țării noastre. Oricum, în condițiile reașezării priorităților în Europa, credem că este oportună lansarea și consolidarea noilor coordinate geopolitice în care se înscrie țara noastră. Se impune ca statul român să facă în așa fel încât

coordonatele sale geografice să fie dublate de unele socio-economice, care să constituie, cu adevărat, o sursă de atracție și putere.

După cum apreciază unii comentatori politici, dacă inițial intrarea în NATO a fost pentru România mai mult o necesitate de integrare într-o alianță a țărilor democratice și dezvoltate, ulterior ea a devenit un imperativ de apărare a ființei naționale.

După cum se știe, în primul eșalon de exindere, la Madrid în 1997, au fost incluse Polonia, Cehia și Ungaria, deși în cadrul unui proiect de lege introdus în septembrie 1996, în Camera Reprezentanților a Statelor Unite, congresmanul Martin Hoke prevedea, printre altele, citat "Congresul consideră că: pentru a se urgenta procesul de extindere a NATO, a se asigura integrarea tuturor țărilor calificate, a se întări stabilitatea în Europa centrală și de Est, prin asigurarea unei coerențe a procesului, Alianța va trebui să invite să înceapă negocierile de aderare, alături de Polonia, Cehia și Ungaria, și România (sublinierea noastră), Slovenia și Slovacia". După cum se poate ușor constata, România este considerată țară "central-europeană". Dacă la început a existat o "conspirație a tăcerii" privind viteza de integrare a noilor membri și, respectiv, eșalonarea acestora, ulterior premierul britanic John Major a rupt această "conspirație" afirmând în 1996 că NATO nu se va extinde rapid și că în prima etapă a acestui proces se va afla "Europa Centrală", în sens restrâns, respectiv Cehia și țările adiacente ei. Evenimentele care au urmat, au urgentat realizarea unui proiect semnificativ și atotcuprinzător de securitate căruia să i se subordoneze principalele instituții internaționale. În caz contrar acestea ar fi continuat să fie absorbite de către propriile crize de identitate și credibilitate, putând deveni adevărate "linii Maginot" în fața valurilor de instabilitate; "liniile Maginot" fac aluzie la faimoasele linii de fortificații realizate de omul politic și ministru de război francez între cele două războaie mondiale, considerate inexpugnabile, dar prin care germanii au trecut ca prin brânză la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar crizele internaționale au dus la un nou parteneriat pentru viitor, înțelegerea și voința principalelor puteri (și nu numai) permițând realizarea coaliției împotriva terorismului internațional și a altor amenințări transfrontaliere.

Toate aceste eforturi s-au concretizat cu ocazia summit-ului NATO de la Praga, din 21 noiembrie 2002, când Alianța și-a mărit numărul la 26 de membri, fiind invitate la aderare Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovenia și Slovacia. Secretarul general al NATO, lordul George Robertson, a exprimat cât se poate de bine importanța aceste extinderi, citat: "Putem spune cu deplină convingere că acestă rundă de lărgire va menține și va crește puterea, coeziunea și vitalitate NATO și că nu este îndreptată împotriva nici unui interes al țărilor partenere. Este o decizie crucială și importantă, la care aliații au ajuns în ultimile luni".

Lordul Robertson se referea de fapt la Rusia când vorbește despre interesele țărilor partenere. Și, deși se reafirmă în continuu faptul că extinderea NATO nu trebuie privită ca o amenințare pentru Rusia, aceasta, prin vocea lui Vladimir Putin, considera că aceasta nu era necesară. Într-adevăr, Rusia nu se poate opune deciziilor esențiale privind funcționarea Alianței, cum ar fi extinderea spre Est, dar, prin structurile comune, și anume Consiliul Permanent Comun NATO-Rusia (creat în 1997), și Consiliului NATO-Rusia (creat la 28 mai 2002), are dreptul de a se pronunța în cadrul dezbaterilor din organizație, mai puțin dreptul de veto.

Deși România a fost primul stat, fost comunist, care a semnat Parteneriatul pentru Pace al NATO (26 ianuarie 1994) și a luat parte la exerciții militare multinaționale, unele desfășurate pe teritoriul său ori a trimis trupe de menținere a păcii în regiuni fierbinți ale lumii, în cadrul unor acțiuni coordonate de ONU sau NATO, accesul său în această ultimă alianță a fost lent și dificil. NATO a anunțat decizia de invitare pentru negocieri de aderare la această organizație abia la 25 noiembrie 2002, cu ocazia Summit-ului de la Praga, așadar nu pentru primul val, ci pentru al doilea. Urmare acestei invitații, România devine, la 29 martie 2004, membru cu drepturi depline al NATO, la 2 aprilie 2004 drapelul României fiind înălțat la Bruxelles, la cartierul general al celei mai puternice alianțe a lumii, alături de cel al celorlalte 23 de state membre. "În acest fel, remarcă istoricul Horia C. Matei, izolarea țării de lumea democratică impusă cu 60 de ani în urmă, la

sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ia definitiv sfârșit. România își redobândește acum plenar locul între statele lumii libere".

Pentru România acest moment înseamnă revenirea în familia occidentală, a democrației, stabilității și prosperității, după o despărțire de peste jumătate de secol, dar și o încununare a eforturilor politice și militare ale ultimilor ani, soldații români fiind prezenți în toate punctele fierbinți, din Bosnia și până la Kandahar și Bagdad, participând astfel la eforturile internaționale de menținere a păcii și stabilității. Înseamnă, totodată, un nou început, asumarea unor responsabilități, atât față de viitorul țării noastre, cât și față de noii parteneri. De acum încolo vom fi „vârful de lance al Alianței” către Est, după cum a afirmat președintele american, George W. Bush. Aceasta are, pentru noi, cel puțin două semnificații: România va deveni „țară donatoare” de programe, privind tehnologia și tehnica militară, pentru țările din Asia Centrală, dar și faptul că, în situații de criză, va fi punctul de origine al principalelor acțiuni.

Securitatea națională reprezintă condiția fundamentală a existenței națiunii și statului român care are ca domeniu de referință valorile, interesele și necesitățile naționale. Securitatea națională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează în ordinea constituțională și se înfăptuiește în contextul securității regionale, euro-atlantice și globale. Strategia de securitate națională răspunde nevoii și obligației de protecție legitimă împotriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului, precum și bazele existenței statului roman, și vizează, cu prioritate, domeniile și activitățile consacrate stării de legalitate, siguranței cetățeanului, securității publice și apărării naționale. Ea se realizează prin măsuri active de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, administrativă și militară, prin activitatea de informații, contra-informații și securitate și prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunității democratice internaționale.

Statutul de membru al Alianței Nord-Atlantice, ca și procesul complex de integrare în Uniunea Europeană pe care îl parcurge România, acționând într-un spațiu de securitate care are la bază valori, interese și obiective comune, fundamentate pe principiile și normele democrației, statului de drept și economiei de piață, oferă țării noastre condiții favorabile de dezvoltare economică și socială durabilă, de participare activă la acțiunile de menținere a păcii și stabilității în plan regional și global, la contracararea eficientă atât a riscurilor și amenințărilor clasice, cât și a celor asimetrice.

În acest context, construcția și dezvoltarea adecvată a capacităților naționale de răspuns la provocările contemporane, în cadrul sistemului de apărare comună și al politicii externe și de securitate comună, al garanțiilor de securitate oferite de instituțiile europene și euro-atlantice și de relațiile de parteneriat strategic, precum și transformarea, modernizarea sau adaptarea oportună a acestor capacități în funcție de cerințele noului mediu de securitate, constituie pilonii de bază ai securității naționale.

Securitatea națională se asigură atât prin efort național intern, prin strategii și

forțe proprii, cât și prin cooperarea cu aliații și partenerii, în consonanță cu

prevederile conceptelor strategice ale Alianței Nord-Atlantice și cu strategia de securitate a Uniunii Europene, care oferă bazele operaționale ale colaborării sistematice cu organizațiile de securitate, apărare și cooperare regională și globală.

În contextul acestei configurații complexe a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de instabilitate și conflict, de sărăcie și frustrare care generează sau favorizează amplificarea noilor riscuri și amenințări. Dintre acestea, unele pot avea un impact major asupra securității României. La nivel regional, atât în sud-estul Europei – îndeosebi în Balcanii de Vest și în regiunea Mării Negre – persistă sau sporesc în intensitate stări de tensiune determinate de vechi dispute de natură etnica sau religioasă, separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum și de criminalitatea transfrontalieră în creștere; multe dintre aceste tensiuni au potențial exploziv.

Lichidarea comunismului ca sistem politic și instaurarea democrației în Europa Centrală și de Est, extinderea NATO și a Uniunii Europene, deschiderea frontierelor, intensificarea fluxurilor de persoane, mărfuri și capital, precum și dezvoltarea tehnologică au creat premise favorabile pentru racordarea noilor democrații la zona de prosperitate și securitate euro-atlantică. Pentru România, aceste fenomene, corroborate cu situația sa geopolitică, se constituie în oportunități strategice importante, între care cele mai semnificative sunt: apartenența la Alianța Nord-Atlantică; integrarea în spațiul economic, politic, cultural și de securitate comunitar; parteneriatul strategic cu S.U.A.; creșterea rolului și a ponderii regiunii Mării Negre în preocupările de securitate și energetice ale Europei; experiența acumulată în participarea la misiuni internaționale în sprijinul păcii; gradul ridicat de interoperabilitate a instituțiilor de securitate și apărare ale României cu structurile similare ale statelor membre ale

Alianței Nord-Atlantice și Uniunii Europene. În contextul acestei analize, riscurile si amenințările la adresa securității naționale a României sunt percepute, în principal, din perspectiva posturii de țară membră a Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene. În aceste condiții, deși pericolul unui război clasic, al unor agresiuni militare convenționale este foarte puțin probabil, neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilități majore din perspectiva securității proprii și a capacității de acțiune pentru îndeplinirea obligațiilor asumate la intrarea în NATO și în Uniunea Europeană. Se înscriu în această categorie și riscurile ce privesc securitatea și apărarea frontierelor, în condițiile în care segmente importante ale granițelor Românei reprezintă și frontiera estică a celor două organizații.

În același timp însă, o serie de amenințări noi, asimetrice, de natură militară sau non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor informatice sau informaționale, generate preponderent din mediul internațional, dar și – într-o anumită masură – de cel intern, tind să crească sub raportul gradului de pericol și al probabilității de producere, și pot afecta grav starea de securitate a cetățenilor români, a statului român sau a instituțiilor de securitate din care România face parte. Pericolul creat de astfel de evoluții negative poate fi substanțial potențat în cazul asocierii lor, îndeosebi în condițiile în care granițele dintre amenințările globale și cele regionale, precum și între cele externe sau interne, tind să devină tot mai difuze. În fapt, în condițiile accelerării proceselor globalizatoare și ale dezvoltării tehnologice, distanțele geografice devin tot mai puțin importante, astfel că apariția și dezvoltarea unor asemenea fenomene negative trebuie descoperite indiferent de locul unde se produc, evaluarea lor trebuie făcută prin prisma caracterului indivizibil al securității globale, iar contracararea lor oportună și fermă, inclusiv la distanțe mari față de granițele naționale, devine o responsabilitate majoră a unei guvernări democratice eficiente.

2.2 Interesele României la Marea Neagră

Statele dintre Marea Baltică și Marea Neagră parcurg o etapă istorică caracterizată prin „despărțirea lungă și dureroasă” de comunism și de apartenența la sfera de influență sovietică, fiind în pragul integrării în NATO și UE. Asistența politică, economică și militară occidentală este esențială pentru stimularea proceselor de prefacere a bazei economico-socială a acestor state și democratizarea lor accentuată. Peste tot, în proporții diferite, se înregistrează obstacole importante: mentalități vechi; slabe tradiții democratice; corupție; relații cu organizațiile criminale internaționale; trafic ilegal de droguri, arme, „carne vie” cu rețelele din Ucraina, Federația Rusă, Asia Centrală etc. Washingtonul are acum controlul politico- militar regional și impulsionează programele de integrare în NATO și UE. Pe de altă parte, SUA se preocupă îndeaproape la consolidarea cooperării regionale, democratizarea societății, combaterea corupției și a crimei organizate; și problemele energetice se află la loc central pe agenda guvernului american, de la crearea unui sistem regional integrat, la gestionarea viitoarelor trasee de petrol și gaze din Caucaz și Orientul Apropiat și Mijlociu. Aceste state, UE în general, depind major din punct de vedere energetic de livrările de petrol și gaze din Federația Rusă, vulnerabilitate deosebit de importantă. Totuși, Moscova trebuie să ia în calcul faptul că principalele sale conducte de petrol și gaze tranzitează Bielorusia, Ucraina și Polonia, transportul spre UE fiind practic controlat de actori regionali asupra cărora Moscova exercită un control nesigur sau un slab control. Totuși, accesul la surse energetice din Marea Nordului, Caspica, Orientul Apropiat și Mijlociu reduce pe termen mediu dependența UE de Federația Rusă. Concomitent, participarea companiilor ruse (Gazprom, Lukoil) la o compe-tiție economică regională este grevată de: obligația ca ele să respecte regulile UE și să-și liberalizeze propria piață energetică; necesitatea modernizării tehnologice; costurile ridicate ale transportului pe conducta „Drujba”, pe calea ferată sau pe conducta Odessa-Brodii etc. Până la urmă, Federația Rusă trebuie să accepte parteneriatul occidental și cooperarea marilor companii transnaționale și să renunțe la relațiile de pe poziții de forță cu statele din imediata sa vecinătate.

România a reușit în ultimul deceniu să mențină un grad redus de dependență față de importurile de petrol și gaze naturale. Cu toate acestea, în ultimii ani, datorită preconizatei epuizări a rezervelor proprii (în circa 20 de ani) și scăderii producției interne, a trebuit să apeleze la importuri de resurse energetice, mai ales din Federația Rusă. Washingtonul pare preocupat de piața energiei electrice în România și Europa de Sud-Est, cu toate că nu este dezinteresat nici de petrol. OMV, prin preluarea Petrom, reprezintă o „punte” de capital german și american. SUA apreciază că România oferă următoarele oportunități pe termen mediu: este cea de-a doua piață din Europa de Est; s-au înregistrat trei ani de creștere economică neîntreruptă; s-a demarat procesul de restructurare și privatizare a sectorului energetic și dezvoltare a infrastructurii. Mai multe companii SUA și Eximbank (SUA) pregătesc proiectul conductei Constanța-Serbia-Croația.

Petrolul rusesc face față cu greu competitivității celui din Orientul Mijlociu și din Marea Nordului, care are o densitate mai scăzută și un conținut mai mic de sulfuri. În aceste condiții, ar fi de preferat ca petrolul să fie adus din Federația Rusă sau/și din Caucaz în România și procesat la standarde UE în România, pentru Europa Est-Centrală și Balcani. Dezvoltarea unei serioase petrochimii în țara noastră de către UE implică aproape obligatoriu o puternică prezență occidentală și cooperarea în petrol și gaze cu Federația Rusă. Astfel, deși va fi un importator net de energie, România poate juca un rol strategic important pe piața internațională atât pentru tranzitul de petrol din Federația Rusă spre zona consumatoare din vestul Europei, cât și în calitate de exportator de electricitate și produse petroliere.

Federația Rusă încearcă să valorifice disputele energetice UE-SUA; astfel, înclină să transfere tranzacțiile de petrol și gaze în euro, sporește taxele de export și refuză să liberalizeze piața energetică internă, dar acceptă contracte preferențiale cu anumite companii. O alianță între ruși și germani este clară în sfera gazelor naturale în Europa Est-Centrală. La fel, există o strânsă cooperare între ruși și britanici în domeniul petrolier în Siberia de Vest și prin Lukoil în Balcani, Arabia Saudită, Asia Centrală etc. Americanii și rușii cooperează și se concurează în Siberia, Caspica, Asia Centrală, Irak, Iran etc. În cele din urmă, Moscova trebuie însă să țină seama de propriile interese reale (are nevoie de investiții energetice de 1.000 mld. dolari în următorii 25 de ani), de discrepanța dintre SUA și UE în tehnologia petrolieră și resursele financiare și de faptul că Washingtonul nu depinde efectiv de petrolul și gazele naturale rusești, spre deosebire de Germania, statele din Europa de Est sau Balcani. În plus, SUA controlează politic 70-80% din resursele mondiale petroliere, iar Federația Rusă 5-7%, stând însă foarte bine în privința gazelor naturale. Pe „frontul principal petrolier” din statele Golfului, SUA au un avantaj incontestabil. Rămâne o dispută strategică în sfera gazelor naturale, concentrate în proporție de 47% în Federația Rusă.

Prin urmare, „manevrele de presiune” petrolier-politice ale Kremlinului au limite clare cu partenerii-concurenți americani. Și cu europenii, asemenea „jocuri” nu se vor putea prelungi în condițiile exploatării noilor zăcăminte din Marea Nordului, Algeria, Libia, Africa de Vest, Irak etc. Până la urmă, un stat chiar de dimensiunile Federației Ruse, care controlează 5-10% din rezervele mondiale și care se află în poziția de exportator alternativ de petrol nu se poate impune economico-politic în fața marilor actori ai economiei mondiale. Resursele energetice se dovedesc a avea o poziție centrală în activitățile economice și sociale ale SUA și Europei, ca și în restul lumii industrializate. Securitatea alimentării cu energie, dezvoltarea economică durabilă, protecția mediului etc. repre-zintă preocupări comune ale marilor actori ai acestei lupte pentru resurse, și nu numai; de aceea, la aceste probleme ale lumii contemporane trebuie căutate soluții comune, întemeiate pe parteneriat și cooperare.

Capitolul 3 – Gestionarea surselor de instabilitate din bazinul Mării Negre

3.1 Surse de instabilitate, amenințări și riscuri de securitate în zona Mării Negre

Aflat, de-a lungul istoriei, la intersecția unor mari imperii, spațiul românesc a fost dezavantajat de nenumărate ori de poziția sa geografică. Poate pentru prima oară poziția geografică devine un real avantaj, și poate, de asemenea pentru prima oară, aliații sunt aleși fără consimțământul viciat.

România face parte din grupul celor șase state cu ieșire la Marea Neagră, iar factorii de natură geografică, culturală sau economică au fost decisivi în formarea profilului țării, influențând atât mentalitatea oamenilor cât și atitudinea în politica externă,

În acest context deosebit de complex, România, prin triplul statut de membru al NATO, nou membru al U.E. și membru nepermanent al CS/ONU, se plasează la confluența celor mai importante procese ale scenei politice globale și regionale.

Activitatea în cadrul acestor organizații conferă României nu numai o poziție consolidată pe scena internațională și garanții solide de securitate, ci și un sprijin consistent în îndeplinirea propriilor obiective de dezvoltare economică și socială.

Integrarea României în NATO a deschis noi oportunități de cooperare și parteneriat în regiunea Marii Negre, devenind o regiune de importanță strategică pentru Alianță. Prin acestea, regiunea Mării Negre a dobândit o nouă dimensiune strategică pentru securitatea Europei. Atât la nivel NATO, cât și al Uniunii Europene va trebui găsită modalitatea de a încorpora această dimensiune în politicile și strategiile de apărare ale României.

Actuala poziție strategică a României, de aliat situat în partea cea mai de răsărit a Alianței Nord-Atlantice, care leagă Balcanii de Caucaz, spre Marea Neagră, Orientul Mijlociu și Asia Centrală, a jucat și joacă în continuare un rol important în asigurarea securității regionale, precum și o importanță sporită pentru proiectarea forțelor aliate în teatre de operații situate la mare distanță. Tot în plan regional, România este gata să contribuie la consolidarea relațiilor dintre NATO și țările balcanice, să dezvolte cooperarea cu Rusia, Ucraina și Republica Moldova – noi state vecine ale Alianței Nord Atlantice după recenta extindere. De asemenea, cooperarea cu țările partenere din Caucazul de Sud și din Asia Centrală, poate îmbunătăți eforturile Alianței de promovare a stabilității și de a face față provocărilor asimetrice în vecinătatea sa.

Fiind situată la frontiera NATO și pe flancul estic al U.E., România are mult de oferit vecinilor săi din sud-estul Europei și regiunii Mării Negre, jucând un rol important în zona de sud-est a Europei. Extinderea Uniunii Europene face din România pionul important al acesteia în zona Mării Negre, având posibilitatea să controleze Marea Neagră prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, precum și Marea Baltică, în final, extinzându-și zona de influență și asupra principalelor rute comerciale ce fac legătura între Europa și Asia.

În lipsa cooperării statelor de la Marea Neagră, și implicit a României nu se poate atinge cu ușurință partea nordică a Orientului Mijlociu Extins. Chiar și marile puteri din secolul al XlX-lea au înțeles că națiunea care controlează Marea Neagră controlează și Orientul Mijlociu. Dacă se dorește succes în sprijinirea democratizării Orientului Mijlociu, va trebui să fie alcătuită o regiune sigură, prosperă și democratică la Marea Neagră". În acest sens, România este privită de Statele Unite drept un pion important în propria lor strategie la și în Marea Neagră, care este, până la urmă, o zonă de interes vital pentru oricine: este poarta de acces spre zonele bogate în petrol și drumul spre Asia Centrală, al cărei control condiționează dominația globală.

România se situează la confluența unor vectori de instabilitate regională rezultați din schimbările geopolitice care au dominat ultimul deceniu al secolului trecut. Existența în apropierea granițelor românești a unor stări conflictuale latente ce se pot reaprinde, degenerând în confruntări deschise, evoluțiile mișcărilor separatist-autonomiste din spațiul ex-iugoslav, prezența și activitatea gherilei albaneze, securitatea fragilă a unora dintre statele din regiune, expansiunea entităților teroriste către Europa de Sud-Est transformă spațiul adiacent României într-o zonă complexă, care oferă condiții favorabile (sociale, economice, politice și de structură etnicoreligioasă) germinării și dezvoltării unor nuclee extremist-teroriste și ale crimei organizate transfrontaliere.

Problema importanței Mării Negre pentru securitatea regională nu este nouă în politica externă a României, încă de la începutul anilor '90, pe când URSS nu dispăruse încă, iar Uniunea Europeană nu se gândea la extinderea teritorială și instituțională asupra spațiului european fost comunist, decidenții politici de la București vorbeau de integrarea la Marea Neagră ca despre o necesitate a integrării europene, în anii ce au urmat, diplomația română prezenta în capitalele euroatlantice hărți, demonstrând semnificația geopolitică a Mării Negre și a României ca țară riverană și potențial membră a NATO și UE.

Astăzi, având în vedere raportul internațional de forțe și, mai ales, amenințările la adresa securității, a devenit aproape obligatorie oferirea serviciilor statului român în regiune.

Interesele României la Marea Neagră sunt multiple, iar avantajele acestei vecinătăți sunt imense și privesc dincolo de spațiul nostru național. Astfel, există, în primul rând, interese politice. Marea Neagră asigură pentru România ieșirea la Oceanul Planetar (sursă de putere politică și economică), oferind posibilitatea construirii statutului de putere maritimă mijlocie ca urmare a avantajelor geostrategice furnizate de ieșirea la mare și de deținerea unui segment foarte important al căii de comunicație fluvio-maritimă pe care-l reprezintă Dunărea, precum și participarea la organizațiile politice constituite de statele riverane Mării Negre. In ceea ce privește semnificația internațională, este o regiune de interes strategic major, atât pentru Europa, cât și pentru SUA și pentru care sunt elaborate strategii cuprinzătoare menite să promoveze prosperitatea și democrația în întregul areal. Țelul, spun americanii, este de a face Marea Neagră o a doua Mediterană, în ceea ce privește securitatea, comerțul și cooperarea politică.

Există, de asemenea interese economice — asigurarea participării României la proiectele regionale de dezvoltare economică, dezvoltare economico-socială a zonei de litoral și fluviale, dezvoltarea turismului. Importanța legăturilor comerciale ale regiunii este mai presus de orice dubiu: Marea Neagră constituia începutul Drumului Mătăsii, în vreme ce mătasea și mirodeniile și-au pierdut din valoare, rezervele de energie din Asia Centrală devin din ce în ce mai importante pentru comunitatea politico-militară transatlantică și pentru stabilitatea prețului mondial al petrolului. În prezent, statele membre ale UE, multe dintre ele aliate, importă aproximativ 50% din necesarul lor energetic, iar până în 2020 importurile vor ajunge la 70%, iar această creștere va putea fi asigurată pe rute de-a lungul Mării Negre.

Interesele de securitate nu pot fi nici ele ignorate având în vedere tendințele din domeniul securității care sunt evidente, în jurul granițelor naționale; asigurarea securității și promovarea păcii și stabilității contribuie în mod direct la diminuarea unei game extinse de riscuri convenționale și neconvenționale la adresa securității europene, precum amenințările militare privind suveranitatea spectrului aerian, crima organizată, rețelele teroriste, traficul ilegal de armament și materiale radioactive. De aceea, potrivit comunității transatlantice, regiunea trebuie analizată nu doar din perspectiva potențialului pe care-l are în segmentul dezvoltării internaționale, dar și sub aspectul problemelor politice și militare pe care le poate ridica în lipsa unui profund proces de democratizare și a unei cooperări „echitabile" cu Rusia: „Nu doar speranțele noastre ne-au atras atenția asupra acestei regiuni, ci și temerile noastre. Cele maî ascuțite și periculoase fragmente ale fostei Uniuni Sovietice sunt răspândite pe malul nordic al Mării Negre. O centură de „conflicte înghețate" începe în Transnistria, în partea estică a Moldovei, continuă prin Abhazia și Osetia de Sud până pe înălțimile muntoase ale Nagorno Karabah la granița dintre Armenia și Azerbaidjan. În fiecare dintre aceste „conflicte înghețate" create prin războaie civile ale muribundului Imperiu Sovietic, au avut loc lupte brutale și purificări etnice, care pot reizbucni. În Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud criminalitatea transnațională și-a găsit refugiu și a dezvoltat baze pentru traficul de arme, droguri, femei și copii. Aceste întreprinderi criminale destabilizează guvernele regiunii, amenință Europa prin traficul ilicit și amenință SUA prin capacitatea și intenția de a vinde arme și tehnologie inamicilor noștri"17. În privința amenințării pe care o reprezintă noul imperialism imaginat de Moscova, „cea mai negativă expresie a aspirațiilor politicii externe ruse se manifestă în prezent de-a lungul malului nordic al Mării Negre. Dacă intenționăm să protejăm noile democrații de amestecul extern sau pur și simplu suntem îngrijorați de efectele politicii ruse asupra propriilor cetățeni, trebuie să ne concentrăm atenția asupra acestei regiuni. Orice dorește și speră comunitatea transatlantică să obțină în regiunea Mării Negre va fi imposibil în lipsa pregătirii de a înfrunta Rusia în cazul în care atitudinea sa trece de limitele acceptabile".

Aderarea la NATO, dar și situația fragilă din zonă au făcut ca astăzi cooperarea militară în regiune să capete forma eforturilor de realizare a unei „securități cooperative", concretizate în programe economice, culturale, ecologice și militare ce pot fi coroborate între ele; prin aderarea la Alianță, România contribuie la extinderea spațiului aerian controlat de aliați, fiind interesată în gestionarea problematicii din regiunea Mării Negre caracterizată printr-un potențial de instabilitate ridicat.

Perspectivele de democratizare în regiunea Mării Negre au fost substanțial mărite prin integrarea României și Bulgariei în Uniunea Europeană. Aderarea țării noastre și a vecinilor noștri de la sud atrage atenția asupra altor state din zonă în legătură cu care se pune problema de perspectivă a unei integrări europene. România, alături de Bulgaria, poate beneficia de asistența aliaților și a statelor comunitare în atingerea scopului lor, prin susținerea decisă a reformei juridice și a standardelor stricte pentru activitatea la nivelul decidenților politici.

Atât NATO, și în special Statele Unite, cât și Uniunea Europeană sunt active în regiunea Mării Negre, însă realitatea tristă ne confirmă faptul că nu există încă o coordonare formală. Cele patru libertăți ale accesului la comerț, mobilitate a forței de muncă, a investițiilor și călătoriilor oferite în Politicile de Vecinătate ale Uniunii Europene sunt în mod evident complementare la ceea ce pot oferi aliații, mai cu seamă Washington-ul, în termeni de asistență de securitate și ajutor de dezvoltare.

Se impune promovarea unor inițiative europene și euroatlantice de democratizare și dezvoltare economică pentru spațiul cuprins între Marea Neagră și Caucaz, așa cum s-a întâmplat în cazul Europei de Sud-Est. Numai astfel va putea fi stimulată contribuția creatoare a statelor aliate riverane Mării Negre și viitoare componente ale Uniunii Europene.

În ceea ce o privește, ca țară aliată, România poate acționa în domeniile care au în vedere managementul spațiului aerian, sistemul de avertizare timpurie, capabilitățile flexibile și rapide și sprijinul logistic. România s-a arătat dispusă să-și asume responsabilități sporite în planul cooperării regionale, subsumate procesului general de integrare europeană și potrivit calității sale de stat aliat. Numai astfel va putea fi câștigată încrederea statelor din zonă pentru care se prevede o strategie specială de democratizare.

Prin angajamentul și contribuția României, Bulgariei, Turciei și Greciei, Marea Neagră se poate transforma într-un adevărat pilon de stabilitate și securitate cu implicații care depășesc spațiul euro-atlantic.

Marea Neagră va deveni o zonă de interes global pentru că ea a devenit, deja, o zonă NATO. Din punct de vedere geopolitic și geostrategic, funcția internațională a României a fost aceea de a furniza securitate și stabilitate în acest spațiu lărgit, însă numai opțiunea euroatlantică permite ca aceasta funcție să fie utilizată la întreaga sa capacitate.

În continuare, analizăm, pe scurt, modul de manifestare a acestor fenomene în bazinul Mării Negre, felul în care influențează mediul de securitate în regiune și sugerăm o serie de acțiuni pentru prevenirea, atenuarea efectelor și, eventual, contracararea acestora. Marea Neagră are o importanță deosebită, fiind, de-a lungul istoriei sale, atât un pod, cât și o linie de demarcație între popoare, civilizații, imperii și continente, prezentând aspecte de o complexitate mult mai mare decât o arată aparențele. Legătura regiunii cu sudul Europei se realizează prin Marea Marmara, iar cu centrul și nordul continentului, prin interme-diul magistralei fluviale Dunăre-Rhin-Main. Redăm mai jos câteva dintre elementele care determină interesul pentru regiunea Mării Negre:

– este situată la intersecția zonelor de Sud, de Est și Centrală ale Europei și foarte aproape de Orientul Mijlociu;

– reprezintă poarta de ieșire la oceanul planetar pentru Bulgaria, România, Ucraina și țările din regiunea Caucazului;

– dispune de resurse naturale;

– oferă multiple facilități de cooperare comercială și turis-tică, având un număr relativ mare de porturi și stațiuni de vacanță;

– reprezintă poarta de intrare dinspre zona caucaziană și Orientul Mijlociu spre magistrala fluvială europeană Dunăre-Main-Rhin.

Prin aderarea Bulgariei și României la Alianța Nord-Atlantică, importanța bazinului Mării Negre pentru securitatea europeană și globală a crescut. Numărul țărilor Aliate a crescut de la una la trei, lungimea litoralului spațiului euro-atlantic a crescut cu 14%, posibilitatea folosirii unuia dintre cele mai mari porturi maritime comerciale din Europa – Constanța – reprezintă câteva dintre rezultatele de ordin cantitativ ale extinderii Alianței Nord-Atlantice, la care pot fi adăugate un număr însemnat de efective, tehnică de luptă, precum și baze aeriene și navale pe care forțele NATO le pot folosi în operațiile pe care le desfășoară.

În acest context, putem aprecia că zona lărgită a Mării Negre a devenit una din prioritățile politicii euro-atlantice. Cu toate efectele pozitive pe care le are extinderea Alianței, se poate identifica o ușoară „crispare” în relațiile cu celelalte țări din bazinul Mării Negre. În prezent, în afara celor trei țări membre NATO – Bulgaria, România și Turcia –, în regiune există o singură țară membru PfP – Georgia – și două țări care au aranjamente de cooperare speciale cu NATO – Rusia și Ucraina –, ceea ce nu reprezintă un factor de natură să faciliteze dezvoltarea cooperării.

Deși, la o primă vedere, bazinul Mării Negre este o zonă mult mai stabilă și mai sigură decât în trecut, și fără a contesta progresele importante care au fost făcute în domeniul securității și stabilității regionale, există o serie de factori care, dacă nu sunt analizați și controlați, pot provoca conflicte acute între statele riverane sau între diferite comunități, ce vor genera dezechilibre majore în regiune. Pericolul unor confruntări militare majore, cu armament devastator și cu efective militare numeroase, a dispărut aproape total, însă locul acestuia a fost luat de altele mai subtile, mai dificil de identificat și contra-carat, de ordin politic, financiar, economic, informațional sau infracțional. Acestea au același efect sau poate chiar mai mare, pe termen lung, deoarece afectează întreaga societate și se interconectează realizând un efect sinergetic, cu o creștere exponențială, foarte dificil de anticipat și controlat de organisme naționale și internaționale neadaptate, încă, la realitate.

Fiind la frontiera de preocupări, civilizație și democrație dintre Est și Vest, zona Mării Negre a fost tot timpul o zonă de conflicte și confruntări. Dacă în perioada războiului rece, cele două superputeri au reușit să mențină stabilitatea, suprimând sau ascunzând o serie de conflicte, îndeosebi prin prezența unor numeroase efective militare în regiune, ulterior, tensiunile au fost eliberate, iar confruntările locale au izbucnit, mai ales după dezintegrarea Uniunii Sovietice. Disputele teritoriale, imigrarea forțată, care a produs mixarea comunităților cu trăsături etnice și religioase diferite, diferențele de natură economică, creșterea vertiginoasă a șomajului, guvernările ineficiente sunt numai câteva dintre elementele care au amenințat, iar unele, cum sunt corupția generalizată, sărăcia, crima organizată, continuă să amenințe stabilitatea în bazinul Mării Negre. Disputele teritoriale, etnice și religioase au izbucnit în locuri ca Transnistria, Crimeea, Osetia de Sud, Abhazia, Cecenia, Nagorno-Karabah. Deși majoritatea acestor conflicte au fost, oarecum, izolate și nu se mai manifestă în forme deosebit de sângeroase, nu se poate afirma despre nici unul că a fost soluționat. Ele există, sunt în formă latentă și, nu arareori, își fac simțită prezența. Datorită poziției, dezechilibrele din regiune vor fi resimțite în Eurasia și vor avea un impact substanțial asupra Europei.

Din punct de vedere geopolitic, s-au produs și se produc fenomene spectaculoase, cu implicații majore în regiune. După dezintegrarea Uniunii Sovietice, actorii politici, economici și militari care pot influența viitorul regiunii s-au înmulțit, în timp ce litoralul Rusiei, la Marea Neagră s-a diminuat. Noile state independente și cele care au fost sub influența fostei Uniuni Sovietice, sub amprenta noilor factori și condiții, și-au (re)îndreptat atenția către Vest, reluându-și evoluțiile politice, economice, culturale întrerupte de comunismul impus cu forța de URSS. Deoarece pentru Rusia, zona a prezentat și prezintă interes și preocupare majoră, ce alimentează sensibilitatea excesivă a acesteia, orice modificare sau tendință nouă de evoluție este percepută ca o amenințare. Această sensibilitate s-a făcut simțită cu ocazia fiecărui eveniment important din regiune și este un element care influențează permanent deciziile politice, economice sau militare.

O sursă de instabilitate în regiune poate fi identificată și în aspectele de ordin economic. Platoul continental al Mării Negre, bogat în resurse naturale, îndeosebi hidrocarburi și pește, este oarecum neuniform, acesta fiind foarte întins în nord-est și vest și redus în sud și est. Animozitățile create de această repartiție diferențiată a resurselor sunt accentuate de inexistența anumitor acorduri bilaterale între țările riverane, care să reglementeze cu claritate delimitarea platoului conti- nental și a zonelor economice exclusive. În acest context se înscriu demersurile, exagerate și uneori hilare, ale Ucrainei de a demonstra că pe Insula Șerpilor există activitate socială normală, ceea ce ar conferi dreptul insulei la platou continental și zonă economică exclusivă, evident în detrimentul României. Invocând aceleași argumente de ordin economic, și contrar Tratatului privind regimul frontierei de stat încheiat cu România, Ucraina a executat lucrările de amenajare pentru navigație a canalului Bâstroe și brațului Chilia, cu implicații dezastruoase asupra ecosistemului Delta Dunării.

Aceasta demonstrează un alt aspect caracteristic zonei, cu implicații în instabilitatea regională, și anume protecția sau, mai corect spus, lipsa de protecție a mediului înconjurător, care are ca principală formă de manifestare exploatarea fără discer-nământ a resurselor naturale, pe fondul lipsei sau neaplicării legislației în domeniu.

Poate cea mai importantă „miză” economică ce afectează regiunea o constituie zăcămintele de hidrocarburi din Marea Caspică. Se estimează că din Marea Caspică se va extrage 25% din cantitatea totală de petrol extras de țările nemembre OPEC, iar datorită proximității sale, Marea Neagră devine deosebit de importantă, fiind considerată o rută posibilă pentru transportul petrolului și al gazelor naturale.

Existența unor companii petroliere, în majoritatea lor din vest, la limita de est a Mării Negre este un indiciu al interesului deosebit pe care Vestul îl acordă accesului la Marea Caspică, prin Marea Neagră. Este evident că ceea ce se întâmplă în regiunea Mării Negre și în vecinătate afectează interesele Vestului. Posibilitatea transferului de petrol și gaze naturale din zonele de extracție către cele industrializate din Europa deter-mină speranțe și certitudini pentru creștere economică și prosperitate, în regiune, precum și convingerea că cel care va asigura trecerea conductelor pe teritoriul său își va spori influența nu numai în regiune, dar și pe plan global. Acest aspect are implicații deosebite asupra stabilității în regiune. Rivalitatea generată de controlul resurselor energetice din bazinul Mării Caspice, itinerarele magistralelor de transport peste sau împrejurul Mării Negre, interacțiunea cu multele conflicte în Caucazul de Sud, precum și implicarea interna-țională în aceste conflicte conferă regiunii nu numai un interes deosebit, dar și un potențial ridicat de instabilitate regională și globală.

Terorismul, un fenomen cu adânci rădăcini istorice în regiune, care a provocat multe pierderi de vieți omenești, ca ținte directe sau victime colaterale, este prezent în regiune și, ca peste tot în lume, se manifestă prin forme mult mai sângeroase și cu efecte în politică, economie, finanțe, starea psihică a populației, libertăți democratice etc. Acțiunile teroriste care au avut loc recent în Turcia, Rusia și Cecenia au demonstrat, încă o dată, dificultatea prevenirii unor astfel de acțiuni și, în unele cazuri, lipsa unor soluții tehnice eficiente de contracarare.

Modul de acțiune al forțelor speciale rusești, pentru eliberarea ostaticilor de la teatrul din Moscova și de la școala din Cecenia, au demonstrat intransigența autorităților în a nu negocia cu teroriștii, dar și lipsa echipamentului adecvat, necu-noașterea sau neaplicarea unor proceduri de acțiune eficiente și o lipsă de considerație condamnabilă pentru pierderile colate-rale. Chiar dacă în România nu au avut loc, până în prezent, acțiuni teroriste, există suspiciuni de sprijinire financiară, îndeosebi prin spălare de bani, a unor organizații teroriste.

Crima organizată, imigrarea ilegală și corupția sunt fenomene care cu greu pot fi abordate separat și care, în această regiune, îndeosebi datorită amplorii formelor de manifestare și efectelor asupra societății, constituie surse majore de instabilitate. Având ramificații în toate domeniile vieții sociale, acestea duc la paralizarea dezvoltării normale a societății, în prezent, precum și la transmiterea acestor mentalități și comportamente generațiilor viitoare.

3.2 Studiu de caz: Insula Șerpilor și implicațiile statutului său juridic asupra intereselor geostrategice ale României la Marea Neagră

Insula Șerpilor a fost, este și rămâne și pe mai departe – în ciuda statutului său juridic schimbător – o parte organică a vechii vetre carpato-danubiano-pontice. Înțelegerea corectă a „istoriei” acestui colț al pământului românesc trebuie să plece de la faptul că, din punct de vedere juridic, al apartenenței teritoriale, Insula Șerpilor a urmat îndeaproape soarta Gurilor Dunării.

sursa: http://anis2007.files.wordpress.com/2008/09/1122203406harta1.jpg

Întrucât dreptul natural a premers dreptul scris, din timpuri imemoriale, Insula Șerpilor, situată geografic în fața brațului Sulina, a fost parte a pământului românesc. Până la 1857, nici un tratat juridic internațional nu a consemnat-o nominal ca aparținând altcuiva, ea rămânând de jure pământ românesc. Ascensiunea politică, militară și economică a Rusiei, expansionismul rus care viza Gurile Dunării, Marea Neagră și strâmtorile sale, aceleași tendințe nutrindu-le și Austria, pe de o parte, iar pe de altă parte, declinul și politica de cedări repetate practicată de către Imperiul Otoman au constituit mobilurile a numeroase războaie – multe desfășurate pe pământ românesc, soldate cu grele și grave pierderi umane și materiale –, care vor duce (și) la modificări (repetate) ale statutului juridic al insulei. „Diplomația“ marilor protagoniști ai acestui „joc“ a oscilat permanent între forța dreptului și dreptul forței, după cum le-au dictat interesele. În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia victo-rioasă smulgea Turciei dreptul de a naviga pe Dunăre, brațul Chilia (devenind pentru prima dată riverană în zonă), Basarabia, precum și singura noastră insulă din Marea Neagră, Insula Șerpilor. În decurs de doar 17 ani, Rusia țaristă a reușit să smulgă Imperiului Otoman – acesta cedând, deși nu-i aparțineau! – cele trei brațe ale Dunării (Chilia–1812, Sulina–1826 și Sfântu Gheorghe–1829), devenind stăpâna Gurilor Dunării, a Deltei Dunării și ostroavelor sale. Aceste rapturi de teritorii românești au avut consecințe negative asupra intereselor noastre generale, atât în bazinul Gurilor Dunării, cât și în bazinul nord-vestic al Mării Negre. Trei momente importante (București-1812, Akkermann-1826 și Adrianopol-1829) au marcat fixarea Imperiului Țarist ca factor de putere în zonă (până la războiul Crimeii). Congresul de pace din 1856 și tratatul încheiat în urma războiului Crimeii (1853-1856) – „cel mai favorabil tratat dintre toate care s-au încheiat pentru Turcia“- au făcut ca importante părți ale pământului românesc (Dobrogea, Delta Dunării cu ostroavele sale etc.) să rămână sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Conferința de la Paris – a puterilor semnatare ale Tratatului de pace din 1856 – s-a încheiat cu primul document de drept internațional care s-a referit în mod expres la Insula Șerpilor – „Protocole relatif aux limites de la Rusie et de la Turquie vers Bolgrade et l’Ile des Serpents” (6 ianuarie 1857) – : „ (…) comme les traités conclus antérieurement entre la Russie et la Turquie, gardé le silence sur le sort de l’île des Serpents, il convient de considerer cette île comme une dépendance du Delta du Danube et qu’elle doit, en conséquence, en suivre la destination”. Ultima parte a prevederii din acest Protocol demonstrează fără echivoc faptul că marile puteri, în ciuda drepturilor noastre istorice, au dat câștig de cauza Imperiului Otoman: primind Delta Dunării, acesta a intrat automat și în posesia Insulei Șerpilor.

În perioada 1857-1878, dominația otomană asupra insulei a fost una formală – nu au construit pe ea un far sau alt stabiliment, nu au înălțat pe ea pavilionul otoman, rămânând un simplu punct de reper natural pentru navigația în zona vestică a Mării Negre. După războiul de independență, prin art. XLVI al Tratatului de pace de la Berlin, (1878) „Les îles formant le delta du Danube ainsi que l’île des Serpents, le sandjak de Toulcha comprenant les districts (cazas) de Kilia, Soulina, Mahmoudié, Isaktcha, Toultcha, Babadagh, Hirsovo, Kustendjé, Medjidié son réunis à la Roumanie. (…).

Formalitățile oficiale de reunire a Insulei Șerpilor cu România au avut loc în ziua de 12 aprilie 1879, în fruntea delegației române care a oficiat acest act aflându-se generalul Dabija, ministrul de război. Din nefericire, în afara faptului că pe insulă a fost înălțat tricolorul, că au fost detașați marinari în termen pentru a face de pază pe insulă, că s-a avut grijă de personalul care deservea farul, cercetarea arheologică a insulei a lipsit cu desăvârșire, iar cercetarea florei și faunei insulei nu a constituit o acțiune dirijată, sistematică.

Pertinentele propuneri făcute de unii intelectuali români, privind construirea pe insulă a unui hotel-pensiune, a unei stațiuni zoologice, a unui observator astronomic etc., nu au găsit ecoul cuvenit în rândul guvernanților vremii.

În urma primului război mondial, la 28 octombrie 1920, a avut loc semnarea Tratatului de pace de la . Întrucât nu s-a ajuns la încheierea unui tratat între România și Rusia sovietică, tratatul s-a semnat între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, și România, pe de altă parte, prin el recunoscându-se suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră: „(…) fiind bine stabilit că fruntariile definite prin acest Tratat, precum și suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde (inclusiv Insula Șerpilor – n.n.), nu vor putea fi puse în discuțiune (…)”.

În timpul celui de-al doilea război mondial, în ultimele zile ale lunii august 1944, insula a fost ocupată de către unități ale marinei militare sovietice. În toamna anului 1945, a avut loc, la Sulina, operațiunea de fixare a frontierei maritime între U.R.S.S și România de către doi ofițeri sovietici. „Am asistat – declară ofițerul de marină român care a fost prezent la operațiune – la fixarea unilaterală a frontierei de către cei doi ofițeri hidrografi sovietici, fără a fi consultat și fără a semna vreun document(…). Traseul frontierei [brațul Musura – o geamandură ancorată la circa o milă marină spre nord de portul Sulina și apoi spre est] „era astfel fixat ca Insula Șerpilor să rămână la nordul liniei ce pleca de la geamandură spre est, deci în zona sovietică. În tot timpul întâlnirii de la Sulina nu s-a pomenit nimic despre insulă!…(…)”.

Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, și Puterile Aliate, pe de altă parte – între acestea numărându-se U.R.S.S. și Ucraina! –, ratificarea acestui Tratat de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. (la 29 august 1947), precum și de către celelalte state semnatare ale Tratatului constituie tot atâtea recunoașteri ale faptului că în anul 1947 Insula Șerpilor aparținea – de jure – României.

Conform art.1 al Tratatului de pace (Anexa 1- Harta frontierelor României), frontiera dintre România și U.R.S.S. în sudul Basarabiei era fixată pe brațul Chilia, până la vărsarea acestuia în Marea Neagră, apoi, în largul mării, la nord de Insula Șerpilor, ceea ce adeverea faptul că Insula Șerpilor era parte integrantă a teritoriului României. Practic, era menținut statutul juridic stabilit prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), recunoscut prin Tratatul de pace de la Paris (1920), nemodificat în urma notelor ultimative sovietice din 26 și 28 iunie 1940.Aceasta era situația de jure. De facto, între august 1944-februarie 1948, insula s-a aflat sub ocupație militară sovietică. Harta frontierelor României nu preciza în detaliu, ci la modul general, traseul frontierei de stat dintre România și U.R.S.S., ceea ce constituia o lipsă gravă, care impunea precizarea și descrierea amănunțită a acesteia într-un act oficial bilateral. Întrucât Tratatul de pace intrase în vigoare la 15 septembrie 1947, la invitația Kremlinului, o delegație română condusă de primul-ministru dr. Petru Groza, a purtat „negocieri” la Moscova între 2-4 februarie 1948. „Tratativele” de la Moscova, desfășurate într-un ritm alert, sub bagheta unui maestru internațional al rapturilor teritoriale, V.M. Molotov, erau „fațada” oficială în spatele căreia românii au fost puși în fața unui nou dictat, în situația de a accepta satisfacerea noilor pretenții teritoriale ale U.R.S.S.

La 4 februarie 1948, la Moscova, delegațiile României și U.R.S.S. au semnat un „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat (…)”, în care se preciza că: „(…) b. Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.(…). Ulterior, nici una dintre părți nu a ratificat acest protocol! El marca nu doar o nouă anexare de teritorii românești, un nou „succes” al politicii stalinisto-molotoviste – care se adăuga celorlalte rapturi pe care sovieticii le făcuseră din trupul României, tot prin forță, în iunie 1940, toamna lui 1940 și august 1944 –, ci și prima încălcare gravă a Tratatului de pace din 10 februarie 1947, apariția pe harta politică a Europei a primului stat postbelic revizionist – UR.S.S.

La 23 mai 1948, pe Insula Șerpilor, a fost semnat un proces verbal de predare-primire a insulei. În el era consemnat faptul că insula „a fost înapoiată (sic!) Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română și încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste(…). Cei doi termeni – „intră” și „înapoiată”- sunt suficient de elocvenți, făcând inutile alte comentarii pe marginea lor.

Ceea ce s-a întâmplat ulterior cu insula evidențiază uriașa disproporție între suprafața sa (17 ha) și rolul militaro-politico-economic jucat. Retrospectiva perioadei 1944-2004 relevă faptul că importanța militaro-economică a Insulei Șerpilor a cunoscut mutații semnificative: importanța militară mare în trecut a devenit mult mai mică astăzi, în timp ce importanța sa economică, simbolică în trecut, a devenit foarte mare în zilele noastre!…

Dintr-o oază de liniște și pace, un adevărat „paradis” al păsărilor migratoare, un punct de reper maritim, insula a fost deturnată de la scopurile firești (naturale), fiind transformată într-un puternic și performant complex militar, într-o bază militară-cheie pentru sistemul geostrategic sovietic, iar, mai apoi, și al Tratatului de la Varșovia.

Beneficiind de o poziție geografică și strategică favorabilă – pentru zona Gurilor Dunării, bazinul nord-vestic al Mării Negre, pentru această mare în ansamblul său –, importanța militară în deceniile care au urmat anexării a crescut continuu. La aceasta au contribuit îndeosebi radarele (radiolocatoarele) de mare putere, cu rază mare de acțiune, utilizate pentru dirijarea și controlul armamentului clasic și convențional.

Considerând insula un pământ anexat pentru vecie, tot ceea ce au făcut sovieticii, în plan militar, pe insulă, au făcut de pe pozițiile de mare putere militară a lumii. Apariția postbelică a NATO și a Tratatului de la Varșovia, declanșarea și exacerbarea războiului rece și a cursei înarmă-rilor au contribuit la creșterea simțitoare a importanței strate-gico-militare a insulei, a importanței geopolitice a Mării Negre și zonelor adiacente.

Această mică insulă stâncoasă n-a rămas în afara cursei înarmărilor, ci, dimpotrivă, dată fiind poziția geostrategică, a devenit un important obiectiv militar; deținerea acestei insule bine echipată militar, cu instalații de urmărire aero-navală, de dirijare a zborurilor militare și a altor categorii de armament de la bazele militare sovietice, permitea urmărirea atentă a mișcă-rilor aero-navale din flancul sudic al NATO, mișcările adver-sarului în bazinul sud-estic al Mării Negre; deținând acest veritabil cap de pod, sovieticii controlau coastele estice ale României, Bulgariei, respectiv bazinul vestic al Mării Negre, Gurile Dunării și traficul pe o bună porțiune a bătrânului fluviu.

Insula Șerpilor, devenită peste noapte un important obiectiv militaro-strategic sovietic, s-a tranforma, tot peste noapte, într-un mare „ghimpe” în coasta estică a României. Această garanție de securitate în plus pentru sovietici a devenit pentru noastră un motiv de insecuritate, de serioasă îngrijo-rare, sovieticii aflându-se mult prea aproape de țărmul estic românesc.

În mod cert, în anul 1948, sovieticii au urmărit, în primul rând, interese strategico-militare, fără a neglija însă interesele economice de perspectivă. Datorită acestor interese, fără consultări sau tratative cu România, ale cărei interese militaro-economice se aflau în joc, în cursul anului 1949, sovieticii au fixat unilateral limita apelor teritoriale ale Insulei Șerpilor la 12 Mm (22.224 m). Întrucât între țărmul românesc și Insula Șerpilor distanța era de circa 22 Mm, prin actul unilateral al sovieticilor, noastră a pierdut din apele sale teritoriale cca.3 Mm! O mică insulă (1,7 km²) a ajuns să aibă ape teritoriale mai mari ca ale României (237.500 km²)!

După ocuparea (în 1812 și august 1944) și anexarea „oficială” a Insulei Șerpilor (4 februarie 1948), fixarea limitei apelor teritoriale la 12 Mm (1949) a fost a patra mare lovitură pe care sovieticii au dat-o României în legătură cu această insulă – singura pe care am avut-o în Marea Neagră. Între august 1944 (4 februarie1948) – 8 decembrie 1991 (data dispariției oficiale a URSS), Insula Șerpilor s-a aflat, de facto, sub controlul sovieticilor. Ucraina (fosta Republică Sovietică Socialistă Ucraineană din perioada 1922 – 16 iulie 1990), în urma înțelegerilor cu Federația Rusă – o altă „moștenitoare” a fostei U.R.S.S. -, a anexat toate teritoriile românești luate de U.R.S.S. de la România, inclusiv Insula Șerpilor. Era a cincea mare lovitură dată românilor de către sovietici/ruși în legătură cu Insula Șerpilor.

În martie 1995, au demarat oficial tratativele româno-ucrainene vizând semnarea unui tratat între cele două țări. Acesta a fost parafat la Kiev, la 3 mai 1997, fiind semnat de miniștrii de externe Ghenadi Udovenko și Adrian Severin. La 2 iunie 1997, la Neptun, președinții Emil Constantinescu și Leonid Kucima au semnat acest document și un Acord conex.

Situația la care s-a ajuns impune precizarea faptului că toate actele juridice bilaterale posterioare Protocolului din 4 februarie 1948 – indiferent între cine, de cine, când și unde au fost semnate – rămân acte subsecvente unui act lovit de nulitate absolută ab initio, prin urmare ele sunt nule de drept, lipsite de forță juridică în ceea ce privește Insula Șerpilor. Pe cale de consecință, potrivit normelor dreptului internațional, Insula Șerpilor a fost, este și rămâne, de jure, teritoriu (pământ) românesc.

sursa: site www.romanialibera.ro 04 .02.2009.

Verdictul cu numărul o sută dat în data de 3 februarie 2009 de Curtea Internațională de la Haga soluționeaza litigiul dintre România și Ucraina privind delimitarea platoului continental al Mării Negre din jurul Insulei Șerpilor. Judecătorii Curții au decis ca României i se recunoaște dreptul suveran pentru o suprafață de 9.700 de kilometri pătrați de platou continental și zona economică exclusivă.

Astfel, România a obținut aproape 80 la sută din suprafața de 12.200 de kilometri pătrați aflată în litigiu între cele două țări. Rossalyn Higgins, președinta Tribunalului ONU, a anunțat că Insula Șerpilor nu influențează linia de demarcație, astfel că nu s-au pronunțat asupra naturii acestei formațiuni maritime, care a primit o mare teritorială de 12 mile marine. Ucraina susținea, pe de altă parte, în momentul pledoariilor, că Insula Șerpilor este o insulă și drept urmare ar trebui sa beneficieze de mai mult de 12 mile marine.
Potrivit Ministerului Afacerilor Externe, în urma deciziei, România are dreptul de a exploata circa 70 la sută din rezervele de hidrocarburi aflate în zona platoului continental. Bogdan Aurescu, avocatul Romaniei la Haga, a spus, după aflarea verdictului, că aceste resurse sunt estimate la circa 70 de miliarde de metri cub de gaz și 12 milioane de tone de petrol. Totodata, Aurescu a menționat că decizia reprezintă "o solutie avantajoasă pentru România" și, în acelasi timp, "echitabilă pentru Ucraina".

Concluzii

Lumea nu mai este unilaterală. Individualitățile se unesc, comunitățile, deși separate, comunică. Nimeni nu mai este și nu mai poate fi singur. Economia și informația se globalizează, oamenii devin ce în ce mai mult ceea ce au fost ei destinați să fie: ființe universale. „Într-o lume în care amenințările, piața și media au o dimensiune planetară, securitatea noastră și prospe-ritatea noastră depind din ce în ce mai mult de existența unui sistem multilateral eficace – se arată în Strategia Solana. Avem ca obiectiv să construim o societate internațională mai puter-nică, instituții internaționale care să funcționeze bine și o ordine internațională fondată pe un ansamblu de reguli.“ De aceea, securitatea nu mai poate fi realizată doar prin presiune și descurajare, prin forță și impunere. Ea nu poate fi consolidată, azi, decât prin colaborarea tuturor, prin asumarea de respon-sabilități, adică „prin măsuri de încredere și prin punerea în funcțiune a unor sisteme de control al armamentelor.“ Este mai clar ca oricând că „trebuie să fim gata de a acționa înainte ca o criză să se producă.“ Acesta este unul dintre principiile pe care se dorește a se consolida unitatea continentului, stabilitatea și stabilizarea zonelor tensionate.

Noile amenințări sunt extrem de dinamice, foarte greu de identificat și decelat și, de aceea, extrem de grave. Spațiul Mării Negre a fost, este și va fi și în continuare afectat de toate tipurile de amenințări, de la cele nucleare la cele frontaliere, de la cele generate de extremismul religios la cele teroriste și cele ale crimei organizate și traficului de droguri.

La nivelul zonei balcanice, cu toate că s-au înregistrat unele progrese în politica statelor din regiune, menite să conducă eforturile acestora spre integrarea în curentul european de norme și valori, se constată o fragilitate a mediului de securitate, care va persista pe termen mediu, cel puțin. Riscurile de securitate vor fi în special asimetrice, dar nu poate fi exclusă, pe termen mediu, o recrudescență a manifestărilor extremiste, de natură etnică, religioasă sau secesionistă.

Prin asumarea unor responsabilități mai mari în zona Balcanilor, UE va urmări în continuare consolidarea credibi-lității sale în domeniul securității, iar NATO va dori ca una din misiunile sale, pe termen lung, să fie declarată un succes 10.

Ca urmare a schimbării statutului Mării Negre din mare închisă în mare deschisă, în zonă s-au produs modificări radicale, proces care nu este definitivat și va influența mediul de securitate în zonă, atât pe termen mediu, cât și pe termen lung.

Transformările vor fi produse atât de redistribuirea bazelor militare, cât și de pozițiile strategice deținute de rive-rani și de prezența străină în regiune în format bi și multinațional. Practic, toate statele din regiune au relații instituționalizate cu NATO, ca membri sau ca parteneri. Ca o reacție la procesul de extindere al NATO, este posibil ca Rusia să inițieze o serie de proiecte care să-i asigure consolidarea rolului în zonă.

Conceptul „regiunea Mării Negre” va fi folosit într-o manieră flexibilă, atât extins, prin includerea statelor din Balcani, Mediterana și Caucaz, cât și în sens limitativ, prin includerea doar a riveranilor. Importanța regiunii va crește prin redislocarea unor baze militare ale NATO în zonă, dar, probabil, și prin includerea altor state în Alianță.

Regiunea va rămâne în centrul atenției globale, ca urmare a insuficienței mijloacelor Rusiei de a redeveni o mare putere planetară, a exploatării potențialului Mării Caspice și creșterii solicitărilor dictate de nevoile operaționale ale Alianței. Cele trei regiuni, unite într-un proiect comun și care constituie veci-nătatea apropiată a Occidentului în plin proces de extindere, vor deveni parte integrantă a acestuia.

De asemenea, rolul regiunii va crește și ca urmare a necesităților operaționale impuse de proiectarea forțelor mili-tare în operații de menținere a păcii și de luptă împotriva terorismului. Infrastructura necesară acestor acțiuni va fi dez-voltată. Pe termen mediu și lung, riscurile la adresa securității sunt de natură asimetrică și se vor manifesta în continuare și tendințele separatiste (Moldova, Georgia, Armenia).În Caucaz, se vor intensifica eforturile Rusiei de menținere a unei influențe semnificative și a unor poziții geostrategice. Va fi consolidată poziția economică a Federației Ruse în aceste state, precum și prezența militară, prin crearea unui centru de control al zonei, posibil în Armenia, în condițiile în care zona reprezintă un interes major atât pentru SUA, cât și pentru statele din Occident. Prezența rusă și americană va fi supusă unui proces de acomodare de lungă durată, care va urma un traseu sinuos și dificil. Statele din Europa extrem-răsăriteană, Moldova și Ucraina, vor continua să aibă dificultăți în conturarea politicii externe, dar se vor manifesta și ca elemente-cheie în relațiile NATO/UE și Rusia. Pentru rezolvarea problemelor din această zonă se impune implicarea mai mare a organizațiilor europene, în special a UE. Șansele de soluționare a acestora sunt dificil de estimat pe termen mediu.

Consacrarea țării noastre ca pilon de bază în redefinirea unui mediu subregional stabil certifică responsabilitatea asumată în gestionarea problematicii securității în Balcani și bazinul Mării Negre. Pornind de la faptul, dovedit istoric, că națiunile, chiar dacă e vorba de cele foarte puternice, nu pot contracara singure amenințările transnaționale, putem aprecia că accederea României la NATO nu angajează pentru aceasta doar apărarea intereselor sale fundamentale, ci și a valorilor democratice consacrate istoric, a libertății și securității, a prosperității generale.

Privind situația din cele două zone, se poate aprecia că aceste spații vor rămâne active din punctul de vedere al evenimentelor politice, economice și chiar militare, iar potențialul conflictual existent în zonă, coroborat cu existența unor grupări teroriste și elemente ale crimei organizate, dar și cu interesul crescând față de resursele strategice existente și de nevoia controlului accesului la acestea, va determina o substanțială concentrare de forțe și mijloace. Responsabilizarea statelor din această regiune, prin implicarea directă în gestionarea propriilor probleme, va conduce la transformarea acestei zone dintr-un consumator de securitate într-un pol de creștere economică și stabilitate.

Bibliografie

Strategia de Securitate Națională a României, București 2006

Surse de instabilitate la nivel global și regional, Sesiune anuală de comunicări științifice, Universitatea Națională de Apărare, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, București, noiembrie 2004.

Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004

Cristian George MAIOR, The Black Sea Security Environment: New Strategic Challenges, seminarul Internațional cu tema Risks, Challenges and Opportunuities in the Black Sea Area at a Time of Structural Change, , 2002

Constantin ONIȘOR, Mihail-Vasile OZUNU, Poziția geostrategică a României la Marea Neagră, Geopolitica, anul II, nr. 6, București.

Cristian BARNA – „Destinul euro-atlantic al României în regiunea extinsă a Mării Negre” , sesiune de comunicări științifice, Brașov, 2005

General dr. Mircea MUREȘAN, general de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004

Vasile SIMILEANU, Sistemul geopolitic ponto-danubian. Realități și perspective, în Geopolitica, anul II, nr. 6

Mihail OPRIȚESCU, Marea Neagră și Centrală. Reorientări geopolitice într-o lume unipolară, Geopolitica, anul II, nr. 6

Silviu NEGUȚ, Introducere în Geopolitică, Meteor Press, București, 2006

Site-uri Internet:

http://www.presidency.ro/

http://www.sri.ro/

http://www.sie.ro/

http://www.mapn.ro/

http://www.nato.int/

Home

Bibliografie

Strategia de Securitate Națională a României, București 2006

Surse de instabilitate la nivel global și regional, Sesiune anuală de comunicări științifice, Universitatea Națională de Apărare, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, București, noiembrie 2004.

Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004

Cristian George MAIOR, The Black Sea Security Environment: New Strategic Challenges, seminarul Internațional cu tema Risks, Challenges and Opportunuities in the Black Sea Area at a Time of Structural Change, , 2002

Constantin ONIȘOR, Mihail-Vasile OZUNU, Poziția geostrategică a României la Marea Neagră, Geopolitica, anul II, nr. 6, București.

Cristian BARNA – „Destinul euro-atlantic al României în regiunea extinsă a Mării Negre” , sesiune de comunicări științifice, Brașov, 2005

General dr. Mircea MUREȘAN, general de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004

Vasile SIMILEANU, Sistemul geopolitic ponto-danubian. Realități și perspective, în Geopolitica, anul II, nr. 6

Mihail OPRIȚESCU, Marea Neagră și Centrală. Reorientări geopolitice într-o lume unipolară, Geopolitica, anul II, nr. 6

Silviu NEGUȚ, Introducere în Geopolitică, Meteor Press, București, 2006

Site-uri Internet:

http://www.presidency.ro/

http://www.sri.ro/

http://www.sie.ro/

http://www.mapn.ro/

http://www.nato.int/

Home