Securitate Colectivă ȘI Apărare Colectivă

SECURITATE COLECTIVĂ ȘI APĂRARE COLECTIVĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

Într-o lume care se afla într-o continuă interdependență, este din ce în ce mai greu să privim securitatea unui stat ca pe un element solitar. Aceasta este afectată din ce în ce mai mult de relațiile internaționale, de globalizare, care oferă termenului securitate o dimensiune supranațională.

Dacă termenul de „apărare colectivă” îl putem asocia cu inamicii, cu alianțele și cu coalițiile predeterminate, securitatea colectivă nu cunoaște coaliții sau inamici predeterminați.

În sistemul securității colective, inamicii nu sunt desemnați, nu sunt preidentificați, iar totți membrii sunt apărători și păstrători ai păcii, pregătiți să acționeze împotriva agresorului, fiind autorizați de întreaga colectivitate.

Evoluția, percepută ca fiind în general potitivă, a securității globale în ultimul deceniu, a confirmat că stabilitatea și succesul actiunilor se datorează numai cooperării multidimensionale a comunității internaționale. Se subliniază atât importanța dialogului în cadrul instituționalizat cât și rolul decisiv pe care îl au marile organizații internaționale în definirea stării de securitate a lumii.

CAPITOLUL 1: SECURITATEA COLECTIVĂ

1.1 Conceptul de securitate colectivă. Caracteristici

Securitatea colectivă poate fi definită prin obligația membrilor de a se abține de la utilizarea forței împotriva celorlalți membrii, și mai mult, de a ajuta pe oricare dintre aceștia în cazul unui atac. Ideea de securitate colectivă a început să fie promovată în timpul Războiului Rece de către cele doua blocuri rivale. Îna afară de apartenența la NATO sau la actul de la Varșovia, securitatea colectivă prevedea și obligația de a contribui la creșterea potențialului militar al respectivelor alianțe, pentru a putea contracara eventuale amenințări ale alianței rivale.

Conform Strategiei Naționale de Apărare, țara noastră sprijină și participă la acțiunea colectivă a instituțiilor internaționale din care facem parte (NATO, UE, OSCE, Consiliul Europei). „Abordarea multilaterala a riscurilor și a amenințărilor de securitate rămâne cea mai eficientă, dar și cea mai puțin costisitoare cale de a ne garanta reciproc un nivel rezonabil de securitate națională și o stabilitate suficientă în evoluțiile internaționale.”

Hans J. Morgenthau, în Politica între națiuni, apreciază securitatea colectivă ca fiind cea mai importantă încercare făcută în mod oficial pentru a depăși deficiențele unui sistem complet descentralizat de aplicare a dreptului. „În timp ce dreptul internațional tradițional lasă aplicarea legilor sale națiunii vătămate, securitatea colectivă prevede aplicarea regulilor dreptului internațional de către toți membrii comunității de națiuni, indiferent dacă aceștia au de suferit sau nu vătămari în acel caz particular.”

Primele paragrafe ale articolului 16 al Pactului Ligii Națiunilor reprezintă cea dintâi încercare de implementare a unui sistem de securitate colectivă. Acestea sunt urmate de capitolul VII al Cartei Națiunilor Unite.

Morgenthau identifică trei condiții pentru ca securitatea colectivă să opereze ca un instrument de prevenire a războiului:

sistemul colectiv trebuie să aibă capabilitatea de a genera în orice moment o putere suficient de covărșitoare împotriva unui potențial agresor (sau a unei coaliții de agresori), încât să nu existe posibilitatea de contestare a ordinii instituite prin respectivul sistem colectiv;

statele trebuie să împărtășească o concepție similară despre securitatea pe care sunt solicitate să o apere;

statele trebuie să fie dispuse a-și subordona interesele politice opuse binelui comun, definit în termenii apărării colective a tuturor statelor membre ale sistemului.

Cu toate acestea, nimic din experiența trecutului și din natura generală a politicii internaționale nu sugerează că este probabil să apară o situație în care toate aceste condiții să fie îndeplinite. Este adevărat că, în condițiile trecute și prezente ale războiului, nici un stat nu este suficient de puternic pentru a înfrunta cu succes o coaliție formată din toate celelate state, însă este improbabil ca un singur stat să se regăsească în pozitia agresorului într-o situație reală.

Morgenthau concluzionează că securitatea colectivă nu poate funcționa în lumea contemporană în condiții ideale. „Scopul securității colective este de a face războiul imposibil prin convocarea în apărarea statu-quoului a unei puteri atât de copleșitoare , încât nici un stat șă nu îndrăznească să recurgă la forță pentru a-l modifica.”

1.2 Implicațiile Noului Concept Strategic al Alianței Nord-Atlantice asupra securității colective

„Într-un context internațional adesea schimbător, NATO deține un rol esențial în întărirea securității euroatlantice. După încheierea Războiului Rece, rolul său politic este în creștere (…). Pe baza unei forțe de negociere sporită substanțial în ultimul deceniu, NATO a deschis și a dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu alte state. Toate acestea reflectă hotărârea Alianței Nord-Atlantice de a modela mediul internațional de securitate și de a întări pacea și stabilitatea zonei euroatlantice.

În noul context de securitate, procesul de transformare și adaptare a NATO la noile realități relevă fenomenul de revalorificare a factorului militar în calitatea sa principală de sursă de credibilitate, care va fi determinată și în viitor de capabilitățile militare puse la dispoziție de națiunile membre.

Transformarea Alianței are ca scop dezvoltarea de noi capabilități militare care vor permite forțelor acesteia să desfășoare operații în întregul spectru de amenințări, cu asigurarea procesului decizional (menținerea consensului) în condițiile extinderii și ale stabilirii unui nou tip de relații cu UE, Rusia, Ucraina și cu statele din spațiile Caucaz, Asia Centrală și Mediterană.

Trebuie să ne asigurăm că oferim forțele necesare pentru operațiunile Alianței sau pentru alte angajamente. În acest scop, ne vom continua eforturile pentru a fi în măsură să dislocăm și să susținem mai multe forțe în teatrele de operațiuni. Ne angajăm să sprijinim Forța de Răspuns a NATO prin asigurarea contribuțiilor necesare și să îmbunătățim disponibilitatea forțelor destinate operațiunilor Alianței aflate în rezerva operațională și strategică a NATO. Vom încerca să obținem sprijin intern pentru participarea la operațiuni, inclusiv prin eforturi sporite de diplomație publică. (…)

Transformarea nu este posibilă fără asigurarea de resurse suficiente și în ordine prioritară corespunzătoare. Ne angajăm să continuăm, în mod individual și colectiv, asigurarea resurselor necesare Alianței pentru îndeplinirea sarcinilor solicitate. În acest sens, încurajăm națiunile ale căror cheltuieli pentru apărare sunt în scădere să împiedice acest fenomen și să își stabilească, ca obiectiv, creșterea în termeni reali a cheltuielilor pentru apărare.”

Strategiile care definesc procesul transformării abordează domeniile cultura militară, planificarea și transformarea capabilităților. Procesele aferente acestor domenii se sprijină pe patru piloni: întărirea operațiilor întrunite, exploatarea avantajelor informaționale, conceptul de dezvoltare și dezvoltarea capabilităților de transformare.

Întărirea capabilităților operațiilor întrunite garantează, practic, atingerea obiectivelor întregii game de misiuni NATO. Exploatarea avantajelor informaționale fundamentează strategia de transformare prin utilizarea informației și vizează creșterea capabilităților față de cererile de informații, creșterea capabilităților de apărare în domeniul informațiilor și capabilități de culegere a informațiilor adaptate conceptului de război în rețea. Prin conceptul de dezvoltare și experimentare se verifică modul în care conceptele operaționale și capabilitățile răspund provocărilor sau situațiilor de criză. Prin dezvoltarea capabilităților de transformare se urmărește realizarea unor mecanisme puternice de implementare a rezultatelor experimentărilor și dezvoltării conceptelor într-un timp foarte scurt.

În ciuda succeselor obținute pe palierele de transformare conceptuală și operațională există o serie de evaluări sceptice referitoare la capacitatea Alianței de a răspunde tuturor provocărilor și, în special, a celor noi, neconvenționale, cu care se confruntă în prezent. După crizele anilor trecuți, datorate diviziunilor existente între unii aliați europeni și SUA, pornind de la incapacitatea acestora de a acționa în afara spațiului european, summit-ul de la Istanbul (28-29 iunie 2004) a relevat încă o dată adâncirea acestor dispute, atât din perspectiva elementelor de transformare a NATO în domeniile adoptării deciziilor și a planificării, cât și pe problematica Afganistanului și Irakului. Deciziile s-au bazat pe o serie de compromisuri față de cerințele explicite ale documentelor de planificare NATO, ceea ce a condus implicit la amânarea unor decizii în domeniile planificării și desfășurării operațiilor. Chiar în aceste condiții NATO continuă să rămână cea mai de succes alianță militară a epocii contemporane.

Tendința centrală, după summit-ul de la Istanbul, este de confirmare și intensificare a procesului de transformare a misiunilor, capabilităților și forțelor sale, ca rezultat al necesităților de a răspunde mai eficient la crize prin utilizarea unor forțe rapid dislocabile și sustenabile în teatre de operații foarte îndepărtate. Acest proces determină realizarea unui proces flexibil de adaptare a deciziilor și de generare a forțelor necesare.

Prin abordarea extensivă și prospectivă a riscurilor de securitate, prin noile misiuni și capabilități, NATO își dezvoltă în prezent rolul de proiectare a stabilității și securității, transferându-se de pe palierul exclusiv defensiv pe palierul defensiv-ofensiv. Viitorul Alianței se proiectează pe confruntarea cu fenomenul terorist și pe asigurarea securității membrilor săi față de instabilitățile care caracterizează Asia Centrală și de Sud, Caucazul, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Una din cele mai importante probleme căreia NATO îi acordă o atenție specială este reducerea deficiențelor referitoare la gradul de utilizare a forțelor de care dispune, cauzate în special de fondurile bugetare scăzute alocate apărării și de menținerea în unele state ale Alianței a serviciului militar obligatoriu. Chiar dacă persistă încă deficiențe majore, se poate aprecia că se înregistrează progrese în îmbunătățirea capabilităților Alianței:

„Suntem hotărâți să lucrăm împreună pentru promovarea păcii și stabilității, precum și pentru a răspunde provocărilor globale care afectează din ce în ce mai mult securitatea noastră, a tuturor”

Securitatea colectivă presupune abordarea unor noi dimensiuni ale parteneriatului, bazată pe cooperare extinsă în reforma sectorului de securitate și promovarea stabilității în regiunea euro-atlantică. Mediul de securitate impune o deplasare a centrelor de greutate către est. Acest aspect include și concentrarea tot mai pregnantă asupra unor programe de sprijin pentru statele partenere din Caucaz și Asia Centrală.

CAPITOLUL 2: APĂRAREA COLECTIVĂ

2.1 Conceptul de apărare colectivă

Apărarea este un concept ce a evoluat de-a lungul timpului. În prezent, domeniul apărarii acoperă domenii diverse. În sens larg, termenul apărare se poate defini stfel: „ansamblul măsurilor și dispozițiilor de orice natură care are drept obiect asigurarea, în orice moment, în orice împrejurare și împotriva oricărei forme de agresiune, a securității și integrității teritoriului, cât și viața populației”. Cu alte cuvinte, această noțiune se referă la acțiunile și măsurile pe care le adoptă fiecare stat în parte, pentru protejarea vieții cetățenilor săi, a bunurilor și teritoriului național, pentru garantarea independenței și unității statale. Prin urmare, putem ințelege că, această noțiune se referă la acțiunile și măsurile pe care le adoptă fiecare stat în parte, dar și impreună pentru protelației”. Cu alte cuvinte, această noțiune se referă la acțiunile și măsurile pe care le adoptă fiecare stat în parte, pentru protejarea vieții cetățenilor săi, a bunurilor și teritoriului național, pentru garantarea independenței și unității statale. Prin urmare, putem ințelege că, această noțiune se referă la acțiunile și măsurile pe care le adoptă fiecare stat în parte, dar și impreună pentru protejarea vieții cetățenilor săi, a bunurilor și teritoriului național, pentru garantarea independenței și unității statale.

Apărarea presupune posibilitatea ca ceea ce aparține cuiva (viață, bunuri, teritoriu in toate formele lui, atribute etc.) să fie amenințat cu schimbarea statutului de până atunci. În afara existenței unui risc, sau amenințări la adresa a ceva sau a cuiva nu se poate vorbi de apărarea celor puse în pericol, iar riscurile și amenințările, posibile și probabile, privind drepturile și libertățile cuiva (individ, grup, comunitate, stat) se află într-o continuă transformare sub acțiunea complexă a unei palete largi de factori sociali, economici, militari, culturali etc. Deci, se poate afirma că apărarea este un termen cu o evoluție foarte dinamică ca urmare a nevoii sale de adaptare continuă la realitatea cotidiană aflată, și ea, într-o permanentă schimbare.

„Apărarea colectivă reprezintă angajamentul tuturor statelor de a se apăra reciproc de o agresiune exterioară. Organizația de apărare colectivă are ca principal scop apărarea tuturor membrilor de orice acțiune externă”. Alianța Nordatlantică, ex. – Tratatul de la Varșovia, Organizația Tratatului din Sud – Estul Asiei (SEATO) sunt exemple de asemenea organizații. Ele au la bază o convenție în care este stipulată apărarea reciprocă în cazul în care un stat membru este amenințat sau este deja subiect al unui atac militar din partea altui stat sau grup de state din afara tratatului.

2.2.Caracteristici

Apărarea are în structura sa următoarele componente: militară, civilă, economică, politică, culturală, psihologică.

Apărarea militară este în competența armatei, de fapt, a tuturor categoriilor de forțe ale armatei (forțe terestre, forțe aeriene și forțe navale). Ea are obiective strategice de descurajare, de protecție a populației, a teritoriului etc., de prevenire a pericolelor pentru a garanta interesele fundamentale ale națiunii. Într-un fel și într-o anume măsură, apărarea militară, în ultima vreme, include și participarea armatei la acțiunile umanitare din țară și din afara acesteia, precum și misiunile de menținere și impunere a păcii.

Apărarea civilă (protecția civilă) revine instituțiilor statului abilitate prin lege (pompieri, jandarmerie, poliție etc.) să protejeze populația, bunurile acesteia, la nevoie (în caz de calamități naturale, accidente) dar și de a preveni producerea unor accidente ecologice. De asemenea, apărarea civilă vizează și măsuri de protecție a populației împotriva atacurilor teroriste cu arme biologice, chimice sau de alta natura ce produc distrugere în masă. Astfel în situațiile stabilite de lege, armata participă activ la măsurile concrete adoptate în vederea protejării vieții populației și a salvării bunurilor acesteia, dar și ale comunităților.

Apărarea economică revine organelor abilitate ale statului care au competențe stabilite prin, legi adecvate acestui domeniu de activitate. Ea vizează producția dar și circulația resurselor, ameliorarea competitivității naționale într-o economie globalizată, protejarea bazelor de date și transferurile tehnologice, prin combaterea exploatării ilicite a brevetelor, dezinformarea informatică și contrafacerile.

Apărarea politică este atributul inalienabil al conducerii statului. Apărarea derivă din responsabilitatea asumată de către cei care dețin puterea politică în stat, datorită votului alegătorilor, față de întreaga populație, privind protejarea și prezervarea vieții și bunurilor acesteia în orice condiții. Prin expresia „în orice condiții” ar trebuie înțeles faptul că autoritatea publică poartă răspunderea totală pentru asigurarea mediului prielnic vieții și activității cetățenilor țării atât la pace, dar și în situații de criză sau în vreme de război. Acest tip de apărare, include totalitatea ansamblul măsurilor și acțiunilor pe care conducerea statului le adoptă și le pune în practică, în toate domeniile de activitate atât pe plan intern, dar și pe plan extern, pentru a apăra interesele naționale, viața și bunurile cetățenilor statului. Printre aceste măsuri, pe de o parte, se află acele masuri strict de natură politică – presiuni, sancțiuni, coerciție etc. atât la nivelul relațiilor bilaterale, cât și prin apelul la organizațiile internaționale competente -, și, pe de altă parte, toate celelalte masuri de ordin militar, economic, diplomatic, cultural etc. În același timp, apărarea politică presupune: decizie politică (alegerea unei alternative, dar mai cu seama asumarea răspunderii pentru această opțiune); suportul public (captarea consensului național pentru decizia politică adoptată); stabilirea instrumentelor politice ce vor fi utilizate pentru atingerea scopurilor propuse.

Apărarea culturală presupune promovarea bunurilor spirituale și a valorilor tradiționale românești în lume, prin structuri și programe specifice.

Apărarea psihologică se organizează în scopul menținerii și întăririi voinței de a rezista și de a învinge orice agresor. Se realizează, de regulă, de structuri specializate în astfel de activități și acțiuni, cu concursul larg al mass-media. Informația, respectiv vehicularea acesteia prin vectori adecvați, este modalitatea principală de realizare a acestui tip de apărare.

Apărarea colectivă este definită de un ansamblu de caracteristici definitorii, dupa cum urmează:

caracterul voluntar. Acesta semnifică faptul că opțiunea statelor pentru acest sistem de apărare a intereselor naționale fundamentale este una liber consimțită. Fiecare stat participant la o asemenea modalitate de apărare a ales în mod conștient și liber o astfel de variantă. Aderarea unui stat la o asemenea organizație este benevolă, nu obligatorie sau forțată. Ea se face prin metode și mijloace cunoscute de toți cei interesați;

selectivitatea. Opțiunea unui stat pentru apărarea colectivă devine realitate dacă și numai dacă sunt îndeplinite o serie norme și criterii stabilite de organizația care și-a asumat responsabilitatea unui astfel de demers de interes general și benefic total, în egală măsură, pentru toțiparticipanții. Altfel spus, accesul la sistemul apărării colective este condiționat de satisfacerea cumulativă de către solicitant a unui set de criterii – politice, sociale, militare, economice – riguros definite în statutul respectivei organizații;

caracterul deschis. Sistemul apărării colective este unul deschis, adică acceptă integrarea în rândurile sale și a altor state care îndeplinesc criteriile de aderare și se angajează să le respecte. Este cazul organizației politico-militare – NATOcare, după terminarea războiului rece, a acceptat să se lărgească, prin primirea de noi membri, fapt ce a permis și altor state, printre care și România, să beneficieze de avantajele apărării colective în domeniul prezervării intereselor naționale;

permisivitatea. Dobândirea de către un stat a calității de participant la un sistem de apărare colectivă nu este restrictivă în ceea ce privește posibilitatea acestuia de a stabili relații în domeniul apărării naționale atât cu un alt membru al organizației respective, cât și cu oricare stat independent și suveran. Un exemplu în acest sens îl constituie relațiile francogermane în ceea ce privește securitatea și apărarea. Ambele state sunt membre ale Alianței Nord-Atlantice care are printer scopurile sale și apărarea colectivă a țărilor ce o compun, dar această calitate nu a constituit un obstacol în calea stabilirii unor relații preferențiale între ele privind apărarea și susținerea intereselor lor;

caracterul organizat. Această trăsătură se referă la faptul că apărarea colectivă este întotdeauna rezultanta activității unei organizații politico-militare constituită tocmai în acest scop. În acest sens, un exemplu edificator și convingător îl reprezintă Alianța Nord-Atlantică, constituită în 1949, prin semnarea tratatului de la Washington de către unele state democratice, pentru a răspunde corespunzător amenințării militare sovietice. Articolul 5 al tratatului mai sus menționat, stipulează obligația statelor semnatare de a-și acorda asistență în cazul unui atac extern. Deci, se poate afirma că aceste state au optat pentru o apărare colectivă ce revine unei alianțe politicomilitare, care are capacitatea de a organiza activitățile specifice prezervării intereselor lor fundamentale;

temei juridic. Apărarea colectivă are o puternică justificare juridică. Pe de o parte, ea este un tratat între două sau mai multe state întocmit în strictă conformitate cu normele dreptului internațional. Pe de altă parte, fiecare stat, înainte de a adera la acest sistem de apărare, supune dezbaterii și aprobării Parlamentului țării documentul de aderare. Deci și din punctul de vedere al normelor juridice interne, participarea la apărarea colectivă este aprobată legal;

legitimitatea. Această trăsătură pornește de la prevederile articolului 51 al Cartei Națiunilor Unite, care stabilește dreptul național la apărare individuală sau colectivă a tuturor statelor membre ONU. Prin urmare, alegerea oricărei forme de apărare a unui stat împotriva unei agresiuni externe este legitimă. Opțiunea unui stat pentru apărarea individuală (națională) sau apărarea colectivă depinde de o serie de factori interni și internaționali, dar în ambele cazuri este o activitate legitimă;

descurajarea. Existența unui sistem de apărare colectivă are și rolul de a descuraja potențiali atacatori (un stat sau un grup de state, o organizație politico-militară). Cel care ar dori să atace cu forțe militare un alt stat va avea suficiente rețineri dacă „victima” este parte componentă a unui sistem de apărare colectivă. Agresorul știe că riposta va fi dată de sistem și nu doar de statul atacat. Acest lucru îl va determina să renunțe la intenția sa războinică și să caute alte căi pentru atingerea scopurilor sale.

2.3 Efecte posibile

Caracteristicile apărării colective mai sus menționate produc o serie de efecte (economice, politice, sociale, militare, culturale) pentru statele care sunt parte ale acestui sistem de promovare și prezervare a intereselor naționale. Desigur, nu toate au urmări benefice, în egală măsură, pentru toți cei implicați în sistem.

În plan militar, participarea unui stat la un sistem de apărare colectivă generează o serie de avantaje. În primul rând, se rezolvă optim problemele referitoare la apărarea națională. Practic, cu eforturi umane, financiare și materiale identice sau mai mici, ca în cazul organizării apărării naționale în mod individual, se obțin rezultate superioare pe toate planurile – de la formarea și instruirea personalului la dotarea cu mijloace de luptă moderne. În al doilea rând, armata națională se reorganizează, derulând un proces multilateral, complex și continuu de reformă, care, astfel, o face compatibilă și interoperabilă cu armatele celorlalte state cuprinse în sistemul de apărare colectivă. În al treilea rând, prezervarea și promovarea intereselor naționale se realizează în condiții mult mai bune decât în cazul organizării apărării naționale în mod individual. Aceasta pentru că răspunderile privind apărarea revin unei organizații mai puternică militar decât statul respectiv singur. În fine, armata națională își poate crea acele structuri specializate de care apărarea colectivă are nevoie. În acest fel, costurile pentru apărare se mențin la un nivel acceptabil pentru contribuabili, fapt ce se va reflecta în atitudinile favorabile exprimate de către opinia publică și de către mass-media față de instituția militară și activitatea specifică a acesteia.

Din punct de vedere politic, apărarea colectivă exercită o influență pozitivă semnificativă în respectarea principiilor statului de drept și ale economiei de piață, a drepturilor omului, a libertăților democratice. Un stat care nu dovedește, în mod constant, prin tot ceea ce intreprinde, în interior dar și în afara sa, că este promotor al valorilor democratice, al libertăților umane în general, nu poate spera ca cererea sa de aderare la un sistem de apărare colectivă să fie acceptată.

Pe plan cultural, participarea țării la sistemul de apărare colectivă oferă posibilitatea ca unii cetățeni civili și militari, care vor lucra în diferite structuri ale sistemului de apărare colectivă, să vină în contact direct cu alte culturi și civilizații. Așadar, este posibil să se producă un schimb de valori și cunoștințe între reprezentanții statelor membre care se întâlnesc pe timpul îndeplinirii misiunilor, specifice apărării colective. În plus, pentru a comunica, toți participanții vor folosi o limbă de circulație internațională, astfel găsindu-se un bun prilej de cunoaștere reciprocă și interinfluențare între culturi și psihologii naționale, în principiu diferite.

Este posibil ca apărarea colectivă, în afara efectelor menționate mai sus, toate având valoare pozitivă, să aibă și unele consecințe mai puțin favorabile unuia sau chiar la mai multe dintre statele membre. Un exemplu l-ar putea constitui transferul către instituții transnaționale a unor atribute proprii suveranității, naționale. Astfel, nu este exclus ca percepția populației privind necesitatea eforturilor pentru apărare să fie una negativă, dacă se are în vedere aparenta lipsă a amenințărilor, mai ales a celei de tip militar la adresa securității naționale. Totodata, se poate ca utilitatea participării unor structuri militare românești, la misiuni de apărare colectivă, în afara spațiului național, să nu fie înțeleasă de către toți contribuabilii, precum trebuie. Mai mult, este posibil ca sistemul apărării colective să conducă la adoptarea, pe plan intern dar și extern, a unor măsuri diverse ca natură și conținut, care în mod normal, respectivul stat nu le-ar fi luat.

În concluzie, se poate afirma că statutul de stat membru al unei importante alianțe politico-militare își pune amprenta pe atitudinea și comportamentul țării respective în sensul creșterii încrederii în sine și în partenerii săi, al asumării voluntare și conștiente de responsabilități importante privind securitatea și apărarea națională, regională și globală. De fapt, o țară membră a unei alianțe politico-militare puternice acționează cu curaj în apărarea și promovarea intereselor naționale, atât pe plan intern, cât și extern, știind că, la nevoie, nu este singură, ci sprijinită efectiv de partenerii săi.

CONCLUZII

Securitatea și apărarea colectivă sunt concepte frecvent folosite în literatura de specialitate. Conținutul, natura și dimensiunile lor sunt diferite, deși, în final, scopurile și obiectivele urmărite se suprapun până la identificare.

Conținutul, organizarea și structura securității și apărării colective diferă de la țară la țară, în funcție de o serie de criterii. Dar, criteriul esențial îl reprezintă apartenența la o alianță politicomilitară redutabilă, ca dimensiuni, forță, mijloace și efective, și activă pe plan internațional. Astfel, un stat membru al Alianței Nord-Atlantice își proiectează și organizează apărarea naționalăpornind de la faptul că, la nevoie, va fi ajutat de celelalte țări partenere. Prin urmare, statul va trebui să facă față unei agresiuni câteva zile până când Alianța intervine în sprijinul său. În principal, componentele militară și sociopsihică vor fi mai intens solicitate în primele zile ale efortului armat, când ponderea națională va fi mai consistentă. Desigur, nu trebuie exclusă posibilitatea, ca și după primirea sprijinului acordat de Alianță, anumite activități militare strict specifice apărării naționale, să continue concomitent cu cele de apărare colectivă.

Securitatea și apărarea colectivă, presupun sprijinul reciproc al statelor membre ale unei alianțe politico-militare atunci când unul sau mai multe dintre ele fac obiectul unei agresiuni, potrivit articolului 1 al Cartei ONU. În acest context, fiecare stat își dimensionează participarea la misiuni cu efective militare, cu mijloace de luptă și resurse financiare potrivit puterii sale economice și angajamentelor asumate la primirea calității de membru al Alianței. Prin urmare, apărarea se realizează prin constituirea, cu efortul țărilor implicate, a unor forțe armate commune permanente, aflate sub comanda unei comenzi supranaționale, cu misiunea de a le apăra și promova interesele la fel cum ar face-o o armată națională.

Indiferent de tipul de securitate și apărare ales de un stat, acesta trebuie să corespundă necesităților de prezervare a suveranității, a independenței, a unității și a integrității teritoriale a țării respective. În acest context, apărarea va trebui să răspundă flexibil și adecvat provocărilor lumii de astăzi, adică riscurilor și amenințărilor de orice natură și proveniență.

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI DE AUTOR

Chirac, M. D., Politici și strategii de securitate la începutul secolului XXI, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005.

Dinco, Cornel, Filofteia Repez, Gheorghe Deaconu, Securitate și insecuritate în era globalizării, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2011.

Morgenthau, Hans J., Politica înte națiuni, Iași, editura Polirom, 2007.

ONISOR, Constantin ,Teoria strategiei militare, București, AISM, 1999.

SURSE INTERNET

Analiza securității internaționale, disponibil la http://www.studiidesecuritate.ro .

Declarația Summit-ului de la București, 2-4 aprilie 2008, www.summitbucharest.ro.

Un nouveau depart, disponibil la http://www.frstrategie.org/barreFRS/publication/fonds/nouveau_depart.asp.

Strategia Națională de Apărare, București, 2010, p. 9, disponibil la http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf.

http://www.nato.int/docu/facts.htm

INSTRUMENTE ȘI PERIODICE

Glosar de termeni și expresii privind angajarea operațională a forțelor, București, Editura AISM, 2002.

Manualul NATO, Bruxelles, Office of Information and Press, 2001.

DOLGHIN, Nicolae, Articolul 5 al Tratatului de la Washingtonsursă pentru apărarea colectivă și apărarea națională, în Revista de științe militare nr.2 (5), 2003.

Anexa nr. 1

Evoluția apărării colective

Anexa nr. 2

Apărarea colectivă

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI DE AUTOR

Chirac, M. D., Politici și strategii de securitate la începutul secolului XXI, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005.

Dinco, Cornel, Filofteia Repez, Gheorghe Deaconu, Securitate și insecuritate în era globalizării, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2011.

Morgenthau, Hans J., Politica înte națiuni, Iași, editura Polirom, 2007.

ONISOR, Constantin ,Teoria strategiei militare, București, AISM, 1999.

SURSE INTERNET

Analiza securității internaționale, disponibil la http://www.studiidesecuritate.ro .

Declarația Summit-ului de la București, 2-4 aprilie 2008, www.summitbucharest.ro.

Un nouveau depart, disponibil la http://www.frstrategie.org/barreFRS/publication/fonds/nouveau_depart.asp.

Strategia Națională de Apărare, București, 2010, p. 9, disponibil la http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf.

http://www.nato.int/docu/facts.htm

INSTRUMENTE ȘI PERIODICE

Glosar de termeni și expresii privind angajarea operațională a forțelor, București, Editura AISM, 2002.

Manualul NATO, Bruxelles, Office of Information and Press, 2001.

DOLGHIN, Nicolae, Articolul 5 al Tratatului de la Washingtonsursă pentru apărarea colectivă și apărarea națională, în Revista de științe militare nr.2 (5), 2003.