Rusia Si Ue. Dilemele Securitatii Energetice

Rusia și UE. Dilemele securității energetice

Cuprins

Lista prescurtări/3

Introducere / 5

Capitolul .1. UE și strategia sa energetica/13

1.1.ESUO și EURATOM (European Synchrotron User Organisation & The European Atomic Energy Community)/17

1.2. Crizele petroliere /21

1.3. Acordul UE și evoluția în anii 90/28

1.4. Politica energetică a UE după anul 2000/32

1.5. Tratatul de la Lisabona și evoluția ulterioară/37

1.6. Rezumatul documentelor strategice a politicii energetic/40

1.6.1 Cartea albă a politicii energetic/42

1.6.2 Cartea verde: Strategia energetică pentru energie întreținută,

competitivă și sigură/45

1.7. Analiza situației actuale a politicii energetice a UE/49

1.8. Strategia Europa 2020/56

Capitolul.2. Abordările energetice ale Rusiei/62

2.1. Rolul industriei energetice rusești in politica externă/63

2.2. Problemele sectorului energetic al Rusiei/74

2.3. Petrolul și gazele în cifre /78

2.4. Structura comerțului extern al Rusiei/86

2.5. Conflictele energetice ruso-europene/89

2.6. Conductele rusești/92

2.6.1 Conducte de țiței/95

2.6.2 Sistemul de petrol Baltic 1 și 2/96

2.7. Conductele de gaze existente /99

2.8. Conductele de gaze planificate/101

Capitolul.3. Relațiile UE-Rusia în domeniul energetic/109

3.1. Cadrul legal al relațiilor dintre UE și Rusia/110
3.2. Rolul industriei energetice in cadrul relatiilor UE-Rusia /114
3.3. Problemele în relațiile energetice dintre UE și Rusia/116
3.4. Soluțiile posibile pentru evitarea dependenței energetice față

de Rusia/120
3.4.1. Diversificarea furnizorilor de energie/121
3.4.2. Resurse regenerabile de energie/125
3.5. Importanța energiei nucleare/128
3.5.1. ENEF (European Nuclear Energy Forum)/133
3.5.2. Prognoze cu privire la potențialul energetic nuclear al

UE/136
3.5.3. Relațiile UE-SUA în cadrul prognozelor despre potențialul

energetic nuclear/137

Concluzie /141

Bibliografie /145

Lista prescurtări

AIE-Agentia Internationala de Energie;

BEI-Banca Europeana de Investitii;

CDC-Caspian Development Corporation;

CE-Comisia Europeana;

CEE-Comunitatea Economica Europeana

CECO-Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului;

CO2-dioxid de carbon;

CPC-Consotium Oleoductului Caspic

CSCE-Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa;

CSC-Captarea si stocarea carbonului;

CSI-Comunitatea Statelor Independente

CSIS-Centrul pentru studii strategice si internationale

EHRO-N-Observator European al resurselor umane din sectorul energiei nucleare;

ENEF-European Nuclear Energy Forum;

ESUO-European Synchrotron User Organisation;

ESRF-European Synchrtron Radiation Facility;

ETS-Comercializarea certificatelor de emisii;

EURATOM-Tratatul de constituire a Comunității Europene a Energiei Atomice;

GATT-Acordul General pentru Tarife si Comert;

G-7-Grupul celor sapte ( aparut mai apoi 8) cele mai industrializate;

GES-gaze cu efect de sera;

GNL-gaze natural lichefiate;

IEA-Agentia Internationala pentru Energie ;

NEPG-Proiectul Gazoductului Nord-European;

NATO-Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord;

OECD-Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica;

OMC-Organizatia Mondiala a Comertului;

ONU-Organizatia Natiunilor Unite;

OPEC-Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol;

OSCE-Oraganizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa;

PEC – politica de energie comună;

PEE-Politica energeica europeana;

PESC-Politica externa si de securitate comuna;

PIE – piața internă a energiei;

PNAA-Programe Nationale de Adoptare a Acquis-ului;

SEGP-Gazoductul Sud-EST European;

SEEP-Conducta Sud-Est-Europeana;

S/M-stat membru al Uniunii Europene

SRE-Surse de energie regenerabila;

SUA-Statele Unite ale Americii;

TACIS-Technical Assistance for the Commonwealth of Independent States;

TANAP-Conducta Trans-Anatoliana;

TAP-Conducta Trans-Adriatic Pipeline;

UE – Uniunea Europeană

Introducere

Am ales această lucrare “Rusia și UE. Dilemele securității energetice” motivată de faptul că se pot dezvolta multe idei având în vedere contextul actual al Relațiilor Internaționale:Federația Rusă a ales să ducă o politică energetică agresivă față de U.E.,iar Europa încă nu conștientizează că este vremea să se mobilizeze pentru a rezolva această problemă .Miza energetică a crescut cu fiecare generație,cu fiecare secol ce a trecut,și cu fiecare nouă sursă de energie rentabilă descoperită.

Această stare de fapt face domeniul energetic unul de maximă importanță, căruia statele europene trebuie să îi acorde timp și răbdare.

Ceea ce mi-am propus să descopăr prin această lucrare o reprezintă relațiile securității energetic dintre U.E. și Rusia,prin abordarea strategiilor alese de U.E.,pe de o parte și ale Rusiei ,pe de altă parte, în acest domeniu.

Ipoteza centrală a lucrării de față o reprezintă politica externă în domeniul energetic a Federației Ruse,cum se exteriorizează dialogul diplomatic al acesteia cu U.E.,care este situația să energetică,cum își împarte responsabilitățile în materie de politica energetică în cadrul U.E. și în spațiul fost sovietic,derivând de aici ipotezele transversale,legate de modul în care U.E. își construiește relația energetică,atât la nivel de state membre,cât și la nivel supranațional,dar și asupra felului în care aspectul energetic condiționează evoluția relațiilor dintre U.E. și Rusia

Nu a existat nicio politică energetică comună ,așa cum voi arăta în primul capitol al lucrării,deși industriile cărbunelui și oțelului care au fost mai întâi europenizate sunt mari consumatoare energetice.

Vom vedea cât de mult s-a schimbat politica energetică în Europa,ajungându-se în momentul de față că U.E. să fie considerată lider mondial în utilizarea “energiilor curate”,ecologice.

Așadar,în prima parte a lucrării,voi prezenta din perspectiva europeană cele mai importante instrumente de ajutor în rezolvarea problemei securității energetice,dar și sursele alternative de care încearcă să dispună U.E. pentru a-și asigura independenta energetică,cât și faptul că voi trece în revistă și documentele oficiale ale U.E.legate de domeniul energetic.

Știm faptul că atunci când vorbim de “energie” ne gândim la o gamă largă de concepte și de surse din care poate fi extrasă.

Voi aborda în lucrare, în capitolul doi,“problema petrolului”,dar și cea a gazelor naturale și cum sunt legați acești combustibili de interesele ruso-europene.

Voi afla răspunsurile la întrebări precum:este UE complet dependentă de resursele energetice rusești,sau Rusia este capabilă să folosească “arma energetică ” împotriva partenerilor săi europeni.

Pentru a înțelege mai clar a acestui mod de abordare a resurselor energetice, voi prezenta situația geopolitică a Rusiei,în capitolul doi,prin alegerile pe care Rusia le-a făcut,prin diplomația rusească între “near abroad” ( și mă refer la statele din fosta Uniune Sovietică) și “far abroad” ( partenerii internaționali).

Tot în acest capitol voi avea în vedere problemele legate de resursele energetic rusești,precum amplasarea acestora,infrastructura de extragere și transport ,dar și principalii beneficiari.

Strategia rusească este aceea de pedepsire a țărilor care refuză să se supună influenței prin tăierea livrărilor de gaze naturale sau prin construirea de noi rute ocolitoare, și voi vorbi în capitolul doi de conducte planificate sau cele existente,precum Nord Stream,South Stream, Blue Stream versus conducta Nabucco.

În ultimul capitol, voi aborda, modalitatea de construire a politicilor europene față de Rusia și invers,care a fost și care este dialogul energetic stabilit intre U.E. și Rusia,care sunt sursele alternative la care se gandeste sa apeleze UE pentru a iesi de sub dependenta energetica a Rusiei.

De asemenea,voi aborda subiectul legat de energia nucleara:cum este privita aceasta metoda de a produce energie, ce state tolereaza acest mod,care sunt previziunile UE legate de acest mod de energie,costurile “fabricarii” energie,care sunt consecintele dezvoltarii domeniului energetic nuclear.

Raspunsurile la aceste intrebari,le-am gasit in diferite lucrari de specialitate,in analizele din diferite reviste si actualizari de informatii de pe diferite site-uri.

Tringhiul UE-Rusia-SUA priveste in mod diferit “fabricarea” de energie prin acest mod dezvoltarea domeniului energetic nuclear si voi dezbate acest lucru in subcapitolele din capitolul al treilea din lucrarea “Rusia si UE.Dilemele securitatii energetice.”

Lucrarea de fata încearcă să puncteze gradul de influența pe care l-a avut de-a lungul timpului relația dintre cei doi actori,Rusia și U.E.,prin prisma dimensiunii energetice.

Uniunea Europeană,în calitate de consumator și Federația Rusă, în calitate de furnizor,care sunt opțiunile fiecărui partener,în condițiile în care lupta globală pentru controlul combustibilului devine din ce în ce mai aprigă,dar și care sunt soluțiile pentru rezolvarea acestei probleme.

Cele două părți trebuie să înceapă să lucreze la relația lor,în sensul că dacă UE nu începe să recunoască rolul energiei în diplomație și în politicile strategice, aceasta va continua să fie depășită în mod dramatic de tari precum Rusia,care reușește să dividă Europa în moment de criză.

Amintesc de perioada războiului cu Georgia,în care țările care au avut o relație de lungă durată cu Rusia,( țări din Vestul Europei) au adoptat un “ton neutru”, pe când statele din estul Europei,care erau dormice să își diversifice sursele de energie au criticat atitudinea agresivă a Moscovei.

Vom vedea în lucrare dacă este sau nu o concepție greșită să existe o unitate în toate problemele energetic;pentru că este un lucru cam imposibil de realizat și chiar contraproductiv.

Mă gândesc la cum Moscova folosește monopolul sau asupra” Gazprom ca un braț al aparatului de politică externă,relațiile energetice cu Rusia trebuie să fie privite mai ales prin lentila relațiilor externe și a politicii de securitate.”

Pentru a realiza această lucrare am accesat o varietate de lucrări, de la articole prezentate în diferite reviste,la documente oficiale, în care erau expuse anumite aspecte legate de enigmele securității energetice;articole din ziare,discuții pe forum de pe diferite site-uri,dar și idei găsite în lucrări prezentate la conferințe,cât și lucrări ale specialiștilor în domeniu.

Așadar,m-am folosit de informațiile găsite în lucrarea autorilor Iulia Motoc și Șerban F.Cioculescu pentru a afla care sunt prioritățile UE.în domeniul energetic.

Un alt specialist ce mi-a atras atenția cu lucrările sale este Albert Precup,mai ales că este și consultant pe politicile europene de energie și mediu,de unde am aflat de strategiile ale U.E.in domeniul energiei alternative.

Despre istoria U.E.,cu instituțiile sale și actele specific,am apelat la mai mulți autori,însă Philip Thod și Klaus-Dicter Borchardt m-au ajutat în definirea instituțiilor U.E.

Cum este influențată “istoria petrolului de istoria politicii”,dar și despre perioadele de criza a petrolului am citat mai mulți autori,însă amintesc pe Tamara Simion,Ioan Bari,Silviu Negut,etc,fiecare cu lucrări pe domeniul geostrategic.

Am cercetat și multe site-uri de specialitate rusești pentru a vedea și opinia partenerului U.E.,punctul de vedere al Rusiei,legat de petrol,gaze naurale ,dar și din domeniul securității energetic,și amintesc www.karadeniz-press.ro,www.russiancouncil.ru,etc.

Tot legat de site-uri,m-am inspirat dinme.

Cele două părți trebuie să înceapă să lucreze la relația lor,în sensul că dacă UE nu începe să recunoască rolul energiei în diplomație și în politicile strategice, aceasta va continua să fie depășită în mod dramatic de tari precum Rusia,care reușește să dividă Europa în moment de criză.

Amintesc de perioada războiului cu Georgia,în care țările care au avut o relație de lungă durată cu Rusia,( țări din Vestul Europei) au adoptat un “ton neutru”, pe când statele din estul Europei,care erau dormice să își diversifice sursele de energie au criticat atitudinea agresivă a Moscovei.

Vom vedea în lucrare dacă este sau nu o concepție greșită să existe o unitate în toate problemele energetic;pentru că este un lucru cam imposibil de realizat și chiar contraproductiv.

Mă gândesc la cum Moscova folosește monopolul sau asupra” Gazprom ca un braț al aparatului de politică externă,relațiile energetice cu Rusia trebuie să fie privite mai ales prin lentila relațiilor externe și a politicii de securitate.”

Pentru a realiza această lucrare am accesat o varietate de lucrări, de la articole prezentate în diferite reviste,la documente oficiale, în care erau expuse anumite aspecte legate de enigmele securității energetice;articole din ziare,discuții pe forum de pe diferite site-uri,dar și idei găsite în lucrări prezentate la conferințe,cât și lucrări ale specialiștilor în domeniu.

Așadar,m-am folosit de informațiile găsite în lucrarea autorilor Iulia Motoc și Șerban F.Cioculescu pentru a afla care sunt prioritățile UE.în domeniul energetic.

Un alt specialist ce mi-a atras atenția cu lucrările sale este Albert Precup,mai ales că este și consultant pe politicile europene de energie și mediu,de unde am aflat de strategiile ale U.E.in domeniul energiei alternative.

Despre istoria U.E.,cu instituțiile sale și actele specific,am apelat la mai mulți autori,însă Philip Thod și Klaus-Dicter Borchardt m-au ajutat în definirea instituțiilor U.E.

Cum este influențată “istoria petrolului de istoria politicii”,dar și despre perioadele de criza a petrolului am citat mai mulți autori,însă amintesc pe Tamara Simion,Ioan Bari,Silviu Negut,etc,fiecare cu lucrări pe domeniul geostrategic.

Am cercetat și multe site-uri de specialitate rusești pentru a vedea și opinia partenerului U.E.,punctul de vedere al Rusiei,legat de petrol,gaze naurale ,dar și din domeniul securității energetic,și amintesc www.karadeniz-press.ro,www.russiancouncil.ru,etc.

Tot legat de site-uri,m-am inspirat din www.incrediblecharts.com, www.bp.com,www.petroleum-economist.com, pentru a evidenția idei legate de petrol,de strategia U.E,de traseul conductelor de gaze,comparații de resurse energetice pe Glob,alternative la resursele energetice,etc.

Profesorul Constantin Mostoflei m-a ajutat în găsirea informației legată de “Rolul U.E. în asigurarea securității”.

De la specialiștii,Costică Nitu și Anca Dobrescu,prin lucrarea “Conducerea proceselor cu reducerea consumului de energiei”, am depistat care sunt alternativele UE. la sursele de energie.

Vorbeam mai sus de forum,de pe mai multe site-uri,precum www.minid.ro,de unde am urmărit dezbaterile publice pe tema strategiilor U.E.în domeniul energetic pentru 2011-2035.

Autori,precum Vladimir Socor ,cât și Stanislav Secrieru, m-au lămurit în legătură cu resursele energetice din Rusia,care au fost problemele dialogului energetic dintre Rusia și partenerii săi,care este viitorul energetic rusesc,dar și probleme legate de resursele energetice rusești.

M-am folosit și de actele oficiale, precum Recomandarea Parlamentului European privind noul acord U.E.-Rusia,dar și White Paper,Green Paper-de unde am aflat de ce aceste documente sunt importante-pentru că au prevederi ce fac referire la programe de sprijin în diferite politici energetice.

Trendurile în materie energetică le-am studiat din diferite reviste,lucrări de specialitate sau site-uri pe domeniu energetic,și amintesc:PGA,Stratford,The Royal Internațional Institute,New Magazine (“Tymoshenko puts new White Stream pipeline pn EU table”),Report Research ,Revista “Rossya V.Globalinoi Politike”,Working Paper (“Russian Gas and Alternatives for Europe”).

Astfel,ceea ce am dedus din analiza stării actuale rezultă faptul că este nevoie de noi genuri de stabilizatori,sub formă de resurse la nivel global,regional și local.

Asigurarea cu energie a devenit o preocupare centrală a fiecărei țări ,în special a celor doi actori,Rusia și U.E.,și reprezintă o premisa pentru securitatea internaționala.

La întocmirea acestei lucrări am folosit și surse metodologice pentru a înțelege mai bine acest subiect :problema securității energetice intre U.E și Rusia.

Astfel, dilema “relațiilor dintre URSS apoi Rusia și U.E. de la începutul deceniului nu au constituit un subiect de cercetare foarte studiat” ,doar alți câțiva autori au abordat o astfel de tema, si anume separat,fiecare actor în parte a fost studiat.

Studiul relațiilor energetice dintre cei doi actori,Rusia și U.E,a fost diversificat,dar diferențiat,adică din studii europene și rusești, și nu dintr-o singură perspectiva.

În realizarea lucrării se poate observa că se întrepătrund rezultate din mai multe domenii,adică se solicita cunoștințe și din domeniul studiilor europene, din domeniul instituțiilor comunitare,cât și studii asupra Federație Ruse.

Perspectiva teoretică în această lucrare este oferită de principalele școli de gândire în relațiile internațional: realismul,liberalismul și constructivismul.

M-a ajutat lucrarea lui Andrei Tsygankov ,”Russia’s foreign policy:change and continuity în național identity”,apărută în 2006,la editura Rowman and Littlefield,cu analiza studiilor asupra politicii externe din Rusia.

Autorul identifica alte lucrări ce au studiat comportamentul politicii rusești din cele trei perspective,realiste,liberale și constructiviste și ajunge la concluzia că există o multitudine de abordări pe această temă,a securității energetice,între Rusia și U.E.

Așa că, eu prin lucrarea de față, “Rusia și U.E.Dilemele securității energetice”, am încercat să abordez:domeniul ecologic,prin programele de strategie energetica implementate de U.E.,apoi dimensiunea economică prin efectele resurselor energetice în economia rusă si in final relația în domeniul strategiei energetice între Rusia și U.E.

Poate că am atins aceste puncte și prin prisma a ceea ce urmărește fiecare actor în parte,astfel,Rusia are în vedere considerente privind geopolitica resurselor natural, de care depinde monopolul rusesc asupra pieței din Europa,iar U.E. urmărește securizarea resurselor energetic,iar pe baza acestor considerente se va construi și relația dintre Rusia și U.E.

Domeniul : Diplomației energetice prin state/instituții,având ca mijloace negocierile,summit-uri,acorduri,urmăresc conectarea câștigurilor economice absolute de stabilitate politică.

Domeniul:Geopolitica/securitatea energetica,prin liderii politici/state/instituții având ca mijloace politicile energetice și de securitate,sau tăierile de energie/diferite crize pentru a-și atinge inseresele:exploatarea și protejarea împotriva dependenței și vulnerabilității lor.

Domeniul:energiei și mediului,avand ca actori statele/ONG-uri/blocuri regionale,ca mijloace întâlniri,rapoarte ale experților,mobilizare socială pentru a-și atinge scopul:sustenabilitatea ecologică

Așadar în continuare voi prezenta pe larg toate aceste idei mai sus enunțate , dezvoltând pe larg relația politico-energetica dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană.

Dintre propunerile de lege ferenda menționez faptul ca ar trebui perfecționat sistemul instituțional național și internațional in domeniul energetic.

.Pe plan național, legiuitorul trebuie să adapteze scopului urmărit atribuțiile organelor administrației publice centrale și locale implicate în reglementarea, supravegherea și controlul activităților energetice.

La nivel global și regional, organizațiile internaționale ar trebui să-și intensifice eforturile în vederea dezvoltării și aplicării unei politici comune în domeniul energetic.

Consider că extinderea UE și NATO ar trebui să continue,pentru a se elimina orice ambiguități geopolitice în zonele imediat vestice ale Rusiei.

De asemenea,așa cum ne prezenta specialistul Zbigniew Brzezinski în lucrarea “Triada Geostrategica” ,ar trebui să existe un dialog transcontinental asupra securității energetice pe legătura NATO-UE-Rusia pentru a se elimina orice dilema privind securitatea energetica.

Susținătorii ruși ai puterii militare subestimează foarte mult efectele de secătuire economică ale oricărei competiții cu America,în privința armamentului reînnoit și supraestimează puterea politica pe care Rusia o poate exercita prin capacitatea să strategică în mod esential unidimensionala.

Drept vorbind ,Rusia cheltuie cam 5% din produsul său intern brut pe armata și în timp ce armele sale nucleare pot servi ca descurajare,ele nu pot constitui un instrument politic eficient;valoarea lor este treptat diminuată de proliferarea nucleara,mai ales în vecinătatea imediata a Rusiei.

De asemenea, vreau să îi adresez și profesorului coordonator un cuvânt de suflet, pentru că m-a ajutat cu multă competenta profesională și tact pedagogic, prin îndrumările sale în realizarea acestei lucrări.

Capitolul .1.

UE și stategia sa energetica

UE este un partener puternic în geopolitica piețelor de energie și trebuie să aibă capacitatea de a acționa în consecință.

Strategia să impune obiective noi mult mai concrete. Pe viitor, singurul obstacol în atingerea acestora vă fi disponibilitatea Statelor Membre de a se implica concret în aplicarea noii strategii. Rămâne să sperăm că următoarea întâlnire oficială va arăta o mai mare hotărâre a liderilor europeni în chestiunea energiei și a obiectivelor ce trebuie atinse până în 2020.

Liderii europeni care au participat la diferite congrese susținute până acum pe tema energiei durabile nu s-au arătat prea dornici să pună în aplicare noile directive strategice.

Ba mai mult, la final nu s-a realizat niciun angajament serios în materie de noi politici sau alocare de resurse.

Astfel, datorită faptului că multe State Membre nu au fost capabile să acceseze fonduri de coeziune pentru a realiza o îmbunătățire a infrastructurii energetice, este foarte posibil ca nota de plată a implementării noii strategii energetice a UE – iar ultimul summit pe energie nu lasă de înțeles altceva – să vină în același plic cu factura la energie.

Documentul oficial se axează pe cinci priorități: 

Realizarea unui consum redus de energie în Europa;

Crearea unei piețe cu adevărat pan-europene integrate de energie;

Responsabilizarea consumatorilor și atingerea celui mai înalt nivel de siguranță și securitate;

Extinderea rolului Europei de lider în domeniul tehnologiilor energetice și de inovare;

Consolidarea dimensiunii externe a pieței energetice a UE.

Pentru petrol și gaze, cerințele de import și creșterea cererii din țările emergente și în curs de dezvoltare fac apel la mecanisme puternice pentru a asigura noi rute de aprovizionare, diversificate și sigure.

Infrastructura de rafinare este și ea o parte esențială a lanțului de aprovizionare.

Având în vedere interesul declarat din ultima vreme în Europa și în întreaga lume în ceea ce privește această formă de generare a energiei, cercetările ar trebui să fie îndreptate în direcția descoperirii de tehnologii noi de management al deșeurilor radioactive și punerea lor în aplicare în condiții de

De asemenea, ele ar trebui să vizeze strategii pe termen lung, prin dezvoltarea sistemelor de generație următoare care vor utiliza fenomenul de fisiune pentru cogenerarea de căldură și energie electrică, și ulterior, fuziunea nucleară.

Contribuția energiei nucleare, care în prezent generează aproximativ o treime din energia electrică din UE și două treimi din necesarul de electricitate fără emisii de carbon, trebuie să fie evaluată în mod deschis și obiectiv.

Dispozițiile complete ale Tratatului Euratom trebuie să fie aplicate cu rigurozitate, în special în materie de siguranță.

Politica energetică a Uniunii Europene a evoluat și va evolua în jurul obiectivului comun de a asigura disponibilitatea neîntreruptă a produselor energetice și a serviciilor pe piață, la un preț care să fie accesibil pentru toți consumatorii (casnici și industriali), contribuind în același timp la atingerea unor obiective sociale și climatice ale UE.

Obiectivele centrale pentru politica energetică :

securitatea aprovizionării,

competitivitatea și

sustenabilitatea sunt acum stipulate în Tratatul de la Lisabona.

În timp ce unele progrese au fost realizate în direcția îndeplinirii acestor obiective, sistemele energetice ale Europei se adaptează prea lent, iar amploarea provocărilor crește.

Extinderea viitoare a UE va intensifica această provocare odată ce Uniunea va integra țări cu o infrastructură învechită și mai puțin competitive din punctul de vedere al economiei de energie. 

Consiliul European a adoptat în 2007 obiective energetice ambițioase, la fel erau și cele cu privire la schimbările climatice pentru anul 2020 :

de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu 20%,

de a crește ponderea energiei din surse regenerabile la 20% și

de a ameliora cu 20% eficiența energetică. 

În subcapitolele următoare voi încerca să aflu mai multe informații legate de tratatele sau convențiile sau organizații ce au ajutat UE să ducă la final aceste proiecte /obiective energetic ale Europei.

Recent, politica energetică a Uniunii Europene a constituit subiectul a două rapoarte extrem de interesante.

În luna aprilie 2013, Clingendael Internațional Energy Programme (cu participarea Loyola Programme of the European Institute, Fondazione Eni Enrico Mattei, și Wilton Park) a publicat un rezumat al dezbaterii organizate de aceste institute pe tema "O Politică Energetică Inteligentă pentru UE" (în original:” A Smart EU Energy Policy”).

În aceeași perioadă, trei specialiști ai Notre Europe, think tank-ul înființat de Jacques Delors, au prezentat "Către o adevărată Comunitate Europeană a Energiei" (în original:” Moving Towards a Real Energy European Community”), un raport extrem de interesant, foarte bine documentat și detaliat.

Ipoteza lansată de Notre Europe propune o Comunitate Europeană a Energiei ca sistem de cooperare de tip Schengen între statele interesate.

În cadrul viitoarei Comunități a Energiei, toate statele membre implicate ar trebui să contribuie în mod activ la politica energetică comună.

Chiar mai mult, raportul elaborat de think tank-ul parizian sugerează că o specializare strictă a statelor în implementarea acestei politici comune, ar duce la o solidaritate de facto în cadrul UE.

Într-un asemenea scenariu, elaborarea și coordonarea politicilor energetice s-ar face, în mod firesc, într-un cadru centralizat și supranațional.

Totodată, relația cu statele terțe furnizoare va trebui asigurată de un organism supranațional, ca interlocutor unic.

Pe cand in lucrarea "Kyoto, Lisabona și Moscova", Clingendael identifică în raportul menționat mai sus,cei trei piloni interconectați ai politicii energetice europene și care vizează schimbaările climatice, competitivitatea pieței de energie și securitatea aprovizionării.

Privitor la componenta externă,Clingendael avertizează că neconcretizarea proiectului Nabucco ar duce în mod iminent la eșecul încercării de diversificare a aprovizionării cu gaz ce va afecta în principal statele din Europa de Est.Lipsei actuale de viziune și strategie pe termen lung a UE vizavi de furnizori și statele de tranzit, raportul îi răspunde cu câteva sugestii între care necesitatea de a promova o politică energetică comună și susținerea înființării Caspian Development Corporation (CDC).

Acesta se dorește a fi un organism unic care sa negocieze cu producătorii, în numele statelor membre, contractele de furnizare de gaze naturale.

Cele doua rapoarte subliniază încă o dată, dacă mai era necesar, evoluțiile extrem de slabe în ceea ce privește promovarea și implementarea unei politici energetice externe comune a UE.

În pofida faptului că toți actorii instituționali europeni au subliniat importanța acestui aspect, documentul care însoțește consultarea publică lansată de Comisia Europeană, "Către o nouă strategie energetică pentru Europa: 2011-2020", recunoaște explicit prestația slabă a politicii energetice europene externe.

Această realitate este cu atât mai îngrijorătoare cu cât dependența de importurile de gaze și petrol a UE va crește pe termen mediu și lung.

Impactul asupra cererii de gaz pe care o vor avea noile politici europene (privind eficiența energetică, reducerea de emisii de dioxid de carbon și utilizarea resurselor de energie regenerabilă) rămâne, cel puțin parțial, o necunoscută.

Totuși, majoritatea analizelor, inclusiv cele ale Comisiei Europene și ale Agenției Internaționale de Energie, estimează o scădere semnificativă a producției interne și o creștere a cererii, ceea ce va determina o creștere a dependenței UE de importuri.

1.1.ESUO și EURATOM (European Synchrotron User Organisation & The European Atomic Energy Community)

În istoria Comunităților Europene, politica de energie a fost mai degrabă nesemnificativă, deși, paradoxal, două dintre tratatele de bază, Tratatul de constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Tratatul de constituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), se referă la energie.

CECO, înființată prin Tratatul de la Paris în 1951, crea « de jure » o piață comună a cărbunelui, care până la urmă nu s-a dezvoltat și spre alte direcții.

Tratatul Euratom, încheiat la Roma în 1957, își are originea în criza petrolului din Suez din 1956.

Tratatul și-a propus, pe de o parte, reducerea dependenței față de importurile din Orientul Mijlociu, iar pe de alta, să ofere o contrapondere la dominanța nucleară a SUA și URSS ce începuse să se manifeste la acea vreme.

Mai târziu, Euratom a încurajat dezvoltarea programelor nucleare naționale.

O deschidere spre unele clarificări s-a făcut în 1964, când a fost încheiat un Protocol de Ințelegere între S/M pe probleme de energie.

Documentul atrăgea atenția asupra caracterului global al problemelor de energie și asupra faptului că Tratatele Comunităților Europene acoperă acest sector într-o manieră necoordonată.

Prima încercare de coordonare a făcut-o Comisia Europeană în 1967, printr-o Comunicare către Consiliul Miniștrilor, unde indica primele măsuri în construcția unei politici comune în acest domeniu.

Prin tratatele de la Roma din 25 martie 1957, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), care și-au început activitatea odată cu intrarea în vigoare a tratatelor, la 1 ianuarie 1958.

Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht a marcat o nouă etapă a procesului de unificare politică a Europei.

Deși tratatul a fost semnat la Maastricht la 7 februarie 1992, din cauza unor obstacole întâmpinate în procesul de ratificare (aprobarea poporului danez a fost obținută doar după un al doilea referendum, iar în Germania a fost introdusă o acțiune juridică pentru ca aprobarea tratatului de către parlament să fie declarată neconstituțională), acesta a putut intra în vigoare abia la 1 noiembrie 1993.

Tratatul se autodefinește ca „o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei” și conține instrumentul de instituire a Uniunii Europene, cu toate că procesul nu a fost finalizat.

Tratatul de la Maastricht a constituit primul pas pe calea către o ordine constituțională europeană.

Uniunea Europeană a cunoscut o primă etapă de dezvoltare prin tratatele de la Amsterdam și de la Nisa, care au intrat în vigoare la 1 mai 1999 și, respectiv, la 1 februarie 2003.

Obiectivul acestor reforme a fost menținerea capacității de acțiune a UE într-o Uniune extinsă de la 15 la cel puțin 27 de state membre.

Din acest motiv, cele două tratate au vizat, în esență, reforme instituționale, însă, comparativ cu reformele precedente, voința politică de aprofundare a integrării europene a fost relativ slabă.

Pe de altă parte, ESUO este o organizație cu scopul de a coordona activitățile de utilizator de radiatii sincrotron în Europa pentru a garanta realizarea și accesul la cele mai bune din Europa.

Radiațiile sincrotron ,această denumire se datorează faptului că acest fenomen a fost pus ĩn evidența la o instalație de accelerare a electronilor ĩn câmp magnetic, numit sincrotron, și au originea ĩn mișcarea electronilor ĩntr-un câmp magnetic.

Imagine schematică a unui sincrotron

Mai mult, ESUO poarta un mare potențial de a acționa ca o organizație de lobby pentru extinderea finanțării UE pentru activitățile de acces transnaționale bazate pe activitatile ce au in componenta radiatii sincrotron .

ESUO a fost fondat prin proiectul ELISA de către cei 5 reprezentanți ai sai.

Constituția ESUO a fost reglementată ĩn 18 ianuarie 2010 și are in componență articole bazate pe faptul ca aceasta organizație s-a ĩntemeiat pe idea:

To facilitate direct access to European national accelerator based radiation sources throughout programmes of the E

a) facilitarii accesului direct la surse de radiație ale acceleratorului național European bazate pe programe ale Uniunii Europene. (For brevity all such light sources will be referred to below as SR so(iar pentru concizie toate sursele de lumină astfel vor fi denumite în continuare ca surse SR).

To promote an integrated approach throughout Europe to the use of European SR facilities.

b)pentru a promova o abordare integrată în toată Europa,ESUO dorește utilizarea de instalații europene de tip SR.

Disponibilitatea de radiații sincrotron are un impact puternic ĩn evoluțiile din mai multe discipline stiințifice, cum ar fi biologia structurala,științele mediului,etc.

Pe lângă faptul că ESRF (European Synchrotron Radiation Facility) este cunoscut ca lider mondial,au aparut și alte sursele naționale precum SOLEIL,DIAMOND si PETRA III,și mai sunt și alte surse ĩn constructive sau ĩn faza de planificare precum ALBA,MAX IV,cât și sursa național poloneză.

Toate aceste facilitați vor da posibilitate utilizatorilor de a-și găsi o instalație optimă ĩn realizarea experimentelor particulare.

În prezent, se dorește ca ESUO să fie bazat pe principiul "o țară – un vot", principiu care este des ĩntâlnit în multe organizații europene. This body is planned to be completed by representatives of each User Organization hosted at the various European synchrotron radiation facilities.

Scopul acestei organizatii, ESUO ,este de a coordona activitățile fiecarui uilizator de radiații sincrotron din cadrul Europei pentru a garanta realizarea și accesul la cel mai bun portofoliul de radiații din Europa.( E.M. McMillan, ĩn lucrarea “Physics Today”, februarie 1984 ne dă detalii despre radiațiile de tip sincrotron -sincrotroanele sunt construite deoarece luminozitatea radiațiilor X generate de deplasarea electronilor în orbita circulară, numită radiatie de sincrotron, este între 5 și 10 ordine de mărime mai mare decât în cazul surselor de laborator”).

Furthermore, ESUO carries great potential to be an influential organization in lobbying the synchrotron radiation activities at the European level and help the local user organization for the same efforts at the national level.

În plus, ESUO poarta un mare potențial de a fi o organizație influentă în activitățile de lobby radiatii Synchrotron la nivel european și de a ajuta organizațiile de la nivel local cu aceleași eforturi ca la nivel național.

1.2.Crizele petroliere

Petrolul este cunoscut și utilizat ĩn Orientul Mijlociu cu 5000-6000 de ani ĩ.Hr.existența și utilizarile acestuia fiind menționate și ĩn lucrarile lui Herodot și Srabon.

Ĩn Europa , prezența petrolului este atestată documentar prin lucrările lui Pliniu,ĩn Sicilia (Italia), iar prin săpături arheologice ĩn Dacia ( așa cum au arătat specialiștii prin obiecte de podoabă din bitmen).

Ĩn Antichitate,utilizările petrolului se rezumau la iluminat și incalzit,dar și ca liant și izolant hidro ĩn construcția zidurilor, pe când ĩn zilele noastre, petrolul se folosește ĩn combustie, ca lubrifiant, ca materie primă ĩn petrochimie,etc.

Petrolul ,cea mai mare parte a producției actuale este destinată utilizării energetice, iar scumpirea lui exagerată a provocat “șocul petrolului” ĩn 1973,unul din factorii importanți ĩn declanșarea și accentuarea crizei energetice mondiale.

Petrolul reprezintă ĩn orice limba de pe mapamond “hrana civilizației”,este ceeea ce ne face să ne mișcăm,să ne hrănim,să muncim,este ”sângele economiei”.

.

Figura.1-Prețul petrolului in perioada 1970-2006

Așa cum observăm ĩn figura de mai sus, orice eveniment istoric, politic major influențează prețul petrolului,iar criza petrolului din 2007-2009 a fost condusă de perioada crizei financiare de pe ĩntregul glob pământesc.

Prima criza petrolieră a fost înregistrata în 1973, după embargoul impus de OPEC în timpul războiului arabo-israelian, care a dus la majorarea prețului țițeiului cu 400% în doar șase luni.

Un deficit de 4 milioane de barili pe zi a dus la creșterea prețului țițeiului de la 3, la 12 dolari/baril.Totuși, nu numai embargoul a determinat acest avans fără precedent al prețului țițeiului.

Specialiștii spun că o influență foarte mare l-a avut și faptul că SUA au renunțat la răscumpărarea dolarilor cu aur și a trecut la o devalorizare masivă a monedei.

Așadar s-a renunțat la sistemul cursurilor fixe de schimb, stabilit în 1944, la Bretton Woods.

La sfârșitul anilor ’70 s-a mai intamplat ceva care a condus la o alta criza petroliera.

Ĩntre anii 1978, 1979 și 1980 s-au inregistrat evenimente în Iran (Revoluția Islamică) și in Irak (războiul irako-iranian), care au limitat oferta și au dus la creșterea prețului țițeiului de la 14 dolari/baril în 1978, la 35 dolari/baril în 1981.În această perioadă, economia mondială a intrat în recesiune, iar Europa în stagflație.

Să nu uităm de tensiunile din Nordul Africii și Orientul Mijlociu de la începutul anului,ce au determinat majorarea prețului țițeiului până la 127 dolari/baril.

Temerile privind recăderea economiei mondiale în criză, din cauza datoriilor suverane, au făcut ca, în prezent, barilul de țiței brent să se tranzacționeze cu 100 dolari pe piața londoneză, iar petrolul light sweet cu 75 dolari, pe piața newyork-eză.

În ianuarie 2008, când s-a depășit pragul psihologic de 100 dolari/baril, pe măsură ce dolarul s-a devalorizat (din cauza crizei din SUA), prețul barilului a crescut și a atins maximul istoric, de 147,5 dolari, în luna iulie.

Drept urmare, economia mondială (care deja era încercată de criza financiară declanșată de creditele subprime din SUA) a intrat în criză.

Așa cum spuneam, orice eveniment politic,istoric major influențează oferta de petrol , însă pe lângă aceste influențeze, mai este și grijă față de mediu , ce ne face pe noi, oamenii să găsim alte metode energetice mai blânde și mai puțin costisitoare pentru mediu,

Alte evenimente ce influențează oferta de petrol o reprezintă condițiile meteorologice .

Cât timp fenomenele meteo împiedică buna desfășurare a activității rafinariilor situate în acestă zonă( cu uragane,inundatii,etc), va influența oferta de produse petroliere.

Figura2.Extractie de stil rusesc Figura3.Extractie petrol model U.S.A. petrol

O altă componentă ce influențează prețul final al produselor petroliere (carburanții) este reprezentată de taxe.

În Uniunea Europeană , taxele dublează prețul carburanților, în timp ce influența acestora în prețul combustibililor în SUA, conform OPEC, este de doar 15% ( adica 0,1 dolari/litru).

De remarcat, după Al Doilea Război Mondial până în 2009, prețul mediu al barilului de petrol a fost de 19,60 dolari (calculat cu inflația, la valorile dolarului din 2008).

Doar pentru jumătate din perioadă, prețul internațional a depășit valoarea de 20 dolari/baril.

Până în anul 1970, prețul internațional nominal a fost de 2 – 3 dolari/baril.

Pe de altă parte, din 1999 și până astăzi, prețul mediu ale țițeiului a crescut de peste 6 ori, de la 17,48 dolari/baril, la aproximativ 107,27 dolari/baril, în timp ce consumul a crescut cu doar 20%, de la 70 milioane barili/zi în 1999, la aproximativ 85 milioane barili/zi în prezent.

Pe de altă parte, petrolul influențează economia mondială, tocmai pentru că este principala resursă energetică: 39% din nevoile globale de energie sunt acoperite de petrol.

Transporturile depind în proporție de 90% de țiței, iar produsele petrochimice (din care se obțin îngrășăminte, pesticide, medicamente, cosmetice, componente pentru autoturisme, calculatoare, telefoane etc) – în proporție de 100%.

Având în vedere că, pe termen scurt, cererea de petrol este inelastică la preț, iar substituenți nu există (cel puțin în transporturi și petrochimie), o creștere importantă a prețului poate determina recesiune economică, șomaj, inflație.

Analizând efectele șocurilor petroliere din 1973-1974, 1979-1980 și 2007-2008 se poate afirma că rezultatul global al unei creșteri spectaculoase a prețului petrolului îl constituie un efect negativ net asupra economiei mondiale.

Se poate observa că majoritatea scăderilor economice, înregistrate după anul 1970 în toate țările lumii, au fost precedate de creșteri rapide ale prețului petrolului.

Un studiu estima că o creștere de 10 dolari/baril este posibil să inducă o scădere economică globală cu 0,5%.

Având în vedere că petrolul reprezintă principala sursă energetică a lumii, dar și că este o resursă epuizabilă, este necesar să se știe când va începe declinul producției, pentru a se putea estima perioada în care economia mondială se mai poate baza pe țiței.

Graficul producției de țiței urmărește curba numită “clopotul lui Gauss”( vezi figura 5.):

* producția crește rapid la baza curbei, apoi din ce în ce mai încet spre vârf.

*vârful curbei (“peak oil”) coincide cu punctul în care s-au exploatat 50% din rezervele de petrol.

*după ce vârful e depășit,producția începe să scadă.

Apogeul producției de petrol a fost numit “Vârful Hubbert”, după geologul companiei Shell, Marion King Hubbert.( mai jos este dat un exemplu de Vârf Hubbert in figura 4.)

Figura 4. Țări producatoare de petrol care au depășit vârful Hubbert,conform raportului din 2007 al Energy Watch Group.

Acesta a creat, în 1956, un model matematic potrivit căruia cantitatea totală de țiței extrasă dintr-un zăcământ urmărește, în timp, curba lui Gauss. ( mai jos am redat un model de curba lui Gauss).

Figura 5. Curba lui Gauss

Figura 6. Raportul aur-petrol in ultimii 30 ani

Privind graficul cu raportul dintre aur și petrol in ultimii 30 de ani se pot observa niște lucruri interesante.

Ĩntre anii 1985 și 1999 aproximativ a avut ĩntr-adevar loc un fenomen interesant, ĩn care raportul aur – petrol a ramas aproape constant ĩntre valorile 20 si 30.

A fost perioada ĩn care tarile exportatoare de petrol cunoșteau un boom.

Pot spune ca a fost perioada in care preƫul aurului statea intre 85 si 95 la valori relativ stabile, pentru ca intre 96 si 99 sa cunoasca o devalorizare puternica.

E deja istoric exemplul Marii Britanii si a lui Brown care a vandut rezerva de aur in 1999 pe minim de pret, in vremea cand Marea Britanie profita din plin de petrolul din Marea Nordului,a carei productie a scazut intre timp la jumatate din valorile de acum 10 ani.

1.3.Acordul UE și evoluția în anii ‘90

Primul pas spre integrarea noilor democrații din Europa Centrală și de Est în Uniunea Europeană a fost făcut prin Acordurile Europene încheiate în 1994 între UE (prin S/M și Comisia Europeană) și țările aspirante.

Acordurile, încheiate pe perioadă nedefinită, și având perioade tranzitorii de până la 10 ani, sunt identice în structură și conținut pentru toate țările, și acoperă aceleași obiective ca și Tratatul UE.

Primul obiectiv se referă la libera circulație a bunurilor, în special a celor industriale și agricole, al doilea, la libera mișcare a persoanelor și serviciilor, iar al treilea stabilește reguli pentru plăți, mișcarea capitalurilor, competiție și cooperare economică, culturală și financiară.

În final se stabilește cadrul de cooperare pentru implementarea acordului, care constă în trei instrumente:

Consiliile de asociere (consilii bilaterale formate la nivel de miniștri), Comitetele de asociere (cu participare bilaterală la nivel oficial pentru discutarea în detaliu a problemelor din Acorduri) și

Comitetele mixte parlamentare. Țările semnatare ale Acordurilor Europene sunt: Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Estonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Slovenia.

Din punct de vedere al energiei, Acordurile Europene se referă la următoarele arii de cooperare:

* formularea și planificarea politicii de energie;

* managementul sectorului de energie și instruirea personalului;

* dezvoltarea resurselor energetic;

*promovarea economisirii energiei și a eficienței în folosirea acesteia;

* impactul de mediu asupra producției și consumului de energie;

* transferul de tehnologie și know-how;

* deschiderea pieței de energie.

“Acordurile Europene au creat cadrul pentru procesul de pre-aderare al țărilor candidate.

Cartea Albă realizată de Comisia Europeană în 1995 precizează că doar armonizarea legislației cu cea europeană nu este suficientă pentru a îndeplini criteriile de aderare.

Principala provocare pentru țările asociate stă « nu în adoptarea tehnică a textelor de lege, ci în adaptarea mașinăriei administrative și a societății la condițiile necesare pentru a face această nouă legislație să funcționeze »”, asa cum autorul Constantin Mostoflei ne dezvaluie prin lucrarea sa “Rolul UE in asigurarea securitatii globale”.

Pentru dezvoltarea cooperării regionale, Comisia a încheiat separat Acorduri de Parteneriat și Cooperare cu țări ale fostei URSS (Rusia, Ucraina, Moldova și Belarus) și cu cele din bazinul Mediteranean (Algeria, Maroc, Tunisia).

Acordurile conțin prevederi cu referire la cooperarea în domeniul energiei, precum siguranța în alimentarea cu energie, eficiența energiei, rețele de transport energie, impactul asupra mediului.

Pentru a face față acestei provocări pe care o reprezintă adoptarea acquis-ului, Comisia a încheiat câte un Parteneriat de Aderare cu fiecare țară candidată.

Ĩn decembrie 1999, au fost adoptate Parteneriatele de Aderare cu 10 țări, iar un an mai târziu, cu Cipru, Malta și Turcia.

Pe această bază, Comisia monitorizează progresul făcut de fiecare țară candidată,intocmind Raporte anuale de Progres, care stabilesc între altele și prioritățile pe termen scurt și mediu în îndeplinirea criteriilor de aderare.

La rândul lor, țările candidate și-au întocmit Programe Naționale de Adoptare a Acquis-ului (PNAA), descriind în detaliu planurile și acțiunile de pregătire a aderării la UE. Fiecare Raport al Comisiei conține și o evaluare a PNAA.

Actuala extindere a UE cuprinde primele țări care trebuie să ia în considerare o politică comună de energie, pe lângă celelalte politici deja consacrate.

În plus această politică trebuie privită ca o politică integrată mediu-energie, în toată complexitatea ei.

Mai mult, domnul Constantin Mostoflei merge cu idée ĩn lucrarea sa ”Rolul Uniunii Europene ĩn asigurarea securității globale” că acquis-ul de energie, ca și cel de mediu, reprezintă « ținte mișcătoare », care necesită eforturi considerabile de preluare a legislației și mecanismelor existente, simultan cu transformarea lor după cum evoluează și se adîncește procesul de integrare a politicilor comunitare. Acestei sarcini deosebit de complexe trebuie să-i facă față țări care până nu de mult au funcționat într-un sistem de comandă și control supercentralizate, fără democrație și fără economie de piață.

Extinderea actuală este din acest punct de vedere mult mai dificilă decât oricare alta de până acum, fără să luăm în considerare aspectul cantitativ.

Mai departe este demn de amintit si alte acte foarte importante din istoria Uniunii Europene:

Actul Unic European (1987) ce a marcat un punct de turnură pentru piața unică, dar energia nu s-a bucurat de un interes special, pentru că, la acea vreme, guvernele nu erau dispuse să cedeze o parte din controlul lor asupra monopolurilor naționale de energie în favoarea deschiderii către piață.

Tratatul de la Maastricht încheiat în 1992 și cunoscut sub numele de Tratatul UE, a adus unele completări la definirea conceptului de piață internă a energiei (PIE), fără să includă un Capitol de Energie.

Comisia Europeană a pregătit o propunere de capitol, care ar fi trebuit, între altele, să o investească cu anumite competențe în domeniu.

Trei țări sau opus vehement acestei inițiative : Marea Britanie, Olanda și Germania.

Aceeași soartă a avut și o altă propunere a Comisiei, referitoare la administrarea Cartei Energiei de către Direcția de Energie din cadrul CE.

Propunerea de includere a Capitolului Energie a fost repusă pe agenda următorului Tratat de la Amsterdam, din 1997, dar a fost încă o dată respinsă.

Este interesant că Parlamentul European a fost un susținător puternic al Capitolului de Energie, adversarii ei fiind chiar Statele Membre.

Tratatul UE a adus totuși ceva nou pentru sectorul energie, lărgind aria de acțiune a principiului subsidiarității, valabil până la acea dată numai pentru chestiunile de mediu.

Principiul subsidiarității are o importanță specială în domeniul energiei, pentru că permite Comisiei să armonizeze raportul de forțe între S/M și instituțiile comunitare, utilizând ca instrument principal directive,idei preluate din lucrari europene privind “Analiza principalelor resurse și posibilități existente la nivelul regiunii CENTRU pentru producerea pe termen scurt și mediu de energie”,proiect RenERg EUReg, cu tema „Resurse regenerabile de energie – o soluție pentru dezvoltarea durabilă a două regiuni Europene”.

Aceasta, după cum se știe, nu impune mecanisme rigide, ci definește un cadru care permite S/M să opteze pentru acele sisteme care se potrivesc cel mai bine resurselor naturale, profilului industrial și politicilor de energie din fiecare țară în parte.

Tratatul de la Amsterdam (1995) a consfințit pentru prima dată o initiațivă comunitară din domeniul energiei, anume Rețelele de Energie Trans-Europene (TENs), proiect care urmărește extinderea rețelelor de transport, telecomunicații și infrastructuri energetice pan-europene, dincolo de cadrul strict al Uniunii.

Scopul acestor programe este de a mări capacitatea de interconectare și inter-operabilitatea rețelelor naționale, ca și accesul la acestea, și de asemenea, sa lege zonele izolate și periferice cu regiunile centrale ale Uniunii. Pentru administrarea acestor programe există o linie bugetară specială în bugetul Uniunii.

1.4.Politica energetică a UE după anul 2000

Directiva privind promovarea energiei produse din surse de energie regenerabila, adoptată de Comisia Europeană în Noiembrie 2000, face un pas important spre atragerea interesului pentru investiții în surse alternative.

Actul legislativ conține prevederi ce fac referire la programe de sprijin nationale pentru producatorii de energie pe baza de surse energetice regenerabile, în condițiile acordării unor garanții de origine a electricității produse din aceste surse și suportarea costurilor tehnice pentru racordarea la rețea a producătorilor de energie.

Temerile legate de încălzirea planetei au schimbat percepția asupra energiei nucleare. Este un fapt recunoscut acela că folosirea energiei nucleare și a celor regenerabile, împreună cu eficiența energetică crescută, conduc la limitarea efectului de seră al gazelor emise de combustibilii fosili.

Fiind un subiect de interes major, siguranța nucleară va face obiectul unor raportări regulate, se va elabora un standard de practici comune și un mecanism european de control și peer review ( adica un fel de recenzie).

Statele vor trebui să-și construiască sisteme naționale de depozitare a deșeurilor radioactive.

Piața internă de energie , este singura care poate asigura competiția sănătoasă și garanta siguranța alimentării cu energie, întărind competitivitatea economiei europene, dar necesită capacități trans-frontaliere îmbunătățite.

Apare un nou conceptul global de siguranță în alimentare-acest deziderat impune un efort de anticipație pe termen lung și relații întărite cu terțe țări.

Decuplarea consumului de “creșterea economică, este o tendință a politicii comune de energie, prin care se încearcă reducerea sau stoparea influențelor negative ale sectorului de energie asupra mediului și vieții sociale.

Ideile de mai sus le-am preluate din dezbaterile publice prin proiectele europene cu tema “Elemente de strategie energetic pentru perioada 2011-2035”.

Ceea ce recomandă specialiștii,dar și eu,după tot ce am citi, simțit și gândit, ar fi folosirea eficientă a energiei.

Protecția mediului și nevoia asigurării unei dezvoltări durabile (concept lansat la Rio de Janeiro), au fost argumentele reconsiderării energiilor noi și regenerabile pentru producția la scară industrială.

Uniunea Europeana s-a angajat prin Protocolul de la Kyoto să reducă emisia gazelor cu efect de seră cu 8 % până în 2008-2012.

Și totuși, în anii imediat următori semnării documentului, nimic semnificativ nu s-a intîmplat.

Una din țările care și-a luat în serios angajamentele de la Kyoto a fost Germania, care mai mult decât alte țări membre, și-a impus un obiectiv extrem de ambițios prin reducerea emisiior de gaze cu efect de seră cu 21 %.

Bazele unei Politici Energetice a Uniunii Europene a fost lansată în anul 2007 odată cu comunicarea către Consiliul European a documentului „O politică energetică pentru Europa”.

Obiectivele Strategice ale UE în cadrul acestei politici energetice în perspectiva anului 2020 sunt de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 30% în țările dezvoltate, cu un angajament de 20% pentru țările membre UE.

Această strategie face parte din comunicatul ambițios al Comisiei Europene de a limita schimbările climatice cu 2 grade până în anul 2020.

Din lista măsurile care vin în sprijinul țintelor propuse de UE sunt :

Planul de Acțiune pentru Eficiența Energetică, conținând măsuri care ar duce la o reducere a consumului energiei primare de 20% până în anul 2020;

Harta de parcurs a energiilor regenerabile, comunicată de Comisia Europeană în ianuarie 2007,stabiliea strategia pe termen lung a Uniunii Europene pentru producerea energiei regenerabile.

Scopul acestei strategii este de a sprijini UE pentru a-și îndeplini ambele obiective:

de creștere a securității furnizării energiei și (vezi tabelul 1.)

reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră

Cu această Hartă de Parcurs, Comisia Europeană stabilește o parte importantă a viziunii sale strategice asupra viitorului energiei în Europa.

Aceasta caută să accelereze creșterea importanței energiei regenerabile și propune ca UE să atingă o contribuție de 20% în mixul de energie din sursele regenerabile de energie până în anul 2020.

Dezbaterile au continuat și în anul 2008 când Comisia Europeană a propus dezbaterii Parlamentului realizarea planului strategic pentru tehnologia energiei care se dorește a sprijini la realizarea obiectivelor și a face față provocărilor acestui sector prin:

creșterea activităților de cercetare, pe termen scurt care să reducă costurile tehnologiilor existente și să le îmbunătățească performanțele,

iar pe termen lung prin sprjinirea dezvoltării de noi tehnologii cu emisii scăzute de carbon.

În noiembrie 2008 Comisia Europeană a ieșit cu propunerea realizării Planului de acțiune pentru securitate și Solidaritate Energetică a Uniunii Europene și a prezentat un pachet amplu pe problematica energiei pentru o nouă lansare a politicii de securitate energetică în Europa, care să susțină propunerea țintelor energetice 20-20-20 care urma să fie propusă aprobării Statelor Membre în decembrie 2008.

Tabel 1.Productia de energie UE comparative intre 1999 si 2009

Realizarea securității energetice a UE are mai multe dimensiuni, iar domnul professor Klaus-Dicter Borchardt ĩn lucrarea “ABC-ul dreptului Uniunii Europene”, ni le dezvăluie:

Diversificarea surselor și rutelor de transport al gazului natural (26 % din consumul de gaz al Uniunii provine din Federația Rusă);

Interconectarea țărilor UE până în 2015, astfel încât nici un stat membru să nu mai rămână izolat în situații de criză;

Scăderea dependenței de sursele convenționale, prin: creșterea ponderii energiilor regenerabile în producție și consum și creșterea eficienței energetice;

Dialogul consolidat cu furnizorii cheie ai Uniunii, actuali și de perspectivă.

O abordare comună pentru energie a apărut, embrionar, în 1996/1997 (primul Pachet Energie-Piața Internă).

Pașii determinanți în consolidarea unei politici energetice comune a UE au fost făcuți mai ales după anul 2007, respectiv:

Adoptarea pachetului de ,asa cum spuneam mai sus, 20-20-20 la Consiliul European din 2007 (adica creșterea cu 20% a eficienței energetice, reducerea cu 20% a emisiilor de gaz cu efect de seră și creșterea cu 20% a ponderii energiei regenerabile);

Adoptarea celui de-al treilea pachet energie-piața internă în 2009;

Înscrierea în Tratatul Lisabona, pentru prima dată, a unei baze juridice pentru politica energetică comună, în articolul 194.

Obiectivele politicii energetice comune sunt: competitivitate, securitatea aprovizionării și sustenabilitate;

Organizarea primului Consiliu European dedicat Energiei (și inovării), la 4 februarie 2011;

Lansarea propunerii unui instrument financiar dedicat infrastructurii energetice în cadrul financiar 2014-2020 (Connecting Europe Facility), în octombrie 2011;

Lansarea în 2011 a unui exercițiu vizionar pentru energia Uniunii la orizontul 2050 (Foaia de Parcurs pentru Energie 2050), cu intenția stabilirii de repere intermediare pentru anul 2030.

Evenimentele de la Fukushima, din martie 2011, au întărit și dimensiunea nucleară a politicii energetice a UE, prin derularea unui exercițiu amplu de testări de rezistență la instalațiile nucleare din Uniune (și din țările învecinate), în 2011-2012.

În anul 2011, s-a formalizat și dimensiunea externă a politicii UE pentru energie, prin adoptarea de Concluzii ale Consiliul TTE – Energie din 24 noiembrie 2011.

Nevoia creării unei dimensiuni externe a politicii UE pentru energie a fost resimțită ca o extensie firească a coordonării intra-UE, de necesitate indispensabilă pentru consolidarea profilului UE în relația cu partenerii externi.

Pe măsura descoperirii rezervelor de gaze neconvenționale în diverse țări din UE (cu cele mai mari rezerve în Polonia), la nivelul Uniunii a început un proces de evaluare a efectelor exploatării acestei resurse asupra mediului și habitatelor umane și naturale.

Este așteptată o Comunicare din partea Comisiei Europene până la sfârșitul anului 2013.

În perspectivă, România va fi interesată și de accentuarea rolului Mării Negre pe harta energetică a UE, prin prisma atuurilor multiple ale acestui bazin (rezerve de hidrocarburi, poziționare pe ruta transportului hidrocarburilor caspice, platformă de cooperare în domeniul energiilor regenerabile între țările riverane).

1.5.Tratatul de la Lisabona și evoluția ulterioară

La Consiliul European de la Dublin din 1990 s-a lansat idea că refacerea economică în fostul spațiu comunist, ca și siguranța în alimentarea cu energie a țărilor din spațiul comunitar, ar putea fi întărite printr-o colaborare în domeniul energiei.

Așa a aparut Carta Europeană a Energiei, al cărui document final a fost semnat la Haga de către 51 de state, în decembrie 1991.

Cadrul legal de cooperare pentru a pune în practică principiile Cartei a fost realizat prin Tratatul Cartei Energiei.

Acesta este un document multilateral semnat în decembrie 1994 la Lisabona, având drept obiectiv „stabilirea unui cadru de promovare pe termen lung a colaborării în domeniul energiei” pe axa Est-Vest, pornind de la principiile Cartei Europene a Energiei.

Tratatul se bazează pe respectareaprincipiilor Pieței Interne a Energiei și reprezintă o extensie a acesteia la întreaga Europă și mai departe (Japonia este una din semnatare). O parte importantă a Tratatului se referă la eficiența energetică și problemele de mediu.

Comerțul cu energie între părțile semnatare este guvernat, conform Tratatului, de procedurile GATT, ceea ce înseamnă că țările semnatare trebuie să aplice aceste proceduri chiar dacă nu sunt parte a Acordului GATT sau OMC.

Sunt prevăzute articole care stabilesc condițiile de concurență, transparență, suveranitate, taxare și mediu, ca și articole dedicate protecției investițiilor.

Proiectul Tratatului de la Lisabona a fost elaborat extrem de rapid, în special datorită faptului că, în concluziile la ședința Consiliului European din 21 și 22 iunie 2007 de la Bruxelles, șefii de stat sau de guvern au stabilit în amănunt modalitatea și măsura în care modificările negociate privind tratatul constituțional urmau să fie încorporate în tratatele existente.

Abordarea acestora a fost atipică deoarece nu s-au limitat la stabilirea unor direcții generale care ulterior să fie puse în practică prin dispozițiile unei conferințe interguvernamentale, ci au definit ei înșiși structura și conținutul modificărilor ce urmau să fie aplicate, formulând uneori chiar textul exact al unei dispoziții.

Principalele puncte controversate au fost delimitarea competențelor între Uniune și statele membre, viitorul politicii externe și de securitate comune, noul rol al parlamentelor naționale în procesul de integrare, încorporarea Cartei drepturilor fundamentale în dreptul Uniunii, precum și eventualele progrese în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală.

Ca urmare, conferința interguvernamentală convocată în 2007 a avut o libertate de manevră redusă, având doar mandatul aplicării din punct de vedere tehnic a modificărilor impuse. Lucrările conferinței interguvernamentale au fost astfel finalizate înainte de 18 și 19 octombrie 2007, fiind obținută aprobarea politică a Consiliului European, aflat în reuniune informală la Lisabona în aceeași perioadă.

Tratatul a fost în cele din urmă semnat oficial la 13 decembrie 2007, la Lisabona, de către șefii de stat sau de guvern ai celor 27 de state membre ale UE.Cu toate acestea, procesul de ratificare a acestui tratat s-a dovedit a fi extrem de dificil.

Deși, spre deosebire de Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, Tratatul de la Lisabona a fost ratificat cu succes în Franța și în Țările de Jos, acesta suferit un eșec la un prim referendum organizat în Irlanda la 12 iunie 2008 (53,4 % împotrivă, la o participare de 53,1 %).Doar după obținerea mai multor garanții juridice cu privire la sfera (limitată a) noului tratat, cetățenii irlandezi au fost chemați la vot la un al doilea referendum privind Tratatul de la Lisabona, în octombrie 2009.

De data aceasta tratatul a obținut o aprobare largă din partea populației irlandeze (de 67,1 % pentru, la o participare de 59 %). Succesul referendumului din Irlanda a deschis calea ratificării Tratatului de la Lisabona în Polonia și în Republica Cehă.

În Polonia, președintele Kaczyński condiționase semnarea documentului de ratificare de rezultatul favorabil al referendumului din Irlanda.

De asemenea, președintele ceh, Václav Klaus, intenționase inițial să aștepte rezultatele referendumului irlandez, însă ulterior a condiționat semnarea instrumentului de ratificare de garanția că „decretele Beneš” din 1945, care exclud orice revendicare teritorială asupra unor foste teritorii germane din Republica Cehă, nu vor fi afectate de Tratatul de la Lisabona și, în special, de Carta drepturilor fundamentale, integrată în Tratatul UE.

După identificarea unei soluții la aceste cereri, președintele ceh a semnat instrumentul de ratificare la 3 noiembrie 2009.

Astfel, procesul de ratificare a fost finalizat în ultimele dintre cele 27 de state membre, iar Tratatul de la Lisabona a putut intra în vigoare la 1 decembrie 2009.

Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană se reunesc într-o Uniune Europeană unică.

Termenul „Comunitate” este înlocuit integral cu termenul „Uniune”. Uniunea se substituie și preia succesiunea Comunității Europene.

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau „Tratatul Euratom”) a suferit numai modificări punctuale. Diferitele modificări specifice au fost operate, de fiecare dată, prin protocoalele anexate la Tratatul de la Lisabona.

Tratatul de la Lisabona conferă energiei un rol central în cadrul activităților europene.

Acesta îi conferă, în fapt, un nou temei juridic, neinclus în tratatele precedente (articolul 194 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE).
Obiectivele politicii energetice sunt susținute de instrumente de piață precum cele de mai jos enuntațe :

taxe,

subvenții și

sistemul de comercializare a cotelor de emisii de CO2,

dezvoltarea tehnologiilor energetice (în special, tehnologii pentru eficiență energetică și energie regenerabilă sau cu emisii reduse de carbon),

precum și de instrumente financiare comunitare.

1.6.Rezumatul documentelor strategice a politicii energetice

Datorită unor particularități ale industriei energetice, toate guvernele naționale au considerat implicarea lor totală în sectorul de energie ca o practică normală.
Aceste caracteristici au contribuit la crearea unei paradigme tradiționale în relația guvernindustrie de energie, care a dominat timp de decenii, ce se poate descrie sub forma unui model de organizare care implică controlul central asupra unei rețele de energie primarăși finală.

Structura acestui model este dictată de:
• drepturile exclusive de a construi și opera în sectorul energetic, fie ale statului, fie concesionate de acesta;
• lipsa oricărei forme de concurență;
• reglementări în detaliu;
• grad ridicat de planificare și control strict;
• operare integrată pe verticală;
• tarife pe bază de costuri de producție.
Monopolurile naturale, fie proprietate de stat, fie sub controlul acestuia, care funcționează într-o configurație tehnic centralizată, încep să se destrame și să se reorienteze spre clienți și competiție.

Caracteristicile noului tip de abordare sunt diferite, și anume:
• separarea activităților, pentru a permite concurența ori de câte ori este posibil (în locul integrării pe verticală);
• libertatea de a investi în activități concurențiale (în locul planificării centralizate);
• libertatea de a contracta la tarife competitive (în locul tarifului fixat);
• accesul la rețea și infrastructură;
• supravegherea sistemului de către regulatori independenți (în locul guvernului);

• adaptarea la tehnologia informației.
De aceea au aparut diferitele si complexele acte, ca o politica comuna ca raspuns la strategia energetica.

1.6.1 Cartea albă a politicii energetice

În 1995 s-a consemnat cea dintâi comunicare a Comisiei Europene care aborda posibilitatea unei politici energetice comune, act denumit Pentru o politică energetică a Uniunii Europene (Carta Verde).

După câteva luni s-a publicat și Cartea Albă” O politică energetică pentru Uniunea Europeană”, apoi în 1996 și 1997, Cartea Verde pentru o Strategia Comunitară – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie, respectiv Cartea Albă – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie.

Toate statele membre ale UE au interesul comun de a avea un acces cât mai larg la sursele de energie din zona Mării Negre, bazinul Caspicii și Asia Centrală, precum și din Africa de Nord și zona Golfului Persic.

Actualmente, aproximativ 50-60% din gazul și petrolul necesare sunt importate din exterior, mai ales din Rusia sau din alte state ale CSI, preponderent prin intermediul conductelor rusești. Se mai aduc gaze naturale și gaze lichefiate, dar și petrol, din Africa de Nord.

Din Rusia se importă direct 25-30% din necesarul de energie (aproximativ 130 de miliarde de metri cubi de gaz), estimările vorbind de o creștere cu 40% a consumului de gaze naturale în UE în 2030, plus o sporire a importurilor cu 45% din Orientul Mijlociu. Insa este posibil însă ca proporția importurilor să ajungă la 70-75% din necesar în 2025, conform unor estimări pesimiste realizate de Petroleum Economist.

Statistici din vara anului 2010 indică faptul că :

peste 24% din petrol provine tot din Rusia,

față de 12,2% din Norvegia,

7% din Iran,

6% din Arabia Saudită,

8,5% din Libia etc.

Pe regiuni, UE importă :

34,9% din statele ex-sovietice,

18,10% petrol din Orientul Mijlociu,

20,9% din Africa,

19,6% din Europa și

doar 3,81% din America.

Grafic 2. Importuri pe regiuni de petrol

Embargoul asupra Iranului a obligat firmele europene să renunțe momentan la acest furnizor de hidrocarburi.

Se știe că UE dispune din anul 2006 și de o Strategie Europeană a Energiei (A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy – Green Paper), care pune accentul pe diversificarea surselor de aprovizionare și valorificarea resurselor alternative de energie. Această Strategie cuprinde un capitol aparte dedicat politicii energetice externe coerente, așadar felului în care Uniunea trebuie să își gestioneze relațiile cu alți actori ai scenei mondiale în domeniul energetic.

Necesitatea ca UE să „vorbească cu o singură voce” este evidențiată clar.

Se afirmă de specialiștii ĩn domeniu de relația de interdependență dintre UE și furnizorii săi, contrazicându-se teoria pesimistă a dependenței excesive de care ar suferi UE.

Prioritățile UE în domeniu sunt:

construirea de noi conducte și modernizarea celor deja existente (de pildă, Strategia UE-Africa se referă și la interconectarea infrastructurilor energetice),

parteneriate energetice cu țările producătoare și cele de tranzit,

atragerea țărilor vecine într-o „comunitate energetică paneuropeană”,

capacitatea ameliorată de reacție rapidă la crize energetice externe din partea UE etc.

Conform unor estimări credibile, până în anul 2030, chiar și 85% din necesarul de gaze al Uniunii Europene ar putea să fie asigurat din importuri, fapt ce va crea vulnerabilități pentru UE ca actor de politică externă.

Uniunea dorește să dezvolte masiv energiile alternative, nepoluante, să reducă dependența de hidrocarburi și implicit de Rusia și Orientul Mijlociu, zone instabile și generatoare de riscuri pe termen lung.

UE mai dorește și o piață europeană unică a gazului, dar nu are destule stimulente, pentru a acționa decisiv în această direcție.

Dar mai trebuie spus ceva,și anume UE va dispune , asa cum afirma specialistii in domeniu, de o Strategie Globala, la care lucrează de zor mai multe think tankuri (“think tank”, după Wikipedia este un termen ce caracterizează o asociație sau o organizație de persoane specializate sau chiar o singură persoană competentă care oferă, de regulă gratuit, informații necesare pentru a crea, amplifica, diminua, înlătura, organiza sau optimiza un anume compartiment funcțional al societății, așa cum ar fi optimizarea structurii militare, economice, politice, culturale,energetice la nivel local, regional, statal, continental sau chiar la nivel global) din state membre.

În mod normal, aceasta ar trebui să cuprindă și o viziune strategică asupra accesului la energie, punând accentul pe coerența statelor membre și „abținerea” de a iniția acorduri bilaterale de tip Nord Stream, dăunătoare solidarității europene ca atare.

Cartea Alba este un instrument de pregătire a țărilor candidate pentru integrarea ĩn piața comună a UE și subliniază importanța aplicării ĩn totalitate ĩn sectorul energetic a directivelor pieței interne și a legislației UE privind concurența.

Ĩn ceea ce privește sectorul energiei nucleare, Cartea Albă abordează problemele legate de aprovizionare, siguranța și transportul deșeurilor nucleare.

1.6.2 Cartea verde: Strategia energetică pentru energie întreținută, competitivă și sigură

Prima comunicare a Comisiei Europene care abordează chestiunea unei politici energetice comune datează din 1995 și s-a numit Cartea Verde „For a European Union Energy Policy”.

I-au urmat, în același an, Cartea Albă „An Energy Policy for the European Union”, apoi o nouă secvență de comunicări în 1996 și 1997, numite „Green Paper for a Community Strategy – Energy for the Future: Renewable Sources of Energy”, respective „White Paper: Energy for the Future – Renewable sources of Energy”.

Aceste documente stau la baza actualei politici energetice comune și a legislației europene create pentru a o pune în practică.

Complexitatea problemelor legate de :

producerea energiei, transportul si consumul energiei a crescut mult în ultimile decenii, odată cu acutizarea problemelor globale de mediu, schimbările climatice și epuizarea resurselor naturale.

pe lângă acestea, Uniunea Europeană se confruntă cu câteva probleme specifice, între care cea mai serioasă este cea legată de dependența accentuată față de resursele energetice de import.

Aflată și sub presiunea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto, Comisia Europeană a lansat în anul 2000 cea de-a treia Carte Verde „Spre o strategie europeană a siguranței în alimentarea cu energie”.

Raportul final asupra Cărții Verzi a Energiei, rezultat în urma unei dezbateri publice de o amploare fără precedent în ultimii 30 de ani, a fost prezentat de Comisia Europeană la 27 iunie 2002.

Un moment recent care a dat semnalul unei accelerări în dezvoltarea politicii de energie comună s-a petrecut la Consiliul European de la Barcelona (martie 2002), unde s-a decis liberalizarea totală a pieței de energie electrică pentru consumatorii industriali și comerciali începând cu anul 2004.

Ca unul din sectoarele care țintesc nucleul politicilor naționale, cedarea suveranității naționale în chestiuni de energie a fost mai degrabă respinsă, iar progresele care s-au făcut au reprezentat pași mici.

Pentru multe decenii, nu este exagerat să afirmăm că energia nu a existat în procesul de integrare, cu excepția unei coordonări limitate a politicilor nucleare și a restructurării industriei cărbunelui, ca și a unor măsuri minimale de siguranță a aprovizionării cu petrol.

Anul 2000 a venit cu cea de-a treia Carte Verde „Spre o strategie europeană a siguranței în alimentarea cu energie”.

Raportul final asupra Cărții Verzi a Energiei, rezultat în urma unei dezbateri publice de o amploare fără precedent în ultimii 30 de ani, a fost prezentat de Comisia Europeană la 27 iunie 2002.

Un moment recent care a dat semnalul unei accelerări în dezvoltarea politicii de energie comună s-a petrecut la Consiliul European de la Barcelona (martie 2002), unde s-a decis liberalizarea totală a pieței de energie electrică pentru consumatorii industriali și comerciali începând cu anul 2004.

Cartea Verde a Securității Furnizării Energiei este primul studiu energetic cu adevărat important realizat după anii ’70 în spațiul european și reprezintă baza unei strategii energetice pe termen lung a Comunităților Europene.

Scopul său nu a fost să prezinte soluții, ci să atenționeze asupra stării actuale a sectorului de energie,precum și a implicațiilor și consecintelor consumului de energie asupra economiei și mediului înconjurător.

Pentru a îmbunătăți siguranța în alimentarea cu energie și a răspunde în același timp cerințelor de mediu (în special în problema schimbărilor climatice și a încălzirii planetei), Cartea Verde evidențiază necesitatea ca sursele de energie regenerabilă să devină o parte tot mai importantă din structura producției de energie.

Până în 2010, proporția surselor regenerabile ar trebui să ajungă la 12 %, față de 6 % în 1998.

Sursele convenționale de energie cu potențial poluant mai redus (păcură, gaz natural, energie nucleară) sunt reconsiderate, în sensul de a sprijini, prin ele, dezvoltarea de noi resurse energetice.

Pe de altă parte, grija pentru menținerea competiției pe piața energiei nu dă prea mult spațiu de manevră subvențiilor de stat destinate stimulării producătorilor de energie din surse neconvenționale.

Din acest motiv, Comisia Europeană consideră că este necesară o minimă armonizare în domeniul subvențiilor.

Promovarea energiei verzi prin certificare sau printr-o reformă a taxelor de mediu sunt două dintre cele mai vehiculate modele.

Dezbaterea lansată de Cartea Verde a conturat câteva direcții de acțiune, după cum urmează:

a)Managementul cererii de energie electric: consumul de energie va trebui să fie controlat și dirijat, îndeosebi prin monitorizarea atentă a eficienței energetice și prin diversificarea surselor de energie primară.

b)Stocurile de combustibil: ĩn 2004, Uniunea lărgită va consuma peste 20% din producția mondială de petrol.

Pentru siguranța în alimentarea cu combustibili energetici, este necesară asigurarea de stocuri strategice de petrol și coordonarea utilizării acestora, ca și solidaritatea între S/M pe timp de criza, o abordare similară există pentru stocurile de gaz.

c)Siguranța alimentării:pentru asigurarea siguranței în alimentare cu energie primară în Europa, s-a convenit crearea unui nou parteneriat energetic EU – Rusia, care va conține prevederi legate de siguranța rețelei, protecția investițiilor, proiecte majore de interes comun.

Actualul Acord de Parteneriat și Cooperare UE-Rusia,semnat în decembrie 1997 pe o durată de 10 ani, are o putere redusă, mult sub puterea Acordurilor Europene încheiate cu statele în curs de aderare.

Surse de energie noi si regenerabile:

acestea reprezintă în prezent doar 6 % din balanța energetică a UE;

dacă se păstează trendul, ele vor acoperi numai 9 % din totalul consumului până în 2030.

Grafic 3.Rezervele de gaze din Rusia raportate la cele mondiale

Analiza situației actuale a politicii energetice a UE

O politică energetică europeană conduce în mod decisiv Uniunea Europeană (UE) către o economie caracterizată de un consum redus de energie mai sigură, mai competitivă și mai durabilă.

Obiectivele energetice care se doresc a fi atinse cu prioritate se referă la garantarea unei funcționări competitive a pieței interne de energie, a securității aprovizionării strategice, a unei reduceri concrete a emisiilor de gaze cu efect de seră provocate de producerea sau consumul de energie, precum și a afirmării Uniunii Europene ca voce unitară pe scena internațională,așa cum se comunica transparent pe site-ul oficial , www.europa.eu/legislation.

În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, politica energetică a UE are ca obiective principale,obiecive precum :

asigurarea functionării pietei energiei;

asigurarea sigurantei aprovizionării cu energie în Uniune;

promovarea eficientei energetice si a economiilor de energie, precum si dezvoltarea de surse de energie noi si regenerabile;

promovarea interconectării retelelor energetice.

Obiectivele generale pe termen lung ale politicii energetice europene au fost stabilite pentru prima dată în 1995, prin publicarea Cărtii albe a Comisiei privind politica energetică pentru UE (COM(95)0682).

În textul acesteia se sublinia că politica energetică trebuie să facă parte din obiectivele generale ale politicii economice a UE pe baza integrării si de reglementării pietelor, si că interventia publică trebuie să se limiteze la ceea ce este strict necesar pentru a proteja interesul public si bunăstarea populației, dezvoltarea durabilă, protecția consumatorilor și coeziunea economică și socială. În urma publicării Cărții verzi din anul 2000 intitulate „Spre o strategie europeană pentru securitatea alimentării cu energie” (COM(2000)0769), a Cărții verzi din anul 2005 intitulate „Eficiența energetică – Să facem mai mult cu mai putin” (COM(2005)0265) și a Cărții verzi din 2006 intitulate „O strategie europeană pentru o energie sigură, competitivă și durabilă” (COM(2006)0105), politica energetică europeană urmărește, într-un mod mai integrat, să asigure aprovizionarea cu energie la prețuri mai accesibile, să respecte mecanismele de piață, să promoveze eficiența energetică și să protejeze mediul înconjurător.

Din anii '90 până la începutul secolului XXI, la nivelul UE s-au adoptat o serie de măsuri referitoare la normele comune si conditiile de acces la retelele de gaze naturale si de energie electrică, la îmbunătătirea interconexiunilor retelei, precum si la promovarea eficientei energetice si a surselor regenerabile de energie.

Cu toate acestea, în martie 2006, recunoscând noile provocări cu care se confruntă Europa în domeniul energiei, Consiliul European a solicitat definirea unei politici energetice mai ambitioase pentru Europa (PEE) si a invitat Comisia să pregătească un pachet de actiuni.

În ianuarie 2007, Comisia a prezentat obiectivele strategice care să servească drept orientări pentru „O politică energetică pentru Europa” (COM(2007)0001):

asigurarea competitivitătii economiilor europene si a accesibilitătii aprovizionării cu energie, prin colaborarea cu statele membre pentru a finaliza deschiderea pietei interne de energie electrică si gaze pentru toti consumatorii ;

promovarea durabilitătii mediului prin adoptarea unui plan de actiune privind eficienta energetică, prin continuarea dezvoltării surselor regenerabile de energie si prin punerea în aplicare a unui plan de actiune pentru biomasă ;

cresterea securitătii aprovizionării cu energie, prin dezvoltarea unei abordări comune de politică externă si purtarea de dialoguri cu statele membre si cu partenerii .

Această agendă politică a fost sustinută de către Consiliul European, care, în martie 2007, a adoptat o complexă politică integrată privind clima si energia , până în anul 2020, a următoarelor:

reducerea cu cel putin 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră fată de nivelurile din 1990,

cresterea cu 20% a ponderii energiilor regenerabile în consumul de energie,

îmbunătătirea eficientei energetice cu 20%.

Securitatea energetică este definită de Comisia Europeană drept capacitatea de asigurare a cerințelor viitoare esențiale de energie, atât prin intermediul resurselor interne adecvate,

obținute în condiții acceptabile economic sau menținute ca rezerve strategice, cât și prin recurgerea la surse externe accesibile și stabile, completate atunci când este cazul de rezerva strategică.

La reuniunea din ianuarie 2007, CE lansează, pornind de la definiția prezentată mai sus, noua politică energetică a organizației, ce include propuneri de creștere a utilizării combustibililor alternativi și reducere a consumului energetic, pe fondul modificărilor climatice, precum și de încurajare a competiției dintre marii producători de energie.

Îndeplinirea unor asemenea obiective ar limita, în opinia specialiștilor comunitari, expunerea organizației la o creștere a prețurilor petrolului și gazelor și, totodată, a vulnerabilității sale.

În același timp, ar putea duce la formarea unei piețe europene a energiei mai competitive și stimula dezvoltarea tehnologiei și a locurilor de muncă.

Problematica politicii energetice a UE a fost dezbătută de statele membre încă în 2005, la Consiliul European de la Hampton Court, prilej cu care s-a constatat o sporire a provocărilor din spațiul securității energetice și al schimbărilor climatice.

Pornind de la această constatare, Consiliul European din 15-16 decembrie 2005 a relevat importanța unei abordări integrate a obiectivelor legate de triada schimbări climatice –energie – competitivitate.

Procesul cunoaște mai multe etape pregătitoare, astfel:

propunerile din Memorandumul francez prezentat la reuniunea Consiliului Ecofin din ianuarie 2006;

documentul susținut de președinția austriacă la Consiliul European din 13 februarie 2006, intitulat „A New Energy Policy for Europe“;

poziția comună inclusă în liniile directoare generale ale unei politici energetice comune din Cartea Verde a Comisiei Europene „O politică energetică europeană sustenabilă, competitivă și sigură“ (8 martie 2006); lucrările Consiliului Extraordinar al miniștrilor energiei din statele membre și în curs de aderare, din 14 martie 2006, ca și cele ale Consiliului European din 23-24 martie 2006.

De menționat că Planul energetic propus de Comisia Europeană la reuniunea din ianuarie 2007 prevede ca organizația să se angajeze să-și reducă până în 2020 emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 20 la sută față de nivelul din 1990, nivel considerat prea mic de către organizațiile ecologiste.

Țările dezvoltate ar trebui, în viziunea Comisiei, să-și reducă emisiile cu 30 la sută până în 2020, în cadrul unui nou acord internațional ce ar urma să înlocuiască Protocolul de la Kyoto, care tocmai ce a expirat, în 2012.

Același Plan energetic cuprinde propunerea de a crește ponderea energiei obținute din surse regenerabile (ca exemplu , surse de energie din hidrocentrale, pe bază de biocarburanți, solară, eoliană, mareică etc.) :

până la 20 la sută în 2020, față de 7 la sută cât este în prezent și

față de 12 la sută cât se prevedea pentru 2010.

Biocarburanții vor trebui să constituie 10 la sută ( 10%)din consumul vehiculelor rutiere.

Se prevede introducerea rapidă a vehiculelor cu consum redus de combustibil și îmbunătățirea eficienței energetice a clădirilor și aparatelor casnice, precum și a generării, transmisiei și distribuției agentului termic și electricității.

Este susținută, totodată, liberalizarea sectorului energetic-pentru a stimula concurența și a reduce prețurile, îndeosebi în domeniul gazelor naturale, se prevede o separare a activităților de producție de cele de distribuție.

Toate aceste informatii le-am strans de pe site-ul official www.europarl.europa.eu cu privire la propunerile Comisiei Europene, privind liberalizarea pieței energetic-europene ce va impune ca o singură companie să nu poată, simultan, extrage gaz, și de a controla conducte de gaz și de a distribui gaz consumatorilor, dar și din dezbaterile și părerile specialiștilor.

Judecând acest Plan prin prisma intereselor diverșilor actori statali implicați, au urmat negocierile privind Acordul de parteneriat și cooperare UE – Rusia se purtau încă, ele fiind amânate,din cauza opoziției Poloniei și Lituaniei.

Prin aceste negocieri, Comisia Europeană încearcă să convingă Rusia să semneze Carta Energetică Europeană.

În acest context, pot spune că, România, ca țară membră a UE, sugerează o reducere a dependenței de rezervele de petrol și gaze rusești, prin diminuarea consumului de energie și exploatarea unor resurse alternative.

Crearea unei competiții în domeniu înseamnă și crearea unei libertăți de decizie în domeniu.

De aici, importanța dezvoltării proiectului Nabucco, vizând aducerea gazelor naturale caspice în Europa Centrală, dar și a unei politici energetice comune, destinate evitării unor blocaje viitoare

Figura 5. Proiectul Nabucco

Ĩn lucrarea “Rusia dupa Imperiu”, a lui Stanislav Secrieru, se menționează că acest proiect, Nabucco, este unul dintre cele mai importante proiecte energetic ale U.E.,pentru că trebuie să aducă gaze natural din Orientul Mijlociu ( din țări precum Egipt,Iran,Iraq,etc) ,dar și din regiunea Mării Caspice (din țări precum Azerbaijan,Turkmenistan,Kazahstan,etc), traversând așa cum vedem din figura de mai sus, Turcia,Bulgaria,Romania,Ungaria și Austria.

Din analiza asupra acestei probleme de cooperare energetic ĩntre Rusia și Uniunea Europeană am să aduc ĩn discuție idei preluate din lucrarea autorului Andrew Monaghan “Dilema Securității Energetice”:

“Intenția Moscovei de la bun ĩnceput era să adâncească dependența energetică a Uniunii Europene față de Rusia.Din acest motiv,Kremlinul a refuzat să rartifice Carta Energetic și protocolul adițional cu privire la tranzit până ce nu vor fi amendate dispozițiile cu privire la livrările de energie pe durata disputelor și accesul nediscriminatoriu la conducte”.

Rusia propune trasee asemanatoare cu cea a proiectului Nabucco:

Proiectul “Blue Stream”, prin conducta “Goluboi Potok-2” pe fundul Marii Negre, spre Italia prin Turcia,Bulgaria,Romania,Ungaria si Slovenia.

Figura 6. Proiectul “blue stream” Figura 7.Proiectul “South strem”

Proiectul “South Stream”, adică Gazoductul Sud –Est , prin care conducta va fi construită pe fundul Mării Negre până ĩn Bulgaria evitând teritoriul Turciei.

Figura 8. Proiectul “South Stream” și proiectul Nabucco

De aceea, prin noua politică energetică, europenii facilitează tranzacțiile energetice transfrontaliere.

În acest sens, Comisia Europeană aprecia, la data aprobării Planului energetic, că este nevoie de un organism la nivel european și de implicarea sa într-o rețea europeană a autorităților de reglementare independente naționale.

1.8. Strategia Europa 2020

Figura 8. Eficientizarea consumului de energie

În ianuarie 2011, Comisia a publicat un raport strategic, intitulat Energie 2020: Strategie pentru o energie competitivă, durabilă și sigură, în care Comisia își prezintă viziunea asupra unei viitoare politici energetice.

Nevoile de infrastructură care rezultă din acesta sunt prezentate în publicația „Priorități ante și post 2020: Plan de realizare a unei rețele energetice europene integrate”.

La 4 februarie 2011, Consiliul European a ajuns la un acord privind obiectivul ambițios de a finaliza piața internă a energiei până în 2014 și de a se asigura că în UE nu există „insule” energetice.

O propunere a Comisiei de regulament privind orientări pentru infrastructure energetice transeuropene și de abrogare a Deciziei nr. 1364/2006/CE (COM(2011)0658), adoptată la 19 octombrie 2011, recunoaște importanța crucială a infrastructurii pentru consolidarea și integrarea mai puternică a pieței interne a energiei și integrarea regiunilor izolate în rețeaua UE.

Regulamentul ar servi drept fundament normativ pentru facilitarea procedurii de finanțare a proiectelor de interes comun .

La 7 septembrie 2011 a fost adoptată o comunicare a Comisiei privind securitatea aprovizionării cu energie si cooperarea internațională – „Politica energetică a UE: angajarea în relatii cu parteneri din afara frontierelor noastre” (COM(2011)0539), care are obiectivul de a promova în continuare cooperarea transfrontalieră a UE cu țările vecine și crearea unui spațiu normative mai larg prin schimbul de informații periodice cu privire la acordurile interguvernamentale și prin colaborarea în domeniul concurenței, al siguranței, al accesului la rețea și al securității aprovizionării,dar și imbunătățirea stocurilor de petrol și gaze și a mecanismelor de răspuns în situații de criză

În lumina importanței majore a gazului și petrolului pentru siguranța aprovizionării cu energie a UE,uniunea a adoptat mai multe măsuri pentru a se asigura că se realizează evaluări de risc și că se elaborează planuri de acțiune preventive și planuri de urgență.

La 20 octombrie 2010 a fost adoptat Regulamentul (UE) nr. 994/2010 privind măsurile de garantare a securității aprovizionării cu gaze naturale și de abrogare a Directivei 2004/67/CE a Consiliului în scopul îmbunătățirii mecanismelor de protecție și de răspuns la criză.

Potrivit ultimei directive (2009/119/CE), statele membre trebuie să mențină rezerve minime de petrol care corespund mediei zilnice a importurilor nete pe 90 de zile sau mediei zilnice a consumului intern pe 61 de zile, în funcție de care cantitate este mai mare.

La 22 iunie 2011, Comisia a lansat o ambițioasă propunere de directivă privind eficiența energetică, de abrogare a Directivelor 2004/8/CE și 2006/32/CE (COM(2011)0370), creând un cadru comun pentru promovarea eficienței energetice în UE pentru a se asigura că statele membre se reînscriu în calendarul stabilit pentru realizarea obiectivelor pentru 2020 .

Una din provocările majore pentru Uniunea Europeană se referă la modul în care se poate asigura securitatea energetică cu energie competitivă și „curată”, ținând cont de limitare schimbărilor climatice, escaladarea cererii globale de energie și de viitorul nesigur al accesului la resursele energetice.

Viziunea politicii energetice europene de astăzi corespunde conceptului de dezvoltare durabilă și se referă la următoarele aspecte importante:

accesul consumatorilor la sursele de energie la prețuri accesibile și stabile,

dezvoltarea durabilă a producției, transportului și consumului de energie,

siguranța în aprovizionarea cu energie și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

UE elaborează o politică energetică ambițioasă, care acoperă toate sursele de energie, de la combustibili fosili (țiței, gaz și cărbune) până la energia nucleară și cea regenerabilă (solară, eoliană, geotermală, hidroelectrică etc.), în încercarea de a declanșa o nouă revoluție industrială, care să ducă la o economie cu consum redus de energie și limitarea schimbărilor climatic asigurând că energia pe care o consumăm va fi mai curată, mai sigură, mai competitivă și durabilă.

Politica Uniunii Europene în domeniul energiei pentru perioada până în 2020 se bazează pe trei obiective fundamentale, pentru care UE a propus pachete separate de reformă legislativă și de reglementare:

Durabilitate – subliniază preocuparea UE pentru schimbările climatice prin reducerea emisiilor sale de gaze cu efect de seră (GES) la un nivel care să limiteze efectul de încălzire globală la doar 2°C în plus față de temperaturile din era pre-industrială

În acest sens, în decembrie 2008, a fost aprobat Pachetul „Energie – Schimbări Climatice”;

UE este tot mai conștientă de vulnerabilitatea sa prin dependența de importurile de energie primară și de șocurile pe care aceasta le poate produce asupra securității.

În consecință face pași concreți în adoptarea unei noi politici energetice comune;

Competitivitate – vizează asigurarea implementării efective a pieței interne de energie; în acest sens, în septembrie 2008 Parlamentul European și Consiliul au adoptat cel de-al treilea pachet legislativ pentru piața internă de energie;

Siguranța în alimentarea cu energie – vizează reducerea vulnerabilității UE în privința importurilor de energie, a întreruperilor în alimentare, a posibilelor crize energetice și a nesiguranței privind alimentarea cu energie în viitor.

Pachetul de reglementări privind politica viitoare a UE în domeniul energie – schimbări climatice a fost aprobat în cadrul Consiliului European și adoptat de Parlamentul European în decembrie 2008 (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în iunie 2009).

În contextul instituirii și al funcționării pieței interne și din perspectiva necesității de protecție și conservare a mediului înconjurător, politica energetică a UE urmărește:

asigurarea funcționării piețelor de energie în condiții de competitivitate;

asigurarea siguranței aprovizionării cu energie în Uniune;

promovarea eficienței energetice și a economiei de energie;

dezvoltarea surselor regenerabile de energie;

reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;

promovarea interconectării rețelelor energetice.

Pachetul „Energie – Schimbări Climatice”, stabilește pentru UE o serie de obiective pentru anul 2020, cunoscute sub denumirea de „obiectivele 20-20-20”, și anume:

* reducere a emisiilor de GES la nivelul UE cu cel puțin 20% față de nivelul anului 1990;

*creșterea cu 20% a ponderii surselor de energie regenerabilă (SRE) în totalul consumului energetic al UE,precum și o țintă de 10% biocarburanți în consumul de energie pentru transporturi;

* o reducere cu 20% a consumului de energie primară, care să se realizeze prin îmbunătățirea eficienței energetice, față de nivelul la care ar fi ajuns consumul în lipsa acestor măsuri ( vezi mai jos Tabel 2.-proiectul Bellona).

De asemenea, UE propune să reducă nivelul emisiilor cu până la 30% până în 2020, doar dacă și alte state dezvoltate vor adopta obiective similare, ca parte a unui viitor acord de mediu global post – 2012.

Negocieri pentru un astfel de acord la nivelul Națiunilor Unite sunt încă în derulare.

Acest pachet legislativ conține patru acte normative complementare:

Directiva 2009/29/CE – pentru îmbunătățirea și extinderea schemei europene de tranzacționare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (EU – ETS);

Decizia 2009/406/CE – Decizia non-ETS;

Directiva 2009/28/CE – Directiva privind energiile regenerabile (RES);

Directiva 2009/31/CE – Directiva privind stocarea geologică a CO2 (CSC) ( vezi figura 9. De mai jos).

Tabel 2.După lucrarea „Cum sã combatem încãlzirea globalã”, Stangeland, A. et al., 2008, Raport Bellona.

Figura 9. Captarea si stocarea carbonului

“Captarea și stocarea carbonului (CSC) este o tehnologie ĩn curs de dezvoltare, aparută ca soluție pentru limitarea emisiilor nocive eliberate prin arderea combustibililor fosili.

Unii experți de mediu nu sunt multumiți de faptul că această tehnologie poate deturna atenția de la căutarea resurselor regenerabile de energie.”

Capitolul.2.

Abordările energetice ale Rusiei

Cred că interesele Rusiei în apropierea preconizată spre Uniunea Europeană prin așa numita Westpolitik, menționate de ECFR sunt corecte, dar incomplete.

Figura 10. Interesele strategice ale Rusiei versus interesele UE

Iată câteva concluzii referitoare la interesele Rusiei:

Rusia dorește afirmarea unei identități Europene;

Dezvoltarea economică ca obiect principal al deschiderii spre occidentul European;

Dezvoltarea unei colaborări strategice cu Statele Unite, păstrând contacte puternice cu China, India și Brazilia;

Concentrarea eforturilor de colaborare strategică cu unele state Europene și mai presus de toate cu Germania, acceptând noile realități reprezentate de UE. 

Pot completa aceste concluzii cu alte câteva că o mică concluzie din tot ceea ce m-am documentat și văzut părerile specialiștilor în domeniu, poate mai puțin optimiste pentru cetățenii UE din Estul Europei,și anume :

Eu consider că Rusia încearcă să-și păstreze influența politică și economică în fostele state comuniste, astăzi membre  UE prin agenții de influența păstrați de pe timpul vechilor regimuri și alți noi recrutați în perioadele de tranziție care au avut loc în aceste țări.

Iar acest lucru este complet legitim dacă activitățile sunt făcute pe față și pe baza legislațiilor naționale sau a normelor Europene în vigoare.

Rusia încearcă crearea unor investiți strategice în toate fostele state ex-comuniste de mule ori sub acoperirea unor firme create în Uniunea Europena sau cu sedii în UE.

Și să nu uit să menționez faptul că Rusia încearcă să creeze oportunități economice prin diferențierea prețurilor energiei vândute diferiților membri ai Uniunii, uneori prin încercări de a carteliza acest comerț direct sau prin firme interpuse, ocolind sau subminând orice încercare de reglementare la nivelul Uniunii Europene.

Mai departe vom vedea sub ce forme încearcă Rusia să se impună.

2.1. Rolul industriei energetice rusești ĩn politica externă

Am citit mai multe cărți din domeniul relațiilor internaționale, dar ceea ce mi-a atras atenția a fost opinia autorilor raportului "Rusia și lumea: 2010", prin care Uniunea Europeană va continua să trateze cu suspiciune partenerul său de la Est.

Așa că pentru liderii de la Kremlin, conflictul ruso-georgian din vara anului 2008 a alimentat această reacție defensivă a europenilor, ducând la perceperea statului rus ca o non-democratie.

Această atitudine are drept efect "de-europenizarea" sau "chinizarea" intereselor de politică externă ale Federației Ruse, mai adăugă autorii studiului.

În situația în care Uniunea Europeană nu va accepta să negocieze cu Rusia rezolvarea unor probleme economice, politice și energetice stringente, atunci Kremlinul se va orienta spre alți consumatori estici, precum este China.

Moscova pune accent în dialogul politic pe care îl poartă cu Uniunea European și pe situația din Iran și Coreea de Nord, care la momentul de față avantajează promovarea intereselor Rusiei în anul 2010.

Conducerile acestor două state percep în maniera diferită impactul soluțiilor propuse de Kremlin în raport cu cele înaintate de Bruxelles sau Washington.

Acest lucru a trasformat Moscova într-un fel de sursă pentru rezolvarea acestor probleme regionale.

Există, însă, un domeniu în care interesele celor două părți se intersectează: resursele energetice.

Pentru a evita o nouă criză energetică, Federația Rusă și Uniunea Europeană au raționalizat dialogul în acest domeniu, iar procesul s-a soldat cu semnarea unui memorandum de prevenire a noilor crize energetice, care va fi pus în aplicare dacă Ucraina va avea un comportament inadecvat și nu va respecta condițiile care i-au fost impuse.

Linia dialogului cu Uniunea Europeană va fi continuată și în direcția semnării unui nou acord de cooperare UE – Rusia în anul 2010.

Parlamentarii europeni au menționat în recomandările elaborate în anul 2009 pentru Consiliul European că războiul ruso-georgian din luna august 2008, în urma căruia Federația Rusă a încălcat suveranitatea și integritatea Georgiei, precum și crizele energetice repetate, în care a fost implicată Ucraina au stat la baza tergiversării reluării dialogului constructiv între reprezentanții oficiali ai Bruxelles-ului și Moscovei, astfel încât acest act oficial să fie semnat în timp util.

În altă ordine de idei, intrarea în vigoare a Pareteneriatului Estic al Uniunii Europene, cu toate implicațiile sale financiare și politice, a răscolit orgoliile de la Moscova, acestea simțindu-și amenințate interesele politice în spațiul ex-sovietic.

Numai după ce a devenit clar faptul că atractivitatea acestui proiect european are un nivel scăzut, deoarece Parteneriatul Estic nu oferă oportunitatea de integrare în Uniunea Europeană pentru cele șase state participante, liderii de la Kremlin au adoptat o poziție mai tolerantă față de prioritățile vectorilor politici occidentali ale acestor tari. Singurul actor care a îndrăznit să pună la încercare răbdarea Moscovei cu acest instrument este Belorusia.

De când a apărut această fereastră de oportunitate de obținere a unor resurse financiare alternative, președintele belorus, Alexandr Lukasenko, nu ezită să o utilizeze în calitate de instrument de presiune în relația sa cu Rusia, invocând existența unei alternative europene în dialogul cu Moscova.

Este evident că Moscova nu este mulțumită de faptul că statele ex-sovietice sunt puse să aleagă între Rusia și Uniunea Europeană, dar, în același timp, nu pot să treacă cu vederea progresul pe care l-au înregistrat în negocierile din domeniul energetic, care sunt mult mai importante în contextul crizei economice prin care trece statul rus.

Nici negocierea semnării Tratatului de Securitate Europeană nu va înregistra mari progrese, dar în pofida reticentei pentru conținutul acestuia din cauza caracterului său "cețos" și lipsei detaliilor, după cum spun autorii raportului "Rusia și lumea: 2010", Europa va trebui să ia în calcul propunerea Federației Ruse în domeniul securității și asta deoarece, după cum menționa Michael Sturmer:„Între UE și Rusia are loc o luptă: UE vrea să-și impună regulile sale liberale, în timp ce Kremlinul vrea să controleze o parte cât mai mare a industriei energetice europene.

Federația Rusă a folosit instrumentul energetic ca element de echilibrare și contrabalansare a adversarilor în plan internațional.

Cu dorința manifestată explicit de a face din Rusia o putere energetică globală a fost pusă în practică prin cel puțin două companii rusești aflate sub controlul statului rus, Gazprom și Rosneft.

Atât doctrina Putin, cât și continuatoarea sa, doctrina Medvedev, au considerat economia ca fiind un instrument de care securitatea Rusiei este legată indisolubil.Rusia, pe de o parte, este membru al "BIG 7 + 1", care, ca și majoritatea statelor industrial dezvoltate (mai puțin Rusia), sunt importatori neți ai resurselor energetice și pe care ii interesează asigurarea livrărilor consistente și continue la prețuri rezonabil de mici.

Pe de altă parte, Rusia este unul dintre statele net exportatoare de resurse energetice, interesele globale ale căruia se rezumă la asigurarea fluxului de resurse energetice la export, la prețuri rezonabil de înalte, precum și la asigurarea securității tranzitului.

Interesele Rusiei se concentrează asupra faptului că țările UE reprezintă atât o piață de desfacere consistentă și sigură, dar și că sunt și furnizori ai tehnologiilor înalte și de echipament necesar în domeniul energetic.

În plus, UE dispune de resurse financiare necesare pentru modernizarea complexului termo-energetic rusesc.

Pentru Rusia, o importanță mare o are și asigurarea de condiții de rentabilitate înalta și de siguranță a tranzitului resurselor energetice în Europa de Vest.
Proiectele în acest domeniu au avansat extrem de greu.

Ĩn prezent, exista trei mari proiecte energetice europene ĩn care este implicată și România:

Nabucco,

Constanta-Trieste și

cablul submarin de transport de energie electrică intre România și Turcia.

Proiectul gazoductului Nabucco, promovat de UE și SUA, vizează să ofere o alternativă la rețeaua de transport rusă și să permită Azerbaidjanului să exporte direct gaz pe piața europeană via Georgia și Turcia.
Din consorțiul Nabucco fac parte Austria (OMV), Ungaria, (MOL), Romania (Transgaz), Bulgaria (Bulgargaz) și Turcia (Botas), cărora li s-a adaugat la ĩnceputul lunii februarie 2008 și compania germana RWE, numărul doi ĩn sectorul energetic german, ĩnsă tentativa Franței de a se alatura ca al șaptelea partener a fost respinsă de consorțiu.

Conducta Nabucco, al cărei proiect a fost lansat ĩn 2002, va avea o lungime de 3.300 de kilometri, iar lucrările de construcție ar trebui sa ĩnceapă ĩn 2009 și să fie definitivate ĩn 2012. Ca replică la proiectul Nabucco menit să sisteze dependenta de gazul rusesc, Gazprom, compania care deține monopolul gazelor naturale rusești, și compania energetică italiană Eni au dezvoltat în anul 2007 proiectul gazoductului South Stream. South Stream, ar urma să traverseze Marea Neagră din portul rusesc Novorosiisk spre portul bulgar Varna, de unde ar urma să se bifuce spre Grecia și Italia, în sud, respectiv Serbia, în nord.Costurile de construcție sunt estimate la 10 miliarde de euro.

Costurile pentru realizarea South Stream sunt aproape triple față de Nabucco, pentru că ar fi vorba de cea mai lungă conducta submarină, pe fundul Mării Negre.

South Stream ar ocoli România, dar și Ucraina, o ipoteză de alimentare a conductei fiind reducerea cantităților de gaze exportate prin rețeaua care traversează Ucraina.

Comisia Europeană, dar și două dintre companiile implicate în proiectul Nabucco, nu se arata îngrijorate de construirea gazoductului South Stream, care până acum era privit ca fiind concurent cu Nabucco, ci consideră că Europa are nevoie de mai multe surse de aprovizionare cu gaze, cu precizarea însă că Nabucco este prioritar.

Grupul rus Gazprom s-a declarat luni, 11 februarie 2008, gata să examineze posibilitatea de a participa la proiectul gazoductului Nabucco.
Și președintele consorțiului Nabucco, austriacul Reinhard Mitschek de la OMV, se arata deschis preluării de gaz rusesc prin conductă Nabucco, eventual din conductă Blue Stream care leagă Rusia de Turcia tot pe fundul Mării Negre.
Compania OMV, controlată de Guvernul austriac, a încheiat un acord cu Gazprom pentru a transforma terminalul Baumgarten din apropierea Vienei, conceput a fi punctul terminus al Nabucco și un centru de stocare, într-o companie deținută 50%-50% de Gazprom și OMV.

Aceeași OMV, compania ce conduce consorțiul Nabucco, pledează acum pentru a rezerva jumătate din capacitatea conductei Nabucco pentru utilizarea ei de către Gazprom.La Viena, directorul general al OMV, Wolfgang Ruttenstorfer, a salutat sosirea Gazprom în Austria via Ungaria prin proiectul South Stream, alături de conducta deja existența din est,ambele îndreptate spre terminalul Baumgarten, care trebuia să fie al Nabucco.Gazpromul câștiga acum și în Ungaria cursă împotriva Nabucco.

La 25 februarie, premierul socialist Ferenc Gyurcsany a căzut de acord cu Medvedev, care îl vizită la Budapesta, să extindă South Stream și în Ungaria.

Compania privată MOL nu face parte din acest proiect. Guvernul ungar va crea special o companie de stat în parteneriat 50%-50% cu Gazprom pentru a construi și opera sectorul ungar al South Stream.

Astfel socialiștii renationalizarea practic un sector al sistemului energetic ungar, printr-un proces controlat de ruși.
SUA, care susține proiectul Nabucco drept alternativă la Rusia, susține că Azerbaidjanul are în prezent destule rezerve de gaz în câmpul de la Shah Deniz pentru a umple conductă, îndemnând partenerii din proiect să nu se lase intimidați de "ofensiva de PR" a Gazpromului. Conducta Nabucco, al cărei proiect a fost lansat în 2002, va avea o lungime de 3.300 de kilometri, iar lucrările de construcție ar trebui să înceapă în 2009 și să fie definitivate în 2012. Costurile de construcție sunt estimate la 4,6 miliarde de euro.
România pare a fi singurul participant loial în proiectul conductei Nabucco, ce ar urma să aducă gaz caspic prin Turcia și Balcani către Europa Centrală. Dezertările din acest proiect prioritar al UE, sprijinit de SUA, curg în cascadă.

Proiectul nu poate supraviețui cu actualul grad de sprijin al Bruxelles-ului și Washingtonului, care rămân la nivelul de încurajări, în absența accesului la gazul din Asia Centrală și din Iran.
"Dacă privim din punctul de vedere al Moscovei, cel mai inteligent lucru pe care-l poate face este să promoveze South Stream, iar dacă nu se realizează, să intre în Nabucco.

Cea mai mare lovitură a Rusiei ar fi să construiască South Stream și să facă parte și din Nabucco. Întreaga justificare a Nabucco este că oferă o rută alternativă și surse alternative. Iar dacă vom avea o companie controlată de Kremlin ca parte a acestui proiect, nu mai putem vorbi de o rută alternativă și putem foarte bine să renunțăm la ea", a declarat Alexandros Petersen, expert în probleme de energie al think-tankului american Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS).
"Dacă Gazprom își face loc în Nabucco, va fi mai puțin motivat politic să construiască South Stream.

În fond, Gazpromul ar atinge același țel politic – fie prin alimentarea Nabucco, fie prin construirea South Stream care ar împiedica realizarea Nabucco.

Toate aceste acorduri (cu Bulgaria, Serbia, Austria și Ungaria – n.r.) sunt menite să întărească rolul Gazprom ca instrument politic al Kremlinului și, poate, pentru a-i întări poziția lui Medvedev când va deveni președinte", a afirmat expertul suedezul Niklas Nilsson de la Institutul pentru Politici de Securitate și Dezvoltare din Stockholm.
Conform unui studiu al Comisiei Europene, procentul de energie a Uniunii provenită din sursele străine va crește de la aproximativ jumătate în 2000, la două treimi, până în 2020. Utilizarea gazelor va crește mai rapid datorită preocupărilor legate de mediu și a dispariției mai multor capacități de energie nucleară ale Uniunii Europene.
În prima decadă a secolului douăzeci și unu, livrările pe conducta Zamal- Europa și pe cea Blue Stream vor ajuta Rusia să-și mărească vânzările de gaze către Uniunea Europeană și Turcia, cu mai mult de 40 la sută peste nivelul anului 2000 .

Rezultatul va fi ca procentul Rusiei din cererea totala europeana va creste de la 27 la suta, in anul 2000, la 31 la suta in 2010.

În plus Rusia, că cel mai mare furnizor de energie din afară OPEC, va fi bine poziționată pentru a dispune de rezervele sale de petrol și gaze pentru a-și susține obiectivele de politica internă și externă.Rusia a demarat o adevărată ofensiva energetică în Europa „captând” state membre UE care s-au arătat interesate de „dialog”.

Prima țară care s-a prins în horă cu Rusia a fost Germania, unul dintre cei mai mari consumatori energetici europeni, care a parafat încă de pe vremea cancelarului Gerhard Schröder un acord privind construirea unui gazoduct (North European Gas Pipeline – NEGP) pe sub Marea Baltica, până în nordul țării, fără a mai tranzita teritoriul statelor baltice și al Poloniei. Germania și-a asigurat, teoretic, securitatea energetică – în condițiile în care a renunțat de bună voie la energia nucleară, iar Rusia s-a cuplat armonios cu unul dintre cei mai importanți membri UE.
În Austria Gazprom a semnat, cu OMV, un Acord de Cooperare privind dezvoltarea comună a hub-ului comercial de gaze naturale de la Baumgarten. Gazprom are o participație de 50% în cadrul Hub-ului Central European de Gaze Naturale și, în comun, cele două companii vor derula proiecte de stocare a gazelor naturale în Austria și în țările învecinate.

Obiectivul urmărit este extinderea și dezvoltarea acestuia pentru a deveni centrul de tranzacționare a gazelor naturale numărul unu în Europa continentala prin crearea unei piețe internaționale.
În Ungaria, Gazprom a câștigat acțiuni ale companiilor de gaze naturale și de energie din Ungaria, printr-un contract, în 2006, în schimbul acordării companiei E.ON a unei părți din terenurile Iujno-Russkoe din Serbia.

Gazprom și compania ungară MOL au format o companie care să studieze o eventuală expansiune a conductei de gaze Blue Steam, operațională din noiembrie 2005, care transporta gaze naturale din Rusia în nordul Turciei (la proiect participa și compania italiană ENI).
În Slovacia, Gazprom deține 49 de procente din rețeaua SPP, împreună cu Ruhrgas și Gaz de France, iar în Turcia Gazprom alimentează trei sferturi din țară cu gaze naturale, prin Europa de Sud și printr-o conductă în Marea Neagră, pe care o deține împreună cu Eni.

Gazprom vrea să cumpere și firmele de distribuție de gaze din Turcia și intenționează să transporte gaze naturale în Israel.
În Republica Ceha, Gazexport, o unitate a Gazprom a semnat un contract cu firma furnizoare de gaze naturale ceha Vemex, pentru livrarea de gaze naturale în Republica Ceha, înlăturând astfel monopolul ceh.
Gazprom intenționează să construiască un depozit de gaze naturale în zona statelor baltice Estonia, Letonia, Lituania, dar căuta rute alternative pentru conducte pentru a evita dependenta de tranzitul prin aceste state, tradițional ostile Rusiei.
În Serbia, Gazprom Neft, divizia de petrol a grupului Gazprom, a semnat, un acord privind achiziționarea unui pachet de 51% din acțiunile companiei petroliere Naftna Industrija Srbije (NIS).

Deși oficialii de la Belgrad apreciau valoarea acestei privatizări la 6 miliarde de euro, prețul final a fost de șase ori mai mic.

Serbia a servit astfel Rusia pentru suportul în bătălia pierdută de altfel pentru Kosovo.
În Bulgaria, Gazprom asigura acum necesarul de petrol și tranzitează benzină către Grecia și Turcia. Gazprom vrea să cumpere și o parte din compania bulgară de stat care deține monopolul în țara – Bulgargaz, dar și centrala de încălzire din Sofia.

Compania Atomstroyexport, deținută de Gazprom, va construi nouă centrală nucleară de la Belene, proiect în valoare de patru miliarde euro.

Prin acest contract concernul rusesc Atomstroyexport pătrunde într-un stat membru al Uniunii Europene. Alături de Atomstroyexport s-a asociat și consorțiul franco-german Areva/Siemens, care vrea să furnizeze echipamentele de securitate.
Gazprom a încheiat și un acord cu Bulgaria privind participarea la proiectul South Stream – construcția unei conducte de gaz ce va lega Rusia de Italia, traversând Marea Neagră. Bulgăria are o importanță aparte pentru proiectul rusesc, care vizează ca acest gazoduct ce va alimenta Europa să se ramifice în două pe teritoriul bulgar, o rută apucând-o înspre sud-vest, înspre Grecia și Italia, cealaltă înspre nord-vest, înspre Serbia și Austria.

La rândul ei, Grecia a anunțat că își va dubla importurile de gaze naturale din Rusia după anul 2016.
Lovitura Moscovei a ruinat speranțele europene de a-și diminua dependenta energetică de Rusia iar proiectul South Stream va pune serios sub semnul întrebării fezabilitatea proiectului Nabucco al Uniunii Europene de construire a unui gazoduct de transport al gazelor din zona Marii Caspice, trecând prin Turcia și tranzitând Bulgaria, România și Ungaria până în Austria.( vezi dezvoltată această informație în subcapitolele următoare legată de proiectul Nabucco).
Pe lângă toate aceste mutări pe „Marea tabla de Șah”, în 2006, Rusia a mai propusdezvoltarea coridoarelor internaționale de transport promovând proiectul “Est-Vest” cu ieșire la magistrala feroviară Transiberiana din Extremul Orient și mai departe în Europa.

Un al doilea proiect este coridorul internațional de transport – “Nord-Sud” care vizează traficul de mărfuri din Europa în Asia de Sud, care urmează, în următorii 5-10 ani, să crească 2 ori ca volum al schimburilor de mărfuri între țările Europei și Asiei.
Deschiderea coridorului “Nord-Sud”, pe traseul – Portul Mumbai (India), porturile iraniene din Golful Persic și cele de la Marea Caspică, portul rusesc Olea de lângă Astrahani, iar mai departe Sank-Petersburg va fi alternativă rusească convenabilă la căile existente de transport al mărfurilor respectiv calea maritimă tradițională din Asia în Europa prin Marea Mediterană și canalul Suez, care ia 35 de zile.

Mișcarea este magistrala deoarece practic este dezafectata poziția strategică a Mediteranei diminundu-se considerabil rolul său proeminent.

Rusia nu are control și acces în Mediterana deoarece aceasta este o mare controlată de flotă militară americană, iar Mediterana este inima geopolitică care unește Europa de celelelate continente.

Asaltul Mediteranei coroborat cu intervenția pe Atlantic și în zona Eurasiatică și Central-europeana sunt semnele unei uriașe ofensive rusești pe plan global. Este revirimentul așteptat de ani de zile de strategii Kremlinului și reprezintă efortul de reafirmare a Rusiei că mare putere mondială.

Dacă viceamiralul american Mike Mc Conell nu se înșeală, România, cu rolul său de frontieră euro-atlantica va avea de suportat o bună parte din tensiunea noii dinamici a molohului rus.
În prezent, cei mai mari furnizori de hidrocarburi și produse prelucrate pe bază de hidrocarburi pentru UE sunt companiile din Federația Rusă, Azerbaidjan, Kazakhstan și Turkmenistan.

Această realitate ridică un semn de întrebare cu privire la influența statului rus în ceea ce privește exploatarea resurselor de către actualele republici musulmane de la granițele sudice ale Federației Ruse.

Prezența masivă a statului în acționariatul companiilor care au acest domeniu de activitate, precum și prezența giganților ruși în aproape orice proiect european care contează cu adevărat, au determinat Comisia Europeană să ia serios în calcul securitatea energetică a Uniunii Europene.

Într-o sintetizare a lui Michael Meidan a viziunii Comisiei Europene, securitatea energetică a UE reprezintă „abilitatea de a satisface nevoile viitoare esențiale în materie de energie atât prin resurse domestice obținute în condiții economice acceptabile sau menținute ca rezerve strategice, cât și făcând apel la surse de aprovizionare externe accesibile și stabile, suplimentate unde este cazul de către rezervele strategice”. 

2.2.Problemele sectorului energetic al Rusiei

“Începutul noului mileniu coincide cu afaceri radicale ale lumii, care au inceput acum 20-30 ani in urma…, schimbari profunde in organizarea vietii umane,legate de formarea a ceea ce numim astazi societatea postindustriala.”

Vladimir Putin înțelegând pericolul dependenței economiei naționale de prețurile mondiale ale resurselor energetice și ținând cont de potențialul tehnologic al Rusiei în unele sectoare, Putin îndeamnă la implicarea activă în revoluția informațională ce se desfășoară în lumespre China.

Astfel,Rusia, ajunge doar o sursă printre altele, fiind deposedată de “armă energetică”, ajungând treptat doar un “accesoriu energetic” nu doar al UE, dar și al Chinei.

Altă discuție prezenta în spațiul rusesc este dorința Rusia de a -si păstra independenta absolută pe arenă internațională; însă UE va continua “infiltrarea”în spațiul suveran rus,inspirată de logică post-wesphaliana,adică UE va încerca de a-și impune în politica inerna și externă a Rusiei standarde și reguli de comportament internațional.

UE va insista în continuare asupra problematicii drepturilor omului în Cecenia, derapajelor democratice în Rusia și comportamentului neadecvat al Rusiei în “vecinătatea apropiată.”

Bruxelles-ul în căutarea siguranței energetice va izbuti să facă rost de fluxurile de petrol și gaze dinspre Rusia către piața europeană.

O altă problemă este dorința organizației NATO să intensifice dialogul și cooperarea cu Republicile din Caucazul de Sud și cele din Asia Centrală.

O altă idee de scenariu hibrid , ceea ce presupune că Rusia să restabilească măreția și să se angajeze în alianțe permanente.

Criza sistemica în Caucazul de Nord ,datorită asasinării lui Samil Basaev,poate conduce la criza generată de nouă generație de rebeli,prin organizarea exploziei unor conducte strategice importante sau chiar a porturilor ruse la Marea Neagră.

“După un deceniu de exporturi și venituri solide, Rusia reduce prețurile la exporturile de gaze naturale în Europa, în timp ce proiecțiile pe tema veniturilor Gazpromului, gigantul ei energetic, sînt, începînd din acest an, în declin.
Rusia deține rezervele de gaze naturale cele mai mari din lume, alternînd constant cu Arabia Saudită pe locul de prim producător de petrol. Țara furnizează o treime din necesitățile de petrol și gaze naturale ale Europei și este pe cale de a exporta mai mult pe piețele înfometate de energie est-asiatice.

Sectorul energetic este de departe un bun mai mult decît comercial pentru Moscova; este unul din pilonii stabilizării Rusiei și ai forței ei crescînde de mai bine de un secol. Kremlinul a desemnat sectorul energetic ca un subiect prioritar al securității naționale a Rusiei, în mod special de cînd recentele schimbări pe planul tendințelor mondiale și interne au aruncat îndoială asupra continuității forței sectorului energetic.
De-a lungul istoriei ruse, sectorul energetic al țării s-a consolidat și a slăbit în mod periodic. Administrarea acestui ciclu a constituit un element central în politica internă și externă rusă, încă din timpul țarismului. Povara istorică se află astăzi pe umerii regimului Putin.
Strategiile energetice moderne ale Rusiei au început să se formeze după cel de-al Doilea Război Mondial.

Cu Uniunea Sovietică devenită una din cele două puteri hegemonice acoperind o Europă divizată, Moscova nu a mai întîlnit bariere pentru a-și impune poziția dominantă pe plan energetic global. Fiindcă Uniunea Sovietică producea petrol în cantități de masă, iar sistemul sovietic menținea costurile de muncă joase, Rusia a fost capabilă să-și vîndă petrolul la prețuri aproape la jumătate mai mici decît pentru cel provenit din Orientul Apropiat.

Pentru sovietici nu a fost atît o problemă de a cîștiga (deși au făcut bani buni din exporturi), cît de a desena o sferă de influență și de a submina Occidentul.
Mofificările de strategie ruse nu au fost suficient de profunde și făcute la timp pentru a preveni colapsul Uniunii Sovietice. In deceniul care a urmat prăbușirii blocului sovietic, industria energetică rusă a intrat într-o epocă de dezorganizare. Liberalizarea energetică, începută sub Mihail Gorbaciov în anii 1980, a fost dusă la extrem, în anii 1990, sub Boris Ielțîn.

Drept rezultat, producția energetică s-a redus la jumătate, iar sectorul energetic rus a fost împărțit între grupuri străine și clasa de oligarhi ruși în ascensiune.
Situația s-a schimbat în anul 2000, sub Vladimir Putin.

Unul din primele obiective pe agenda lui Putin a fost să readucă sectorul energetic sub controlul statului, pentru a ajuta la stabilizarea țării. Faptul a însemnat o răsturnare radicală a politicilor liberale din cele două decenii precedente.

În mod efectiv, guvernul a naționalizat majoritatea companiilor din sectorul energetic, grupîndu-le în trei giganți de stat: Gazprom, Rosneft și Transneft.
Kremlinul a devenit mai agresiv în negocierea contractelor de furnizare cu fostele republici sovietice și cu Europa, impunîndu-le cantități foarte mari, la prețuri deosebit de înalte, deoarece acești clienți nu au avut nici o alternativă de furnizori de energie. Kremlinul a început, de asemenea, să reducă livrările energetice pe o serie de piețe – dînd vina pe problemele create de anumite state prin care tranzita energia, precum Ucraina – în scopul de a determina alte negocieri politice.
Politica energetică a ajutat Rusia să-și impună influența în fosta sa sferă geografică și a forțat Europa să dea înapoi în acțiunea de contracarare a renașterii forței ruse. Principala îngrijorare a Rusiei este vulnerabilitatea ei față de fluctuațiile prețului energiei.

Cu jumătate din bugetul Rusiei provenind din cîștigurile energetice (din care 80% din petrol și 20% din gazele naturale) guvernul ar putea fi blocat în cazul unei prăbușiri a prețurilor [pe piața mondială].

Kremlinul a redus deja proiecțiile sale bugetare pentru prețuri ale petrolului de 93 de dolar barilul, în locul a 119, deși chiar la acest nivel, guvernul joacă la noroc. Veniturile din gazele naturale sînt și ele sub semnul întrebării în momentul de față.

Cu livrări alternative de gaz natural oferite Europei, cel mai mare consumator de gaz rus, Kremlinul a fost forțat în ultimele luni să-și reducă prețurile.

Anul acesta se așteaptă ca vînzările Gazpromului către clienții europeni să se ridice la echivalentul a 4,7 miliarde de dolari, aproximativ 10% din veniturile nete ale Gazpromului, într-un rabat datorat reducerii prețurilor.
În actuala configurație, sectorul energetic al Rusiei este sub presiune. Consolidarea sectorului în principal în mîinile a două mari firme de stat a adus multe beneficii Kremlinului, dar, după un deceniu de consolidare, dezvantajele s-au adunat și ele.

În condițiile, practic, ale unei lipse de concurență pentru gigantul Gazprom al Rusiei, compania suferă pe plan tehnologic și nu este considerată de încredere de către investitorii străini. “

Un aspect comun tuturor strategiilor este punerea bazelor capitalului masiv necesar proiectelor pentru deceniul următor: numai oleoductul Siberia Răsăriteană-Oceanul Pacific ar urma să coste aproape 15 miliarde de dolari.

În ciuda efectelor crizei financiare din 2009, Rusia deține încă rezerve vaste de capital pentru a fi dirijate în aceste proiecte la scară amplă, dar fondurile în cauză nu sînt infinite.

2.3. Petrolul și gazele în cifre

La nivel mondial, Orientul Mijlociu deține cele mai importante rezerve de petrol ,dar Rusia vine puternic din urmă cu resursele exploatate în Siberia de Vest ,între munții Urali și Podișul Siberiei Centrale.

Figura 11.Dispunerea rezervelor de petrol pe Glob

Un document din anul 2000 al unei instituții publice în domeniul prospecțiunilor geologice din SUA3 oferă o estimare a resurselor convenționale de petrol (producția curentă însumată la care s-au adăugat rezervele rămase și resursele petroliere nedescoperite încă, dar bănuite) pentru 128 de zone petroliere ale lumii, în miliarde barili (BBO).

Dispunerea geografică a rezervelor este prezentată pe hartă. ( vezi figura 11.de mai sus)

Producția curentă însumată, rezervele rămase, creșterea rezervei și resurselor nedescoperite sunt estimate la aproximativ 3 miliarde de miliarde barili.

Din această cantitate:

cca.24% au fost extrase,

iar 29% au fost descoperite și înregistrate ca rezerve se afirmă în aceleași documente.

Câmpurile petroliere aflate în exploatare sunt cunoscute și domină jocurile geopoliticii ultimilor zeci de ani. Este oarecum firesc deoarece regiunea Orientului Mijlociu, una din cele clasice, posedă circa 70% din rezervele de petrol dovedite ale lumii , iar zona Mării Caspice între 17-33 mii de miliarde barili, cam tot atât cât rezervele din Marea Nordului.

Dar începe să devină tot mai evidentă atenția acordată noilor zone în care se presupune existența unor depozite imense de petrol, încă nedescoperite în regiunile „clasice” și în altele noi:

Orientul Apropiat,

Siberia de Vest,

regiunea Mării Caspice,

deltele fluviilor Niger și Congo,

nord-estul Groenlandei, Surinam etc.

Figura 12. Rezerve de petrol descoperite in lume

Transformarea acestor rezerve, bănuite dar încă intangibile, în resurse domină agendele politice ale principalelor puteri economice ale lumii.

Așa cum se observă, majoritatea rezervelor de petrol se află la distanțe mari de principalii consumatori, ceea ce creează în permanență probleme: politice, economice, de mediu etc., iar transformarea lor rezerve în resurse depinde de factori de aceleași naturi.

Chiar și cea mai măruntă măsură luată într-o zonă cu rezerve de petrol, ori în legătură cu aceasta se poate răsfrânge în modul cel mai concret asupra prețului petrolului cu întregul său lanț de consecințe.

Astfel, acest indicator financiar, care ar trebui să reflecte valoarea unei mărfi, devine la rândul său un instrument al geopoliticii în relațiile internaționale.

Dacă, din punct de vedere economic, prețul petrolului reflectă realități trecute în devenirea mărfii, de la cheltuielile de extracție până la transportul la consumator, și se exprimă în bani, de regulă dolari SUA, geopolitic înseamnă estimări complexe de viitor pentru o resursă epuizabilă, de care depinde încă dezvoltarea și prosperitatea (accesibilitatea și volumul rezervelor, natura relațiilor de putere create în jurul rezervelor, gradul de pericol prezentat de noii actori din jocurile dezvoltării, oportunitățile și posibilele combinații etc.), estimări importante nu atât prin valorile lor financiare, cât prin cele politice, economice, militare etc. Totuși, opinia publică resimte nemijlocit prețul economic al petrolului și acest lucru influențează politicile imediate, prețul geopolitic îi preocupă în primul rând pe marii actori și este o problemă a politicii de perspectivă.

Oricum, vorbind doar despre petrol, descoperit sau nu, accesibil ori greu accesibil, ieftin sau scump, evidențele nu pot fi contestate: cu cât se consumă mai mult, cu atât se va epuiza mai rapid.

Richard C. Duncan și Walter Youngquist oferă într-un studiu din 1998 o estimare a producției petroliere.

Tabel 3. Estimarea specialiștilor Duncan și Youngquist în producția petrolieră Zona Rusiei

Tabel 4. Estimarea specialiștilor Duncan și Youngquist în producția petrolieră zona Italiei

Tabel 5.Estimarea specialiștilor Duncan și Youngquist în producția petrolieră Zona Romaniei

Tabel 6.Topul Țărilor cu cele mai mari rezerve de petrol

Despre consumatorii de petrol China, India și SUA sunt printre cele mai mari consumatori. Statele Unite consuma anual peste 800 de milioane de tone metrice, China circa 350 de milioane (dar în creștere consistentă) iar indienii își taie și ei o felie de consum mai mare decât a Federației Ruse (semn al creșterii economice a Indiei).

România se afla- potrivit ultimelor date raportate, la circa 10 milioane de tone metrice (în ușoara scădere), după ce în 1978 consumăm cam 18,7 milioane de tone- aproape dublu.

Din lucrarea specialistului John Grace aflu producția câmpurilor petroliere rusești:

1.Câmpul petrolier Priobskoye, ce este deținut de YUKOS,amplasat în Siberia de Vest, cu o producție de 437481 barili/zi;

2.Câmpul petrolier Tevlin-Russinkoye ce este deținut de LUKOIL, amplasat în Siberia de Vest,cu o producție de 240980 barili/zi;

3.Câmpul petrolier Sugmutskoye,deținut de GAZPROM,amplasat în Siberia Figura 13. Rezerve mondiale de petrol

de Vest,cu o producție de 191475 barili/zi;

4.Câmpul petrolier Salymul de Vest, deținut de Shell,Sibir,Evikhon,amplasat în Siberia de Vest, cu o producție de 80000 barili/zi.

Tabel 7.Cereri de petrol

Analiștii spun că până acum creșterea producției rusești s-a datorat următorilor factori:

a)foraje intensive aplicate exploatărilor existente;

b)raționalizarea puțurilor,a câștigurilor din eficientizarea extracțiilor din rezervele existente.

Tabel 8 . Prezentarea statistica intre cat se produce si cat se consuma

Gazele naturale,considerate o sursă energetică a viitorului datorită faptului că

producția se face cu mul mai puține efecte negative asupra mediului înconjurător,acest lucru înseamnă pentru Rusia o posesiune actual și viitoare cea mai importantă.

Marile țări care au rezerve de gaze naturale au fost clasate de către Agenția Internațională a Energiei în :

RUSIA-care are ca rezerve de gaze naturale 47.57 trilioane metri cubi;deține 25% din resursele mondiale de gaze naturale;

IRAN- are rezerve 29.6 trilioane de metri cubi; adică 15.5% din resursele mondiale de gaze naturale;

QATAR- care deține 25.47 de trilioane de metri cubi; adică 13.39% din resursele mondiale;

Turkmenistan- care are rezerve de 7.5 trilioane de metri cubi;

ARABIA SAUDITĂ care deține 7.46 trilioane de metri cubi de gaze naturale;

SUA care are 6.93 trilioane de metri cubi, adică în procente :3.64% gaze naturale;

Emiratele Arabe Unite care dețin 6.07 trilioane de metri cubi gaze naturale;

Nigeria care are 5.25 trilioane de metri cubi de gaze naturale;

Venezuela care deține 4.98 trilioane de metri cubi gaze naturale;

Algeria care are 4.5 trilioane de metri cubi gaze naturale.

Iar ca mare cumpărător de gaze naturale lichefiate este Japonia și se pare că până în 2035 cererea tot va crește ajungând până la 5.1 trilioane de metri cubi, plecând de la 3.3 trilioane de metri cubi

Figura 14.Proiecte europene de rezerve de gaze naturale pentru aprovizionarea Europei

Spre deosebire de sectorul petrolier,cel al gazului ridică cele mai mari semne de întrebare pe viitor,pentru că resursele rusești vor ajunge să alimenteze o mare parte din nevoile mondiale.

Se vorbește în domeniul de crearea unui “OPEC al gazului”,o organizație care asemenea Organizație Țărilor Eportatoare de Petrol să reglementeze cote de extractive și prețurile folosite.

Ba chiar în mai 2001 s-a creat Forumul Țărilor Exportatoare de Gaz cuprinzând 11 state producătoare,printer care și Rusia,discutându-se probleme precum stabilirea de legături între prețul petrolului și al gazelor natural, dar și decizia de a furniza gaze cumpărătorilor dominant.

Specialiștii considera faptul că deși această inițiative a fost deocamdată abandonată,în viitor, când petrolul va fi înlocuit de gazele natural,forumul va funcționa ca actualul OPEC.

Tot ei se tem că Rusia va prelua controlul, că deținător al principalelor rezerve de gaze natural și ceea ce este foarte important transportul gazelor către client:construirea de conducte.

Structura comerțului extern al Rusiei

Tendințele în materie de politică externă , prezentate de cercetătorii de la Institutul de Economie Mondială și Relații Internaționale al Academiei de Științe al Federației Ruse, Fondul Cercetărilor și Inițiativelor de Perspectivă și Camera de Comerț și Industrie a Federației Ruse sunt destinate raționalizării resurselor politice și diplomatice pe care le deține Moscova, astfel încât partenerii să perceapă că implicarea Federației Ruse în rezolvarea problemelor de importanță majoră pentru menținerea stabilității în anumite regiuni sau mediului internațional, în general, este absolut indispensabilă.

Figura 15. După statistica mai sus enumerată am atașat și o imagine cu topul statelor cu cele mai mari rezerve de gaze naturale

De altfel, oficialii de la Kremlin au însușit mai multe metode de a se impune în

fata elitei politice internaționale, inclusiv prin oferirea unor alternative mai puțin acceptabile sau prin utilizarea unor instrumente interzise de practică internațională.

Indicatorii macroeconomici prezentați de către autorii studiului Rusia și lumea :anul 2010” arata o dependentă excesivă a economiei ruse în perioada crizei globale față de exportul de produse energetice, dar și o scădere a Produsului Intern Brut în prima jumătate a anului 2009 cu 10,4%.

Neparticiparea statului rus la lucrările Organizației Mondiale a Comerțului, adică negocierea deja de mai bine de 16 ani a aderentei Federației Ruse la această organizație internațională, a permis conducerii de la Moscova să adopte măsuri protecționiste în comerțul extern.

Acest "specific rusesc" nu a înregistrat succese majore în atingerea unor cifre impresionante pentru principalii indicatori economici, chiar dacă au fost majorate barierele tarifare și netarifare pentru produsele de proveniență rusă, care în consecință au dus la necesitatea suplimentarii acestor măsuri cu stimularea cererii interne.

O altă urmare a crizei profunde prin care trece economia rusă este și trecerea multor active din domeniul privat în cel de stat.

Administrarea acestora în maniera eficienta, împreună cu asanarea domeniul financiar, adică a sistemului bancar, prin eliminarea creditelor dubioase și a instituțiilor ce le oferă și crearea unor mecanisme de eliberare a băncilor de "activele dăunătoare" par să fie soluțiile optime pentru resuscitarea economiei rusești pe care guvernarea trebuie să le adopte.

Restabilirea prețului petrolului în anul 2009, adoptarea măsurilor necesare pentru oprirea celui de-al doilea val al crizei în domeniul bancar, încurajarea producătorului autohton și stimularea consumului intern au fost factorii care au contribuit la menținerea economiei ruse pe linia de plutire.

Aceste realități economice au permis actualei conduceri de la Moscova să își mențină același nivel de credibilitate în fata alegătorilor.

Deși mandatul de premier al lui Vladimir Putin s-a nimerit a fi în perioada recesiunii economice, crediblitatea acestuia în fata electoratului nu a suferit modificări majore, dimpotrivă a reușit să depășească nivelul de 50%, iar președintele în exercițiu, Dmitrii Medvedev, nu a reușit decât să se situeze în umbra fostului șef de stat.

Dacă Rusia va continua să obțină același nivel al indicatorilor macroeconomici până la sfârșitul mandatului actualului președinte de stat, atunci s-ar putea să asistăm la schimbarea actualului lider cu unul mai vechi la Moscova.

În ultima perioadă Moscova a fost destul de activă în elaborarea unor documente menite să-i pregătească reintrarea în forță în circuitul politic internațional.

Resetarea relațiilor ruso-americane, elaborarea și trimiterea către majoritatea actorilor occidentali a Tratatului de Securitate Europeană pentru acceptare, destinat construirii unei noi arhitecturi de securitate europeană, semnarea la Praga în luna aprilie 2010 a Tratatului de Dezarmare Nucleară START – II – sunt doar câteva dintre liniile de acțiune ale politicii externe ruse.

În conformitate cu textul Raportului "Rusia și lumea: 2010" politica externă rusă are cinci mari linii directoare de acțiune:

1.relația cu Statele Unite ale Americii,

2.Uniunea Europeană,

3.Asia de Est,

4.Orientul Apropiat

5.fostele state ex-sovietice, adică Vecinătatea Apropiată.

Ceea ce trebuie să apreciem la acest raport este structura lui, în care autorii acorda mai multă importanță domeniului economic, decât celui de politică externă.

O asemenea abordare este logica și necesară, deoarece fără o dezvoltare economică durabilă și sutinuta prin acțiuni concrete, interesele și obiectivele de politică externă ale unui stat nu pot fi materializate.

2.5.Conflictele energetice ruso-europene

Incidentele dintre Ucraina și Rusia din anii precedenți de pe piața gazelor naturale au scos în evidență faptul că Ucraina reprezintă placa turnantă în ceea ce privește securitatea energetică a UE (Fig.16 de mai jos).

Figura 16. Zona conflictelor Ruso-Europeana

Cele mai multe dintre conductele care aprovizionează Europa Occidentală sunt ramificații ale conductelor ce tranzitează teritoriul ucrainean, iar piața europeană este interdependentă cu aceste zone extra-comunitare.

Interesant este faptul că această interdependență s-a transformat în discurs într-o dependență cu sens unic, UE dependentă de Rusia, un lucru doar pe jumătate adevărat. 40 % din importul de gaze naturale al Europei este asigurat de către Gazprom.

Dar veniturile obținute de giganții ruși le sunt la fel de necesare acestora precum este nevoia de resurse energetice pentru Europa.

Veniturile sunt necesare pentru a asigura dezvoltarea economică și pe alte paliere, iar utilajele de exploatare, depozitele de stocare, precum și porțiuni importante din conductele de transport vor trebui retehnologizate dacă se dorește ca producția să poată crește constant.

O stagnare în producția de hidrocarburi ar fi egală cu o stagnare economică a Rusiei.

Cât privește relațiile comerciale ale Rusiei cu alte state, fie europene ori din spațiul asiatic, deși în creștere, sunt axate în principal pe furnizarea de hidrocarburi sau a produselor industriilor conexe, și sunt relativ timide comparativ cu pretențiile Rusiei.

“Intenția Moscovei de la bun început era să adâncească dependența energetică a Uniunii Europene față de Rusia.Din acest motiv,Kremlinul a refuzat să rartifice Carta Energetic și protocolul adițional cu privire la tranzit până ce nu vor fi amendate dispozițiile cu privire la livrările de energie pe durata disputelor și accesul nediscriminatoriu la conducte”.

Rusia este conștientă că are probleme grave în sectorul energetic și totuși își dorește monopolul total asupra rutelor de export către Europa.

Relațiile contraproductive între Rusia și UE prin diferite conflicte, atât energetice,politice și economice, nu face nimic altceva decât ca UE să își dorească să nu mai fie dependenta de Rusia, să își creeze stocuri strategice și să își diversifice sursele clasice de energie în paralel cu utilizarea resurselor alternative.

Fără a renunța la importurile de gaze și petrol din Rusia, UE în bloc sau individual, prin statele membre , a luat începând cu 2004, o serie de măsuri :

creșterea stocurilor strategice de petrol de la 90-120 zile de consum;

propunerea de creare a unor stocuri similare de gaze ( EU Green Paper 2006);

proiecte de dezvoltarea zăcămintelor din Marea Barent;

continuarea deschiderii cailor de transport pentru resursele din Marea Caspică ( BTE,operațională din 2006,Nabucco);

construcția și extinderea terminalelor ( Polonia,Franța,Spania);

și procurarea de tancuri petroliere ( Germania).

Rusia și-a considerat întotdeauna conductele drept bunuri strategice și nu a acceptat sale supună niciunui fel de concurență.

Potrivit Acordului UE cu Rusia, valabil până la sfârșitul anului 2007, orice companie locală sau străină care dorea să transporte gaz în Europa putea folosi conductele rusești doar dacă vindea gazul companiei Gazprom.

În multe cazuri, prețurile nu se situau la nivelul pieței internaționale, ci la cel al pieței interne ruse, piața puternic subvenționata de Guvernul rus.

Carta Energetică Europeană solicita Rusiei să permită și terților accesul la conductele sale. Parteneriatul UE cu Rusia vizează securitatea, energia, comerțul bilateral, controlul traficului aerian, precum și alte probleme politice și economice de interes comun.

Și de aici s-a generat conflicte de tot felul, din care amintesc cele mai recente:

a)Conflictul recent ruso-georgian

Uniunea Europeană a lansat oficial în 2013 o misiune de anchetă a cauzelor conflictului ruso-georgian din august 2012, care va fi condusă de elvețiana Heidi Tagliavini, reprezentant special al ONU în Georgia în perioada 2002-2006.

Potrivit aceleiași surse, scopul acestei misiuni va fi de a "ancheta cauzele și desfășurarea conflictului din Georgia".( implicate în mediere fiind și Franta și Germania)."Câmpul de investigare, atât geografic, cât și temporal, va fi suficient de mare pentru a determina totalitatea cauzelor posibile ", se arată în document.

Misiunea se bazează pe sprijinul Rusiei, a cărei bunăvoință va fi necesară pentru accesul la regiunile separatiste proruse Abhazia și Osetia de Sud, aflate la originea conflictului

b) Conflictul lucrării a îmbogățirii cu uraniu în Iran

Rusia amenința Uniunea Europeană că își va restrânge colaborarea dacă sancțiunile din parte UE asupra Iranului vor afecta cumva relațiile economice ale Rusiei cu aceștia.

De menționat, ca în anii anteriori,puterea de la Moscova a susținut sancțiunile date din partea ONU față de IRAN de a înceta lucrările la îmbogățire cu uraniu (fabricarea bombei nucleare).

2.6.Conductele rusești

Scopul aparițiilor conductelor sau diferitelor proiecte este de a asigura furnizarea neîntreruptă de țiței în țările UE din Europa Centrală și de Est fără ieșire la mare, care sunt actualmente dependente de rute de aprovizionare limitate, în cazul în care rutele convenționale suferă perturbări de durată.

Diversificarea surselor de petrol și rețelele de conducte interconectate sunt capabile să contribuie și la stoparea creșterii incidenței transportului naval de țiței, reducându-se astfel riscurile pentru mediu care pot fi create în zone deosebit de aglomerate și sensibile precum Marea Baltică și Bosfor.

Acest lucru se poate realiza în mare parte în cadrul infrastructurii existente, prin consolidarea interoperabilității rețelei de conducte din Europa Centrală și de Est, realizată cu ajutorul interconectării diferitelor sisteme și eliminării blocajelor de capacitate și/sau al permiterii inversării fluxului.

Figura 17.Trasee de gazoducturi si oleoducturi

Figura 18. in care sunt reprezentate coridoare privind petrolul si gazele,electricitatea in zona UE-Rusia

Lovitura Moscovei a ruinat speranțele europene de a-și diminua dependenta energetică de Rusia iar proiectul South Stream va pune serios sub semnul întrebării fezabilitatea proiectului Nabucco al Uniunii Europene de construire a unui gazoduct de transport al gazelor din zona Marii Caspice, trecând prin Turcia și tranzitând Bulgaria, România și Ungaria până în Austria.
Pe lângă toate aceste mutări pe „Marea tabla de Șah”, în 2006, Rusia a mai propusdezvoltarea coridoarelor internaționale de transport promovând proiectul “Est-Vest” cu ieșire la magistrala feroviară Transiberiana din Extremul Orient și mai departe în Europa.

Un al doilea proiect este coridorul internațional de transport – “Nord-Sud” care vizează traficul de mărfuri din Europa în Asia de Sud, care urmează, în următorii 5-10 ani, să crească 2 ori ca volum al schimburilor de mărfuri între țările Europei și Asiei.
Deschiderea coridorului “Nord-Sud”, pe traseul – Portul Mumbai (India), porturile iraniene din Golful Persic și cele de la Marea Caspică, portul rusesc Olea de lângă Astrahani, iar mai departe Sank-Petersburg va fi alternativă rusească convenabilă la căile existente de transport al mărfurilor respectiv calea maritimă tradițională din Asia în Europa prin Marea Mediterană și canalul Suez, care ia 35 de zile.

Figura 19. Cerințele în materie de capacitate de interconectare în 2020, în MW, scenariul de referință PRIMES

Situația conductelor ce transportă hidrocarburi dinspre Rusia către statele Europei Occidentale se prezintă în felul următor:

1) Conducta Drujba (conductă petrolieră) cu ramificațiile sale în interiorul UE;

2)Brotherhood și Soiuz (ambele conducte de gaze naturale);

3)Oleoductul Adria

4)Conducta Peninsula Yamal –Europa, Malnow (Germania)

5)Blue Stream

6)Consorțiul Conductei Caspice;

7)Conductele Baku – Groznâi – Novorossiysk și Baku – Mahacikala (Daghestan) – Novorossiysk (conducte petroliere)

Figura 20. Rezerve si productii mari de petrol zona Rusiei

2.6.1. Conducte de țiței

Figura 21.Rutele conductelor de petrol si gaz din Rusia

Nabucco este modalitatea prin care europenii și turcii pot să transfere gaz natural înspre UE lipsindu-se de aprobarea puterii ruse a gazului.

Este motivul pentru care Kremlinul și gigantul energetic Gazprom au considerat întotdeauna acest proiect drept absurd.

Gazprom s-a grăbit de altfel să pună mâna pe câteva din depozitele energetice din Marea Caspică.

Moscova a oprit în trecut alte conducte de țiței care legau estul de vest, cum ar fi marea conductă de petrol care leagă capitala azeră Baku de Ceyhan, port turc la Mediterana, trecând prin Georgia.

În același timp, a fost construit un fel de mini-Nabucco, un gazoduct care leagă Baku de Erzurum. O nouă legătură cu Grecia s-a stabilit în vestul Turciei.

Turcii au cerut angajamente pentru livrarea de gaze de la ruși în schimbul construcției de conducte de țiței din portul Samsun, pe sub Marea Neagră, la Ceyhan, sub Marea Mediterană.

Conducta este în construcție și ar trebui să degreveze strâmtoarea Bosfor, care este străbătută în fiecare zi de petroliere gigantice, care trec la câteva mile de Istambul.

Ceyhan ar deveni în aceste condiții cel mai important port petrolier din estul Mării Mediterane.

White Stream este un alt proiect care, ca si Nabucco, este menit sa diversifice sursele de gaz europene,fara sa depinda de reteaua de transport ruseasca.

Conducta va urma din Azerbaijan ruta conductei sud caucaziene din Baku, prin Tbilisi pana la portul Georgian Supsa.

Capacitatea initiala a conductei este proiectata la 8 miliarde metri cubi pe an din resursele campului gazeifer SHAH Deniz din Azerbaijan.

Printre avantajele White Stream se numara diversificarea optiunilor pentru piata europeana a gazului.

2.6.2 Sistemul de petrol Baltic 1 și 2

Rețeaua de conducte de țiței din Europa de Est (o extensie a conductei Drujba) a fost concepută și realizată în timpul Războiului Rece și, la vremea respectivă, nu era conectată prin intermediul vreunui sistem de conducte la rețeaua vestică.

Prin urmare, conexiunile dintre rețeaua de conducte a Europei de Vest și cea a Europei de Est sunt insuficiente și posibilitățile alternative de aprovizionare cu țiței și produse petroliere prin conductă dinspre statele membre occidentale către țările CEE sunt limitate.

În cazul unei întreruperi majore și de durată a aprovizionării prin intermediul sistemului Drujba (capacitatea actuală utilizată fiind de 64 milioane de tone an), aceste limitări ar conduce la o creștere semnificativă a traficului de tancuri petroliere în zona Mării Baltice, deja sensibilă din punct de vedere ecologic, în Marea Neagră și în zona extrem de aglomerată a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, conducând la creșterea riscurilor de accidente și deversări de petrol.

În cazul rafinăriei lituaniene Mažeikiai, furnizarea alternativă presupune transportul a aproximativ 5,5-9,5 milioane de tone/an prin Marea Baltică către terminalul petrolier lituanian Butinge.

La începutul anilor 1990, Lituania, ca și R. Moldova, era totalmente integrată în sistemul economic și energetic sovietic, iar multe dintre întreprinderile lituaniene erau anexe ale marilor întreprinderi sovietice și puțin corespundeau intereselor economice ale republicii.

Din acest considerent, chiar dacă politic și civilizațional Lituania s-a rupt de Rusia, din punctul de vedere al asigurării energetice ea a rămas în continuare conectată la resursele de petrol, gaz și electricitate ce vin din Federația Rusă.

În anul 2007, cu doi ani înainte de închiderea centralei atomice de la Ignalina, consumul de resurse energetice primare era de:

30,9% gaz natural,

29,2% petrol și produse petroliere,

26,1% energie nucleară,

11,2% energie indigenă și

2,6% cărbune și cocs.

Actualmente, 98,4% din petrol, 97,1% din gazul natural și 59,7% din electricitate vin din Federația Rusă, iar prețul plătit de Lituania pentru resurse este unul din cele mai înalte în UE. Dincolo de problemele economice pe care le cauzează această dependență, ea complică în mare parte natura relațiilor politice cu Rusia, atât din cauza orientării ostile, antiruse, a politicilor lituaniene, considerată a fi, alături de Polonia, „luptător al noului Război Rece”, cât și din cauza caracterului confruntațional al relațiilor dintre Occident și Rusia.

Rusia transportă gaze naturale către Europa prin trei căi principale.

Cea mai importantă dintre ele este sistemul de conducte Druzhba, care trece prin Ucraina. Cea de-a doua rută este gazoductul Yamal-Europa I și Northern Lights, care trec ambele prin Belarus înainte să se bifurce. Brațul de sud trece prin Ucraina, iar cel nordic trece prin Polonia și în cele din urmă ajunge în Germania.

Cel mai recent gazoduct spre Europa este Nord Stream, care leagă Rusia direct de Germania, cel mai mare client al său, prin Marea Baltică.

De ani de zile, Rusia s-a tot aflat în mijlocul unor dispute cu cele mai importante state prin care se realizează transportul de gaze, Ucraina și Belarus, iar aceste dispute au dus, de multe ori, la reduceri care au făcut ca furnizarea gazului rusesc către Europa să aibă de suferit.
Acestea l-au determinat pe președintele Vladimir Putin să declare pe data de 4 aprilie că Gazprom plănuiește să relanseze un proiect care ar putea deschide o nouă rută pentru exportul de gaze naturale către Europa.
Proiectul, numit Yamal-Europe II, ar urma să fie orientată spre Slovacia și ar scoate astfel din joc Ucraina și rolul ei în transportul european de gaze naturale. În orice caz, cu o capacitate de doar 15 miliarde de metri cubi, Yamal-II va fi mai degrabă o conductă mică, care nu va fi terminată mai devreme de 2019.

Astfel, în acest moment, anunțul lui Putin despre proiect pare mai mult o amenințare retorică îndreptată impotriva Ucrainei.

Figura 22. Conducte de petrol din zona Marii Baltice

2.7. Conductele de gaze existente

S-a tot vorbit despre : AGRI – gazoductul Azerbaijan–Georgia–România Interconnector, ce devenise un concurent pentru proiectele Nabucco, South Stream, White Stream, Trans Adriatic Pipeline și Interconnector Turcia-Grecia-Italia.

Dar acum voi ataca un alt subiect spinos si anume pentru Rusia, Ucraina este o captivă disperată.

Marele partener al Rusiei rămâne încă Turcia,iar gazele rusești vin în Turcia din două direcții:

prin conducta transbalcanică (așa-numitul coridor de vest) și

prin gazoductul Blue Stream.

Turcia este al doilea beneficiar al gazelor rusești ca pondere, după Germania.

Figura 23. Proiectul Blue Stream Figura 24.Mari proiecte energetice

Conducta “Blue Stream” completează coridorul pentru transportul gazelor din Rusia spre Turcia, trecând pe teritoriile Ucrainei, Republicii Moldova, României și Bulgariei.

Proiectul “Goluboi Potok-2”(“Blue stream”) este un proiect al Moscovei de contraatac, de neutralizare a proiectului energetic al UE-Nabucco.

Figura 25. Trasee Nabucco si AGRI

2.8.Conductele de gaze planificate

Rusia capăta o influență certa chiar în axul balcanic, țările slave Bulgaria și Serbia intrând în zona unor interese Gazprom, respectiv ale unei companii care a arăta deja (cazul Ucrainei) că folosește robinetul de gaz că pe o pedală de accelerație și frână în politica externă.

În același timp, conducta Nabucco are o utilitate directă în zona intereselor americane,scoțând statele caucaziene (Azerbaijan, Armenia și Kazahstan în principal) din dependența față de Rusia, care acum are monopolul asupra exporturilor de carbohidrați din zonă, controlând autoritar transportul.

Deschiderea Nabucco ar deveni astfel o pârghie în democratizarea regiunii, una în care exploatările de petrol au fost inițiate de familia Nobel și armeanul-anglo-turcul Gulbenian, asta în perioada de dinaintea sovietizării regiunii.

După cum este cunoscut, Nabucco vizează transportul de gaze naturale din zona Marii Caspice către Europa Centrală, prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria și Austria (acesta urmând să fie și traseul principal al conductei).

Gazoductul, care ar trebui să fie operațional cu primul sau tronson – dintre Turcia și Bulgaria – în 2012, ar avea o lungime de 3.300 km și ar trebui să transporteaproximativ 31 miliarde metri cubi de gaze naturale anual.

Decizia finală asupra construcției lui Nabucco trebuia luată în 2008.

În plus, au apărut deja dificultăți financiare legate de finanțarea proiectului încă înainte de demararea construcției efective a primului tronson au apărut dificultăți politice – între Rusia și UE – după conflictul din Caucazul de Sud.

Proiectul gazoductului Nabucco urmărește aducerea gazului de la Marea Caspică până la Viena.

Azerbaidjanul este considerat cel mai probabil furnizor al gazului, în timp ce, în viitor, acesta este posibil să fie adus și din Orientul Mijlociu. Gazul ar urma să fie livrat prin Turcia, Bulgaria, România și Ungaria.

Figura 26.Proiectul Nabucco-traseul conductei

Lansarea gazoductului este programată pentru 2013, dar construirea acestuia nu este foarte certa.

Gazoductul, cu o lungime de 3.300 de kilometri, are nevoie de o derogare din partea autorităților antitrust ale UE și de un acord între guvernele țărilor pe teritoriul cărora vă trece conducta.

Din consorțiul Nabucco fac parte Austria (OMV), Ungaria, (MOL), România (Transgaz), Bulgaria (Bulgargaz) și Turcia (Botaș), cărora li s-a adăugat la începutul lunii februarie 2008 și compania germană RWE, numărul doi în sectorul energetic german, ĩnsă tentativa Franței de a se alătura ca al șaptelea partener a fost respinsă de consorțiu.

Proiectul Nabucco este susținut de Statele Unite ale Americii, pentru care proiectul este la fel de important așa cum a fost oleoductul Gazoductul Baku-Ceyhan în anii ’90.

Conducta de petrol dintre Azerbaidjan și Turcia a adus petrol din Marea Caspică până în zona Mediteranei, ocolind Rusia.

Conducta Nabucco, al cărei proiect a fost lansat în 2002, va avea o lungime de 3.300 de kilometri, iar lucrările de construcție ar trebui să înceapă în 2009 și să fie definitivate în 2012.

La începutul acestui an, consorțiul care se ocupa de construcția gazoductului Nabucco a cerut Băncii Europene de Investiții (BEI) să sprijine finanțarea proiectului, însă instituția are nevoie de mai multe informații înainte de a lua o decizie, a declarat președintele BEI, Philippe Maystadt.

Oficialul a precizat că BEI vafinanta proiectul doar dacă este viabil.

Într-o alocuțiune susținută în cadrul summitului dedicat proiectului Nabucco de la Budapesta, prim-ministrul ceh și, totodată, actualul președinte al UE,Mirek Topolanek, a declarat pe 27 ianuarie 2012 că planurile rusești de construire a gazoductelor South Stream și North Stream urmăresc menținerea dependentei europene de gazul rusesc și amenința proiectul Nabucco:

“Aceste trasee ale gazoductelor ocolesc Ucraina și Europa Centrală, în timp ce mențin o mare dependență a Uniunii Europene de Rusia. Aceasta reprezintă o amenințare directă a proiectului Nabucco”.

Pe de altă parte, Topolanek a spus că Nabucco “un este un proiect anti-Rusia”și a accentuat că a discutat cu Vladimir Putin, care l-a asigurat că Federatia Rusă nu se opune proiectului Nabucco.

Oficialul ceh s-a arătat optimist în legătură cu șansele gazoductului Nabucco de a deveni realitate în viitorul apropiat: “Putem acum să îl numim un proces Nabucco, și nu un proiect Nabucco”.

Un înalt reprezentant al Executivului european a declarat că South Stream nu reprezintă o alternativă la aprovizionarea din Rusia, ci un canal suplimentar necesar de aprovizionare.

În replică, un Ĩnalt reprezentant rus și-a exprimat îndoială referitoare la fezabilitatea gazoductului prioritar European: „Nabucco ar putea reprezenta un monument al mărilor ambiții și acțiuni, dar care totuși nu este bine gândit”, a declarat prim-viceprim-ministrul rus Viktor Zubkov, de asemenea președinte al Consiliului Director al Gazprom.

Gazoductul South Stream vizează construcția unei conducte cu o lungime de 900 de kilometri, ce va traversa Marea Neagră, de la Beregovaia (Federația Rusă), până la Varna, în Bulgaria, ocolind Turcia.

Aici, South Stream s-ar bifurca în două ramuri:

a)una sudică – ce ar trece prin Grecia și ar ajunge ĩn Italia,

b)și una nordică ce ar trece prin Serbia si Ungaria și ar ajunge în Austria.

Figura 27.Conducte de petrol din Sud-Estul Europei

Acolo, Gazprom creează un important centru de depozitare și transmisie a gazelor pentru Europa, în apropiere de Viena.

Până în toamna lui 2008,câțiva dintre participanții la Nabucco (Bulgaria, Ungaria și Austria) și-au manifestat interesul de a participa la South Stream, ceea ce pare să dinamizeze construcția acesteia.

South Stream ocolește Turcia și Ucraina. Un gazoduct prin Romania- Ungaria și Austria, unde să se unească direct cu sistemul european de transport al gazelor, este mai scurt și, în consecință, cu costuri mai mici și mai rapid de construit.

Pentru alimentarea Bulgariei și Serbiei ar putea fi construite„bretele” din conductă principală.

O ramură pornită din conductă principală doar pentru a alimenta România nu este fezabila pentru țara noastră: deja suntem aprovizionați pe la Isaccea și Satu-Mare cu gaze rusești.

Singurul motiv pentru care poate fi preferata Romaniape traseul de transport al gazelor naturale rusești către Europa este legat de scoaterea Ucrainei de pe acest traseu.

South Stream este numele unui proiect care prevede construirea unei conducte de gaze naturale din Rusia către Italia și Austria.

Gazoductul va avea o lungime de 900 kilometri pe sub Marea Neagră, între Rusia și Bulgaria, unde se va ramifica o dată către nord-vest spre Austria, apoi către sud, spre Grecia și Italia. Capacitatea maximă a conductei este similară cu cea a Nabucco, de 31 miliarde de metri cubi- cu posibilitatea creșterii capacitații la 63 miliarde de metri cubi ulterior.

Demararea ei este prevăzută pentru 2015 potrivit presei ruse (inițial era vorba de 2013), iar costul estimat este între 10 și 15 miliarde de Euro.

Desigur, gazoductul va fi dotat cu numărul necesar de stații de comprimare (trei doar în Bulgaria) și cu depozite pentru stocarea gazului.

Costul întregului proiect este estimat, la momentul actual, la 15,5 miliarde de euro.

Acționari ai companiei care operează tronsonul maritim al gazoductului – South Stream Transport AG –sunt :

Gazprom (Rusia, 50%),

ENI (Italia, 20%),

Wintershall (Germania, 15%) și

EdF (Franța, 15%).

Pentru realizarea tronsonului terestru european al proiectului au fost semnate acorduri interguvernamentale cu Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia, Slovenia, Croația și Austria.

Nord Stream este o conductă de gaze naturale din Rusia către Germania.

Proiectul conductei de gaze naturale Nord Stream (NSGP) scoate în evidență tensiunea actuală din relațiile dintre UE și Rusia, subliniind problema înțelegerilor bilaterale care subminează o abordare comună a UE față de Rusia.

În 2004, Rusia și-a asigurat sprijinul Germaniei pentru proiectul de conductă, iar în septembrie 2005 partenerii au semnat un acord în prezența președintelui Vladimir Putin și a cancelarului Gerhard Schröder.

Din anul 2000, Nord Stream a fost inclusă în Orientările TEN (confirmate în 2006) și, în acest sens, reprezintă o contribuție la o politică energetic europeană comună.
Compania Nord Stream, cu sediul social și sediul operațional în Elveția, a fost înființată în scopul derulării proiectului, în cooperare cu compania de stat rusă Gazprom, care deține o majoritate de 51% din acțiuni, acționarii minoritari fiind două companii energetice germane (Wintershall și E.oN Ruhrgas) și o companie olandeză (N.V. Nederlanse Gasunie).

Figura 28. Conducta Nord Steam

Nord Stream leagă portul rusesc Vyborg de portul german Greifswald, pe o distanță de 1.200 de kilometri, pe sub Marea Baltică.

Conducta va intra în funcțiune în anul 2011 și va avea o capacitate anuală de 27,5 miliarde de metri cubi, iar a doua conductă, paralelă cu prima, care va fi gata până în 2012, va permite dublarea cantităților transportate, la 55 miliarde de metri cubi.

Proiectul este gestionat de societatea Nord Stream înregistrată în Elveția și deținută în proporție de 51% de Gazprom.

Mai dețin participații companiile germane Wintershall Holdings și E.ON Ruhrgas (câte 20%) și societatea olandeză Gasunie (9%). În proiect ar putea fi cooptată și compania franceză GDF Suez.

Mai multe țări, printre care Estonia, Polonia, Suedia și Finlanda sunt ostile proiectului, considerând că acesta prezintă riscuri de mediu. Polonia se teme că va pierde profiturile pe care le obține din tranzitul gazului rusesc.Conducta a fost inaugurată la data de 6 septembrie 2011.

Gazprom intenționează să construiască alte două tronsoane ale gazoductului Nord Stream pe fundul Mării Baltice.

Dacă toate aceste proiecte vor fi realizate, peste 6 ani, Rusia va avea puternice capacități de pompare spre Europa, a unei cantități de circa 360 de miliarde de metri cubi pe an, în condițiile în care, astăzi, Rusia livrează în această direcție doar 150 de miliarde, iar partenerii europeni încearcă în toate modurile să-și reducă dependența față de gazul rusesc.

În ceea ce privește consumul total de gaz în Europa și Turcia, acesta este puțin peste 500 de miliarde metri cubi pe an, majorându-se, în medie, cu 1-2% pe an, precizează Utro.

În plus, perioada prețurilor mici la bursă nu va ține veșnic, iar consumatorii vor conștientiza că proliferarea afacerilor la prețuri spot nu va aduce stabilitate.

De exemplu, în lunile de iarnă prețurile la gazul lichefiat în UE crește, uneori, de două ori, depășindu-le pe cele ale Gazprom, atunci când gazul prin conducte este livrat consecvent, la preț fix.

În general, factorul stabilității livrărilor de combustibili joacă un rol foarte mare în energetică. De aceea, nu este de mirare că, deja, la ora actuală, au fost contractate două treimi din volumul livrărilor prin South Stream.

În finalul acestui capitol am ajuns la concluzia că :

“Erdogan și Putin au discutat mai întâi între patru ochi peste două ore, după care dialogul a continuat cu participarea delegațiilor. A venit apoi și Silvio Berlusconi la discuții.

În final, premierul rus a fost primit de președintele turc Abdullah Gul.

În total, Rusia și Turcia au semnat cu acest prilej 16 acorduri.

Pe cele mai importante și-au pus semnăturile înșiși premierii.

South Stream (Iujnii Potok) și Blue Stream-2 (Goluboi Potok-2) au figurat pe primul loc. Demnitarul rus a precizat că acordul de principiu al Turciei pentru South Stream “este important, atât din punct de vedere politic, cât și economic”. Erdogan a evitat să menționeze în protocol participarea directă a Turciei la acest proiect pentru a nu supăra Uniunea Europeană. Blue Stream-2 va trece prin Italia-Grecia-Turcia, până în Israel. Nu se cunoaște costul total al acestui proiect.

Conducta petroliferă Samsun-Ceyhan nu mai este în faza de proiect. Lucrările au început în 2007, iar în 2011 se vor finaliza.

Cum va ajunge petrolul rusesc pe piețele Turciei se va stabili ulterior, dar sigur se va construi o conductă pe sub strâmtoarea Bosfor-Dardanele.

Berlusconi a ținut să menționeze că el a insistat foarte mult pentru realizarea acestor proiecte care vor asigura “securitatea energetică a Europei”.

Turcia este pe locul al cincilea printre partenerii comerciali ai Federației Ruse.

Dacă în 2004, schimbul de mărfuri dintre cele două state era echivalent cu 11 miliarde de dolari, în 2008, a ajuns la 40 de miliarde de dolari.

Exportul Rusiei în Turcia este de 27,7 miliarde de dolari, iar importurile Rusiei din Turcia au ajuns la doar 6,1 miliarde de dolari”.

Să nu uit să menționez faptul că Rusia mai dezvoltă alte două mari conducte:

EAST Siberia Pacific Oil Pipeline (ESPO) ;

Și gazoductul Altai.

Conducta ESPO va avea o capacitatea de 80 de milioane de tone de petrol anual,din aceste nevoi,Rusia poate acoperi doar jumătate prin resursele sale din Siberia Centrală.Conducta Altai este proiectată cu o capacitate de 30-40 miliarde de metri cubi annual transportând gaz din exploatarea Yamal către provincia Xinjiang în nord-vestul Chinei.

Capitolul 3.

Relațiile UE-Rusia în domeniul energetic

Relațiile dintre UE și Rusia nu se limitează doar la comerț și energie.

Începând din 1991, UE i-a acordat Rusiei asistență financiară în valoare de aproximativ 2,8 miliarde de euro. Pe măsură ce economia rusă s-a dezvoltat, UE s-a reorientat către cofinanțarea unor proiecte din patru domenii de cooperare:

economie și comerț – stimulează investițiile și schimburile comerciale prin asigurarea unei mai mari compatibilități între sistemele economice și de reglementare;

libertate, securitate și justiție – vizează justiția și afacerile interne, statul de drept și drepturile omului în Rusia;

securitate externă – vizează gestionarea crizelor, neproliferarea armelor nucleare și de altă natură și cooperarea bilaterală și global;

cercetare și educație – susțin cooperarea în materie de inovare și cultură

În prezent, cooperarea dintre UE și Rusia se face în baza unui acord din 1997. Negocierile privind un nou tratat sunt în curs de desfășurare.

Acesta ar urma să consolideze cooperarea în domeniul comerțului, al investițiilor și al energiei.

De asemenea, negocierile vizează posibilitatea eliminării vizelor și sprijinul UE cu privire la solicitarea de aderare a Rusiei la Organizația Mondială a Comerțului.

3.1. Cadrul legal al relațiilor dintre UE și Rusia

Relațiile între UE și Rusia, dupa ce am studiat din lucrarile marilor specialisti, cunosc, în evoluția lor, trei etape esențiale.

Într-o anumită măsură, fiecare etapă a evoluției relațiilor UE- Rusia a avut,are și va avea un impact specific asupra înfăptuirii securității europene.

Prima etapă începe în 1991 când emergența unei Rusii noi, a cărei imagine nu

ar avea decât foarte puțină legătură cu fosta Uniune Sovietică, nu putea lăsa indiferentă Uniunea Europeană (UE), angajată în epoca unei faze de integrare

substanțială, prin negocieri și intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. UE lansează foarte devreme programul de asistență TACIS ((Technical Assistance for the Commonwealth of Independent States) și în 1991 înființează la Moscova un birou de reprezentare.

A doua etapă semnificativă a relațiilor între UE și Rusia o constituie semnarea, în 1994, a Acordului de Parteneriat și Cooperare la Summit-ul European din Corfu.

Practic, acest Acord va intra în vigoare în decembrie 1997 prin ratificarea

sa de către Parlamentul Federației Ruse și avea o durată de 10 ani.

Acest Tratat dă un nou avânt dialogului politic și încadrează relațiile dintre cele două entități – UE și Rusia– într-un parteneriat echitabil.

În fața incertitudinilor politice și economice din Rusia anului 1998 (criza financiară) și din 1999 (succesiunea lui Boris Elțîn), UE caută să fixeze și stabilizeze liniile de cooperare pentru viitor.

În acest scop, se adoptă Strategia comună a UE pentru Rusia în iunie 1992 care viza întărirea relațiilor dintre Rusia și Uniunea Europeană pe baza unui parteneriat strategic.

Totuși, acest instrument nu a avut urmările așteptate de către cei implicați. Rusia a răspuns acestei inițiative a UE câteva luni mai târziu.

Se caută concilierea ambițiilor afirmate în aceste două documente, prin stabilirea, la Summit-ul de la Sankt Petersburg (in mai 2003) a patru mari spații comune de cooperare, în domeniile:

economic;

justiției și afacerilor interne;

securității externe;

cercetării, educației și culturii.

A treia etapă a relațiilor între UE și Rusia este cea actuală care începe din 2007 și se continuă în zilele noastre.

Această etapă este puternic marcată de extinderea UE spre Est, fapt ce deschide o nouă eră între Uniunea Europeană și Rusia, ce pare că necesită punerea în operă a noi mecanisme de cooperare.

Ansamblul instrumentelor de asistență dezvoltată din cursul deceniului 1990 până la debutul anilor 2000, ce trebuiau să permită integrarea țărilor candidate și să facă această lărgire acceptabilă pentru Rusia nu mai corespunde pe deplin cu relațiile între UE și Rusia,așa cum au evoluat ele între timp.

TACIS, de exemplu, nu mai este suficient și a fost înlocuit cu un program mult mai ambițios, un „instrument european de parteneriat și de vecinătate” care își propune să ofere cadrul de îndeplinire a foilor de parcurs elaborate pentru fiecare spațiu comun de cooperare.

Astăzi, Rusia este un partener vecin cu UE lărgită.

Configurația geografică și geopolitică s-a schimbat.Uniunea Europeană perturbată prin punerea în discuție a Tratatului constituțional, se află la un stadiu critic al istoriei sale.

Ea este un gigant economic, și, prin urmare nu poate rămâne un pitic politic. De aceea, UE trebuie să-și asume responsabilități mai mari pe scena internațională.

În acest scop, o relație mai solidă cu această putere în devenire care este Rusia facilitează progresele politice ale Uniunii Europene, inclusive în Planul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC). Este posibil ca o

apropiere în acest domeniu de Rusia ar forța UE la mai multă coerență și eforturi constructive, accelerând înfăptuirea unei politici externe efective. Rusia actuală, în ceea ce o privește, înțelege destul de bine că o parte din viitorul său se va juca, de asemenea, în cadrul unei relații reînnoite cu UE. Se simte, deci, nevoia stabilirii unui nou parteneriat între Rusia și UE.

În prezent, cele două părți sunt în expectativă.

Principala dificultate a unei relații fondate pe ideea unui nou parteneriat

strategic ține de locul rezervat Rusiei de către UE.

Într-adevăr, relația între UE și Rusia este marcată de o profundă asimetrie. Astfel, în timp ce Uniunea Europeană vorbește de o apropiere sau de o convergență a normelor, mai ales în domeniul economic, în realitate, pare a fi vorba de un proces de aliniere a legislației ruse cu cea a UE.

În același fel, cooperarea în materie de justiție și afaceri interne constă mai ales pentru Uniunea Europeană să ceară Rusiei să ratifice instrumentele internaționale la care ea este parte. Dacă pentru țările candidate la aderare UE vine cu oferte tentante în ceea ce privește accesul la vasta piață și la finanțările europene pentru Rusia nu se aplică acest model.

În acest context, nu este de mirare că Rusia își exprimă insatisfacția în privința actualului model de relații cu Uniunea Europeană și revendică un parteneriat fondat pe egalitate între cele două.

Pe de altă parte, Rusia dorește să fie asociată la luarea deciziei în sânul Uniunii Europene.

Astfel, în cadrul negocierilor privind conținutul noului acord care ar trebui

să succeadă acordului de parteneriat semnat în 1994, autoritățile rusești au propus o nouă arhitectură a segmentului instituțional ce ar consta în asocierea reprezentanților săi la diferitele niveluri de decizie ale Consiliului (comitete de experți, COREPER și consiliu).

Această cerere a Rusiei privește în special Politica Europeană de Securitate

și Apărare, și ea se explică prin voința Moscovei de a contrabalansa influența SUA.

Totuși, deși UE are relații privilegiate cu Rusia, aceasta nu va răspunde pozitiv

solicitării rusești. Dreptul de decizie în UE îl au numai statele membre nu și terțe țări din afara acestei organizații interguvernamentale.

La rândul lor, statele membre UE ar dori în ceea ce le privește să permită emergența unui actor democratic și stabil –Rusia – sursă de beneficii mutuale. Fără îndoială pozițiile nu sunt atât de tranșante.

Analiza relațiilor actuale între UE și Rusia scoate în evidență o apropiere a

Moscovei, mai degrabă bazată pe realism de relațiile internaționale, ce urmărește

gestionarea mai bună a raporturilor de forță mondiale în inima unui joc al influenței cu sumă nulă, pe de o parte, și o abordare mai liberală a europenilor care tind să privilegieze cooperarea, ca vector de progres comun, pe de altă parte. Totuși, se pare că aceste problematici complică convergențele punctelor de vedere europene-ruse și că cele două entități au mult de lucru până vor ajunge la un acord viabil.

În esență, divergențele dintre UE și Rusia se referă la patru domenii.

Mai întâi,este vorba de domeniul energetic, înainte considerat ca un catalizator al parteneriatului strategic. Deja, înaintea ultimei crize ruso-ucrainene a gazului, el era obiectul unei lupte încrâncenate și durabile. Investitorii europeni sunt interesați de accesul pe piața rusească în amonte care este totuși, în marea sa majoritate, închisă străinilor, excepție pentru anumite acorduri ad-hoc negociate individual.

De partealor, întreprinderile rusești doresc să acceadă pe piețele europene de distribuție în aval,dar ele fac față atât rezistenței monopolurilor locale care, se înțelege nu vor să-și diminueze profiturile, și cu ansamblul actorilor europeni preocupați de faptul că întreprinderile străine putând beneficia de resursele din statele respective ar putea pe nedrept să profite de deschiderea totală a piețelor europene.

Rusia dispune de un cvasi-monopol asupra tranzitului resurselor energetice din Asia Centrală și refuză să ratifice protocolul de tranzit anexat la Carta europeană a energiei care ar facilita accesul Europei la această regiune. Este de reținut că sistemul ucrainean de transport al gazului este singurul din regiune care să nu fie controlat de monopolul gazului Gazprom, ceea ce constituie un element important în ecuația globală.

Totuși, mai important este poate faptul că Europa nu se mai gândește că Rusia,

cu stagnarea producției sale petroliere și de gaz, va rămâne un furnizor fiabil pe termen lung.

„Conflictele” dintre Rusia și statele de tranzit asociate la o insuficientă investiție în amonte în raport cu cererea crescândă suscită preocupări privind

aprovizionarea viitoare. Ținând seama de aceste preocupări, Europa nu are altă

alegere decât să-și diversifice aprovizionarea ceea ce nu poate decât să accentueze divergențele.

Concurența între proiectul Nabucco, susținut de UE, și proiectele North

Stream și South Stream (în Marea Baltică și Marea Neagră), susținute de Rusia, ar putea, în anumite circumstanțe, să se transforme într-un veritabil impas cu implicații politice.

În al doilea rând, UE și Rusia nu pot să găsească un acord asupra viitorulu

lor de vecinătate comună. Dacă UE nu dorește aparent să provoace Rusia prin

acțiunile sale la est de frontierele posterioare lărgirii din 2004-2007 ale UE, ea nu are altă alegere decât să-și sporească, și nu să-și diminueze, activitatea în această regiune.

UE trebuie să realizeze că, fără o veritabilă transformare a regiunii și fără integrarea sa progresivă de facto în spațiul economic și chiar juridic european, ea nu va fi în măsură să depășească prăpastia existentă în termeni de bogăție și să facă față la multiplele provocări legate de „soft security”.

În paralel, UE nu poate să accepte ideea unei sfere de influență.

UE și Rusia răspund diferit preocupărilor de securitate.

În timp ce UE apelează la instrumente diplomatice și politice (soft security), Rusia este adepta „hard security”.

UE a susținut reformele în Ucraina, care demonstrează puternicele aspirații

europene. Ea a chemat la liberalizarea regimului din Belarus. De asemenea, a

adoptat o serie de inițiative regionale, cea mai recentă fiind Parteneriatul estic care este suficient de radical pentru ca Rusia să nu participe la el și să rămână la distanță. Dacă Rusia va vedea în aceste inițiative o amenințare pentru ea, atunci va adopta o serie de măsuri de contracarare a lor.

În al treilea rând, în loc de a evolua pe calea unui spațiu comun de securitate

externă, Rusia și Europa continuă să aibă dispute pe principalele chestiuni de

actualitate legate de securitatea europeană. Problema Kosovo constituie un

important punct de divergență. SUA și majoritatea statelor membre ale UE, din lipsă de argumente convingătoare pentru a înfrunta opoziția Rusiei privind independența Kosovo, ignoră protestele Moscovei și consideră situația ca un fapt împlinit, ca un ecou al deciziei Rusiei de a recunoaște independența Osetiei de Sud și a Abhaziei.

Acțiunile unilaterale mai curând decât cel concertate au devenit o nouă normă.

O inițiativă rusească vizând renegocierea arhitecturii de securitate europeană,

chiar dacă ea nu a fost primită negativ, ar putea, de asemenea, să devină o chestiune conflictuală. Europa nu înțelege pe deplin motivele acestei inițiative.

În fine, relația UE-Rusia se caracterizează, de asemenea, acum, printr-un

anumit număr de divergențe între Rusia și unele țări din UE. Este inevitabil că

aceste conflicte bilaterale se înscriu și se vor înscrie, în agenda comună, căci statele membre ale UE dispun de acum înainte de toate instrumentele instituționale pentru ca ele să fie astfel.

Totuși, dacă în primii ani posteriori lărgirii, aceasta a privit în esență noile state membre, alte conflicte bilaterale au apărut de curând.

Astfel, restricțiile privind exporturile de lemn rusesc, ce atinge sever industria finlandeză, au devenit un subiect de preocupare pentru responsabili Comisiei Europene.

Toate aceste raporturi oarecum tensionate se reflectă direct asupra demersurilor concrete de înfăptuire a securității europene.

În opinia mea, evoluția relațiilor dintre UE și Rusia reprezinta un indicator esențial al implicațiilor raporturilor dintre cele două entități – UE și Rusia– asupra arhitecturii securității europene.

3.2. Rolul industriei energetice in cadrul relatiilor UE-Rusia

Reprezentantul puterii rusești,Putin,afirma că “resursele naturale nu vor reprezenta doar baza materială a dezvoltării economice a Rusiei,ci și baza pe care tara își va reconstrui puterea pe care a deținut-o odinioară.”

Potrivit BP Statistical Review of World Energy 2007, rezervele de gaze naturale confirmate în Rusia se situează la cca 47,65 trilioane de m, ceea ce reprezintă 26,3% din rezervele mondiale (în Strategia energetică oficială a Federației Ruse, resursele prognozate de gaze sunt estimate la cca 127trilioane irf).

Rusia este cel mai mare producător (612,1 miliarde m în 2006, adică 21,3% din producția globală) și exportator de gaze naturale la nivel mondial (151,46 miliarde m3 în anul 2006).

Conform Gazprom Annual Report 2006, compania a produs 84,7% din producția totală de gaze naturale realizată anul trecut în Rusia.

Cea mai importantă piață externă a Gazprom este Europa Occidentală (unde a vândut 161,5 miliarde m3 de gaze în anul 2006), fiind urmată de Comunitatea Statelor Independente (CSI) și Statele Baltice (unde a vândut 101 miliarde irf de gaze în 2006).

Dacă ar fi să privim cererea de pe piața lor internă, oficialitățile ruse asigură că nu există motive de neliniște. Guvernul de la Moscova a dat în cele din urmă curs cerințelor instituțiilor financiare internaționale de a pune capăt subsidiilor interne la energie, aprobând un program de aducere treptată a prețurilor gazelor naturale la nivelul celor de pe piața internațională.

Astfel, după 2011 piața internă rusă va fi la fel de atractivă ca și cea externă în termeni de profitabilitate. însă, conform „Strategiei energetice a Rusiei pe perioada până în 2020", Rusia planifică să acopere cererea internă de energie mărind participarea hidroenergiei, a energiei nucleare și a cărbunelui în consumul total.

În perioada următoare Rusia va învești masiv în construcția de hidrocentrale la Est de Urali și în construcția de noi centrale atomice (se presupune că de la 8, câte are în prezent, numărul acestora vă ajunge la 40).

Astfel mult mai mult gaz va fi disponibil pentru export. „Vom folosi gazul (ca sursă primară de energie – n.n.) doar atunci când nu vom avea încotro", spunea consilierul special pentru economie al președintelui Vladimir Putin, Igor Șuvalov, în cadrul unei conferințe comune cu Gerhard Schroder, susținută la Berlin, în ianuarie 2007.

Astfel,Rusia, desi poseda numeroase resurse si in cantitati importante are nevoie de UE spre care circula principalele sale conducte energetice , parteneriatul cu Europa nu este doar unul centrat pe energie ,ci unul bazat pe mai multe aspect,investitiile Uniunii Europene fiind considerabile si necesare

3.3. Problemele în relațiile energetice dintre UE și Rusia

Relația dintre UE și Rusia trece printr-un moment dificil la ora actuală, de redefinire chiar, am putea spune. Există multe neînțelegeri și un nivel ridicat de neîncredere reciprocă.

Comisarul European pentru comerț Peter Mandelson a diagnosticat cu o precizie chirurgicală stadiul actual al relației ruso-europene atunci când afirma că „fiecare o suspectează pe cealaltă de standarde duble. Amândouă cred că celălalt folosește arma energetică pe post de instrument politic.

Nici una nu crede că se bucură de respectul și bunăvoința din partea opusă la care ar fi normal să se aștepte".

Există o gelozie pe resursele naționale care face ca orice partener străin în proiecte să fie privit cu reticență ,mai ales că în primii ani ai democratizării statul rus a semnat numeroase contracte extreme de dezavantajoase.

Rusia ,în calea intereselor energetic, încearcă să riposteze fie prin construirea de rețele alternative care să ocolească zonele cu probleme,fie prin găsirea de mijloace care să supună orice nemulțumiri.

Problema rutelor ocolitoare pare să devină singura alternative a Rusiei în condițiile în care fosta sa sfera de influența devine populată cu regimuri ostile.

Dependența de importul de energie este una din principalele probleme a Uniunii Europene.

Oficialii UE sunt îngrijorați de creșterea dependenței energetic (petrol și gaze naturale), care azi acoperă aproximativ 30% de import de energie din Rusia și acest procent poate crește pe termen mediu, ajungând, după unele estimări, la nivelul de 70%.

Rusia este cel mai important furnizor de gaze naturale în UE. Interesele economice rusești în UE țin de zona comerțului liber, care ar putea în viitor contribui la consolidarea unei piețe comune.Rusia tinde să dezvolte relațiile de parteneriat cu UE în domeniul energetic, pentru care, a accelerat procesul de asimilare a acquis-ului comunitar.

Obiectivul politicii energetice europeneeste de a se apropia cât mai eficient de piața resurselor energetice ruse.

Dar la fel de importantă pentru UE devine cooperarea economică cu statele transportatoare de resurse energetice rusești,cum ar fi, Ucraina și Belarus.

Dezvoltarea politicii de import al petrolului și gazului natural din Federația Rusă este obiectivul viabil și de lungă durată al UE.

La începutul anilor '70, SUA visa să devină independenta energetic, adică să ajungă să își asigure întreg necesarul de energie din resurse interne și să nu mai apeleze, în consecință, la importuri de petrol sau gaze naturale.

Treaba asta se întâmplă în contextul scumpirii masive a țițeiului de către statele OPEC, în urma războiului Yom Kippur din 1973.

Ulterior însă, visul a fost abandonat,americanii și-au dat seama că mai presantă decât independenta energetică este securitatea energetică, înțeleasă că asigurarea accesului la surse de energie fiabile, acceptabile ca preț, ferite de riscuri politice și care să poată fi implementate rapid și ușor. Totuși, pe fondul producțiilor record de gaze naturale din ultimii ani, care au scutit SUA de importuri costisitoare, ideea independenței energetice a revenit în atenție (unii specialiști spun chiar că această independentă ar putea deveni realitate prin 2030).

În prezent, Uniunea Europeană importa 73% din necesarul sau de petrol și 44% din necesarul sau de gaze naturale, deci nici vorbă de independență energetică. Mai mult chiar, nici nu se întrevede vreo îmbunătățire a situației, în special în ceea ce privește importurile de gaz, domeniu în care Rusia deține o poziție de forță, ca principal furnizor (ea asigură 25% din necesarul țărilor UE).
Statele Uniunii Europene, în marea lor majoritate, depind energetic de Rusia – unele dintre ele în totalitate (Slovacia, Finlanda sau Țările Baltice) – iar Rusia, conștientă de acest lucru, își permite ca din când în când să profite de conjunctura și să amenințe cu închiderea robinetului pentru a-și atinge diverse obiective politice. Din acest motiv, se poate spune ca dependentă se transformă într-o adevărată vulnerabilitate. Doar că această vulnerabilitate este una autoindusă, din moment ce UE nu negociază că o singură entitate, că o „Europă unită” care urmărește să-și asigure securitatea energetică per ansamblu, ci fragmentat.

În cadrul ei există numeroase state membre care „trădează” și care negociază pe cont propriu contracte de import pe termen lung cu Gazprom, rezultatul fiind o Uniune Europeană care în relația ei cu Moscova nu vorbește pe o singură voce.

Opțiunea respectivelor state „trădătoare”, care este motivată exclusiv de interese naționale, îi oferă astfel Rusiei posibilitatea să erodeze securitatea energetică a Europei, printr-o strategie eficientă de tipul „divide et impera”.

De aceea mulți analiști spun că orice negociere între UE și Rusia cu impact asupra domeniului energetic ar trebui să pornească de la o premisă simplă, aceea că securitatea energetică a Uniunii este indivizibila.

Practic, asta ar presupune că orice aranjament energetic între un stat membru al Uniunii și un stat terț să nu poată fi demarat decât după o examinare atentă a impactului și a consecințelor asupra securității energetice europene per ansamblu.

Dacă s-ar întâmpla asta, Rusia ar vinde nu unor piețe naționale, ci unei piețe unice europene, ceea ce ar constitui o situație foarte avantajoasă pentru țările UE – în cazul în care una dintre ele s-ar confrunta cu un șoc energetic, ar putea să primească imediat o parte din rezervele disponibile.

Rusia n-ar mai încheia astfel contracte separate, ci un singur contract cu UE, și chiar ar fi obligată să facă lucrul acesta, deoarece nu și-ar permite să-și piardă al doilea mare client al său, după spațiul CSI.

Plus că mare parte din infrastructura energetică a Rusiei este orientată spre Europa și, în consecință, orice deteriorare a relației cu UE ar duce la inutilitatea acestei infrastructuri. Există, deci, și o vulnerabilitate inversă, a Rusiei în fata Uniunii Europene, doar că această vulnerabilitate este una mai mult teoretică și, în consecință, ea nu prea contează. E-adevărat că Rusia ar pierde bani dacă nu ar mai aproviziona piețele energetice europene, în schimb pentru țările care nu ar mai primi gaz în mijlocul iernii situația ar fi catastrofală.

Există, deci, și o vulnerabilitate inversă, a Rusiei în fata Uniunii Europene, doar că această vulnerabilitate este una mai mult teoretică și, în consecință, ea nu prea contează.

E-adevărat că Rusia ar pierde bani dacă nu ar mai aproviziona piețele energetice europene, în schimb pentru țările care nu ar mai primi gaz în mijlocul iernii situația ar fi catastrofală.

3.4. Soluțiile posibile pentru evitarea dependenței energetice față de Rusia

Nu este un secret pentru nimeni faptul că apariția Comunităților Europene a avut ca motivație esențială și energia. Actul fondator al UE este direct legat de gestionarea resurselor de energie – este vorba de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Odată cu sfârșitul Războiului Rece s-au realizat progrese clare: în 1991, la Haga s-a semnat Carta Europeană a Energiei, iar la Amsterdam, în 1997, s-a lansat inițiativa Rețelelor de energie transeuropene.

În 1995 s-a consemnat cea dintâi comunicare a Comisiei Europene care aborda posibilitatea unei politici energetice comune, act denumit Pentru o politică energetică a Uniunii Europene (Carta Verde). După câteva luni s-a publicat și Cartea Albă O politică energetică pentru Uniunea Europeană, apoi în 1996 și 1997, Cartea Verde pentru o Strategie Comunitară – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie, respectiv Cartea Albă – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie.

Toate statele membre ale UE au interesul comun de a avea un acces cât mai larg la sursele de energie din zona Mării Negre, bazinul Caspicii și Asia Centrală, precum și din Africa de Nord și zona Golfului Persic.

Actualmente, cca 50-60% din gazul și petrolul necesare sunt importate din exterior, mai ales din Rusia sau din alte state ale CSI, preponderent prin intermediul conductelor rusești. Se mai aduc  gaze naturale și gaze lichefiate, dar și petrol, din Africa de Nord.

Din Rusia se importă direct 25-30% din necesarul de energie (cca 130 de miliarde de metri cubi de gaz), estimările vorbind de o creștere cu 40% a consumului de gaze naturale în UE în 2030, plus o sporire a importurilor cu 45% din Orientul Mijlociu.

Este posibil însă ca proporția importurilor să ajungă la 70-75% din necesar în 2025, conform unor estimări pesimiste realizate de Petroleum Economist. Statistici din vara anului 2010 indică faptul că peste 24% din petrol provine tot din Rusia, față de 12,2% din Norvegia, 7% din Iran, 6% din Arabia Saudită, 8,5% din Libia etc.

Pe regiuni, UE importă 34,9% din statele ex-sovietice, 18,10% petrol din Orientul Mijlociu, 20,9% din Africa, 19,6% din Europa și doar 3,81% din America. Embargoul asupra Iranului a obligat firmele europene să renunțe momentan la acest furnizor de hidrocarburi.

3.4.1. Diversificarea furnizorilor de energie

Conform multor analiști economici, vulnerabilitatea de ansamblu a UE derivă din faptul că Rusia deține un cvasi-monopol asupra coridoarelor de transport al hidrocarburilor.

Un alt element extrem de important pentru diversificarea furnizorilor de energie ai Europei pleacă de la premisa simplă că securitatea națională are de câștigat atunci când piețele funcționează eficient.

Eficacitatea pieței europene energetice este subminată în condițiile în care există un monopol capabil să fixeze prețuri preferențiale datorită controlului exercitat asupra infrastructurii și a rețeleide gazoducte care alimentează Europa.

Spre exemplu, Gazpromul cumpără gazul din Asia Centrală cu un preț de 100 de dolari pe 1.000 de irf, îl transportă prin propria sa rețea energetică și îl revinde în Europa cu un preț de trei ori mai mare. în momentul în care proiectul gazoductului SCGP va fi articulat cu gazoductele Nabucco, respectiv TGI, această sursă alternativă de alimentare va permite Europei să negocieze prețuri mai bune cu Gazprom.

Concurența de piață va induce o disciplinare a relației de negociere dintre Europa și Gazprom fixând-o pe fundamente mai echitabile.

Ideea principală este aceea de a forța Gazpromul să adopte un comportament de piață, să funcționeze în termeni concurențiali, să negocieze, și nu să impună sau să dicteze prețuri preferențiale la energie.

Deși conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan funcționează la o capacitate crescută, abia realizarea conductei de gaz Nabucco ar reduce semnificativ această dependență.

Se tot vorbește de Nabucco de circa un deceniu, dar nimic mai mult. Consorțiul Nabucco este format din companiile: Bulgarian Energy Holding (Bulgaria), Botas (Turcia), FGSZ (Ungaria), OMV (Austria), Transgaz (România).

Scopul Nabucco ar fi să reducă dependența UE de gazul livrat sau controlat de Rusia. Din păcate, nu toate statele membre ale UE au înțeles necesitatea ca Uniunea să negocieze acordurile energetice în mod unitar, pe picior de egalitate cu Rusia.

Soluția bilaterală a fost preferată, de exemplu, de Germania pentru construcția gazoductului baltic (Nord Stream), ceea ce a stârnit iritarea Poloniei și a celor trei state baltice, care s-au simțit date la o parte în ciuda apartenenței comune la UE.

Ca să se evite dependența de gazele rusești, în afară de Nabucco s-ar putea construi și o conductă care să aducă gaze din Nigeria și Algeria, denumită Transsaharianul. Conducta ar costa cca. 7,35 milioane de dolari, ar avea o lungime de 4.300 km și ar transporta anual între 20 și 30 de milioane de metri cubi de gaze către consumatorii europeni.

Trebuie semnalat că la finele lui 2011 oficiali din Turcia au negociat un acord cu Azerbaidjanul pentru un nou proiect de gazoduct, considerat de mulți ca fiind rival cu Nabucco: conducta Trans-Anatoliană (TANAP) ce va trece prin Turcia și va ajunge la granița cu Bulgaria.

Mai ieftină cu câteva miliarde de euro, mai ușor de construit și cu acces mai facil la gazele din marele depozit offshore Șah Deniz din Azerbaidjan, TANAP era considerată în 2012 ca având cele mai multe șanse de a fi construită. Grație Azerbaidjanului, pe care îl sprijină în conflictul acestuia cu Armenia pentru zona separatistă Nagorno Karabah, Turcia și-ar vedea confirmat statutul de hub energetic indispensabil aprovizionării spațiului UE iar Azerbaidjanul ar obține acces larg la piețele europene bogate.  TANAP va avea un ascendent clar asupra Nabucco, deoarece acesta din urmă nu poate conta acum pe gaze din Irak, Iran, Egipt și nici din Asia Centrală.

Contrar unei opinii răspândite, TANAP nu e totuși  un proiect dăunător pentru UE, din contră, va face parte din „Coridorul Sudic” al energiei. Iar Turcia vorbește de complementaritate între cele două și păstrează cota de 16% în consorțiul Nabucco.

Dar Nabucco concurează și cu Interconectorul  Turcia-Grecia-Italia, cu Trans-Adriatic Pipeline (TAP) și cu Conducta Sud-Est Europeană (SEEP) toate fiind dependente de bună-voința Azerbaidjanului, posesorul zăcământului  Șah Deniz. Cât despre Nabucco, șansele sale de a fi construit scad pe zi ce trece și nici măcar substitutul său, Nabucco West nu este sigur că va avea mai mult succes. Dacă Nabucco avea planificați 3900 km, West Nabucco se va rezuma la 1300 km, conectând zona de graniță turco-bulgară cu terminalul austriac Baumgarten.. Nabucco West poate chiar „fuziona” cu TANAP finalmente, conducta trans-anatoliană, după cum arată unii analiști, printre care Vladimir Socor. În fapt e vorba de o posibilă interconectare a celor două conducte. Sau poate chiar cu SEEP, în funcție de interesele geo-economice ale statelor și companiilor implicate, mai ales că SEEP (South East Europe Pipeline) este un proiect al British Petroleum de transport al gazelor prin Anatolia spre Europa Centrală. BP este principalul acționar al depozitului de gaz natural Shah Deniz.

Precizăm că Turcia a calculat că va primi prin TANAP circa șase miliarde m.c. de gaz pe an și a pus condiția unei cantități similare și din partea Nabucco.

Celălat mare proiect, Trans-Adriatic Pipeline (TAP), ar urma să conecteze Nordul Greciei, Albania și Italia, având și o porțiune ce trece prin Marea Adriatică. Dacă TAP va fi construită, atunci Nabucco West ar putea fi abandonat, deoarece nu există probabil destul gaz azer care să le aprovizioneze în același timp. Nabucco are avantajul că ar trece doar pe teritoriile unor state membre ale UE, pe când TAP trece și în afara spațiului comunitar.

Consorțiul care dorește realizarea TAP este format din firma elvețiană EGL Group și compania norvegiană Statoil, cărora li s-a adăugat EON Ruhrgas în anul 2010, așadar doi din cei trei parteneri aparțin direct de spațiul UE.

TAP a demarat în februarie 2012 negocieri directe și exclusive cu consorțiul Shah Deniz  iar în luna august s-a ajuns la un acord între acționariatul TAP și membrii  consorțiului Shah Deniz: Socar (Azerbaidjan), British Petroleum (UK), și Total (Franța). Atunci când acționarii Shah Deniz vor selecta unul dintre proiectele „candidate”, aceste firme vor primi din partea acționarilor proiectului ales până la 50% din acțiuni, așadar interesele economice și strategice sunt imense.

În orice caz, analistul româno-american Vladimir Socor consideră că TAP este mult mai bine susținută prin lobby decât Nabucco West, în timp ce Comisia Europeană pare să aibă acum o poziție de „neutralitate” față de cele două proiecte rivale.

De altfel, Grecia și Italia au făcut deja lobby la Bruxelles pentru TAP, astfel încât aceasta să fie inclusă în Coridorul Sudic al gazului.

În plus, TAP și TANAP au deja un acord de cooperare la nivelul acționarilor, ceea ce evită rivalitatea distructivă și pregătește terenul pentru posibile înțelegeri viitoare, sub egida Coridorului Sudic al UE.

De semnalat că și Nabucco Gas Pipeline International GmbH a semnat un acord cu TANAP. Consorțiul Shah Deniz a demarat discuții în paralel cu firmele ce sprijină TAP și cu cele ce partcipă la proiectul Nabucco West, iar decizia de a selecta una dintre conducte a fost luată de către Consorțiul SD pe 30 iunie 2012.

Iar Nabucco West, oricât ar fi de disprețuit de unii analiști și politicieni, e probabil mai fezabil decât South Stream, conducta de peste 26 miliarde Euro, pe care Rusia, beneficiind de parteneriatul firmelor EDF (Franța), Wintershall (Germania) și Eni (Italia), se străduiește să o construiască doar spre a menține dependența țărilor UE de resursele sale și spre a evita dependența de conductele ce trec prin Ucraina, stat tentat deja să caute mai multă autonomie energetică. ENI mai ales este direct implicată în activitățile energetice ale Rusiei, fiind un partener privilegiat.

Se știe că UE dispune din anul 2006 și de o Strategie Europeană a Energiei (A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy – Green Paper), care pune accentul pe diversificarea surselor de aprovizionare și valorificarea resurselor alternative de energie.

Această Strategie cuprinde un capitol aparte dedicat politicii energetice externe coerente, așadar felului în care Uniunea trebuie să își gestioneze relațiile cu alți actori ai scenei mondiale în domeniul energetic. Necesitatea ca UE să „vorbească cu o singură voce” este evidențiată clar.

Se afirmă relația de interdependență dintre UE și furnizorii săi, contrazicându-se teoria pesimistă a dependenței excesive de care ar suferi UE.

Prioritățile UE în domeniu sunt: construirea de noi conducte și modernizarea celor deja existente (de pildă, Strategia UE-Africa se referă și la interconectarea infrastructurilor energetice), parteneriate energetice cu țările producătoare și cele de tranzit, atragerea țărilor vecine într-o „comunitate energetică paneuropeană”, capacitatea ameliorată de reacție rapidă la crize energetice externe din partea UE etc.

Conform unor estimări credibile, până în anul 2030,  chiar și 85% din necesarul de gaze al Uniunii Europene ar putea să fie asigurat din importuri, fapt ce va crea vulnerabilități pentru UE ca actor de politică externă.

Uniunea dorește să dezvolte masiv energiile alternative, nepoluante, să reducă dependența de hidrocarburi și implicit de Rusia și Orientul Mijlociu, zone instabile și generatoare de riscuri pe termen lung,ceea ce voi dezbate in subcapitolul de mai jos.

UE mai dorește și o piață europeană unică a gazului, dar nu are destule stimulente, pentru a acționa decisiv în această direcție.

Dar mai trebuie spus ceva: UE dispune de o Strategie Globală Europeană la care lucrează de zor mai multe think tankuri din state membre.

În mod normal, aceasta ar trebui să cuprindă și o viziune strategică asupra accesului la energie, punând accentul pe coerența statelor membre și „abținerea” de a iniția acorduri bilaterale de tip Nord Stream, dăunătoare solidarității europene ca atare.

În concluzie, UE trebuie să identifice o strategie mai coerentă și mai incisivă de acces la resurse energetice, atrăgând țările exportatoare și pe cele de tranzit în parteneriate mutual avantajoase.

3.4.2. Resurse regenerabile de energie

Sursele regenerabile de energie sunt : energie eoliană, energie solară (termică, fotovoltaică și de concentrare), energie hidroelectrică, energia oceanelor, energia geotermală, biomasă și biocombustibili,sunt alternative la combustibilii fosili care contribuie la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, la diversificarea ofertei de energie și la reducerea dependenței de

piețele volatile și lipsite de fiabilitate ale combustibililor fosili (în special de petrol și gaze).

În industria europeană a energiei regenerabile sunt angajate în prezent aproximativ 1,5 milioane de persoane, estimându-se că această cifră se va ridica până în 2020 la 4,5 milioane. Totodată, industria europeană a energiei regenerabile este liderul global în dezvoltarea de tehnologii de producere a energiei din surse regenerabile de nouă generație.

Cadrul legislativ European pentru promovarea surselor regenerabile a evoluat în mod semnificativ în ultimii ani, oferind acum un cadru normativ stabil care ajută la atragerea investițiilor din sectorul privat.

Pentru a intensifica promovarea și utilizarea energiei din surse regenerabile și pentru a facilita realizarea dublului obiectiv de creștere a securității aprovizionării cu energie și de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, în ianuarie 2007 Comisia a lansat o Foaie de parcurs pentru energia regenerabilă- Sursele de energie regenerabilă în secolul XXI: construirea unui viitor durabil (COM(2006)0848).

În această foaie de parcurs se propunea o strategie pe termen lung pentru energia regenerabilă în UE până în 2020, inclusiv stabilirea unui obiectiv obligatoriu de 20% pentru proportia de energie regenerabila din consumul de energie.

Noua directivă privind energia din surse regenerabile adoptată prin codecizie în primăvara anului 2009 (Directiva 2009/28/CE, care a abrogat Directivele 2001/77/CE și 2003/30/CE) a stabilit obiective obligatorii globale, precum și un obiectiv național obligatoriu pentru proporțiatotală a energiei provenite din surse regenerabile din consumul final brut de energie, ținând seama de diferitele puncte de plecare ale diferitelor țări.

În plus, toate statele membre trebuiesă atingă cel puțin un procent de 10 % pentru energia din surse regenerabile în sectorultransporturilor.

Mai mult, directiva a definit cerințele din punctul de vedere al diferitelor mecanisme pe care le pot aplica statele membre pentru a-și realiza obiectivele: sisteme de sprijin, garanții de origine, proiecte comune, măsuri de cooperare între statele membre și țările terțe, precum și criterii de durabilitate pentru biocombustibili și biolichide.

În conformitate cu cerințele directivei, în 2010 statele membre au adoptat planuri naționale de acțiune în domeniul energiei regenerabile.

Potrivit Comunicării Comisiei intitulate „Energia din surse regenerabile:

progrese către obiectivul 2020” (COM(2011)0031), se estimează că doar șapte state membre(Danemarca, Germania, Irlanda, Lituania, Polonia, Portugalia și Ungaria) și-au atins obiectivele stabilite pentru anul 2010 cu privire la energia regenerabilă în generarea de electricitate.

Adaptarea infrastructurii de electricitate pentru utilizarea pe scară largă a energiilor din surse regenerabile se numără printre principalele obiective ale „Strategiei Energie 2020” și este sprijinită și în comunicarea Comisiei privind Foaia de parcurs pentru 2050 și pachetul referitor la infrastructura energetică. În acest context,au aparut urmatoarele proiecte:

rețea offshore în Marea Nordului și interconexiuni care asigură racordarea directă aconsumatorilor din nordul și centrul Europei și la instalațiile de hidro-depozitare din țărilealpine și nordice;

interconexiuni în sud-vestul Europei, care transportă energie eoliană, energie solară și hidroenergie în alte părți ale continentului;

conexiuni mai bune în Europa central-estică și sud-estică, ce suportă integrarea de energiiregenerabile.

Utilizarea biomasei este considerată una din modalitățile-cheie de abordare a creșterii dependenței Europei de combustibilii fosili, asigurând astfel securitatea aprovizionării șidurabilitatea energetică în Europa.

Biomasa contribuie deja cu peste jumătate din consumulde energie din surse regenerabile din UE.

Într-un plan de acțiune în domeniul biomasei ( directiva COM(2005)0628), Comisia a stabilit măsuri destinate consolidării dezvoltării energiei din biomasă obținută din lemn, deșeuri și culturi agricole, prin crearea unor stimulente bazate pe piață și prin eliminarea obstacolelor din calea dezvoltării pieței.

Odată cu cea de-a doua revizuire strategică a politicii energetice din noiembrie 2008, Comisia apublicat o comunicare intitulată „Energia eoliană offshore”: Acțiuni necesare pentru realizarea obiectivelor politicii energetice pentru anul 2020 și ulterior (prin directiva COM(2008)0768), cu obiectivul de a promova dezvoltarea energiei eoliene maritime și offshore în UE.

Acest tip de energieare o serie de avantaje în comparație cu producția de energie eoliană pe uscat: unitățile de producție din largul mării sunt mai mari, vânturile sunt mai puternice și mai stabile pe mare, iar fermele eoliene din larg constituie un motiv de îngrijorare mai mic în rândul locuitorilor din zonă. Potrivit estimărilor, până în 2020 capacitatea instalată a acestora ar putea fi de 30-40 de ori mai mare decât în momentul de față.

Prin urmare, în prezent se analizează o serie de măsuri pentru a asigura existența unui cadru legislativ și politic adecvat pentru exploatarea acestui tip de energie.

Deoarece proporția de energie provenită din surse regenerabile din consumul intern brut de energie la nivelul UE-27 în anul 2006 a reprezentat doar 7,1 % (din care: 66,1 % din biomasă, 20,5 % din energie hidroelectrică, 5,5 % din energia eoliană, 4,3 % din energie geotermală și 0,8 % din energie solară), în timp ce consumul brut de electricitate din surse regenerabile a reprezentat 14,7 %,adica o stagnare în ceea ce privește realizarea obiectivelor pentru 2010 a pus în lumină necesitatea unui cadru legislative mai cuprinzător.

Pentru succesul unei piețe unice și pentru integrarea energiei din surse regenerabile în sistemele energetic ar trebui imbunătățita infrastructura energetica,ce poate fi realizată prin:

investiții în rețelele de distribuție;

îmbunătățiri aduse infrastructurii de transport;

investiții în interconexiuni, în special în cele dintre statele membre și regiunile lor;

dezvoltarea rețelelor inteligente;

sprijin pentru generarea de energie electrică în mod descentralizat/pe scară mică;

3.5. Importanța energiei nucleare

În anii ’50 energia nucleară a fost prezentată publicului american ca fiind cheia către un viitor bogat în energie atât de ieftină încât consumul nu va mai fi contorizat, adică aproape gratuită.

Însă în prezent companiile din industria energetică se confruntă cu o realitate la care nu s-au așteptat, în care funcționarea termocentralelor pe bază de gaze naturale este mai ieftină decât cea a centralelor nucleare, scrie The Wall Street Journal.

Energia nucleara prezinta numeroase avantaje. Este economica: o tona de U-235 produce mai multa energie decat 12 milioane de barili de petrol.

Este curata in timpul folosirii si nu polueaza atmosfera. Din pacate exista si cateva dezavantaje.

Centralele nucleare sunt foarte scumpe. Produc deseuri radioactive care trebuie sa fie depozitate sute de ani inainte de a deveni inofensive.

Un accident nuclear, ca cel produs in1986 la centrala nucleara de la Cernobal, in Ucraina, poate polua zone intinse si poate produce imbolnavirea sau chiar moartea a sute de persoane.
Cercetarile se indreapa catre descoperirea de noi surse inepuizabile de energie. Unele dintre ele sunt deja utilizate.
Energia eoliana (a vantului) a fost folosita de sute de ani la propulsia corabiilor si la actionarea morilor de vant. Turbinele eoliene moderne au fost construite sa poata genera electricitate.

Doar in California (S.U.A) se gasesc 15000 de asemenea turbine. Oamenii de stiinta din SUA au calculat ca intreaga cantitate de energie ar putea fi generata de vant. Energia solara este data de caldura soarelui.

Captatoarele solare sub forma unor panouri pot acoperi necesarul energetic al unei case. Celulele de combustie, realizate din siliciu, sunt utilizate pentru producerea energiei in spatiul cosmic.

Primul avantaj al centralelor pe gaze în fața celor nucleare se vede în costurile fixe. O centrală modernă pe gaze plătește circa 15.000 de dolari per MW instalat, față de 30.000 de dolari în cazul centralelor pe cărbune și 90.000 de dolari pentru cele nucleare, potrivit estimărilor autorităților americane. Centralele nucleare plătesc mult și pentru echipamente și servicii de siguranță, costuri care sunt mai mari decât cele suportate de alte tipuri de unități deoarece folosesc material radioactiv și funcționează la temperaturi extreme.

Cea mai puternica arma nucleara detonata, pana in prezent, este Bomba Tsar. Bomba Tsar este numele dat de Occident celei mai mari bombe atomice construite vreodata.

A fost o bomba cu hidrogen, fabricata de Uniunea Sovietica sub numele oficial de RDS-220, numele de cod fiind Ivan. Proiectul initial prevedea o putere echivalenta de 100 megatone TNT, redusa mai apoi la 50 Mt, pentru limitarea contaminarii radioactive.

A fost detonata la 30 octombrie 1961, in arhipelagul Novaia Zemlia. Scopul ei a fost doar demonstrarea capacitatii tehnologiilor militare ale URSS; s-a construit un singur exemplar, cea detonata, iar o macheta se afla in prezent la Muzeul armelor nucleare rusesti din Saratov. Bomba avea masa de 27t, si era de forma unui cilindru lung de 8 m, cu 2 m diametru. Este una din cele mai “curate” bombe atomice create vreodata, 97% din energia ei fiind data de reactia de fuziune nucleara (care nu produce reziduuri radioactive).
Bomba a fost lansata dintr-un avion Tu-95V modificat, acoperit cu o vopsea speciala reflectorizanta, care a decolat din peninsula Kola.

A fost lansata de la altitudinea de 10500m, si detonata la 4000m deasupra solului. Pentru a-i incetini caderea s-a folosit o parasuta de 800kg, dand astfel timp avionului sa se indeparteze suficient. A explodat la 11:32 AM ora Moscovei (30 octombrie 1961), deasupra poligonului atomic Mityushikha. Ciuperca atomica s-a ridicat la 60km inaltime. Explozia a putut fi vazuta si simtita pana in Finlanda, spargand si geamuri. Unde de soc atmosferice s-au propagat pana la 1000km. Oamenii care s-ar fi aflat la mai putin de 100km ar fi suferit arsuri de gradul 3. Socul seismic a masurat 5′5,25 grade pe scara Richter. Puterea degajata in cele 39 nanosecunde ale exploziei a fost de 5,4×1024 watt (5,4 yottawatt), aproximativ 1,4% din puterea Soarelui.

În Statele Unite, construcția de noi centrale nucleare a fost deja încetinită chiar înainte de catastrofa nucleară de la Three Mile Island din 1979; dezastrul doar i-a pecetluit soarta. Ultima centrală nucleară a început să funcționeze în 1996, dar construcția sa a început în 1972.

Astăzi, energia nucleară rămâne considerabil mai scumpă decât energia produsă de combustibili sau gaz, în principal pentru că centralele nucleare sunt extrem de scumpe de construit. Chiar dacă estimările variază, o centrală poate costa până la 5 miliarde dolari.

Un studiu din 2009 al MIT a estimat costul de producere a energiei nucleare (în care intra inclusiv construcția și întreținerea centralei și combustibilul necesar) cu aproximativ 30% mai mare decât cel necesar pentru producerea de energie pe bază de combustibili fosili sau gaz.

Prețul combustibilului nuclear, deși în creștere, nu are o pondere prea mare în cheltuielile unei centrale atomice.

În schimb, la centralele pe gaze combustibilul reprezintă costul principal, iar prețul gazelor scade mereu.

În SUA prețul mediu al gazelor naturale pe piața spot s-a redus cu 31% anul trecut, de la 142 dolari pe mia de metri cubi la puțin sub 100 dolari pe mia de metri cubi, aproape de minimul istoric, potrivit agenției federale a energiei. Acest lucru conferă un avantaj enorm centralelor pe gaze în fața centralelor nucleare mici sau a celor vechi care au nevoie de reparații capitale.

În jur de 40% din centralele nucleare din SUA vând electricitate pe piețe liberalizate, unde și cele care ard cărbuni au probleme în a concura cu energia din gaze naturale.

Concurența reduce astfel prețurile energiei, ceea ce este un lucru pozitiv pentru consumatori, însă îi dezavantajează pe vânzători. Atunci când prețul energiei scade, centralelor nucleare mici le este mai greu să suporte costurile fixe.

În fața acestei situații, câteva companii care administrează centrale atomice au anunțat că le vor închide. Dominion Energy Resources își va închide centrala de 556 MW din Wisconsin anul acesta, deși mai sunt 20 de ani până la expirarea licenței de funcționare.

Compania a precizat că va fi mai ieftin să livreze consumatorilor energie cumpărată de pe piață decât să continue să producă prin centrala proprie.

Exelon, firmă care operează 17 reactoare, 20% din capacitatea nucleară a SUA, își va închide centrala din New Jersey în 2019, cu 10 ani înaintea expirării licenței, tot din cauza condițiilor de pe piață.

Însă venirea prea rapidă a unui val de închideri de centrale nucleare va îngreuna sarcina industriei energetice de a-și reduce emisiile de gaze de seră. Centralele pe cărbuni produc cea mai mare cantitate de emisii, iar cele pe gaze eliberează în atmosferă cam jumătate cât cele pe cărbuni.

Centralele nucleare, care asigură 20% din producția de energie a SUA, sunt cea mai importantă sursă de electricitate nepoluantă din țară.

Dacă administrația președintelui Barack Obama sau Congresul ar lua măsuri de limitare a emisiilor de gaze de seră, valoarea centralelor nucleare ar crește, apreciază Dan Lashof, care conduce programul de energie verde al ONG-ului Natural Resources Defense Council.

Atunci când oamenii vorbesc despre independența energetică, ei se gândesc la petrol, pe care majoritatea îl folosim pentru autovehicule și în producția industrială. Atunci când vorbesc despre energia nucleară, oamenii se gândesc la electricitate.

Mai multă energie nucleară înseamnă cărbune mai puțin, mai puțin gaz natural, mai puțină energie hidroelectrică și eoliană.

Cu toate acestea, dacă nu vom începe să folosim energia nucleară pentru mașinile noastre, mai multă energie nucleară nu va însemna mai puțin petrol.

După cutremurul din Japonia, Germania a decis să renunțe complet la energia nucleară.

În prezent, în Germania funcționează 17 centrale care produc energie nucleară, care au o capacitate totală de peste 20.000 de MW și care generează 28,3% din producția de energie totală a statului. Peste jumătate din producția totală de electricitate este consumată de marile companii. Prețurile pentru energie practicate în Germania sunt peste media celor practicate în Uniunea Europeană.

Atunci, mai mulți giganți energetici – printre care E.ON, RWE, EnBW și Vattenfall au amenințat că vor acționa în instanță cancelaria germană sau chiar statul.

Până la urmă, Berlinul a decis că va închide centralele nucleare treptat, într-un proces ce se va finaliza în 2022. 

În Statele Unite funcționează în prezent 65 de centrale nucleare cu 104 reactoare. Acestea produc 806,2 TW de electricitate, adică aproximativ 20% din producția totală de energie electrică la nivel național. Statul este cel mai mare furnizor mondial de energie nucleară. 

Lupta pentru piața construcției de centrale nucleare se acutizează: încercând să reducă la maxim dependența energetică a țărilor est-europene față de Rusia, SUA sunt gata să-și arunce în luptă tot ce au mai bun.

Recent, secretarul american de stat s-a implicat direct în lupta pentru contractul în vederea extinderii centralei nucleare 'Temelin'.

Potrivit surselor, contractul în valoare de 10 miliarde trebuie să-i revină companiei Westinghouse, nu celei rusești Atomstroiexport.

Între timp, conducerea agenției rusești pentru energetică nucleară Rosatom este îngrijorată de expansiunea gazului de șist și încearcă, drept replică, să micșoreze la centralele sale nucleare costul de producție pentru un kilowatt-oră, informează cotidianul rus Nezavisimaia Gazeta.

Potrivit membrilor delegației americane, proiectul ar putea crea până la 9.000 de locuri de muncă și va permite reducerea dependenței energetice a Cehiei față de Rusia, statul ceh importând în prezent din Federația Rusă 60% din petrol, 70% din gaz și 100% din combustibilul nuclear pe care le consumă.

Expertul rus Ivan Andrievski este de opinie că este destul de problematic să compari tehnologiile Westinghouse și cele ale Rosatom.

“Reactoarele rusești pe care Rosatom plănuiește să le construiască la centrala nucleară se exploatează deja cu succes în Rusia și China. Concurenții Rosatom – companiile americană Westinghouse și franceză Areva – nu au o astfel de experiență”, subliniază Andrievski, precizând că Westinghouse își finalizează la ora actuală primul său proiect cu reactoare AP-1000 în China, însă centrala va începe să funcționeze abia la anul.

“Situația din jurul centralei de la Temlin este folosită în scopul diminuării influenței Rusiei pe piața mondială a energeticii nucleare. La ora actuală multe țări europene doresc să-și reducă dependența față de energia rusă”, subliniază analistul Lilia Brueva.

În opinia sa, este reprezentativă decizia privind construcția centralei nucleare Visaghinsk din Lituania, în pofida faptului că pentru această țară este mai avantajos să importe energie electrică din Rusia.

În cazul centralei de la Temlin, autoritățile cehe s-ar putea pomeni sub presiune politică nu doar din partea diplomației americane, ci și a vecinilor săi, consideră Brueva.

De altfel, reprezentanții industriei nucleare ruse văd o amenințare nu doar în presiunile politice din partea Washingtonului.

După cum a declarat recent directorul Rosatom, Serghei Kirienko, “majorarea cotei pe care hidrocarburile de șist le reprezintă în volumul total de combustibil în economia mondială crează provocări serioase la adresa domeniului nuclear și din acest motiv sunt necesare măsuri pentru majorarea eficienței în ceea ce privește producerea de energie electrică la centralele nucleare”. Kirienko a precizat că este vorba nu doar de crearea de noi tehnologii, ci și de eficientizarea tehnologiilor deja existente.

Figura 29. Harta centralelor nucleare din Europa si Rusia

Întruniți într-o ședință extraordinară, la Bruxelles, de comisarul european pentru energie, Günther Oettinger, reprezentanții organismelor care supervizează producția de energie nucleară în UE au decis efectuarea unor teste de rezistență la centralele lor nucleare în caz de cutremure, valuri seismice (tsunami) și atacuri teroriste. Oettinger a precizat că testele vor fi "realizate de experți independenți, pe parcursul anului".

Patru centrale nucleare din Rusia prezintă pericole potențiale, două aflându-se în zone seismice active, iar alte două necorespunzând normelor internaționale de securitate, susține academicianul Vladimir Kuznețov, membru al Consiliului public de pe lângă Agenția rusă pentru energie atomică (Rosatom) și fost inspector la centralele nucleare ruse.

Kuznețov, care a participat și la înlăturarea consecințelor catastrofei nucleare din 1986 de la centrala ucraineană Cernobîl, a denunțat "prelungirea frenetică a perioadei de exploatare a reactoarelor vechi", citând cazul centralei Leningradskaia (în apropiere de Sankt Petersburg), unde perioada a fost extinsă până în 2025.

Pe de altă parte, premierul rus, Vladimir Putin, a declarat, că Rusia nu are centrale nucleare în zone seismice.

Jumătate din cele 32 de reactoare exploatate în Rusia sunt de primă generație, iar 11 sunt de tip RBMK, utilizat la centrala de la Cernobîl, a declarat Kuznețov.

Reactoarele RBMK sunt singurele care nu sunt anvelopate cu beton, astfel încât, în caz de accident major, riscul de contaminare radioactivă este mult crescut față de celelalte tipuri de reactoare.
Reactoarele 1 și 2 de la Cernavodă, de tip CANDU, sunt din generația a 3-a.

3.5.1. ENEF (European Nuclear Energy Forum)

Forumul european pentru energie nucleară (ENEF) este o platformă unică pentru o dezbatere amplă, liber de orice tabuuri, pe probleme de transparență, precum și oportunitățile și riscurile energiei nucleare.

ENEF reprezintă o platformă care facilitează schimbul de idei între gupurile de interese pe teme precum oportunitățile și riscurile utilizării energiei nucleare. Forumul răspunde provocării de a întări politica energetică europeană.

Fondat în 2007, ENEF reunește toate părțile interesate din domeniul nuclear: guvernele celor 27 de state membre ale UE, instituțiile europene, inclusiv Parlamentul European și Comitetul Economic și Social European, industria nucleară, consumatorii de energie electrică și societatea civilă.

ENEF merge înapoi la o inițiativă a Comisiei Europene, care a fost aprobata de liderii celor 27 de state membre ale UE în martie 2007. 

În timpul summit-ului lor, ei au demonstrat că UE preia conducerea în lupta împotriva încălzirii globale.

Securitatea nucleară este o condiție esențială pentru utilizarea responsabilă a energiei nucleare.

Din acest motiv, în 2008, Comisia Europeana a lansat un studiu intitulat „Securitatea nucleară în contextul pierderii experienței în domeniul nuclear” ( Nuclear Safety in a Situation of Fading Nuclear Experience ), publicat în 2009.

Studiul nu a abordat situația globală a sectorului nuclear, ci a analizat situația din UE pentru un grup critic, și anume disponibilitatea personalului necesar de securitate nucleară în cadrul operatorilor de centrale nucleare și al organismelor de reglementare .

Deși studiul nu a identificat un risc acut de lipsă de personal în niciunul dintre statele membre, au fost exprimate unele preocupări pentru perioada de până în 2020. S-a constatat că, în consecință, statele membre, anumite organizații și UE au lansat inițiative pentru îmbunătățirea situației.

Studiul a formulat o serie de recomandări, printre care îmbunătățirea cooperării dintre actorii cheie și universități, precum și dintre operatori și organismele de reglementare în vederea optimizării programelor de formare, îmbunătățirea raportării cu privire la situația personalului în temeiul Convenției privind securitatea nucleară, intensificarea schimburilor de informații la nivel internațional și bilateral cu privire la experiența de exploatare, crearea unei academii de studii nucleare postuniversitare la care inginerii diplomați să studieze principiile valabile la nivel european în domeniul securității nucleare, și, în fine, examinarea periodică a situației personalului în UE.

Deși acest studiu a fost realizat din perspectiva securității nucleare, recomandările și discuțiile ulterioare au identificat două nevoi esențiale:

– o analiză periodică și cuprinzătoare a cererii și ofertei la nivelul UE.

În ceea ce privește cererea, analiza trebuie să identifice nevoile calitative și cantitative de personal nou, precum și penuria constatată sau preconizată în cadrul diverselor grupuri de părți interesate implicate.

Pe planul ofertei, analiza trebuie să examineze capacitățile de formare a noilor profesioniști, precum și tipul de calificări necesare.

– Există o nevoie din ce în ce mai mare de a asigura mobilitatea și competențele multiculturale ca răspuns la globalizarea industriei nucleare.

– Menținerea și îmbunătățirea continuă a competențelor de specialitate ale profesioniștilor care lucrează deja în sectorul nuclear este o provocare permanentă.

Deși în multe state membre preocupările generale legate de disponibilitatea în timp util a unui personal suficient de calificat și de experimentat sunt evidente și deși numeroase activități au fost deja lansate sau sunt planificate pentru viitorul apropiat, în prezent nu putem avea o imagine cuprinzătoare a situației din UE care să permită luarea unor decizii adecvate privind acoperirea nevoilor de educație și formare profesională.

ENEF a recunoscut această problemă și a recomandat o inițiativă la nivelul UE.

Prin urmare, în 2009 a fost creat un Observator european al resurselor umane din sectorul energiei nucleare (EHRO-N) pentru a furniza cu regularitate date adecvate și pentru a analiza nevoile și evoluția pe termen scurt, mediu și lung a ofertei și a cererii de resurse umane pentru diferitele părți interesate din sectorul energiei nucleare.

Analiza amănunțită a punctelor tari, a lacunelor și a deficiențelor infrastructurii europene de educație și formare profesională în domeniul nuclear permite elaborarea de recomandări privind acțiunile de remediere și de optimizare care trebuie întreprinse în sprijinul dezvoltării unui sistem european de calificări nucleare și recunoaștere reciprocă și al luării unor decizii strategice pentru asigurarea unor capacități adecvate în UE.

Datele și rezultatele pertinente vor fi comunicate periodic organizațiilor guvernamentale, universitare și private ale statelor membre implicate în educația și formarea profesională în domeniul nuclear și vor fi examinate de un grup consultativ superior cu membri din rândul principalelor părți interesate din domeniul nuclear din UE.

Forumul ENEF discută rolul pe termen lung al energiei nucleare în politica energetică a UE
Reunind circa 200 de experți din industrie, factorii politici de decizie, societatea civilă și think tanks, Forumul European al Energiei Nucleare (ENEF) și-a organizat cea de a șaptea sesiune plenară la Bratislava- Slovacia, în perioada 14-15 mai 2012.

În cele trei sesiuni consecutive de lucru conferința a analizat siguranța instalațiilor nucleare, rolul energiei nucleare pentru drumul Europei spre o alimentare cu energie cu carbon-neutru, transparența și participarea publicului privind utilizarea energiei nucleare.

Într-un cadru de politică post-2020 și focalizată pe reducerea emisiilor de CO2, energiile regenerabile nu au fost neapărat singurul răspuns la sintagma "nuclearul obține aceeași reducere a emisiilor." "UE ar putea urma abordarea Marii Britanii", a afirmat Gunther Oettinger, referindu-se la reforma pieței de electricitate propusă de guvernul britanic, care ar sprijini energia nucleară, prin contracte cu preț de referință pentru carbon.

Comentând asupra testelor de stress Oettinger, a declarat că mai sunt încă necesare lucrări privind unele instalații și că s-a stabilit ca in cateva luni Comisia să prezinte Consiliului European un raport referitor la o propunere

de analizare a cadrului de securitate nucleară care să poată fi prezentată în cursul anului 2013.

Cea de-a doua sesiune a analizat "Perspectivele energiei nucleare în Europa". Vorbitorii au convenitasupra rolului esențial al energiei nucleare pentru decarbonizarea sectorului energetic, menținând facturile de energie electrică la prețuri accesibile și asigurând alimentarea cu energie, însă au apărut și opinii contradictorii asupra modului în care modelul actual de piață sprijină impulsionarea investițiilor în noile tehnologii cu emisii reduse de carbon.
EURELECTRIC a susținut abordarea Comisiei Europene privind securitatea nucleară și va continua să urmărească evoluțiile acesteia prin intermediul Grupului său de Lucru privind energia nucleară, al cărui președinte, Jozsef Bajsz, a participat de altfel și la conferința.
În cadrul forumului european privind energia nucleară (European Nuclear Energy Forum, ENEF) de la Bratislava vor fi dezbătute soluțiile pentru gestionarea deșeurilor radioactive, problema transparenței și rolul energiei nucleare într-o economie cu emisii reduse de carbon.

3.5.2. Prognoze cu privire la potentialul energetic nuclear al UE

Aproape 30% din consumul de energie din UE este asigurat de centrale nucleare, potrivit datelor Euratom, iar conform Tratatului de la Lisabona sursele de alimentare cu energie sunt o chestiune reglementată la nivel național, fără posibilitatea de intervenție a Comisiei Europene.

Franța are de departe cele mai multe reactoare nucleare din UE, aproximativ 60 de unități.

Potrivit datelor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică la nivelul anului 2010, Marea Britanie are 19 reactoare, Germania 17, Suedia 10, Spania 8, Belgia 7, Cehia 6, Slovacia, Ungaria și Finlanda câte 4, România și Bulgaria câte două, iar Slovenia și Olanda câte unul.

La 30 de ani de la dezvoltarea lor masivă în Europa, parcul nuclear a îmbătrânit și se apropie de finalul funcționării în condiții de siguranță deplină. Potrivit unui studiu al Comisiei Europene care datează din 2004,între 50 și 60 de reactoare, din cele 155 aflate în funcțiune în Uniunea Europeană trebuie scoase din activitate până în 2025.

În total, 300 de reactoare trebuie oprite în următorii 20 de ani. Și chiar dacă nu vor fi oprite toate o dată, în timp, numărul punctelor de lucru va crește, ceea ce lasă să se întrevadă o adevărată mana financiară pentru companiile specializate în dezafectarea reactoarelor nucleare.

Specialiștii susțin că doar dezafectarea parcului francez de centrale nucleare va aduce un câștig firmelor specializate de cel puțin 18,4 miliarde de euro, iar în plan mondial, în următorii 20 de ani suma s-ar ridica la 220 miliarde de euro.

Dezastrul din Japonia a întărit opoziția activiștilor împotriva energiei nucleare, guvernul german anunțând închiderea treptată a tuturor unităților de acest tip până în 2022.

În același timp, divergentele de la vârful UE privind strategia nucleară s-au adâncit mai mult ca niciodată în urma dezastrului de la Fukushima.

Într-un alt interviu, ministrul austriac al Mediului Nikolaus Berlakovich a declarat pentru Oesterreich că Austria nu va mai importa energie electrică generată în centrale nucleare după ce producția autohtonă de energie din surse regenerabile va ajunge la un nivel care va permite țării să devină exportator, obiectiv stabilit pentru 2014-2015.

"Viitorul energiei nucleare în Europa este într-adevăr foarte întunecat. Astfel de investiții necesită prea mult capital, prea mult timp și sunt pur și simplu prea riscante", comentează Mycle Schneider, consultant independent pe probleme de energie nucleară.

În Marea Britanie, grupul Centrica s-a retras la începutul lunii februarie dintr-un proiect care viza construcția mai multor reactoare nucleare. Gigantul francez Electricite de France a amenințat imediat cu retragerea dacă guvernul britanic nu va oferi garanții că proiectul va fi profitabil.

În Germania, prețurile en-gros la energie au scăzut cu peste 50% din 2008, pe fondul condițiilor economice dificile din Europa și creșterii capacității instalate în turbine eoliene și panouri solare, în timp ce scăderea la un minim record a prețurilor permiselor UE pentru emisii poluante a eliminat avantajul energiei nucleare față de cea obținută din surse convenționale.

3.5.3. Relatiile UE-SUA in prognozelor despre potentialul energetic nuclear

Președintele Romaniei,Traian Băsescu, a declarat la finalul reuniunii informale a liderilor statelor UE cu președintele american Barack Obama, de la Praga, că relația transatlantică a intrat într-o nouă era și va fi extrem de puternică în perioada următoare. Șeful statului a adăugat că România a făcut alegerea corectă când a decis în favoarea unui parteneriat strategic cu SUA, în condițiile în care tara noastă era membră a UE. "Iată că, astăzi, și UE are un parteneriat cu SUA", a precizat Băsescu.

Cea mai mare realizare a acestei întâlniri a fost confirmarea președintelui Obama că va susține obiectivele UE la conferința de la Copenhaga, conferința post Kyoto, în care SUA se vor angaja egal cu Europa în combaterea schimbărilor climatice ca urmare a emisiilor și

Energia nucleară este una dintre soluțiile de diminuare a noxelor și de protejare a mediului.

Utilizarea la parametri ridicați a transportului fluvial cu legătura între Marea Neagră și Marea Nordului pe calea de navigație Rin-Main-Dunare este, de asemenea, una dintre soluțiile viabile și practice de diminuare a nivelului de poluare generat de transportul rutier, care este responsabil de 30% din nivelul de emisii la nivel european.

Iată indiciile unei noi legături între SUA și UE.

UE în ceea ce privește consumul intern brut de energie au fost acoperite din următoarele surse: 35%

– petrol, 24% – gaze, 17% – combustibili fosili, precum cărbunele, 14% – energie nucleară și 10% – surse regenerabile, precum energie hidroelectrică sau energie eoliană.

Mixul variază considerabil de la o țară la alta (a se vedea anexa 5) și evoluează cu timpul ca urmare a condițiilor geografice ale țărilorrespective, cum ar fi a)disponibilitatea resurselor naturale și accesul la acestea,

b)opțiunile de politică națională,

c)cum ar fi decizia de a recurge sau nu la energie nucleară,

d)schimbarea stimulentelor financiare, progresele în ceea ce privește tehnologiile, cerințele în materie de decarbonizare și dezvoltarea pieței interne.

Provocările-cheie cu care se confruntă Europa le reprezintă faptul că este tot mai dependentă de importul de energie din țările terțe.

În prezent, suntem departe de a produce cantitatea de energie necesară pentru a acoperi cererea de la nivelul UE.

Dependența Europei de importuri a crescut în ultimele două decenii și se prevede că până în 2035 va crește la peste 80% în ceea ce privește petrolul și gazul. Unele state membre se bazează pe un singur furnizor rus și adesea pe o singură rută de aprovizionare pentru 80-100% din consumul lor de gaz.

Astfel, depind de puterea de piață a singurului lor furnizor, a cărui strategie de

stabilire a prețurilor este posibil să nu urmeze întotdeauna o logică a pieței.

Conform previziunilor Agenției Internaționale a Energiei (AIE), cererea de energie la nivel mondial va crește cu peste o treime până în anul 2035, China, India și Orientul Mijlociu reprezentând 60% din această creștere.

Creșterea cererii de energie în alte părți ale lumii ar putea avea impact direct asupra Europei.

De exemplu, din cauza prețurilor ridicate plătite de Japonia și de Coreea pentru gazele naturale lichefiate (GNL) – care în februarie 2013 erau cu aproximativ 60% mai mari decât prețul mediu al importurilor de GNL în UE– importurile de GNL în UE au scăzut cu 30% în comparație cu 2011.

Statele membre care au un portofoliu diversificat de furnizori de gaz și de rute de aprovizionare și ale căror piețe ale gazului sunt bine dezvoltate beneficiază de aceste aspecte prin faptul că plătesc mai puțin pentru importuri.

În medie, prețurile estimate la frontieră pentru importurile de gaz în

Regatul Unit, Germania și Belgia sunt mult mai mici (cu aproximativ 35%) decât prețurile estimate la frontieră pentru importurile de gaz în țări care se bazează pe un număr limitat de furnizori, precum Bulgaria și Lituania.

În timp ce dependența Europei de importurile de combustibili fosili este în creștere, SUA este pe cale să devină din importator de gaz exportator net de gaz.

Diferențele dintre prețurile la energie electrică sunt cauzate în mare măsură de prețul combustibililor fosili, iar relansarea recentă a producției proprii de petrol și gaz în SUA, în special de gaze de șist, duce la un decalaj tot mai mare

între prețurile energiei industriale ale UE și SUA.

În 2012, prețurile gazelor pentru industrie au fost de peste patru ori mai mici în SUA decât în Europa.

Acest fapt erodează competitivitatea întreprinderilor europene. Această evoluție are, de asemenea, un impact asupra restului lumii.

Conform indicelui AIE al prețurilor industriale, prețul real al energiei electrice a crescut cu 37% în statele europene care sunt membre ale OCDE în decurs de numai 7 ani (între 2005 și 2012), în timp ce în SUA a scăzut cu 4%.

Indicele prețului pentru gospodării a crescut mai puțin în Europa (+ 22%), dar este încă semnificativ mai mare decât în SUA (+ 8%).

Un alt efect al boom-ului gazelor de șist din SUA îl reprezintă creșterea utilizării de cărbune asociat emisiilor de CO2 în centralele electrice din Europa.

Ca urmare a nivelului ridicat de consum de gaz din SUA, acestea dispun de cărbune pe care pot să îl exporte în Europa.

Consumul și importurile UE de cărbune (cărbune superior și lignit) au crescut cu 2% și, respectiv, cu aproape 9% în primele 11 luni ale anului 2012 față de aceeași perioadă a anului 2011.

În Regatul Unit și Spania, consumul de cărbune (cărbune superior și lignit) a crescut cu 28% în primele 11 luni ale anului 2012; în Franța, consumul de cărbune a înregistrat o creștere de 16%, iar în Germania de 3%.

Cea mai mare creștere s-a înregistrat în Irlanda (consumul de cărbune s-a dublat în primele 11 luni ale anului 2012) și în Portugalia (+ 38%).

Un studiu recent realizat de Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene a inclus o analiză de scenarii privind posibilul impact al producției de gaze de șist locale asupra dependenței de importuri.

Chiar dacă este foarte puțin probabil ca Europa să devină autosuficiența în privința gazelor naturale, într-un scenariu optimist gazele din surse neconvenționale produse în Europa ar putea înlocui producția convențională aflată în scădere, menținând nivelul dependenței de importuri la aproximativ 60%. Sursele neconvenționale sunt deja exploatate în Europa: Estonia își acoperă 90% din necesitățile energetice din mineritul șisturilor bituminoase.

Unele majorări ale prețurilor din UE sunt cauzate de alegerile efectuate în materie de politică națională,însă Europa rămâne cea mai importantă piață din lume pentru eficiența energetică (reprezentând 40% din investițiile la nivel global în eficiență energetică în 2011), iar BEI este cea mai mare instituție de creditare din lume pentru energie curată. China (care investește 3-4% din veniturile obținute anual în sectorul energetice) și SUA (ale cărei cheltuieli în materie de eficiență energetică au crescut cu peste 100% în perioada 2007-2010) se apropie din urmă cu pași mari.

În altă ordine de idei, prin summit NATO din 2012 de la Chicago s-a dezbătut noul profil internațional al Alianței, mai ales pe palierul nuclear.

În timp ce Germania și Norvegia se raliază viziunii unei lumi fără arme nucleare desenată de președintele Obama, Franța crede că efortul este inutil și că Alianța ar trebui să se concentreze pe misiunile defensive tradiționale. Filozofiei americane i s-au mai raliat Olanda, Belgia și, mai nou, Polonia. Angajamentul american că Alianța să nu atace state non-nucleare, ca și relația cu Rusia, divizează și mai mult falia galo/germano-americană din cadrul NATO.

Pe 7 iulie 2011, Germania și Franța au venit cu un document comun ce ar susține o soluție intermediară.

Situația este complexă și labirintică, dar atât documentul cât și sancțiunile UE asupra Iranului pot fi văzute ca o întrebare retorică încotro se îndreaptă această fugă după energie nuclear.

Concluzie

În lumina acestor fapte, concluzia ce se impune a fi spusă este că ambii actori , atât Rusia cât și Uniunea Europeană,vor trebui să facă schimbări pentru a ieși din criză creată.

Din tot ceea ce am citit reiese că viitorul relației dintre UE și Rusia este într-o mare dilemă,și nu doar sub aspectul energetic.

Rusia are probleme cu câteva state din UE și până nu se rezolvă acele neînțelegeri,UE nu va putea propune noi căi de continuare a colaborării atât în domeniul energetic,cât și în alte domenii.

Dilema securității energetice se leagă de întrebarea dacă Europa este dependentă de resursele energetice sau din contră?!

O altă întrebare care am dorit să îi găsesc răspunsul este faptul că ar trebui daca să se ia în calcul doar energia sau întregul set de relații dintre cei doi protagonisti?!

Răspunsurile se găsesc pe întreaga lucrare “Rusia și UE.Dilemele securității energetic”,dezbătută în trei capitole.

Astfel, Rusia deși poseda resurse numeroase și în cantități importante are nevoie de Europa spre care circulă principalele conducte energetice.

De asemenea,alimentarea cu resurse a Europei este pentru Moscova mai bine privită decât păstrarea producției pentru piața internă, ce plătesc prost,dar în același timp o opțiune mai bună decât alimentarea SUA față de care rivalitățile par să fi renăscut.

După cum am arătat ,UE are și alți parteneri energetici decât Rusia ,furnizorii putând fi oricând diversificați,mijlocul de plată reprezintă cel mai important aspect.

În lucrare,există un subcapitol în capitolul trei, în care am dezbătut dorința UE de a căuta surse alternative de energie și de a economisi energia convențională.Cu aceste variante dorește UE să se dezvolte fără a mai avea sabia dependenței de Rusia atârnându-i deasupra capului.

De o parte a lucrării am recurs la analize ce țin de cifre în domeniul energetic,și unde am ajuns la concluzia că estul Europei este vurnerabil din acest punct de vedere.Am văzut că nu există o rețea de energie europeană în care surplusurile din Norvegia sau Spania să ajungă în țări precum Polonia sau Bulgaria,afectează întreaga Europă.

Dacă este să privesc și din perspective Rusiei,interesul principal este de a vinde gaze natural și petrol clienților bogați din Europa.

Pe termen lung,Rusia ,în condițiile în care își va menține capacitățile de producție, va încerca să se distanțeze de Europa,căutând client din partea cealaltă ,adică din Asia.

Așadar,în momentul de față există o “dependentă mutuală” a Rusiei față de UE și invers,însă cu fiecare conductă ( așa cum am văzut în subcapitolele din capitolul doi din lucrare) construită între cei doi parteneri șansele UE de a deveni independenta energetic sunt tot mai mici ,pe când Rusia va continua să își dezvolte piața asiatică pentru că are la dispoziție resursele din estul extreme.

Securitatea energetic poate fi obținută prin diversitate, o diversitate de furnizori, de surse alternative de energie, de politici asidue și serioase în a economisi energia convențional, așa cum am dezbătut în capitolul al treilea din lucrare.

Să fac previziuni în ceea ce privește dezvoltarea viitoare a acestei relații este un lucru dificil, deoarece Rusia nu și-a atins încă maturitatea democratică,iar UE este un conglomerat de state cu diferite idei și politici .

Specialistul Xavier Sala-i-Martinarata în lucrarea să cum dependenta de resursele energetic poate avea consecințe negative precum:

volatilitatea prețurilor;

dezvoltarea corupției în cadrul instituțiilor ce admnistreaza resursele energetice;

implementarea de practice populiste pentru menținerea popularității conducătorilor în rândul populației;

subdezvoltare altor sectoare ale economiei,chiar posibilitatea creării unor mișcări separatist dacă resursele sunt concentrate în anumite regiuni ce se vor opune ( ca exemplu,Cecenia și chiar Tatarstanul).

În relația cu Uniunea Europeană,așa cum am văzut în capitolul al doilea din lucrare, Rusia ar trebui să își extindă infrastructură cu cel puțin 26000 kilometri de conducte și aproximativ 137 de noi stații de compresie pentru a-și onora contractele.

În condițiile acestea,țările Europei Centrale și de Est trebuie să susțină în continuare Nabucco și White Stream,dar mai ales să pună în aplicare un proiect prin care să reușească să obțină resurse din Marea Caspică fără intermedierea din partea Rusiei.

Așadar domeniul energetic a fost, este și va fi foarte important și cel mai bine este să privim și în trecut, să se țină seama de precedentele care ar putea să ofere exemple ale unor situații diferite,sub toate aspectele,chiar și legislative.

Este foarte probabil că Rusia să se centreze în dialogul viitor cu UE pe interese practice și obținerea de beneficii în relația sa cu UE și NATO.

Acorduri ,precum cel al Rusiei cu Germania cu privire la conductă prin Marea Baltica exprima un eșec al UE de a acționa unitar sau orice pretenție a UE de a acționa ca un actor global.

“Modul în care va continua relația dintre UE și Rusia poate să fie considerat într-o anumită măsură un barometru a reușitei UE de a deveni un organism mondial spre care tinde prin procesele sale de comunitarizare”.

Bibliografie:

Lucrări de referință:nt

Andrei Madalina Teodora,Tamara Simion,”Geografia economică a Terrei”, Editura Fundația România de mâine”,București,2004;

Alexander J.Belohlavek,”Protecția investițiilor străine directe în UE”,Editura C.H.Beck,București,2011;

Brzezinschi Zbigniew,”Marea table de șah”,Editura Univers Enciclopedic, București,2000;

Bran Florina,Silviu Negut,Gheorghe Vlasceanu,”Geografia economică mondială”, Editura Meteor Press,București,2004;

Bran Florina,Carmen Valentina Rădulescu,Ildiko Ioan ,Florentina Olivia Balu,”Criză economică și efectele sale asupra economiei globale”,2005;

Klaus Dicter Borchardt, “ABC-ul dreptului UE”,2003;

Black Joseph,”Vladimir Putin and the new world order:looking east,looking west”,Ediura Rowman și Littlefield Publishers,2004;

Cioculescu Șerban F,Iulia Motoc,”Manual de analiză a politicii externe”, Editura Polirom,2010;

Paul Claval,”Geopolitica și geostrategie.Gândire,politica,spațial și teritoriul în secolul al XX-lea”,Editura Corint,București,2001;

Diaconu Oana,”Noua politică europeană de energie”,București,2008, Departamentul de Managementul și Economiei ,Universitatea Politehnică;

Gheorghe Văduvă,Mihai Dinu,”Strategia europeană a integrării”,Editura Universității Naționale de Apărare,București,2005;

Dobrescu Anca,Nitu Costică,”Conducerea proceselor cu reducerea consumului de energiei”, Editura Matrixrom,2009;

Delcour Laure,”La politique de l’Union Europeenne en Russie”( 1999-2000);Editura Logique Politiques,Paris,2001;

Paula Daniela Ganga,”Relația UE-Rusia.Problema Energetică”,Editura Institutul European,Iași,2010;

Keppler Jan Horst,”Security of Energy supplies în the EU”,Editura Universitară Paris-Dauphine,2006;

Estradă Javier,”Natural gas în Europe:markets,organization and politics”,Editura Pinter,Londra,2008;

Andrew Monaghan,”Dilema Securității Energetice “,Editura “Pro și contra”,2006;

Gabriela Moroianu,”Prețul petrolului și influențele sale asupra economiei”,București,2011;

Matlary Janne,”Energy Policy în the European Union”,Editura Macmillan,1997;

Constantin Mostoflei,Vasile Popă,”Rolul UE în asigurarea securității globale”,Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”,București,2008;

Aalto P.Routledge,”European Union and the making of a wider Northem Europe”,Londra,2011;

Michael Sturmer,”Putin și nouă Rusiei”,Editura Litera Internațional, București,2009;

Stanislav Secrieru,”Rusia după imperiu”,Editura Institutul European,2008;

Stanislav Secrieru,”Rusia lui Putin:Casting pentru un rol de mare putere”,Editura Timpul,2006;

Socor Vladimir,”The Caspian Black Șea Region:a key to diversifying Europe;s Energy supplies în Next Steps în forging a Euroatlantic strategy for the Wilder Black Șea”,Editura Jamestown Foundation,2007;

Stanislav Secrieru,”Deja-vu:Rusia în Orientul Mijlociu”,Editura România Politică,2006;

Volosin Andriy,”Războaiele energetic ale secolului XXI-lea”,Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”,București,2009;

Victor David G.,Victor Nadeja M.,”Axis of oil?”,Editura Foreign Affairs,2003;

ribuția Comisiei la reuniunConsiliuEuropean din 22 mai 2013

Reviste:

Analizele Manger.ro, articolul al specialistului Mihai Bălescu,”Cum modelează resursele energetice relațiile dintre state”;

Revista Le Monde Diplomatique,lucrarea lui Jean Marie Chauvrier,”La nouvelle Russie,Vladimir Putin”,2007;

Revista Russia Profile,lucrarea lui Ben Aris,”Schroeder and Shuvalon talk oil and gas”,nr.IV,2007;

“Ouț of gas”,Alan Riley and Frank Unibach,vol 8/2007,Revista Internaționale Politik;

Revista “Problems of Post-Communism”,lucrarea lui Vladimir Putin, 2006,”Mineral natural resources în the Strategy for Development of the Russian Economy”;

“The EU and Russia:our joint political challenge”,speech by EU Trade Commissioner,Peter Mandelson,Bologna,2007;în www.trade.ec.europa.eu;

World Energy Council,Survey of Energy Resources 1998,Londra,UK;

“Green Paper-Towards a European strategy for the security of energy supply,European Commission Directorate”,Belgia,2000;

Final Report on the Green Paper “Towards a European Strategy for the security of energy supply”,COM 2002;

“White Paper,Preparation of the Associated Countries of Central and Eastern Europe for integration into the Internațional Market of the UE”,European Commission, 1995;

“An energy Policy for the EU White Paper”,European Commission Directorate-General XVII ( energy),1997;

OPEC Annual Statistical Bulletin 1999;

Colecțiile “Adevărul” și “Adevărul Economic”,1995-2002;

Colecția “Tribună Economică”,2000-2002;

Royal Institute of Internațional Affairs/Pinter,lucrarea lui J.Pinter ,”The European Community and Eastern Europe”,Londra,1991;

Royal Institute of Internațional Affairs, lucrarea lui Jonathan Stern, “Gas pipeline cooperation between political adversaries:examples from Europe”,Londra,2005;

Revista Impact Strategic,lucrarea lui Vasile Popă, “Noua politică energetic a UE”,NR1/2007;

Royal Institute of Internațional Affairs, lucrarea autorilor Glada Lahn și Keum Wook,“Russia’s Oil and Gas Exports to the North-East Asia”,2005;

PGA ( Politeia Geopolitical Analyses)-New Geopolitical Trends;

ECFR ,the European Council on Foreign Relation, “The Spectre of a Multipolar Europe”;

“Rusia și lumea:2010”,un raport al Institutului de Economie Mondială și Relații Internaționale al Academiei de Științe al Federației Ruse,martie 2010;

Revista Russia în Global Affairs,”Reaffirming benefits of Russia’s European Choice”;

Revista “Nezavisimaya Gazeta”,1999,lucrarea lui Vladimir Putin, “Rusia la răscruce de milenii”;

Revista “Nezavisimaya Gazeta”, lucrarea lui Dimitri Furman, “Rusia nu este așteptată nici în Est, nici în Vest”;

Raportul FIN,lucrarea lui Serghei Medvedev,”EU-Rusian Relations :Alternative Futures”,nr.15/2006;

Revista PONARS ,Policy Memo,lucrarea Georgi Derlugriam,”The Coming Revolutions în the North Caucasus”,nr378/2005;

Revista STRATFOR,semnată de Lauren Goodrich și Marc Lanthermann,seria “Geopolitical Weekly”;

Revista “Questions Internationals”,lucrarea lui Jacques Percebois,”Vers une nouvelle revolution energetique”,nr.24/2007;

PPT Workshop OPEC Oil Pricing and Independent Oil Producers, lucrarea lui Richard C.Duncan and Walter Youngquist,”The World Petroleum life-CYCLE”,1998;

Revista The Royal Institute of International Affairs,lucrarea “Russia’s oil and gas exports to the North-East Asia”,Glada Lahm si Keun Wook,2005;

Revista UK Defence Academy, lucrarea “Energy security : at last a response from EU”,Sherr James,2007;

Revista Swedish Institute for European Policy Studies,lucrarea lui Radaelli Claudio ,”The open method of coordination: a new governance architecture for the European Union ?”,2003.

Site-uri:

1.www.blgpreston.co.uk;

2.www.bp.com;

3.www.blog.flavian.ro/2009;

4.www.europe.eu;

5.www.eur-lex.europa.eu;

6.www.eurelectric.org/dailynews;

7.www.ec.europe.eu;

8.www.euglobalstrategy.eu/aboutenergy;

9.www.ec.europa.eu/news;

10.www.esuo.org;

11.www.en.wikipedia.org;

12..www.europarl.europa.eu;

13.www.ewg.org;

14.www.euractiv.ro;

15.www.epp.eurostat.eceuropa.eu;

16.www.descopera.org;

17.www.geotimes.org;

18.www.globalaffairs.ru;

19.www.hotnews.ro;

20.www.infomondo.ro;

21.www.incrediblecharts.com;

22.www.kremlin.ru/eng/speeches;

23.www.kardeniz-press.ro;

24.www.lifeafteroilcrach.net;

25.www.mae.ro;

26.www.minid.ro/dezbateripublice;

27.www.mid.ru;

28.Laurent Vinatier,cu lucrarea “Les relations UE-Russie:Moscou pose ses conditions”,www.notreeurope.eu;

29.Hughes James, “EU relations with Russia:partnership or asymmetric independency”,London School of Economics,research online,www.eprints.lse.uk;

30.”Oil and gas Eurasia”, Bogdanov holds minority stake at Surgutneftegaz,2008, www.oilandgaseurasia.com;

31.www.presseurope.eu;

32.www.petroleum-economist.com;

33.www.russiancouncil.ru;

34.www.renerg.eu;

35.Arkady Moshes cu lucrarea “Les relations UE-Rusia,une regrettable continuite”,www.robert-schuman.eu/question;

36.www.sigurantaenergetica.ro;

37.www.transgaz.ro;

38.www.zf.ro;

39.www.ziare.rom/articole.

40.www.wikipedia.com