Romania Si Securitatea Energetica In Zona Marii Negre
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I – SECURITATEA ENERGETICĂ- COMPONENTĂ A SECURITĂȚII NAȚONALE
Conceptul de securitate energetică
Modalități de realizare a securității energetice
CAPITOLUL II – SURSELE DE ENERGIE
2.1. Petrolul
2.1.1. Crizele petrolului
2.2. Gazele naturale
CAPITOLUL III – SECURITATEA ENERGETICĂ LA NIVELUL ROMÂNIEI ȘI UNIUNII EUROPENE
3.1. Securitatea energetică la nivelul României
3.1.1. Strategia energetică a României
3.2. Securitatea energetică la nivelul Uniunii Europene
3.2.1. Politica energetică a Uniunii Europene
3.2.2. Strategia energetică a Uniunii Europene
CAPITOLUL IV – ROMÂNIA ȘI SECURITATEA ENERGETICĂ ÎN ZONA MĂRII NEGRE-STUDIU DE CAZ
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În epoca actuală, economiile lumii sunt dependente tot mai mult de hidrocarburi. Petrolul este resursa care pune în mișcare sectoarele transporturilor, alimentației, agriculturii, petrochimiei și chiar a forțelor armate.
Economia mondială depinde încă de petrol, ca resursă centrală de energie, iar lupta pentru resurse domină geopolitica secolului XXI.
Se preciza în Agenda 21, din 1992, că „energia este esențială pentru dezvoltarea economică și socială și îmbunătățirea calității vieții”.
Resursele naturale, în special cele energetice, au influențat întotdeauna evoluția societății umane, dezvoltarea economică, economiile naționale, economia mondială și chiar economia globală.
În anii ‘70, Henry Kissinger spunea „controlează petrolul și poți controla toate continentele…”, iar Michael Collon susținea că „dacă vrei să conduci lumea, trebuie să controlezi petrolul. Tot petrolul. Oriunde se află acesta”.
Am ales această temă deoarece problema epuizării resurselor energetice și a securității energetice domină agendele actorilor scenei mondiale. În aceste condiții cererea de hidrocarburi crește într-un ritm mult mai rapid decât oferta, iar rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracterizate de profunde dezechilibre politico-economice și instabilitate, fapte ce au transformat competiția pentru resurse energetice în lumea contemporană într-o sursă importantă de crize și conflicte.
Începutul secolului XXI este marcat de tendința marilor puteri de a obține controlul asupra celor mai însemnate resurse materiale ale planetei și, implicit, asupra prețurilor lor, în condițiile în care resursele energetice joacă un rol din ce în ce mai important în ceea ce privește poziția și rolul unui stat în sistemul relațiilor internaționale.
Pierderea accesului la resursele energetice poate avea consecințe distrugătoare pentru marile economii, de aceea o parte însemnată a politicilor externe dar și a celor de putere este preocupată de accesibilitatea conductelor și terminalelor, viitoarele trasee pentru conducte, de parteneriate etc. Geopolitica este dominată de strategiile resurselor, îndeosebi a celor energetice. Geopolitica îi obligă pe subiecții săi să ia în considerare „totalitatea preocupărilor actorilor prezenți pe scena internațională”, și este permanent „interesată de calculele unora sau altora, …de obiectivele ce vizează cooperarea sau destinderea relațiilor, dar și utilizarea forței sau de jocurile viclene.”
Lucrarea este structurată pe trei capitole. În primul capitol intitulat „Securitatea energetică – componentă a securității naționale” am realizat o descriere a conceptului de securitate energetică precum și modalitățile de realizare a securității energetice.
În capitolele II și III am analizat principalele surse de energie precum și strategia energetică la nivelul României și a Uniunii Europene.
Lucrarea este completată cu un studiu de caz intitulat „ Romania și securitatea energetică în zona Mării Negre” și se încheie cu un set de concluzii referitoare la influența majoră a energiei asupra evoluției mediului de securitate global.
CAPITOLUL I
SECURITATEA ENERGETICĂ- COMPONENTĂ A SECURITĂȚII NAȚONALE
Conceptul de securitate energetică
Energia a devenit un factor strategic în politica globală, o componentă vitală pentru dezvoltarea economică și progresul societății în ansamblu generând o serie de preocupări la nivel mondial încă din perioada imediat următoare Primului Război Mondial.
Prima utilizare a noțiunii de securitate energetică a aparținut fostului premier britanic, Sir Winston Churchill, care o considera ca fiind dependența de varietatea surselor de petrol.
Problema definirii securității energetice a început să preocupe mediile politice și teoreticienii relațiilor internaționale încă din anii 90. „Școala de la Copenhaga”, reprezentată de Barry Buzan, a extins conceptul de securitate de la aspectele de ordin militar către cele de natură economică, socială, culturală, ecologică și energetică.
Pentru autorii americani cu preocupări în domeniul securității, securitatea energetică a fost de multe ori legată de asigurarea „securității maritime” a rutelor de transport a resurselor energetice și, în general, a securității infrastructurii de transport.
Alți autori definesc securitatea energetică ca referindu-se la „asigurarea unor resurse sustenabile și sigure, la prețuri rezonabile”, sau, ca acea „condiție în care o națiune și toți sau majoritatea cetățenilor și a întreprinderilor sale au acces la resurse energetice suficiente la prețuri rezonabile pentru viitorul previzibil, fără riscul serios al unor întreruperi majore”.
Există autori care apreciază că securitatea energetică înglobează o multitudine de factori afectând aprovizionarea și cererea de resurse energetice, cu implicarea unor actori statali și non statali, semnificația conceptului fiind diferită de la un stat la altul, raportat la așezarea geografică, resursele geologice, relațiile internaționale, sistemele politice și economice, vulnerabilitățile specifice energetice, structura de consum energetic și strategiile de dezvoltare economică.
Securitatea energetică a fost deseori confundată, mai ales în dezbaterile politice, cu independența energetică. Independența energetică absolută presupune asigurarea necesarului de energie al unui stat strict din resurse proprii și are ca efecte desprinderea completă a respectivului stat din contextul actual al interdependențelor globalizării, pe direcția protecționismului și a izolării economice. „Independența energetică” presupune ca un stat să nu devină vulnerabil față de influența surselor energetice de import (prin diversificarea resurselor de aprovizionare, capacitatea de absorbție a unor șocuri în aprovizionare și participarea la piețe energetice stabile).
Comisia Europeană a definit securitatea energetică ca fiind „capacitatea ca necesarul esențial și viitor de energie să poate fi acoperit, atât prin intermediul resurselor interne adecvate și obținute în condiții economice acceptabile sau menținute ca rezerve strategice, cât și prin apelarea la surse externe stabile și accesibile, suplimentate, unde este potrivit, cu stocuri strategice”.
În prezent, componenta de petrol și gaze a energiei reprezintă cea mai mare provocare, dar în același timp și îngrijorare nu doar la nivel european, ci și la nivel mondial. Aceasta depinde de foarte mulți factori: de rezervele în domeniu, de țările care le gestionează, de politica acestora, de rutele de tranzit, de situația geopolitică, puterea economică și diplomatică.
În ultima vreme este tot mai vehiculat termenul de „securitate energetică”, aceasta fiind apreciată drept cheia securității regionale: „orice eșec al infrastructurii energetice critice are potențialul unui impact politic, militar și social.”
Dacă în secolul XX, cu precădere în prima sa jumătate, securitatea energetică era privită înainte de toate ca o componentă a securității militare (de apărare) și economice, criza petrolieră din anii ’70 a propulsat problematica energetică pe un loc principal în agenda construcțiilor politice la nivel global, devenind un factor esențial în asigurarea securițătii existențiale a societății. Securitatea energetică, ca și concept ce trebuie implementat diferit pentru fiecare stat, economie, regiune și piață în parte, a devenit centrul gravitațional pentru toate celelalte componente ale securității (politică, economică, socială, militară, ecologică, alimentară etc.).
Securitatea energetică înseamnă să fii asigurat din punct de vedere al surselor, al controlului rutelor și distribuției și al alternativelor. În general, conceptul este definit ca „resurse sigure la un preț rezonabil”, cu alte cuvinte înglobează o problematică mult mai amplă decât triunghiul securitate a aprovizionării – sustenabilitate – competitivitate. Astfel, existența resurselor suficiente și disponibile reprezintă o precondiție imperios necesară realizării securității energetice.
Energia este un domeniu de importanță strategică pentru faptul că asigurarea acesteia la prețuri rezonabile influențează competitivitatea economică, capacitatea de producție internă și forța politică a unui stat. Securitatea aprovizionării cu energie afectează bunăstarea unui stat, iar schimbările în prețurile energiei afectează alocarea bunăstării la nivel național. Și, nu în ultimul rând, de buna aprovizionare cu energie depinde și capacitatea de apărare a unui stat.
Securitatea energetică este un concept multidimensional și puternic circumstanțializat, care a evoluat de-a lungul istoriei atât din punct de vedere al subiectului – inițial fiind un concept atașat petrolului, extinzându-se treptat, apoi, și asupra gazelor naturale și energiei electrice, cât și al ariei de semnificații, de la aprovizionarea fizică către toate fazele aferente lanțului energetic.
Independența energetică presupune asigurarea necesarului de energie din surse proprii – potențial autarhic. În schimb, securitatea energetică este un concept mult mai complex. Aceasta se referă la asigurarea aprovizionării cu energie în cantități suficiente, la prețuri accesibile, în mod eficient și sustenabil. Independența energetică poate contribui la securitatea energetică.
Pentru a explica conceptul de securitate energetică, unul dintre cele mai bune puncte de plecare ar putea fi studiile lui Daniel Yergin, un reputat expert în domeniu. Yergin arată că pentru a-și asigura securitatea energetică, statele trebuie să respecte patru principii fundamentale: diversificarea surselor de aprovizionare; menținerea unei marje de siguranță – însemnând capacități de producție suplimentare și rezerve care pot fi accesate în situații de urgență; interconectarea rețelelor energetice – autarhia nefiind o soluție viabilă și, nu în ultimul rând, necesitatea informației de calitate despre modul de funcționare a piețelor de energie, care să prevină apariția panicii în situații de criză.
Conceptul de securitate energetică, introdus de Churchill la începutul primului război mondial, se referea inițial doar la aprovizionarea cu petrol. În prezent acesta a fost extins la toate tipurile de resurse și ansamblul sistemului energetic global. De asemenea, dacă inițial independența energetică era o preocupare la nivelul fiecărui stat național, conceputul de securitate energetică a căpătat în timp valențe globale recunoscându-se interdependența tot mai ridicată a sistemelor energetice.
Securitatea energetică este un termen ce nu are o definiție unică general acceptată. Ca dimensiuni ale securității energetice, distincte, dar totodată suprapuse, experții Centrului german de Cercetare Politică Aplicată au identificat:
a) dimensiunea politicii interne, ce se referă la: investiții în întreținerea și dezvoltarea infrastructurii energetice, intervenția în caz de urgență energetică, sporirea eficienței energetice, orientarea mixului energetic spre energiile alternative;
b) dimensiunea economică vizează: reguli clare de funcționare a piețelor, contracte pe termen lung, diversificarea surselor și rutelor, inovarea tehnologică în domeniul energetic;
c) dimensiunea geopolitică are în vedere: acțiuni concertate de securizare a comerțului internațional cu mărfuri energetice, adoptarea unui cadru a dimensiuni ale securității energetice, distincte, dar totodată suprapuse, experții Centrului german de Cercetare Politică Aplicată au identificat:
a) dimensiunea politicii interne, ce se referă la: investiții în întreținerea și dezvoltarea infrastructurii energetice, intervenția în caz de urgență energetică, sporirea eficienței energetice, orientarea mixului energetic spre energiile alternative;
b) dimensiunea economică vizează: reguli clare de funcționare a piețelor, contracte pe termen lung, diversificarea surselor și rutelor, inovarea tehnologică în domeniul energetic;
c) dimensiunea geopolitică are în vedere: acțiuni concertate de securizare a comerțului internațional cu mărfuri energetice, adoptarea unui cadru legal global în domeniul serviciilor energetice transnaționale, precum Energy Charta Treaty din 1994; tendința de renaționalizare a depozitelor,
infrastructurii și corporațiilor energetice; necesitatea unor concepte strategice și abordări de ansamblu, în special în relația cu statele fragile;
d) dimensiunea politicii de securitate este focalizată pe cooperarea strânsă cu statele vulnerabile la atacuri teroriste asupra infrastructurilor sau piraterie, inclusiv prin schimb de informații, instruire și dezbateri asupra bunelor practici. Statele industrializate mari consumatoare de resurse energetice, direct sau prin intermediul UE sau NATO, ar trebui să-și extindă angajamentul și în sfera capacităților de management al riscului, răspunsul la crize și pregătirea forțelor militare și de
poliție.
La aceste dimensiuni poate fi adăugată și o a cincea dimensiune, cea militară, care este o componentă independentă a securității energetice, în afara celei geopolitice. Ea se manifestă pe plan intern în politicile de apărare ale celor mai importanți actori ai pieței energetice, care urmăresc, în ultimă instanță, folosirea mijloacelor militare pentru menținerea pozițiilor avantajoase.
Nu în ultimul rând, securitatea energetică este definită și în funcție de particularitățile sistemelor energetice concrete. Astfel, pentru sistemele cu exces de surse energetice securitatea energetică înseamnă siguranța accesului la piețele de consum, iar pentru statele cu deficit de surse energetice aceasta înseamnă accesul la sursele de furnizare.
Marii actori ai scenei energetice au percepții diferite asupra securității energetice. Pentru SUA, termenul înseamnă, în primul rând, reducerea dependenței față de resursele din Golful Persic. Europa poate avea securitate energetică doar în condițiile în care Federația Rusă se obligă să asigure hidrocarburile necesare, în timp ce Federația Rusă înțelege prin aceasta acces la piețele occidentale. În viziunea Chinei, securitatea energetică înseamnă achiziționare și investiții în exploatările câmpurilor energetice africane.
Întrucât energia este o armă letală, statele încearcă dezvoltarea unor strategii de securitate
energetică care ocupă un rol prioritar în agenda politică a majorității statelor industrializate.
Politica de Securitate energetică reprezintă acțiunile pe care un guvern le ia pentru a asigura pe de o parte accesul la resurse (în condițiile siguranței transportului) iar pe de altă parte utilizarea hidrocarburii în condiții avantajoase iar a energiei produse în condiții de eficiență.
Securitatea energetică se definește distinct în funcție de tiparul statului despre care este
vorba. Pentru un stat industrializat importator de energie, securitatea energetică reprezintă o politică prioritară întrucât: „energia reprezintă condiția esențială pentru exercitarea puterii în economia politică internațională”.
Pentru țările bogate în resurse, securitatea energetică înseamnă menținerea unui climat de stabilitate și securitate extrem de important pentru exploatarea și transportul resurselor energetice.
În doctrina de specialitate se precizează că „o politică de securitate poate avea la un moment dat ca prioritate securizarea unui sector sau domeniu al vieții sociale care are de-a face
cu amenințări ce vin din spațiul național sau regional și ignorarea altor sectoare de securitate:
politic, economic, energetic, mediu, ecologic, cultural”.
Securitatea energetică nu este amenințată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă și la uragane, inundații, cutremure sau la alte dezastre naturale.
Așa cum afirma și senatorul american Dick Lugar, securitatea energetică este pusă în pericol de șase mari provocări ale secolului al XXI-lea:
• scurtcircuitări ale fluxurilor de aprovizionare;
• natura finită a resurselor energetice;
• folosirea energiei ca instrument de presiune;
• utilizarea veniturilor din energie pentru susținerea regimurilor nedemocratice;
• transformările globale ale climei;
• costurile mari ale energiei pentru țările în dezvoltare.
În aceste condiții, securitatea energetică trebuie să țină cont de provocările pe care le aduce cu sine procesul de globalizare, orice disfuncționalitate sau vulnerabilitate dintr-o parte a mapamondului (a unei surse energetice) afectând consumatorii din întreaga lume.
Modalități de realizare a securității energetice
În opinia lui Daniel Yergin, președintele Cambridge Energy Research, pentru realizarea securității energetice, factorii de decizie trebuie să țină cont de zece principii-cheie, precum:
– diversificarea surselor de aprovizionare energetică reprezintă punctul de pornire al asigurării securității energetice;
– existența unei singure piețe a petrolului;
– importanța existenței unor capacități excedentare, stocuri de urgență și a unui surplus de infrastructură critică;
– bizuirea pe piețele flexibile și evitarea tentației de a le gestiona la scară mică poate facilita ajustări rapide și chiar minimizarea daunelor pe termen lung;
– înțelegerea importanței interdependenței reciproce dintre companii și guverne la toate nivelurile;
– dezvoltarea relațiilor dintre furnizori și consumatori, ca recunoaștere a interdependenței reciproce;
– crearea unui cadru de securitate fizică proactiv, care să implice atât producătorii, cât și consumatorii;
– furnizarea de informații transparente publicului, înainte, în timpul și după ce intervine o problemă;
– investiții regulate în transformarea tehnologică în cadrul industriei specifice;
– obligația de a cerceta, dezvolta și inova pentru o stabilitate energetică pe termen cât mai lung și în perioade de tranziție.
Realizarea unei dezvoltări durabile, bazată pe energie și tehnologii curate, necesită o redefinire a obiectivelor economice și sociale mondiale: stabilizarea creșterii demografice (o populație mai mare la un nivel mai înalt de industrializare va determina o poluare mai accentuată și un consum mai mare de resurse); redimensionarea creșterii economice și restructurarea tehnologică; modificarea tendințelor de producție și consum; crearea unui cadru internațional instituțional și legislativ adecvat; îmbunătățirea substanțială a situației în țările în dezvoltare.
Deși țările industrializate și post-industrializate sunt majoritatea de acord cu aceste obiective, renunțarea la combustibilii fosili și trecerea la resursele regenerabile și nepoluante nu poate fi realizată prea curând și fără cheltuieli destul de ridicate. De aceea, se pare că lumea dezvoltată înclină spre relansarea energiei nucleare. Doar Germania, Spania, Suedia și Marea Britanie își mențin încă programele de închidere a centralelor atomo-electrice.
Uniunea Europeană, în contextul necesității diminuării dependenței de importul de resurse energetice, recomandă diversificarea surselor de energie, inclusiv solare, eoliene, biocombustibili, hidrogen etc., precum și creșterea capacităților de înmagazinare și stocare a petrolului și gazelor, pentru atenuarea eventualelor crize temporare.
CAPITOLUL II
SURSELE DE ENERGIE
Resursele energetice și de materii prime sunt, în general, limitate și repartizate neuniform pe întinderea Terrei. Spectrul epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe, dar și a celor de putere, să fie preocupată, pe de o parte, de accesibilitatea conductelor și terminalelor, de viitoarele trasee ale rutelor energetice, parteneriate etc. În același timp, se pune accent pe: identificarea celor mai eficiente căi de utilizare și a posibilităților de substituire a acestor resurse; diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea, condiționarea, prelucrarea și utilizarea resurselor.
La începutul secolului XX, petrolul a depășit cărbunele ca resursă energetică, fiind folosit drept carburant pentru vehicule motorizate, nave, submarine și avioane. Importanța tot mai mare a petrolului este recunoscută pentru prima oară în timpul primului război mondial de către primul ministru francez Georges Clemenceau: „O picătură de petrol merită o picătură din sângele soldaților noștri”.
Economia mondială depinde încă de petrol ca principala resursă de energie: asigură 38% din energie și peste 90% din combustibilul mijloacelor de transport. În anii ‘70, Henry Kissinger spunea „Controlează petrolul și poți controla toate continentele…”. Mai apoi, Michael Collon susținea: „Dacă vrei să conduci lumea, trebuie să controlezi petrolul. Tot petrolul. Oriunde se află acesta”.
„Petrolul reprezintă 10% economie și 90% politică” este formula folosită de către Daniel Yergin, președintele al Cambridge Energy Research Associates (CERA) pentru a descrie piața mondială a petrolului din perioada anilor 30, ai secolului XX. Astăzi D. Yergin consideră că, atunci când este vorba de petrol, „ nici o altă materie primă nu are legături atât de strânse cu geopolitica: În Orientul Mijlociu, în Rusia, în China, în America Latină…în toate statele lumii”. Aceste afirmații referitoare la două perioade distincte ale istoriei contemporane arată perenitatea factorului geopolitic pe scena mondială a petrolului.
2.1. Petrolul
Secolul XX a fost secolul petrolului așa cum secolul XIX a fost cel al cărbunelui. Hidrocarburile, sub forma petrolului și a derivatelor sale, au devenit principala sursă de energie pentru majoritatea popoarelor globului.
Toată industria modernă depinde de petrol și de produsele sale; structura materială și modul de viață în comunitățile din suburbiile care înconjoară marile orașe sunt rezultatul unei ample și necostisitoare alimentări cu petrol. Restricțiile impuse politic cu privire la alimentarea cu petrol și la folosirea lui au dus la o mare creștere a prețurilor în anii ’70 pentru o perioadă îndelungată. Aceasta a adus temeri cu privire la lipsa globală de petrol și astfel, la mijlocul anilor ’90 prețurile la petrol au scăzut la jumătate.
Petrolul este o resursă epuizabilă, fiind o rocă sedimentară caustobiolitică. El se prezintă ca un amestec complex de hidrocarburi solide și gazoase, dizolvate în hidrocarburi lichide. Sub influența presiunilor mari petrolul începe să migreze din zonele de formare spre suprafață. De aceea, încă din antichitate, petrolul a putut fi cunoscut și utilizat în Orientul Mijlociu, acum 5000 – 6000 ani î.e.n., sub formă de bitum natural. Din punct de vedere tectonic, zăcămintele petroliere se pot găsi în antichitate și în domuri.
Creșterea considerabilă a producției de petrol, ca rezultat al sporirii deosebite a consumului mondial, a impus dezvoltarea operațiunilor de prospectare și explorare cu repercursiuni directe asupra mărimii rezervelor sigure de petrol. Aceasta explică sporirea rezervelor sigure ale Terrei de la 4 miliarde tone în 1939, la 73 miliarde în 1970, 96 miliarde tone în 1985, 150 miliarde tone în 2001. Rezervele actuale, de 1.332 de mii de miliarde de barili de petrol brut la nivel global (2013), ar urma sa fie epuizate in 2041, în condițiile în care consumul mondial este de 85,22 de milioane de barili pe zi și continuă să crească anual cu 1,3%. Extinderea activităților de explorare petrolieră pe aproape întreaga planetă a determinat conturarea marilor regiuni deținătoare de rezerve: Golful Persic, Sahara, Golful Mexic, Midcontinent (S.U.A.), Alberta (Canada), Volga-Ural (Rusia), laguna Maracaibo și bazinul Orinoco (Venezuela), zonele preandine din Columbia și Ecuador, Marea Nordului, bazinul inferior al fluviului Galben (China), iar mai recent petrolul din zona Caspică, zăcământul Tengiz din Republica Kazahstan.
Extinderea permanentă a rezervei mondiale, atât în areal cât și în adâncime, a determinat mărirea acesteia și cunoașterea unor noi zăcăminte importante dispersate în numeroase țări ale lumii. Astăzi sunt cunoscute rezerve de petrol în peste 80 de țări, dintre aceastea realizându-se producții industriale. Din rezervele sigure de petrol sigure ale Terrei în anul 2001, 66,46 % erau cantonate în Orientul Mijlociu, 25,44 % revenind Arabiei Saudite. OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) deținea în același an 74,6 % din rezervele mondiale. În 2012, Orientul Mijlociu deținea 41,11%, 17,85% revenind Arabiei Saudite.
Ponderea OPEC în producția mondială de țiței va continua să se diminueze în următorii cinci ani. Cartelul celor 12 țări care a dominat singur piața petrolului, stabilind singur prețul aurului negru din 1970 până în 1980, a realizat anul trecut 39,7% din totalul de țiței extras la nivel global. În 2019, această cotă va coborî la 37%, potrivit raportului anual al previziunilor pe termen mediu publicat de OPEC.
Această reducere nu este rezultatul voinței Arabiei Saudite și a partenerilor ei din Golful Persic de a închide conductele pentru a susține cursul. Este vorba de o tendință gravă de scădere a producției datorată epuizării câmpurilor petroliere vechi.
În 2013, OPEC a pompat 35,8 milioane de barili pe zi. În 2017, vor fi 34,9 milioane, înainte de a crește la 35,6 milioane. Procentul de epuizare a câmpurilor la nivel mondial a fost revizuit în sus, la 5,4% pe an.
Astfel, pentru a menține nivelul producției, trebuie date în exploatare noile zăcăminte, care sunt însă mult mai complexe și mai adânci. Prin urmare și costurile vor fi mult mai ridicate. De altfel, OPEC a calculat că statele membre ale cartelului ar trebui să investească 40 de miliarde de dolari anual până în 2020.
În pofida faptului că această diminuare a producției este, de fapt, destul de slabă, cererea va continua să crească cu 1 milion de barili pe zi până în 2019.
Tabel 1 – Țările cu cele mai mari resurse de combustibil-2012
Sursa- Administrația de Informații Energetice și CIA World Factbook.
Rezervele mondiale de petrol au ajuns la 1 687 900 000 000 de barili, la sfârșitul anului 2013, suficient pentru a satisface 53.3 ani de producție la nivel mondial. Cele mai mari adăugiri la rezerve au venit din Rusia, adăugând 900 de milioane de barili și Venezuela adăugând 800 de milioane de barili. Membrii OPEC continuă să dețină cea mai mare parte a rezervelor, reprezentând 71,9% din totalul la nivel mondial.
Resursele energetice sunt distribuite extrem de inegal pe suprafața planetei. Majoritatea statelor dezvoltate economic dispun de prea puține hidrocarburi pentru a putea susține o economie și un consum în creștere susținută, iar statele mai puțin dezvoltate, mai ales cele din Orientul Mijlociu, posedă din abundență astfel de resurse. De altfel, este cunoscută opinia unor analiști că resursele energetice se găsesc acolo unde „nu trebuie” și în posesia „celor care nu le merită”
Conform statisticilor, cele mai mari rezerve mondiale de hidrocarburi se găsesc în: zona Golfului Persic; Federația Rusă – Siberia; zona Mării Caspice – Asia Centrală; America de Sud – Venezuela – bazinul râului Orinoco; SUA și Alaska; Canada – New Found Land. Alte rezerve mai puțin importante se află în Marea Nordului, nordul Africii etc.
Marile rezerve de hidrocarburi sunt concentrate în state/regiuni mai puțin dezvoltate, care nu au regimuri democratice, frământate de numeroase dispute, crize și conflicte, zone unde marii consumatori energetici ai zilelor noastre se confruntă și cooperează în procesul de acces, control și exploatare a acestor resurse.
Fig.1 – Rezervele de petrol-2012 (sursa- BP World Energy)
Astfel, în regiunea Golfului se află peste 60% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 17,85% (circa 262,6 miliarde de barili) din rezervele mondiale, Irakul de 7,82% (115 miliarde barili), bazinul Caspic și Asia Centrală de 7%, iar Federația Rusă de circa 5% (60 miliarde barili).
În domeniul producției și exporturilor, grupul statelor membre ale Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) deține supremația (63,38%). Cele 11 membre ale organizației (Arabia Saudită, Irak, Iran, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Venezuela, Libia, Nigeria, Algeria și Indonezia) au un cuvât greu de spus în asigurarea consumului și formarea prețurilor mondiale ale resurselor energetice.
Rusia depune eforturi însemnate pentru a-și dezvolta o capacitate similară cu cea a Arabiei Saudite – la o producție de 10,3-10,4 milioane barili/zi dispune de o rezervă de 3 milioane barili/zi cu care influențează prețurile petrolului. Pentru a avea o imagine cât mai completă, trebuie să spunem că marea diferență dintre Arabia Saudită și Federația Rusă o constituie faptul că, în timp ce Rusia produce circa 9 milioane barili/zi, Arabia Saudită exportă zilnic aceeași cantitate. În timp ce costurile de producție din Rusia sunt similare celorlalte, costurile de transport ale petrolului rusesc sunt mult mai mari, ceea ce ar putea afecta profitul marginal.
În prezent, „centrul de gravitate” al producției mondiale de petrol se mută gradual dinspre țările industrializate ale Nordului (SUA, Canada, Mexic, Europa și vestul Rusiei) spre țările în dezvoltare ale Sudului, în special Iran, Irak, Arabia Saudită, Angola, Nigeria și statele din bazinul Mării Caspice. Potrivit datelor oferite de Departamentul de Energie al SUA, procentul din producția mondială de petrol ce revine producătorilor majori ai Nordului va scădea de la 27%, în 2001, la 18%, în 2025, în timp ce partea din producție a producătorilor din Africa, America Latină și Orientul Mijlociu va crește de la 50% la 61%.
Cea mai mare parte a petrolului mondial este controlat de companii de stat ce fac parte din lumea a treia. Mulți teoreticieni și jurnaliști, atunci când se referă la marile companii petroliere, folosesc termenul de "Big Oil”. Acesta este reprezentat de șase companii private ExxonMobil (SUA), Royal Dutch Shell (Norvegia, UK), British Petroleum (UK), Chevron Corporation (SUA), ConocoPhilips (SUA) și Total S.A. (Franța). Cu toate acestea, aceste companii private sunt la degetul mic în comparație cu marile companii de stat din țările bogate în resurse. Din 20 cele mai mari companii de petrol și gaze din lume, 16 sunt deținute de stat. Saudi Aramco, cea mai mare dintre acestea, are de zece ori mai multe rezerve decât Exxon. Succesul înregistrat de aceste companii este strâns legat de cantitatea de petrol și gaz deținută. Rezervele dovedite de petrol ale Saudi Aramco ar putea să susțină consumul mondial de petrol pe o perioadă de câteva decade. Astfel, industria energetică tinde să fie tot mai puțin națională, în condițiile liberalizării și integrării piețelor energetice, iar rolul marilor companii energetice naționale și al alianțelor bilaterale se amplifică.
Controlul resurselor energetice generează putere și influență politică oriunde pe glob. De-a lungul vremii, numeroase au fost cazurile în care diferite „verigi” implicate în jocurile pe marginea acestor resurse au declanșat dispute și crize energetice, ce au avut adesea efecte economice și politice dezastruoase la nivel local, regional și chiar global. Fără energie întreaga lume industrializată poate colapsa și, prin urmare, infrastructura din agricultură, transporturi, tehnologia informației, comunicații și alte sectoare vitale trebuie să fie susținută cu fluxuri constante de energie. Orice „scurtcircuit” pe piața și rețelele energetice mondiale constituie un pericol major și de aceea securitatea energetică este o componentă de seamă a strategiilor de securitate națională și de politică externă.
În aceste condiții, energia a fost și este folosită de cele mai multe ori ca instrument de presiune politică, economică, militară etc., cu scopul de a obține unele avantaje strategice pe scena tot mai complexă și dinamică a relațiilor internaționale. Adeseori, confruntările dintre competitori s-au angajat în mod indirect, marii actori trebuind să respecte, mai mult sau mai puțin formal, dreptul statelor la valorificarea independentă a hidrocarburilor.
2.1.1. Crizele petrolului
Prima criză (1973-1974)
Pe de o parte, opinia generală susține că prima criză energetică cu care s-a confruntat o mare parte a economiilor dezvoltate a fost cauzată de faptul că majoritatea statelor arabe producătoare de petrol din OPEC (plus Egipt și Siria) au boicotat furnizarea de țiței, ca răspuns la sprijinul acordat Israelului de către Occident și Japonia în războiul de Yom Kippur. În acea perioadă, țările arabe au redus producția de țiței cu 5 milioane barili/zi. Deși alte state și-au crescut producția de petrol, în martie 1974 s-a ajuns la un deficit de 4 milioane barili/zi. În plus, ca răspuns la scăderea drastică a fluxurilor de aprovizionare, OPEC a ridicat, în același an, prețurile petrolului brut la 12 USD/baril, față de nivelul de 3 USD/baril cât era în 1972, ceea ce a agravat și mai mult criza energetică.
Pe de altă parte, specialiști avizați subliniază faptul că „șocul petrolier” a fost provocat de bancherii internaționali. Aceștia au încheiat un acord cu conducătorii arabi ai OPEC pentru a crește prețul petrolului prin embargoul OPEC-ului, principiul fiind foarte simplu. Arabii câștigau prin faptul că prețul creștea, cumpărătorul plătea, iar companiile petroliere încasau. Concerne energetice ca Arco, Shell, Mobil, Exxon erau legate de grupul Chase Manhattan Bank. Acesta a înnoit acordul cu OPEC, conform căruia profiturile pe următorii 30 de ani trebuiau plasate în această bancă pentru o dobândă de 7%. În sistemul respectiv, s-au acordat împrumuturi uriașe țărilor din lumea a treia ca Mexic, Brazilia și Argentina.
A doua criză (1979-1981)
Cea de-a doua criză energetică a început în 1979, odată cu declanșarea revoluției din Iran, deși până atunci prețurile petrolului se menținuseră la un nivel acceptabil de 12-13 USD/baril. Acțiunile masive de protest au dus la dereglarea sectorului petrolier iranian, noul regim al ayatolahului Khomeini instalat la Teheran constatând inconstanța exporturilor de petrol și un deficit de producție de 2-2,5 milioane de barili/zi. Arabia Saudită și alte țări membre ale OPEC și-au sporit producția de țiței pentru a acoperi acest declin, însă prețurile au crescut datorită panicii create. Mai mult, când Irakul a invadat Iranul, în septembrie 1980, totalul combinat al exporturilor de țiței din cele două țări nu depășea 1 milion de barili/zi. Aceste pierderi imense pentru circuitele energetice mondiale au dublat, în scurt timp, prețurile petrolului brut de la 14 USD/baril în 1978 la 35 USD/baril în 1981.
A treia criză (august 1990 – februarie 1991)
Ea a apărut ca efect al primului război din Golf, desfășurat de coaliția internațională condusă de SUA împotriva regimului de la Bagdad. La 1 august 1990, Irakul invadase și anexase Kuweitul ca urmare a agravării unor dispute teritoriale (frontiere, acces la mare) și petroliere (pânzele petrolifere comune, producția prea mare de petrol a Kuweitului). Retragerea lui Saddam Hussein din Kuweit a coincis cu incendierea câmpurilor petroliere, ceea ce a cauzat mari distrugeri cu efecte asupra producției și exporturilor kuweitiene. În timpul crizei, prețul petrolului brut a atins nivelul istoric de 40 USD/baril. La scurt timp după declanșarea crizei energetice, țările arabe din OPEC au decis să intervină prin mărirea producției de țiței, stabilizând astfel piața mondială. Totuși, potențialele efecte pentru piața energetică și economia internațională ar fi putut fi destul de grave dacă reușea tentativa lui Saddam Hussein de a controla o mare parte din rezervele mondiale de petrol.
Disputele pe marginea resurselor energetice sunt diverse și implică interese multiple. În Africa, luptele interne ce au bază anumite interese energetice sunt la ordinea zilei. Astfel, în ultimele decenii s-a înregistrat o interferență între ciocnirile locale și amplificarea competiției internaționale pentru resurse, în special, petroliere.
Marile companii internaționale acționează prin diferite mijloace de forță: mituirea liderilor locali, sprijinul politic al unor regimuri etc. Astfel, populația din majoritatea țărilor exportatoare de hidrocarburi beneficiază în mică măsură sau chiar deloc din veniturile încasate. O mare parte a profitului este acaparat de minoritatea care deține controlul politic. Nigeria și Angola sunt exemple sugestive, țări în care lipsa de transparență din partea statului și a companiilor petroliere ascunde aproape totul în acest domeniu. Spre deosebire, liderii din Libia și Gabon au reușit să concentreze sub influența lor toate grupurile de interese, astfel încât populația a obținut un anumit profit din punct de vedere economic și al nivelului de trai.
Prețul petrolului a scăzut cu aproximativ 50% de la jumătatea lunii iunie a anului 2014, din cauza ofertei abundente, a aprecierii dolarului și a reducerii cererii, determinate de încetinirea creșterii economiei mondiale. În 2008, în timpul crizei financiare, când cotația petrolului a început să coboare, OPEC a ales să limiteze producția de petrol pentru a menține un nivel ridicat al prețului. În schimb, în anul 2014, OPEC a decis să păstreze plafonul de producție la 30 de milioane de barili pe zi de petrol, ceea ce a contribuit la accentuarea scăderii prețurilor.
2.2. Gazele naturale
Gazele naturale s-au format pe parcursul a milioane de ani din depunerile organice de pe fundul apelor oceanice, în lagune, golfuri sau în lacuri. Ele se găsesc de obicei singure în zăcământ, formând gaze naturale uscate sau neasociate în cantități mai mici, adeseori asociate zăcămintelor de petrol sau cărbune, formând gaze naturale umede sau de sondă.
Gazele uscate au un conținut foarte ridicat de metan (CH4), până la 99,9%, și o putere calorică ridicată (9 860-13 850 kcal/m3). Gazele de sondă au un conținut mai redus de metan și mai conțin hidrocarburi: etan (1,5-4,4%), propan și butan (câte 1,5% fiecare) și alte componente: azot, bioxid de carbon, diferiți compuși cu sulf, heliu etc., cu o putere calorică de 5500-6000 kcal/m3. Aceste componente înrăutățesc calitatea de ardere și de condensare a gazului, ceea ce impune prelucrarea gazelor în locurile de extracție, înainte de utilizarea lor în procesele tehnologice. Dintre acestea, importanță economică prezintă heliul, datorită gamei largi de utilizare (industria atomică, medicină, astronomie etc.). În lume există trei bazine gazifere cu un conținut înalt de heliu, și anume: Astrahan, Orenburg (Rusia) și statul Colorado (S.U.A.). Producția mondială anuală de heliu este de 140 milioane m3.
Gazele naturale au o largă utilizare în viața economică, sunt o sursă energetică (cu ardere completă, cu foarte puține reziduuri și fum), înlocuiesc cărbunii în anumite procedee tehnologice din siderurgie, și mai ales la termocentrale, pentru producerea de energie electrică, la încălzirea locuințelor. Importanța gazelor naturale a crescut o dată cu utilizarea lor ca materie primă în industria chimică pentru producerea unei game largi de produse chimice (peste 1 000): îngrășăminte minerale, polimeri, negru de fum pentru obținerea cauciucului sintetic, mase plastice, fire și fibre sintetice etc. Gazele naturale se folosesc, de asemenea, în tehnica criogenă pentru crearea mediului inert, în aeronautică ș.a.
Gazele naturale sunt cunoscute încă din antichitate, când chinezii le foloseau pentru extragerea sării din apa marină, pentru încălzit și iluminat, trasportandu-le prin țevi de bambus.
Folosirea gazelor la scară mai largă a anticipat-o pe cea a petrolului: în 1814 gazul este introdus în iluminatul public al orașului Baltimore (S.U.A.), iar în 1921, gazul captat la Fredonia este valorificat în industrie la New York; din 1875 începe fabricarea negrului de fum, iar în 1885 se introduce pentru prima dată gazul natural la furnale.
Comparativ cu petrolul, gazele naturale au început să fie utilizate industrial mult mai târziu; de exemplu, în S.U.A. extracția pe scară largă a început în 1930, în U.R.S.S. – după 1956, iar în țările din Orientul Apropiat și Mijlociu – după 1970.
Această valorificare târzie a gazelor naturale a fost cauzată de "euforia petrolului', de prețul extrem de scăzut al acestuia până la declanșarea "crizelor petroliere'. Creșterea prețului la petrol, precum și avantajele tehnologice și energetice pe care le au gazele naturale, au dus la creșterea importanței lor. Gazele naturale au devenit din ce în ce mai solicitate de consumatori, iar ponderea lor s-a mărit în balanța energetică mondială a țărilor mari consumatoare de surse energetice.
Exploatarea industrială a gazelor a început în preajma anului 1880, când s-a înregistrat o producție de 1,6 mld.mc.Până la cel de al doilea război mondial producția a crescut relativ lent. Ulterior,intensificându-se exploatările în unele țări mai vechi producătoare (CSI, România, Italia),precum și începerea ori extinderea acestora în multe țări sau zone geografice,producția de gaze naturale a sporit considerabil,ajungând până în anul 2000 la 2 483,7mld.mc.
Utilizarea industrială a gazelor naturale a început din anul 1930 sub forma unei industrii firave.Odată cu intrarea în circuitul economic,gazele naturale au devenit din ce în ce mai solicitate de consumatori,datorită avantajelor tehnologice și energetice pe care le prezintă.Urmare a creșterii continue a consumlui, se observă o preocupare permanență pentru dezvotarea cercetării geologice în vederea descoperirii de noi surse și a cercetării tehnologice în scopul valorificării superioare a acestei forme de energii primare.Producția de gaze naturale s-a mărit puțin între cele două războaie mondiale. Intensificarea prospecțiunilor gazeifere și extinderea ariei de exploatare în numeroase țări europene,au determinat o creștere mai accentuată a producției până la primul șoc petrolier. Evoluția producției devine sinuasa până la cel de-al doilea șoc petrolier,înregistrând ulterior o creștere reletiv constantă. 29% din din producția mondială este obținută de C.S.I. (25% de Rusia)
Sub aspectul producției de gaze naturale, pe regiuni mari ale globului, se remarcă fostul spațiu economic sovietic unde ponderea cea mai importantă revine Federației Ruse (primul producător mondial), cu exploatări importante în bazinele gazifere Orenburg (din sudul Uralului), Saratov, Stavropol și Peciora. După al doilea război mondial au fost descoperite zăcăminte valoroase de gaze naturale în partea asiatică a Rusiei. Cele mai mari zone gazeifere de pe continentul european sunt amplasate în vest (Olanda, Marea Britanie, Germania), în nord (Norvegia) și în partea central sudică (România).
Zăcămintele de gaze naturale nefiind uniform distribuite pe suprafața globului se prezintă repartiția procentuală a rezevelor mondiale în raport cu populația zonelor geografice respective. O mare cantitate din rezervele de gaze naturale se află în zone îndepărtate, în țări cu o industrie mai puțin dezvoltată, fapt care a determinat organizarea transportului de gaze la mari distanțe pentru echilibrarea balanțelor energetice și satisfacerea cererii marilor consumatori din țările cu industrie puternic dezvoltată.
Pe țări, cel mai important producător european este Olanda, cu exploatările din platforma continentală a Mării Nordului (Placid). Ea asigură în totalitate consumul intern și exportă cantități relativ mari de gaze în țările vecine,mai ales în Germania. Olanda este urmată de Marea Britanie,care deține cele mai importante zăcăminte în platforma continentală a Mării Nordului (structurile gazeifere de la Viking West Sole, Leman Bank). Gazele naturale din Marea Britanie au modificat mult balanța energetică a acestei țări prin reducerea substanțială a ponderii cărbunilor.
În UE, ponderea gazelor în consumul de energie primară a crescut în ultimii zece ani până la un nivel de 25 % în 2010; gazele sunt în cea mai mare parte importate, având în vedere că UE se aprovizionează numai în proporție de aproximativ 35 % cu gaze din producția internă. Aproximativ 30 % din gaz este utilizat pentru producția de energie electrică.
În timp ce în UE importurile de gaze s-au dublat în ultimele două decenii, în SUA s-a înregistrat o evoluție în sens invers, datorită descoperirilor și evoluțiilor importante din sectorul gazelor de șist, care au redus atât prețul gazului, cât și dependența SUA de importurile de energie.
În 2013, statisticile British Petroleum Statistical Review of World Energy indicau 185,7 trilioane de m3 de gaze la nivel mondial. Regiunile lumii ce își dispută întâietatea sunt Orientul Mijlociu (43,2%), Europa și Eurasia (30,5%), apoi, la mare distanță, Africa cu 7,6%, America de Nord-6,3% și America Centrală și de Sud cu 4,1 %. Inegalitățile persistă și în cadrul regiunilor: în Europa și Eurasia, principalul stat producător e Rusia cu 16,8% din rezervele mondiale, iar în Orientul Mijlociu Iranul cu 18,2% și Qatar cu 13,3% se detașează. De pe celelalte continente, se remarcă, cu cifre modeste, SUA (5%), Venezuela (3%), Nigeria (2,7%), Indonezia (1,6%).
Fig. 2- Rezervele de gaze naturale pe glob (Sursa: BP World Energy-2014)
CAPITOLUL III
SECURITATEA ENERGETICĂ LA NIVELUL ROMÂNIEI ȘI U.E.
Într-o economie din ce în ce mai globalizată, strategia energetică a unei țări se realizează în contextul evoluțiilor și schimbărilor ce au loc pe plan mondial. Cererea totală de energie în 2030 va fi cu circa 50% mai mare decât în 2003, iar pentru petrol va fi cu circa 46% mai mare. Rezervele certe cunoscute de petrol pot susține un nivel actual de consum doar până în anul 2040, iar cele de gaze naturale până în anul 2070, în timp ce rezervele mondiale de huilă asigură o perioadă de peste 200 de ani chiar la o creștere a nivelului de exploatare. Previziunile indică o creștere economică, ceea ce va implica un consum sporit de resurse energetice.
Se estimează că, aproximativ un sfert din nevoile de resurse energetice primare, la nivel global, vor fi acoperite în continuare de cărbune. Concomitent cu creșterea consumului de energie va crește și consumul de cărbune. Datele centralizate de Consiliul Mondial al Energiei (CME) arată o creștere cu aproape 50 % a extracției de cărbune la nivel mondial în anul 2005 față de anul 1980. Creșterea cererii de energie, combinată cu factori geopolitici, în special situația din Orientul Mijlociu, au determinat în prima decadă a secolului XXI creșterea prețului țițeiului care a indus și creșteri ale prețurilor gazelor naturale. Un alt factor care a determinat creșterea prețului la produse petroliere pe plan mondial a fost lipsa capacităților de rafinare, problemă care necesita identificarea unor soluții pe termen mediu și lung. La toate acestea s-a adaugat și tendința manifestată de unele state, de suplimentare a stocurilor pentru a face față situațiilor de criză.
Resursele energetice sunt reprezentate de mai multe tipuri de combustibili, ce nu au o distribuție uniformă, fiecare prezentând avantaje și dezavantaje la exploatare, transport și consum astfel că rentabilitatea acestora depinde de puterea calorică, de investițiile în infrastructura de transport și bilanțurile energetice și de mediu.
Dezvoltarea conductelor de gaze în URSS și mai apoi Federația Rusă, a relațiilor comerciale ale acestora cu țările europene și mai apoi cu Uniunea Europeană și țările riverane precum și relaționarea în epoca post-sovietică a Rusiei cu fostele țări componente URSS, a relevat că există vechi și strânse legături comerciale între acestea. Această istorie nu poate fi, însă, neglijată în actuala conjunctură de monopol al companiei de stat rusești Gazprom, în care țările Europei Occidentale, influiențate de marile companii multinaționale au urmărit numai profitul. Schimbarea politicii externe a Federației Ruse a reinventat conceptele de “armă energetică” și “cleștele energetic”. Rusia a căpătat o influență foarte mare în Uniunea Europeană și în statele ei componente. Politica de prețuri de export a gazelor naturale a Gazpromului este în funcție de interesele Rusiei în țara respectivă: de procentul din totalul exportului de gaze, de valoarea exportului în balanța de plăti cu țara respectivă, de gradul de dependență de gazele rusești, de valorile investițiilor rusești și de permisivitatea statului respectiv la investițiile rusești.
România ca posesor de resurse semnificative, ca pionier în domeniul extracției, transportului și materialului rulant din industrie, ca importator minor de gaze rusești și ca membru al UE, nu a avut până în 2005 o politică coerentă de securitate energetică. În ultimii ani, România și-a definit strategia energetică în funcție de interesul național, de direcțiile trasate de Comisia Europeană și de strategia rusescă de a monopoliza aceasta industrie.
3.1. Securitatea energetică la nivelul României
Securitatea energetică se definește ca modalitatea de aprovizionare cu energie, la prețuri adecvate și stabile, prin intermediul unor infrastructuri critice protejate, ce ajută la susținerea și creșterea performanței economice. Astfel, Uniunea Europeană și România implicit, au conștientizat în anul 2006, în urma conflictului ruso-ucrainian, vulnerabilitățile energetice față de gazul rusesc. Imediat UE a adoptat „O Nouă Strategie Europeană pentru Energie Durabilă, Competitivă și Sigură”, iar mai apoi, în 2007 a elaborat „Politica Energetică pentru Europa”, „Pachetul Energetic 20-20-20”, urmate de alte documente, a căror principale obiective constau în dezvoltarea unei piețe energetice interne, reducerea dependenței față de Federația Rusă, dezvoltarea surselor de energie durabile și crearea unor rețele transeuropene de transport. În acest sens UE a lansat „Politica de Vecinătate în Caucaz”, „Sinergia Mării Negre” și „Strategia pentru Asia Centrală”.
Conform „Raportului WEO 2009” în perioada 2007-2030, conbustibilii fosili vor reprezenta principala sursă de energie primară, într-un procent de 80% din consumul total. În cazul României, principalele resurse de import necesare sunt gazele naturale și petrolul, însă țara noastră este mult mai bine poziționată în ceea ce privește dependența de aceste resurse în comparație cu restul statelor din UE. Astfel dependența UE -27de petrol este de 86% în timp ce a României este de 54%, în timp ce dependența UE-27 privind gazele naturale este de 58%, dependența României este de 42%. Dezvoltarea însă în SUA a noii tehnologii hidraulice, permite în premieră extragerea gazelor de șist. În acest context, rezerva totala a UE ar crește cu aproximativ 70%. Alături de Polonia, România se pare ca deține o imensă cantitate de astfel de resurse, compania americana Chevron demarând intențiile de a exploata aceste bogății, care se pare ar reduce cu 10 % dependența față de Rusia și ar crea o independență de aproximativ 10 ani. Totodată, extinderea platoului continental al Mării Negre în urma rezolvării diferendelor privind Insula Șerpilor dintre țara noastră și Ucraina, permit României accesul la aproximativ 70 mld mc de gaz și 85 milioane barili de petrol, rezerve ce ar asigura încă 18 ani de independență de gaz. În acest sens, exploatând doar propiile resurse, România ar putea asigura o independență în ceea ce privește resursele de gaz timp de 34 de ani.
Potrivit BP Statistical Review (2013), în 2012 rezervele dovedite de gaze naturale ale României erau de 100 miliarde metri cubi (mmc) (jumătate față de 1992), iar cele de țiței de 100 milioane tone (din nou, jumătate față de 1992). Producția anuală de gaze este de 10,9 mmc, iar consumul de 13,5 mmc. La țiței, producția anuală este de 4,1 milioane tone, la un consum de 8,8 milioane tone. Rata agregată de scădere a rezervelor de hidrocarburi este de 10% pe an, ceea ce înseamnă că, în lipsa unor surse suplimentare, dependența de importuri de gaze va crește în următorii 10 ani de la mai puțin de 20% în prezent până la 50%.
Piața est-europeană a gazelor este cvasi-monopolistă, dominată de livrările Gazprom. Prețurile pe care statele flancului estic al UE le plătesc pentru gazul rusesc sunt în medie cu 15% mai mari decât pe piețele vest-europene. Potrivit Izvestia (ianuarie 2013), prețul mediu de vânzare a gazului rusesc în România în prima jumătate a lui 2012 era de 431,8 dolari pentru 1.000 metri cubi, față de 379,3 în Germania.
Fig. 3 – Producția de țiței și gaze naturale în România
Sursa: Energy balance 1970-2009: BP Statistical Review of World Energy June 2010;
Producția de hidrocarburi din România a cunoscut o dezvoltare notabilă în perioada de industrializare a țării, ajungând la nivelul de vârf în 1976 pentru țiței (14,65 mil.tone țiței) și 1986 pentru gazele naturale (36,3 mld. mc gaze naturale).
Din cauza declinului natural al zăcămintelor de țiței și gaze naturale, în principal, dar și reducerii volumului lucrărilor de explorare și a investițiilor, producția anuală de țiței și gaze naturale a scăzut ajungând în anul 2013 la 4,19 mil. tone de țiței, respectiv 11,03 mld. mc gaze naturale.
În ultimii 30 de ani, România a înregistrat un declin constant al producției de țiței și gaze, cu o rată naturală de scădere de aproximativ 10% anual, pe fondul epuizării rezervelor din zăcămintele aflate în exploatare, multe dintre aceste perimetre onshore fiind în producție de câteva zeci de ani. Declinul a fost temperat într-o anumită măsură de investițiile făcute în ultimii 10 ani.
Figura 4: Zonele de exploatare a resurselor de gaze naturale și țiței din România, 2014 (Sursa: ANRM, 2014)
În prezent, România se găsește într-o situație de dependență relativ scăzută de importurile de energie, comparativ cu alte țări din Uniunea Europeană (Fig. 5). Țara noastră este printre primele trei state europene cel mai puțin dependente de importuri, cu doar 21%. Numai Danemarca și Estonia au o situație mai favorabilă din acest punct de vedere. Spre comparație, în UE, cererea primară de energie este asigurată doar în proporție de 47% din producția internă, diferența provenind din importuri. Riscurile provin însă din dependența României de o singură sursă de aprovizionare cu gaz natural din import.
Fig. 5 – Acoperirea consumului intern brut de energie din producția internă, 2011, %
Sursa: EU Energy Trends (2009); INSSE (2011)
Strategia energetică a României conferă un rol activ țării noastre în piața UE, est și sud-est continentală. Potrivit documentului, în conformitate cu politicile energetice europene, prioritățile României în domeniu sunt:
asigurarea competitivității;
diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse energetic;
protecția mediului;
asigurarea investițiilor pentru creșterea capacităților de producție și dezvoltare.
În ceea ce privește asigurarea independenței energetice, țara noastră ar putea avea trei opțiuni:
poate acoperi din surse proprii consumul de gaze naturale, ceea ce ar scădea prețul energiei și ar duce la dezvoltarea sistemului de infrastructură, însă independența energetică va fi pe o perioadă de timp limitată, iar resursele de hidrocarburi vor risca a sărăci mult mai rapid ca urmare a exploatării masive, proces ce poate avea un impact negativ asupra mediului înconjurător.
realizarea unui acord cu Rusia, fie direct, fie prin intermediul UE. În oricare dintre situații durabilitatea resurselor naturale se vor întinde pe un termen mult mai lung, însă realizând un acord direct România poate căpăta un rol important de pivot geopolitic, putând deveni nod de legatură a gazelor rusești către Vest, însă problema nu este deloc soluționată, întrucât este menținută vulnerabilitatea creată în urma unei singure surse de aprovizionare. Acordul prin intermediul UE dă naștere posibilității cooperării și intrajutorării statelor membre în situații de criză, însă vulnerabilitatea este menținută, iar acordul privind prețul pe baril va fi semnat de către Bruxelles, ceea ce nu poate garanta nici unui membru că prețul va putea fi diferențiat în funcție de posibilitățile și dezvoltarea fiecărui stat.
dezvoltarea unor noi rețele de aprovizionare ceea ce ar duce la diversificarea surselor și implicit a obținerii unor prețuri mai reduse, dar și dezvoltarea unor circuite energetice regionale. Însă această situație poate duce la răcirea relațiilor cu Rusia care nu pare dispusă a pierde monopolul deținut în zona central-estică europeană.
Cel mai important proiect de politică energetică externă al României, gazoductul Nabucco, a eșuat definitiv în iunie 2013, când competiția pentru transportul gazului azer către UE a fost tranșată în favoarea proiectului TAP (Trans Adriatic Pipeline). Coridorul Sudic de Gaz (CSG) va lega Bazinul Caspic de sudul Italiei prin Turcia, Grecia și Albania. Decizia a fost predominant comercială, în defavoarea necesităților strategice ale Europei de Est.
La nivelul anului 2020, cu interconexiunile necesare. România va avea mai multe opțiuni de import de gaze, prin intermediul unor terminale regionale de regazificare a GNL: Revithoussa (Grecia), Swinoujcsie ( Polonia, în construcție), Omisalj (Croația; urmează a fi construit până în 2017).
Deși rămasă fără un proiect internațional de anvergură, România dispune de suficiente căi de a-și crește securitatea energetică. România are posibilități interne și externe de creștere considerabilă a bazei de resurse energetice. Anul 2020 se profilează ca termen limită comun pentru realizarea mai multor obiective strategice, fiecare fiind însă marcat de o doză substanțială de incertitudine.
Potrivit BP Statistical Review (2013), în 2012 rezervele dovedite de gaze naturale ale României erau de 100 miliarde metri cubi (mmc) (jumătate față de 1992), iar cele de țiței de 100 milioane tone (din nou, jumătate față de 1992). Producția anuală de gaze este de 10,9 mmc, iar consumul de 13,5 mmc. La țiței, producția anuală este de 4,1 milioane tone, la un consum de 8,8 milioane tone. Rata agregată de scădere a rezervelor de hidrocarburi este de 10% pe an, ceea ce înseamnă că, în lipsa unor surse suplimentare, dependența de importuri de gaze va crește în următorii 10 ani de la mai puțin de 20% în prezent până la 50%.
Piața est-europeană a gazelor este cvasi-monopolistă, dominată de livrările Gazprom. Prețurile pe care statele flancului estic al UE le plătesc pentru gazul rusesc sunt în medie cu 15% mai mari decât pe piețele vest-europene. Potrivit Izvestia (ianuarie 2013), prețul mediu de vânzare a gazului rusesc în România în prima jumătate a lui 2012 era de 431,8 dolari pentru 1.000 metri cubi, față de 379,3 în Germania.
Din punct de vedere geologic, rezervele de gaze naturale constituie principalul potențial al Bazinului Mării Negre. Pentru dezvoltarea unor noi surse de gaze, se conturează trei direcții strategice ale României:
mărirea productivității zăcămintelor convenționale mature prin aplicarea de noi tehnologii de extracție;
exploatarea noilor descoperiri din platoul continental al Mării Negre;
dezvoltarea zăcămintelor de argile gazeifere (gaze de șist).
Opțiunile interne ale României pot fi următoarele:
Zăcămintele de hidrocarburi ale României sunt fragmentate și „îmbătrânite“, iar producția per sondă e dintre cele mai mici din Europa. Pentru oprirea declinului producției sunt necesare investiții mari pentru redezvoltarea zăcămintelor și tehnologii de creștere a eficienței extracției (creșterea presiunii în zăcământ, stimulare, foraj la adâncimi mari etc). Compania OMV Petrom este angajată într-un amplu program de astfel de investiții, reușind în 2013 să oprească declinul producției și să obțină o ușoară creștere a producției de țiței față de 2012. La fel, cel mai mare producător național de gaze naturale, Romgaz, a obținut în 2012 o creștere marginală a producției față de anul anterior. Totuși, nevoia de capital și de know how în această direcție este enormă, iar rezultatele nu pot fi decât graduale și de termen lung.
În februarie 2012, sonda Domino-1 a parteneriatului Exxon Mobil–OMV Petrom a descoperit, în perimetrul Neptun al zonei economice exclusive românești, un zăcământ de gaze de 70-100 mmc, în ape adânci de circa 1.000 m. A fost un succes remarcabil, după mai multe foraje exploratorii „seci“ în apele turcești. Dar, deși este o direcție strategică foarte promițătoare, offshore-ul românesc este caracterizat încă de incertitudine și dificultăți. Mai întâi, trebuie identificate rezerve suplimentare pentru a motiva decizia de investiție în exploatare și producție. Un puț de evaluare ce urmează să fie forat în 2014 și alte circa 10 puțuri de mare adâncime până în 2018 vor fi edificatoare. Apoi, costurile tehnologice și logistice ale exploatării la mare adâncime sunt mult mai mari decât ale exploatării pe uscat; de asemenea, sunt mai mari în regiunea Mării Negre decât în alte părți ale lumii, din pricina deficitului de echipament de foraj offshore și a numărului mic de prestatori de servicii de foraj la mare adâncime.
Cea de-a treia direcție strategică ține de resursele de gaze de șist. Potrivit celei mai recente estimări geologice (US Energy Information Agency, EIA, 2013), România deține resurse tehnic recuperabile de gaze de șist, de 1.610 mmc. Dacă fie și numai o fracțiune a acestei cantități se dovedește a fi exploatabilă comercial, România poate nu doar să-și acopere consumul intern, ci să și devină exportator de gaze naturale. Însă această industrie se confruntă cu o contestare socială vehementă.
3.1.1. Strategia energetică a României
„Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020” a fost aprobată prin Hotărârea de Guvern nr. 1069/2007 și publicată în Monitorul Oficial nr. 781 din 19 noiembrie 2007. Strategia a fost realizată în concordanță cu Noua Politică Energetică a Uniunii Europene, lansată în luna ianuarie 2007 și aprobată de Consiliul Europei în luna martie 2007.
Strategia sectorului energetic are ca obiectiv general satisfacerea necesarului de energie atât în prezent, cât și pe termen mediu si lung, la un preț cât mai scăzut, adecvat unei economii moderne de piață și unui standard de viață civilizat, în condiții de calitate, siguranță în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Strategia prevede trei ținte strategice: dezvoltare durabilă, competitivitate, securitatea aprovizionării cu energie.
Dezvoltarea durabilă presupune:
– promovarea producerii energiei din surse regenerabile, astfel încât ponderea energiei
electrice produse din aceste surse în totalul consumului brut de energie electrică să fie de 33% în anul 2010, 35 % în anul 2015 și 38 % în anul 2020. Din consumul intern brut de energie 11% va fi asigurat din surse regenerabile în anul 2010;
– stimularea investițiilor privind îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț: resurse –producție – transport – distribuție – consum;
– promovarea utilizării biocombustibililor lichizi, biogazului și a energiei geotermale;
– susținerea activităților de cercetare-dezvoltare și diseminare a rezultatelor cercetărilor aplicabile în domeniul energetic;
– reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător prin
utilizarea tehnologiilor curate.
Competitivitatea urmărește:
– continuarea dezvoltării și perfecționarea mecanismelor piețelor concurențiale pentru energie electrică, gaze naturale, petrol, uraniu, certificate verzi, certificate de emisii a gazelor cu efect de seră și servicii energetice;
– extinderea activității Operatorului pieței angro de energie electrică din România – Opcom la nivel regional și participarea activă la realizarea pieței regionale de energie și a pieței unice europene;
– liberalizarea tranzitului de energie în condiții tehnice controlate de siguranță în alimentare și asigurarea accesului permanent și nediscriminatoriu la rețelele de transport și interconexiunile internaționale; creșterea capacitații de interconexiune a rețelelor de energie electrică de la cca. 10 % în prezent la 15-20 % la orizontul anului 2020;
– continuarea procesului de restructurare, creștere a profitabilității și privatizării în sectorul energetic (privatizarea se va realiza atât cu investitori strategici, cât și prin listarea pe piața de capital).
Securitatea aprovizionării vizează:
– menținerea unui echilibru între importul de resurse energetice primare și utilizarea rațională si eficientă a rezervelor naționale pe baze economice și comerciale;
– creșterea nivelului de adecvanță al rețelei de transport prin dezvoltare și modernizare în concept de rețea inteligentă (smart grid) și cu respectarea cerințelor UCTE/ ETSO;
– abordarea, în comun cu statele membre ale UE, a problemelor referitoare la protecția infrastructurii critice din sistemul energetic în lupta împotriva terorismului;
– încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea regulilor concurențiale;
– diversificarea și consolidarea, în cadrul stabilit la nivel european, a relațiilor de colaborare
cu țările producătoare de hidrocarburi precum și cu cele de tranzit;
-diversificarea surselor de aprovizionare și dezvoltarea rutelor de transport alternative.
Securitatea energetică va fi asigurată și prin:
-stabilirea instrumentelor legate de securitatea instalațiilor, a capacităților de depozitare, a rețelelor și infrastructurilor energetice, inclusiv a instalațiilor nucleare;
– promovarea unor instrumente de încurajare a investițiilor pentru capacități de producere a energiei electrice, care sunt necesare pentru securitatea energetică, în conformitate cu Directiva 2005/89/EC;
– promovarea unor proiecte menite să asigure o creștere a capacității de interconectare a sistemului electroenergetic cu sistemele țărilor din Sud-Estul Europei (cablul submarin cu Turcia, linii electrice aeriene de 400 kV cu Serbia, Ungaria și Republica Moldova);
– realizarea programelor privind creșterea securității construcțiilor hidroenergetice;
– creșterea capacităților de înmagazinare subterană a gazelor naturale;
-interconectarea Sistemului Național de Transport al gazelor naturale și petrolului cu sistemele similare din țările vecine:
a) interconectarea cu Ungaria, pe relația Arad-Szeged;
b) interconectarea cu Bulgaria, pe relația Giurgiu-Ruse;
c) interconectarea cu Ucraina, pe relația Cernăuți-Siret;
d) interconectarea cu Moldova – pe traseul Drochia-Ungheni;
e) conducta de petrol Constanța – Trieste.
Opțiunile țării noastre de a-și asigura securitatea energetică ar putea fi următoarele:
acoperirea necesarului din resurse proprii;
acorduri directe cu Rusia;
acorduri indirecte cu Rusia, prin intermediul UE;
acorduri cu alte state bogate în resurse din Orient.
Opțiunile respective nu se exclud una pe cealaltă, ci se completează, iar rezultatele pozitive ale unei combinații între ele ar putea asigura României mult-dorita securitate energetică pe termen mediu și lung.
Fiecare variantă are, însă, avantajele și dezavantajele ei. Astfel:
1. Acoperirea necesarului din resurse proprii
• avantaje: independență energetică pe termen limitat; evitarea competiției energetice de pe piețele regionale și internaționale; modernizarea infrastructurii energetice, a tehnologiilor și mijloacelor de producție; construcția de noi centrale nucleare și hidrocentrale; scăderea costurilor de producție și, implicit, ale prețurilor energiei; creșterea calității serviciilor; sporirea interdependenței reciproce dintre companii specifice și guvern, dintre producători, furnizori și consumatori; creșterea ponderii energiei bazată pe resurse regenerabile etc.
• dezavantaje: exploatarea mult mai accentuată a rezervelor de hidrocarburi ale țării și, prin urmare, sărăcirea mult mai rapidă a lor; necesitatea unor investiții semnificative în noi capacități de producție; sporirea controlului de stat asupra industriei de profil; scăderea competiției pe piața internă de petrol și gaze; creșterea impactului asupra mediului; perturbarea unor relații economice tradiționale cu alte țări etc.
2. Acorduri directe cu Rusia
• avantaje: siguranța acoperirii deficitului de hidrocarburi; prezervarea resurselor energetice naționale; negocierea unor prețuri reciproc avantajoase; creșterea investițiilor; dezvoltarea liniilor directe (conducte, terminale, transport maritim) între cele două părți; creșterea rolului României ca țară de tranzit a resurselor rusești spre Occident; sporirea cooperării între companiile energetice naționale și cele rusești de profil; dezvoltarea relațiilor economice bilaterale etc.
• dezavantaje: sporirea dependenței de față de importurile de hidrocarburi; creșterea vulnerabilității prin aprovizionarea dintr-o singură sursă; posibilitatea scăderii treptate a producției naționale de petrol și gaze naturale; sporirea dominației energetice rusești în Europa; perturbarea programelor de creștere a ponderii energiei bazată pe resurse regenerabile; excluderea posibilă a țării noaste din principalele proiecte energetice europene etc.
3. Acorduri indirecte cu Rusia, prin intermediul UE
• avantaje: securitatea cererii și ofertei, a prețurilor și a veniturilor; prezervarea resurselor energetice naționale; plasarea României ca important nod energetic între UE și Rusia; creșterea gradului de liberalizare și integrare a piețelor energetice; posibilitatea întrajutorării în caz de criză energetică; creșterea investițiilor europene în modernizarea infrastructurii energetice naționale; îmbunătățirea eficienței energetice și protecției mediului etc.
• dezavantaje: sporirea dependenței de față de importurile de hidrocarburi; posibilitatea scăderii treptate a producției naționale de petrol și gaze naturale; creșterea controlului comunitar asupra surselor, resurselor și rutelor energetice; reglementări mult mai stricte în domeniul transportului
și distribuției; avizarea oricăror tranzacții în domeniul energetic la Bruxelles; stabilirea posibilă a unui preț uniform pe barilul de petrol și la 1.000 m3 de gaze naturale la nivelul UE, ce va ține sau nu cont de gradul de dezvoltare, distanțe, cantități etc.
4. Acorduri cu alte state bogate în resurse din Orient
• avantaje: diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse la nivel național și european; prezervarea resurselor energetice naționale; scăderea dependenței energetice față de Rusia; scăderea prețurilor; creșterea investițiilor în dezvoltarea infrastructurii energetice (conducte, terminale etc.); conectarea țărilor respective la circuitele economice regionale și internaționale; creșterea competiției pe piața energetică regională și europeană etc.
• dezavantaje: sporirea dependenței de față de importurile de hidrocarburi; tensionarea relațiilor cu Rusia; subminarea controlului Rusiei asupra resurselor energetice din Caucaz, Caspica, Asia Centrală; scăderea ponderii resurselor energetice rusești în consumul Europei; excluderea țării noaste din principalele proiecte energetice ale Rusiei etc.
3.2. Securitatea energetică la nivelul Uniunii Europene
Securitatea energetică este considerată o componentă esențială a conceptului global de securitate. Din acest considerent, Uniunea Europeană consideră că, în materie de politică energetică, principalele obiective sunt:
securitatea aprovizionării
competitivitatea
protecția mediului.
Securitatea energetică este definită de Comisia Europeană drept capacitatea de asigurare a cerințelor viitoare esențiale de energie, atât prin intermediul resurselor interne adecvate, obținute în condiții acceptabile economic sau menținute ca rezerve strategice, cât și prin recurgerea la surse externe accesibile și stabile, completate atunci când este cazul de rezerva strategică.
3.2.1. Politica energetică a Uniunii Europene
Problemele legate de politica energetică a UE au fost dezbătute de statele membre încă din 2005, la Consiliul European de la Hampton Court, prilej cu care s-a constatat o sporire a provocărilor din spațiul securității energetice și al schimbărilor climatice. Pornind de la această constatare, Consiliul European din 15-16 decembrie 2005 a evidențiat importanța unei abordări integrate a obiectivelor legate de triada schimbări climatice – energie – competitivitate.
Procesul privind securitatea energetică a Uniunii Europene cunoaște mai multe etape pregătitoare, astfel: propunerile din Memorandumul francez prezentat la reuniunea Consiliului Ecofin din ianuarie 2006; documentul susținut de președinția austriacă la Consiliul European din 13 februarie 2006, intitulat „A New Energy Policy for Europe“; poziția comună inclusă în liniile directoare generale ale unei politici energetice comune din Cartea Verde a Comisiei Europene „O politică energetică europeană sustenabilă, competitivă și sigură“ (8 martie 2006); lucrările Consiliului Extraordinar al miniștrilor energiei din statele membre și în curs de aderare,din 14 martie 2006, ca și cele ale Consiliului European din 23-24 martie 2006.
Uniunea Europeană are un interes special în problematica securității energetice. În prezent, Uniunea celor 27 de țări membre reprezintă unul dintre cei mai mari consumatori mondiali de resurse energetice. Statele UE sunt dependente de importurile de hidrocarburi, în special din Federația Rusă, preconizându-se că dependența de importurile energetice va crește de la 50% în prezent la 65% în 2030. Presiunile energetice asupra Uniunii au avut, însă, și efecte pozitive, Uniunea conștientizând mai repede slăbiciunile sale instituțional-politice. Astfel, la data de 8 martie 2006, UE a adoptat un nou proiect de strategie energetică europeană, respectiv Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă și Sigură. Cele șase direcții de acțiune vizate de UE în vederea asigurării sustenabilității, competitivității și securității energetice sunt:
• asigurarea integrității pieței interne de gaz și curent electric, prin adoptarea unor standarde și reguli comune, dar prin construirea unor rețele comune sau interconectarea celor deja existente;
• garantarea securității fluxului energetic și consolidarea în acest sens a solidarității între statele membre, prin revizuirea legislației privitoare la stocurile naționale de gaz și petrol;
• diversificarea surselor de energie;
• protecția mediului și promovarea unor politici de economisire a energiei, într-o manieră compatibilă cu obiectivele de la Lisabona;
• crearea unui plan tehnologic strategic în privința energiei;
• formularea unei politici externe comune pentru toate statele Uniunii Europene, care să identifice prioritățile UE pentru construirea unei noi infrastructuri de protecție a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic European, a unui nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui mecanism de reacție în cazul unor crize determinate de scurtcircuitări ale aprovizionării energetice a Europei.
În ianuarie 2007, Comisia Europeană lansează noua politică energetică a organizației, ce include propuneri de creștere a utilizării combustibililor alternativi și reducere a consumului energetic, pe fondul modificărilor climatice, precum și de încurajare a competiției dintre marii producători de energie. Îndeplinirea unor asemenea obiective ar limita, în opinia specialiștilor comunitari, expunerea organizației la o creștere a prețurilor petrolului și gazelor și, totodată, a vulnerabilității sale. În același timp, ar putea duce la formarea unei piețe europene a energiei mai competitive și stimula dezvoltarea tehnologiei și a locurilor de muncă.
Conform Planului de eficiență energetică european, s-a prevăzut ca, în 2020, creșterea economică în UE să se realizeze consumând cu 13 la sută mai puțină energie decât în prezent, economisind 100 de miliarde de euro și cu emisiuni poluante anuale mai mici cu 780 de milioane de tone echivalent CO2.
Dorința Uniunii Europene de a-și adapta documentele fundamentale la noile realități ale secolului XXI, date de globalizarea economiei, evoluția demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie și noile amenințări la adresa securității, s-a concretizat prin Tratatul de la Lisabona și Strategia UE 2020. Articolul 194 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene stipulează că politica Uniunii în domeniul energiei, în spiritul solidarității între statele membre, urmărește:
să asigure funcționarea pieței de energie;
să asigure siguranța aprovizionării cu energie în Uniune;
să promoveze eficiența energetică și economia de energie, dar și dezvoltarea de noi surse de energie și energii regenerabile;
să promoveze interconectarea rețelelor energetice.
Măsurile necesare pentru atingerea acestor obiective ce vor fi stabilite de Parlamentul și Consiliul UE nu ar trebui să aducă atingere dreptului unui stat membru de a stabili condițiile de exploatare a propriilor resurse energetice, dreptului său de a alege diferite surse de energie și structurii generale a aprovizionării sale cu energie.
Lansată de Comisia Europeană în martie 2010 și aprobată la Consiliul European din iunie 2010, Strategia Europa 2020 vizează pregătirea economiei sociale de piață a Uniunii Europene pentru deceniul următor, atât prin ieșirea din criza economico-financiară și transformarea acesteia într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii sociale. Documentul prevede, ca prioritate, creșterea durabilă prin promovarea și dezvoltarea unei economii competitivă, ecologică și eficientă din punct de vedere al utilizării resurselor. Astfel, creșterea economică a UE trebuie decuplată de consumul de energie pentru a se putea trece la o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon, pentru a crește ponderea surselor regenerabile de energie și a moderniza sectorul transporturilor, pentru a promova eficiența energetică și, cel mai important, pentru a reduce dependența de resursele externe.
Documentul subliniază necesitatea reechilibrării acțiunilor energetice în favoarea unei politici care să aibă în centru cererea, responsabilizarea consumatorilor și decuplarea creșterii economice de la consumul de energie.
Strategia vizează, de asemenea, și sprijinirea exploatării unei game largi de surse de energie regenerabile, precum și tehnologii-cheie de stocare a energiei și de electro-mobilitate (în special vehicule electrice de transport public).
3.2.2. Strategia energetică a Uniunii Europene
Cea mai importantă problemă a Uniunii Europene este securitatea aprovizionării cu resurse energetice, având în vedere dependența acesteia de un singur producător-exportator, în speță Rusia. Criza economico-financiară, precum și criza din Ucraina au adăugat noi presiuni, presiuni manifestate prin frânarea unor proiecte energetice critice sau rezultatele nu tocmai încurajatoare în domeniul operaționalizării pieței interne de energie, reducerii emisiilor de carbon, economisirii și eficienței energetice.
În problematica securității aprovizionării energetice a Uniunii, specialiștii organizației au detectat scăderi numeroase, între care cele mai importante s-au considerat a fi:
– insuficiența infrastructurilor de transport al curentului electric și gazelor;
– slaba competitivitate;
– insuficienta integrare a pieței energetice a UE;
– absența unei baze juridice pentru o politică energetică comună;
– dependența de importurile energetice (în 2002, de 48%, iar în 2030, previziunile urcă la 71%);
– acoperirea din importuri a 77 % din cererea de petrol a UE, a 51 -120% din cea de gaz și a 100% din cererea de uraniu și produse din uraniu; doar 6%din consumul de energie primară era
asigurat, în 2005, din surse de energie regenerabilă; 6o% din consumul de petrol în Europa anului 2004 era utilizat în sectorul transporturilor, estimându-se o creștere de cel puțin 30% a acestuia până în 2030; 29% din consumul de gaz se folosea, în 2004, pentru producerea de electricitate etc.
În vederea reducerii dependenței UE de importurile de energie sunt exploatate toate modalitățile pentru diversificarea aprovizionării cu gaz și petrol. Nivelul dependenței de petrol, din cauza consumului din sectorul transporturilor, trebuie să scadă, iar pentru a asigura securitatea aprovizionării cu gaz sunt necesare diferite strategii, cum ar fi dezvoltarea de terminale de gaze naturale lichefiate și instalații de stocaj sau construcția de noi gazoducte.
Uniunea Europeană promovează relații bilaterale și multilaterale stabile pentru a-și diversifica sursele, rutele și infrastructura energetică. Uniunea a lansat, în ultimii ani, o nouă Politică de Vecinătate în Caucaz, o Sinergie pentru Marea Neagră, o Strategie pentru Asia Centrală, un Parteneriat Estic cu șase state ex-sovietice, dar și Inițiativa Baku pentru integrarea piețelor energetice.De asemenea, UE a inițiat noi dialoguri și a intensificat cooperarea în domeniul energetic cu țările din vecinătatea sud-estică, partenerii din Balcanii de Vest, Asia Centrală și
Orientul Mijlociu, precum și cu China, Rusia, Brazilia, SUA și Uniunea Africană.
Uniunea Europeană a înregistrat un progres real în sfera securității energetice, însă, organizația are de parcurs încă unii pași până la a-și perfecta un concept global de securitate a aprovizionării, atât ca acțiune de anticipare pe termen lung a nevoilor și problemelor energetice europene și mondiale, cât și ca mecanisme de urmărit piața, ca instrumente politice și ca efort de întărire a relațiilor cu țările terțe.
Deși, în termeni declarativi, la nivelul UE, conceptul de securitate energetică a căpătat, de mai mulți ani, o dimensiune strategică, modul concret în care "Europa unită" și-a gestionat interesele majore în domeniul energiei a fost, până în prezent, marcat de contradicții interne.
Adevărata problemă structurală europeană în calea instituirii unei politici energetice comune a constat în faptul că, de cele mai multe ori, interesele naționale ale principalelor state membre au primat în fața interesului comun. În virtutea unor interese financiare și politice particulare, o serie de state membre UE și companii majore din domeniul energiei, în special din Germania, Italia, Franța au renegociat, în plan bilateral, cu Rusia, prelungirea cu min. 2 decenii, a contractelor de import de gaz pe termen lung, în condiții preferențiale de preț, golind astfel, de conținut, mult vehiculatul concept de strategie comună de securitate energetică (externă).
Rezultatul a fost acela că nu s-a putut ajunge la o poziție consensuală, unică, față de Rusia, ceea ce a împiedicat Europa instituționalizată să vorbească pe o singură voce în relația cu Rusia, în privința importului de energie.
La Consiliul European, din martie 2014, președintele Consiliului, Van Rompuy a subliniat necesitatea ca UE să „lucreze ca o echipă“ atunci când țările membre negociază cu Rusia contractele de import de gaze: ”schimbul de informații și creșterea transparenței privind condițiile contractuale sunt necesare pentru a ne amplifica puterea comună de negociere“.
Pe de altă parte, Polonia a propus crearea unei uniuni energetice care să asigure solidaritatea UE în abordarea problemelor legate de energie. Ideea acestui model de uniune a fost lansată de premierul Donald Tusk, care dorește să facă din țara sa un exemplu de aplicare a acestei strategii. Proiectul său include reabilitarea cărbunelui ca sursă sigură de energie, cu utilizarea unor tehnologii moderne pentru înlăturarea emisiilor nocive rezultate din arderea cărbunelui, exploatarea resurselor de gaze de șist, bogate în Polonia și importul de gaze naturale lichefiate, cu Statele Unite ca potențial furnizor. În plus, Polonia are în vedere dezvoltarea energiei nucleare.
Conform Eurostat, dependența energetică externă a Uniunii Europene, în anul 2012, era
de 53,3 %, cu Rusia în poziția de principal furnizor de gaze. Circa 32% din importurile de gaze
naturale ale UE au provenit din Rusia (aprox.140 miliarde m.c.), urmată de Norvegia cu 28,2 %
și de Algeria cu 14,4%. Germania, Italia, Marea Britanie și Polonia sunt cei mai mari importatori de gaze rusești din cadrul UE. În Europa Centrală și de Est, dominația furnizorului rus este totală: Rusia asigură în proporție de 100 %, importurile de gaze ale țărilor baltice, de 65% ale grupului de la Vișegrad, iar până în 2012, a fost furnizorul exclusiv al Ucrainei. România a depins în proporție de 20 % de importurile de gaz din Rusia, în 2012, și de numai 18% în 2013.
După criza din Crimeea, statele vest-europene, practic, cele membre UE, au fost rezervate în a impune sancțiuni economice severe Rusiei. Motivul: riscul ca securitatea aprovizionării cu gaze naturale, mai ales a statelor est și central europene, să fie serios amenințată în cazul unei situații conflictuale cu Rusia.
Rusia nu este doar principalul furnizor de gaze naturale al UE, ci și de țiței și cărbune superior. Aproximativ 34,5 % din importurile de țiței ale UE-27 au provenit din Rusia, urmată la mare distanță de Norvegia (13,8%) și de Libia (10,2%). Rusia a ocupat, de asemenea, primul loc și în topul furnizorilor de cărbune superior ai UE, cu o pondere de 27%.
O serie de state membre UE au renegociat, recent, cu Rusia, contractele pe termen lung, de import de gaze naturale, pe care le-au prelungit, în medie cu 2 decenii. Potrivit unui studiu al “Centrului pentru Studii Estice”(OSW) cu sediul în Polonia, Germania, care își asigură 36-40% din necesarul de gaze naturale, prin importuri din Rusia, a prelungit, recent, contractele de import-export, pe termen lung, de gaze naturale, cu Gazprom, cu scadențe în 2031, 2035 și 2036.
Bulgaria, dependentă de gazele rusești în proporție de peste 90%, a semnat cu compania rusă, un acord valabil până în 2030, iar Cehiei îi vor fi livrate gaze printr-un contract cu valabilitate până
în 2035.
În cadrul strategiei de diversificare a rutelor de aprovizionare cu gaze naturale, UE s-a orientat, până în prezent, tot către Rusia, împreună cu care a construit gazoductul North Stream, pentru alimentarea statelor occidentale, pe o rută nordică, care ocolește Ucraina, iar împreună cu companii din UE, Gazprom a inițiat și demarat, în 2012, proiectul conductei South Stream, care va transporta gaze din Rusia, prin Marea Neagră, în Bulgaria și, mai departe, către Grecia, Italia și Austria. Rusia transportă gaze spre Europa prin 13 conducte.
CAPITOLUL IV
ROMÂNIA ȘI SECURITATEA ENERGETICĂ ÎN ZONA MĂRII NEGRE
STUDIU DE CAZ
Problema securității energetice din zona extinsă a Mării Negre prezintă câteva elemente specifice. Acestea sunt determinate de configurația politico-militară din această regiune.
În ceea ce privește securitatea surselor energetice se remarcă câteva elemente ce caracterizează mediul de securitate al regiunii: unele conflicte etnice, cum ar fi cele din Nagorno Karabakh, Sudul Oseției și Abkhazia , sau cele de natură etnico-religioase ca și cele din Ferghana valley, instabilitatea politică și economică, existența regimurilor opresive de tip sultaneistic și fenomenul de radicalizare a opoziției politice, creșterea militantismului islamic în regiune, activarea și dezvoltare a organizațiilor teroriste, rețelele de trafic de droguri, instituționalizarea fenomenului de crimă organizată, ca o forță din ce în ce mai penetrantă în viața politică, socială și economică din aceste zone, dezvoltarea economiilor subterane – dezvoltare care include atât activități economice ilegale cât și activități care nu se află în aria de control a statului ( sistem regulator și de taxe paralel cu cel al statului) și care furnizează mijloace de subzistență cetățenilor, prevalența corupției în sistemul de stat, în special în piramida guvernamentală.
După 1991, la Marea Neagră au acces direct șase state: Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Pentru patru dintre ele – Ucraina, România, Bulgaria și Georgia – reprezintă unicul acces maritim. Datorită penetrării adânci în continent, Marea Neagră dispune de un imens “hinterland”. E vorba de țările a căror unică deschidere maritimă se realizează prin intermediul Dunării, cel mai mare fluviu din bazinul pontic – Austria, Slovacia și Ungaria. Și Republica Moldova, prin intermediul Dunării maritime, cu care se mărginește pe o lungime de 1,8 km, e considerată o țară riverană Mării Negre.
Regiunea Mării Negre reprezintă un punct major al rutelor de aprovizionare a Europei cu hidrocarburi din Rusia, bazinul Caspic și alte state producătoare din Orient. Altfel, politicile și strategiile energetice ale actorilor acestui spațiu se focalizează pe concretizarea acestor oportunități și maximizarea avantajelor ce decurg de aici. Statele riverane Mării Negre, cu excepția Rusiei, și-au construit strategiile energetice astfel încât să fie asigurate securitatea și apărarea, dezvoltarea economiei și bunăstarea populației, protecția mediului. Totuși, dependența de hidrocarburile rusești le fac vulnerabile în fața anumitor jocuri energetice sub forma reducerii/sistării livrărilor, creșterii prețurilor sau dezvoltării unor trasee de transport alternative.
Conform specialiștilor din cadrul Departamentului pentru Energie „ România are o poziționare geografică foarte privilegiată în sud-estul Europei, în regiunea Mării Negre. Pot vedea acest privilegiu din două perspective, în sensul că putem avea un rol în această regiune și că avem oportunități uriașe (a¦) văd poziția României ca pe o oportunitate de a deveni mai puternică și de a-și întări potențialul de stabilitate și dezvoltare economică. România are o dezvoltare economică diferită de a altor țări occidentale și este important să nu rămânem doar o țară de tranzit pentru regiunea Mării Negre. Pe de altă parte, avem un potențial extraordinar, avem resurse locale energetice, diversificate pe hidro, hidrocarburi, gaz, regenerabile, cărbune, nucleare. Cred că trebuie să profităm de acest mix energetic.” (Elena Popescu, director general- Departamentul pentru Energie).
Construirea unui climat de securitate, stabilitate și prosperitate în zona Mării Negre reprezintă unul dintre principalele obiective în domeniu ale României: “România – vector dinamic al securității democratice, stabilității și prosperității economice – are un interes strategic fundamental ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie una stabilă, democratică și prosperă, strâns conectată la structurile europene și euroatlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic al țării noastre este acela de a stimula o implicare europeană și euroatlantică mai puternică și mai productivă în această regiune.”
Potrivit Strategiei de Securitate Națională “ România promovează activ ideea necesității unei strategii europene și euroatlantice pentru regiunea Mării Negre, luând în considerare experiența abordării concertate NATO- UE în procesul de stabilizare din Europa de sud-est și nevoia unui echilibru apt să favorizeze opțiunea democratică a statelor, să preîntâmpine agravarea riscurilor și amenințărilor și să contribuie eficient la soluționareaconflictelor și stărilor de tensiune.”
Interesul crescut pentru zona Mării Negre se datorează și faptului că aceasta este localizată la interferența a trei zone de importanță deosebită – Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală, fiind astfel o “arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice și, totodată, un spațiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice și focare de conflict, cu un impact substanțial asupra securității euroatlantice.”
Pe lângă faptul că Marea Neagră este o sursă pentru energia ce se consumă în Europa, pentru următoarele decenii prognozele întrevăd creșterea substanțială a ponderii sale. Pe de altă parte, aceasta este din punct de vedere al provocărilor de securitate “ o oglindă fidelă a noilor riscuri și amenințări și un virtual poligon periculos pentru experimentarea lor. În rândul acestora trebuie menționate: terorismul internațional; proliferarea armelor de distrugere în masă și a mijloacelor de transport la țintă; conflictele locale; traficul ilegal de armament, muniții și explozivi; traficul de droguri; migrația ilegală și traficul de ființe umane; guvernarea ineficientă, minată de corupție endemică și criminalitate organizată.”
Activitățile infracționale de genul criminalității transfrontaliere și nu numai, se desfășoară nu numai pe apă ci și pe uscat, existând conexiuni cu grupările teroriste internaționale, fiind favorizate astfel regimurile separatiste și prezența ilegală a unor trupe străine pe teritoriul noilor democrații. Consecințele cele mai grave sunt de departe afectarea gravă a sistemelor de guvernare a unor state din regiune, generarea de instabilitate și de anarhie, favorizarea manifestărilor violente și nu în ultimul rând, creearea pericolului întreruperii fluxurilor vitale de aprovizionare cu energie.
România, împreună cu celelalte state riverane au responsabilități foarte mari în contracararea acestor riscuri și amenințări, iar această contracarare poate fi făcută dacă aceste țări se pun de acord “să dezvolte politici interne, externe și de securitate capabile să neutralizeze fenomenele negative în interiorul propriilor granițe și să se abțină de la sprijinirea, în orice fel, a mișcărilor separatiste, a organizațiilor extremiste sau teroriste, a activităților infracționale.”
De asemenea, “se va urmări, totodată, dezvoltarea unor programe speciale prin care vor fi sporite capabilitățile naționale și regionale de monitorizare și intervenție rapidă pentru prevenirea și contracararea riscurilor de securitate provenite din spațiul maritim.
Vor fi susținute, totodată, inițiativele vizând amplificarea capacităților regionale de răspuns la crize și de contracarare a amenințărilor asimetrice, precum și cele prin care va fi îmbunătățitcadrul juridic favorabil creșterii încrederii între statele din zonă și alte state interesate în securitatea regiunii.”
Prin poziția sa geografică, riscurile și amenințările existente și avantajele oferite, privind cooperarea politică, economică și militară, în ultimii ani, zona Mării Negre a atras tot mai mult interesul organizațiilor europene și transatlantice, dar și al principalelor puteri, și a determinat o abordare mai atentă a problemelor cu care se confruntă acest spațiu.
Importanța acestei zone, situată între două spații cu potențial conflictual foarte mare (Balcanii și Caucazul) și în apropierea bazinului răsăritean al Mării Mediterane (marcat de conflictele din Orientul Mijlociu și de exacerbarea terorismului islamist) este evidențiată, în principal, de următoarele elemente:
– reprezintă spațiul de interferență a trei zone geopolitice și geostrategice considerate ca fiind în topul zonelor actuale, cu probleme privind securitatea și stabilitatea (Europa de Sud, Europa Răsăriteană și Orientul Mijlociu);
– constituie poartă de ieșire la Oceanul Planetar pentru Ucraina, România, Bulgaria și țările transcaucaziene;
– este străbătută de diferite rute pentru transportul petrolului și hidrocarburilor din Marea Caspică și Asia Centrală către Occident și, totodată, include și traseul viitoarei magistrale energetice TRACECA;
– reprezintă un segment al graniței de sud a Rusiei și, în același timp, extremitatea de nord a flancului sud-estic al NATO;
– include cel puțin un segment al filierei traficului de stupefiante din Asia Centrală și Orientul Mijlociu, al traficului cu armament din țările fostei URSS și chiar al traficului cu emigranți din Est către Occident;
– dispune de importante resurse submarine, de o largă rețea de porturi și amenajări portuare, cât și de un litoral agreabil, oferind astfel multiple facilități de cooperare comercială și turistică;
– reprezintă un bun mediu pentru extinderea cooperării militare.
De la nordul Mării Negre, pornesc trei din cele patru mari culoare strategice pe care s-au înfruntat Vestul cu Estul și Estul cu Vestul în spațiul european și eurasiatic (culoarul strategic nord-european, care începe din Galiția Orientală, trece pe la Nord de lanțul muntos european și ajunge până în Normandia, culoarul strategic al Dunării și culoarul strategic maritim – Marea Neagră, Mediterana – și prima rocadă strategică de mare importanță care se suprapune pe spațiul dintre Nistru și Prut), cel de al patrulea culoar strategic european fiind cel baltic.
Deoarece Caucazul și Asia Centrală reprezintă coridorul strategic energetic al Eurasiei, Marea Neagră joacă și va juca și în continuare un rol foarte important în strategia reconfigurării spațiului eurasiatic, în viziune europeană și euro-atlantică.
Marea Neagră este un adevărat liant strategic în spațiul eurasiatic. Pe lângă cele trei mari culoare strategice care, într-un fel, sunt legate și de Marea Neagră, se mai deschid o serie de culoare în zona asiatică, precum: culoarul (spațiul) strategic energetic (Caucaz, Marea Caspică, Asia Centrală); culoarul (spațiul) strategic sud-vest asiatic (Marea Neagră, Turcia, Irak, Iran, Golful Persic, prin Câmpia Mesopotamiei); culoarul (spațiul) strategic Don, Volga, Siberia Vestică; culoarul strategic ucraineano-polonez. De asemenea, Marea Neagră unește și separă două mari religii, două mari culturi și două mari mentalități: nordul ortodox (Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, parțial Georgia), sudul islamic (Turcia și o parte din zona caucaziană).
Procesul de cooperare eficientă în zona Mării Negre a început, atât prin înființarea și activarea Organizației Cooperării Economice la Marea Neagră, cât și prin înființarea Grupului de Cooperare Navală în Marea Neagră (BLACKSEAFOR), a SEEBRIG și a altor organizații regionale sau bilaterale. Bătălia și, deopotrivă, parteneriatul pentru resurse se constituie în acțiuni și presiuni exercitate, într-o formă sau alta, de toate centrele de putere ale lumii.
Presiunile care rezultă din parteneriatele strategice sunt, în general, stabilizatoare, iar confruntările dintre marile puteri, centrele de putere și factorii exteriori interesați de zonă, deși
sunt destul de vizibile, se centrează mai mult pe spațiul caspic și cedează încet, încet (dar nu pe deplin) locul unor colaborări în care sunt implicate Federația Rusă, Uniunea Europeană, Statele Unite și China, precum și toate țările din zona acestui adevărat areal de sinergie strategică pe care-l reprezintă și îl cumulează Marea Neagră.
În Marea Neagră, există zone care adăpostesc bogate resurse energetice – unele în curs
de explorare, altele deja în exploatare – și, probabil, fără aplicarea și respectarea întocmai a prevederilor Convenției de la Montego-Bay și a celorlalte documente care reglementează relațiile dintre statele litorale în ceea ce privește dreptul mării, se vor ivi situații care vor genera tensiuni și chiar conflicte. Nu este exclusă nici dezvoltarea unor situații greu de controlat și de gestionat, cum sunt cele rezultate din proliferarea crimei organizate transfrontaliere, traficului de droguri, de persoane și de arme, migrației clandestine și, mai ales, a neopirateriei.
Regiunea Extinsă a Mării Negre se află sub o dublă influență, pe de o parte, a NATO, prin statele sale membre riverane acestei mări și, pe de altă parte, a Rusiei, care încearcă să promoveze o politică proprie, prin care să impună țărilor din regiune modelul său de funcționare.
Este cunoscut faptul că Rusia, cea mai mare țară din lume, este și cel mai important depozitar de resurse energetice, foarte multe dintre ele neexploatate și necunoscute.
Importanța Rusiei în asigurarea resurselor energetice, cel puțin în spațiul eurasiatic și pentru spațiul nord-american, crește imens. Este una din realitățile de care trebuie să se țină neapărat cont în configurația mediului strategic de securitate al viitorului. Deocamdată, acest spațiu al marilor resurse energetice este el însuși confuz și conflictual.
Existența unor importante zăcăminte petroliere în regiune reprezintă principalul factor care încurajează cooperarea, inclusiv a marilor corporații internaționale, precum și a altor state. Fără îndoială că principalii actori sunt Federația Rusă și SUA, dar și două puteri regionale, Ucraina și Turcia, care au cele mai mari interese în această regiune, deși, de multe ori, divergente. Un alt treilea actor important este UE, dar care nu are o politică bine definită în această zonă.
România este plasată pe traseul mai multor axe economice, dar în egală măsură și geopolitice, care leagă Vestul de Estul Europei și, în continuare, de Asia.
Dintre aceste axe, singura care favorizează, din punct de vedere energetic, România este axa maritimă, mai ales segmentul Marea Caspică – Marea Neagră, deoarece cele două axe terestre (Vest – Est și Nord-Vest – Sud-Est) sunt „controlate” total de Rusia, iar axa fluviilor și canalelor (Dunăre – Main – Rhin) nu prezintă interes pentru transportul hidrocarburilor.
În plus, România reprezintă cel mai important și avansat front al structurilor euroatlantice (NATO și Uniunea Europeană) spre Est (Turcia – o țară mai întinsă și cu populație mai numeroasă – este doar membru NATO, iar Bulgaria, care face parte din ambele structuri, este de două ori mai puțin întinsă și cu o populație de trei ori mai redusă decât cea a României).
După destrămarea Uniunii Sovietice (1991), spațiul ex-sovietic, îndeosebi cel adiacent Mării Caspice și Mării Negre a devenit conflictual, cu conflicte deschise (Cecenia, Nagorno-Karabah, Osetia de Sud) sau înghețate (Daghestan, Abhazia, Transnistria, Crimeea) la care se adaugă conflictul din estul Turciei, locuit de kurzi.
Deși România face eforturi să devină un factor activ la Marea Neagră, cei trei actori importanți din zonă sunt Rusia, Turcia și Ucraina. Relațiile dintre acestea, precum și, în general, dintre țările din zonă rămân foarte labile, cu alianțe care se pot face și desface în mod neașteptat, cu efecte directe sau indirecte și asupra coridoarelor energetice.
Rusia și Ucraina au relații tensionate din cauza orientării pro occidentale a celei din urmă, ponderii însemnate a populației rusofone, conflictului înghețat din Crimeea. În același timp, cele două state sunt generatoare de conflicte energetice cu impact la scară europeană (exemplu întreruperea livrărilor de gaz rusesc prin rețeaua Ucrainei).
Relațiile dintre Rusia (fosta Uniunea Sovietică) și Turcia, multă vreme adverse (Turcia fiind „pionul” american în coasta Rusiei) au devenit foarte amiabile în ultima vreme, datorită interesului comun privind traseele energetice.
În ultima vreme, Rusia a devenit o prezență tot mai activă pe scena mondială: a găzduit un summit G8 (iulie 2006, Sankt Petersburg), face parte din OCS (Organizația de Cooperare Shanghai), este pe punctul de a fi primită în OMC dar, mai ales, face jocurile energetice în relația cu Occidentul.
Dacă principalul furnizor de securitate pentru țările din fostul spațiu comunist, și nu numai, este SUA, Rusia este un important furnizor de energie. Dar aceasta folosește resursele energetice, nu de puține ori, ca „armă politică”, fiind ilustrative în acest sens, „războiul gazelor” cu Ucraina și Georgia (2006), presiunea psihologică asupra Uniunii Europene (în principal pentru gaze naturale) și asupra Japoniei (în cazul petrolului) după semnarea contractelor cu China, căreia urmează să-i furnizeze mari cantități din ambele hidrocarburi, ceea ce ar putea afecta livrările spre ceilalți parteneri comerciali.
Tot în categoria „armei politice” putem încadra și atitudinea refractară, chiar boicotarea de către Rusia a proiectelor energetice inițiate de România (conducta petrolieră Constanța – Trieste) sau la care este parte (gazoductul NABUCCO).
Pentru ca petrolul caspic să aibă ca destinație Europa și ținând cont de faptul că oleoductele din zona caspică au ca punct de destinație țărmul estic al Mării Negre, iar tranzitul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele este limitat atât de constrângeri de ordin ecologic, dar și de limitări ce țin de capacitatea efectivă de tranzit, au fost lansate deja proiecte de conducte de pe țărmul vestic al Mării Negre spre vest, în interiorul continentului european.
Zona Mării Negre, se remarcă prin câteva “elemente-cheie”, care îi conferă valoare și importanță geostrategică. În ultimii ani, zona Mării Negre a înregistrat o schimbare semnificativă în paradigma tradițională de securitate, cu impact pe termen lung asupra securitații europene si euroasiatice în ansamblul lor.
Coridoarele energetice paneuropene au, din perspectiva Uniunii Europene, un dublu obiectiv: să desăvârșească integrarea economică și teritorială a Europei de Est (fostă comunistă) în piața europeană, și, în egală măsură, să constituie o cale strategică de a securiza viitorul economiei europene (prin asigurarea unei bune părți din necesarul de materii prime, în principal energetice).
În configurarea traseelor se confruntă două variante:
1) Păstrarea monopolului Rusiei (până în prezent doar conducta Baku- Tbilisi – Ceyhan face excepție): dacă principalele conducte vor continua să traverseze teritoriul Rusiei, regiunea va rămâne într-o stare de dependență politică, Moscova având posibilitatea de a decide modul în care vor fi distribuite resursele energetic ale zonei; monopolul rusesc se menține și în cazul conductelor „dirijate” de Rusia pe trasee preferențiale pe care le poate controla deplin, ca de pildă:
• conducta de petrol Novorosiisk (Rusia, pe țărmul estic al Mării Negre) – Burgas (Bulgaria, pe țărmul vestic al Mării Negre) – Alexandroupoulis (Grecia, pe țărmul nordic al Mării Egee);
• gazoductul South Stream (900 km), pe fundul Mării Negre, până în Bulgaria (portul Varna) și, în continuare, prin Grecia până la Marea Ionică, ajungând în sudul Italiei;
• conducta de petrol AMBO (913 km): → Bulgaria (portul Burgas) – Macedonia – Albania (portul Vlorë, de la Marea Adriatică). (Anexa 2)
2) Eliminarea monopolului rusesc, prin construirea a cât mai multe conducte care să evite teritoriul acestei țări:
• conducta de petrol Baku (Azerbaidjan) – Supsa (port din Georgia, la Marea Neagră), avand 833 km lungime și capacitatea de 145 000 barili/zi, dată in funcțiune în 1999; a fost primul proiect al cărui traseu a evitat total Rusia;
• conducta de petrol Constanța – Trieste;
• conducta de gaz NABUCCO- abandonată, însă, în anul 2013.
Opțiunile României ca viitor centru energetic european pot fi următoarele:
White Stream I
Conceput în 2005 de către un consorțiu bazat în Londra, White Stream este, la fel ca Nabucco, un proiect european prioritar, care permite diversificarea atât a rutelor, cât și a surselor de aprovizionare. White Stream este o conductă care ar urma să fie o ramificație a conductei Baku-Tbilisi-Erzurum și care ar putea transporta gaz azer prin Georgia către România, Ucraina și alte țări ale Europei Centrale. Una dintre posibilele rute vizează ca White Stream să ajungă direct din Georgia la Constanța, pe sub Marea Neagră. O altă variantă luată în calcul este ca gazoductul să ajungă în Ucraina, lângă Fedosia, și abia apoi, pe un traseu subacvatic, să ajungă în România. Proiectul conductei s-a confruntat din start cu obstacole importante, autoritățile din Turkmenistan, stat cu resurse energetice imense și o posibilă sursă de gaz, refuzând demararea oficială a unor negocieri cu părțile implicate. Războiul din regiunea separatistă Osetia de Sud, soldat cu distrugerea infrastructurii energetice și de transport a statului sud-caucazian, a condus la amânarea proiectului conductei White Stream. La rândul lor, oficiali azeri citați de agenția de presă rusă Interfax au respins orice implicare a Azerbaidjanului în proiectul White Stream.
Proiectul White Stream este interesant datorită faptului că oferă posibilitatea de a evita monopolul turcesc al tranzitului de gaz caspic către piețele europene. În cazul în care ar evita Turcia, conducta trebuie să treacă în continuare prin apele rusesti pentru a ajunge în Crimeea, dacă este aleasă opțiunea mai puțin costisitoare. În cazul în care Rusia nu este în măsură să refuze trecerea, aceasta poate totuși întârzia proiectul prin diverse solicitări, precum evaluările de impact asupra mediului.
White Stream ar putea oferi mai multe avantaje României. În primul rând, ar asigura securitatea energetică a țării noastre, punând capăt monopolului rus asupra gazelor pe care le importăm. Mai mult decât atât, aceasta i-ar permite să devină un centru regional de gaze, cu un tranzit variind între opt – treizecișidouă miliarde metri cubi pe an. Cu toate acestea, România ar trebui să privească acest proiect ca unul de importanță secundară în comparație cu Nabucco, care este un proiect mai avansat, cu beneficii mai numeroase.
Cu toate acestea, White Stream suferă de multe probleme: costurile, sursele de aprovizionare, precum și implicarea reală a Ucrainei. În plus, sursele de aprovizionare pentru White Stream nu sunt clar definite, în special cele care nu i-ar permite să ajungă la un volum de 32 de miliarde de metri cubi de gaz pe an. White Stream are drept sursă predefintă câmpul de gaze Shah Deniz 2 și resursele Turkmenistanului, dar nu este singurul proiect care se află în această situație: Nabucco, ITGI, TAP, South Stream și China intenționează să exploateze aceleași resurse.
Disputa ruso-ucraineană din ultima perioadă a arătat liderilor europeni că trebuie să-și diversifice resursele energetice și că această rută nu este sigură.
White Stream II – AGRI
White Stream ar putea fi realizat în varianta White Stream II sau AGRI (Interconectorul Azerbaidjan- Georgia-România). Acest plan alternativ propune înlocuirea conductei cu două terminale offshore GNL și GNC, unul construit pe coasta georgiană si unul în Constanta, unde SOCAR, compania azeră, a cumpărat un terminal de petrol. Un acord a fost semnat în acest sens de către Azerbaidjan, Georgia și România, transformînd-o pe aceasta din urmă în liderul unui proiect care are potențialul de a spori securitatea energetică prin intermediul UE, fără Turcia și/sau Ucraina. Acordul a fost inițiat la București pe 13 aprilie, și este un alt semn al intențiilor ferme ale României de a-și consolida rolul de actor cheie în realizarea siguranței energetice în zona Mării Negre. Aceast proiect poate oferi o soluție alternativă, în cazul în care Nabucco nu s-a realizat, oferind în același timp României posibilitatea de a devini un nod energetic regional.
Cu toate acestea, proiectul AGRI este încă în fază incipientă. Un studiu de fezabilitate trebuie să explice mai bine care ar fi costurile exacte ale aceastei inițiative. Astfel, costurile transportului de gaze prin GNL sau GNC s-ar putea să fie atât de ridicate încat să submineze competitivitatea proiectului. Inițial, costurile estimate de construcție pentru cele două terminale AGRI variază între 2 și 4 miliarde €, adică mai puțin decât cele pentru Nabucco sau White Stream. Cu toate acestea, conducta de gaz se află la o distanță de doar 900 km și este mult mai ieftină. Potrivit experților, pentru ca o opțiune GNL să fie rentabilă, distanța de transport ar trebui să fie de cel puțin 5000 km.
Prin lansarea proiectului AGRI, România a demonstrat calitatea relațiilor sale diplomatice cu țările din Caucazul de Sud. Ea și-a arătat, de asemenea, disponibilitatea de a contribui la securitatea energetică a Uniunii Europene, dobândind statutul de pilon al energiei regionale din zona Mării Negre. Cu toate acestea, proiectele White Stream și AGRI se exclud reciproc și numai unul dintre acestea poate fi realizat cu succes. În orice caz, în cazul în care unul dintre cele două proiecte vor da roade, cel puțin 8 miliarde metri cubi vor tranzita România în anul 2030 (Anexa 1).
South Stream
Lansat în 2007, proiectul South Stream este un joint venture ruso-italian, la care s-a adăugat de curând și Franța. Acest proiect are de asemenea intenția de a contribui la sporirea securității energetice a UE, oferind 63 miliarde de metri cubi direct piețelor europene, prin ocolirea Ucrainei. Prin această inițiativă Rusia a vrut să își restabilească credibilitatea – deteriorată în urma celor două crize majore din 2006 și 2009.
Cu toate acestea, South Stream este un proiect plin de incertitudini. Proiectat într-un moment în care relațiile bilaterale dintre ruși și ucraineni erau destul de tensionate, acesta pare să nu mai fie de actualitate, odată cu sosirea la putere a președintelui Ianukovici.
Mai mult decât atât, ruta South Stream nu este încă pe deplin stabilită. Autoritățile ruse au semnat diverse acorduri cu țările din Balcani și din Europa Centrală și de Est, fără a stabili o traiectorie finală pentru viitoarea conductă. Diverse opțiuni au fost menționate, precum posibilitatea de a avea două ramuri, una sudică și una nordică, sau o rută principală, îndreptată spre Italia. (Anexa 3)
South Stream va aduce o serie de beneficii pentru România, inclusiv o diversificare a rutelor de aprovizionare. Cu toate acestea, acest proiect ar spori mono-dependența de gazul rusesc. Prin urmare, din punctul de vedere al reducerii riscurilor, South Stream nu este cea mai bună alegere posibilă.
Recent (în aprilie 2015) președintele rus, Vladimir Putin, a anunțat că Rusia nu poate continua construcția proiectului South Stream, din cauza opoziției, adăugând că gazele care ar fi urmat să ajungă prin această conductă în Italia vor fi redirecționate spre alte piețe.
Uniunea Europeană s-a opus construcției South Stream, pe fondul îngrijorărilor că proiectul ar contribui la consolidarea influenței Rusiei în Estul Europei.
Ca înlocuitor al South Stream, un gazoduct care ar fi trebuit să livreze gaz Europei Centrale via Bulgaria și pe care Rusia l-a abandonat în decembrie 2014 în urma fricțiunilor cu Uniunea Europeană, a fost anunțată o altă variantă – Turkish Stream. Versiunea inițială a Turkish Stream urmărea să livreze gaz Turciei, de unde țări europene puteau să se alimenteze printr-un centru de distribuție instalat la granițele Greciei. Grecia, Macedonia, Serbia, Ungaria și Austria ar putea fi incluse în ruta gazoductului Turkish Stream, aflat acum în stadiu de proiect. (Anexa 4)
Pe de altă parte, Slovacia a lansat ideea construcției unei noi rute de transport al gazelor naturale către Sud-Estul Europei, ca alternativă la South Stream. Proiectul propus de Slovacia, denumit Eastring, ar avea o capacitate anuală de transport de până la 20 miliarde de metri cubi, mai mare decât nevesarul anual al României, de circa 14 miliarde metri cubi.
Gazele care ar urma să fie transportate prin Eastring ar proveni din vestul Europei, traversând Slovacia, România și Bulgaria. Eastring ar avea o lungime de 570 de kilometri, iar investiția s-ar ridica la 750 milioane de euro.
România a susținut, până în 2012, construcția gazoductului Nabucco, văzut ca mijloc de diminuare a dependenței de importurile de gaze rusești. Nabucco a fost însă abandonat din cauză că nu a reușit să își asigure furnizori de gaze.
CONCLUZII
Energia și politicile energetice ale unui stat reprezintă o componentă strategică a securității naționale. Orice tip de disfuncționalitate afectează grav toate mecanismele vitale ale statului și, derulate pe o perioadă mai lungă de timp pot să arunce statul în colaps.
Sectorul energetic reprezintă infrastructura strategică de bază a economiei naționale, pe care se bazează întreaga dezvoltare a țării. În acest context, securitatea energetică este o componentă strategică a securității naționale. Nu trebuie însă ignorate nici cele trei dimensiuni ale securității energetice: asigurarea unor surse alternative de energie, identificarea unor trasee energetice alternative și securizarea traseelor deja existente.
Pentru obținerea unei securități energetice eficiente nu trebuie să se urmărească în mod exclusiv obținerea unor resurse substanțiale de hidrocarburi ci secretul constă în diversificarea surselor, avându-se drept criteriu contractarea cu state care nu doresc impunerea sau nu au posibilitatea impunerii unui monopol energetic.
Astfel, această opțiune este importantă datorită riscului mai scăzut de a fi tributari unui preț maximal stabilit în mod unilateral de către statul exportator sau de a fi periclitate importurile de diferite evenimente regionale.
Urmărind istoria dezvoltării conductelor de gaze în URSS și mai apoi Federația Rusă, a relațiilor comerciale ale acestora cu țările europene și mai apoi cu Uniunea Europeană și țările riverane precum și relaționarea în epoca post-sovietică a Rusiei cu fostele țări componente URSS, a relevat că există vechi și strânse legături comerciale între acestea. Această istorie nu poate fi neglijată în actuala conjunctură de monopol al companiei de stat rusești Gazprom, în care țările Europei Occidentale, influiențate de marile companii multinaționale au urmărit numai profitul.
Venirea la putere a lui Vladimir Putin a schimbat politica externă a Federației Ruse. Au fost reinventate concepte ca “arma energetică” și “cleștele energetic”, devenind elemente ale strategiei de politică externă ale Kremlinului, Rusia dobândind, astfel, o influiență tot mai mare în Uniunea Europeană și în statele ei componente. Politica de prețuri de export a gazelor naturale a Gazpromului este în funcție de interesele Rusiei în țara respectivă: de procentul din totalul exportului de gaze, de valoarea exportului în balanța de plăti cu țara respectivă, de gradul de dependență de gazele rusești, de valorile investițiilor rusești și de permisivitatea statului respectiv la investițiile rusești.
Această strategie este în neconcordanță cu cea a Uniunii Europene, care prin Comisia Europeană depune eforturi în a realiza o politică energetică și de apărare comune. Membrii Uniunii însă au interese uneori divergente, fapt ce convine conducerii de la Moscova. Sursele alternative actuale gazului rusesc sunt în scădere, sursele alternative din Zona Caspică sunt izolate și Kremlinul face tot posibilul de a zădărnicii orice proiect la care nu este cel puțin acționar semnificativ.
România ca posesor de resurse semnificative, ca importator minor de gaze rusești și ca membru al UE, nu a avut până în 2005 o politică coerentă de securitate și de securitate energetică. În ultimii ani, țara noastră și-a definit strategia energetică în funcție de interesul național, de direcțiile trasate de Comisia Europeană și de strategia rusescă de a monopoliza aceasta industrie.
Problemele pe care trebuie sa le rezolve Romania sunt: de a avea o coerență în strategia energetică, de a proteja pe viitor resursele de care statul încă mai dispune, de a creea o legislație aliniată la cea europeană, care să țină seama și de noile resurse alternative descoperite, de a avea o justiție funcțională pentru a nu mai lăsa grupuri de interese obscure să influiențeze deciziile politice din industria energetică și de a creea mai multe centre de analiză în securitatea energetică.
Ryszard Kapuscinski în Shah of Shahs, 1970 spunea: “ petrolul este substanța care amorțește gândul, tulbură vederea, corupe”. Este o licoare amețitoare, temută la început, dar care oferă un parfum inimitabil celor care o dețin: puterea are parfumul petrolului.
Lucrurile se schimbă, însă, ceea ce a fost petrolul pentru secolul 20 nu mai poate fi pentru secolul acesta. Deja noi tehnologii au făcut industria petrolieră să-și reconsidere abordările. Nu este nevoie decât de o conjunctură politică favorabilă ca aceste tehnologii să poată fi folosite la scară largă.
Robert Socolow, profesor la Princeton University spunea în acest sens: „omenirea este deja în posesia know-how-ului de bază din punct de vedere științific, tehnic și industrial”, know-how prin care industria axata pe consumul de petrol să poată fi alimentată cu alte tipuri de energie. Momentan, transporturile sunt alimentate în proporție de cca 90% cu petrol. Alte resurse de genul biodiesel-ului, bioetanolului, cărbunelui și gazului pot fi însă cu success folosite pentru a înlocui această hidrocarbura greoaie.
România și-a asumat față de Uniunea Europeană obiectivul că până la sfârșitul anului 2020 cel puțin o cincime din întreaga energie consumată să fie de natură regenerabilă. Astfel, se urmărește alimentarea din surse de energie regenerabilă (eoliană, solară, biomasă) atât pentru obținerea energiei electrice cât și pentru obținerea combustibililor folosiți industrial sau în sectorul domestic.
Țara noastră se află pentru prima dată în situația în care poziția geografică, dar și cea geopolitică îi conferă o serie de oportunități, care ar trebui valorificate la adevărata lor valoare. România dispune de o gamă diversificată, dar redusă cantitativ, de resurse de energie primară, fosile și minerale: țiței, gaze naturale, minereu de uranium, precum și de un important potențial valorificabil de resurse regenerabile.
Rolul pe care îl are Regiunea Mării Negre presupune mai mult decât o simplă colaborare cu Uniunea Europeană, NATO și actorii internaționali, este nevoie de o implicare mult mai profundă în toate procesele și formele de cooperare, pentru a realiza stabilitate în regiune.
România are potențialul de a deveni centrul energetic al Europei de Sud-Est. Devenind un important nod energetic sud-european, România și-ar putea consolida securitatea energetică internă și pe aceea a UE în ansamblu. O trecere în revistă a proiectelor de conducte actuale ne arată că până la 30 miliarde de metri cubi suplimentari ar putea trece prin România, în perspectiva anului 2030. Și aceasta fără a lua în calcul gazul rusesc, care ar putea sosi în România prin South Stream.
Securitatea energetică a întregii jumătăți sudice a Uniunii Europene va fi decisă în jurul regiunii Mării Negre. Localizată în mod ideal în apropierea importantelor rezerve de gaze din Caucaz, UE are nevoie de Marea Neagră și de țările vecine ale acesteia pentru a asigura un acces îmbunătățit la producători precum Azerbaidjanul sau Turkmenistanul. Din momentul în care a aderat la UE, România s-a angajat cu vigoare și într-un spirit de solidaritate europeană în proiecte menite să crească atât securitatea sa energetică, cât și cea a celorlalte state membre.
Siguranța surselor rămâne, însă, foarte importantă. Având în vedere relațiile sale speciale cu țările din Caucaz, dar chiar și dincolo de această zonă (Turkmenistan), România ar trebui să apere în continuare proiectele de pe urma cărora ar beneficia cel mai mult. Fiind date eforturile depuse de concurenți (Rusia, China), precum și faptul că resursele sunt limitate, este evident că nu toți actorii pot ieși învingători din acest joc.
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Traseul South Stream
Anexa 4
Sursa: deepresource.wordpress.com
BIBLIOGRAFIE:
Adina Crișan, Securitatea energetică a UE în regiunea Mării Negre. Ce perspective pentru România?, Europuls, București, 2010;
Asmus, Ronald D., Next Steps in Forging a Euroatlantic Strategy for the Wider Black Sea, The German Marshall Fund of the United States and Individual Authors, 2006;
Băhnăreanu, Cristian, Securitatea energetică, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2008;
Băhnăreanu, Cristian, Securitatea energetică, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2008;
Băhnăreanu,Cristian, „Arma energetică” în contextual relațiilor internaționale ale începutului de secol XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2007;
Băhnăreanu,Cristian, Securitatea energetică a României în context european, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2010;
Bari, Ioan, Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003;
Barton Barry, et al. Energy security: managing risk in a dynamic and regulatory environment, Oxford: Oxford University Press, 2004;
Baumann, Florian, Energy Security as multidimensional concept, în CAP Policy Analysis, no. 1, March 2008;
Bugajski, Janusz, Pacea rece, Noul imperialism al Rusiei, Editura Casa Radio, București, 2005;
Claval, Paul, Geopolitică și geostrategie. Gândirea politică, spațiul și teritoriul în secolul al XX-lea, Editura CORINT, București, 2001;
Collon, Michel, Monopoly – L'Otan à la Conquête du monde, EPO, Bruxelles, March 2000;
Comisia Europeană, Europa 2020: O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, Bruxelles, 3 martie 2010;
Consiliul Uniunii Europene, Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Bruxelles, 28 mai 2010;
Dolghin, Nicolae, „Geopolitica. Dependențele de resursele energetice”. În Studii de securitate și apărare, vol.1, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;
Dolghin, Nicolae, Geopolitica. Dependențele de resursele energetice, Editura U.N.Ap., București, 2004;
Dudău, Radu, Opțiunile de securitate energetică a României: anul 2014 și proiectele pieței de gaze naturale, în “Revista 22”, nr. 1/2014;
Durfour, Jean-Loius, Crizele internaționale. De la Beijing (1900), la Kosovo (1999), Editura Corint, București, 2002;
Engdahl, William F., Monsanto Buys 'Terminator' Seeds Company, Global Research, 27 August 2006;
Hanganu, Marius, Evoluția prezentă a puterii maritime în Marea Neagră și influența ei asupra geopoliticii în acest spațiu, Strategii de Apărare și Securitate la Frontiera Răsăriteană a NATO și UE , Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;
Hlihor, Constantin, Politica de securitate în mediul internațional contemporan, domeniul energetic, Institutul European, 2008;
Institutul European din România, Orientări privind securitatea energetică a României, București, 2008;
Kamila Proninska, Energy and security: regional and global dimensions, in SIPRI Yearbook 2007 – Armaments, Disarmament and International Security, Oxford University Press, 2007,
M.A. Adelman – “The World Petroleum Market”, The John Hopkins University Press, Baltimore, 1982;
Moștoflei, Constantin, Vasile Popa, Rolul UE în asigurarea securității globale, Edit. Universității Naționale de Apărare, București, 2008;
Moștoflei, Constantin, Vasile Popa, Rolul UE în asigurarea securității globale, Edit. Universității Naționale de Apărare, București, 2008;
Mureșan, Mircea, Confluențe și paternitate la Marea Neagră, Securitate și stabilitate îm bazinul Mării Negre, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005;
Neguț, S, Papatulică, M., , Lecca, A, Orientări în strategia energetică a României, Proiect SPOS 2008 – Studii de strategie și politici, Institutul European din România, București, 2009;
Nincic Donna, Troubled Waters: Energy Security as Maritime Security, Energy Security Challenges for the 21st Century, Gal Luft and Anne Korin, ABC Clio, 2009;
Părăușanu, Victor, Mihai Corobea, Gavril Muscă, Economia hidrocarburilor, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1980;
Peter Maass, Crude World, The Violent Twilight of Oil, Penguin, 2009;
Philippe Sébille-Lopez, Géopolitiques du pétrole, Armand Collin,2006, Paris;
Popa, Vasile, Noua politică energetică a UE, în revista “Impact strategic”, nr. 1/2007;
Rădoi, Florin, Securitatea energetică – concept și realități, Forumul regional al energiei – FOREN, Neptun, 2008;
Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020, actualizată pentru perioada 2011-2020;
Susan Strange, State și Piete, Institutul European, 1997;
William F. Engdahl, Monsanto Buys 'Terminator' Seeds Company, Global Research, August 27, 2006;
Yergin, Daniel, Ensuring Energy Security, Foreign Affairs, March/April 2006;
www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/st06655-re02.ro08.doc
www.energyreport.ro;
www.geopolitics.ro;
www.incomemagazine.ro;
www.bp.com-statistical review of world energy 2014;
www.economist.com;
BIBLIOGRAFIE:
Adina Crișan, Securitatea energetică a UE în regiunea Mării Negre. Ce perspective pentru România?, Europuls, București, 2010;
Asmus, Ronald D., Next Steps in Forging a Euroatlantic Strategy for the Wider Black Sea, The German Marshall Fund of the United States and Individual Authors, 2006;
Băhnăreanu, Cristian, Securitatea energetică, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2008;
Băhnăreanu, Cristian, Securitatea energetică, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2008;
Băhnăreanu,Cristian, „Arma energetică” în contextual relațiilor internaționale ale începutului de secol XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2007;
Băhnăreanu,Cristian, Securitatea energetică a României în context european, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2010;
Bari, Ioan, Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003;
Barton Barry, et al. Energy security: managing risk in a dynamic and regulatory environment, Oxford: Oxford University Press, 2004;
Baumann, Florian, Energy Security as multidimensional concept, în CAP Policy Analysis, no. 1, March 2008;
Bugajski, Janusz, Pacea rece, Noul imperialism al Rusiei, Editura Casa Radio, București, 2005;
Claval, Paul, Geopolitică și geostrategie. Gândirea politică, spațiul și teritoriul în secolul al XX-lea, Editura CORINT, București, 2001;
Collon, Michel, Monopoly – L'Otan à la Conquête du monde, EPO, Bruxelles, March 2000;
Comisia Europeană, Europa 2020: O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, Bruxelles, 3 martie 2010;
Consiliul Uniunii Europene, Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Bruxelles, 28 mai 2010;
Dolghin, Nicolae, „Geopolitica. Dependențele de resursele energetice”. În Studii de securitate și apărare, vol.1, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;
Dolghin, Nicolae, Geopolitica. Dependențele de resursele energetice, Editura U.N.Ap., București, 2004;
Dudău, Radu, Opțiunile de securitate energetică a României: anul 2014 și proiectele pieței de gaze naturale, în “Revista 22”, nr. 1/2014;
Durfour, Jean-Loius, Crizele internaționale. De la Beijing (1900), la Kosovo (1999), Editura Corint, București, 2002;
Engdahl, William F., Monsanto Buys 'Terminator' Seeds Company, Global Research, 27 August 2006;
Hanganu, Marius, Evoluția prezentă a puterii maritime în Marea Neagră și influența ei asupra geopoliticii în acest spațiu, Strategii de Apărare și Securitate la Frontiera Răsăriteană a NATO și UE , Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;
Hlihor, Constantin, Politica de securitate în mediul internațional contemporan, domeniul energetic, Institutul European, 2008;
Institutul European din România, Orientări privind securitatea energetică a României, București, 2008;
Kamila Proninska, Energy and security: regional and global dimensions, in SIPRI Yearbook 2007 – Armaments, Disarmament and International Security, Oxford University Press, 2007,
M.A. Adelman – “The World Petroleum Market”, The John Hopkins University Press, Baltimore, 1982;
Moștoflei, Constantin, Vasile Popa, Rolul UE în asigurarea securității globale, Edit. Universității Naționale de Apărare, București, 2008;
Moștoflei, Constantin, Vasile Popa, Rolul UE în asigurarea securității globale, Edit. Universității Naționale de Apărare, București, 2008;
Mureșan, Mircea, Confluențe și paternitate la Marea Neagră, Securitate și stabilitate îm bazinul Mării Negre, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005;
Neguț, S, Papatulică, M., , Lecca, A, Orientări în strategia energetică a României, Proiect SPOS 2008 – Studii de strategie și politici, Institutul European din România, București, 2009;
Nincic Donna, Troubled Waters: Energy Security as Maritime Security, Energy Security Challenges for the 21st Century, Gal Luft and Anne Korin, ABC Clio, 2009;
Părăușanu, Victor, Mihai Corobea, Gavril Muscă, Economia hidrocarburilor, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1980;
Peter Maass, Crude World, The Violent Twilight of Oil, Penguin, 2009;
Philippe Sébille-Lopez, Géopolitiques du pétrole, Armand Collin,2006, Paris;
Popa, Vasile, Noua politică energetică a UE, în revista “Impact strategic”, nr. 1/2007;
Rădoi, Florin, Securitatea energetică – concept și realități, Forumul regional al energiei – FOREN, Neptun, 2008;
Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020, actualizată pentru perioada 2011-2020;
Susan Strange, State și Piete, Institutul European, 1997;
William F. Engdahl, Monsanto Buys 'Terminator' Seeds Company, Global Research, August 27, 2006;
Yergin, Daniel, Ensuring Energy Security, Foreign Affairs, March/April 2006;
www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/st06655-re02.ro08.doc
www.energyreport.ro;
www.geopolitics.ro;
www.incomemagazine.ro;
www.bp.com-statistical review of world energy 2014;
www.economist.com;
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Traseul South Stream
Anexa 4
Sursa: deepresource.wordpress.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Romania Si Securitatea Energetica In Zona Marii Negre (ID: 107998)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.