Romania Intre Totalitarism Si Democratie

Comunicare

Romania Intre Totalitarism Si Democratie

Byadmin ianuarie 1, 2024

România între totalitarism și democrație

CUPRINS

Introducere

I.Începuturile comunismului în România

I.1 România și industrializarea forțatǎ

I.2 Producția industrialã româneascã

I.3 Societatea civilã romaneascã în comunism

I.4 Românii între comunism și democrație

II.Anii de dupã revoluție

II.1 Schimbǎrile ce au apǎrut în societatea romȃneascǎ dupǎ 1989

II.2 Nivelul de dezvoltare socialǎ

II.3 Stilul de viațã dupã ’89

II.4 Cultura politicã post-comunistã a României

II.5 Societatea civilǎ în postcomunism

Studiu de caz

Bibliografie

Introducere

În urma lungilor dezbateri, analizãri și combateri la care am asistat și participat de-lungul celor 3 ani de studiu, am ales sã analizez situația romȃnilor înainte și dupã 89. Am sã încep prin a descrie anumite aspecte de la începuturile regimului comunist în Romȃnia, regim care dorea unire, egalitate , voia sã reueneasca totul într-un tot unitar. Voi încerca sã demonstrez dacã comunismul a fost cel care a controlat sau nu toate cele 4 arene: societatea civilã, cea economicã, birocrația guvernamentalã și domnia legii.

Voi prezenta o scurtã istorie a regimului comunist, felul în care Ceaușescu a ajuns sã deținã controlul absolut, pașii prin care acesta a avut de trecut și nu în ultimul rand o sã schițez niște momente cheie din parcursul Romȃniei în plan diplomatic.

Prin abordarea unor teme ca industrializarea, statutul cetãtãțeanului în societateate și societatea civilã romaneascã, vreau sã pun le pun în evidențã în contextul vieții cotidiene romanești. Toate acestea au avut un aport foarte important la influențarea vietii cetãțeanului romȃn. Prin dezvoltatea industrialã romȃneascã s-a dorit eliminarea decalajelor de dezvoltare economicã între zone, regiuni. Se dorea crearea unei zone cu o structurã modernã a economiei, iar industria sã joace rolul principal. Toate detaliile ce țin sã evidențieze expansiunea Romȃniei în plan industrial vor fi reliefate în tabele care explicã toate schimbãrile ce au avut loc în țara noastrã la nivel industrial pe anumite perioade de timp. Sporirea industriei romanești a adus numeroase modificãri în ceea ce privește structura populației, iar toatã aceastã perioadã de ascensiune a economiei și industriei romanești în perioada 1951-1989 a fost prețul unei perioade de jumãtate de secol de oprimare.

In ceea ce privește statutul cetãțeanului roman, acesta nu avea nici cea mai micã putere de a lua decizii sau de a contesta deciziile statului. Acesta aștepta de la el sã asculte necondiționat. lucrul cel mai greu de schimbat într-o tranziție este mentalitatea oamenilor.

Am ales de aseamenea sã discut si despre societatea civilă ce are rolul de a controla societatea politică, de a se asigura că acțiunile acesteia sunt legitime și de a o împiedica, în cazul unei posibile tendințe, să-și concentreze în mâinile sale întreaga putere de decizie din stat.

Dupã revolutie primele modificari sunt cele ale structurilor politice. S-a trecut de la dictaturã, care avea un sistem economic centralizat, la democrație cu descentralizarea activitãților economice. Democratia presupune pluralism politic, separarea puterilor în stat și respectarea drepturilor și libertãților cetãțenesti și respectarea statutului de drept. Trecerea de la un regim la altul în cazul de fațã trecerea de la comunism la democrație necesitã o perioadã lunga de tranziție.

Dupã 89, Romȃnia nu avea experiența unei democrații și astfel a trebuit creat un sistem politic cu un profund caracter occidental.

Dificultatea cea mai mare consta în schimbarea comportamentelor și atitudinilor cetãțenilor în comunism, aspect care de altfel se continua și în present.romanii aflau sã afle cã democrația nu se instaleazã de la sine, și astfel dupã primii ani ai tranziției s-au spulberat iluziile pe care le aveau. Romȃnii au fost total nemulțumiți de felul în care a fost implementatã democrația de catre reprezentanții societãții politice, însa fãrã a avea initiativã civicã.

Dupã revoluție, societatea s-a confruntat cu o serie de șocuri neașteptate. În toate domeniie de activitate, asteptãrile oamenilor au fost înșelate. Domeniul în care oamenii au sperat cel mai mult domeniul economic, partea materialã. Timp de 10 ani, evoluția economiei s-a aflat într-un mare decalaj între așteptãrile oamenilor și programele de schimbare și rezultatele efective.

Am realizat o comparație între viața de dinainte și de dupã comunism, iar din primii ani de democrație a fost clar faptul cã reconstrucția economiei va aduce cu sine și o mare problemã socialã –aceea de scadere a standardelor de viațã. Salariul mediu a scãzut la 60 din valoarea initial în perioada 1992-1994 și 1997-2000. Romanii au crezut cã odatã cu schimbarea regimului viața lor va lua o întorsãturã spectaculoasã, în sensul unei vieți mai bune și lipsite de greutãțile de altãdatã.

Am adus în vedere și aspectele comportamentale și stilul de viața pe care le-au adoptat romanii. Romania a avut perioade cu urcușuri și coborȃșuri dupa 1990 cu privire la democratizare.

De asemenea am tratat și problema culturii politice post-comuniste în țara noastrã. Am observat ca este în continuare una predominant dependentã. Stelian Tãnase vorbește despre 3 tipuri de culturã politicã cu care se confrunta societatea romaneascã la sfȃrșitul secolului XX și anume: cea de tip „autohtonist-tradiționalistã”, cea „etatistã” și cea de tip „liberal”. Pentru ca țara noastra sã devinã o democrație consolidatã, cultura politicã trebuie sã fie predominant liberal.

Ca sã pun mai bine în evidențã toate temele pe care le-am abordat în lucrarea de fațã, am ales sã trag o concluzie realizãnd un studiu de caz sub forma unui interviu. Am ales un numar de 20 de subiecți care provin din diferite medii sociale carora le-am adresat 11 întrebãri cu privire la stilul și felul în care aceștia au trait în cele doua regimuri în discuție. Toti cei implicați mi-au împartãșit experiențele lor de viațã, atȃt temerile pe care le-au avut atunci, cȃt și cele pe care le întȃmpinã astãzi.

Dacã aceștia au fost mai mult sau mai puțin influențati de situațiile pe care voi urma sã vi le prezint pe larg o sã fac cunoscut la sfȃrsitul studiului.

Capitolul 1

1. Începuturile comunismului în România

Voi încerca ca în acest ϲapitol sã abordez teme care sã demostreze într-o anumitã mãsurã stilul de viațã în timpul comunismului. Voi face o succintã prezentare a acestuia, voi aborda câteva aspecte definitorii ale regimului în discutie și voi prezenta realitãți trãite de români. Comunismul, se poate defini ca formã de conducere a unui stat, în care arena politicã sau societatea politicã le controleazã pe celelalte patru arene, și anume: societatea civilã, societatea economicã, birocrația guvernamentalã și domnia legii.

Acest “handicap” cu care România pornește la drum cãtre consolidarea democraticã a avut consecinte însemnate asupra procesului de democratizare cu toate aspctele care îl privesc: civile, economice, politice, etc… Daniel Barbu se referã la revoluția romaneascã ca fiind o “non-revoluție” deoarece “nu a dispus nici de o contra-elitã revolutionarã, nici de o teorie revoluționarã, nici de o organizare revolutionarã, nici de un proiect revolutionar.”

Comunismul romanesc a fost caracterizat în diverse feluri: “regim totalitar, neostalinist și personalizat”, singularitatea sa rezultand “dintr-un amestec de totalitarism si de patriotism sultanic”. Vorbim despre regimul care “reunea personalizarea puterii, tendințe dinastice și intervenția liderului suprem în toate treburile țãrii, de la proiectele industriale la politicile pro-nataliste și anti-avort”.

Vreau sã încep prin a spune ca în țara noastrã comunismul a aparut în perioada 1945-1946, sub puterea URSS și avea toate caracteristicle unui astfel de regim: un singur partid (PCR), un secretar de stat atotputernic(Gheorghe Gheorghiu Dej(1945-1965), iar mai apoi Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Exista o confuzie între termenii de partid si stat; Ceaușescu era totodata președintele Republicii Socialiste Romȃnia dar și seful partidului. Între anii 1947 și 1989, în Romȃnia exista un partid unic, PCR. Conform art. 69 din Constituție, “Președintele Republicii Socialiste România este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România – art. 69(1), și este comandantul suprem al forțelor armate și președintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România – art. 69(4).”

Colectivizarea agriculturii care a fost realizatã între anii 1949 și 1962, ideea de a crea “omul nou” prin propaganda de partid , controlul asupra societãții prin intermediul securitãții. Faptul cã Nicolae Ceausescu deținea controlul absolut explicã incapacitatea Romȃniei de a avea structuri civile și politice alternative în ceea ce priveau abuzurile facute de catre dictatura. În prima etapã a conducerii :1965-1971, Ceaușescu, a continuat politica lui Dej de destalinizare, ca în anul 1970 acesta a încercat instaurarea unei ”versiuni dinastice de socialism”

Nicolae Ceaușescu aparea ca fiind persoana cea mai abilã pentru înlocuirea în functie a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Avea puterea de a-i manipula pe colegii sãi de partid, știa sã se facã ascultat, de asemenea știa sa joace diverse roluri. Primul lucru pe care l-a facut Ceaușescu odata ajuns la putere a fost acela de a-și consolida echipa astfel : Paul Niculescu-Mazil, Constantin Drãgan , Gheorghe Rădulescu, fiind numiți membrii deplini în Comitetul Executiv, Maxim Berghianu, Iosif Banc, Petre Blajovici, János Fazekas, Florian Dănălache, Mihai Gere, Ilie Verdeț, Petre Lupu, Vasile Vâlcu numiți membrii suplinitori în Comitetul Executiv. De asemenea au fost numiți membrii ai secretarului : Manea Mănescu, Mihai Dalea, Vasile Patilineț si Trofin Virgil. În același timp se asista la diminuarea rolului pe care îl aveau baronii lui Dej .

Aϲțiunea politicã cea mai complexã a lui Nicolae Ceaușescu la acea vreme a fost aceea legatǎ de ilegalitãțile și abuzurile comise de MAI pe timpul lui Dej.

Ceaușescu a continuat dupã aceea politica inițiatã de Dej, aceea de destalinizare, și astfel oferind o speranțã de schimbare a societãții.

În ceea ce privește diplomația, Romȃnia a vrut sã meargã cu diplomația pe douã cãi foarte importante, și anume: asigurarea securitãții nationale prin garantarea statului Romȃnia ca stat național și indivizibil, iar cea de-a doua cale a fost ideea de dezvoltare economicã și de obținerea unui statut de putere medie economicã la nivel mondial. În 1965, cȃnd Ceaușescu a preluat puterea, Romȃnia avea relații diplomatice cu 67 de țãri . Prima țara vesticã spre care Romȃnia s-a îndreptat Republica Federalã Germania. În 1967, se va trece de la relațiile economice la relații de ambasadã . Romȃnia avea ambasada la Bonn, iar Germania la București. A doua țarã care începea sã aibe relații cu Romȃnia la nivel de ambasadã era Spania.

În 1969 devenim membrii Fondului Monetar Internațional. Dupã o perioadã bunã a diplomației romȃne , în 1970 Ceaușescu decide cã trebuie sã ne extindem; se semnase deja acordul cu FMI, primise banii, începuse procesul de dezvoltare industrialã acceleratã a Romȃniei , unele investiții nu au fost chiar așa bine alese, ținȃnd cont cã Romȃnia nu putea sã asigure materiile prime din producția proprie, ci trebuia sã importe foate mult. Ceaușescu a încercat sã dezvolte relațiile pe toate continentele, în 1972 pleca în Africa pentru cã în acea perioadã aveau loc lupte între puterile coloniale și mișcãrile revoluționare. Ceaușescu pleca în Egipt, Sudan, Tanzania, Angola. Acestea din urmã aveau dictatori de stȃnga care aveau nevoie sã se întãrescã , iar Romania le –a oferit ceea ce aveau nevoie: armament, instructori militari ( aviația militarã anglolezã a beneficiat de instructori de origine romȃna și de avioane produse sub licenta sovieticã la noi în țarã). Astfel am obținut de la acești dictatori posibilitatea de a lua materii prime de acolo.

În 73, Ceaușescu face o vilupte între puterile coloniale și mișcãrile revoluționare. Ceaușescu pleca în Egipt, Sudan, Tanzania, Angola. Acestea din urmã aveau dictatori de stȃnga care aveau nevoie sã se întãrescã , iar Romania le –a oferit ceea ce aveau nevoie: armament, instructori militari ( aviația militarã anglolezã a beneficiat de instructori de origine romȃna și de avioane produse sub licenta sovieticã la noi în țarã). Astfel am obținut de la acești dictatori posibilitatea de a lua materii prime de acolo.

În 73, Ceaușescu face o vizitã președintelui american Nixon. Cu avizul American, Ceaușescu a reușit sã meargã și în America de sud. A vazut atunci Venezuela, Columbia, Argentina, și de asemenea a vrut sã ajungã și în Chile dar era perioada loviturilor de stat și tot atunci a avut loc moartea lui Salvador Aliende. În același an Papa Ioan Paul al 6-lea l-a primit pe Ceaușescu la Vatican.

În 1975, la Helsinki are loc Conferinta CSCE, diplomația romȃneascã reușește sã introducã în textul final al Declarației niște concepte pe care Ceaușescu le-a enunțat în mai multe rȃnduri și anume: conceptul de neamestec în treburile interne , independenta statelor și de respectul granițelor. Putem spune cã acest lucru a fost apogeul victoriilor pe care le-a obținut diplomația romaneascã.

În 1974, Ceaușescu face vizite în Siria, Libia, Liban și încheie cu Muammar al Gaddafi o întelegere care a permis Romȃniei sã contruiascã la Navodari o rafinarie care a costat 700 de milioane de dolari, iar toți acești bani au fost platiți integral de statul libianez care avea nevoie de o piațã, ca sa spunem așa, pentru petrolul lui, iar astfel Romȃnia a facut un pas înainte. Acestea sunt doar cȃteva din întȃlnirile pe care le realiza Nicolae Ceaușescu.

Din aceste lucruri reiese faptul cã Ceaușescu și partidul sãu își doreau sã își extindã popularitatea politicã și dorea sã își transforme sistemul care se baza pe dominație într-unul unde se folosea manipularea. Grija ,ca sa spunem așa, fațã de onoarea populației, fațã de onoarea naționalã, sentimentul de îndatorire a membrilor de partid, termenul de patriotism a cãpãtat un nou sens- Acela de “patriotism socialist”.

1.1România și industrializarea forțatǎ

Între anii 1951-1989 expansiunea Romȃniei era centratã pe dezvoltarea industrialã, iar astfel se urmarea ca Romȃnia sã devinã un sat industrial agrar cu o economie bunã, sã nu mai existe decalaje de dezvoltare economicã între zone, județe, regiuni, se dorea sã se creeze o structurã modernã a economiei , iar industria sã aibe rolul principal, sã fie folosite resursele din fiecare zone într-o manierã raționalã. Realizarea acestor lucruri au fost fost afecatate de conceptual de dezvoltare industrialã bazatã pe industraia grea și realizarea ei în condiții de planificare centralizatã și a unor multiple restructurãri , a instaurãrii de noi organe de conducere , raportarea de date false, etc…

În urmatorul tabel voi prezenta fondul de ϲonsum și cel de aϲumulare raportat la venitul național între anii 1951-1989.

În aceasta perioadã în investițiile în eϲonomia țãrii au fost într-o direcție de creștere pȃnã în anul 1986 , dar au suferit și o usoarã cadere în perioada 1986-1989, așa cum vom vedea în urmatorul tabel:

Din acest tabel putem extrage niște date importante în ceea ce privește politica de investitie generalã. Este clar faptul ca investițiile realizate în economia romȃneascã au înregistrat o creștere constantã pȃnã în anul 1986, iar mai apoi a urmat o perioadã de scadere. Investitiie în industrie ocupã locul fruntaș în economia naționalã, astfel acestea se situeazã la aproximativ 45-46%, iar în unii ani au ajuns chiar și la 50%. Semnificativã este și repartizarea investițiilor pe cele douã grupe A și B. În grupa A nu sunt incluse ramurile de care țin mijoacele de producție, mai précis industria siderurgicã , metalurgicã, constructoare de mașini, etc… Acestã ramanurã a beneficiat de o mare parte a investițiilor, apoximativ 80% în toata aϲeastã perioadã, uneori ajungȃndu-se la 90%.

În grupa B, sunt incluse industrii care produc bunuri de consum zinic: industria alimentarã, textilã, etc… Aceasta industrie a beneficiat de aproximativ 11% din invesții. Toate aceste lucruri confirmã într-o manierã sau alta , aplicarea și conceperea modelului de producție industrialã bazata pe industria grea. Reaizarea investițiilor într-o asemenea proporție a determinat și mãrirea numarului de întrepinderi industriale.

În urmatoarul tabel vom putea observa numarul întreprinderilor în perioada 1960-1989, atat a celor de stat, cȃt și a celor cooperatiste.

Sporirea industriei a adus numeroase modificãri în ceea ce privea structura populatiei, în sensul creșterii structurii salariate, mai ales a celei din zona industriei. Odatã cu creșterea numarului de oameni care lucrau în ramura industrialã, scadea cea a agriculturii.

În tabeul urmator vom putea observa schimbãrile produse.

Populatia ocupatǎ în economie și în industrie,

în perioada 1950-1989

Între anii 1950 si 1989, produϲția totalã din indutrie a crescut cu pȃnã la 44 de ori, într-un ritm anual de 10,3%. Grupa A de 61 de ori, grupa B de aproximativ 25 de ori. Cea mai mare creștere s-a realizat pȃnã în anul 1980.

În perioada 1950-1989, producția de produse principale pentru fiecare locuitor a crescut. De exemplu: carbunele-a ajuns de la 239 kg la 2871 kg, încãlațãmintea- de la o pereche la 5 , carnea- de la 9 kg la 30 , în 1970,numǎrul de televizoare a crescut- 14 pȃnã la 22 de bucãți la 1000 de persoane, etc… aceste cifre denotã o creștere destul de semnificativã, dar din pǎcate acestea au venit însoțite de multe lipsuri și neajunsuri la nivel calitativ.

Astfel, un aspect negativ este acela cã alocarea de sume uriașe pentru dotarea industriei cu fonduri fixe se desfașura în același timp cu prelungirea perioadei de funcționare a instrumentelor și chiar menținerea acestora în funcțiune dupǎ expirarea termenului lor.

În urmatorul tabel vom putea observa ce decalaj a avut loc între dorința de înzestrare și ϲe a mai ramas din fondurile fixe.

Folosirea în ϲontinuare a utilajelor uzate au adus consecințe negative economiei noastre. Aceste utilaje necesitau de întreținere și de reaparații, iar banii alocați pentru acestea erau din ce în ce mai mulți. S-a ajuns ϲa în anul 1975 sã se cheltuie 21,7 miliarde de lei și sã se ajungã la suma de 80 de miliarde în anul 1987. De la toate acestea se adǎugau și calitatatea destul de scazutã a produselor romȃnești și astfel ele nu puteau sã fie competitive cu cele de pe piețele strãine.

Durata de funcționare a utilajelor romȃnesti are o situație specialã în raport cu alte țãri, iar asta se poate observa în urmatorul tabel.

În 1989, eϲonomia Romȃniei trebuia sã ducã la bun sfȃrșit luϲrãri de aproximativ 1.300 de miliarde de lei, ceea ϲe însemna 21.400 de lucrãri de investiții, doar în acel moment era imposibil sã fie gata la termen. Pentru cǎ erau subutilizate capacitǎțile de producție și implicit a mȃinii de lucru, mascatǎ de multe ori prin programul scurt de lucru sau concedii neplãtite, a fost limitatã de ϲreșterea de produse sociale și a veniturilor naționale.

1.2 Producția industrialã româneascã

Productia industrialã romȃneascã a crescut semnificativ , dar de asemenea au fost și ϲonsectințe negative, cu efecte care s-au manifestat în ultimii ani ai regimului, cȃnd ritmul anual mediu de ϲreștere a cunscut o diminuare, astfel ca între anii 1981-1989 ritmul era de 3,3%, iar între anii 1986-1989, 2,6%, iar între 1951-1989 ritmul a fost de 10,2%.

Dezvoltarea și evoluția economiei noastre între anii 1951-1989, chiar și a industriei, au fost dirijate de partidul unic. Aceasta dezvoltare și evoluție, mai ales a industriei, au fost prețul unei perioade de jumǎtate de secol de oprimare.

Sfȃrșitul perioadei comuniste s-a petrecut simultan cu faptul cã se acϲentua politica represivã , mai ales la nivel economic. PCR, mai cu seamã Nicolae Ceaușescu , cu ajutorul unor specialiști din domeniul medical, au luat niște hotãrȃri care au adus consescințe vieții cotidiene a romȃnior: era redusã dramatic consumarea de energie electricã din uzul populației, lipsa bunurilor necesare, sãracia, mizeria, înfometarea. De asemenea, trebuie amintit de reducerea consumului de gaz, fapt ce îi obliga pe oameni sã trãiascã într-o maniera insuportabilã, temperaturile în locuinte ajungeau și la -10 grade.

Romȃnia din perioada comunistã, era o țarã unde domina frica, foamea, sãracia, frigul. Legumele erau o raritate, oamnenii stateau cu orele la cozi pentru a primi rația de alimente, curentul era întrerupt din cand în cand, astfel ca romanii erau obligați sã stea la lumina lumȃnãrii, au fost încãlcate drepturile și libertãțile cetatenești, libertatea de exprimare, de libera circulatie,etc… în ceea ce privesc rațiile, existǎ și aici o dicrepanțã între populație, cei de la oraș aveau porții mai mari decȃt cei de la sate, puteai cumpãra pȃine numai în canitate limitatã. Deși în acte progresul economic era mult mai crescut decȃt în perioada interbelicã, alta era relitatea. În 1963 , venitul unul muncitor era aproape de 2 ori mai mic decȃt în 1938. Acest “progres pe hȃrtie” s-a putut observa și în ceea ce priveau rafinãriile, pȃnã și benzina se dadea cu rația (30 l pe lunã). De asemenea, circulația era restricționatã în weekend-uri. Într- o duminicã circulau mașinile cu soț, în cealaltã cele fãrã soț.

Au existat și lucruri bune aduse de regim. Au aparut școli, creșe, spitale, universitãți. Din punct de vedere al construcțiilor, s-a început un program de locuințe, unde acestea erau oferite gratuit oamenilor, în special muncitorilor din marile întreprinderi industriale. Au avut loc schimbări și la nivelul învățământului, s-a stabilit învățământul obligatoriu de 10 clase. S-au introdus manualul gratuit, au fost fondate universități noi, au fost date în folosință mai multe cămine studențești în Timișoara, Iași, București, Cluj.

Voi vorbi putin acum despre cetateanul romȃn comunist. Autoritatea statului era de necontestat, iar deciziile îi aparținueau în întregime. Romanul nu avea nici cea mai micã putere de a contesta deciziile statului. Statul astepta de la el sa îl asculte necondiționat.

Aceasta mentaliatate de tip paternalist își avea rãdacinile din pre comunism, așa cum susținea și Gheorghe Fulga: ”sistemul comunist s-a grefat pe un fond mental solidificat de istorie […] pentru a-și impune politica de supunere si subordonare totala, consolidand predispozitiile paternaliste ale populatiei, predispoziții care au ieșit acum la ivealã.” Lucrul cel mai greu de schimbat într-o tranziție este mentalitatea oamenilor. Este foarte usor de înteles de ce azi, la 25 de ani de la caderea comunismului, în Romȃnia cultura politicã dependenra se intersecteazã cu cea participativa, care este dominantã în continuare. Decalajul dintre cultura și structura este justificabil.

Putem spune cã ultimul țel al comunismului era acela de a crea o noua civilizație pe baza “omului nou”. Acest “om nou” reprezenta finalitatea supremã a acțiunii politice.” Țelul era de fapt trecerea peste moralitatea traditionalã.

1.3Societatea civilã romaneascã în comunism

Înainte de a începe sã discutam pe aceastã temã, este esențial sã ne punem urmatoarea întrebare: În ce masurã se poate vorbi despre o societate civilã romaneascã pe timpul comunismului?

Disidentul ungur, unul dintre liderii Alianței Liberilor Democrați, Miklos Haraszti, a identificat și numit” etapele creãrii unei societãți civile”. Prima etapã este cea “post-stalinistã”. Aceasta se referã la începutul tendinței de destalinizare. În aceasta perioadã orice mod de împotrivire era aproape imposibil. Ideologia comunistã era necontestatã și influența sovietica era foarte puternicã. În timp, eșecul ideologiei devine din ce în ce mai vizibil și foarte greu de suportat, iar societatea civilã începe treptat sã se apara. Aceasta este a doua etapã , ce s-a nascut ca o consecințã a procesului de desalinizare, care era din ce în ce mai acccentuat; aceasta fiind etapa “post-totalitarã”.

Aceasta etapã se împarte în : dogmatici( aceștia fiind cei care luptau pentru menținerea status quo-ului) și reformiștii (erau cei care realizeazã neajunsurile și ineficienãa statului comunist și doresc reformarea și destalinizarea lui). Însã, deși aceasta etapã este foarte importantã pentru ca ea începea sã antreneze categorii sociale din ce în ce mai mari , care aveau aceleași nemulțumiri , ea nu reprezenta lovitura finalã datã comunismului. Dar ea începe și pregatește terenul pentru cea de-a treia etapã, cea”post-comunistã”. Aceasta realizează, odată cu anul 1989, prăbușirea completă a ideologiei comuniste de mult muribunde, realizând trecerea spre pluralism și democrație, ai căror muguri pot fi identificați încă din ce-a dea doua etapă.

Odatã explicate aceste etape , voi încerca sã le identific și în cadrul comunismului romanesc și voi descrie nașterea societãții civile romȃnești. Prima perioadã identificatã de Miklos Haraszti, este etapa post stalinistã , cea cate corespunde perioadei totalitare a sistemelor comuniste europene. Aceasta este caracterizatã prin monopolul stalinist al puterii comuniste din aceste state, reprezentȃnd etapa care prefigureaza nașterea socitãții civile prin “apariția initiativelor independente, începutul unor forme izolate de activitate disidentã”. În ceea ce privește Romȃnia , crearea societãții civile , prin trecerea de la etapa post-stalinistã la cea post-totalitarã nu se realizeazã simultan.

În Romȃnia s-a produs o naționalizare a comunismului prin eliberarea acestuia de sub tutela stalinistã , însã aceasta nu a dus la autoritarism, ci la o noua formã de Stalinism. Epurarea condusã de Dej a elitei anti-staliniste, corespondenții reformatorilor din celelalte țãri menționate, conduce la imposibilitatea elitei conductoare de a se fragmenta. Prin urmare, crearea bazelor nașterii societãții civile este la randul sau imposibilã, la fel ca și trecerea în etapa post-totalitarã, odata cu celalte țãri. Romȃnia stagneazã într-un imobilism politic și social ce se va continua și în urmatoarele decenii. Pentru a afla cauzele care stau la baza acestei diferente va trebui sã vorbim puțin despre situația Romȃniei pre-comuniste. Principiile liberale și democratice care au circulat în Romania interbelicã nu au fost suficient de longevive pentru a se înregimenta în mentalitãțile colective ale romȃnilor. Ideile vehiculate la nivelul elitelor nu au avut suficient timp de a se popaga în randul celorlalte clase sociale, în masura în care sa fie acceptate și întelese de acestea. Altfel spus, democrația în Romȃnia interbelicã nu a avut suficient timp sã își creeze firescul. O încercare de coagulare civicã cu un efect semnificativ a avut loc la Brasov în anul 1987, odatã cu demonstrațiile populare.

Romȃnia intra în etapa post-comunistã a societãți civile , fãrã a o experimenta cu adevarat pe cea post-totalitarã. Societatea civilã romȃneascã se naște cu adevãrat odatã cu revoluția din 1989. Acest decalaj va încetini tranziția romȃneascã și va îngreuna dezvoltarea societãții civile în perioada postdecembristã.

Daniel Barbu spunea urmatorul lucru: “ comunismul romanesc a încercat sã caștige un anumit sprijin popular prin intermediul unor mecanisme de integrare socialã și prin convocarea unor forme procedurale de participare politicã”. Romȃnia a cunoscut “procentul cel mai înalt de adeziune la Partidul Comunist.” Controlul și influența pe care regimul comunist le-a avut asupra societãții romanești au fost o formã de includere, nu de participare.

.

1.4Românii între comunism și democrație

Regretǎ romȃnii comunismul? Este o întrebare pe care în ultimul timp mi-am pus-o de foarte multe ori. De ce? Pentru simplu fapt ca aud din ce în ce mai des in jurul meu persoane care vorbesc chiar cu nostalgie de acele vremuri, ritmul de trai, iar toate acestea m-au facut sã caut în amanunt care sunt de fapt lucrurile pentru care romȃnii astazi , în 2015, regretǎ comunismul.

În urma cercetarilor mele am realizat cã romȃnii traiau mai bine atunci decȃt acum. Oricȃt de surprinzator este acest lucru, acestea au fost concluziile unui studiu realizat de INSCOP Research. Oamenii au ajuns la aceste condiții în primul rand din cauza traiului scazut din ultimii ani, Un sondaj al ICCMER împreunã cu CSOP a reieșit cã romȃnii au o poziție ambivalentã în ceea ce privește perioada comunismului. Marea majoritate este de parere cã a existat o forma de constrangere , liderii vremii repecive au putut beneficia de anumite privilegii , de asemenea considera cã victimele acelui timp sa fie despagubite, iar foarte mulți dintre ei cred ca regimul comunist a fost unul bun, chiar pozitiv.

Mulți romȃni vorbesc azi cu nostalgie despre regimul comunist. I-am auzit pe mulți spunȃnd cã în ciuda greutãților prin care treceau atunci (lipsa de gaze, current, alimente,etc…), erau fericți cã aveau un loc de munca stabil, nu aveau grija zilei de mȃine, aveau mai mult timp pentru ei și familiile lor, se distrau mai mult. Pãrerile sunt împãrite.

Despre acest aspect vom vorbi în capitolul ce urmeazã și îl vom concluziona în studiul de caz.

Capitolul 2

II Anii de dupã revoluție

Dupã o revoluție, primele care suferã modificãri sunt structurile politice. În ceea ce privește Romȃnia, acestea au fost radicale. S-a trecut de la dictaturã care avea un sistem economic hipercentralizat, la democrație, cu descentralizarea activitãților economice. Democrația presupune pluralism politic, separarea puterilor în stat, respectarea drepturilor și libertãților cetãtenești, existența statutului de drept. O lume democratã presupune pe langã existenta acestor lucruri și funcționarea lor eficientã.

Primele cuvinte asociate cu democrația erau libertate și abundenta. Termenul de “tranzitie “ era unul dintre cele mai folosite cuvinte ale perioadei respective. Sensul cuvantului îl regãsim în dicționarul explicativ al limbii romȃne ca:” trecere (lentă sau bruscă) de la o stare, de la o situație, de la o idee la alta.” Astfel, tranziția însemna trecerea de la un regim politic la altul, în cazul de fațã trecerea de la comunism la democrație.

În acest capitol voi vorbi despre schimbarea de regim produsã în Romȃnia, dacã a fost aceasta prielnicã sau nu pentru populație. Voi aborda și teme ca: industralizare și postindustralizare, economia romȃneascã, stilurile de viațã ale populației. Iar mai apoi, în studiul de caz, voi încerca sã realizez dacã în Romãnia democratã au avut loc schimbãri cu adevarat, daca termenul de “democrație” s-a instalat în țara noastrã în adevaratul sãu sens.

În Romȃnia, dupã 89 existau dorințe și aspirații spre un sistem democratic, însa nu se formanserã înca reprezentãri clare și concrete despre modalitatea de constituire a acestuia. Imaginea pe care Romȃnia o avea per ansamblu despre democrație erau create prin comparatie cu sistemele politice occidentale. Astfel, țara noastrã a inceput sã se constituie prin raportare la exterior și nicidecum la interior.

Romania post-comunistã se mai confrunta și în ziua de azi cu probleme ce survin în urma discrepanței dintre “bagajul” de cunoștințe și practic moștenite din comunism cu privire la ceea ce reprezintã rolul unui cetãțean în societate: subordonare, pasivitate,etc… Daniel Barbu remarca un aspect foarte important cu privire la comportamentele și atitudinile cetãțenilor în comunism, aspect care de altfel se continuã și în prezent: “vina cea mai gravã nu a fost colaborationismul, ci starea de emigrație morala (a societãții n. a.): dezinteresul fațã de viața comunitãții, neimplicarea în evenimente , neîncrederea fațã de vecini și prieteni, grija obsesivã pentru hrana de fiecare zi, urmarirea cu orice preț a interesului personal.”

Euforia din primele luni post-comuniste a fost treptat și în mod brutal ștearsã de realitate. Romȃnii aveau sã afle cã democrația nu se instaleazã de la sine, mai ales într-un teritoriu care nu i-a creat deloc condiții. Evenimentele politice și economice din primii ani ai tranziției spulberã iluziile pe care cetãțenii le creasera. Atitudinea generalã a romȃnilor fațã de felul în care este implementatã democrația de catre reprezentanții societãții politice este de eternal nemulțumire , însã comportamentul este îin continuare expectativ, lipsit de initiativã civicã.

II.1 Schimbǎrile ce au apǎrut în societatea romȃneascǎ dupǎ 1989

În 1989, unii romȃni nu aveau o viziune per ansamblu a tuturor lucrurilor care se petrecuserã, deși ele fuseserã evidente. Comunismul i-a transformat în “victime ale propagandei, unde “interesele Marilor puteri” erau prezentate ca malefice.” O întrebare care va ramȃne, însã, fãrã un raspuns convingãtor este aceea: Au fost sau nu romȃnii pregãtiți pentru o revoluție pentru a înlãtura comunismul de la putere? Cȃt de pregãtiți au fost romȃnii din punct de vedere politic, cultural, social?

Dupã revoluție “societatea romaneascã s-a confruntat cu o serie de șocuri neașteptate. În toate sferele vieții sociale rezultatele au fost departe de așteptãri :explozia conflictelor politice, cãderea economiei, o creștere a insecuritãțtii colective dublatã de incapacitatea cronicã a administației publice de a soluționa problemele și de a preveni corupția și criminalitatea, în fine, explozia sãrãcirii, demoralizarea și alienarea populației.”

În mai multe sondaje realizate în perioada anului 1995 a fost introdusã întrebarea: “Credeți cã în țara noastrã lucrurile merg într-o direcție bunã sau într-o direcție greșitã?” surpriza însã a fost una destul de mare pentru ca exceptand anul 1997, unde populatia era foarte încrezatoare în guvern, în rest populația a fost de parere cã lucrurile o iau în direcția greșita. Domeniul în care oamenii au sperat cel mai mult ca o va lua pe o cale ascendentã a fost cel al economiei. Catalin Zamfir este de parere ca “era de asteptat ca restructurarea economiei sã fie însoțitã de anumite regrese. Se considerã însã cã acestea vor fi reduse atat ca nivel, și mai ales ca duratã. Arhitecții strategiei tranziției nu se asteptau la o cãdere brutalã și de lungã duratã a economiei. Evoluția economiei s-a plasat , timp de mai bine de 10 ani de tranziție, într-un șocant decalaj între așteptãrile continue în programele de schimbare și rezultatele efective.” Dar toate acestea le vom vedea reflectate în subcapitolele ce urmeaza.

Voi începe prin a discuta despre societățile industrializate care“se concentrează, cu orice preț, pe maximizarea rezultatelor materiale acestea fiind definiția acceptată a bunăstării. Fără doar și poate, această strategie a avut un succes deosebit în a elimina foametea și a crește speranța de viață. Modernizarea post-industrială schimbă strategiile economice de la maximizarea standardelor materiale de viață la maximizarea bunăstării prinschimbarea stilurilor de viață.

“Industrializarea nu promovează valorile de expresie datorită modului rigid de organizare a muncii care împarte indivizii în clase sociale cu niveluri ridicate de control social și presiune spre uniformizare. Post-industrializarea se bazează pe reușitele industrializării cel puțin la nivel instituțional (existența unor state ale bunăstării) și, datorită inovațiilor tehnologice care au determinat schimbările majore în structura ocupațională, contribuie la creșterea „calității” inputului din partea populației care este obligată să cunoască și gestioneze cantități mari și tipuri noi de informație (extinderea clasei creative).”

Urmatorul tabel va evidenția felul în care industrializarea și post industrializarea pot provoca o schimbare culturalã:

Oamenii visau dupã revoluție la o viațã mai bunã. Cum ar fi trebuit sã fie aceasta viațã bunã? În primul rȃnd una fãrã comunism, în al doilea rȃnd oamenii visau la mese îmbelșugate și nesfȃrșite, la felul în care arata un televizor color sau cum este sã ai masina personalã. O parte din visele romanilor s-au îndeplinit. Pe piațã au început sã aparã blugi, adidași, țigari , bomboane. Însa, odata cu apariÎția pe piațã a acestor poduse și prețurile au început sã creascã .

Dacã stãm și analizãm statisticile realizate de-a lungul anilor cu privire la PIB-ul național și nivelul romȃnilor de dezvoltare vom afla cã: în ceea ce privește indicatorul standardului economic exprimat de PIB putem observa cã Romȃnia a avut la acest capitol o evoluție schimbatoare. ” Astfel, valoarea de 3.000 $ locuitor la Paritatea Puterii de Cumpărare (la nivelul anilor 1985–’88) a scăzut la 2 800 în anul 1990, pentru a începe să se redreseze din anul 1993 și să se înregistreze creșteri pe intervalul 2000–2009, pentru ca apoi să fie iarăși în declin. În privința acestui indicator, diferențierea față de maximul mondial dar și de următoarele valori este nerelevantă.”

Între anii 1990-2010 economia țãrii a fost schimbatoare. Dupa o prima cǎdere între anii 1990-1992, economia și-a revenit în urmatorii ani, pȃnã în 1997 cȃnd a avut loc o nouã recesiune pȃnã în 1999. Perioada care s-a crezut a fi durabilã, 2000-2008 s-a terminat cu o nouã recesiune, pe care o traim și în momentul de fațã. Acest proces de tranziție a cuprins o serie de schimbãri de structurã în economie. Cele mai importante schimbãri sunt cele care țin de sectoarele de activitate și de regimul proprietãții. Importanța sectorului privat în PIB este peste 54% în anul 1996, dar începȃnd cu anul 2004 ajunge la aproximativ 71%. Pentru toate cele trei perioade de recesiune exista un lucru în comun, și anume: deficitul extern. Pentru a cumpãra mãrfuri, petrol, gaze, era nevoie de valutã. Acest deficit extern reprezintã diferența dintre necesarul pe care îl cumparam și suma de valutã pe care o dețineam. În perioada 2004-2008, deficitul extern a fost prezent constant. Pentru a evita un faliment national, guvernele au fost nevoite sã apeleze la FMI și Banca Mondialã pentru a încheia acorduri financiare.

“Prevederile acestor acorduri au trasat liniile directoare ale politicilor publice ale perioadei, respective strategia tranzitiei. În plan economic, aceasta a fost rezumata astfel:

a) retragerea imediata a statului,

b) introducerea rapida a mecanismelor economiei de piata, chiar în conditiile unei proprietati majoritare de stat,

c) privatizare rapida si totala,

d) un ritm de „terapie de soc”, preferabil

terapiei graduale

e) deschiderea economiei naționale spre comerțul internațional, cu cât mai putine restrictii.”

II.2 Nivelul de dezvoltare socialǎ

Din primii ani de democrație a fost clar faptul cã reconstrucția economiei va aduce și o problemã socialã, aceea de scãdere a standardelor de viațã. Veniturile primare cum ar fi salariul, pensia, ajutorul de somaj sunt surse principale pentru bunastarea socialã. Cȃnd ne referim la salariu putem spune cã el este principala sursã de venit a majoritãții dintre oameni. În țara noastrã salariul mediu a scazut la 60% din valaoarea lui în ambele perioade de crizã: 1993-1994 si 1997-2000.

Începand din anul 2007 salariul mediu a sãrit valoarea de pre-tranzitie. Dar anul 2010 a venit cu scãderi în sectorul de stat. În ciuda faptului cǎ salariul mediu a crescut semnificativ dupa anul 2000, salariul minim nu a reușit sã atingã nici pȃnã în prezent nivelul din 1989.

Pensia deși consideratã a fi o înlocuire a salariului aceasta se apropie de salariul minim, ceea ce reprezintã în medie aproximativ 43 % din salariul net.

În momentul de fațã jumatate din salariați au sub 65% salariul mediu, iar in anul 1989 doar o cincme din romȃni îl aveau așa. În cealaltã parte, peste limita superioarã sunt 8% din salariați, pe cȃnd în 1989 erau numai 2%. În Romȃnia, salariații și pensionarii reprezintã împreunã 50% din populație. Numarul salariatilor scazut, iar pe de alta parte numarul pensionarilor a crescut. În 2010 slariații erau aproximativ 4,6 milioane, iar pensionarii 5,45 milioane.

De asemenea a aparut metoda de facilitare de a ieși la pensie , iar pensionarea anticipatã a fost o modaliate de a evita problemele sociale generate de rata mare de șomaj. In anul 2009 vârsta medie de pensionare era 54 de ani.

În prezent mulți se autoproclamã ”patroni”, mai exact 1% din populație, dar putine sunt afacerile care aduc venituri mari și sunt prospere. “Agricultorii reprezintã înca 55% din lucratorii pe cont propriu” procent care se afla în scadere fațã de anii 1997-1999 dar și mai mic decât in anul 1990. Agricultura a oferit sursa de venit , de supraviețuire, pentru cei care nu și-au gãsit alte surse de venit mai considerabile. Sãracia este mai mare în mediul rural .

Odatã cu eliminarea vizelor, a crescut și numarul de emigranti. Oamenii au gasit în alte țãri surse de venit mai mari decât cele din România în industrii ca: agricultura, construcții etc… și toate aceste venituri le permiteau românilor sã-și susținã financiar familiile din țarã.” Estimari privind nivelul sumelor trimise acasã au mers pânã la 5% din PIB.”

Cei care au fost excluși din sistemul salarial au ramas fãrã venit sau au ocupat un loc de munca în limita locurilor pe piața muncii. Munca în mediul salariat a fost înclocuitã cu munca la negru, iar persoanele care lucrau în aceste condiții se mulțumeau cu venituri mici și fãrã asigurãri medicale. Este foarte dificil de a estima economia neagrã, însã “diversele încercãri de estimare converg în a aprecia ca aceasta a variat invers proporțional cu dinamica economiei, crescând pe perioade de regres economic.”

Dupã perioadã comunismului care a fost o etapa în care oamenii trãiau modest și aveau o viațã plinã de lipsuri , românii au crezut cã odatã cu schimbarea regimului viața lor va lua o cale spectaculoasã în sensul unei vieți bune.

Din pacate, acest lucru nu s-a întamplat în cazul majoritãții populației. Vorbeam mai sus de cel 2 perioade de criza economicã, însã sãracia a început sã creascã considerabil începând cu anul 2009. O analiza în detaliu va scoate în evidența faptul cã sãracia nu i-a afectat pe toți românii. În principal zonele rurale și zona de Nord Est au fost cele mai afectate și au fost cele care au simțit cel mai puțin perioada de evoluție economicã. În anul 2000, 1 din 2 persoane traia în sãrãcie. În mediul urban însã, sãrãcia a suferit urcușuri și coborâșuri: în perioada 1995-2000 s-a dublat, dar în 2006 a scazut considerabil. Ce a mai mare rata de sãracie s-a întâlnit în rândul țãranilor, șomerilor, celor care practicau agricultura pe cont propriu. Sãrãcia nu este o problemã individualã, ci colectivã.

II.3 Stilul de viațã dupã 89

Facând trecerea de la un concept care a stârnit de-a lungul timpului un mare interes, acela de stil de viațã, putem spune cã acest termen a fost folosit în varii domenii precum: sociologie, psihosociologie, psihologie și multe altele. Stiul de viațã se referã la comportamente, opinii, interese . Putem întelege prin stil de viațã metoda de distinctie între indivizi, modaliatatea de exprimare a propriei lor identitãți. Când analizam stilurile de viațã ale romanilor în anii de democrație , putem spune cã România se aflã într-un proces de tranziție unde unii au de caștigat , iar alții sunt afectați de felul în care se deruleazã evenimentele. Puțini sunt cei care au un nivel de trai care sã le permitã sã investescã în stilizarea vieții.

Dacã analizam consumul cultural al românilor am observa un aspect pozitiv: “constituirea stilului de viață „omnivor” care reprezintă aproximativ o cincime din populație. Omnivorii sunt acele persoane care consumă foarte multe forme de cultură (în sensul larg). Aparent acest consum nediscriminatoriu poate parea ciudat însă aceste persoane, care în general sunt educate și cu venit peste medie, fac acest lucru pentru a experimenta cât mai mult din lumea în care trăiesc. Este un consum critic care generează o raportare rațională la mediul social.”

În același timp , “românii nu au un comportament preventiv la adresa sănătății. Probabil datorită lipsei resurselor financiare sau neîncrederii în sistemul medical, deși conștientizează importanța acestuia, nu îl și practică efectiv .Cu cât educația este mai ridicată cu atât este mai probabil comportamentul preventiv la adresa sănătății, comportamentul ecologic și, în general, practicile pozitive. De asemenea, se remarcă o influență puternică a vârstei asupra stilului de viață.”

În general starea de sãnãtate este influențatã de factori interrelationați cum ar fi: atitudinile și felul în care sunt tratate chestiunile legate de starea de sanatate, mostenirea genetica, comportamentele și stilul de viațã. Deși principala cauzã pentru care oamenii ar fi predispuși la anumite probleme de sanatate ar fi moștenirea geneticã, existã și factori sociali care sunt extrem de importanți și care determinã starea de sanatate a indivizilor cum ar fi adoptarea unui stil de viata sanatos , a unor conditii de mucã și trai optime . Satutul economic al unei persoane este factor determinant al sanãtații sale. Pentru a putea evalua starea de sanatate a indivizilor se folosesc indicatori sociodemografici.

Unul dintre acesti indicatori este speranța de viațã. În Romania, “în perioada 1989–2008, speranța de viață la naștere a cunoscut o creștere de la 69,5 ani, în 1989, pentru întreaga populație la 73 ani, în 2008. Totuși, creșterea acestui indicator nu a fost constantă, cunoscând numeroase fluctuații. După o foarte mica creștere la începutul anilor ’90 se înregistrează și un regres, mai accentuat în perioada 1996–1998, iar apoi o îmbunătățire constantă începând cu 1999.”

“Pe parcursul întregii perioade s-a accentuat inegalitatea între femei și barbati în ceea ce privește speranța de viață la naștere. Dacă în 1990, femeile trăiau înbarbati medie, cu aproximativ șase ani mai mult decât bărbații, în 1998 diferența crește la 7,9 ani, iar în 2008 diferența era de 7,2 ani.

În România, speranța de viață la naștere este mai ridicată în mediul urban față mediul rural. În anul 2008, speranța de viață la naștere în mediul urban era de 73,8 ani, în timp ce în rural aceasta era de 72,1 ani.

În perioada 1996–2008, diferența între urban și rural în ceea ce privește acest indicator s-a diminuat, dar foarte puțin, de la 2 ani (1997–1998) la 1,7 ani (2008).”

Rata mortalitatii infantile reprezinta si ea un indicator al sanatatii populatiei ceea ce reflecta” în ce măsură îngrijirea medicală la care majoritatea populației are acces asigură o stare de sănătate bună”

În primii ani de dupã revoluție, evaluarea propriei stãri de sanatate a populației din România s-a degradat într-un timp foarte scurt. Nivelul acesteia a ramas la fel pȃnã în 1999. Începând cu anii 2003 și 2006 s-a putut observa o stare de îmbunãtațire a percepției în legaturã cu starea de sanatate. I. A. M. Preoteasa ,Mărginean și I. Precupețu au observant în anul 2004 cã starea de sãnãtate reprezintã un element important al calitãții vieții. „Poziția pe care oamenii o ocupă în structura socială influențează starea personală de sănătate și, în consecință, evaluarea pe care aceștia o fac acestui domeniu.”

Dupã o perioadã de degaradare pe la începutul anilor 90, starea de sãnãtate a romanilor s-a îmbunatãțit începând cu anii 1999-2000.

Iar atunci când vorbim de o evaluare a stãrii de sãnãtate , România prezintã o stare precarã și se situeaza alãturi de Bulgaria și alte state baltice printre țãrile unde oamenii își evalueazã slab sãnãtatea.

Mulți analiști au încercat sã explice perioada cu urcușuri și coborâșuri pe care România a avut-o dupã 1990 cu privire la democratizare. Se poate remarca o evoluție treptatã .Tot ceea ce numea Andreas Schedler “prevenirea colapsului democrației” și “prevenirea eroziunii democratice” , au avut loc mai târziu.

II.4 Cultura politicã post-comunistã a României

Cultura politicã româneascã post-comunistã este, în continuare, una predominant dependentã. Radiografiind societatea romaneascã din ansamblul particularitãțiilor sale, Stelian Tanase vorbește despre trei tipuri de culturã politicã cu care “se confruntã la sfarșitul secolului al XX-lea societatea romaneascã”. Aș putea adauga, cã aceasta confruntare se continuã și la începutul secolului XXI. Prima este cultura “autohtonist-traditionalistã” care promoveazã valorile traditionale ale taranului roman din perioada precapitalista. Aceasta culturã politicã are o dimensiune puternic conservatoristã și antioccidentalã. Cel de-al doilea tip de culturã politicã este cea “etatistã” , care împreunã cu prima, alcatuiesc o cultura politicã de tip autoritarist. Ceea ce o deosebește de prima însa este acceptarea modernizãrii, fiind astfel pro-occidentalã. O astfel de culturã presupune ca “ statul își subordoneazã toate instituțiile și societatea însǎși”, așa cum s-a întamplat și în comunism. Iar cel de-al treilea tip este cel “liberal”.

România post-comunistã cunoaște toate aceste tipuri de culturã politicã, în procente diferite. Cultura politicã autoritarã, pre-existentã comunismului și sedimentatã de acesta, în latura sa etatistã este cea predominantã. Puterea statului este înca mare, iar autonomia societãții civile în raport cu cea politicã este discutabilã.

În ceea ce privește cultura politicã autohtonist-traditionalã, aceasta poate fi gasitã , este adevarat cã în procente din ce în ce mai mici , în mediul rural, mediul care în Romãnia secolului XXI este înca aproximativ egal cu cel urban(40% din teritoriul țãrii).

În ceea ce privește cultura politicã de tip liberal, aceasta este mult mai slabã decât ar trebui sã fie într-o democrație consolidatã. Este întalnitã mai mult în mediul urban și în rândul persoanelor cu o educație superioarã. Așa cum spune și Stelian Tanase, “democratizarea societãții românești este condiționatã de schimbarea raporturilor dintre tipurile de culturã politicã.”

II.5 Societatea civilǎ în postcomunism

În tranziția românească, sistemul democratic s-a instalat atât fără existența unor germeni ai pieței libere, discuție pe care o voi aborda mai pe larg în capitolul următor, cât și fără precondiția unei culturi politice democratice. Societatea civilă românească ia naștere abia odată cu răsturnarea comunismului, reprezentând astfel un alt factor, ce îngreunează procesele de tranziție și consolidare democratică.

În perioada imediat următoare revoluției, în România existau dorințe și aspirații spre un sistem democratic, însă reprezentări clare și concrete despre modalitatea de constituire a acestuia nu se formaseră. Imaginile pe care societatea românească per ansamblu le avea despre democrație erau create prin comparație cu sistemele politice occidentale. Așadar, democrația românească a început să se constituie prin reportare la exterior și nicidecum la interior. Cultura politică participativă, care prinde rădăcini din ce în ce mai adânci în țări precum Polonia sau Ungaria, este „urmașa” contraculturii de disidență formată în aceste țări în perioada comunistă. Prin urmare, de vreme ce la noi această contracultură a fost practic inexistentă, nu trebuie să ne mire că abandonarea comunismului a condus la căderea într-un „vid ideologic și teoretic în care s-au dezvoltat diverse forme stridente și eclectice de liberalism și naționalism, de social-democrație și neocomunism .” Aceasta perioadă haotică a primilor ani ai democrației românești, pe care am descris-o mai pe larg în capitolul anterior, se datorează nașterii târzii a societății civile căreia i-a trebuit ceva timp să se normalizeze și să se stabilizeze în urma numeroaselor conflicte ce au măcinat-o : mineriade, greve, problema drepturilor minorităților, etc.

România postcomunistă se mai confruntă și astăzi cu problemele care survin în urma discrepanței dintre „bagajul” de cunoștințe și practici moștenit din comunism cu privire la ceea ce reprezintă rolul unui cetățean într-o societate – pasivitate, subordonare, docilitatea față de putere și lipsa totală de implicare în canalele din input, despre care am vorbit în paginile anterioare – și noile conduite și atitudini ale oamenilor pe care noua structură a sistemului politic le necesită pentru a micșora decalajul, moștenit încă din comunism, așa cum am văzut, dintre structură și cultură : informare, implicare activă, într-un cuvânt : „socializare politică .”

În rândurile ce urmează voi analiza rolul elitei culturale (al intelectualilor), iar apoi al cetățeanului, ca nucleu al societății – ambele coordonate reprezentând câte o parte a societății civile – în micșorarea acestui decalaj dintre structură și cultură, care duce la dezvoltarea și maturizarea societății civile. Însă, înainte de a începe analiza, este necesar să precizez un ultim aspect : această maturizare a societății civile, ce conduce treptat la consolidare democratică, nu se poate realiza decât în momentul în care aceasta s-a emancipat de sub tutela societății politice, ajungând astfel pe aceeași scară ierarhică cu acesta. De aceea, în analiza mea, un loc central îl va deține raportul dintre cele două coordonate, ca exponate ale societății civile, și puterea politică.

. Rolul pe care îl joacă intelectualii în comunism este foarte important deoarece aceștia sunt cei care resimt cel mai puternic injustițiile, abuzurile și, prin urmare, neajunsurile comunismului ca regim. Ei sunt principala categorie afectată de doctrina comunistă care caută instaurarea egalității și a uniformizării în cadrul societăților. Prin urmare, așa cum am văzut mai sus, opoziția care se creează ca alternativă la puterea totalitară este concentrată în mâinile acestora inițial, abia apoi, treptat, antrenând în procesul de reformare a ordinii existente și alte categorii sociale. Așadar, este de netăgăduit rolul elitelor intelectuale, politice sau apolitice (neintegrate societății politice), în nașterea și dezvoltarea societății civile. Tranziția de la comunism spre democrație, începută în țări precum Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia încă dinainte de revoluția din 1989, așa cum am arătat de-a lungul lucrării, nu se putea realiza decât de sus în jos datorită sau din cauza, depinde cum privim problema, imperfecțiunilor sistemului comunist, imperfecțiuni pe care elitele au fost primele care să le experimenteze pe propria piele, atât la propriu, cât și la figurat, din motivul menționat mai sus.

Așadar, la începuturile postcomunismului, atunci când cultura politică participativă era încă destul de străină chiar și în țările amintite, responsabilitatea cea mai mare cu privire la viitorul țărilor fost comuniste a căzut, cum era firesc de altfel, pe umerii elitelor.

Societatea civilă românească trece de la etapa stalinistă la cea post-comunistă fără a avea experiența etapei post-totalitare, etapa foarte importantă deoarece atunci s-a format societatea civilă, atunci au început să se coaguleze principalele forțe de opoziție reformiste, atunci au început să se întrevadă și mici germeni ai culturii participative și mai ales, lucru foarte important, intelectualii și muncitorii, în contextul unui dușman comun – sistemul comunist pe care doreau să-l răstoarne – au început să stabilească legături, să colaboreze, fapt ce a dus treptat la o anumită unificare a societății civile, proces continuat și accentuat după revoluție. Comunismul românesc în schimb, a fost de așa natură încât a adâncit în societatea românească o dublă prăpastie, existentă încă din pre-comunism : atât între guvernanți și guvernați, despre care am mai discutat și în capitolul anterior și voi mai discuta și în acesta, cât și în interiorul guvernaților, și anume între intelectuali și clasa de mijloc.

Evoluând în sens invers față de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, România comunistă nu permite crearea societății civile. Aceasta ia naștere abia în 1989, odată cu revoluția din decembrie.

Acest decalaj cu care pornește România în postcomunism are consecințe foarte serioase asupra primilor ani ai tranziției. Așa cum susținea și Stelian Tănase, „una dintre cauzele controversatei și lentei tranziții din România o constituie lipsa culturii politice democratice și a experienței jocului politic .”

Miza tranziției, care se continuă și în prezentul proces de consolidare democratică, este aceea de a crea o nouă modalitate de „socializare politică ”, așa cum spunea și sociologul Gheorghe Fulga. Așadar, crearea unei noi culturi politice care, treptat să înlocuiască atitudinile și comportamentele dependente anterioare, specifice comunismului, cu unele participative, și să producă un nou sistem de relații între actorii societății civile, dar și un nou sistem de relații dintre aceștia și actorii politici. Formarea unei culturi politice democratice are nevoie de două coordonate : una educațională – educația în spirit democratic – și una empirică. Este nevoie de experiența practicilor democratice pentru ca acestea să se înrădăcineze în rațiunea care stă la baza acțiunilor noastre. Ambele coordonate necesită, pe lângă o corectă implementare, și timp pentru a li se putea culege roadele. Societatea civilă românească încearcă să se mențină pe aceste coordonate și să le fructifice pentru a-și atinge scopul consolidării democratice, însă drumul nu se arată fără obstacole.

Vorbind despre rolul elitei culturale în postcomunismul românesc, Gheorghe Fulga face o remarcă foarte interesantă cu privire la importanța acestuia : „în lumea derutantă a tranziției , intelectualii – mai ales cei cu activități în sfera simbolică a culturii, scriitori, artiști, filosofi, eseiști, critici, jurnaliști și-au asumat un rol mesianic, de formatori de conștiințe .” În primii doi ani ai tranziției românești, marcați de instabilitate, elita politico-administrativă, nefiind legitimată de elaborarea, încă din timpul comunismului, a unor proiecte alternative cu privire la modalitatea de guvernare postdecembristă, „a privit schimbarea de regim doar ca pe o operație de auto-selecție și de redistribuire a sarcinilor de comandă dinspre aparatul de stat spre cel economic ”.

Acțiunile elitei intelectuale au „consacrat un nou model al noii culturii politice de tip democratic, un model radicalist, revendicativ și negativist, de refuz și contestație vehementă .” Prin urmare, trebuie să punctez o concluzie : în România postcomunistă premisele consolidării democratice au fost stabilite : societatea civilă s-a creat, s-a grupat, a acționat, a consacrat modelul de cultură politică participativă.

În concluzie, pentru ca țara noastra sã devinã o democrație consolidatã, cultura politicã trebuie sã fie predominant liberalã, lucru care, din pacate nu se întamplã nici acum, dupa 25 de ani de la caderea comunismului.

Studiu de caz

Am dorit ca la finalul acestui studiu de caz sã pot înțelege ce anume regret oamenii, ce anume i-a marcat, ce dorințe aveau și mai ales dacã astãzi, în 2015, ei sunt multumiți de schimbare. M-am gândit sã aleg o forma de cercetare care sã mã facã mai curioasã și îmi doresc ca, cu fiecare întrebare sã cunosc și mai multe despre experiențele trãite de persoanele respective. M-am hotãrât ca decât sã aplic un chestionar, cu multe întrebari și variante de raspuns ,care nu ar fi definit mereu exact ceea ce considerau cei intervievați mai potrivit sã aleagã, mai bine sã formulez niște întrebãri și astfel sa realizez un fel de “interviu”. În acest fel aș fi fost mai aproape de ei, aș fi intrat în mediul lor de viațã actual și astfel ei mi-ar fi împãrtãsit mult mai bine cele traite.

Am decis sã aplic acest interviu unor persoare care sã cuprindã toate clasele sociale, pentru cã fiecare a trait și simțit altfel toata aceastã perioadã. Am ales un numar de 20 de participanți cu povești mai mult sau mai puțin marcante, dar care au reușit sã mã facã sã am o alta viziune în ceea ce priveau condițiile de viațã din comunism , dar si ceeea ce au avut de caștigat și de pierdut odatã cu instaurarea democrației în România. Astfel cã prin urmatoarele întrebãri am ajuns sã cunosc problemele cu care s-au confruntat oamenii de-a lungul timpului:

1.Primul gȃnd venit în minte despre perioada comunismului.

2.A fost comunismul o construcție bazatã pe fricã, manipulare și agresivitate?

3.Ce termeni considerați ca v-ar fi putut afecta viața pe termen lung?

4.A avut regimul Ceaușescu și pǎrți pozitive? Care ar fi acelea?

5.O poveste care v-a marcat în special din perioada aceea?

6. Ce așteptãri aveați de la noul regim?

7.A adus democrația toate acele lucruri considerate definitorii termenului? Libertate, egalitate în drepturi, șanse și în fața legii? Dreptate, securitate, toleranțã?

8. Putem spune cǎ România este o țarã care a facut schimbǎri în acești 25 de ani de democrație? Dacã da, care ar fi acelea?

9. Sunteți o persoanã multumitã de ritmul de trai pe care îl aveți astǎzi comparativ cu cel pe care îl aveați înainte de 1989?

10. În care dintre cele douǎ perioade v-ați simțit mai protejat, mai în siguranțǎ ,atȃt în sensul de securitate cȃt și în sensul unei vieți lipsite de grija zilei de mâine?

11.Putem spune astãzi, în anul 2015, cǎ România este o țarã cu adevarat democratã? Dacǎ nu, ce îi lipsește?

Ceea ce am realizat în prima faza din studiul realizat a fost numarul mare de persoane care au declarat ca sunt nemulțumite de nivelul de trai înainte de 89. Sondajul a aratat astfel:

În ceea ce privește viața și nivelul de trai pe care românii l-au avut dupã revoluție pot spune cã parerile au fost împãrțite. Mulți dintre ei au spus cã democrația definitã ca libertate în gândire , exprimare, mișcare, mass media s-a fãcut simțitã în țara noastrã, pe când numai 6 dintre ei au spus cã România nu a ajuns încã la acest stadiu de dezvoltare, cã urmele vechiului regim se fac încã simțite.

Toate acestea au fost niște pãreri la nivel general. În dorința de a afla ceva care i-a marcat în special pe oameni, am început cu prima întrebare: Primul gand venit în minte despre perioada comunismului? Majoritatea raspunsurior m-au facut sã vad cu adevarat cu ce se confrunta România la vremea respectivã. Printre cele mai frecvente rãspunsuri au fost: fricǎ, foame, cozi, lipsa de confort. Alimentele erau greu de procurat, totul era controlat (existența curentului electric cand si când, gazele erau rarefiate), exista frica și teroarea de a gândi independent. Acestea au fost vorbele majoritãții.

Au existat și cazuri în interviurile acordate din care reieșea faptul ca existau și cazuri în care unii s-au putut bucura în acea vreme de anumite facilitãți, nu au fost nevoiți sã treacã prin astfel de nevoi ca cele menționate puțin mai sus. Minoritatea în cauza și-a exprimat mulțumirea în ceea ce privea securitatea omului în mediul public, exista o rigoare.

La cea de –a doua întrebare: A fost comunismul o construcție bazatã pe fricã, manipulare și agresivitate? Mulți, chiar foarte mulți au raspuns cã toatã acea perioadã a fost traitã cu fricã. Din nou m-am lovit aici de rãspunsurile celor care au avut un regim mai privilegiat, ca sã spun așa, “poate frica și manipulare, dar agresivitate nu pot spune. Depinde în ce pozitie ai fost. La mine nu a fost cazul de niciunele.”(L.N. 53 de ani,inginer). Dar am primit și raspunsuri categorice “Cu siguranțã, da!”(V.R. 67 de ani, pensionar).

În ceea ce privesc termenii care au marcat viața pe termen lung a românilor din studiu, aceștia au variat: securitatea, “Imposibilitatea de a te cãsatori cu persoane din alte țãri” ( S.N. 55 de ani, medic), “Teroarea și frica de a gândi independent, liber sau de a avea o acțiune liberã. În momentul în care am plecat din țarã am vazut ce însemnã sã fi apreciat ca ființã umanã. În anul 1982, iîn Melbourne , Australia, mi-am facut act de naștere și de identitate numai pe spusele mele și pe cuvantul meu de onoare, nu avem nici un act din țarã.”(R.R 70 de ani, inginer mecanic), “frica de a face avort pe ascuns, nu am mai reușit sǎ rǎmân însarcinatã dupǎ un medicament luat pe ascuns de la o asistentǎ medicalã”(V.V, 62 de ani, pensionar), “nu o sǎ uit niciodatã cum stateam la coada pentru a lua lapte fetei mele când era micǎ”(C.B, 55 ani,manager)

La întrebarea referitoare la pãrțile bune ale comunismului am citit în privirea celor care au raspuns, tristețe, mâhnire. Deși comunismul a fost o perioadã care s-a definit prin termenii duri mentionați mai sus, prin lipsuri și neajunsuri, la aceasta întrebare oamenii au rǎspuns parcǎ cu ceea ce le lipsește azi: asigurarea locurilor de muncã pentru toți membrii societãții , acordarea de case tinerior, și siguranța deplasãrii la orice orã. Ceea ce s-a construit de Ceaușescu nu s-a construit în 25 de ani de la schimbarea regimului, Casa poporului, metroul indispensabil astãzi, înființarea de creșe, gradinițe, școli, universitãți de stat. Au fost și douã personae care nu au raspuns la aceasta întrebare pentru ca au plecat din țarã înca din anii 80 și nu sunt în temã cu schimbãrile ce au avut loc atunci.

Partea cea mai interesantã și așteptatã de mine a fost cea legatã de poveștiile care i-au marcat într-un fel sau altul. Povestea care, în ziua de azi, ar fi o banalã experiențã, este cea a unui domn de 52 de ani care mi-a mǎrturisit :” Am stat de 4 ori la coadǎ sã cumpar, în total, 8 oua!”(P.D. 52 de ani, Inginer, Director Regional Vanzari). Spunându-mi aceste lucruri, chiar repetându-mi amuzat aceste lucruri, se gȃndea cât de simplu a devenit totul azi, te duci la supermarket și gasesti vitrinele pline de tot ce si mai ales variat.

O altã poveste este a unei doamne care a fost citatã mai sus, S.N, care mi-a povestit pe larg povestea care i-a marcat întreaga experiențã și cat de greu i-a fost în acele vremuri sã aibe o relație cu o persoanã de alta naționalitate, pe scurt “Imposibilitatea de a mã casatori cu cine am vrut la momentul respectiv”.

Toate aventurile trãite în acei ani când totul era urmarit, lipsa surselor de comunicare, greutatea cu care pãrinții încercau sã asimileze ideea cã poate exista o relație într-o româncã și un arab, încercãrile lor în zadar de a-i convinge sã renunțe la ceea ce își doreau pentru cã aceastã relație interzisã le-ar fi putut aduce ambilor parinți probleme la locul de muncã, chiar sã fie dați afarã. Lucrurile acestea care azi nici nu mai existã, prejudecãțile, controlul asupra vieții sociale…

La fel, un domn citat mai sus, R.R mi-a împãrtașit o poveste importantã pentru el: “În anul 1976, am fost propus pentru echipa de raliuri în cadrul fabricii Dacia Pitești și am fost șters de pe listã pentru cã nu eram membru de partid.” De asemenea mi-a spus :”Pentru mine, România a fost ca o închisoare mare; nu aveai voie sa ieși din țarã; pașaportul nu îți era eliberat dacã nu erai membru de partid , iar toate acestea m-au condus la luarea deciziei de a pleca din România. Am ajuns într-o țarã cu adevarat democratã, Australia, unde am locuit pãnã în 84, iar mai apoi am plecat în SUA .”

Cum am spus și mai devreme , am cunoscut și persoane care nu s-au lovit de dificutãți atât de mari. Sunt multe persoane chiar in anturajul meu care nu au avut probleme cu curentul, cu gazele, au fost oameni care mi-au zis ca temperatura în casa lor nu era niciodatǎ sub 20-21 de grade , apa caldǎ nici nu se punea problema. Acestea din pacate au fost cazuri particulare.

Nu am cum sǎ nu mentionez și expriența copilariei unei persoane intervievate; aceasta mi-a povestit cum a fost marcatǎ copilǎria ei de arestul tatalui sǎu când ea avea numai 13 ani. Nu mi s-au dat detalii despre cele întamplate dar știu clar ca nu a fost vorba de incidente sau infractiuni. “Nu am sǎ uit vreodata cum l-au scos pe tata din casǎ”(A.B, 35 de ani, vanzator)

Trecȃnd ușor de la perioada comunistǎ spre cea democratǎ, am vrut sǎ aflu în primul rând ce așteptǎri aveau oamenii de la noul regim. Nu am primit rǎspunsuri detaliate, au fost scurte si la obiect: “Sǎ fie eliminat furtul, sǎ nu se mai mintǎ, verticalitate în relația cu occidentul.”(L.M. 56 de ani, avocat), “pensii mai mari” (C.Z , 75 de ani), R.R mentionat mai sus:” Venind în vizita la familie, am observat schimbǎri pozitive la nivelul conducerii , la nivelul guvernului, dar nu suficiente. S-au facut pași spre democrație , dar înca avem mari deficiențe. România a preferat legislația francezǎ, sǎ împrumute din ea , în loc sǎ ia un model german , american sau australian, unde sunt legi simple, clare și eficiente. Este destul de trist cǎ învatamantul și sǎnǎtatea sunt aproape inexistente.”

Un alt raspuns a fost: “Corectitudine, recunoasterea valorii a tot ceea ce faci, ce construiești, sǎ ti se aprecieze munca.”(N.O, 73 de ani, asistent). “Liberatea de a te exprima liber, de a-ți manifesta nemulțumirile, accesul la cunoștere”(L.I, 49 de ani, inginer). Legat de acest ultim rǎspuns am sǎ ma leg în continuare. Am vrut sǎ aflu dacǎ termenul de “democrație” se regǎsește cu adevǎrat în țara noastrǎ. Adicǎ avem parte de libertate, egalitate în drepturi, șanse și în fața legii? Dreptate, securitate, toleranțǎ?.

Am avut și unele surprize, am avut atȃt rǎspunsuri pro cȃt și contra. “Din pacate nu, sau nu întotdeauna. ”(S.M. 50 de ani, inginer), S.N a spus:” Nu, nu a adus nimic. A adus toleranțǎ fațǎ de alte religii și fațǎ de alte orientari sexuale. Atat!”

“Democrația în România nu este chiar așa bine definitǎ. Pot spune clar ca au ramas urme ale comunismului, lumea traiește și gandește ca atunci. Avem libertate, libertatea presei, libertate în gȃndire, în acțiune, în vot, dar lipsa de educație civicǎ a lǎsat de dorit. Egaliatea depinde de starea socialǎ , nivelul de trai , adica un mare avantaj pentrut noi a fost înființarea DNA și ANI. Este o mare greșealǎ impozitarea , trebuie aplicatǎ impozitarea progresivǎ. Nu sunt legi clare și de aceea este o confuzie totalǎ în ceea ce privește aplicarea lor, astfel pot spune cǎ nu existǎ dreptate deplinǎ. Nu existǎ securitatea omului în sensul pericolelor de pe stradǎ; nu existǎ fricǎ de lege. Este dezordine în orașe, pe strǎzi, nu pot spune cǎ mǎ simt în siguranțǎ.” (A.T, 62 de ani, inginer)

Atunci când m-am referit la schimbǎrile care au avut loc în acești 25 de ani de democrație, m-am lovit de alte rǎspunsuri. P.D citat mai sus afirma cǎ: “Da,au aparut schimbari. Libertatea de exprimare, de opinie. Posibilitatea de a cǎlatori în afara țǎrii. Abundența bunurilor de consum (hranǎ, îmbrǎcǎminte). Infrastructurǎ nouǎ, modernǎ. Privatizarea intreprinderilor. Posibilitatea deschiderii unei afaceri private. Implementare de tehnologii noi în procesele de producție. Investii în industrie.”

A.B a declarat:” Liberatatea de circulație este o schimbare, dar bineînțeles dacǎ ai posibilitatea. Iar o altǎ parte bunǎ a tranziției a fost faptul cǎ o parte din oameni și-au recǎpatat averile luate abuziv.” Am ales și rǎpunsul lui C.B: “Da, mǎ refer aici la dreptul la proprietate , îmi pot permite o afacere, o casǎ, suntem acceptați de alte țǎri, avem posibiliatea de a cǎlatori foarte ușor, avem acces la informație, la televiziune, internet, suntem în conexiune cu orice colț al lumii.”

Pot spune cǎ am primit și rǎspunsuri de la oameni nemulțumiți de actualul regim, care regretǎ viața din comunism “toata lumea avea loc de munca înainte, acum sunt foarte mulți șomeri, libertatea presei a mers prea departe, se promoveazǎ non-valori” , spune V.R.

Este clar cǎ o problemǎ existǎ, toții au ceva în comun, toți s-au plâns cǎ deși avem o groazǎ de opțiuni acum, multe sortimente, modele, lucruri la modǎ aduse din afarǎ, mancare diversificatǎ, nu existǎ venituri suficiente pentru a plǎti toate cele necesare de peste lunǎ și de multe ori nu mai rǎmȃn sume atat de mari încȃt sǎ îți mai permiți și alte lucruri.

În ceea ce privește ritmul de trai de azi comparativ cu cel dinainte de ‘89 este de discutat. Unii sunt nostalgici, alții nu. La intrebarea : Sunteți o persoanǎ mulțumitǎ de ritmul de trai pe care îl aveți astǎzi comparativ cu cel pe care îl aveați înainte de 1989? Raspunsurie au fost :“Nu, era mai bine inainte. Pentru cǎ în comunism medicii erau altfel respectați”, a afirmat S.N. Un alt raspuns, de aceastǎ datǎ plin de speranțǎ este al lui L.N “În genaral se pare cǎ mergem spre democrație. Convingatoare ar fi ultimele alegeri.” Au fost și raspusuri cu un simplu “Da” sau cu “Nu”.

În care dintre cele douǎ perioade v-ați simțit mai protejat, mai în siguranțǎ ,atȃt în sensul de securitate cȃt și în sensul unei vieți lipsite de grija zilei de mȃine? A fost o altǎ întrebare unde oamenii nu au fost de acceași parere.

“Din ambele puncte de vedere, acum. Grija zilei de mâine este o problemǎ mai stresantǎ acum.” declarǎ P.D. “Muncim numai ca sǎ ne plǎtim taxele și sǎ trǎim de la o lunǎ la alta.” spunea L.I.

Cu astfel de declarații încep sǎ-mi pun semne serioase de întrebare în ceea ce privește viitorul meu. Am în jur numai persoane care lucreaza zi de zi ca niște roboți, nici nu îmi pun problema cǎ ar putea alege sa faca ceva ce le place, ce îi pasioneazǎ cu adevarat. Mulți romȃni nu au nici macar loc de muncǎ în momentul de fațǎ. Dar revenind la studiul meu, am primit și rǎspunsuri directe:”în comunism m-am simțit mult mai protejat din toate punctele de vedere” .

Toate informatiile acumulate, toate experiențele împǎrtasite de cei participanți mi-au dat mult de gȃndit. Panǎ la urmǎ au existat pǎrți bune în ambele regimuri , dar poate ca au existat mai multe pǎrți proaste în perioada comunismului. Oamenii probabil au avut așteptǎri prea mari de la democrație, au crezut cǎ toate lucrurile bune vor ajunge în viața lor ca puse pe tavǎ. Mulți îmi povesteau cǎ au în continuare incredere ca vor veni și vremuri mai bune. Oamenii își doresc salarii mai mari , sǎ creascǎ calitatea vieții în anii ce or sǎ vinǎ.

La ultima întrebare adresatǎ: Putem spune astǎzi, în anul 2014, cǎ Romȃnia este o țarǎ cu adevarat democratǎ? Dacǎ nu, ce îi lipsește? Rǎspunsurile bineînțeles cǎ au variat. De la un rǎspuns simplu cǎ cel al lui P.D “Da, cred cǎ este o țarǎ democratǎ.”. La cel al lui I.L “Nu, nu cred cǎ România este o țarǎ cu adevarat democratǎ! Existǎ instituții democratice numai cu numele, de exemplu: societatea civilǎ este lipsitǎ de activitate. Modul electoral care se practicǎ la sate este înjositor, ajutoarele de multe ori de la UE sunt reetichetate, în guvern și parlament sunt oameni care au comis sau sunt suspecti de infracțiuni și aceștia nu ar trebui sǎ fie acolo. Nu cred cǎ este normal odatǎ ce ai comis o infracțiune, de orice fel ar fi aceasta, și ești condamnat, sa mai poți sǎ ai drept la vot. Un alt lucru care nu mi se pare normal este sǎ lași posbilitatea celor aflați în pușcǎrie sǎ decidǎ soarta noastrǎ.”

Rǎspunsul S.N a fost :” Nu, atâta timp cǎt nu se respectǎ drepturile omului, unii favorizații, alții nu, când justiția este la mȃna conducatorilor, lipsa de coloanǎ vertebralǎ a conducatorilor și de corectitudine și conștiința oamenilor cǎ lucrurile trebuie facute bine 100%, nu pe principiul romȃnului ca “merge și așa”.”

În aceste interviuri, omul simplu încarcat de nevoile și frustrǎrile sale a fost urmarit de vinovǎția secretǎ cǎ nu a fǎcut nimic și cǎ a acceptat ca problemele sale politice sǎ îi fie rezolvate de altcineva. Dupǎ 1989, oamenii s-au agǎțat de stat acesta fiind din punct de vedere constituțional la pǎmȃnt. Elementul majoritar, element al națiunii, omul, a inventat foarte repede dupa 1989 arta disimulǎrii. In diferite manifestǎri pe pancarte, se scria cǎ doresc sǎ treacǎ la o “economie de piațǎ” , iar cu diferite ocazii spuneau cǎ era mai bine înainte, ϲǎ aveau locuri de muncǎ asigurate, dacǎ stateai liniștit un an, doi, primeai o casǎ. Obiectele disimulǎrii sunt cele douǎ valori: libertatea și democrația.

Enumerand cele cinci tipuri de libertate cunoscute- civilǎ, fizicǎ, politicǎ, psihologicǎ și cea a conștiinței, toate obținute de romȃn dupǎ ’89, ϲea mai importantǎ este libertatea gândirii, fǎrǎ de ϲare libertatea politiϲǎ nu ar exista. Cele cinci libertǎți obținute dupǎ revoluție nu i-au folosit romȃnului penru a înțelege cǎ el face parte dintr-o națiune, care este altceva decȃt un popor, cǎ democrația este în primul rând o stare mentalǎ, o convingere proprie și mai apoi un regim politic.

Dacǎ lucrurile prezentate mai sus surprind sintetic cateva din consecințele principalele care au afectat națiunea au existat și consecințe care au afectat statul, ca entitate deținând puterea instituționalizatǎ. Distrugerea rapidǎ a mecanismelor economice ale statului și deschiderea pentru capitalismul sǎlbatic, lipsa unor legi de funcționare a pieței libere precum și de corupția și crima organizatǎ au fost consecințele care au dus la distrugere puterii statului.

Pentru ca România să atingă obiectivul consolidării democratice este necesar ca neajunsurile să fie conștientizate de o parte cât mai mare a populației și în special de membrii generațiilor postcomuniste, a căror educație trebuie să se realizeze în spirit democratic.

Așadar, ceea ce România trebuie facă în prezent este să demareze un proces de dezvoltare care să vină din interior, trebuie ca forma să înceapă să-și creeze fondul. Doar în felul acesta poate trece testul consolidării democratice

Concluzia mea dupǎ realizarea acestui studiu de caz este cǎ a depins enorm de ce șanse ai avut în viațǎ. Asa cum cei mai “privilegiați” au dus-o bine si nu au avut mare lucru sa-mi povesteasca pentru ca viata lor a fost bunǎ. Durerea altora m-a impresionat, problemele intampinate, greutatile pe care le aveau unii în comunism au disparut în democrație și invers. Astazi avem multe oferte, dar sunt și multi care nu își pot permite sǎ se gandeascǎ mǎcar la ele.

Bibliografie

Daniel Barbu, Republica absenta, ed.Nemira, Bucuresti, 2004, p.217

Stelian Tanase, Revolutia ca esec-Elite si societate, ed. Humanitas, Bucuresti, 2006, p.7

Juan Linz si Alfred Stepan, Problems of democratic transition and consolidation, The Johns Hopkins University Press, 1996, p.350

Cristina Preda si Sorina Soare, Regimul, partidele si sistemul politic din Romania, ed.Nemira, Bucuresti. 2008, p.15

Vladimir Tismaneanu , Reinventarea politicului-Europa Rasariteana de la Stalin la Havel, ed.Polirom, Iasi,1997,p.199

Mihai Bozgan , Revista Istorie si Civilizatie, România comunistă: aspecte ale vieții cotidiene,18 noiembrie2014

Gheorghe Fulga, Schimbare sociala si cultura politica, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p.220

Vladimir Tismaneanu, Despre comunism, ed. Humanitas, p.32

Vladimir Tismaneanu, Reinventarea politiclui-Europa Rasariteana de la Stalin la Havel, ed.Polirom, Iasi, 1997

Daniel Barbu, Republica absenta , ed. Nemira, Bucuresti, 2004, p.19

Daniel Barbu, Republica absenta, ed. Nemira, Bucuresti, 2004, p.62

Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in Romania, vol.4(I), ed. Rao, p.730

Catalin Zamfir, O analiza critica a tranzitiei, ed. Polirom, 2004, p.35

Inglehart, Ronald, Welzel, Christian. (2005). Modernization, cultural change, and democracy. The human development sequence. Cambridge University Press,p.25

Marginean, I. 2012,Performanta Romaniei in Domeniul Dezvoltarii Umane Calitatea vietii23(4), p.286

C. Zamfir, O analiza critica a tranzitiei, Editura Polirom, Bucuresti, 2004

INS – baza Tempo si baza proiect MONEE/UNICEF

BNR – Buletine lunare 1/2009

PNUD – Rapoartele Anuale ale Dezvoltarii Umane 1990-2009

Marian Vasile, Stiluri de viata in Romania postcomunista, Ed. Lumen, Iasi 2010, p.216

Daedalus Consulting. (2007). Atitudini și obiceiuri legate de sănătate. Studiu public

Pop, C. E. (2010). Starea de sanatate a populatiei din Romania in context european. o abordare din perspectiva calitatii vietii. Calitatea Vietii, 21(3-4), p.284

TEMPO (bază de date), Institutul Național de Statistică al României, 2009. Disponibil online la http://statistici.insse.ro/shop/.

Voicu, B., Penuria Pseudo-Modernă a Postcomunismului Românesc. Volumul II: Resursele,

Iași, Editura Expert Projects, 2005.

Precupețu, I., Evaluări ale protecției sociale și îngrijirii sănătății, în Mărginean, I., Precupețu, I. (coord.), Calitatea vieții și dezvoltarea durabilă. Politici de întărire a coeziunii sociale, București, Editura Expert – CIDE, 2008, p.142

SCHEDLER, Andreas (2002), “Ce este consolidarea democratica?”, in Revista Romana de Stiinte Politice, anul I, nr, 1, volumul 2, pp. 122-138

Stelian Tanase, Revolutia ca esec- Elite si societate, ed.Humanitas, Bucuresti, 2006,p.110