Romania Electronica

Comunicare

Romania Electronica

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA DE LITERE

ROMÂNA ELECTRONICĂ

CUPRINS

Sigle și abrevieri

Introducere

Capitolul I. Comunicarea scrisă

1.1.Limbajul

1.2. Stilul – prezentare generală 1.3. Calitățile stilului

1.3.1. Calitățile generale ale stilului

1.3.1.1. Claritatea

1.3.1.2. Corectitudinea

1.3.1.3. Precizia

1.3.1.4. Proprietatea

1.3.1.5. Puritatea

1.4. Calitățile particulare ale stilului

1.4.1. Naturalețea

1.4.2. Simplitatea

1.4.3. Armonia

1.4.4. Demnitatea

1.4.5. Retorismul

1.4.6. Finețea

1.4.7. Ironia

1.4.8. Concizia

1.4.9. Oralitatea

1.5. Stilurile limbajului scris

1.5.1. Stilurile epistolare

1.6. Stilurile funcționale

1.6.1. Stilul tehnico-științific

1.6.2. Stilul beletristic

1.6.3. Stilul publicistic

1.6.4. Stilul juridico-administrativ

1.6.5. Stilul colocvial

1.6.6. Stilul religios

Capitolul II. Comunicarea orală

2.1. Stilurile limbajului popular

2.1.1. Stilul conversației

2.1.2. Stilul beletristic

2.1.3. Stilul gnomic

2.2. Nivelurile limbajului popular

2.2.1. Nivelul fonetic

2.2.2. Nivelul morfologic

2.2.2.1. Substantivul

2.2.2.2. Verbul

2.2.2.3. Pronumele

2.2.2.4. Adverbul

2.2.2.5. Interjecția

2.2.3. Nivelul lexical

2.2.4. Nivel sintactic

Capitolul III. Româna electronică

3.1. Nivelurile limbii române

3.1.1. Nivelul fonetic

3.1.1.1. Semne grafice

3.1.1.2. Semne ortografice

3.1.1.2.1. Apostroful

3.1.1.2.2. Cratima

3.1.1.2.3. Punctul

3.1.1.2.4. Virgula

3.1.1.2.5. Semnul exclamării

3.1.2. Nivelul lexical

3.1.2.1. Jargonul

3.1.2.2. Clișee lingvistice

3.1.2.3. Cacofonia

3.1.3. Nivelul morfologic .

3.1.3.1. Substantivul

3.1.3.2. Pronumele

3.1.3.2. Verbul

3.1.3.3. Adverbul

3.1.3.4. Articolul

3.1.3.5. Numeral

3.1.3.6. Interjecție

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Sigle și abrevieri

Acasă Tv – Postul ,, Acasă Tv”

Antena 1 – Postul ,, Antena 1”

DEX – Dicționarul explicative al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucuewști, 1998.

DOOM2 – Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, ediția a II-a revizuită și adăugită, București, 2005.

Introducere

Un interes al lumii de astăzi îl constituie studiul și analiza lexicului și normele limbii române.

A scrie sau a vorbi românește înseamnă a folosi vocabularul limbii, a pronunța și a scrie corect cuvintele, a respecta regulile gramaticale.

Obiectul de studiu al lucrării este comunicarea pe Internet. Aceasta propus multe cercetări în cadrul altor lucrări de specialitate și pe Internet.

Am ales acestă temă, Româna electronică deoarece am considerat că este un lucru foarte interesant, actual, care are o influență deosebită asupra tinerilor și a vocabularului de azi, care mâine va evalua mai mult. Limbajul Internetului și impactul acestuia asupra gândirii moderne constituie o problemă dificilă, fiindcă acesta a suferit numeroase schimbări.

Tinerii sunt însetați de tot ceea ce înseamnă nou, dar nu se gândesc și la consecințe, deplasându-se de la regulile de bază.

Mi-am propus ca în această lucrare să observăm aspectele legate nu numai de comunicarea pe Internet ci și de cea orală, pe care, fiecare dintre noi, o utilizăm în fiecare zi.

Am navigat prin motoare de căutare, site-uri, forumuri, facebook, youtube, meesenger și am urmărit câteva emisiuni televizate de la Prima Tv și Antena 1. Plecând de la toate acestea am analizat exemplele preluate din sursele amintite mai sus.

În paginile ce urmează, principala condiție este corectitudinea, dar nu este singura. Următorul pas îl constituie plasticitatea exprimării orale și scrise.

Problemele limbii interesează multă lume mai ales în zilele noastre.

CAPITOLUL I

COMUNICAREA SCRISĂ

1.1. Limbajul

Limbajul scris apare mai târziu, comparativ cu limbajul oral.

Limbajul fiecărei persoane poartă amprenta personalității sale. Limbajul scris este mai elaborat, presupune realizarea unui plan anticipat, dar nu revine cu completări sau reformulări.

După Iorgu Iordan ‚,limbajul scris poate fi atras și el în sfera preocupărilor noastre, dacă și întru cât conține particularități stilistice venite din vorbirea curentă” (apud Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Ed. Polirom, 1999, p. 12).

Limbajul este întotdeauna un deținător de resurse estetice, aparținând literaturii si artei de a scrie. Limbajul scris trebuie să fie foarte îngrijit.

De când s-a inventat acest mijloc al comunicării și anume scrisul, oamenii și-au eliberat gândurile.

1.2. Stilul – prezentare generală

Stilul provine din limba latină ,, stylus’’, care însemnă ,, instrument de scris’’ și poate fi definit ca unitate de bază a dimensiunii stilistice, dar și o modalitate de exprimare scrisă sau verbală al unui individ sau al unui grup social bine definit sau chiar al unui popor. Stilul este un concept al stilisticii, dar nu numai ci se regăsește și în ceea ce numim ‚,om’’. Stilul afectiv are legătură cu tot ceea ce ține de conversațiile noastre, de expresia a ceea ce e caracteristic vieții: afectivitatea (Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Ed. Polirom, 1999, p. 70).

Stilul îl putem percepe și ca un mod în care un scriitor utilizează limba pentru a obține anumite efecte de natură artistică. Fiecare scriitor are un stil propriu, individual. Pe lângă stilurile individuale, există și stiluri caracteristice unor colectivități specializate, ale unor grupuri de oameni ce lucrează în aceleași domenii de activitate. Acestea sunt stilurile funcționale.

Stilul se exprimă în planul expresiei, dar evoluează ca identitate specifică în interiorul raportului text-mesaj. Toate efectele de stil rezultă dintr-o anumită nevoie a limbii în actul de comunicare.

Stilul se face simțit în raportul dintre text și personajele actului lingvistic: locutorul și interlocutorul.

În sistemul stilistic al limbii române există o legătură între limbajul scris și limbajul oral. De aici apar abateri de la normele limbii.

Cu mult timp în urmă s-a inventat acest mijloc de comunicare și anume scrisul. Acest scris ar fi trebuit să fie o comoară, să fie îngrijit.

Limba scrisă face ca omul să se distanțeze de lume, la fel și locutorul de interlocutor sau emițătorul, care este singur în ceea ce privește scrierea, și destinatarul, care și el la rândul său este singur când ne referim la citirea cuvântului. Scrisul reprezintă o creație artistică introdusă în circulație prin textele scrise.

1.3. Calitățile stilului

Miorița Got inventariază calitățile stilului (Stilistica limbi române, București, Ed. Fundației România de Mâine, 2007, p. 15-20).

1.3.1.. Calitățile generale ale stilului sunt:

1.3.1.1. Claritatea reprezintă formularea clară a enunțurilor într-o înlănțuire logică și corectă de idei care trebuie să fie clare, încercând să fie evitați termeni echivoci.

Abaterile de la regulile clarității poate duce la exagerarea provocată de o exagerare explicativă care poate realiza truisme (enunțarea unor adevăruri evidente) și pleonasme (eroare de exprimare care constă în utilizarea paralelă a unor cuvinte cu sens apropiat).

Absența clarității produce obscuritatea (enunțuri care nu pot fi înțelese datorită necunoașterii sensului unui cuvânt).

1.3.1.2. Corectitudinea constă în respectarea normelor limbii literare actuale, la nivelurile: ortoepic, ortografic și de punctuație, morfosintactic, lexical-semantic și stilistic.

Hipercorectitudinea se manifestă prin modificări fonetice, grafice sau flexionare ce sunt determinate de analogii incorecte cu anumite cuvinte împrumutate dintr-o altă limbă (hiperfranțuzismele, hiperanglicismele).

Abaterile curente: anacolutul (ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau a unei fraze).

1.3.1.3. Precizia reprezintă coerența textului, creată prin selecționarea mijloacelor lingvistice adecvate pentru o exprimare cu exactitate a ideilor.

1.3.1.4. Proprietatea constă în echivalența dintre conținut și expresie, dintre rolul comunicării și gândurile emițătorului.

1.3.1.5. Puritatea se realizează prin utilizarea mijloacelor lingvistice acceptate de limba literară.

1.4. Calitățile particulare ale stilului:

1.4.1. Naturalețea – exprimarea firească, lipsită de constrângeri. Această calitate are două surse: cunoașterea deplină atât a obiectului, cât și a scopului comunicării și stăpânirea resurselor limbii.

1.4.2. Simplitatea – reliefarea valorii sugestive a cuvintelor, formelor și a structurii lor obișnuite. Folosirea termenilor uzuali, aparent lipsiți de expresivitate, a formulărilor sobre, corecte, cu circulație largă în rândurile vorbitorilor limbi naționale, generează – ca efect – simplitatea.

1.4.3. Armonia – acordul perfect al părților întregului, folosirea cuvintelor ce conferă muzicalitate comunicării. Sursele armoniei sunt multiple: accentul cuvintelor, sonoritatea lor expresivă, gruparea termenilor în propoziții și a propozițiilor în fraze cadențate care sună armonios.

1.4.4. Demnitatea folosirea numai a cuvintelor și a expresiilor admise de limba literară. Pretinde evitarea a tot ceea ce este vulgar, grosolan, cu tentă de insultă vulgară. Impune selectarea cuvintelor capabile să asigure enunțului o ținută de înaltă sociabilitate și de exprimare urbană, rafinată.

1.4.5. Retorismul imprimă comunicării, prin respectarea regulilor construcției clasice a unui discurs sau prin folosirea unor cuvinte cu sens solemn, o notă de patetism măsurat și de ton entuziast. Retorismul formal, fără acoperire în conținutul ideilor, se transformă într-o deficiență.

1.4.6. Finețea coincide cu subtilitatea în exprimarea ideilor, a sensurilor ascunse, cu aluziile fine, solicitând atenția și abilitatea receptorului. Registrul său stilistic presupune: expresii delicate, căutate, elegante, făcând apel la un limbaj aluziv, sugestiv sau chiar succint.

1.4.7. Ironia – sesizarea, evidențierea și dezaprobarea aspectelor negative ale firii umane și ale societății. Ea se realizează convingător nu prin negarea directă, ci prin disimularea adevăratelor intenții satirice ale emițătorului. Cunoaște o gamă largă de nuanțe: ironia, sarcasmul, batjocura, satira, autoironia.

1.4.8. Concizia decurge firesc din trăsătura generală a stilului numită precizie. Impune utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare, menite să asigure claritatea formulărilor.

1.4.9. Oralitatea derivă din folosirea consecventă a particularităților de expresie proprii limbii vorbite în ipostazele ei diverse. Tipice pentru oralitatea stilului sunt folosirea parataxei (a coordonării prin virgulă) și a termenilor suculenți, comici, a interjecțiilor, onomatopeelor, a expresiilor specifice anumitor categorii sociale.

1.5. Stilurile limbajului scris

Din perspectiva lui Dumitru Irimia în lucrarea sa, Introducere în stilistică voi caracteriza stilurile limbajului scris. (Irimia, 1999: 159-160)

1.5.1. Stilul epistolare

Genul epistolar dispune de dovezi foarte vechi, încă de la apariția scrisului în limba română. Cu timpul, scrisoarea a devenit o compunere amplă, uneori având chiar și însușirile unei opere literare. Epistola s-a întemeiat asemenea unei specii literare independentă, încă din antichitate.

Acesta este corespondentul, în varianta scrisă, stilului conversației din comunicarea orală. Scrisorile sunt cele mai importante forme scrise de dialog la distanță între indivizi.

Acest stil se realizează și prin combinarea codurilor, dar și prin asocierea unor formule inițiale și finale. Stilul acesta se realizează în variante oficiale și familiare.

Textul epistolar își are locul din punct de vedere stilistic între limba literară și limbajul popular. Un tip de text care se realizează în variante oficiale și familiare cu particularități datorate situației de comunicare specifice și anume dialog în scris este scrisoare.

Stilul epistolar ilustrează trăsăturile specifice necesare în redactarea unei scrisori. Există trei forme ale stilului episto firesc din trăsătura generală a stilului numită precizie. Impune utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare, menite să asigure claritatea formulărilor.

1.4.9. Oralitatea derivă din folosirea consecventă a particularităților de expresie proprii limbii vorbite în ipostazele ei diverse. Tipice pentru oralitatea stilului sunt folosirea parataxei (a coordonării prin virgulă) și a termenilor suculenți, comici, a interjecțiilor, onomatopeelor, a expresiilor specifice anumitor categorii sociale.

1.5. Stilurile limbajului scris

Din perspectiva lui Dumitru Irimia în lucrarea sa, Introducere în stilistică voi caracteriza stilurile limbajului scris. (Irimia, 1999: 159-160)

1.5.1. Stilul epistolare

Genul epistolar dispune de dovezi foarte vechi, încă de la apariția scrisului în limba română. Cu timpul, scrisoarea a devenit o compunere amplă, uneori având chiar și însușirile unei opere literare. Epistola s-a întemeiat asemenea unei specii literare independentă, încă din antichitate.

Acesta este corespondentul, în varianta scrisă, stilului conversației din comunicarea orală. Scrisorile sunt cele mai importante forme scrise de dialog la distanță între indivizi.

Acest stil se realizează și prin combinarea codurilor, dar și prin asocierea unor formule inițiale și finale. Stilul acesta se realizează în variante oficiale și familiare.

Textul epistolar își are locul din punct de vedere stilistic între limba literară și limbajul popular. Un tip de text care se realizează în variante oficiale și familiare cu particularități datorate situației de comunicare specifice și anume dialog în scris este scrisoare.

Stilul epistolar ilustrează trăsăturile specifice necesare în redactarea unei scrisori. Există trei forme ale stilului epistolar:

stilul epistolar familiar

stilul epistolar oficial

corespondență literară

În stilul epistolar familiar corespondența este privată, exprimarea fiind relaxată ce presupune apropiere, conținut personal, formulele de adresare prezentând forme intime (drag, dragă), iar formulele de încheiere ilustrează la fel de apropiată relația dintre expeditor și destinatar. Acesta este specific corespondenței de tip telegramă, bilet, scrisori de dragoste, de condoleanțe, felicitare.

Stilul epistolar oficial. La acest stil sunt evidențiate trăsăturile precum: desemnarea relației dintre o persoană fizică și o instituție, structurile de deschidere a comunicării care sunt sintagmele dirijate de vocativele substantivelor proprii sau comune, însoțite sau poate nu de adjective specifice (stimat, domn), structurile finale alternează enunțurile verbale ce se bazează pe lexicul situației de comunicare (a aștepta un răspuns) cu sintagmele nominale. Acesta conține corespondența de interes administrativ și juridic, scrisori de afacere, reclamații. Stilul oficial nu exclude, ci presupune politețea.

Este foarte important să observăm că în corespondența oficială, în general, modelele impuse în anii trecuți înlăturaseră adresarea personalizată.

În stilul corespondenței literare, formula de adresare este specifică termenilor din câmpul lexical al aristocrației social-politice ca elemente de prestigiu (Înălțimea Voastră, Excelența Voastră, Majestate, Domnule Președinte).

Acest stil are trăsături apropiate cu stilul familiar.

Stilul epistolar românesc a devenit destul de sărac. Aproape că nu se mai folosește, datorită faptului că oamenii discută printr-o altă formă și anume internetul (messageria instantanee sau alte rețele de socializare – facebook). Schimbul de mesaje prin poșta electronică este o formă de comunicare pe care oamenii au ales-o cu câțiva ani în urmă. Aceste mesaje electronice unesc trăsăturile scrisului cu cele ale oralității.

Scrisorile electronice pot lua nu doar felul punerii în pagină ci și formulele de început sau finale. Lipsa semnelor diacritice poate fi permisă, uneori fiind înlocuite și de alte grupuri de sunete specifice („tz” pentru „ț” «fitze», „sh” pentru „ș” «shi»).

În spațiile de comunicare, unele locuri (mesajele prin poșta electronică, messenger sau facebook sau forumuri), convoacă la o analiză lingvistică a modului în care scrisul acceptă noutăți de origine orală. Din acest punct de vedere ne putem referi la discuțiile unde li se cer sugestii sau comentarii vizitatorilor. Impresia pe care o dă aceste „conversații” scrise este banală, deoarece tinerii și nu numai, toată lumea care utilizează aceste forme adoptă un limbaj colocvial contemporan. Un site destul de convenabil este www.tpu.ro . Aici au loc discuții, dezbateri despre o anumită temă (de exemplu cineva întreabă ce este un roman realist, iar ceilalți scriu diferite definiții sau păreri).

ShowYourSwag întrebă: Ce este romanul realist?

Indiaqueen a răspuns: Cred că este un roman inspirat din viata de zi cu zi.

Monstereye a răspuns: un roman realist este romanul care arata o intamplare reala, care nu prea are figuri de stil si de obicei in ordine cronologica. Ca un jurnal. In librarii sau la biblioteca gasesti doar jurnale de calatorie.

S-a constatat că acestea sunt libere pentru a trimite atât o scrisoare obișnuită, cât și un apel vocal.

De exemplu, urările formulate de sărbători sunt fixe. Acestea pot fi expediate și prin poșta electronică (e-mail) sau pe alte site-uri (facebook, messenger). Ȋn general, acestea sunt introduse printr-o formulă de tipul: „primiți de la mine urarea…” sau poate fi un enunț simplu: „vă dorim «sărbători fericite»”.

Corespondența va lua aspectul unei convorbiri.

1.6. Stilurile funcționale

Stilurile funcționale ale limbii române sunt variante specializate, care se diferențiază între ele prin funcția pe care ele o respectă ca mijloace de comunicare în cadre bine precizate de activitate. (Miorița Got, Stilistica limbi române, București, Ed. Fundației România de Mâine, 2007, p. 20).

Referindu-ne la modul tradițional, în limba română exista șapte stiluri funcționale. Pentru limba română, au fost acceptate următoarele variante: stilul științific, stilul beletristic și cel juridico-administrativ. Mai sunt și alte stiluri despre care se discută: stilul colocvial, publicistic, oratoric, epistolar sau telegrafic. Toate aceste variante se pot clasifica în funcție de încărcătura artistică pe care o au. Astfel, se poate vorbi despre stiluri artistice și stiluri non-artistice.

Stilurile artistice sunt caracterizate prin: limbaj conotativ, caracter individual, caracter unic, varietate lexicală din punct de vedere stilistic, sensuri multiple ale unui cuvânt, iar stilurile non-artistice sunt caracterizate de: limbaj denotativ, caracter multiplu, expresii și construcții caracteristice utilizării limbajului comun, sensuri unice ale cuvintelor.

Stilurile funcționale au caracter istoric. În funcție de tipul de cunoaștere, de modul și importanța de evoluare a funcției de referință în realizarea planului semantic al textului paralel cu amplificarea dimensiunii stilistice, își dezvoltă identitatea specifică trei stiluri funcționale:

1.6.1. Stilul tehnico-științific se caracterizează prin funcția sa cognitivă care asigură comunicarea informațiilor științifice, tehnice și unitare prin intermediul lucrărilor tehnico-științifice, al dezbaterilor.

Acest stil s-a impus în scris, stabilind legături cu exprimări precedente, orale, ale științei și ale filozofiei populare.

Universalitatea și obiectivitatea în structura textului științific impun dezvoltarea unei legături de complementaritate în structurarea textului științific între actualizarea sistemului limbii și actualizarea altor sisteme de semne, adică simbolurile matematice, fizice. (D. Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Ed. Polirom, 1999, p.164).

Trăsăturile specifice acestui stil sunt următoarele:

– termenii se folosesc cu sensul propriu;

– nu se abate de la normele limbii;

– limbajul este specializat, specific cercetătorilor unui anumit domeniu, compus din neologisme, dar și cuvinte compuse (sinus, filosofie). De obicei lucrările științifice apar asociate cu diferite schițe, desene, formule, imagini care au rolul de a aduce informații suplimentare pentru a lămuri problemele discutate.

– exprimarea este foarte clară.

Textul filozofic e în legătură cu procesul de cognitiv științific, deoarece în centrul acestuia stau conceptele care fac legătură între ființa umană și lumea.

În literatura de astăzi, textul filozofic se dezvoltă doar în interiorul variantei scrise a limbii, cu crearea pe normele limbii literare.

Stilul tehnico-științific transmite informații într-o manieră obiectivă, precisă, sobră, clară, corectă, chiar și logică. Este un stil denotativ.

1.6.2. Stilul beletristic se află la polul opus stilului științific. Acest stil transmite un mesaj prin intermediul domeniului artistic, estetic. De obicei, acesta nu are rolul de a transmite informații ci se urmărește sugerarea ideilor, sentimentelor, la nivelul afectivității și imaginației cititorului. Scriitorul reacționează într-un mod aparte la lumea exterioară pe care o distinge, intră în comunicare cu ea, în situațiile stării de spirit. Universul poetic intern este punctat în dezvoltarea raportului dintre text și mesaj.

Stilul beletristic se caracterizează prin:

– prezența caracterului subiectiv (trăirile autorului se simt intens);

– multitudinea termenilor cu sens figurat, care au rolul de a realiza imaginile artistice;

– utilizarea cuvintelor diversificate ce implică registrele limbii;

– se stabilește o relație specială între autor și cititor în urma receptării mesajului;

– se utilizează moduri de expunere: narațiunea, descrierea, dialogul;

– folosirea figurilor de stil mai ales în cadrul operelor în versuri;

– valorifică toate categoriile lexicale (arhaisme, regionalisme, neologisme, argou, jargon) ;

– stilul literaturii culte se caracterizează prin originalitate .

Stilul beletristic își are originea în specificul tipului artistic de cunoaștere și comunicare. Este definitoriu pentru acest stil instruirea funcției poetice ca funcție dominantă în procesul de structurare a textului, cu suspendarea raportului semantic referențial, așa cum se desfășoară în stilul conversației, sau cu modalizarea lui specifică. (Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Ed. Polirom, 1999, p. 68).

Vocabularul acestui stil este variat, nuanțat. Sinonimia și polisemia sunt foarte des folosite.

1.6.3. Stilul publicistic este specific mijloacelor de comunicare din mass-media, dar și ziarelor sau revistelor adresate marelui public. Acesta oferă imaginea unui stil al mondenității de acum un secol: prețios, elegant, artificial, eufemistic, măgulitor. În condițiile în care cel puțin obiectul („lumea bună”) și publicul (cititor al magazinelor) s-au cam schimbat, ceea ce apare acum în reviste, în rubrici sau pagini care se intitulează uneori chiar „Monden“ are un profil stilistic destul de diferit de cel tradițional, apropiindu-se mai mult de tiparele actuale ale jurnalismului de scandal. În limbajul jurnalistic există o tendință veche de folosire într-un surplus de adjective calificative, rolul acestora fiind acela de a exprima o afectivitate. Acestea sunt folosite în știrile de senzație a presei.

Modalitățile de comunicare sunt: monologul scris (în presă și publicații), monologul oral (în televiziune și radio), dialogul scris și dialogul oral. Acesta conține informații politice, sociale și economice. Prezintă o funcție conotativă.

Limbajul publicitar a devenit din ce în ce mai inventiv. Anunțurile moderne sunt mult mai scurte și mai terne, iar tonul caracterizărilor e relativ moderat.

Majoritatea tipurilor textuale din Internet este extrem de mare; în plus, multe dintre materiale nu sunt scrise exclusiv în și pentru circulația „electronică” ; reviste apărute simultan în forma clasică, pe hârtie, cărți, bibliografii, acte, decizii – sunt doar „depozitate” în formă nouă.

Stilul publicistic a avut un rol foarte important în fixarea unor noțiuni ale normelor limbii române, care de astfel a luat parte și la fixarea acestora. Prin acest stil semnul lingvistic a cunoscut și a fost în multe raporturi cu alte sisteme, de pilda: desenul, fotografii, tabele sau caricaturi.

Simultan cu dezvoltarea unor mijloace de comunicare (radio, televiziune, internet), acest stil a realizat chiar și o variantă orală și chiar audio-vizuală.

În unele lucrări de specialitate, acest stil nu este admis ca o variantă a limbii literare, ci o combinație de stiluri. Textul politic are un limbaj adecvat și se poate identifica o terminologie de specialitate. Construcțiile sunt greu de înțeles, artificiale, pleonastice, ele impunând formule de specialitate, cu sensuri și utilizări precise.

Textul politic reprezintă un termen utilizat în semnalarea noțiunilor și instituțiilor politice specifică fiecărei țări. Din perspectiva lui Coșeriu, acestea poate fi studiat în mai multe sensuri, de exemplu în calitate de document, ca o sursă istorică în ceea ce privește concepțiile politice. (Coșeriu, 1996: 16).

Textul politic nu a avut o mare importanță ca să fie fie un obiect de studiu științific. Lexicul politic constituie o terminologie destul de ambiguă și imprecisă. Limbajul politic poate modifica chiar limbajul public.

Textele politice scrise rămân în interiorul limbii literare și se situează mai aproape de stilul oficial-administrativ. (Irimia, 1999: 168).

Graba cu care sunt scrise face ca materialele publicațiilor să conțină mari greșeli în construcții retorice, anacoluturi, pleonasme, dezacorduri.

1.6.4. Stilul juridico-administrativ

În lucrarea Mioriței Got (op. cit.: 21) se identifică următoarele trăsături ale stilului. Este stilul care se folosește în documente cu caracter administrativ, juridic, politic (adeverințe, cereri, raportul, referatul, procesul-verbal, curriculum vitae, chitanța).

Acesta apelează la clișee și formule lexicale (‚,Vă aducem la cunoștință”, „Vi se comunică”, „Subsemnatul…domiciliat în…posesor al cărții de identitate cu seria…nr…vă rog a-mi aproba…”) , se folosesc alineate, paragrafe, articole numerotate (‚,art.3”). Exprimarea este concisă, clară, obiectivă, rigidă, puternic formalizată.

Stilul juridico-administrativ are în formulările sale construcții greu de înțeles, artificiale, uneori chiar pleonastice. Acestea sunt impuse ca formule de specialitate, cu sensuri precise.

În corespondențele oficiale se acceptă formule personalizate de adresare și de încheiere. Limbajul juridic, ca modalitate de exprimare, este format din elemente de limbă comună și elemente care îi sunt specifice. În documentele specifice acestui stil lipsesc de foarte mule ori conectorii, iar formulările impersonale sunt numeroase.

Stilul juridico-administrativ, pe lângă faptul că este fixat în scris, acesta dezvoltă și o variantă orală: dezbaterile juridice de tip administrativ. Acest stil rămâne în cadrul limbii literare comune.

1.6.5. Stilul colocvial are funcția de a comunica într-o sferă mai restrânsă. Acesta se mai numește și stil al conversației uzuale. Acesta se utilizează în conversațiile particulare. Modalitățile de comunicare sunt: dialogul oral care este cel mai frecvent, dialogul scris (scrisorile), monologul scris (biletul, notițele, jurnalul intim), monologul oral (felicitările, urările).

Acest stil are un caracter neelaborat, naturalețea se simte în componentele lui. Acesta nu respectă reguli, prezintă un lexic variat, natural, neprețios. Ticurile verbale și implicările afective sunt caracteristici importante ale acestui stil. Se folosesc unele formule de adresare pentru ca ascultătorul să fie implicat mai mult în comunicare.

Stilul colocvial este sărac în ceea ce privesc clișeele lingvistice, elipsa, abrevierile, însă bogăția se realizează prin repetiție, prin utilizarea proverbelor, expresiilor și locuțiunilor. Acesta poate încălca normele limbii române. Se folosesc termeni regionali și argotici („Suferă sau e la mișto?”), superlative populare, sintagme afective („hârcă de babă"), figuri de stil, interjecții, diminutive, augmentative; are și un aspect satiric și umoristic (porecle, jocuri de cuvinte).

Simplitatea, naturalețea în exprimare sunt calitățile acestui stil. Are o inclinare spre satiră și umor exprimată prin porecle, unități neologice („Curat murdar”, O scrisoare pierdută, I. L. Caragiale).

1.6.6. Stilul religios

Conform DEX-ului, cuvântul „religie” semnifică un sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îl unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem. Acest cuvânt vine din limba franceză „religion”, latină „religio, -onis. (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revizuită și adăugită, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012).

Stilistica limbii române a neglijat oarecum acest limbaj bisericesc. Dimensiunea stilistică a textului religios își are geneza în dimensiunea semantică prin care ființa umană, consemnat în lumea laică, întră în comunicare cu lumea sfântă a divinității.

Trăsăturile comune acestui stil din mai multe limbi moderne se găsește în limbajul mai multor religii și anume, de pildă caracterul arhaic, vorbirea specializată, dar fără a pierde potențialul de a comunica și de a se implica în plan afectiv, emoțional sau dorința de a pondera tradiția și modernitatea.

În stilul religios există mai multe variante ce se află într-o strânsă legătură cu modul de a fi text religios și de realiza comunicarea: limbajul textelor bisericești, limbajul predicilor, al rugăciunilor, termenii specializați și greu de înțeles, limbajul filosofic.

La fel cum există o variantă scrisă a acestui stil, aflam că își are locul și variantă în esență orală deși aceasta are ca punct de plecare texte scrise (textul liturgic, rugăciunile). Acest aspect al limbajului religios apare și în mass-media (ziare, radio, TV). Această variantă orală este fundamentală pentru readucerea funcțional-semantică a textului religios: stabilirea unei unități spațio-temporală sacră, prin care individul să poată comunica cu elementele sacre ( din exteriorul și interiorul său).

În urma traducerilor textelor religioase s-a constatat că există foarte multe greșeli. Se spune că cel mai probabil, cauzele acestei erori sunt folosirea unor traducători neprofesioniști sau poate convingerea că doar conținutul mesajului este mai important și nu forma exprimării.

Limbajul bisericesc este oarecum tradițional, dar mai apar și câteva neologisme, ajungând să stăpânească acest stil. Într-un articol, Gh. Chivu demonstrează că specificul limbajului bisericesc e departe de a se reduce la un inventar lexical, așa cum ar putea să o sugereze dicționarele de terminologie religioasă apărute la noi în ultimul timp. (apud Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității din București, 2001: 161).

Acest stil adoptă și un amestec de texte publicistice cu aspect neînchegat, de exemplu sintagme ale limbajului vieții politice sunt în opoziție cu caracterul primitiv al fundalului pe care apar. Ca orice fenomen, stilul religios al limbii a inclus și a integrat în dezvoltarea sa numeroase elemente noi.

Canalul scris impune norme foarte stricte în variantele teritoriale și sociale ale limbii. Scrisul implică formulări definitive care exclud negocierea sensurilor emițător și receptor, aceștia aflându-se la mari distanțe spațiale sau temporale (Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversația: structuri și strategii. Ed. All, București, 1995, p. 8) .

Limbajul scris este considerat drept un model în cazul conversației între parteneri al căror statut social este diferit.

Discursul scris îi propune destinatarului o imaginare și o înzestrare cu un anumit tip de competență comunicativă, fiecare aserțiune fiind un răspuns la o întrebare implicată (Edmondson, 1981, p. 199, apud Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversația:structuri și strategii, Ed. All, București, 1995, p. 10) .

În cazul acestui limbaj, structurile se bazează pe regulile scrierii, este determinat de gramatică.

Limba literară scrisă este cea mai puternică datorită mijloacelor ei de transmitere. Ea se impune de obicei în vorbirea cotidiană a oamenilor din toate regiunile. A vorbi și a scrie corect gramatical românește e totuna cu a folosi bine limba literară.

Limbajul scris este un sistem semiotic secund, în care este transpus limbajul oral; acest sistem secund se semne nu redă o limbă dată, dezvoltată și manifestată ca limbaj oral, ci o variată a acelei limbi, rezultată printr-un proces de deregionalizare; această variantă este o opțiune lingvistică și stilistică totodată (http:// ro.scribd.com/doc/38740738/STILISTICĂ) .

CAPITOLUL II

COMUNICAREA ORALĂ

Sistemul oral se manifestă sonor, printr-o succesiune de foneme. În cadrul comunicării mai frecvent utilizat este limbajul oral, al conversației uzuale (Zamfir Bălan și Radu Gabriel Pârvu, Curs de stilistică pentru relații publice și jurnalism, Ed. Independența Economică, Pitești, 2001, p. 160).

În procesul de comunicare orală, textul este considerat o structură sonoră.

Limba română orală este reprezentată de limbajul popular, propriu comunității și culturii rurale.

Limba orală își are sursa de bază a introducerii ființa umană în direct cu lumea în dimensiunea ei sonoră. Aceasta favorizează funcția socială a cuvântului. Varianta de realizare orală reprezintă fie oralitate derivată, fie o nouă oralitate impusă de coordonate specifice ale comunicării în condițiile civilizației contemporane: telefon, radio, internet, mass-media.

De-a lungul timpului, s-au dezvoltat o serie de site-uri de socializare, pe care indivizii le utilizează frecvent. Cu ajutorul acestora pot conversa atât scris, cât și oral.

Această comunicare prezintă numeroase trăsături generale care o diferențiază de cea scrisă și care explică particularitățile structurilor sale lingvistice. Structurile acestei comunicări sunt bazate pe amplificare. Aceasta nu prezintă reguli de gramatică, ci depinde de situația de comunicare.

Acest discurs oral se caracterizează prin linearitate temporală. (Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversația:structuri și strategii. Ed. All, București, 1995, p. 11) .

Oralul își are propriile sale norme (Gadet, Fr, Mazière, Fr, Effets de langue orale, în „Langages”, 1986, nr.81, pp. 71, apud Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, 1995, p.8), determinate în primul rând de structura particulară a contextului care îl definește (Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, 1995, p. 8 ).

Structurile și regulile limbajului oral sunt produsul unor norme de interacțiune mai generalizate.

Limbajul popular și-a dezvoltat un sistem de mărci stilistice, purtând urma modalității orale de nevoie a limbii și amprenta unei viziuni specifice asupra lumii. Aceasta reprezintă expresia lumii naționale la nivelul stilurilor colective.

Limbajul popular reprezintă componenta principală a formei orale a limbii naționale, formând, printr-o serie de procedee stilistice, primul nivel de organizare stilistică a limbii.

Aspectul vorbit se diferențiază în funcție d domeniul de activitate, de condițiile în care se realizează comunicarea și de nivelul fiecărui vorbitor.

2.1. Stilurile limbajului popular

Dumitru Irimia caracterizează în sens larg limbajul popular prin stilurile acestuia (Irimia, 1999: 124-154)

2.1.1. Stilul conversației

2.1.2. Stilul beletristic

2.1.3. Stilul gnomic

Aceste trei stiluri se dezvoltă simultan, având o legătură strânsă între ele. Stilul beletristic și gnomic își dezvoltă structuri proprii pe teritoriul structurilor comune cu stilul conversației.

Există două aspecte diferite de actualizare care sunt situate pe aceeași undă a celor două tipuri de cultură: varianta rurală, care este similară cu limbajul popular și varianta citadină, unde limbajul popular se intersectează cu limbajul cultivat, reprezentat de limba literară. Pe planul acestei deosebiri stilistice de ansamblu se dezvoltă o altă neasemănare între stilul conversației și stilul beletristic.

2.1.1. Stilul conversației

Conversația reprezintă prototipul utilizării limbii. Este tipul familiar curent de comunicare orală, dialogică, în care doi sau mai mulți participanți își asumă în mod liber rolul de Emițător (S. C. Lewis, Pragmatics, Campridge, Campridge University Press, 1983, p.284-285) .

Conversația presupune un dialog între participanți, care se manifestă ca indivizi, aceasta neimplicând limitări la tema discuției. Aceasta evoluează în timp și ține seama de partener, ei completându-se unul pe celălalt. Conversația intră în opoziție cu discuția.

Dumitru Irimia definește stilul conversației ca fiind un „model al discursului pe două voci” (Dumitru Irimia, 1999: 125). Acest stil se constituie prin dialog.

Conversația poate fi în două moduri:

prin dialog

prin monolog

Dialogul reprezintă un ansamblu de interacțiuni verbale, dar sprijinite și de elemente nonverbale.

Interviul este o formă a convorbirii cu o personalitate solicitată să își manifeste părerile în legătură cu o chestiune de interes general. In acest caz, informațiile nu mai sunt prezentate în mod direct, ci sub forma unei conversații între reporter și persoana implicată

Dumitru Irimia definește dialogul ca fiind „o structură nucleară a actului de comunicare interuman, reprezentat de un schimb alternativ de enunțuri primare sau enunțuri-fragment, dezvoltând între ele relații sintactice” (Irimia,1999: 125)

Lingvistul prezintă cele trei variante stilistice. (Irimia, 1999: 125- 141):

Stilul conversației prezintă trei variante stilistice:

Stilul conversației familiare (familiar) se caracterizează prin actualizarea procedeelor specifice limbajului popular cu oralitate primordială (forma rurală). Spontaneitatea și afectivitatea posedă regulile structurării stilistice a textului în desfășurarea dialogului.

Stilul conversației curente (neutru). Aici apare actualizarea procedeelor proprii ale limbajului popular, cu unele deosebiri între oralitatea rurală și cea citadină.

Apar termeni populari, neologici, regionali. Acest stil apelează la pronumele personale de politețe (dumneata, dumnealui, mata) în cazul vocativ.

Stilul conversației oficiale (solemn) evoluează doar în cadrul oralității rezultate. La nivelul morfologic și lexical, mărcile stilistice sunt: pronumele de politețe (Domnia-voastră ), termeni bisericești (Sfinția Voastră, Înalt Prea Sfințite). Predomină termenii neologici, termeni cu sens denotativ.

În cazul conversației, enunțurile de la început sunt exclamative: nominale și verbale – formule de salut (Bună dimineața!/Neața în cazul conversației familiare), vocativele (Mamă!), interjecțiile (Ei). Formulele Ciao!, Sal! aparțin stilului familiar cotidian, în special în limbajul tinerilor.

Vocativele substantivelor proprii aparțin stilului familiar, de pildă: Radule. Dane, Ano.

Monologul reprezintă un procedeu literar unidirecțional. Regula monologului este ca emițătorul să vorbească, iar ceilalți să asculte. Acesta poate fi un discurs continuu în care nu se așteaptă un răspuns.

Monologul scris, oral sau interior, la fel ca dialogul este specific stilului colocvial.

Știrea, compoziție al silului publicistic, poate fi considerat specific limbajului oral. Ea este un scurt text cu caracter informativ. Poate fi simplă sau dezvoltată, urmată de o serie de amănunte. O știre proeminentă poate fi însoțită și de un titlu, care simplifică conținutul acesteia.

În mass media, întâlnim o multitudine de știri, pe care le putem numi grupaj de știri și care formează substanța unor emisiuni speciale, de pildă, buletinele de știri (Zamfir Bălan și Radu Gabriel Pârvu, curs de stilistică pentru relații publice și jurnalism, Ed. Independența Economică, Pitești, 2001, p. 163) .

Reportajul este o altă formă ce aparține publicisticii și ține de oralitate, în care se relatează fapte concrete la fața locului. Creatorul unui reportaj poate fi chiar martorul scenei despre pe care o expune. El are rolul de a fixa cadrul desfășurării acțiunii respective (locul, timpul), apoi să prezinte participanții întâmplării și faptele acestora.

Există trei tipuri de monologuri:

monologul narativ constă în detalierea unor întâmplări unei opere narative, comentariile unor reportaje radio sau TV;

monologul argumentativ-explicativ este specific lucrărilor științifice. Acesta prezintă corelații între aspecte, cu scopul de a indica că unul dintre aspecte este cauza celuilalt;

monologul persuasiv. Prin acest mod, emițătorul încearcă să impulsioneze auditoriul să acționeze într-un anumit mod. Cele mai cunoscute forme ale monologului persuasiv sunt: monologul persuasiv publicitar în care elementele vizuale sunt cele mai importante. Reclamele pot fi întemeiate pe descrieri sau pe narațiuni dramatizate foarte scurte. Formula finală este cea mai semnificativă, sugerându-i receptorului să cumpere produsul. De exemplu: Păstrează frumusețea naturală a lemnului! (soluție de curățat parchetul). Monologul persuasiv electoral are rolul de a acționa cu convingere. Emițătorul trebuie să știe să arate oamenilor că pentru tot există o soluție.

2.1.2. Stilul beletristic

Rolul cel mai important ca funcție dominantă în procesul de structurare a textului este funcția poetică (Ibidem, p. 136) .

Această referință semantică dominat de funcția poetică, se pot stabili două variante ale stilului beletristic oral: varianta ludică și varianta narativă.

Varianta ludică o găsim în primul rând în jocurile pentru copii în care absolutizează categoriile prozodice (rimă, ritm, intonație, pauză, silabă). Din punct de vedere semantic al unităților lexicale nu au nimic ieșit în evidentă:

Din oceanul Pacific

A ieșit un pește mic

Și pe coada lui scria

Ieși afara dum-nea-ta!

Iar unele unități lingvistice nu au conținut semantic:

O bobică măzărică

Pim-pam-pică.

Un aspect specific acestui stil ludic o reprezintă ghicitorile, dezvoltând prin acestea o calitate cognitivă, creativitatea:

Șoricel cu aripioare

Poartă numele de floare.

Anecdotele, bancurile au ca dimensiune specifică ironia prin care se interpretează lumea (caractere, situații sociale și politice). Destul de rapid acestea au apărut și în Internet.

Bancurile erau specifice oralității, deoarece odată cu interpretarea și comunicarea acestora se integrează și gestul, intonația, pauza, mimarea acțiunii. Intrând în regimul scris, acesta preia normele și tradiția literaturii scrise.

Varianta narativă își face simțită prezența în jocurile copiilor, când aceștia își imaginează diferite scenarii și își împart rolurile. De exemplu timpul este sistematizat; este timpul imperfect – timp al irealității (Eu eram mama, iar tu erai copilul și mergeai la școală) sau atunci când povestim un vis sau o amintire.

Acest stil narativ are o dimensiune mai afectivă a limbajului popular, este mult mai interiorizat. Acesta își are identitatea în povestire, snoavă și basm.

În cazul povestirii și snoavei se dezvoltă o lume semantică în care individul se confruntă cu întrebări de natură morală.

Basmul se caracterizează prin suprimarea lumii reale și clădirea unei noi lumi, în care predomină viziunea mitică. Fraza A fost odată a niciodată a devenit un model sintactic constant și se constituie în particularitate distinctivă pentru identitatea stilistică a basmului. Această formulă este pentru început, dar există și formule de încheiere:

Și m-am suit pe-o șea

Și-am spus-o așa.

M-am suit pe-o roată

Și am spus-o toată.

(Petre Ispirescu, Basme, p.111)

2.1.3. Stilul gnomic

Acest stil își are originea în modul de realizare a schemei semantice al textelor cu funcție a priceperii unor morale.

Proverbele și zicătorile aparțin acestui stil, instituite într-un ansamblu închis de enunțuri limitate, reprezentând ceea ce ar putea fi considerat o inscripție principală a dimensiunii ce ține de moralitate, înțelepciune a culturii populare de natură orală.

Textul gnomic, component al conținutului proverbelor, este un rezultat în urma unui proces destul de lung de înregistrare a unor experiențe concrete de trăire.

Enunțul gnomic corespunde cuvântului, dar cu două deosebiri: una ar fi că prin acest cuvânt dă nume lumii. Prin acest enunț se interpretează raportul dintre ființa umană și lume din perspectiva condiției de ființă socială ce se află într-un spațiu limitat. A doua deosebire ar putea fi că acest cuvânt dezvoltă un sens prin care raportul dintre limbă și lume se actualizează (Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Ed. Polirom, 1999, p.133).

Natura gnomică a enunțului, de obicei este asigurată de crearea planului său semantic pe realizarea unei antiteze. Există exemple concrete din popor: Mâța blândă zgârie rău; Apa trece, pietrele rămân.(Ibidem, pp. 134-135). Acestea sunt folosite foarte des în viața cotidiană.

Acest stil gnomic caracterizează enunțurile din perspectivă marfo-semantică și metaforică.

Pe planul înființării sale pe criteriul metaforic, enunțul gnomic poate avea un timp specific – prezentul (indicativ): Buturuga mică răstoarnă carul mare.

Ceea ce ține de oralitatea culturii populare, enunțul gnomic este caracterizat printr-o structură sintactică redusă. Acest grad îl reprezintă enunțurile eliptice: Vorbă multă, sărăcia omului.

Proverbul și zicătoarea sunt nevoite să determine o înțelegere care face ca realul să depășească orice nivel și își impune o cunoaștere profundă.

Această variantă gnomică are rolul de a analiza și a interpreta proverbele la nivel cognitiv și la nivelul interiorizării.

2.2. Nivelurile limbajului popular

În procesul de comunicare, la baza limbajului popular se găsesc nivele limbii, care sunt într-un grad ridicat de integrare unul în celălalt.

Dumitru Irimia dezvoltă aceste niveluri (Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Ed. Polirom, 1999, pp. 85-105) :

2.2.1. Nivelul fonetic.

Pe lângă sunete și silabe, accentul, intonația, pauza, timbrul și durata pot fi considerate constituitoare unor surse ale expresivității limbajului popular. Toate acestea țin seama de stările sufletești ale vorbitorului în actul de comunicare.

Aceste elemente lingvistice suprasegmentale se îmbină cu elemente prozodice (rimă, ritm, aliterația, asonanța, ecoul), dând un rol dinamic sistematizării fonetice în dezvoltarea dimensiunilor semantice și stilistice ale textului. Acestea sunt mărci stilistice ale textului oral, evocând stările afective care le-au cauzat.

Imaginile sau figurile fonetice, așa cum le numește Dumitru Irimia (Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Ed. Polirom, 1999, p.86), perfecționează diferite sugestii semantice și valori stilistice ce se află in legătură cu sensul lexical al cuvintelor evidențiate. De exemplu, prelungirea consoanelor poate însemna revolta vorbitorului, țintită direct spre interlocutorul prezent: Minți!, Prostule!.

Prelungirea duratei vocalelor sugerează un grad sporit de intensitatea a unei desfășurări unei acțiuni: Pozeee!. În cazul acesta devine un mijloc de exprimare a superlativului și se poate evidenția ironia.

Se mai poate analiza și după accentuarea vocalei a în exemple de tipul: Aa!, care poate exprima o accentuare a amintirii.

Adverbul de afirmație da are uneori o structură semnificantă; i se adaugă un m și devine o expresie specifică unei stări neclare, ezitante: Mda… . Acest enunț exprimă o afirmație tolerantă (concesivă).

Referindu-ne la relația ce se află între comunicarea scrisă și comunicarea orală, celui scris îi lipsește posibilitatea de a expune la acest nivel fonetic stări afective ale autorului unui text și percepute de destinatar. Acesta poate apela doar la multiplicarea semnelor de punctuație.

Există câteva fenomene fonetice care au legătură cu evoluarea orală a comunicării, dar sunt specifice și limbajului scris, prin repetarea vocalelor sau consoanelor sau prin înlocuirea cu apostrof: apocopa (baiatu’, comentatu’, fiecar’) .

2.2.2. Nivelul morfologic

Morfologia studiază cuvântul din punct de vedere gramatical, cuprinzând reguli referitoare la forma cuvintelor, la structura lor și la modificarea formală a acestora.

2.2.2.1. Substantivul

Substantivele proprii primesc forme de gen: Popeasca sau artificial hotărât: A plecat Popeasca!. Aceste forme articulate sunt evidențiate de caracterul ironic al vorbitorului.

De obicei, desinențele au un caracter accentuat și sunt dominate de exprimarea prepozițională a cazului specific: pentru dativ: Am dat de mâncare la animale. Aici se simte prezența limbajului popular.

Atunci când se vorbește despre substantive care denumesc raportul de posesiune, specific acuzativului, auzim vorbindu-se la televizor, de obicei la programele specifice informației – știrile: A fost un vânt puternic de a smuls acoperișul de la casă.

Există enunțuri imperative care devin expresii specifice ce arată starea iritată a vorbitorului, fiind provocată de interlocutor: Stai liniștit!.

Substantivizarea adjectivului prin vocativ poate exprima ironia, nervozitatea, umilința: Prostule!, Deșteptelor! .

Limbajul popular recurge la exprimarea superlativului și mai ales în limbajul tinerilor (actual): E super frumoasăăă!

2.2.2.2. Verbul

În limbajul oral există particularitate a flexiunii verbale care este dată de asocierea verbului cu un pronume reflexiv. În aceste structuri, pronumele devine un instrument al diatezei (reflexivă, activă sau pasivă). Majoritatea verbelor sunt specifice lexicului popular sau familiar: a se smiorcăi, a se văicări, a se văita. Tot în cadrul oralității, între exprimarea unui conținut semantic și unei stări afective, pronumele reflexiv se transformă într-un instrument ce reflectă și arată participarea agentului la acțiunea vorbitorului: a se omorî, a se coborî, a se râde. Acestea sunt specifice diatezei dinamice (Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Ed. Polirom, 1999, p. 91.).

În construirea diatezei pasive, pronumele se domină verbul auxiliar a fi. De pildă, Du-te să te cauți la un doctor; fiind o structură familiară cunoaște și persoana a II-a și persoana a III-a.

Modul este un mijloc de expresie a atitudinii subiectului vorbitor, fiecare exprimând câte o formă proprie a gândirii rezultată prin intonație: conjunctivul exprimă o poruncă (Am spus să taci!), imperativul poate sugera asprimea (Pleacă imediat în bancă!), indicativul indică apropierea (Pleci acum acasă și aranjezi în cameră.).

Referindu-ne la timp, putem spune că are caracteristici asemănătoare modului. Timpul prezent este forma proprie limbajului oral ce amplifică registrul semantic.

Prezentul cu valoare de viitor indică certitudinea: Mâine merg la școală.

Perfectul compus exprimă începutul sau finalitatea unei conversații: V-am salutat!, Am plecat! (Irimia, 1999: 94.).

Construcția care conține verbul a ruga și diverse verbe: a spune, a întreba arată o anumită stare de modestie, de discreție în comportamentul subiectului comunicant: Am să vă rog să vorbiți puțin mai tare!, Am să te rog să pleci din casă!.

Există și imperfectul ce caracterizează sfiala, modestia: Voiam să te rog ceva (Irimia, 1999: 95). Acesta poate exprima realul, mai ales în limbajul copiilor: Eu eram mama, iar tu erai copilul.

2.2.2.3. Pronumele

În limba actuală, folosirea pronumelor de politețe devin mărci ale ironiei: dumneavoastră, mătăluță, iar pronumele dumneata poate exprima nemulțumirea.

Pronumele personal la persoana a II-a, numărul singular tu are mai multe valori: se găsește în structuri eliptice, dând o stare de disconfort (Nici tu casă, nici tu masă.) se manifestă în interviuri orale sau scrise, la emisiuni radiofonice și televizate. (Dumitru Irimia, op. cit., p. 90.)

2.2.2.4. Adverbul

În limba română actuală, o răspândire mare în limbajul oral o are adverbul doar, înlocuindu-l pe numai, care are o tendință îngrijită în exprimare: A vorbit doar el.

Vorbind despre adverb, ne putem aminti că nu lipsesc nici greșelile în folosirea acestora. Un exemplu concret îl avem în utilizarea adverbelor sinonime iarăși și din nou, care sunt folosite simultan într-un singur enunț, făcându-si simțită prezența pleonasmul: Am fost la magazin iar din nou.

Adverbul mai dezvoltă sursa greșelilor foarte rapid, mai ales când ne referim la poziția acestuia: Mai se închide ușa?.

2.2.2.5. Interjecția

În oralitate, fie în limbajul popular, fie în cel oficial, oamenii folosesc multe interjecții fiecare exprimând o anumită stare de spirit:

afectivă: Uf! Ce frig este afară!

entuziasm, admirație: Bravo!

adresare: Mă!, Bre! Hei!

interjecții volitive: Hai odată!

interjecții însoțite de diverse gesturi: Poftim!, Na!

Ca și în cazul limbajului scris și în limbajul oral putem deduce gesturile interjecționale: a ofta – of!, văitat – vai!.

2.2.3. Nivelul lexical

Totalitatea cuvintelor formează vocabularul.

Acest sistem lexical al limbii române se construiește cu ajutorul lumii și a viziunii despre aceasta, fiind specifică poporului vorbitor. Prin această variantă se sesizează forma unui cuvânt, diferit din perspectivă fonetică și ortografică de forma sa comună sau etimologică.

Studiului lexicului i se cuvine o atenție deosebită. La nivelul limbii au fost admise multe schimbări care au avut loc în societate. Motivul pentru care este necesar să dăm mai multă importanță studierii vocabularului este de factură stilistică.

Îmbogățirea și perfecționarea lexicului realizează un lucru greu de executat decât deprinderea regulilor gramaticale ale limbii.

Mijloacele de formare a cuvintelor evidențiază elocvența limbajului popular prin rațiunea subiectivă a conținutului semantic al noilor cuvinte. Formarea cuvintelor noi nu sunt doar cauzele unor împrumuturi din alte limbi, ci și folosirea unor mijloace interne (derivarea și compunerea).

În limbajul tinerilor s-a constatat că s-au format numeroase cuvinte fie de la cuvintele de bază românești, fie din alte limbi ce au invadat limba română. Anglicismele sunt cele mai folosite în comunicarea orală. Dacă ar fi să facem o statistică a vocabularului, vom vedea că într-o conversație între indivizi ar conține mai multe cuvinte împrumutate și inventate decât cele „reale”. De exemplu, în vorbirea actuală nu se mai folosește prea des adverbul bine, ci cuvântul englezesc ok.

De multe ori auzim în cadrul televiziunii termeni din domeniul vieții mondene: modeling, look, live, single (în domeniul muzicii).

Anglicismele precum make-up, party, super-trendy au intrat în limbajul tinerilor. Multe dintre aceste anglicisme sunt substantive sau adjective pe care tinerii sau orice individ le folosesc deseori: hobby, job, happy. Apar frecvent și în articolele revistelor destinate tinerilor sau chiar și la emisiunile radio sau televizate. Uneori, aceste cuvinte englezești primesc desinența de plural din limba română –uri : job-uri, hobby-uri (Manuela Nevaci, Anglicisme în publicații adresate tinerilor, Universitatea Ovidius, Constanța, pp.1-4).

În DEX, anglicismul este definit ca „o expresie specifică limbii engleze, cuvânt de origine engleză, împrumutat de o altă limbă, încă neintegrat în aceasta” (DEX online).

La fel cum există anglicisme pot exista și neologisme franțuzești, ale căror sensuri conotative sunt suplimentare. De exemplu, cuvântul locație are o tendință mai elegantă și uneori este folosită intr-un context ce dă un alt sens acestuia.

Pentru amplasarea viitoarei clădiri a centrului cultural, s-a propus o altă locație (Ilie-Ștefan Rădulescu, Erori flagrante de exprimare, București, Editura Niculescu, 2007, p.85).

Comunicarea orală în registrul familiar este productivă față de constituirile argotice de tipul a drincui provenit din englezismul to drink (a bea).

Argoul reprezintă cea mai deosebită particularitate în limbajul actual, mai ales când ne referim la tineri.

Argoul este o realizare a limbii vorbite , având o situație specială, neînsemnată în sistemul funcțional al limbii.

Adolescenții folosesc foarte multe cuvinte argotice. Acestea se pot construi și prin adăugarea sufixelor sau a prefixelor, exprimând intenții ironice sau glumețe: super frumos.

O deosebită importanță pentru argou îl au copii, adolescenții care sunt „însetași” de nou, iar adulților le dau mare bătaie de cap acest limbaj neîngrijit. Cele mai utilizate argotisme sunt: a ciordi (a fura), nasol (urât), mișto (bun, frumos) de unde s-a format și expresia a lua la mișto, a face mișto de… (a-și bate joc).

Termenii argotici din limbajul elevilor și studenților se caracterizează prin pitoresc, expresivitate (Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Ed. Polirom, 1999, p. 123).

Există o serie de cuvinte din domeniul vieții școlare sau studențești: boboc (student în anul I), a boboci (a repeta anul I).

2.2.4. Nivelul sintactic

La fel cum și celelalte niveluri au o deosebită importanță, la fel și sintaxa este o parte semnificativă gramaticii. Acesta cuprinde reguli ce țin de legarea cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze.

Elementele fundamentale ale nivelului sintactic sunt propoziția i fraza. Propoziția este unitatea cea mai mică, care poate realiza o comunicare. Fraza este o îmbinare de propoziții.

După toate aceste referiri de-a lungul acestui capitol putem spune că abia la acest nivel se poate realiza comunicarea.

CAPITOLUL III

ROMÂNA ELECTRONICĂ

Fie că este vorba de presă, fie că este vorba de comunicarea cotidiană, se pot scrie numeroase lucrări pe baza acestora despre scrierea corectă.

Greșelile pe care le observăm în utilizarea limbii române reprezintă un subiect amplu și nu numai pentru lingviști, ci pentru orice vorbitor preocupat de corectitudine.

Dintre multitudinea de greșeli ce apar în scris și în vorbire, am selectat exemple de pe Internet. Am considerat că aici apar foarte multe abateri de la normele limbii române. Greșelile semnalate sunt legate de grafie, punctuație, morfologie, sintaxă sau lexic. Exemplele folosite sunt din publicații online, forumuri, dar și din monitorizarea unor emisiuni de radio sau de televiziune.

Limbajul chat-ului (semnifică taifas, pălăvrăgeală; conversație intimă (Elena Trohin, Particularități lingvistice ale comunicării în Internet, Chișinău, 2006, p.5) este unul schematizat care are ca trăsătură posibilitatea de a se exprima liber.

Internetul este cea mai importantă sursă a comunicării în zilele noastre. Este important și totodată interesant să observăm că cei care sunt situați în mediul comunicării electronice folosesc litere sau mijloace de codaj non-lingvistice pentru transmiterea stărilor afective: ai ales 10 piese? ( înseamnă zâmbet).

Limbajul informatic reprezintă pentru limba română de astăzi modalitatea cea mai utilizată cu cel mai puternic impact asupra acesteia. Comunicarea întemeiată pe text în Internet nu ține de tradiționatitate, ea caracterizându-se prin caracterul neoficial al limbii orale. (Elena Trohin ,Particularități lingvistice ale comunicării pe Internet, Chișinău, 2006, p.5)

Extensiunea mediilor electronice (rețeaua internet, poșta electronică, forumuri, site-uri de socializare) și mass-media influențează dezvoltarea limbii prin adecvarea lexicului specific: prin comunicarea recent apărută elaborează originalitatea între scris și oral, între limbajul familiar și limbajul standard.

Odată cu apariția Internetului, datorită distanțelor foarte mari, acesta a devenit un nou mijloc de prezentare și comunicare a informațiilor chiar și prin imagini, sunete, animații. Comunicarea poate avea loc prin intermediul auditiv și vizual. Toate acestea organizează o amplificare contemporană a schimbării lingvistice în care se vor manifesta aspecte, de pildă ortografia, schimbarea sensurilor, împrumuturile, combinarea registrelor, formarea unor cuvinte noi.

Această modalitate de a conversa a făcut ca normele limbii române să se schimbe din ce în ce mai mult, devenind o limbă cu reguli proprii fiecărui grup social.

Totuși nu trebuie să cunoaștem registrele stilistice pentru o comunicare sau o scriere eficientă și performantă, dar este necesar să punem bazele pe normele limbii române.

Când ne referim la aceste aspecte ținem seamă de ambele comunicări, fie scrisă sau orală. Amândouă au reguli care ar trebui respectate mai mult sau mai puțin.

Orice limbă implică un sistem de reguli, deoarece chiar și așa apar numeroase greșeli. Greșeala este caracteristica cea mai întâlnită în dezvoltarea unei limbi. Greșeala poate fi cauza unei grăbiri în scriere sau în vorbire, comoditatea, dezinteres față de regulile limbii.

Prin urmare, limba română suportă modificări, fie datorită nevoii indivizilor de a comunica mai rapid și mai ușor, fie lipsa cunoașterii normelor lingvistice.

În cazul informaticii, terminologia limbii române rămâne puțin transparentă, acoperind-o limba engleză. De aici apare comunicarea modernă care se simplifică.

Există câteva situații în care autorii virtuali se confruntă cu probleme lingvistice. Cea mai frecventă este scrierea alfabetului fără diacritice, devenind neplăcută mai ales în scrierea textelor poetice.

De la aceste referințe vom încerca să analizăm pe baza nivelelor limbii române exemplele găsite pe Internet.

3.1. Nivelurile limbii române

Odată cu caracterizarea acestor niveluri voi aminti și calitățile stilului pe baza exemplelor găsite pe internet.

Corectitudinea este absentă în toate enunțurile exemplificate.

3.1.1. Nivelul fonetic

3.1.1.1. Semnele grafice

Semnele diacritice sunt semnele ce însoțesc anumite litere. Acestea se notează și la unele litere mari (Ă, Î, Â, Ș, Ț). O excepție este în cazul literelor I și J care nu au aceste semne. (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”- Al. Rosetti, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005, p. 24).

Există câteva situații în care aceste semne diacritice sunt înlocuite cu alete semne: î – i în interiorul unui cuvânt (Cit este de dureroasă aceasta certitudine!; cintec), á – ă (multá sánatate; dumneavoastrá).

Datorită unor grupări ale literelor, unele persoane au „inventat” anumite reguli pentru câteva sunete: k – că/ca/câ (dak, knd, kre), tz – ț, sh/j – ș (eu jtiu, shi), kiar – chiar, y – e (yo – eu).

În cazul literelor putem afirma că la anumite cuvinte, de exemplu cele pentru a afirma sau a nega se adaugă litera p: dap, nup.

3.1.1.2. Semnele ortografice

Aceste semne ortografice sunt folosite în scriere la nivelul cuvântului (în interiorul acestuia sau între două sau mai multe cuvinte ce formează o silabă), dar și la anumite abrevieri. (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”- Al. Rosetti, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005, p. 35).

Semnele pe care le vom analiza sunt:

3.1.1.2.1. Apostroful este folosit frecvent în comunicarea scrisă pe Internet în înlocuirea cratimei:

Mi’a dat putere;

Pt a’ti putea spune…Ca’mi lipsesti;

Imbratisandu’ma, băiatu’ meu. (Anexa 1)

El este folosit și în limba literară pentru a indica absența primei sau primelor două cifre al anilor calendaristici (’918,’89). (Ibidem)

Acesta poate fi și semnul unei căderi a unui sunet: consoană (al’fel) sau vocală (lu’ Andrei). Aceste cazuri sunt mult mai ușor de observat în comunicarea orală.

3.1.1.2.2. Cratima este un semn ortografic cu cele mai multe caracteristici. Datorită unor cauze nesigure (neștiința regulilor gramaticale, graba sau chiar nepăsare față de scrierea corectă), cratima poate lipsi deseori:

Ce mare sa făcut!; Când sa născut… (Anexa 2)

În cazul pronumelui personal de persoana a II-a cu formă scurtă, numărul singular, caz dativ (-)ți(-) nu se pune niciodată cratima între cele două litere (Da,t-i le aduc maine.). (Anexa 3)

La fel se întâmplă și în cazul pronumelui în cazul acuzativ (-)te(-), legând formele neaccentuate ale pronumelui personal rostite împreună cu forma verbală pe lângă care stau. (Dicționar ortografic românesc, Academia de Științe a Republicii Moldova, Institutul de lingvistică, Chișinău, Litera, 2001, p. 49.):

Terminate bai ca te faci de ras. (Anexa 4)

Și pronumele cu forme neaccentuate în cazul acuzativ (-)l(-) și în cazul dativ (-)i(-) trebuie introdusă cratima la despărțirea de alt cuvânt:

Lasal în pace.

Asa alex nui lasa sa te judece. (Anexa 5)

În cazul în care după ne urmează un participiu vom scrie cu cratimă, deoarece va apărea confuzia de sensuri ale cuvintelor (n-ai/nai; ne-am/neam):

Nai ce sa le faci.

Acest exemplu este greșit. Corect este N-ai ce să le faci. Verbul este la indicativ prezent și în acest caz n- se înlocuiește cu forma independentă nu. (Elisabeta Șoșa, Scrierea corectă, Ed. Saeculum I.O. și Ed. Vestala, București, 1997, p.216).

3.1.1.2.3 Punctul reprezintă semnul grafic cel mai important în marcarea pauzei între propoziții sau fraze. Acesta se folosește în cazul propozițiilor enunțiative, dar în cadrul conversațiilor pe internet deseori poate lipsi sau poate fi înlocuit cu un alt semn de punctuație:

Un cântec de viață din ziua de azi (Anexa 6)

Fie este înlocuit de puncte de suspensii, acestea sugerând mimarea pauzelor în vorbirea spontană:

Doamne ferește…patură roz…ce naiba nici nu știu ce să mai zic depre acest penibil dezastru muzical… (Anexa 7)

Acesta este folosit și pentru unele abrevieri, dar de multe ori oamenii nu utilizează:

Pt a nu te uita niciodata.

..cursul opt de lb fr… (Anexa 8)

3.1.1.2.4. Virgula este semnul de punctuație cel mai des întâlnit, fie introdus corect, fie greșit.

În cazul adverbului mai nu trebuie să apară virgulă nici înainte și nici după acesta.

Doar cu prietena mea, mai râd la telefon. (Anexa 9)

Ea este întotdeauna urmată de blanc, dar această regulă nu este respectată aproape deloc:

Imi aduci si mie…sa le xeroxez,t rog?

3.1.1.2.5. Semul exclamării. Excesul semnelor de exclamație sugerează mirarea.

Incredibil!!!

Scrierea cu literă mare sau mică

Se folosesc unele mijloace grafice de evidențiere a unor cuvinte fie scrise cu majuscule, fie prin repetarea vocalelor: SUPER, suuuper, foooarte.

La începutul unei propoziții sau fraze întotdeauna se va scrie cu literă mare. De obicei, în scrierea pe Internet nu se ține seamă de acest lucru. (Anexele 5, 10, 11)

Chiar și substantivele proprii sunt scrise cu minusculă.

mulțumes mada!

te respect alex

vand casa com nicoresti jud galati chiar în centru.

3.1.2. Nivelul lexical

Acest nivel lexical reprezintă unul dintre cele mai importante, deoarece aici descoperim multe tipuri de limbaje, mai ales din timpul acesta al modernității – limbajul tinerilor utilizat pe Internet.

Nevoia de înnoire a vocabularului activează și creația lexicală internă, aceasta suprapunându-se cu împrumutul.

Generalizând, prin limbajul familiar putem înțelege ceea ce este mai folosit în vorbirea uzuală; acesta fiind fără pretenții. (Ilie –Ștefan Rădulescu, 2007: 168)

Atunci când exprimările de tip familiar nu sunt nepotrivite, aprecierile pot apărea, situația devine neîngăduitoare când formulările sunt argotice. Acest limbaj construit din cuvinte obișnuite sau străine din dorința de a impresiona sau a șoca. Aceste argouri fac ca limbajul tinerilor să devină codificat. (Ilie-Ștefan Rădulescu, 2007: 170)

În cadrul acestui nivel va apărea demnitatea care are o relație aparte cu argoul, deoarece această calitate se ocupă cu sensul cuvintelor neliterare. (Anexa 10)

Suferă sau e la mișto?

Acest exemplu are în construcția sa un argou provenit din limba țigănească și înseamnă „foarte bun”. (DEX online)

Când vă aud frate…

Exemplul de mai sus l-am ales pentru a evidenția din exprimarea autorului că acest cuvânt simplu, uzual poate fi înțeles ca un argou, deoarece se adresează unor indivizi necunoscuți. Acest cuvânt a intrat în limbajul tinerilor ca și altele: frățioare, băiatule, șmechere.

Exemplul Am spart 2000€ conține un limbaj argotic. (Acasă tv, Poveștiri adevărate: 15/07/2013, 17:00)

3.1.2.1. Jargoanele sunt mai puțin evidențiate decât argourile. Acestea cuprind cuvinte neologice folosite doar de un anumit grup social.

În conversațiile pe chat se folosesc foarte des neologisme, mai ales anglicismele, care în limba română nu prea își găsesc locul, însă din dorința de a avea un limbaj cât mai cult, mai interesant, mai savant, vorbitorii le utilizează, necunoscând originea sau însemnătatea cuvântului. Cele mai utilizate jargoane sunt de origine engleză: Hello, bye, job, week-end.

Sunt întâlnite foarte des și acronimele de origine engleză: brb (be right back = revin imediat), dnd (do not disturb = nu deranjați). Acestea sunt găsite pe yahoo messenger.

Durează în continuare și cuvinte de origine franceză: merci, bebe, madam, bonjur. (Prof. Țanu-Pohrib Iuliana, Limbajul tinerilor- argou/jargon, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, 2010, p.15)

O.K (= bine, în regulă) este anglicismul cel mai folosit de români mai ales în discuțiile pe Internet. (Anexa 11)

3.1.2.2. Clișee lingvistice

În reclamele de televiziune sau radio sunt introduse numeroase construcții metaforice uzuale pentru a atrage oamenii. Un exemplu cel mai des folosit este Rămâneți aproape! Urmează… .

3.1.2.3. Cacofonia reprezintă cel mai des fenomen folosit în exprimare. Mulți vorbitori folosesc expresii cacofonice, conștienți cât de deranjante ar fi acestea. (Anexa 12)

Nu cred că cafeaua ar îngrășa nici că ar slăbi ea doar te trezește.

În exprimarea îngrijită, orală și în scris se pot evita uneori prin înlocuiri cu alte cuvinte sau sinonime, introducerea unor conjuncții între ele sau schimbarea topicii.

Clișeu ca și pentru evitarea cacofoniei s-a răspândit cu amploare, ducând la realizarea unei cacofonii false. (Ilie-Ștefan Rădulescu; 2007: 54)

Nu cred că si cafeaua ar îngrășa.

3.1.3. Nivel morfologic

3.1.3.1. Substantivul

În scrierea pe Internet există o problemă în cazul substantivelor că mulți dintre noi nu scriem substantivele proprii cu majusculă. (Anexa 6)

Substantivele proprii de genul feminin în cazul genitiv nu prezintă articol hotărât, ci nehotărât (lui Anca – Ancăi este forma corectă). Articolul proclitic se folosește înaintea substantivelor masculine sau înaintea substantivelor provenite din alte limbi ori înaintea numelor de persoane ce se termină în consoană (lui Carmen). (Ești cool și dacă vorbești corect, 2010: 37)

Întotdeauna a existat o problemă în scrierea substantivului copii. Mulți nu știu cu câți –i trebuie scris acest cuvânt când trebuie articulat sau nu.

Un exemplu greșit l-am găsit într-un comentariu: Fiecare ne iubim copii la fel… . În acest caz, substantivul trebuie articulat și varianta corectă este: Fiecare ne iubim copiii la fel.

În exemplul Prosti tot prosti rămân, prin cuvânt proști trebuie articulat cu articolul proclitic –i.

Cuvântul viitor se scrie cu ii si ar fi imposibil de neștiut mai ales din vorbirea orală (pronunție). (Anexa 1)

3.1.3.2. Pronumele

În primul rând vreau să accentuez faptul că în cazul pronumelor găsim numeroase greșeli sau personalizări în scriere.

Pronumele personal eu îl întâlnim deseori cu forma yo. (Anexa 14)

…sau știu yo ce?

Forma pronominală reflexivă independentă, accentuată, în cazul Ac – D ți nu se scrie niciodată cu cratimă.

La fel se întâmplă și în cazul lui îmi. (Anexa 8)

Ț-i le aduc.

Abia când nu mai sunt î-mi…

Forma populară a pronumelui demonstrativ asta, ăsta, ăla: Melodia asta îmi amintește…

Pronumele reflexiv, formă neaccentuată + auxiliarul verbului la formă populară se scrie mi-o. Am găsit un exemplu greșit, cratima fiind așezată incorect: M-io cântat tot. (Anexa 15)

Pronumele nehotărât ce este folosit fără prepoziția de, iar enunțul următor este incorect și neclar:

Nu avea ce să vină. (Acasă Tv, Poveștiri adevărate: 15/07/2013: 17:00 )

3.1.3.3.Verbul

Verbul a fi la modul indicativ, timpul prezent, persoana a III-a, numărul plural se scrie sunteți și nu sunte-ți ca în exemplul preluat de pe Internet:

Sunte-ți mângâierea sufletelor plecate din țară.

Acestă formă a mai fost găsită și sub forma prescurtată snt:

Mell snt tari. (Melodiile sunt tari.) (Anexa 1)

Când după s-a urmează un verb la participiu (Scrierea corectă; 1997: 240) se scrie despărțit și nu ca în exemplele următoare:

Când sa născut băiatul meu. (Anexa 17)

Ce mare sa făcut. (Anexa 2)

3.1.3.4. Adverbul

Utilizarea adverbului mai constituie o greșeală privind poziția acestuia sau despărțit de o altă parte de vorbire prin virgulă.(Corectitudine și greșeli; 2008: 108) Am selectat un exemplu semnificativ pentru a evidenția acest lucru. (Anexa 9)

Doar cu prietena mea, mai râd…

În acest caz pronumele posesiv și adverbul sunt despărțite de virgulă ceea ce nu este corect. Înaintea adverbului mai nu se pune virgulă.

În vorbirea populară, adverbul aici apare articulat aicea ceea ce nu este corect. (Anexa 10)

Și uite ce domnișorică avem noi aicea.

Un exemplu asemănător este și în cazul adverbului acum, căruia i s-a adăugat litera a și a devenit acuma:

Și acuma vom lua o scurtă pauza de publicitate. (Antena 1: Te cunosc de undeva; Sâmbătă: 5/04/2014; 22:30).

3.1.3.5. Articolul

Chiar și articolul prezintă o problemă, deși cauzele ar fi graba sau dezinteresul față de scrierea corectă. Există multe exemple unde apar substantive fără articole sau înlocuite de apostrof:

Când s-a născut baiat’ meu… . (Anexa 18)

1.3.6. Numeralul

Uneori numeralul este folosit pentru a evidenția altceva. În exemplul următor prin numeral se evidențiază calitatea individului; poate fi interpretat ca un adjectiv:

Tu ești un băiat de nota 100000000000000 dar el e de 0. (Anexa 4)

3.1.3.7. Interjecția

Interjecția este utilizată foarte des în conversațiile pe Internet. Din cercetările mele am găsit următoarele: pfff, hai (în exemplul original era ai: ai pe bune nu stiam), vai (Vai…ce mare s-a făcut!). (Anexa 2)

În comunicarea actuală pe site-urile de socializare, interjecțiile au fost înlocuite cu anumite semne numite emoticons. Pentru a exemplifica mult mai bine și pentru a vedea mai clar la ce mă refer voi oferi o conversație (Anexa 15):

Neagu Radu: mda, cam aiurea ca fisierul de install se numeste tot 11 nu 11.5.

o sa mentionesz asta

Vali: da normal. Mentionezi tot ce trebuie

Neagu Radu: imi place chestia aia de sus din capul listei cu recent contacts

Vali: da e misto ca nu mai ai 5 ferestre de conversatie.

Neagu Radu: e genial

Vali:

Fă capturi

Neagu Radu: exact cu fereastra asta o sa fac captura

Vali:

Revenind la semnele grafice, acestea se folosesc și pentru a crea aceste emoticoane. (Anexa 16)

În comunicarea on-line emoticoanele și excesul semenlor de punctuație sunt substituite nonverbalității. De fapt, se consideră că acestea nu ar avea nicio caracteristică gramaticală, fiind expresii a emoțiilor. Apariția acestora se datorează faptului că limbajul scris nu dispune de semne care să reprezinte stările sufletești.

Deși sunt elemente paraverbale ale comunicării, ele permit totuși o analiză gramaticală strictă (analiză morfologică și de punctuație)

Concluzii

Lucrarea de față nu presupune doar analiza limbajului discursului oral și scris, ci și în limbajul discursului computerizat.

Modul de scriere a textelor în cadrul electronic sunt exemple negative ale limbajului pentru cititorii aflați în formare chiar și pentru indivizii mai puțin cunoscători de reguli ale limbii române (public nespecializat, copii, adolescenți). În comunicarea pe Internet s-au dat uitării normele ortografice ale limbii literare de aceea am hotărât să dezbat această problemă și să evidențiez anumite greșeli, care mulți dintre noi nu le luăm în seamă.

Care este viitorul acestui limbaj? Îl putem considera doar o cale pe care trec tinerii și care nu va mai exista? Acest limbaj scris cât și oral va evolua și va ajunge la distrugerea limbii.

Lucrarea este structurată în trei părți.

Începând cu primul capitol, am analizat limbajul ca parte fundamentală a comunicării scrise, dar și unele probleme legate de stilistică (calitățile stilului, stilurile funcționale). O analiză importantă am făcut-o pe baza stilului epistolar și anume stilul epistolar pe Internet (poșta electronică).

În cel de al doilea capitol am adus în discuție limbajul oralității și stilurile limbajului popular și nivelurile acestuia. Am amintit și despre unele elemente esențiale din cadrul limbajului tinerilor și anume argoul și jargonul, limbajul familiar.

În capitolul trei am încercat să fac niște cercetări și să analizez la toate nivelurile limbii toate exemplele găsite pe Internet.

Aici am făcut și o analiză mai specială în cazul interjecțiilor și al emoticoanelor. Am considerat că exist o legătură între acestea.

Evoluția acestor forme de comunicare impune oarecum și schimbarea abilităților de scriere. În timp, româna standard va prelua unele formule utilizate astăzi și va suferi numeroase schimbări la toate nivelurile.

Așadar, lucrarea încearcă să schițeze aspectele limbii române actuale din perspectivă electronică.

Bibliografie

Bălan, Zamfir, Gabriel, Radu, Pârvu, Gabriel, Curs de lingvistică pentru relații publice și jurnalism, Editura Independenta Economică, 2001, Pitești.

Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

Dicționar ortografic românesc, Academia de Științe a Republicii Moldova, Litera, 2001.

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Ediția a II-a revizuită și adăugită, București, 2005.

Got, Miorița, Stilistica limbii române, Editura Fundației României de Mâine, București, 2007.

Guțu Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală. Limba română de azi. Ediția a III-a, Editura Humanitas, 2008.

Ionescu- Ruxăndoiu, Liliana, Conversația: structuri și strategii, Editura All, București, 1995.

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București, 1975.

Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan – Al. Rosetti, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului. Consiliul Național al Audiovizualului, Ești cool și dacă vorbești corect, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.

Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iași, 1999.

Lewis, Clive Staples, Pragmatics, Campridge, Editura Campridge University Press, 1983.

Nevaci, Manuela, Anglicisme în publicațiile adresate tinerilor, Universitatea Ovidius, Constanța.

Rădulescu, Ilie-Stefan, Erori flagrante de exprimare. Radiografie critică a limbajului cotidian, Editura Niculescu, București, 2007.

Rădulescu, Ilie-Ștefan, Greșeli de punctuație în limbajul cotidian: exemple, critice, comentate, Editura Niculescu, București, 2012.

Soșa, Elisabeta, Scrierea corectă: reguli, modele, exerciții, Editura Saecullum I.O. și Editura Vestala, București, 1997.

Trohin, Elena, Particularități lingvistice ale comunicării pe Internet, Chișinău, 2006.

Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității, București, 2001.

Bibliografie online:

http://ro.scribd.com/doc/38740738/STILISTICA

Surse de documentare: emisiuni tv centrale: Acasă TV, Antena 1 TV.

Anexe

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Anexa 6

Anexa 7

Anexa 8

Anexa 9

Anexa 10

Anexa 11

Anexa 12

Anexa 13

Anexa 14

Anexa 15

Anexa 16

Anexa 17

Si cele ascunse …