Rolul Simbolului ÎN Comunicarea Publică

ROLUL SIMBOLULUI ÎN COMUNICAREA PUBLICĂ

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………….

Capitolul I. Aspecte generale cu privire la conceptul de comunicare simbolică……..

Noțiunea de comunicare. Delimitări conceptuale………………………………

Forme ale comunicării…………………………………………………………

Perspective ale conceptului de comunicare simbolică………………………….

Capitolul II. Simbolul în comunicarea publică…………………………………………..

2.1. Simbol – Semn. Definiții și distincții……………………………………………

2.2. Sensuri ale noțiunii de simbol……………………………………………………

2.3. Construirea semnificației simbolice……………………………………………..

2.4. Clasificarea simbolurilor…………………………………………………………..

Capitolul III. Dimensiunea socio-culturală a simbolului………………………………..

3.1. Aria de manifestare a simbolurilor……………………………………………..

3.2. Sens și consens………………………………………………………………….

3.3. Procesul de simbolizare………………………………………………………….

3.4. Acțiunea simbolică……………………………………………………………….

3.5. Interpretarea simbolurilor……………………………………………………………….

Capitolul IV. Rolul simbolurilor în comunicare publică……………………………………

3.1. Indicarea………………………………………………………………………….

3.2. Unificarea………………………………………………………………………

3.3. Porunca…………………………………………………………………………

Concluzii…………………………………………………………………………………………….

Bibliografie………………………………………………………………………………………….

INTRODUCERE

Într-o ordine socială nouă, există o infinitate de simboluri, în care un gest, un cuvânt, o imagine sau o acțiune poate semnifica, poate simboliza ceva. Dar între capacitatea potențialelor simboluri de reprezenta ceva, între simbol și actul simbolizării, intervin individul, societatea și cultura ca foruri selective. Astfel, dintre un număr nelimitat de relații simbolice, doar unele sunt acceptate cultural și social.

Orice simbol atestat astfel socio-cultural, stabilește o legătură între indivizi, o legătură a indivizilor cu spațiul și timpul în care trăiesc, ce obligă obligă la lectură, interpretare, decodare.

În această teză, voi încerca să prezint semnificația, rolul pe care-l au simbolurile în comunicarea dintre semeni, în comunicarea publică, prezentând o parte din multitudinea de sensuri, unele chiar antinomice ale aceluiași simbol, cum sunt simbolurile utilizate și ce trezesc în sufletul nostru.

Putem întâlni simbolul în toate domeniile în este vorba despre om, domenii precum literatura, semiotica, lingvistica, arta, muzica, filosofia, matematica, chimia, psihanaliza, antropologia, sociologia, psihologia socială, politica, publicitatea fiind pline de simboluri.

Altfel spus, în obiectul lor de cercetare, toate științele ce studiază individul, sub diferitele lui aspecte, se intersectează, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu simbolurile.

Cu alte cuvinte, tocmai această frecventă prezență a simbolului creează dificultate în abordarea înțelegerii acestuia: să-i înțelegem crearea, înțelesurile semantice, condițiile care determină producerea sensurilor, felul în care influențează viața oamenilor, a societății, modul în care prin intermediul simbolului se realizează legătura omului cu universul teluric și cosmic dar și legătura ce se creează între cele două planuri.

Un univers întreg de simboluri, sute de întrebări, poate nu tot atâtea răspunsuri și definiții, mii de pagini scrise pe marginea acestui subiect, nenumărate discuții și polemici.

Capitolul I

ASPECTE GENERALE

CU PRIVIRE LA CONCEPTUL DE COMUNICARE SIMBOLICĂ

1.1. Noțiunea de comunicare. Delimitări conceptuale

Existând de aproape jumătate de secol, teoria comunicării este o știință destul de recentă, iar claritatea aparentă a denumirii acestei discipline pateu fi mai degrabă o cursă, deoarece conceptul de comunicare sugerează o întreagă încărcătură de ambiguități și semnificații acumulate de-a lungul vremii.

Cu o surprinzătoare creștere de popularitate, atât în limbajul frecvent cât și în terminologia unor diferite domenii sociale, conceptul de comunicare pune în dificultate prin mulțimea ipostazelor sale și ajunge să se constituie într-o permanentă sursă de polemici.

Comunicarea îl definește pe om. Se cunoaște de pe vremea lui Aristotel, că natura nu creează nimic fără un numit scop, în consecință, omului i-a fost dăruit graiul articulat ca să poată comunica cu semenii săi. Comunicarea este astfel omniprezentă, constituind substanța oricărei manifestări umane, de la metafizică la un surâs, de la oglindirea în privirile unei persoane dragi, la simplul salut dintre doi oameni, de la complicatul mecanism al protocolului de ceremonii între doi lideri de stat, până la respectul minim reciproc.

Nu se poate trăi în societate fără a comunica. Nevoia de a comunica, de a afla de la cei de lângă noi idei, informații, sentimente este o trăsătură specifică doar omului, devenind o necesitate de o importanță vitală. Pascal l-a definit pe om drept „trestie cugetătoare”, iar Bergson l-a numit ca fiind „homo faber”, omul care fabrică unelte și creează tehnici mai mult decât un constructor de mașini, iar pentru antropologul Claude Lévi-Strauss, omul este înainte de orice, o ființă vorbitoare.

Comunicare nu poate lipsi din definiția omului, după cum nu lipsește nici textura intimă a ființei sale. Substanța din care se alcătuiește interioritatea noastră constă, dincolo de o sumă de predispoziții native incontrolabile, în sumedenia de mesaje percepute și schimbate de-a lungul vieții, care ne-au modelat mintea și sensibilitatea.

Comunicare se dovedește a fi liantul și numitorul comun al diverselor perspective posibile în transmiterea informațiilor.

Toate definițiile date comunicării au elemente comune, toate indiferent de orientare, consideră comunicarea ca fiind procesul de transmitere de informații.

Încercarea de a defini comunicarea întâmpină dificultăți deoarece sunt multe posibilități, dar este dificilă o abordare complexă din cauza numeroaselor aspecte pe care le are.

Verbul a comunica este definit în dicționar ca fiind înștiințare, știre, veste, prezentare a unei lucrări științifice, interacțiunea psiho-sociologică a persoanelor printr-un cod. Cuvântul comunicare nu include doar limbajul, ci toate comportamentele umane în totalitate.

Termenul de comunicare prezintă o aglomerare de definiții. Toate definițiile includ atât limbajul cât și comportamentul uman, definițiile comunicării căpătând astfel accentul unor definiții lingvistice, matematice, filozofice, psihologice etc. Unele studii arată simplitatea și claritatea comunicării, alte studii sunt destinate comunicării ca analiză. Putem împărți definițiile comunicării în definiții de natură instrumentală și definiții de natură analitic-investigativă. Definițiile de natură instrumentală descriu comunicarea așa cum se produce, pe când definițiile de natură analitic-instrumentală sunt o observație asupra comunicării dincolo de activitatea de transmitere-receptare a mesajului.

Comunicarea înseamnă mai mult decât cuvintele pe care le spunem, ea este rezultatul unor experiențe, impactul unor discursuri asupra ascultătorului. Comunicarea poate fi definită și ca procesul de împărtășire a unor informații prin utilizarea unor semne, semnale, simboluri, pentru a primi și transmite mesaje. Comunicăm idei, emoții, sentimente. Comunicarea este inevitabilă, comunicăm oriunde, oricând. Sistemul nostru de comunicare se reflectă atât în relațiile cu nevoile pe care le avem, cât și cu felul nostru de a fi. În același timp, putem considera comunicarea ca fiind o problemă a intenționalității pe care unele definiții o includ ca o caracteristică a actelor de comunicare. De asemenea, comunicarea poate fi considerată ca efect sau cauză a diferitelor relații sociale, proces linear, circular sau interactiv, sau sursă de ordine, unitate și coeziune. Comunicarea poate fi privită ca opțiune între o reacție activă sau reactivă, adică putem influența sau ne putem lăsa influențați.

Pentru a nu ne pierde în acest univers al definițiilor legate de comunicare, reține atenția una singură: ,,Comunicare este un proces prin care, atât în lumea animală, cât și în societățile umane, se transmit de la un receptor la un emițător informații, prin intermediul unor semnale sau sisteme de semnale. Acest proces implică o interacțiune și are anumite efecte, producând o schimbare”.

1.2. Formele comunicării

Încă din vechime comunicarea este considerată un element important al existenței. Cuvântul ,,comunicare” provine din limba latină comunicare ceea ce înseamnă ,,a pune de acord”, ,,a fi în legătură cu, a fi în relație cu”, ,,a transmite, a împărtăși ceva celorlalți”. Cele mai vechi teorii ale comunicării apar în lucrarea lui Corax din Siracuza Arta retoricii, secolul VI î.Hr. În jurul anului 100 î.Hr. romanii vor dezvolta primul model de comunicare. Dezvoltarea drumurilor a dus la crearea poștei ca principal mijloc de comunicare începând cu secolul al XIV-lea. Comunicarea din punct de vedere psihologic se asociază cu socializarea copilului, cu procesele lingvistice ca fenomene verbale. Cerințele generale ale comunicării sunt o varietate de elemente referitoare la identitățile și particularitățile celor care urmează să comunice: obiectivul final, momentul potrivit comunicării, interesele și preocupările celor cu care se comunică pentru integrarea lor în „actul comunicării”, plăcerea cu care se comunică, înțelegerea persoanelor cu care se comunică, sentimentele persoanelor cu care se comunică, partea afectivă și conștientă a persoanelor cu care se comunică.

Ca fenomen complex ce comportă aspecte la fel de numeroase (biologice, tehnologice etc.), comunicarea se pretează unor clasificări după diferite criterii

Principalele clasificări ale formelor comunicării au în vedere mai multe criterii. Astfel:

După criteriul mijloacelor fizice, comunicarea este: acustică, tactilă, chimică, vizuală.

După criteriul modurilor de realizare comunicarea este: directă (când emițătorul și receptorul se află față în față), indirectă (când se utilizează mijloace materiale ce fac posibilă transmiterea mesajului în timp și spațiu), multiplă (când se folosesc posibilități tehnice prin care același mesaj este adresat unui număr mare de receptori) și colectivă (când este realizată prin mijlocirea diferitelor tehnologii ce folosesc semnale sonore, vizuale, simboluri, scrieri. Aceasta se caracterizează prin faptul că emițătorul și receptorul sunt grupuri, că mesajul este mediat de un organ de informare și că el se poate multiplica).

După criteriul relațiilor emițător-receptor comunicarea este: privată sau publică. La rândul ei, comunicarea publică poate fi: educațională, administrativă/ instituțională, politică, artistică, religioasă și științifică.

După criteriul tipului de limbaj folosit, comunicarea poate fi: verbală (cuvinte), non-verbală (așa-numitul limbaj al trupului: postură, mimică, gestică, privire etc.) sau paraverbală (tonul vocii, viteza vorbirii, ritmul și inflexiunile rostirii, intensitatea, volumul vocii, pauzele, sublinierile și alte sunete, ca: onomatopee, geamăt, mormăit, oftat, râs etc.)

După criteriul numărului de indivizi ce participă la actul de comunicare, avem comunicare intrapersonală (comunicarea cu sine, meditația sau solilocviul), interpersonală („de la om la om”, „între patru ochi”), de grup (într-un anturaj intim, în cadrul echipei, al familiei, al unei adunări) și de masă (prin instituții specializate, cu adresabilitate generală).

După criteriul intenționalității, comunicarea poate fi intenționată sau neintenționată.

După criteriul obiectivelor comunicării, avem comunicare incidentală (fără scop bine stabilit), instrumentală (când e urmărit un scop precis) și consumatorie (consecință a stărilor emoționale).

După criteriul poziției ierarhice în organizație, avem comunicare ascendentă (cu superiorii), descendentă (cu subalternii) și orizontală (emițătorul si receptorul au poziții egale).

Făcând o simplă analiză a acestei sinteze a clasificărilor curente, se poate constata ușor că, în funcție de criteriul de clasificare utilizat, este posibil ca verbală (cuvinte), non-verbală (așa-numitul limbaj al trupului: postură, mimică, gestică, privire etc.) sau paraverbală (tonul vocii, viteza vorbirii, ritmul și inflexiunile rostirii, intensitatea, volumul vocii, pauzele, sublinierile și alte sunete, ca: onomatopee, geamăt, mormăit, oftat, râs etc.)

După criteriul numărului de indivizi ce participă la actul de comunicare, avem comunicare intrapersonală (comunicarea cu sine, meditația sau solilocviul), interpersonală („de la om la om”, „între patru ochi”), de grup (într-un anturaj intim, în cadrul echipei, al familiei, al unei adunări) și de masă (prin instituții specializate, cu adresabilitate generală).

După criteriul intenționalității, comunicarea poate fi intenționată sau neintenționată.

După criteriul obiectivelor comunicării, avem comunicare incidentală (fără scop bine stabilit), instrumentală (când e urmărit un scop precis) și consumatorie (consecință a stărilor emoționale).

După criteriul poziției ierarhice în organizație, avem comunicare ascendentă (cu superiorii), descendentă (cu subalternii) și orizontală (emițătorul si receptorul au poziții egale).

Făcând o simplă analiză a acestei sinteze a clasificărilor curente, se poate constata ușor că, în funcție de criteriul de clasificare utilizat, este posibil ca aceeași formă a comunicării să apară în două liste diferite. Spre exemplu, comunicarea directă, care se întâmplă „fața în față”, apare și pe lista criteriului mod de realizare și pe cea creată în funcție de criteriul număr de indivizi, chiar dacă numele este diferit, fiind denumită acum comunicare interpersonală. De asemenea, se mai poate observa că și criteriile folosite ca motiv pentru diversele clasificări se pot suprapune, cel puțin parțial. Criteriul intenționalității și cel al obiectivelor se suprapun în mare măsură, întrucât comunicarea intenționată și cea instrumentală reprezintă același lucru, întrucât în ambele cazuri este implicată ideea de urmărire a unui scop în procesul de comunicare, iar comunicarea neintenționată și cea incidentală sunt iarăși identice, de vreme ce în ambele cazuri comunicarea se desfășoară în lipsa unui scop.

1.3. Perspective ale conceptului de comunicare simbolică

Fiind o formă de comunicare căreia i se arată în ultima vreme o atenție din ce în ce mai mare, mai ales datorită prezenței masive a simbolurilor atât în comunicarea publicitară, cât și în cea politică, este firesc să ne întrebăm cu privire la locul, specificul și statutul comunicării simbolice în rândul celorlalte forme ale comunicării. Dintre criteriile propuse pentru clasificările multiple ale formelor comunicării, singurul care permite încadrarea comunicării simbolice ca formă specifică a comunicării este criteriul tipurilor de limbaj folosit în procesul de comunicare.

Astfel, alături de comunicarea verbală, cea paraverbală și cea nonverbală, poate fi admisă, ca formă de comunicare de sine stătătoare, comunicarea simbolică. Aceasta nu este o comunicare verbală, dar nu este nici o comunicare pur nonverbală, întrucât ea se definește ca un limbaj de imagini care sunt semnificative în sine dar care pot fi traduse și în cuvinte, deci un limbaj nonverbal ce poate fi redus la limbajul verbal.

Cu toate că trăim într-o societate din ce în ce mai desacralizată, mai „dezvrăjită”, putem constata, cotidian, puterea de fascinație pe care simbolurile continuă să o aibă asupra noastră. Campaniile publicitare, cele electorale, războaiele, marile competiții sportive etc., totul se desfășoară în numele unor simboluri sau punându-le în joc.

Formele vizuale și cele orale de comunicare tind, pe zi ce trece, să înlocuiască formele de comunicare scrisă; imaginea tinde să aibă preponderență în fața cuvântului, iar simbolul în fața discursului. În acest context, comunicarea simbolică nu poate decât să ne suscite interesul. De altfel, de vreme ce, totul – științele, artele, limba, miturile etc. – constituie sisteme de simboluri, aproape că s-ar putea spune că expresia comunicare simbolică este o expresie tautologică, căci orice act de comunicare presupune vehicularea unor simboluri. Tocmai de aceea, este necesară identificarea unei definiții mai restrictive a termenului de simbol și, respectiv, a expresiei comunicare simbolică.

Există voci care afirmă că, la toate nivelurile sale, comunicarea este, în ultimă instanță, un proces simbolic, căci în fiecare caz se recurge, pentru a comunica, la simboluri, adică la semne în sensul cel mai larg al acestui termen. Orice poate deveni semn atâta vreme cât i se atașează o semnificație și poate fi înțeles în consecință. Fie că este vorba de semne lingvistice (vorbite sau scrise), fie că se vorbește despre gesturi, imagini, moduri de comportament etc.

Capitolul II

SIMBOLUL ÎN COMUNICAREA PUBLICĂ

2.1. Simbol – Semn. Definiții și distincții

„O societate fără simboluri nu poate fi decât o societate moartă; o societate fără simboluri înseamnă o societate fără viață; o societate care și-a pierdut simbolurile este în agonie și își va găsi locul doar în istorie.”

Evoluția științelor umaniste și interesul pentru studierea simbolului, au generat apariția diferitelor explicații și definiții ale acestuia. Potrivit Dicționarului de Psihologie Socială, simbolul este „obiect, imagine sau marcă grafică ce desemnează sau surprinde altceva decât ceea ce reprezintă el. Legătura dintre simbol și conotația lui se stabilește în baza unor convenții, ce au un caracter circumstanțial, fiind valabilă ori pentru grupuri restrânse de indivizi, ori pentru perioade mai scurte de timp”.

Această definiție evidențiază astfel, caracterul convențional al simbolului, precum și raportul dintre elementul-simbol și ceea ce semnifică.

Din punct de vedere sociologic, termenul de simbol este explicat astfel: „În sensul său cel mai general, simbolul reprezintă un act sau un obiect care semnifică altceva decât el însuși. Mai exact, simbolul reprezintă, cea mai mică unitate de sens în semantica mitului, ritualului și visului ”.

În domeniul psihanalizei, prin simbol se înțelege „element al schimburilor și reprezentărilor umane, care, în mod aparent, are o funcție de reprezentare, dar care, pe un plan mai fundamental, este elementul constitutiv al realității umane însăși”.

Nu doar dicționarele definesc simbolul. Renumitul lingvist Ferdinand de Saussure, fondatorul lingvisticii moderne, simbolul se află la un nivel inferior semnului lingvistic, fiind rezultatul unei legături iconice dintre idee, concept și imaginea sa.

În comparație cu semnul, ce se caracterizează printr-o relație absolut arbitrară, simbolul păstrează o nuanță naturală între semnificant și semnificat.

Saussure prezintă ca exemplu balanța, cunoscut simbol al justiției, tocmai pentru a evidenția această trăsătură a simbolului: „simbolul are caracteristica să nu fie total arbitrar; el nu e vid; între semnificant și semnificat există un rudiment de legătură naturală. Niciodată simbolul justiției reprezentat de balanță, n-ar putea fi înlocuit cu altceva”.

Chiar dacă Saussure abordează semnul și simbolul din perspectiva lingvisticii, prin exemplul dat, această trăsătură caracterizează și toate celelalte simboluri, nu se referă doar la cele din domeniul lingvistic.

Un alt autor, Charles S. Peirce, definește simbolul, în lucrările sale cu privire la semnificația acestuia, fără să se rezume numai la perspectiva lingvistică. Pentru acesta „un simbol este un representamen al cărui caracter reprezentativ constă tocmai în aceea că este o regulă care își va determina interpretantul. Toate cuvintele, frazele, cărțile și alte semne convenționale sunt simboluri”.

Pornind de la etimologia cuvântului și pentru a defini mai exact termenul de simbol, autorul a afirmat în mod direct: „semnificația pe care i-o atașez, aceea de semn convențional, sau de semn ce depinde de o obișnuință (dobândită sau înnăscută) nu este atât o semnificație nouă, cât o întoarcere la semnificația originară”.

Tot acest autor, își exprimă dezamăgirea că a căutat în zadar, una din semnificațiile simbolului în literatură. Peirce oferă câteva exemple de simboluri din lumea greacă. Din punct de vedre etimologic, cuvântul simbol reprezintă un lucru aruncat împreună cu altul. ,,Aruncarea împreună” trebuie înțeleasă cu sensul de a conjectura – adică a judeca după aparențe, după ipoteze, presupuneri. Grecii vechi, foloseau destul de frecvent acest sens al simbolului de ,,a arunca împreună” pentru a reprezenta încheierea unui contract sau convenții, Tot în limba greacă, focul de pază reprezintă un simbol, un semn asupra căruia s-a căzut de comun acord; un steag sau drapel, poate reprezenta de asemenea un simbol.

Charles S. Peirce realizează și o prezentare a diferențelor dintre simboluri, iconi și indici, dihotomie, care va fi criticată mult mai târziu de Umberto Eco.

,,Aceste categorii de icon și indice sunt categorii noțiuni-umbrelă, care funcționează tocmai pentru că sunt vagi” apreciază Umberto Eco.

Mircea Eliade, cunoscut istoric al religiilor, studiază simbolul și-l defininește drept „modalitate autonomă de cunoaștere”, considerându-l, împreună cu mitul și imaginea, „substanța vieții spirituale”. De la simbolurile primitive până la simbolurile din epoca modernă, Eliade s-a evidențiat printr-o permanentă cercetare, aplecându-se asupra semnificației simbolului, căruia îi atribuie o infinitate de metafore sugestive, nenumărate asociații de sens. Învingând trecerea timpului, simbolul păstrează semnificația, sensul originar, cu toate că s-a metamorfozat de-a lungul timpului, adaugându-i-se tot mai multe planuri referențiale.

Cu ajutorul simbolurilor se poate reconstitui modul gândirii arhetipale, iar cercetarea și cunoașterea acestora conduc la descoperirea adevăratei naturi a omului. Se poate înțelege că simbolul presupune prezența unei complicități între cei care-1 dețin, de aceea decriptarea, descifrarea lui, presupune utilizare acelorași, formule, atitudini și valori.

Psihanaliza lui Sigmund Freud folosește noțiunea de simbol referindu-se la un obiect, act refulat ori care ține locul unui tabu. În limbajul psihanalitic, aproape toate simbolurile sunt transpuse în imagini în care predomină sexualitatea, simbolurile construindu-se în jurul unui singur ax: libidoul. Concepția lui Freud este combătută de G. Durand, și de R. Dalbiez, care consideră că una din caracterisiticile simbolului este aceea de a avea de o arie de interpretare nelimitată, simbolul putând fi reinterpretat și redescoperit permanent.

Psihologul Carl Gustav Jung, consideră simbolul „cea mai bună denumire sau formulă pentru o stare de fapt relativ străină, dar cunoscută ca existentă sau necesară și care nu poate fi desemnată inițial într-un mod mai limpede ori mai caracteristic”. Se poate înțelege din această definiție că simbolul va exista atâta timp cât realitatea nu va avea o reprezentare mai bună și tot atâta timp cât va mai fi nevoie de o imagine mai complexă a realității.

Această concepția este preluată și de P. Ricoeur care afirmă că „simbolul nu cuprinde nicio învățătură disimulată, pe care ar fi suficient să o demascăm și care ar face caduc veșmântul imaginii”.

S-a considerat că simbolul nu este o carte înțeleasă de oricine, iar înțelegerea sa „este efortul de gândire care constă în a decripta înțelesul ascuns în înțelesul aparent, în a dezvolta nivelurile de semnificație în semnificația literală”.

Simbolul poate fi și mijlocul de exprimare al arhetipurilor, așa cum apreciază C. G. Jung, care nu sunt altceva decât structuri psihice, înnăscute sau dobândite, care au rol important în dezvoltarea personalității și care determină apariția unor imagini. C.G. Jung considerând că există un fond simbolic la nivel individual, dar și unul comun, la nivel universal aflat în contextul activității inconștiente, susține astfel existența unui simbol arhetipal care are menirea de a uni universalul cu individual.

Autorul, bazându-se pe niște sudii clinice, se oprește asupra simbolismului mitic și încearcă să explice că este complicat să separi elementele din inconștientul personal de elementele care se află în fondul comun. Acesta concluzionează că ,,arhetipurile nu sunt altceva decât complexe trăite, care se manifestă în viață, acționând în trăirile noastre cele mai intime”.

Gilbert Durand, specialist în structurile antropologice la nivelul imaginarului, consideră că simbolul este o „reprezentare care face să apară un mister ascuns” și datorită celor două elemente ale simbolului, semnificantul și semnificatul, acesta are o latură cu „maximum de concretețe”, care este caracteristică semnificantului, dar și o latură abstractă, „acea parte invizibilă” care creează o lume de reprezentări indirecte, de semne metaforice.

Jean Burgos, mergând pe urmele profesorului său Gilbert Durand, să reformuleze raporturile dintre simbol și creație, dintre imagine și imaginar, dintre imaginar și creație.

Analizând unele opere ale lui Charles Baudelaire, Carl Gustav Jung, Henry Corbin, Gaston Bachelard și Mircea Eliade, el încearcă să definească raportul dintre imagine și imaginație, dintre mit și simbol, ca domenii apropiate ale imaginarului, în poezie, pictură și, chiar și în teatru. J. Burgos, consideră simbolul nu doar un procedeu de expresie, ci chiar poezia însăși. Simbolul pentru el, are capacitatea de a invoca un lucru absent, dificil de perceput, dificil de decodat, prezentând particularitatea de a sugera, îndruma și nu de a expune.

Unul dintre cei mai cunoscuți sociologi francezi Emile Durkheim, studiază și definește simbolul din mai multe ipoteze. În primul rând, simbolul are semnificația de „figură retorică, ce reprezintă și exprimă (…) asemeni unor imagini literare”. În al doilea rând, simbolul poate fi înțeles cu sensul de simptom, dar și de condensare, de cristalizare, atunci când analizează intuițiile și presentimentele gândirii care nu pot fi redate în cuvinte.

Durkheim are meritul de a recunoaște că socialul este alcătuit din reprezentări colective, bazate pe numeroase simboluri, dintre care cel mai important rol îl are ideea de divinitate, de Dumnezeu, deși nu a reușit să argumenteze gândirea naturii simbolice a actelor sociale.

Asemănat cu o partitură muzicală, care, la fiecare nouă interpretare, dăruiește altceva, simbolul, nu poate fi explicat, înțeles, cunoscut, dezvăluit pe deplin.

Profunzimea simbolului este accesibilă doar celor aplecați spre metafizică, ce au capacitatea de a depăși nivelul semnului și pe aceea de a accede în universul fertil al simbolizării.

Interpretările cu care se identifică simbolul nu depășesc nivelul semnificației, oprindu-se la nivelul semnelor, ai căror semnificați și semnificanți sunt uniți printr-o relație aleatorie.

Simbolul este mult mai mult decât un semn, impunând permanente interpretări, ducând cu el afectivitatea și dinamismul structurilor mentale și conținând, în același timp, „omogenitatea semnificantului și a semnificatului în sensul unui dinamism organizator”.

În concepția lui G. Durand, simbolul reprezintă structura de la baza imaginației.

Imaginația, condamnată cu ceva timp în urmă de faptul că-l conduce pe om spre nebunie, a fost reabilitată, recunoscându-i-se forța de a-i conferi omului inspirația, capacitatea care scoate la iveală secretele inconștientului, care uneori modelează comportamentul.

Se observă că este foarte dificil a găsi o definiție exhaustivă a simbolului, datorită naturii sale complexe, care anulează limitele stabilite și tinde să cuprindă infinitul, deopotrivă, încercând să condenseze punctele extreme ale acelorași convingeri

Asemenea cristalului care printr-o mulțime de fațete, ce apar în fața individului potrivit gustului, aspirațiilor sale, simbolul își dezvăluie personalitatea în fața omenirii, căci omenirea este cea care l-a născut, l-a transmis și l-a imprimat cu trăsăturile ei, cu bucuriile și suferințele ei adunate de-a lungul vremii.

Simbolul este axul central al individului și al societății, ce acționează asupra structurilor mentale la nivel individual și colectiv, căruia, în mod convențional, i s-au atribuit anumite valori, caracteristici. Se poate spune că simbolul este semnul cu o mai mare dinamică și încărcătură psiho-afectivă decât o poate avea orice alt semn.

Dacă semnul se limitează doar la o interpretare convențională, fiind un drum bătătorit, continuu, simbolul conține interpretare convențională a semnului, căreia i se atașează o interpretare subiectivă, ce creează capacitatea de a anima miturile, arhetipurile; spere deosebire de semn, este un drum anevoios plin de urcușuri și coborâri, poate chiar discontinuu. Simbolul nu anulează realitatea, nu anulează semnul, ci îi adaugă încă o dimensiune, realizând o legătură între uman și spiritual, între fapte, obiecte și semne, fiind un liant.

2.2. Sensuri ale noțiunii de simbol

Supus unei analize sumare, termenul de simbol ni se înfățișează ca un termen ca o polisemie tulburătoare, cu sensuri care merg de la un concret imediat palpabil, la o abstracțiune extremă. Astfel, fără a avea deja pretenția unei definiții, putem spune că, în termeni simpli, simbolul este o reprezentare a unui lucru, a unui concept sau a unei calități.

De asemenea, simbol mai înseamnă orice semn convențional folosit în știință și tehnică, un semn care reprezintă operații, sume, cantități, fenomene, formule, căci folosirea și manipularea simbolurilor permite comunicarea și exploatarea relațiilor existente între lucruri, concepte și însușiri.

Material vorbind, simbolul poate fi un obiect, o imagine, un cuvânt scris, un sunet sau o anumită marcă particulară a unui obiect care semnifică altceva prin asociere, analogie, asemănare sau convenție (așa cum, de exemplu, un romb galben pe fond alb semnifică „drum cu prioritate”).

Operând o reducție a tuturor acestor înțelesuri, putem identifica trei sensuri fundamentale ale termenului de simbol:

a) sensul curent este acela de analogie emblematică, în care ceva stă pentru altceva și trimite la altceva, așa cum crucea este simbolul creștinismului, porumbelul simbol al păcii, leul – al curajului, coroana – al regalității etc. În acest sens, așadar, simbolul reprezintă o concretizare a ceva abstract (creștinismul, pacea, curajul, regalitatea etc.);

b) cel de-al doilea este sensul etimologic, care trimite la împărtășirea unui semn de recunoaștere între membrii unei comunități, așa cum este semnul crucii pentru creștini, pentagrama pentru pythagoreici etc.

Termenul simbol provine din cuvântul grecesc symbolon, care înseamnă împreună: „Un symbolon era, la origine, un mod de recunoaștere, un obiect împărțit în două jumătăți, a căror alăturare permitea purtătorilor fiecărei dintre părți, să se regăsească drept frați și să se întâmpine astfel, chiar dacă nu sau mai fi văzut vreodată înainte”.

Cele două jumătăți apropiate, refăceau legăturile de ospitalitate, de datorii concrete sau de prietenie dintre oamenii care le dețineau și care astfel se puteau recunoaște. Pentru vechii greci, simbolul desemna și jetoanele care acordau dreptul de a încasa solde, indemnități sau hrană în natură, incluzând chiar și anumite semne de raliere”.

Analizând aceste definiții și sensuri ale simbolului, se observă că, la origine, simbolul a reprezentat un semn de recunoaștere dintre două persoane.

c) sensul logico-matematic este cel care indică fie o mărime dată (x, y, f (x), x² etc.), fie o operație între mărimi (+, –, =); tot aici putem integra și simbolurile chimice (Na, Fe, Au etc.) sau pe cele fizice (E=mc²).

Simbolul este frecvent întâlnit și în științele exacte: logică matematică, fizică, chimie, etc. Simbolurile matematice, științifice, rămân în categoria semnelor, deoarece abstractizarea din terminologia științifică golește simbolul de conținut, creând semnul.

Aceeași dihotomie poate fi extinsă și la nivelul anumitor exprimări dogmatice, declarațiile oficiale ale diverselor culte, care nu dețin valoarea caracteristică simbolului, fiind doar semne, expresia adevărurilor unite în credințe.

2.3. Construirea semnificației simbolice

În situația în care este acceptată această dihotomie dintre simbolurile din lumea științelor umane și simbolurile din lumea științelor exacte, indirect sunt acceptate și două moduri de distincte construire a semnificației. Astfel, în timp ce simbolul din domeniul științele exacte este învestit încă de la început cu o semnificație care nu permite interpretare, nu permite permutări de se sens, celelalte forme de simboluri cunosc diverse mecanisme prin care ajung să aibă capacitatea de a semnifica. De fapt, semnificația lor răspunde nevoii umane de a înțelege, a contura și, în ultimă instanță, de a vizualiza abstractul, de a transcende dincolo de ceea ce este considerat clar, vizibil.

O astfel de semnificație se definește pornind de la incomensurabila capacitate a permutabilității semnelor în diverse registre tematice prin scoaterea obiectului semnificat din cadrul obișnuit al existenței sale și proiectarea lui într-o altă arie geografie, într-alte date istorie: „corelațiile posibile între lucruri, fiecare cu altul, sunt firește incomensurabil mai multe decât lucrurile din univers, tăcând ilimitatul de ilimitate ori mai bogat. (…) Din alunecarea aceasta fără oprire am iscat lucruri și lumi noi, unice cum n-ar putea fi dacă n-ar exista izvorul nesecat al asemănărilor și al corespondențelor, latența lor nesecată, înnoirea lor în etern, la semnul nostru.”

Construită pe umerii iconicității, semnificația simbolică reprezintă o augmentare, o hiperbolizare iconică a percepției, o lezare a textului iconic. Altfel spus, semnificația simbolică se construiește prin transformarea iconului într-un mijloc de metasens. Topica și sintaxa iconică sunt anulate, înlocuite de o nouă lege care desemnează un alt sens, o altă dimensiune. Cu toate acestea, semnificația generală a unei imagini, în care coabitează iconii și simbolurile este relevată de permanenta interacțiune dintre semnificanții mimetici (iconii) și cei transmimetici.

O altă modalitate de construire a semnificației simbolice rezidă din micșorarea sau accentuarea semnului iconic (efeminizarea unei fizionomii de tip masculin, spre exemplu). Locul acestor transformări devine locul genezei și existenței simbolului. Aceste metode potențează obiectivarea unor stări timotic-volitive: bucurie, durere, resemnare, spaimă, tristețe, împlinire etc. Cultivarea acestui gen de simbol a generat în literatură nașterea simbolismului, iar în pictură și sculptură a baroc-expresionismului.

Celor două mijloace de obținere a sensului simbolic li se mai adaugă încă una: operarea, fragmentarea iconului și reprezentarea unui element al obiectului disecat încărcat cu semnificații simbolice, un exemplu în acest sens fiind, prezentarea numai a unei aripi în locul întregii păsări.

Chiar dacă apariția acestui gen de simbol este impusă de o parte a elementului iconic, lecturarea în paralel a mimetului și a simbolului nu mai este realizabilă căci segmentul iconic, devenit simbol, semnifică acum o formă de abstractizare. Fragmentul iconic nu mai are aceeași identitate decât la nivel simbolic.

Indiferent de modalitatea utilizată în construcția semnificației simbolice, decriptarea sa ridică o problemă extrem de complicată: dacă în cazul simbolurilor din științele exacte nu sunt dificultăți căci cercetătorul le conferă simbolurilor permanent aceeași semnificație, devenind simple „semnale contingente ale unui lucru semnificat,” în cazul simbolurilor din universul științelor umane, filosofii, artiștii, psihologii etc., creează simboluri cu un inegalabil polisemantism, ceea ce ne obligă la travaliul interpretării și ne conferă o libertate de interpretare care este susținută chiar de termenii de definire. Aspectul se face să împărtășim opinia lui G. Shapiro care vorbește despre „multiplicarea” semnificației. Actul interpretării unui simbol este supus unei duble analize, căci pe de-o parte, simbolul tinde să se fixeze în matca impusă de creator receptorului, racordându-se unul la celălalt pe un fond socio-cultural comun iar pe de altă parte, simbolul tinde să se identifice cu atributul de metaforă infinită. În fața unei astfel de dualități, problema descifrării semnificației simbolice pare și mai dificilă. Și totuși: abordând simbolul din perspectiva comuniunii de cod dintre creator și receptorul contemporan, lecturând în paralele elementele mimetice cu cele simbolice, unde ne este permis, recuperând semnificațiile imaginilor originare arhetipale, inserând simbolul în geografia, istoria, în ambianța sa socio-culturală nu ne mai aflăm în fața unei enigme.

Cel mai mult ne lovim de existența diferitelor moduri interpretare și, prin extensie, de existența mai multor nivele ale realității. De fapt, prin semnificația sa, simbolul ne prezintă un construct al realității, o realitate prelucrată, cosmetizată care răspunde căutărilor, așteptărilor, cunoașterilor noastre, o imagine a realității redimensionate valoric.

2.4. Clasificarea simbolurilor

Interesul pentru studierea simbolurilor a impus specialiștilor din diverse domenii și nevoia de a realiza o ordonare, o clasificare a acestora. Este ușor de intuit că s-au născut nenumărate clasificări, având la bază diferite criterii, dar nici una dintre acestea nu a întrunit toate condițiile, nu a surprins toate aspectele pentru a putea fi considerată exhaustivă. Mai mult, aceste încercări au atras asupra lor anatema, fiind acuzate, pe de-o parte, de tendințe raționalizatoare și pozitiviste, ceea ce a condus la tratarea simbolului drept semn, fabulație sau explicație socială, religioasă, iar, pe de altă parte, rechizitorul reclamă simplitatea motivațiilor și, nu în ultimul rând, o atitudine care denotă un imperialism unitar.

Clasificarea ce ia în considerare semnificatul implică forțarea sau restrângerea sensului, atribuirea în mod aleatoriu a unei valori principale în detrimentul altora și astfel impune restrângerea ariei de interpretare și acordarea unei importanțe excesive părerii individuale. Deși ordinea istorică a anumitor fapte nu mai ridică nici un semn de întrebare, încercarea de a ordona cronologic unele simboluri sau semnificații este fragilă și inadecvată înseși naturii simbolului. Indiferent de opinie, trebuie recunoscut că fiecare modalitate de clasificare reprezintă o metodă de interpretare valabilă într-un anumit moment și la un anumit nivel al cercetării.

Întorcându-ne la aceste clasificări, trebuie specificat faptul că fiecare teoretician care s-a supus unei asemenea încercări, a abordat-o în funcție de aria sa de activitate, în principal, dar și în funcție de multe alte criterii.

Autorul A.H. Krappe, în lucrarea sa Geneza miturilor, realizează o clasificare a simbolurilor în funcție de cele două planuri: planul celest și planul teluric. Universului celest îi atribuie simboluri cerești: cer, soare, lună, stele, iar celui pământesc simboluri terestre: munți, ape, peșteri.

O astfel de clasificare realizează și M. Eliade în Tratatul de istorie a religiilor: simboluri uraniene: zei ai furtunii, ființe cerești, mistica lunii, simboluri ctoniene: pietre, pământ, femeie, fecunditate, simboluri ale spațiului și timpului, simbolurile veșnicei întoarceri, în timp ce în lucrarea Imagini și simboluri, vorbește despre simbolismul centrului, simbolismul ascensiunii, simbolismul noduri/or, simbolismul situațiilor-limită, simbolismul scoicilor, simbolismul fecundității etc.

G. Bachelard face o clasificare a simbolurilor, socotind drept criteriu de ordonare „hormonii imaginației”: pământ, foc, apă, aer și, totodată, explică polisemia poetică a fiecărui element.

Pornind de la concepția despre evoluția ascendentă a conștiinței, Pryzulski grupează simbolurile, într-o primă fază, în jurul cultului Marii Zeițe a fecundității, după care le grupează în jurul bărbatului, Tatăl, Dumnezeu.

În funcție de condițiile impuse de cercetările din domeniul psihanalizei, C.G. Jung stabilește și el mai multe principii de clasificare. Pentru acesta, simbolurile conștientului, inconștientului, gândirii, senzației, intuiției sunt corelate cu mecanismele introvertirii și extrovertirii.

Într-o relație triadică, simbolul se bazează pe trei elemente definitorii: un obiect desemnat, acel altceva pe care îl constituie simbolul și care este denumit referent, semnificat, simbolizat, mijlocul prin care se face desemnarea, exprimat prin reprezentant, simbolizam, semnificam și conștiința interpretativă, subiectul pentru care s-a creat simbolul: omul, ca subiect individual, oamenii, ca subiect colectiv. Obiectul desemnat se încadrează în orice domeniu ce are atingere cu activitățile umană – stările de spirit, relațiile interumane, psihosociale etc. Mijloacele prin care se face desemnarea pot fi atât cuvintele, cât și gesturile sau obiectele. În funcție de mijloacele de desemnare, simbolurile sunt considerate a fi: simboluri discursive și simboluri prezentative. Simbolurile discursive sunt desemnate prin cuvinte și construcții lingvistice, fiind resticționate ca semnificație prin dependența de cuvânt. Simbolurile prezentative, nelingvistice (fotografii, portrete, obiecte) se adresează nemijlocit intuiției și simțurilor noastre și ne prezintă obiectul integral, în toate părțile sale componente, fără a descompune, în prealabil, simbolizantul.

O deosebită importanță din punct de vedere al metodologiei, prezintă și clasificarea lui Gilbert Durand, care distinge două categorii de simboluri, în funcție de criteriul regimului diurn și al regimului nocturn al imaginii. Potrivit regimului diurn, autorul distinge: simbolurile teriomorfe – bestiarul, arhetipul căpcăunului; simbolurile nictomorfe – tenebre, femeia fatală, păianjenul și plasa; simbolurile catamorfe – frica, căderea, eufemismul cărnii etc.; simbolurile ascensionale – sceptrul, muntele sacru, îngerul, pasărea, războinicul; simbolurile spectaculare – lumina, soarele, coroana, ochiul; simbolurile diairetice – focul purificator, armele războinicului. Din cealaltă categorie, a regimului nocturn, lac parte: simbolurile inversării – noaptea, întunericul, muzica nopții; simbolurile intimității – mormântul, odihna, migdala, laptele, mierea, vinul; simboluri/e ciclice – androginul, satana, haosul, jertfa etc.

Există și alte clasificări, care au în vedere alte criterii. Astfel, există cercetători care disting între simboluri cosmogonice, metafizice, religioase, etice, eroice, psihologice, simboluri heteroclite, grefate în jurul unor obiecte sau noțiuni care reprezintă ceva pentru cineva, diferit de valoarea obișnuită a noțiunii sau a obiectului și având în centrul său omul, activitatea umană etc.

Privind în ansamblu, toate aceste dimensiuni se integrează în structura internă a fiecărui simbol în parte și în consecință, nu pot fi considerate drept criterii de clasificare, ci poate numai niveluri interpretative. Având în vedere caracterul polivalent al simbolurilor, orice încercare de clasificare riguroasă a acestora, s-a dovedit departe de a fi pe deplin cuprinzătoare.

Clasificarea, comentarea, interpretarea simbolurilor ar putea umple, tară exagerare, rafturile unei întregi biblioteci. Interpretarea unui simbol cunoaște anumite puncte de convergență, dar este tributară, în aceeași măsură, unui sens fundamental care variază în raport de ariile culturale, cu situația individului și a societății, dar și cu dinamismul simbolului: „semnificația simbolurilor diferă de multe ori în funcție de indivizi și de societăți, precum și de situația lor la un moment dat. Se înțelege astfel de ce de ce interpretarea simbolului (…) trebuie să se realizeze nu numai din semnificația lui, ci și din dinamica acestuia.” Deci, este imperios necesar ca interpretarea și clasificarea simbolurilor să aibă în vedere înscrierea în spațiul cultural și, în aceeași măsură, determinarea rolului său hie et nune tară generalizări și particularizări pripite. Dacă avem în vedere faptul că un simbol poate dobândi, în anumite grupuri, societăți sau timpuri anumite valori, mai exact anumite semnificații, trebuie să menționăm și o altă categorie de simboluri, introdusă de lingvistul și etnologul Edward Sapir, simbolurile de condensare. În concepția lui E. Sapir, simbolurile de condensare sunt acelea care „se înrădăcinează în miezul inconștientului și care încarcă de afectivitate tipuri de comportamente, situații care nu par a întreține nici un raport cu sensul originar al simbolului.” Deci, în încercarea de a le clasifica, simbolurile nu trebuie decupate din cadrul lor existențial, din timpul lor, căci există riscul să fie ucise: ceea ce pentru unii, într-un anumit spațiu, este sacru, pentru alții, în alt spațiu, este profan.

Capitolul III

DIMENSIUNEA SOCIOCULTURALĂ A SIMBOLULUI

3.1. Aria de manifestare a simbolurilor

Obiectul științelor sociale este prestructurat simbolic: sociologul analizează și cercetează într-un context de semnificație deja constituit în comunicarea intersubiectivă. Aceasta este una dintre capcanele pe care trebuie să le depășim atunci când analizăm simbolicul.

A doua este și mai mare: „comportamentul social al indivizilor este întotdeauna rezultatul unei precomprehensiuni simbolice a realului”. Neîndoielnic, științele sociale se găsesc într-o situație delicată. Ele încearcă să se distanțeze de obiectul cunoașterii după modelul științelor naturii și, în același timp, făcând parte din realitatea analizată, au o imanentă dimensiune autoreflexivă. În duda tuturor neopozitivismelor, cunoașterea în științele sociale nu poate fi redusă la datele experienței. în primul rând, nu se poate renunța la ceea ce Kant numea categoriile sintetice ale inteligenței, iar în al doilea rând trebuie să fim conștienți de precomprehensiunea deja angajată în actul cognitiv.

Cele mai importante aspecte ale simbolicului în sociologie sunt acelea de ontologie a socialului. După F. Crespi, societatea este o realitate pe care nu o putem circumscrie total în gândire, nici nu o putem controla complet. Socialul nu poate fi redus la dimensiuni univoce de tip funcțional sau formal.

La nivelul vieții cotidiene, corelativul acesta este supraviețuirea, adică a găsi soluții parțiale, care garantează viața individului sau a societății/însă aceste soluții combină, printr-o gândire mobilă, elementele de determinare și cele de indeterminare. Se poate astfel observa ușor că socialul nu este numai o ordine integrată de instituții normative sau interpretative, ci și una condiționată aleator de o serie de determinări simbolice. La nivel teoretic, această ireductibilitate despre care vorbește F. Crespi se vede datorită slăbiciunii modelelor teoretice, iar la nivel practic înseamnă gestionarea unor situații sociale în care, indiferent de gradul de raționalitate implicat sau de cunoașterea pusă în joc, nu avem un control total al situației și al deciziilor.

Între aceste două instanțe poate exista o tensiune continuă, exacerbarea uneia din laturi putându-se traduce în dezechilibre sociale. Dimensiunea indeterminării nu este niciodată complet negată, chiar atunci când necesitatea pare foarte urgentă. Acestui dualism, care este propriu sistemului eclesial, îi corespunde un dualism în ordinea socială. Ordinea care se instituie recunoaște un spațiu de autonomie pentru fiecare din aceste elemente. Putem observa că sistemul social prezintă un amestec de formalism și spontaneitate, de dogmatism și relativism, de universalism și particularism.

Mitul și religia, ca sisteme de mediere totalizante, sunt caracterizate în primul rând pentru că trimit la indecizia începuturilor (mister, enigme, transcendența absolută a lui Dumnezeu). In al doilea rând, ele sunt reprezentări ale acestui fundament; În cazul Evului Mediu, de exemplu, formele de mediere religioase, politice și juridice apar ca un sistem unitar care poate media exigențele opuse, date de stabilitate și schimbare, de unitate și pluralism. Se instituie, în comunitatea eclesială, o unitate între public și privat; dimensiunea indeterminată (mister, conștiință, spirit) poate coexista foarte bine cu expresia determinatului (norme rituale, adevăr revelat, rituri etc.). Una din cauzele tensiunii dintre cele două forme de mediere în Europa a fost criza Reformei. în primul rând, s-a produs o sciziune între formele de mediere ale ordinii vieții private și cele ale vieții publice: creșterea dimensiunii instituționale a Bisericii și întărirea structurilor laice de către putere. Din dualism se ajunge la o dihotomie între public și privat, publicul monopolizând determinatul, iar indeterminatul începe să trimită la privat. După cum notează F. Crespi, Luther a produs o sciziune între dimensiunea transcendentă a libertății individuale (în viața privată) și dependența absolută de autoritate a individului în sfera publică. Odată dispărute formele de mediere ale instituției eclesiastice tradiționale, individul se află singur în relația sa cu Dumnezeu, dar apare ca subiect al autorității civile.

Hobbes a încercat să dea o nouă dimensiune sferei publice împotriva oricăror forme de dualism prin fundamentarea unei ordini politice. Societatea la Hobbes este rezultatul unei ordini artificiale, obținute prin controlul conflictului și a forțelor centrifuge.

Oamenii sunt considerați egali în ceea ce privește facultățile corpului și spiritului, astfel încât nimeni nu are dreptul să ceară pentru sine vreun avantaj pe care să nu-1 poată pretinde și altul. Insă atâta vreme cât oamenii nu sunt dominați de frica pe care o produce o putere comună, societatea va fi un război al fiecăruia împotriva tuturor.

Fiindcă este imposibil ca printr-o asociație a dorințele de pace ale oamenilor să se rezolve securitatea individului, oamenii trebuie să se supună statului care asigură siguranța publică. Socialul este redus la o determinare strictă, indeterminarea revenind doar sferei private și, eventual, voinței imprevizibile a suveranului, care nu are nici un fel de contract social cu supușii, care poate fi demontat de aceștia. Contractul se face între cetățeni, de aceea nu poate fi negat prin refuzarea ordinii impuse arbitrar de către suveran și de stat. Individul nu are responsabilități politice și sociale; revenindu-i doar decizia din sfera privată, capacitatea de gestiune a realității sociale în domeniul etic și economic.

Primele forme ale teoriei democrației se nasc în cadrul unei tentative de a reconstitui sistemul de medieri fără sciziunea public-privat, dar bazată pe interacțiunea dintre public și privați Sfera publică trebuie să se extindă doar până acolo unde întâlnește granițele sferei private (libertatea de opinie și inițiativă) și invers, privatul trebuie să recunoască sistemul de drept ca o garanție a ordinii sociale. J. Locke revitalizează teoria socială opunându-se ideii lui Hobbes, legată de conflictul perpetuu care s-ar afla la originea socialului. Sfera naturală, afirmă J. Locke, nu este războiul, ci o stare de libertate ce se poate garanta cel mai bine în societate.

Libertatea persoanei și proprietatea sunt drepturi naturale, iar statul se naște în urma unui pact social, dar rolul lui nu este de a exercita o autoritate discreționară și absolută, ci de a proteja drepturile naturale ale cetățeanului. Absolutismului lui Hobbes, Locke îi opune o monarhie constituțională, aleasă de majoritate, care precizează limitele puterii suveranului și drepturile cetățeanului.

Contractul social este de data aceasta între suveran și cetățean, realizarea perfectă a contractului trebuind să fie asigurată și de separarea puterii legislative de cea executivă sau de cea federativă (de apărare externă a statului). Foarte important este la J. Locke următorul aspect: el neagă caracterul înnăscut al ideilor, deci inclusiv a celor morale, toate ideile provenind din experiență.. Cu toate că o parte a legilor morale provin de la Dumnezeu, Locke consideră că opinia publică este cea care scindează acțiunile umane în două categorii: virtuți și viciu.

Acest mod de abordare are o mare importanță pentru demersul urmărit de noi, pentru că este o primă raportare critică la mecanismele de mediere simbolică si la funcția de producere a realității sociale.

Raționalitatea naturală are în fundamentul ei o dimensiune de determinare, de aici rezultând clar un oarecare convenționalism al ordinii sociale. Această raționalitate naturală, prezentă în cazul fiecărui individ, limitează evident puterea de expansiune a puterii politice, ea fiind baza pe care se construiește justificarea egalității și libertății indivizilor și, pe de altă parte, relativa în determinare, căci este deschisă mereu experienței. Gestiunea raportului determinat-nedeterminat nu mai este încredințat cuiva (statului sau suveranului), este un drept pe care îl prestează cetățenii, care în anumite condiții pot să retragă autorității dreptul de a gestiona autoritatea publică. Acest fapt a fost urmat de performanțele burgheziei în sfera privatului (mai ales cele economice), lucru care a produs o articulare diferită a raporturilor dintre stat și societate. Din păcate, până în secolul XX s-a făcut confuzie între interesele publice și cele private, fiind analizate în cadrul unei relații de identitate naturală dintre ele.

3.2. Discurs și simbol

Ultimele decenii au constituit pentru cercetarea din domeniul comunicării simbolice, un număr mare de abordări care fac o trecere în revistă a temelor simbolice din antropologie, religie și neuropsihiatrie. Se poate vorbi chiar despre un fel de inventar al acestor teme, inventarul care, deși descriptiv, de cele mai multe ori fără a fi bine sistematizat, a avut totuși un merit deosebit: a vizualizat o serie de modele, de invarianți simbolici care se repetă în diverse timpuri, locuri sau domenii.

Lucrările cu privire la simbolismul, sunt un fel de inventare, de „traduceri” ale simbolismului, unde nu se remarcă decât ingeniozitatea și poate imaginația autorului. Nu s-au instituit reguli de interpretare sau măcar niște rudimente ale unei paradigme interpretative. Toate acestea sunt consecință unei erori aflate la baza acestui demers asupra simbolicului: se confundă funcția psihologică a imaginarului cu funcția socială a simbolului, care este întotdeauna expresia indirectă a unei structuri formale ce se impune în discurs și nu poate fi analizată fără acesta.

Reducerea simbolicului la imaginar face să apară o serie de lucrări, care se vând foarte bine, dar care aduc un progres substanțial în domeniul analizei simbolicului.)

În primul rând, așa cum aprecia E. Ortigues, „simbolismul este atașat de psihologia imaginarului”, în sensul că vocabularul uzual rezervă nume de simboluri imaginilor vizuale care sunt emblemele. În al doilea rând, trebuie să observăm că „faptele sociologice (instituții, ierarhii, practici comune) sunt simbolice prin excelență.” În al treilea rând, „funcția simbolică este inseparabilă de discurs”, în sensul că implică tot timpul reguli sociale, interdicții, adeziuni, reprezentări sau credințe.

Dacă am reduce simbolismul doar la psihologia imaginarului, atunci s-ar anula orice funcție simbolică, pentru că simbolicul are prin natură o funcție de comunicare, de socialitate. Rezultă ideea că funcția simbolică trebuie căutată în sinonimia dintre faptul social și faptul lingvistic sau faptul de comunicare, în discursul semnificant.

Nu se pot oferi explicații sociologice univoce pentru această serie de simboluri, dar nu ar trebui astfel să ne cantonăm în problemele originii unor simboluri, interpretare care pune doar false probleme: putem invoca în acest fel la infinit tot felul de cauze, oricum nu ni se cere să demonstrăm, pentru că nu am avea cum, decât prin asocieri și analogii în care ne folosim imaginația și capacitatea de a stabili tot felul de legături între fenomene. Așa cum sublinia E. Ortigues, rămâne de studiat „problema structurii interne a comunicării simbolice și condițiile de sens a discursului”).

Un element care definește concepția sociologică a lui G. Dumezil, este ceea ce remarcă el în cadrul metodei sale comparative la starea social – religioasă: pluralitatea nivelelor de expresie. Putem raționa astfel, în cadrul faptului social simbolizam, un sistem de valori semnificante, elemente formale cu caracter „ideologic” și o serie de elemente caracteristice exteriorității expresiei discursului în sine.

Un aspect interesant al definirii simbolului este faptul că, simbolul este văzut ca un fel de intermediar între semn și imagine. Ar putea fi înțeles în acest fel, ca o sinteză a contrariilor, deoarece imaginea este inversul semnului. Semnul manifestă o referință intențională, pe când în imagine conținutul reprezentat disimulează intenția.

Se remarcă faptul că există o mare diferență între simbol și discurs. Într-un simbol, forma și sensul sunt de neseparat.

Simbolul este un sistem de valori formale care, contrar discursului, nu conțin în sine propria semnificație.

În discurs, orice regulă a jocului poate fi la rândul ei, obiect al simbolismului, un metalimbaj.

În al doilea rând, simbolismul este condiția necesară în existența unui discurs. În fond, valorile simbolice sunt valori formale sau relative, având un raport cu alte funcții opoziționale, diferențiale. Ele corespund unei funcții generale de negativitate sau selectivitate, grație căreia un sistem de limbaj se distinge de datul natural sau de faptul brut (de ceea ce este). Această afirmație nu o contrazice pe cea anterioară. Ea va obliga, așa cum remarca E. Ortigues, la a distinge, în buna tradiție lingvistică, limba de discurs.

3.3. Interpretare și simbol

P. Ricoeur consideră că „simbolul este acea regiune a dublului sens.”

În ceea ce privește definiția simbolului, în cultura contemporană conviețuiesc definiri prea vagi cu unele prea precise, cele mai multe fiind parazitate de definirea simbolului din matematică sau de logica simbolică. Definirile cele mai întinse și inoperante sunt cele care apreciază funcția simbolică ca pe funcție generală de mediere, cu ajutorul căreia spiritul își construiește toate modalitățile de percepție și discurs. Cassirer, care este într-un fel părintele acestei definiri, afirmă că acest concept „acoperă totalitatea fenomenelor care determină, indiferent sub ce formă, împlinirea unui sens într-un simbol și toate contextele în care un datum sensibil, oricare ar fi tipul său de existență, este reprezentat ca încorporare particulară, ca manifestare și încarnare a unei semnificații.”

În încercarea temerară de a unifica limbajul, filosoful german a propus în unirea tuturor funcțiilor mediatiyante întruna singură (Das Sjmbolische), care să desemneze toate modalitățile de obiectivare, de mediere între noi și real. Semnificația era afirmarea nonimediatității aprehensiunii noastre cu privire la realitate și posibilitatea clasificării și descrierii formelor culturii. Obiecția cea mai frecventă în ultimii ani este aceea după care această intuiție corespunde cel mai bine conceptului de semn sau de funcție semnificantă.

Prin distincția lui Cassirer se operează o necesară fractură a universului semantic: expresiile plurivoce au un alt statut decât cele univoce. Simbolicul apare nu acolo unde expresia este univocă, ci acolo unde apare fi un alt sens decât cel literal. Chiar dacă orice semn trimite la o altă entitate purtător al funcției semnificante, noi nu considerăm că facem interpretări atunci când decodificăm pur și simplu, ci atunci când ne referim la o structură intențională de grad secund. Similaritatea aparentă în simbol vine din dualitatea de suprafață a semnului care este în același timp și semnificant și semnificat. Dualitatea întâlnită în simbol este dualitate a semnificațiilor, este o suprapunere de două sau mai multe sensuri. P. Ricoeur este de părere că simbolismul miturilor sau miturile, limbajul sacrului, în general, nu se înscrie în regimul limbajului, ca valori ale expresiei imediate, fiind realitate care capătă o dimensiune simbolică numai in cadrul discursului. Acest lucru este remarcat de autorul francez și cu privire la imaginarul poetic, dovedind că nu există o simbolică înainte de omul care vorbește; dorința, imaginația ajunge la cuvânt doar prin limbaj, fiind mereu nevoie de un cuvânt pentru a lua contact cu lumea și avem de a face cu un „simbol atunci când limbajul produce semne de grad compus, în Care sensul desemnează un alt sens care n-ar putea fi atins decât în și prin intenția sa.”

Pentru a tranșa discuțiile și confuzia privind simbolul, este indicat să-1 punem în legătură cu travaliul de interpretare, ori interpretarea nu înseamnă un „travaliu care este o structură intențională, care nu constă în raportul de la sens la lucru, ci într-o arhitectură a sensului, Într-un raport de la sens la sens, de la sensul secund la cel prim, indiferent dacă acest raport este sau nu unul de analogie, dacă sensul prim disimulează sau revelează sensul secund.”

3.4. Sociologia imaginală și arhetipologia

Pornind de la constatarea unei adevărate „revoluții iconice”, în care imaginea și-a depășit teritoriile tradiționale (televiziune, cinema sau afiș), ajungând în majoritatea manifestărilor culturale și a gesturilor cotidiene, A. Sauvageot dezvoltă, în opinia noastră, unul dintre cele mai interesante demersuri de analiză a imaginii publicitare, demers pe care îl numește sociologie imaginală.

Metoda propusă se integrează doar aparent unei critici sociologice, care, începând cu anii '60, a încercat o demistificare a mitologiei publicitare și e o analiză lucidă a publicității ca limbaj figurativ cu un repertoriu mitic și arhetipal, precum și cu o serie de mecanisme de transfigurare a unor emoții și dorințe ascunse ale individului. Studiile invocate se bazează pe o dublă axiomatică: pe de o parte, găsirea unei figuri simbolice relativ stabile, pe de altă parte, observarea apariției unor noi construcții figurative, emergența unui nou imaginar. Demersul este în același timp arhetipologic, punând în lumină o serie de structuri arhaice ale imaginilor cosmologice conținute de publicitatea contemporană, precum și mitanaitic, în sensul studierii unor mișcări ale imaginarului contemporan.

Din punct de vedere metodologic, se propune o transdisciplinaritate în care demersul sociologic trebuie să fie unul plural, irigat și diversificat cu metode și tehnici din antropologie, filosofie sau psihologie.

Principalul obstacol metodologic și epistemologic este considerat a fi cel al polisemiei simbolurilor, simbolismul nefiind un proces conceptual, ne aflăm în imposibilitatea de a-i aplica criteriile noastre de raționalitate. Un simbol nu aduce o semnificație univocă și de aici se ajunge la chestiunea validității hermeneuticii pe care o aplicăm. În plus imaginile și simbolurile nu pot fi abordate izolat, ci în cadrul unor configurații simbolice, în zona unui context mitic, fiind întotdeauna hrănite de alte imagini și simboluri secundare, de plan secund. Bogăția de semnificații a fost interesant pusă în evidență de lucrările deschizătoare de drum aparținând lui G. Bachelard și G. Durand. Există, de asemenea, și o oarecare îmbogățire cu semnificații a unor simboluri și imagini prin trecerea timpului și „funcționarea” lor în diverse contexte sociale.

De exemplu, miturile și imaginile-simbol lunare au trimis în vechime la feminitate și fecunditate, pe când în lumea modernă, ele funcționează, mai ales în publicitate, mai mult ca stimuli pentru declanșarea unor stări de visarea/pentru activarea sensibilității inconștientului, pentru erotism și intimitate. Polisemia simbolurilor poate fi regăsită și în ipostaza stratificării mitului (în sensul levi-straussian), adică în faptul că, în devenirea unor comunități, miturile esențiale sunt îmbogățite, „colonizate” de noi practici și semnificații culturale. Această stratificare a simbolurilor conține în sine pericolul ca situându-ne la un singur palier să reducem prea mult și chiar să denaturăm nepermis semnificația respectivei constelații simbolice.

Polivalența simbolului și stratificarea mitului fac ca metodologia de interpretare să conțină o anumită doză de ambiguitate, căci se fondează pe analogie, singura modalitate de interpretare care se poate apropia de logica simbolului. Prin procese analogice se merge pe o cale intuitivă pentru a descoperi similitudini, se caută corespondențe și constante, diferențele fiind eliminate din analiză. Analogia este folosită în sensul corespondenței sau ca afinitate electivă; în această perspectivă, după cum remarca A. Sauvageot, analiza este o rapidă operație intelectuală ce înglobează și transpunerea metaforică (relație între sens propriu și sens figurat), care este elementul coagulant, element central și principiu unificator al simbolismului.

Astfel, simbolurile pe care le putem identifica în foneme ale discursului modem (publicitar, literar) pot fi puse în relație cu forme arhetipale, printr-un proces pe care G. Durand numește omologie, procedeu bazat pe o sincronie noncauzală, ce deschide posibilitatea de a compara structuri și configurații simbolice sau mituri care nu sunt contemporane sau care provin din culturi diferite.

Cu toate acestea, inductivul ii deductivul trebuie să se completeze într-o hermeneutică care, obligatoriu, trebuie să conțină și o oarecare raționalitate. Este nevoie de o ordonare rații mala și de procese deductive, cu toate că procesul analitic nu este adaptat studiului simbolicului în general, nu este adaptat comprehensiunii și căutării sensurilor, ci este mai centrat pe explicația cauzală.

Fără un demers de interpretare de factură hermeneutică pentru a ajunge la interpretarea sensului semnelor produse de diferite culturi, ne aflăm într-un teritoriu similar criticii mitic-arhetipale36 sau în domeniul mitanalizei, care caută să repereze nucleul constitutiv al majorității miturilor sau mitemele unei gramatici elementare a constructului mitologic. Ca argumente de autoritate nu sunt doar operele lui Dumezil, Propp, M. Eliade, Jung sau G. Durand.

În ultima vreme, psihologi, filosofi și critici literari au pus în evidență faptul că psihanaliza clasică a privilegiat abuziv conceptul-semnificat față de imagine-semnificant, analiza degenerând în alegorizare: orice imagine onirică sau fantezie fiind tradusă, interpretată în concepte predefinite. Astfel, psihologul american J. Hillman propune o reimaginare (re-visioning), o „destructurare” a activității interpretative, iar alegorizarea trebuie înlocuită cu analogitarea, ce asigură păstrarea în prim plan a imaginii, reconstrucția unui lanț de imagini, mai degrabă decât căutarea unui concept-semnificat imediat.

Pentru că noi considerăm discursul publicitar ca o comunicare simbolică (așa cum argumentam anterior), constituit dintr-o serie de elemente și structuri mitice, vom încerca să concretizăm demersul de sociologie imaginală propus de A. Sauvageot printr-o încercare de reparcurgere a demersului interpretativ inițiat de autor prin căutarea unui repertoriu simbolic al publicității și mai ales o cercetare a modului în care, prin imagine, se susține o viziune mitică asupra realității. Ne bazăm pe un fenomen comunicațional pe care l-am amintit deja: folosirea tot mai frecventă a imaginii pentru a argumenta, în comunicarea publicitară, renunțarea la publicitatea „logocentrică” pentru o tot mai pronunțată avalanșă de imagini răsturnată asupra consumatorilor. Din ce în ce mai multe imagini-mesaj înlocuiesc imaginile menite să ilustreze discursuri publicitare, construite după toate regulile retoricii clasice sau neoclasice. Succesul unor campanii care au uzat exclusiv de acest mod de argumentare, cum este cazul publicității BENETTON, a făcut ca această tendință a comunicării publicitare să fie tot mai întărită de evoluția publicității contemporane. Fără a ne centra pe această perspectivă (pe care sperăm să o dezvoltăm într-o lucrare viitoare), vom încerca să realizăm un mic repertoriu al formelor simbolice ale imaginilor publicitare.

Considerăm că această revenire a simbolicului în cultura cotidiană se face pe două căi. în primul rând, publicitatea prin imagine recurge la un nucleu simbolic arhetipal, la un imaginar mitic esențial prin folosirea de elemente fundamentale: cer, pământ, apă sau foc. Se conotează prin aceasta naturalul, firescul, prestigiul începuturilor. Este vorba de o întoarcere la origine, o plasare în proximitatea acțiunii mitului originar al vârstei de aur.

Folosirea unor asemenea nuclee arhetipale are o semnificație aparte: ocultarea artificialului, anomiei și alienării civilizației modeme. Evident, ne plasăm în centrul unei ipoteze avansate, care ține mai ales de structuraliști. Imaginarul colectiv are o relativă autonomie, independent de contextul socio-spațio-temporal existând anumite nuclee arhetipale, în jurul cărora se organizează utopia, visarea și, evident, discursul manipula tiv, care încearcă să le declanșeze.

În al doilea rând, construcțiile publicitare se bazează pe detectarea celor mai ascunse aspirații și imbolduri umane, configurațiile unei simbolistici sociale, care se naște în cadrul interacțiunii sociale, mecanisme prin care ne reprezentăm pe noi înșine, prin care îi codificăm pe alții pentru a-i înțelege sau structuri prin care societatea se reprezintă pe sine. Dincolo de intențiile planificate, dincolo de scenariile și story-bord-uale psihologilor sau sociologilor manipulatori, nu trebuie să neglijăm faptul că ei partajează cu consumatorii același imaginar colectiv. După cum se poate remarca, imaginile simbolice din publicitate au, incontestabil, o importantă dimensiune subiectivă, dar au, în același timp, și o dimensiune obiectivă, sunt produse ale unui imaginar colectiv. Astfel că, pe lângă o serie de. figuri simbolice cu semnificații legate de mitologia arhetipală, vom putea descoperi, cum face și A. Sauvageot, și o serie de reconfigurări simbolice sau noi formalizări figurative.” Ne putem întreba dacă anumite corespondențe dintre configurații simbolice și imagini sau simbolici ale unor timpuri imemoriale sunt întâmplătoare sau conștiente, dacă prin aceste creații se traduce un sentiment de transcendență, fără ca aceasta să fie intenția autorilor, sau sunt construcții deliberat mitologice, bazate pe forța de atracție a miturilor. Sunt aceste creații mitologice un rezultat al studiului sistematic al inconștientului personal și colectiv, cu ajutorul sociologiei, psihologiei, studiului motivațiilor sau altor ramuri de știință? Este greu de răspuns! Probabil că răspunsul este undeva la mijloc. Există și construcții strategic realizate și testate pe baza unor teorii și cercetări experimentale, dar și ecouri ale unui imaginar colectiv pe care-1 partajăm cu toții: creatori, consumatori, analiști.

Capitolul IV

ROLUL SIMBOLURILOR ÎN PUBLICITATE

Așa cum am arătat pe parcurs, simbolul este omniprezent, îl întâlnim, în mod deosebit, pe teritoriul științelor care au în centrul atenției natura umană: obiceiurile omului, modul lui de a trăi, relațiile sale cu semenii, cu ceea ce îl înconjoară, cu visele și dorințele sale.

Deci, prezența simbolului în universul publicității, nu trebuie să fie o surpriză. Publicitatea, subiect pe marginea căruia a curs multă cerneală, de unii glorificat, de alții anatemizat, ne urmărește pas cu pas, ne trezește emoții, sentimente, dorințe, repulsii, ne provoacă la acte îndrăznețe, ne transformă în plăpânde marionete, consumatori fanatici ai „preparatelor” publicitare, înstrăinându-ne, din păcate, chiar de noi înșine sau ne croiește o altă societate, „o nouă civilizație care nu se mai străduiește să înăbușe dorința, ci să o exacerbeze și să o deculpabilizeze: bucuria clipei, templul eului, al trupului, și al confortului au devenit noul Ierusalim.” Cum se întâmplă acest paradox? Simplu: servind publicului exact ceea ce așteaptă, cufundându-l „într-o stare hipnotică, fals euforică și disciplinată, unde nu-i mai rămâne decât să urmele sirenele consumului.” Oare câți dintre noi își dau seama că nu mai cumpără un produs, un serviciu, ci un vis, un mit, un simbol? Visul, simbolul, mitul – acestea sunt produsele finite ale publicității.

Dacă în perioada de pionierat, publicitatea punea accentul pe calitatea produselor, pe transmiterea mesajelor cu caracter informativ, mai târziu, din cauza creșterii producției, din cauza creării unor produse extrem de asemănătoare, publicitatea a fost nevoită să-și schimbe strategia, să se axeze pe delimitarea produselor, să apeleze la sentimentele noastre.

S-a ajuns acum în era în care se vând imagini, simboluri. Acest aspect devine evident dacă privim cu atenție chiar și numai câteva imagini publicitare și încercăm să observăm mecanismele pe baza cărora a fost construit mesajul, să analizăm toate tipurile de semne (lingvistice, iconice, plastice) și simbolurile din care se naște mesajul.

Spre exemplu, simbolul cuplului se regăsește în majoritatea reclamelor: la produsele de lux, la țigările Winston, Lucky Strike, Monte Carlo, la vodca Sky, la cafeaua Jacobs, la mașina de spălat Zanussi, la aspiratorul LG cu sany punch, la șamponul Head & Shoulders, la pasta de dinți Close-up, la ceasul Ellese etc.; femeia, simbol al perfecțiunii fizice, al sexualității, o întâlnim în imaginile publicitare pentru vinul Jidvei, pentru ginul Seagram's, pentru whisky-ul Chivas Regal, pentru țigările Kent, LM, pentru autoturismul Alfa Romeo etc., bărbatul, simbol al fermității, forței, libertății, îl întâlnim în reclamele la țigări, alcool, la produse electronice, electrocasnice, dar și în unele imagini publicitare pentru detergent de rufe (Dero).

Se poate observa cu ușurință, că în publicitate există o inflație de simboluri care, într-o măsură mai mare sau mai mică, reprezintă o formă de comunicare într-o anumită geografie și istorie, care ajută în vânzarea produselor, serviciilor, la creșterea consumului și, în mod indirect, la etichetarea unei societății. Creșterea vânzărilor lasă impresia unei societăți caracterizate prin consum, care abundă în produse și servicii, în care oamenii au o mare putere de cumpărare. În această nouă ordine socială, simbolul publicitar pare a fi calea către Great Society.

De asemenea, simbolul publicitar, asemenea celorlalte simboluri, contribuie la crearea mesajului, ce este transmis societății, dar și la realizarea unei imagini atât pentru produse, cât și pentru servicii. Folosirea simbolului în realizarea mesajului publicitar este extrem de productivă, dacă avem în vedere faptul că la decriptarea mesajului este invitată să participe nu doar rațiunea, ci și imaginația. Astfel, ceea ce creatorul a „omis să transmită, receptorul va descoperi singur, iar dacă imaginația sa este suficient de bogată, acesta va naviga într-o lume în care consumul îi oferă totul, într-un univers în care nu există decât o cultură a fericirii subiective, a distracțiilor și a sexului.”

De asemenea, simbolul generează și apariția unor noi valori, ierarhii și produse de consum. Pe fondul unei omogenizări a consumului de produse de strictă necesitate, se articulează nevoi moderne: doar rujul X, doar crema Y, doar mașina Z, numai vacanță în insula de vis, locuință numai în zona rezidențială, numai … .

Consumul acestor produse și servicii de ,,numai” devine o modă, un mijloc de socializare, o legătură al diferitelor grupuri sociale, dar și un mod de stratificare socială. Astfel, apare o separare geografică (indivizii din centrul metropolei și indivizii de la periferie), o segregare vestimentară (marca Y obligatori și nu alta), o deosebire de statut profesional, o chiar o separare culturală.

Totodată, se remarcă dispariția sau rărirea unor bunuri ce erau gratuite altădată. De fapt, aceste bunuri, precum aerul curat, marea limpede, verdele naturii, răcoarea dimineților, nisipul fin și strălucitor se regăsesc de către consumator doar prin intermediul simbolurilor publicitare, al imaginilor care ne îndeamnă în vacanță în anumite locuri, ce păstrează anume pentru noi ceea ce este aproape de dispariție. Aceste noi produse transmise prin intermediul simbolurilor publicitare sunt noi bunuri și noi surse de venit.

Tot publicitatea este cea care generează și apariția unor noi simboluri: toate bunurile, produsele, serviciile cărora li se face multă reclamă devin chiar ele simboluri: apa Izvorul minunilor devine simbolul vieții, țigările, alcoolul și cafeaua simbolizează evadarea, libertatea, expresia posibilității de a decide fără a ține cont de nicio regulă, inclusiv de cele medicale, dulciurile devin simbolul bucuriei pentru copii și al plăcerii pentru adulți, pasta de dinți – simbolul unității familiale, cosmeticele – simbolul speranței, al reîntineririi, al tinereții fără bătrânețe, al perfecțiunii, mașina de lux, simbolul bărbatului macho, al unui status social, al bărbatului elitist, etc.

Un alt simbol creat de publicitate este lenjeria intimă. Rolul acestui simbol este de a etala luxul, opulența, de a crea o stare de relaxare receptorilor; (relaxarea este efectul sănătății: Mens sana in corpore sano), de a-i elibera de corsetul ținutelor oficiale și, implicit, de a le oferi sentimentul de libertate, de evadare din fața normelor sociale. Totodată, acest simbol face trimiteri, în subtext, la sexualitate: atrage atenția asupra a ceea ce pare să ascundă, provocându-l, invitându-l pe individ să dea frâu liber imaginației, reveriei. Mai mult, prin alegerea unor „suporturi”, care fac parte din categoria modelelor biologice, individului i se dă ocazia să viseze la o aventură cu acele modele. Astfel, magia publicitară oferă nu numai satisfacție, dar și o imensă doză de frustrare, căci totul nu rămâne decât la nivelul dorinței, visului: lenjeria de lux Palmers, Triumph rămâne doar în imagine sau, cel mult, în dulapul de haine, dar în orice caz, tară modelele care o îmbracă.

Zăpada, un alt simbol creat de publicitate și întâlnit mai ales în reclamele pentru promovarea serviciilor oferite de agențiile de turism în sezonul alb, în imaginile pentru promovarea detergenților de haine, dar și în reclamele pentru guma de mestecat Orbit Winterfresh, simbolizează bucuria, dinamismul, tinerețea, împlinirea, fericirea de a trăi, de a-ți petrece vacanța la munte, pe pârtia de ski, la patinoar, sau în fața șemineului, eventual, în brațele persoanei iubite sau în compania celor dragi. Totodată, în reclamele la guma de mestecat mai sus amintită, zăpada simbolizează răcoarea, prospețimea respirației, etichetă a omului modern, activ, angrenat social, dar și a îndrăgostitului care, după ce a mestecat guma, are forța de a îngheța cu respirația sa apa ce-l desparte de femeia iubită.

Zăpada este și termen de comparație pentru calitatea unor detergenți; în acest caz, ea simbolizează superlativul curățeniei, al foiței detergenților de a îndepărta orice urmă de mizerie, orice pată și, eventual, de a înnoi orice obiect vestimentar. Aceste obiecte-simbol contribuie la vânzarea unor tipare comportamentale, a unor normative, decrete de ordine interioară. Desigur că această vânzare se dezvoltă pe fondul muzical al publicității. Oricărui produs, serviciu, publicitatea îi atribuie mai mult sau mai puțin semnificații simbolice, modelul este fabricat, iar vânzarea impune norma: „Izotopia publicitară ca articulare specifică de conținuturi izomorfe expresiilor lor, deci ca univers explicabil printr-o semantică (substanță a conținutului) și o sintaxă (formă a conținutului) particulară, selecționează elementele referențiale dintr-o anumită limbă naturală și le conferă statut denotativ ținând de simbolic, operând închiderea lor în raport cu totalitatea elementelor înconjurătoare.”

Sexualitatea a devenit un alt simbol al zilelor noastre, al postmodernismului, simbol creat de publicitate, prin exploatarea căruia se urmărește transformarea unui act fiziologic firesc într-o cale de îndepărtare a frustrărilor de orice natură, într-o falsă eliberare, evadare, transformarea indivizilor și obiectelor în adjuvante sexuale.

„Trăsăturile comportamentului sexual actual decurg din faptul că acesta a intrat în capcana obiceiurilor de consum care influențează o mare parte din timpul liber de care dispunem în existența noastră (…)

Plăcerea fără regrete este sloganul publicitar al unei mărci de țigări care folosește, combinând, cu ingeniozitate, scrupulele indivizilor pentru sănătatea lor și nevoia de excitare nervoasă a acestora. Fără nici un dubiu, acest slogan reprezintă, de asemenea, idealul colectiv și practicarea raporturilor sexuale în societatea modernă occidentală.”

Aceeași situație se poate regăsi și în imaginea publicitară prin care se făcea reclamă postului de radio Europa FM. Utilizarea sexualității, a eroticului, în imaginile publicitare atrage pervertirea acestor noțiuni, minimalizarea sentimentului uman de dragoste la dragostea pentru produse, transformarea obiectelor, serviciilor în obiecte ale dorinței sexuale chiar în parteneri de dragoste. Și cu cât acest simbol este mai frecvent, cu atât mai mult pare că întreaga societate se reduce la un continuu act sexual orchestrat de imaginile publicitare. În majoritatea cazurilor în care indivizii sunt transformați în simboluri ale sexualității, femeia este cu precădere cea vizată.

Imaginea femeii ca obiect, ca mijloc sexual, provoacă multiple repercusiuni, nu doar la nivelul bărbaților, dar și la nivelul femeilor, care nu întrunesc calitățile unui astfel de simbol, dar chiar și la nivelul întregii societății. Dorința de a se înscrie în tiparele de frumusețe, promovate de publicitate, le transformă pe multe femei în umile sclave ale sălilor de gimnastică aerobică, de fitness, ale spitalelor de chirurgie estetică, în roabele mentalității că inteligența lor este condiționată de filosofia sânilor, de metafizica pielii, de ideologia danturii, de pragmatica buzelor, de etica pilozității, de religia firului de păr, de cosmologia coapselor, de infinitul picioarelor, de sculptura trupului, fără a se uita unghiile sau propria umbră. În timp, femeile devin fervente consumatoare ale nenumăratelor produse cosmetice, căci frumusețea nu există decât grație lor, după cum transmit imaginile publicitare, sau dacă frumusețea este „ascunsă” de natură iese la iveală numai prin intermediul produselor promovate.

În acest fel, femeile sunt aduse în umila situație de a gândi că, pentru a reuși ca subiect social, trebuie să fie dezirabile ca obiect sexual. Acest simbol, creat de publicitatea ultimilor decenii, este utilizat nu numai în imaginile prin intermediul cărora se promovează produse cosmetice, ci și în cele care fac reclamă la produse alimentare, obiecte de uz casnic, și să nu uităm produsele alcoolice și țigările.

Pentru a intra în grațiile unui asemenea model biologic, simbol al perfecțiunii fizice și al victoriei masculine, bărbații sunt nevoiți să concureze între ei (profesional, material, financiar, uneori și fizic sau pe un alt plan), să fie ei înșiși un model. Confruntarea lor pentru a deveni un astfel de model, pentru a atrage atenția acelor femei-simbol, nu numai că, în numeroase cazuri, îi inhibă pe bărbați, dar, din păcate, îi determină să-și perpetueze acele trăsături masculine care, pe cele mai multe femei, le sperie, le îndepărtează. În lupta lor, bărbații ajung să se bazeze pe agresivitate, duritate, pe transformarea dezideratului în obsesie, iar a femeii într-o pradă.

Această paradigmă, bărbatul luptător și femeia pradă, premiu, generează un dispreț pentru femei, pentru relația dintre bărbat și femeie, un comportament violent, chiar, în unele cazuri, deviant.

În cazul în care bărbatul nu face față concurenței, nu este destul de puternic pentru a-și captura modelul mult jinduit, devine ostil, iritat, introvertit și cu o mare înclinație spre agresivitate.

Răspândirea acestui simbol îi transformă pe bărbați în „vânători” ai așa-zisei perfecțiunii fizice feminine, ignorând celelalte calități pe care o femeie poate să le aibă, sau în niște nemulțumiți, nevrotici, infideli, căci acele „modele biologice” nu există decât în imaginile publicitare.

Este fără îndoială că nu doar produsele sunt transformate în simboluri, ci și modelele, personajele din imaginile publicitare. În cele mai multe cazuri, indivizii devin obiecte de consum, modele pentru oamenii de rând sau simboluri ale curajului, libertății, sexualității, deci, imagini cu care multe persoane încearcă să se identifice.

Un exemplu de transformare a bărbatului în simbol este cow-boy-ul care apare în reclamele publicitare la țigările Marlboro. În jurul anului 1950, cow-boy-ul, lângă al cărui bust apărea pachetul de țigări, simboliza masculinitatea, virilitatea, spiritul de aventură. Ulterior, imaginea publicitară îl prezenta pe cow-boy în acțiune, luptând pentru a stăpâni natura, devenind astfel simbolul forței de a domina mediul înconjurător. Imaginile publicitare din ultimele decenii, ne prezintă același actor, simbolizând libertatea, lipsa grijilor, ignorarea constrângerilor sociale: călare pe calul său, el străbate și stăpânește, Iară să întâmpine nici un obstacol, spațiul dintre pământ și cer. Una dintre reclamele Marlboro are următorul text: „Drept acoperiș, cerul. Drept pereți vânturile. Și unii bărbați numesc asta casă.”

Simbolurile create de publicitate sunt decodificate numai de cei care lecturează imaginile publicitare și-și lasă imaginația să zburde sau de cei care se identifică cu mesajul transmis. Un astfel de exemplu ni-l oferă F. Brune, comentând reclama săpunului Atlantic: „săpunului Atlantic i-a fost cu deliberare dală forma unui val împietrii (…) suntem purtați prin magie pe malul mării (…) pe plajă, în mijlocul valurilor tumultoase, camera «descoperă» (…) o femeie. Goală, complet goală (…), o frumusețe lăsându-și corpul ca de chihlimbar valurilor verzi (…) Corpul se lasă în voia îmbătătoarei violențe a apelor, coapsele și pieptul sunt oferite lui Ocean. Camera alternează planuri în care valurile se umilă, cu planuri în care femeia, ca paralizată, se lasă pradă emoțiilor: un dute-vino pe fond muzical încântător (…) Ocean învăluie și pătrunde Doamna, care se topește în el ca o algă, ca o nimfa (…) Atlantic vă promite simbolic deliciile aspre ale unei copulări sălbatice.” Este evident că imaginația cititorului va continua, va merge mai departe, iar ceea ce nu a fost transmis în mod evident, direct va fi descoperit. Astfel, frumoasa femeie, valurile mării … devin simbolurile împlinirii, fericirii, vacanței și chiar simbolurile unei aventuri.

Inedită este și apariția unor „contra-simboluri”, bineînțeles fabricate de publicitate. De exemplu, în una dintre imaginile publicitare promovate de BRD pentru un nou serviciu, depozitul cu dobândă progresivă, purcelușul, simbolul românesc al pușculiței, este înlocuit cu un „contra-simbol”: elefantul (trei elefanți, unul în spatele celuilalt, cu câte o fisură în spate, în care se adună monezi). Este drept că pentru asiatici, elefantul simbolizează puterea regală, belșugul, stabilitatea, că pentru budiști este simbolul cunoașterii, că în Africa simbolizează „belșugul și traiul îndelungat”, dar în imaginea publicitară mai sus amintită prezența elefanților poate fi considerată un contra-simbol.

Simbolul, alături de actanții arhetipali ai mitologiei modeme, de ființele mitice, de vedetele din lumea show-lui demonstrează propensiunea imaginii publicitare către spectacol.

Prin intermediul tuturor simbolurilor, inclusiv intermediul celor din publicitate, individul are posibilitatea să conștientizeze toate dimensiunile spațiului și timpului, să se proiecteze în lumea de dincolo, să experimenteze noi orizonturi, inedite dimensiuni. Totodată, „Simbolul relevă aspecte ale realității – cele mai profunde – care resping orice alt mijloc de cunoaștere. Imaginile, simbolurile, miturile nu sunt creații arbitrare ale psihicului; ele răspund unei necesități și îndeplinesc o funcție: dezvăluirea celor mai secrete modalități ale ființei.” Deși această funcție se exercită global, îmbrăcând diverse forme de manifestare, trebuie să nu ne limităm numai la ea. Fiecare aspect al acestei funcții universale poate fi tratat separat ca funcție exploratorie, funcție de substitut, funcție de mediere, funcție de forță unificatoare, funcție pedagogică și terapeutică, funcție de socializare, funcție de rezonanță, funcție transcendentă și funcție de transformator al energiei psihice.

A explora prin intermediul simbolului înseamnă a căuta dincolo de rațiune, de timp, de loc, de înțelegerea noastră, dincolo de semnificațiile evidente și convenționale; înseamnă a accepta faptul că actuala epistemologie este destul de limitată, că încă suntem robii celor cinci simțuri (văz, auz, gust, miros, pipăit) și ai celor trei axe (spațiu, timp, gravitație), sau înseamnă, după cum afirma M. Eliade, a călători prin toate straturile realului. Pentru C.G. Jung această explorare trebuie să aibă ca finalitate definirea și înțelegerea lucrurilor, a conceptelor situate dincolo de înțelegerea noastră, „pe care nu le putem nici defini, nici înțelege pe de-a întregul.”

Substituția îi permite simbolului să se camufleze într-un răspuns la o întrebare, într-o soluție la o problemă sau într-o împlinire a unui vis rămas în suspensie în inconștient. „Simbolul este deci o expresie substitutivă, destinată să permită intrarea în conștient, sub o formă camuflată, a unor anumite încărcături semantice sau afective, care datorită cenzurii nu puteau pătrunde. Simbolul exprimă lumea percepută, simțită și trăită de subiect, dar nu în funcție de rațiunea sa critică și la nivelul conștiinței, ci în concordanță cu întregul său psihism afectiv și reprezentativ, și mai ales la nivelul inconștientului.”

Făcând posibilă incursiunea între material-imaterial, interior-exterior, inferior-superior, cunoscut-necunoscut, pământ-cer, manifest-latent, conștient-inconștient, real-vis, eu-supraeu, natură-cultură, simbolul își îndeplinește funcția de mediere. Această mediere a tendințelor și a forțelor antinomice îi conferă individului o activitate mentală, eliberatoare și îl conduce către unificarea tuturor experiențelor psihice, religioase, sociale, „a celor trei planuri (inferior, terestru, celest) și centrul celor șase dimensiuni ale spațiului; indicând marile axe de reunire (lună, apă, foc, monstru înaripat etc.).”

Rețeaua de legături, plasa de păianjen în care este cuprins și omul îi conferă acestuia un sentiment de siguranță, îi creează ocazia să se îndepărteze de izolare, confuzie, alienare, să nu se simtă pierdut în timp și univers. Privind din această perspectivă este clar că simbolul are și un rol pedagogic și terapeutic. Deși uneori, după o lecturare superficială, avem impresia că simbolul îl îndrumă pe individ spre o lume iluzorie, ireală, totuși, prin intermediul lui se exprimă o realitate plămădită din dorința de cunoaștere, de integrare, de eliberare, de bogăție spirituală.

„Visurile, reveriile întruchipările nostalgiilor sale, ale dorințelor, ale elanurilor sale etc. sunt tot atâtea foițe care propulsează ființa umană istoricește condiționată într-o lume spirituală, infinit mai bogată decât aceea, mărginită, a momentului ei istoric.”

Atât copilul, cât și adultul învață să trăiască, să creeze, să se ferească de dramele lumii moderne, care, după părerea unor psihologi și psihanaliști (inclusiv a lui C.G. Jung) se nasc din dezechilibrul psihicului individual sau colectiv, generat de secătuirea imaginației. Nu este greu de sesizat că această funcție pedagogică a simbolului implică și funcția de socializare: integrarea individului într-o realitate, într-un grup. De fapt, este mai mult decât o socializare, fiindcă vizează și integrarea într-o epocă, în universalitate, dar și desființarea tuturor frontierelor, inclusiv a celor aflate în calea cunoașterii.

BIBLIOGRAFIE

ALLEAU, R., La science des symboles, Paris, Payot, 1977.

BIEDERMANN, H., Dicționar de simboluri, București Saeculum, 2002.

CASSIRER, E., Eseu despre om, București, Humanitas, 1991.

CHATELAT, B., Publicité et societé, Paris, Payot, 1987.

CHEVALIER, J., GHEERBRANDT, A., Dictionar de simboluri, 4 vol. Ed. Artemis, 1994.

CORNU, G., Sémiologie de l’image dans la publicité, Paris, Les Editions de l Organisation, 1990.

CORRAZE, Jacques, Les communications non-verbales, Paris, P.U.F., 1980.

DÂNCU, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Cluj, Dacia, 1999.

DINU, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, București, Editura Științifică, 1997.

DURAND, G., Structurile antropologice ale imaginarului, București, Univers, 1977.

DURAND, G., Aventurile imaginii. Imaginația simbolică. Imaginarul, București, Nemira, 1999.

ELIADE, M., Imagini și simboluri, București, Humanitas, 1994.

ELIADE, M., Tratat de istoria religiilor, București, Humanitas, 1995.

EVSEEV, I., Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Amarcord, 2001.

JUNG, C.G., În lumea arhetipurilor, București, Ed. Jurnalul literar, 1994.

MALEMBERG, B., Signes et symboles, Paris, Seuil, 1977.

ORTIGUES, E., Le discours et le symbole, Paris, Aubier, 1962.

ROSOALTO, G., La Symbolique, PUF, Paris, 1957.

SMITH, P., La fonction symbolique. Essais d anthropologie, Paris, Gallimard, 1979.

SPERBER, D. & JONES, E., The Theory of Symbolism, London, 1947.

STURDZA-SĂUCEȘTI, Marcel, Heraldica, București, Ed. Științifică, 1974.

SFEZ, L., La politique symbolique, ed. a II-a, PUF, Paris, 1993.

SFEZ, L., Simbolistica politica, Iasi, Institutul European, 2000.

TODOROV. T., Teorii ale simbolului, București, Univers, 1983.

TODOROV. T., Symbolisme et interprétation, Paris, Éditions du Seuil, 1978.

=== Lucrare finala ===

ROLUL SIMBOLULUI ÎN COMUNICAREA PUBLICĂ

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………….

Capitolul I. Aspecte generale cu privire la conceptul de comunicare simbolică……..

Noțiunea de comunicare. Delimitări conceptuale………………………………

Forme ale comunicării…………………………………………………………

Perspective ale conceptului de comunicare simbolică………………………….

Capitolul II. Simbolul în comunicarea publică…………………………………………..

2.1. Simbol – Semn. Definiții și distincții……………………………………………

2.2. Sensuri ale noțiunii de simbol……………………………………………………

2.3. Construirea semnificației simbolice……………………………………………..

2.4. Clasificarea simbolurilor…………………………………………………………..

Capitolul III. Dimensiunea socio-culturală a simbolului………………………………..

3.1. Aria de manifestare a simbolurilor……………………………………………..

3.2. Sens și consens………………………………………………………………….

3.3. Procesul de simbolizare………………………………………………………….

3.4. Acțiunea simbolică……………………………………………………………….

3.5. Interpretarea simbolurilor……………………………………………………………….

Capitolul IV. Rolul simbolurilor în comunicare publică……………………………………

3.1. Indicarea………………………………………………………………………….

3.2. Unificarea………………………………………………………………………

3.3. Porunca…………………………………………………………………………

Concluzii…………………………………………………………………………………………….

Bibliografie………………………………………………………………………………………….

INTRODUCERE

Într-o ordine socială nouă, există o infinitate de simboluri, în care un gest, un cuvânt, o imagine sau o acțiune poate semnifica, poate simboliza ceva. Dar între capacitatea potențialelor simboluri de reprezenta ceva, între simbol și actul simbolizării, intervin individul, societatea și cultura ca foruri selective. Astfel, dintre un număr nelimitat de relații simbolice, doar unele sunt acceptate cultural și social.

Orice simbol atestat astfel socio-cultural, stabilește o legătură între indivizi, o legătură a indivizilor cu spațiul și timpul în care trăiesc, ce obligă obligă la lectură, interpretare, decodare.

În această teză, voi încerca să prezint semnificația, rolul pe care-l au simbolurile în comunicarea dintre semeni, în comunicarea publică, prezentând o parte din multitudinea de sensuri, unele chiar antinomice ale aceluiași simbol, cum sunt simbolurile utilizate și ce trezesc în sufletul nostru.

Putem întâlni simbolul în toate domeniile în este vorba despre om, domenii precum literatura, semiotica, lingvistica, arta, muzica, filosofia, matematica, chimia, psihanaliza, antropologia, sociologia, psihologia socială, politica, publicitatea fiind pline de simboluri.

Altfel spus, în obiectul lor de cercetare, toate științele ce studiază individul, sub diferitele lui aspecte, se intersectează, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu simbolurile.

Cu alte cuvinte, tocmai această frecventă prezență a simbolului creează dificultate în abordarea înțelegerii acestuia: să-i înțelegem crearea, înțelesurile semantice, condițiile care determină producerea sensurilor, felul în care influențează viața oamenilor, a societății, modul în care prin intermediul simbolului se realizează legătura omului cu universul teluric și cosmic dar și legătura ce se creează între cele două planuri.

Un univers întreg de simboluri, sute de întrebări, poate nu tot atâtea răspunsuri și definiții, mii de pagini scrise pe marginea acestui subiect, nenumărate discuții și polemici.

Capitolul I

ASPECTE GENERALE

CU PRIVIRE LA CONCEPTUL DE COMUNICARE SIMBOLICĂ

1.1. Noțiunea de comunicare. Delimitări conceptuale

Existând de aproape jumătate de secol, teoria comunicării este o știință destul de recentă, iar claritatea aparentă a denumirii acestei discipline pateu fi mai degrabă o cursă, deoarece conceptul de comunicare sugerează o întreagă încărcătură de ambiguități și semnificații acumulate de-a lungul vremii.

Cu o surprinzătoare creștere de popularitate, atât în limbajul frecvent cât și în terminologia unor diferite domenii sociale, conceptul de comunicare pune în dificultate prin mulțimea ipostazelor sale și ajunge să se constituie într-o permanentă sursă de polemici.

Comunicarea îl definește pe om. Se cunoaște de pe vremea lui Aristotel, că natura nu creează nimic fără un numit scop, în consecință, omului i-a fost dăruit graiul articulat ca să poată comunica cu semenii săi. Comunicarea este astfel omniprezentă, constituind substanța oricărei manifestări umane, de la metafizică la un surâs, de la oglindirea în privirile unei persoane dragi, la simplul salut dintre doi oameni, de la complicatul mecanism al protocolului de ceremonii între doi lideri de stat, până la respectul minim reciproc.

Nu se poate trăi în societate fără a comunica. Nevoia de a comunica, de a afla de la cei de lângă noi idei, informații, sentimente este o trăsătură specifică doar omului, devenind o necesitate de o importanță vitală. Pascal l-a definit pe om drept „trestie cugetătoare”, iar Bergson l-a numit ca fiind „homo faber”, omul care fabrică unelte și creează tehnici mai mult decât un constructor de mașini, iar pentru antropologul Claude Lévi-Strauss, omul este înainte de orice, o ființă vorbitoare.

Comunicare nu poate lipsi din definiția omului, după cum nu lipsește nici textura intimă a ființei sale. Substanța din care se alcătuiește interioritatea noastră constă, dincolo de o sumă de predispoziții native incontrolabile, în sumedenia de mesaje percepute și schimbate de-a lungul vieții, care ne-au modelat mintea și sensibilitatea.

Comunicare se dovedește a fi liantul și numitorul comun al diverselor perspective posibile în transmiterea informațiilor.

Toate definițiile date comunicării au elemente comune, toate indiferent de orientare, consideră comunicarea ca fiind procesul de transmitere de informații.

Încercarea de a defini comunicarea întâmpină dificultăți deoarece sunt multe posibilități, dar este dificilă o abordare complexă din cauza numeroaselor aspecte pe care le are.

Verbul a comunica este definit în dicționar ca fiind înștiințare, știre, veste, prezentare a unei lucrări științifice, interacțiunea psiho-sociologică a persoanelor printr-un cod. Cuvântul comunicare nu include doar limbajul, ci toate comportamentele umane în totalitate.

Termenul de comunicare prezintă o aglomerare de definiții. Toate definițiile includ atât limbajul cât și comportamentul uman, definițiile comunicării căpătând astfel accentul unor definiții lingvistice, matematice, filozofice, psihologice etc. Unele studii arată simplitatea și claritatea comunicării, alte studii sunt destinate comunicării ca analiză. Putem împărți definițiile comunicării în definiții de natură instrumentală și definiții de natură analitic-investigativă. Definițiile de natură instrumentală descriu comunicarea așa cum se produce, pe când definițiile de natură analitic-instrumentală sunt o observație asupra comunicării dincolo de activitatea de transmitere-receptare a mesajului.

Comunicarea înseamnă mai mult decât cuvintele pe care le spunem, ea este rezultatul unor experiențe, impactul unor discursuri asupra ascultătorului. Comunicarea poate fi definită și ca procesul de împărtășire a unor informații prin utilizarea unor semne, semnale, simboluri, pentru a primi și transmite mesaje. Comunicăm idei, emoții, sentimente. Comunicarea este inevitabilă, comunicăm oriunde, oricând. Sistemul nostru de comunicare se reflectă atât în relațiile cu nevoile pe care le avem, cât și cu felul nostru de a fi. În același timp, putem considera comunicarea ca fiind o problemă a intenționalității pe care unele definiții o includ ca o caracteristică a actelor de comunicare. De asemenea, comunicarea poate fi considerată ca efect sau cauză a diferitelor relații sociale, proces linear, circular sau interactiv, sau sursă de ordine, unitate și coeziune. Comunicarea poate fi privită ca opțiune între o reacție activă sau reactivă, adică putem influența sau ne putem lăsa influențați.

Pentru a nu ne pierde în acest univers al definițiilor legate de comunicare, reține atenția una singură: ,,Comunicare este un proces prin care, atât în lumea animală, cât și în societățile umane, se transmit de la un receptor la un emițător informații, prin intermediul unor semnale sau sisteme de semnale. Acest proces implică o interacțiune și are anumite efecte, producând o schimbare”.

1.2. Formele comunicării

Încă din vechime comunicarea este considerată un element important al existenței. Cuvântul ,,comunicare” provine din limba latină comunicare ceea ce înseamnă ,,a pune de acord”, ,,a fi în legătură cu, a fi în relație cu”, ,,a transmite, a împărtăși ceva celorlalți”. Cele mai vechi teorii ale comunicării apar în lucrarea lui Corax din Siracuza Arta retoricii, secolul VI î.Hr. În jurul anului 100 î.Hr. romanii vor dezvolta primul model de comunicare. Dezvoltarea drumurilor a dus la crearea poștei ca principal mijloc de comunicare începând cu secolul al XIV-lea. Comunicarea din punct de vedere psihologic se asociază cu socializarea copilului, cu procesele lingvistice ca fenomene verbale. Cerințele generale ale comunicării sunt o varietate de elemente referitoare la identitățile și particularitățile celor care urmează să comunice: obiectivul final, momentul potrivit comunicării, interesele și preocupările celor cu care se comunică pentru integrarea lor în „actul comunicării”, plăcerea cu care se comunică, înțelegerea persoanelor cu care se comunică, sentimentele persoanelor cu care se comunică, partea afectivă și conștientă a persoanelor cu care se comunică.

Ca fenomen complex ce comportă aspecte la fel de numeroase (biologice, tehnologice etc.), comunicarea se pretează unor clasificări după diferite criterii

Principalele clasificări ale formelor comunicării au în vedere mai multe criterii. Astfel:

După criteriul mijloacelor fizice, comunicarea este: acustică, tactilă, chimică, vizuală.

După criteriul modurilor de realizare comunicarea este: directă (când emițătorul și receptorul se află față în față), indirectă (când se utilizează mijloace materiale ce fac posibilă transmiterea mesajului în timp și spațiu), multiplă (când se folosesc posibilități tehnice prin care același mesaj este adresat unui număr mare de receptori) și colectivă (când este realizată prin mijlocirea diferitelor tehnologii ce folosesc semnale sonore, vizuale, simboluri, scrieri. Aceasta se caracterizează prin faptul că emițătorul și receptorul sunt grupuri, că mesajul este mediat de un organ de informare și că el se poate multiplica).

După criteriul relațiilor emițător-receptor comunicarea este: privată sau publică. La rândul ei, comunicarea publică poate fi: educațională, administrativă/ instituțională, politică, artistică, religioasă și științifică.

După criteriul tipului de limbaj folosit, comunicarea poate fi: verbală (cuvinte), non-verbală (așa-numitul limbaj al trupului: postură, mimică, gestică, privire etc.) sau paraverbală (tonul vocii, viteza vorbirii, ritmul și inflexiunile rostirii, intensitatea, volumul vocii, pauzele, sublinierile și alte sunete, ca: onomatopee, geamăt, mormăit, oftat, râs etc.)

După criteriul numărului de indivizi ce participă la actul de comunicare, avem comunicare intrapersonală (comunicarea cu sine, meditația sau solilocviul), interpersonală („de la om la om”, „între patru ochi”), de grup (într-un anturaj intim, în cadrul echipei, al familiei, al unei adunări) și de masă (prin instituții specializate, cu adresabilitate generală).

După criteriul intenționalității, comunicarea poate fi intenționată sau neintenționată.

După criteriul obiectivelor comunicării, avem comunicare incidentală (fără scop bine stabilit), instrumentală (când e urmărit un scop precis) și consumatorie (consecință a stărilor emoționale).

După criteriul poziției ierarhice în organizație, avem comunicare ascendentă (cu superiorii), descendentă (cu subalternii) și orizontală (emițătorul si receptorul au poziții egale).

Făcând o simplă analiză a acestei sinteze a clasificărilor curente, se poate constata ușor că, în funcție de criteriul de clasificare utilizat, este posibil ca aceeași formă a comunicării să apară în două liste diferite. Spre exemplu, comunicarea directă, care se întâmplă „fața în față”, apare și pe lista criteriului mod de realizare și pe cea creată în funcție de criteriul număr de indivizi, chiar dacă numele este diferit, fiind denumită acum comunicare interpersonală. De asemenea, se mai poate observa că și criteriile folosite ca motiv pentru diversele clasificări se pot suprapune, cel puțin parțial. Criteriul intenționalității și cel al obiectivelor se suprapun în mare măsură, întrucât comunicarea intenționată și cea instrumentală reprezintă același lucru, întrucât în ambele cazuri este implicată ideea de urmărire a unui scop în procesul de comunicare, iar comunicarea neintenționată și cea incidentală sunt iarăși identice, de vreme ce în ambele cazuri comunicarea se desfășoară în lipsa unui scop.

1.3. Perspective ale conceptului de comunicare simbolică

Fiind o formă de comunicare căreia i se arată în ultima vreme o atenție din ce în ce mai mare, mai ales datorită prezenței masive a simbolurilor atât în comunicarea publicitară, cât și în cea politică, este firesc să ne întrebăm cu privire la locul, specificul și statutul comunicării simbolice în rândul celorlalte forme ale comunicării. Dintre criteriile propuse pentru clasificările multiple ale formelor comunicării, singurul care permite încadrarea comunicării simbolice ca formă specifică a comunicării este criteriul tipurilor de limbaj folosit în procesul de comunicare.

Astfel, alături de comunicarea verbală, cea paraverbală și cea nonverbală, poate fi admisă, ca formă de comunicare de sine stătătoare, comunicarea simbolică. Aceasta nu este o comunicare verbală, dar nu este nici o comunicare pur nonverbală, întrucât ea se definește ca un limbaj de imagini care sunt semnificative în sine dar care pot fi traduse și în cuvinte, deci un limbaj nonverbal ce poate fi redus la limbajul verbal.

Cu toate că trăim într-o societate din ce în ce mai desacralizată, mai „dezvrăjită”, putem constata, cotidian, puterea de fascinație pe care simbolurile continuă să o aibă asupra noastră. Campaniile publicitare, cele electorale, războaiele, marile competiții sportive etc., totul se desfășoară în numele unor simboluri sau punându-le în joc.

Formele vizuale și cele orale de comunicare tind, pe zi ce trece, să înlocuiască formele de comunicare scrisă; imaginea tinde să aibă preponderență în fața cuvântului, iar simbolul în fața discursului. În acest context, comunicarea simbolică nu poate decât să ne suscite interesul. De altfel, de vreme ce, totul – științele, artele, limba, miturile etc. – constituie sisteme de simboluri, aproape că s-ar putea spune că expresia comunicare simbolică este o expresie tautologică, căci orice act de comunicare presupune vehicularea unor simboluri. Tocmai de aceea, este necesară identificarea unei definiții mai restrictive a termenului de simbol și, respectiv, a expresiei comunicare simbolică.

Există voci care afirmă că, la toate nivelurile sale, comunicarea este, în ultimă instanță, un proces simbolic, căci în fiecare caz se recurge, pentru a comunica, la simboluri, adică la semne în sensul cel mai larg al acestui termen. Orice poate deveni semn atâta vreme cât i se atașează o semnificație și poate fi înțeles în consecință. Fie că este vorba de semne lingvistice (vorbite sau scrise), fie că se vorbește despre gesturi, imagini, moduri de comportament etc.

Capitolul II

SIMBOLUL ÎN COMUNICAREA PUBLICĂ

2.1. Simbol – Semn. Definiții și distincții

„O societate fără simboluri nu poate fi decât o societate moartă; o societate fără simboluri înseamnă o societate fără viață; o societate care și-a pierdut simbolurile este în agonie și își va găsi locul doar în istorie.”

Evoluția științelor umaniste și interesul pentru studierea simbolului, au generat apariția diferitelor explicații și definiții ale acestuia. Potrivit Dicționarului de Psihologie Socială, simbolul este „obiect, imagine sau marcă grafică ce desemnează sau surprinde altceva decât ceea ce reprezintă el. Legătura dintre simbol și conotația lui se stabilește în baza unor convenții, ce au un caracter circumstanțial, fiind valabilă ori pentru grupuri restrânse de indivizi, ori pentru perioade mai scurte de timp”.

Această definiție evidențiază astfel, caracterul convențional al simbolului, precum și raportul dintre elementul-simbol și ceea ce semnifică.

Din punct de vedere sociologic, termenul de simbol este explicat astfel: „În sensul său cel mai general, simbolul reprezintă un act sau un obiect care semnifică altceva decât el însuși. Mai exact, simbolul reprezintă, cea mai mică unitate de sens în semantica mitului, ritualului și visului ”.

În domeniul psihanalizei, prin simbol se înțelege „element al schimburilor și reprezentărilor umane, care, în mod aparent, are o funcție de reprezentare, dar care, pe un plan mai fundamental, este elementul constitutiv al realității umane însăși”.

Nu doar dicționarele definesc simbolul. Renumitul lingvist Ferdinand de Saussure, fondatorul lingvisticii moderne, simbolul se află la un nivel inferior semnului lingvistic, fiind rezultatul unei legături iconice dintre idee, concept și imaginea sa.

În comparație cu semnul, ce se caracterizează printr-o relație absolut arbitrară, simbolul păstrează o nuanță naturală între semnificant și semnificat.

Saussure prezintă ca exemplu balanța, cunoscut simbol al justiției, tocmai pentru a evidenția această trăsătură a simbolului: „simbolul are caracteristica să nu fie total arbitrar; el nu e vid; între semnificant și semnificat există un rudiment de legătură naturală. Niciodată simbolul justiției reprezentat de balanță, n-ar putea fi înlocuit cu altceva”.

Chiar dacă Saussure abordează semnul și simbolul din perspectiva lingvisticii, prin exemplul dat, această trăsătură caracterizează și toate celelalte simboluri, nu se referă doar la cele din domeniul lingvistic.

Un alt autor, Charles S. Peirce, definește simbolul, în lucrările sale cu privire la semnificația acestuia, fără să se rezume numai la perspectiva lingvistică. Pentru acesta „un simbol este un representamen al cărui caracter reprezentativ constă tocmai în aceea că este o regulă care își va determina interpretantul. Toate cuvintele, frazele, cărțile și alte semne convenționale sunt simboluri”.

Pornind de la etimologia cuvântului și pentru a defini mai exact termenul de simbol, autorul a afirmat în mod direct: „semnificația pe care i-o atașez, aceea de semn convențional, sau de semn ce depinde de o obișnuință (dobândită sau înnăscută) nu este atât o semnificație nouă, cât o întoarcere la semnificația originară”.

Tot acest autor, își exprimă dezamăgirea că a căutat în zadar, una din semnificațiile simbolului în literatură. Peirce oferă câteva exemple de simboluri din lumea greacă. Din punct de vedre etimologic, cuvântul simbol reprezintă un lucru aruncat împreună cu altul. ,,Aruncarea împreună” trebuie înțeleasă cu sensul de a conjectura – adică a judeca după aparențe, după ipoteze, presupuneri. Grecii vechi, foloseau destul de frecvent acest sens al simbolului de ,,a arunca împreună” pentru a reprezenta încheierea unui contract sau convenții, Tot în limba greacă, focul de pază reprezintă un simbol, un semn asupra căruia s-a căzut de comun acord; un steag sau drapel, poate reprezenta de asemenea un simbol.

Charles S. Peirce realizează și o prezentare a diferențelor dintre simboluri, iconi și indici, dihotomie, care va fi criticată mult mai târziu de Umberto Eco.

,,Aceste categorii de icon și indice sunt categorii noțiuni-umbrelă, care funcționează tocmai pentru că sunt vagi” apreciază Umberto Eco.

Mircea Eliade, cunoscut istoric al religiilor, studiază simbolul și-l defininește drept „modalitate autonomă de cunoaștere”, considerându-l, împreună cu mitul și imaginea, „substanța vieții spirituale”. De la simbolurile primitive până la simbolurile din epoca modernă, Eliade s-a evidențiat printr-o permanentă cercetare, aplecându-se asupra semnificației simbolului, căruia îi atribuie o infinitate de metafore sugestive, nenumărate asociații de sens. Învingând trecerea timpului, simbolul păstrează semnificația, sensul originar, cu toate că s-a metamorfozat de-a lungul timpului, adaugându-i-se tot mai multe planuri referențiale.

Cu ajutorul simbolurilor se poate reconstitui modul gândirii arhetipale, iar cercetarea și cunoașterea acestora conduc la descoperirea adevăratei naturi a omului. Se poate înțelege că simbolul presupune prezența unei complicități între cei care-1 dețin, de aceea decriptarea, descifrarea lui, presupune utilizare acelorași, formule, atitudini și valori.

Psihanaliza lui Sigmund Freud folosește noțiunea de simbol referindu-se la un obiect, act refulat ori care ține locul unui tabu. În limbajul psihanalitic, aproape toate simbolurile sunt transpuse în imagini în care predomină sexualitatea, simbolurile construindu-se în jurul unui singur ax: libidoul. Concepția lui Freud este combătută de G. Durand, și de R. Dalbiez, care consideră că una din caracterisiticile simbolului este aceea de a avea de o arie de interpretare nelimitată, simbolul putând fi reinterpretat și redescoperit permanent.

Psihologul Carl Gustav Jung, consideră simbolul „cea mai bună denumire sau formulă pentru o stare de fapt relativ străină, dar cunoscută ca existentă sau necesară și care nu poate fi desemnată inițial într-un mod mai limpede ori mai caracteristic”. Se poate înțelege din această definiție că simbolul va exista atâta timp cât realitatea nu va avea o reprezentare mai bună și tot atâta timp cât va mai fi nevoie de o imagine mai complexă a realității.

Această concepția este preluată și de P. Ricoeur care afirmă că „simbolul nu cuprinde nicio învățătură disimulată, pe care ar fi suficient să o demascăm și care ar face caduc veșmântul imaginii”.

S-a considerat că simbolul nu este o carte înțeleasă de oricine, iar înțelegerea sa „este efortul de gândire care constă în a decripta înțelesul ascuns în înțelesul aparent, în a dezvolta nivelurile de semnificație în semnificația literală”.

Simbolul poate fi și mijlocul de exprimare al arhetipurilor, așa cum apreciază C. G. Jung, care nu sunt altceva decât structuri psihice, înnăscute sau dobândite, care au rol important în dezvoltarea personalității și care determină apariția unor imagini. C.G. Jung considerând că există un fond simbolic la nivel individual, dar și unul comun, la nivel universal aflat în contextul activității inconștiente, susține astfel existența unui simbol arhetipal care are menirea de a uni universalul cu individual.

Autorul, bazându-se pe niște sudii clinice, se oprește asupra simbolismului mitic și încearcă să explice că este complicat să separi elementele din inconștientul personal de elementele care se află în fondul comun. Acesta concluzionează că ,,arhetipurile nu sunt altceva decât complexe trăite, care se manifestă în viață, acționând în trăirile noastre cele mai intime”.

Gilbert Durand, specialist în structurile antropologice la nivelul imaginarului, consideră că simbolul este o „reprezentare care face să apară un mister ascuns” și datorită celor două elemente ale simbolului, semnificantul și semnificatul, acesta are o latură cu „maximum de concretețe”, care este caracteristică semnificantului, dar și o latură abstractă, „acea parte invizibilă” care creează o lume de reprezentări indirecte, de semne metaforice.

Jean Burgos, mergând pe urmele profesorului său Gilbert Durand, să reformuleze raporturile dintre simbol și creație, dintre imagine și imaginar, dintre imaginar și creație.

Analizând unele opere ale lui Charles Baudelaire, Carl Gustav Jung, Henry Corbin, Gaston Bachelard și Mircea Eliade, el încearcă să definească raportul dintre imagine și imaginație, dintre mit și simbol, ca domenii apropiate ale imaginarului, în poezie, pictură și, chiar și în teatru. J. Burgos, consideră simbolul nu doar un procedeu de expresie, ci chiar poezia însăși. Simbolul pentru el, are capacitatea de a invoca un lucru absent, dificil de perceput, dificil de decodat, prezentând particularitatea de a sugera, îndruma și nu de a expune.

Unul dintre cei mai cunoscuți sociologi francezi Emile Durkheim, studiază și definește simbolul din mai multe ipoteze. În primul rând, simbolul are semnificația de „figură retorică, ce reprezintă și exprimă (…) asemeni unor imagini literare”. În al doilea rând, simbolul poate fi înțeles cu sensul de simptom, dar și de condensare, de cristalizare, atunci când analizează intuițiile și presentimentele gândirii care nu pot fi redate în cuvinte.

Durkheim are meritul de a recunoaște că socialul este alcătuit din reprezentări colective, bazate pe numeroase simboluri, dintre care cel mai important rol îl are ideea de divinitate, de Dumnezeu, deși nu a reușit să argumenteze gândirea naturii simbolice a actelor sociale.

Asemănat cu o partitură muzicală, care, la fiecare nouă interpretare, dăruiește altceva, simbolul, nu poate fi explicat, înțeles, cunoscut, dezvăluit pe deplin.

Profunzimea simbolului este accesibilă doar celor aplecați spre metafizică, ce au capacitatea de a depăși nivelul semnului și pe aceea de a accede în universul fertil al simbolizării.

Interpretările cu care se identifică simbolul nu depășesc nivelul semnificației, oprindu-se la nivelul semnelor, ai căror semnificați și semnificanți sunt uniți printr-o relație aleatorie.

Simbolul este mult mai mult decât un semn, impunând permanente interpretări, ducând cu el afectivitatea și dinamismul structurilor mentale și conținând, în același timp, „omogenitatea semnificantului și a semnificatului în sensul unui dinamism organizator”.

În concepția lui G. Durand, simbolul reprezintă structura de la baza imaginației.

Imaginația, condamnată cu ceva timp în urmă de faptul că-l conduce pe om spre nebunie, a fost reabilitată, recunoscându-i-se forța de a-i conferi omului inspirația, capacitatea care scoate la iveală secretele inconștientului, care uneori modelează comportamentul.

Se observă că este foarte dificil a găsi o definiție exhaustivă a simbolului, datorită naturii sale complexe, care anulează limitele stabilite și tinde să cuprindă infinitul, deopotrivă, încercând să condenseze punctele extreme ale acelorași convingeri

Asemenea cristalului care printr-o mulțime de fațete, ce apar în fața individului potrivit gustului, aspirațiilor sale, simbolul își dezvăluie personalitatea în fața omenirii, căci omenirea este cea care l-a născut, l-a transmis și l-a imprimat cu trăsăturile ei, cu bucuriile și suferințele ei adunate de-a lungul vremii.

Simbolul este axul central al individului și al societății, ce acționează asupra structurilor mentale la nivel individual și colectiv, căruia, în mod convențional, i s-au atribuit anumite valori, caracteristici. Se poate spune că simbolul este semnul cu o mai mare dinamică și încărcătură psiho-afectivă decât o poate avea orice alt semn.

Dacă semnul se limitează doar la o interpretare convențională, fiind un drum bătătorit, continuu, simbolul conține interpretare convențională a semnului, căreia i se atașează o interpretare subiectivă, ce creează capacitatea de a anima miturile, arhetipurile; spere deosebire de semn, este un drum anevoios plin de urcușuri și coborâri, poate chiar discontinuu. Simbolul nu anulează realitatea, nu anulează semnul, ci îi adaugă încă o dimensiune, realizând o legătură între uman și spiritual, între fapte, obiecte și semne, fiind un liant.

2.2. Sensuri ale noțiunii de simbol

Supus unei analize sumare, termenul de simbol ni se înfățișează ca un termen ca o polisemie tulburătoare, cu sensuri care merg de la un concret imediat palpabil, la o abstracțiune extremă. Astfel, fără a avea deja pretenția unei definiții, putem spune că, în termeni simpli, simbolul este o reprezentare a unui lucru, a unui concept sau a unei calități.

De asemenea, simbol mai înseamnă orice semn convențional folosit în știință și tehnică, un semn care reprezintă operații, sume, cantități, fenomene, formule, căci folosirea și manipularea simbolurilor permite comunicarea și exploatarea relațiilor existente între lucruri, concepte și însușiri.

Material vorbind, simbolul poate fi un obiect, o imagine, un cuvânt scris, un sunet sau o anumită marcă particulară a unui obiect care semnifică altceva prin asociere, analogie, asemănare sau convenție (așa cum, de exemplu, un romb galben pe fond alb semnifică „drum cu prioritate”).

Operând o reducție a tuturor acestor înțelesuri, putem identifica trei sensuri fundamentale ale termenului de simbol:

a) sensul curent este acela de analogie emblematică, în care ceva stă pentru altceva și trimite la altceva, așa cum crucea este simbolul creștinismului, porumbelul simbol al păcii, leul – al curajului, coroana – al regalității etc. În acest sens, așadar, simbolul reprezintă o concretizare a ceva abstract (creștinismul, pacea, curajul, regalitatea etc.);

b) cel de-al doilea este sensul etimologic, care trimite la împărtășirea unui semn de recunoaștere între membrii unei comunități, așa cum este semnul crucii pentru creștini, pentagrama pentru pythagoreici etc.

Termenul simbol provine din cuvântul grecesc symbolon, care înseamnă împreună: „Un symbolon era, la origine, un mod de recunoaștere, un obiect împărțit în două jumătăți, a căror alăturare permitea purtătorilor fiecărei dintre părți, să se regăsească drept frați și să se întâmpine astfel, chiar dacă nu sau mai fi văzut vreodată înainte”.

Cele două jumătăți apropiate, refăceau legăturile de ospitalitate, de datorii concrete sau de prietenie dintre oamenii care le dețineau și care astfel se puteau recunoaște. Pentru vechii greci, simbolul desemna și jetoanele care acordau dreptul de a încasa solde, indemnități sau hrană în natură, incluzând chiar și anumite semne de raliere”.

Analizând aceste definiții și sensuri ale simbolului, se observă că, la origine, simbolul a reprezentat un semn de recunoaștere dintre două persoane.

c) sensul logico-matematic este cel care indică fie o mărime dată (x, y, f (x), x² etc.), fie o operație între mărimi (+, –, =); tot aici putem integra și simbolurile chimice (Na, Fe, Au etc.) sau pe cele fizice (E=mc²).

Simbolul este frecvent întâlnit și în științele exacte: logică matematică, fizică, chimie, etc. Simbolurile matematice, științifice, rămân în categoria semnelor, deoarece abstractizarea din terminologia științifică golește simbolul de conținut, creând semnul.

Aceeași dihotomie poate fi extinsă și la nivelul anumitor exprimări dogmatice, declarațiile oficiale ale diverselor culte, care nu dețin valoarea caracteristică simbolului, fiind doar semne, expresia adevărurilor unite în credințe.

2.3. Construirea semnificației simbolice

În situația în care este acceptată această dihotomie dintre simbolurile din lumea științelor umane și simbolurile din lumea științelor exacte, indirect sunt acceptate și două moduri de distincte construire a semnificației. Astfel, în timp ce simbolul din domeniul științele exacte este învestit încă de la început cu o semnificație care nu permite interpretare, nu permite permutări de se sens, celelalte forme de simboluri cunosc diverse mecanisme prin care ajung să aibă capacitatea de a semnifica. De fapt, semnificația lor răspunde nevoii umane de a înțelege, a contura și, în ultimă instanță, de a vizualiza abstractul, de a transcende dincolo de ceea ce este considerat clar, vizibil.

O astfel de semnificație se definește pornind de la incomensurabila capacitate a permutabilității semnelor în diverse registre tematice prin scoaterea obiectului semnificat din cadrul obișnuit al existenței sale și proiectarea lui într-o altă arie geografie, într-alte date istorie: „corelațiile posibile între lucruri, fiecare cu altul, sunt firește incomensurabil mai multe decât lucrurile din univers, tăcând ilimitatul de ilimitate ori mai bogat. (…) Din alunecarea aceasta fără oprire am iscat lucruri și lumi noi, unice cum n-ar putea fi dacă n-ar exista izvorul nesecat al asemănărilor și al corespondențelor, latența lor nesecată, înnoirea lor în etern, la semnul nostru.”

Construită pe umerii iconicității, semnificația simbolică reprezintă o augmentare, o hiperbolizare iconică a percepției, o lezare a textului iconic. Altfel spus, semnificația simbolică se construiește prin transformarea iconului într-un mijloc de metasens. Topica și sintaxa iconică sunt anulate, înlocuite de o nouă lege care desemnează un alt sens, o altă dimensiune. Cu toate acestea, semnificația generală a unei imagini, în care coabitează iconii și simbolurile este relevată de permanenta interacțiune dintre semnificanții mimetici (iconii) și cei transmimetici.

O altă modalitate de construire a semnificației simbolice rezidă din micșorarea sau accentuarea semnului iconic (efeminizarea unei fizionomii de tip masculin, spre exemplu). Locul acestor transformări devine locul genezei și existenței simbolului. Aceste metode potențează obiectivarea unor stări timotic-volitive: bucurie, durere, resemnare, spaimă, tristețe, împlinire etc. Cultivarea acestui gen de simbol a generat în literatură nașterea simbolismului, iar în pictură și sculptură a baroc-expresionismului.

Celor două mijloace de obținere a sensului simbolic li se mai adaugă încă una: operarea, fragmentarea iconului și reprezentarea unui element al obiectului disecat încărcat cu semnificații simbolice, un exemplu în acest sens fiind, prezentarea numai a unei aripi în locul întregii păsări.

Chiar dacă apariția acestui gen de simbol este impusă de o parte a elementului iconic, lecturarea în paralel a mimetului și a simbolului nu mai este realizabilă căci segmentul iconic, devenit simbol, semnifică acum o formă de abstractizare. Fragmentul iconic nu mai are aceeași identitate decât la nivel simbolic.

Indiferent de modalitatea utilizată în construcția semnificației simbolice, decriptarea sa ridică o problemă extrem de complicată: dacă în cazul simbolurilor din științele exacte nu sunt dificultăți căci cercetătorul le conferă simbolurilor permanent aceeași semnificație, devenind simple „semnale contingente ale unui lucru semnificat,” în cazul simbolurilor din universul științelor umane, filosofii, artiștii, psihologii etc., creează simboluri cu un inegalabil polisemantism, ceea ce ne obligă la travaliul interpretării și ne conferă o libertate de interpretare care este susținută chiar de termenii de definire. Aspectul se face să împărtășim opinia lui G. Shapiro care vorbește despre „multiplicarea” semnificației. Actul interpretării unui simbol este supus unei duble analize, căci pe de-o parte, simbolul tinde să se fixeze în matca impusă de creator receptorului, racordându-se unul la celălalt pe un fond socio-cultural comun iar pe de altă parte, simbolul tinde să se identifice cu atributul de metaforă infinită. În fața unei astfel de dualități, problema descifrării semnificației simbolice pare și mai dificilă. Și totuși: abordând simbolul din perspectiva comuniunii de cod dintre creator și receptorul contemporan, lecturând în paralele elementele mimetice cu cele simbolice, unde ne este permis, recuperând semnificațiile imaginilor originare arhetipale, inserând simbolul în geografia, istoria, în ambianța sa socio-culturală nu ne mai aflăm în fața unei enigme.

Cel mai mult ne lovim de existența diferitelor moduri interpretare și, prin extensie, de existența mai multor nivele ale realității. De fapt, prin semnificația sa, simbolul ne prezintă un construct al realității, o realitate prelucrată, cosmetizată care răspunde căutărilor, așteptărilor, cunoașterilor noastre, o imagine a realității redimensionate valoric.

2.4. Clasificarea simbolurilor

Interesul pentru studierea simbolurilor a impus specialiștilor din diverse domenii și nevoia de a realiza o ordonare, o clasificare a acestora. Este ușor de intuit că s-au născut nenumărate clasificări, având la bază diferite criterii, dar nici una dintre acestea nu a întrunit toate condițiile, nu a surprins toate aspectele pentru a putea fi considerată exhaustivă. Mai mult, aceste încercări au atras asupra lor anatema, fiind acuzate, pe de-o parte, de tendințe raționalizatoare și pozitiviste, ceea ce a condus la tratarea simbolului drept semn, fabulație sau explicație socială, religioasă, iar, pe de altă parte, rechizitorul reclamă simplitatea motivațiilor și, nu în ultimul rând, o atitudine care denotă un imperialism unitar.

Clasificarea ce ia în considerare semnificatul implică forțarea sau restrângerea sensului, atribuirea în mod aleatoriu a unei valori principale în detrimentul altora și astfel impune restrângerea ariei de interpretare și acordarea unei importanțe excesive părerii individuale. Deși ordinea istorică a anumitor fapte nu mai ridică nici un semn de întrebare, încercarea de a ordona cronologic unele simboluri sau semnificații este fragilă și inadecvată înseși naturii simbolului. Indiferent de opinie, trebuie recunoscut că fiecare modalitate de clasificare reprezintă o metodă de interpretare valabilă într-un anumit moment și la un anumit nivel al cercetării.

Întorcându-ne la aceste clasificări, trebuie specificat faptul că fiecare teoretician care s-a supus unei asemenea încercări, a abordat-o în funcție de aria sa de activitate, în principal, dar și în funcție de multe alte criterii.

Autorul A.H. Krappe, în lucrarea sa Geneza miturilor, realizează o clasificare a simbolurilor în funcție de cele două planuri: planul celest și planul teluric. Universului celest îi atribuie simboluri cerești: cer, soare, lună, stele, iar celui pământesc simboluri terestre: munți, ape, peșteri.

O astfel de clasificare realizează și M. Eliade în Tratatul de istorie a religiilor: simboluri uraniene: zei ai furtunii, ființe cerești, mistica lunii, simboluri ctoniene: pietre, pământ, femeie, fecunditate, simboluri ale spațiului și timpului, simbolurile veșnicei întoarceri, în timp ce în lucrarea Imagini și simboluri, vorbește despre simbolismul centrului, simbolismul ascensiunii, simbolismul noduri/or, simbolismul situațiilor-limită, simbolismul scoicilor, simbolismul fecundității etc.

G. Bachelard face o clasificare a simbolurilor, socotind drept criteriu de ordonare „hormonii imaginației”: pământ, foc, apă, aer și, totodată, explică polisemia poetică a fiecărui element.

Pornind de la concepția despre evoluția ascendentă a conștiinței, Pryzulski grupează simbolurile, într-o primă fază, în jurul cultului Marii Zeițe a fecundității, după care le grupează în jurul bărbatului, Tatăl, Dumnezeu.

În funcție de condițiile impuse de cercetările din domeniul psihanalizei, C.G. Jung stabilește și el mai multe principii de clasificare. Pentru acesta, simbolurile conștientului, inconștientului, gândirii, senzației, intuiției sunt corelate cu mecanismele introvertirii și extrovertirii.

Într-o relație triadică, simbolul se bazează pe trei elemente definitorii: un obiect desemnat, acel altceva pe care îl constituie simbolul și care este denumit referent, semnificat, simbolizat, mijlocul prin care se face desemnarea, exprimat prin reprezentant, simbolizam, semnificam și conștiința interpretativă, subiectul pentru care s-a creat simbolul: omul, ca subiect individual, oamenii, ca subiect colectiv. Obiectul desemnat se încadrează în orice domeniu ce are atingere cu activitățile umană – stările de spirit, relațiile interumane, psihosociale etc. Mijloacele prin care se face desemnarea pot fi atât cuvintele, cât și gesturile sau obiectele. În funcție de mijloacele de desemnare, simbolurile sunt considerate a fi: simboluri discursive și simboluri prezentative. Simbolurile discursive sunt desemnate prin cuvinte și construcții lingvistice, fiind resticționate ca semnificație prin dependența de cuvânt. Simbolurile prezentative, nelingvistice (fotografii, portrete, obiecte) se adresează nemijlocit intuiției și simțurilor noastre și ne prezintă obiectul integral, în toate părțile sale componente, fără a descompune, în prealabil, simbolizantul.

O deosebită importanță din punct de vedere al metodologiei, prezintă și clasificarea lui Gilbert Durand, care distinge două categorii de simboluri, în funcție de criteriul regimului diurn și al regimului nocturn al imaginii. Potrivit regimului diurn, autorul distinge: simbolurile teriomorfe – bestiarul, arhetipul căpcăunului; simbolurile nictomorfe – tenebre, femeia fatală, păianjenul și plasa; simbolurile catamorfe – frica, căderea, eufemismul cărnii etc.; simbolurile ascensionale – sceptrul, muntele sacru, îngerul, pasărea, războinicul; simbolurile spectaculare – lumina, soarele, coroana, ochiul; simbolurile diairetice – focul purificator, armele războinicului. Din cealaltă categorie, a regimului nocturn, lac parte: simbolurile inversării – noaptea, întunericul, muzica nopții; simbolurile intimității – mormântul, odihna, migdala, laptele, mierea, vinul; simboluri/e ciclice – androginul, satana, haosul, jertfa etc.

Există și alte clasificări, care au în vedere alte criterii. Astfel, există cercetători care disting între simboluri cosmogonice, metafizice, religioase, etice, eroice, psihologice, simboluri heteroclite, grefate în jurul unor obiecte sau noțiuni care reprezintă ceva pentru cineva, diferit de valoarea obișnuită a noțiunii sau a obiectului și având în centrul său omul, activitatea umană etc.

Privind în ansamblu, toate aceste dimensiuni se integrează în structura internă a fiecărui simbol în parte și în consecință, nu pot fi considerate drept criterii de clasificare, ci poate numai niveluri interpretative. Având în vedere caracterul polivalent al simbolurilor, orice încercare de clasificare riguroasă a acestora, s-a dovedit departe de a fi pe deplin cuprinzătoare.

Clasificarea, comentarea, interpretarea simbolurilor ar putea umple, tară exagerare, rafturile unei întregi biblioteci. Interpretarea unui simbol cunoaște anumite puncte de convergență, dar este tributară, în aceeași măsură, unui sens fundamental care variază în raport de ariile culturale, cu situația individului și a societății, dar și cu dinamismul simbolului: „semnificația simbolurilor diferă de multe ori în funcție de indivizi și de societăți, precum și de situația lor la un moment dat. Se înțelege astfel de ce de ce interpretarea simbolului (…) trebuie să se realizeze nu numai din semnificația lui, ci și din dinamica acestuia.” Deci, este imperios necesar ca interpretarea și clasificarea simbolurilor să aibă în vedere înscrierea în spațiul cultural și, în aceeași măsură, determinarea rolului său hie et nune tară generalizări și particularizări pripite. Dacă avem în vedere faptul că un simbol poate dobândi, în anumite grupuri, societăți sau timpuri anumite valori, mai exact anumite semnificații, trebuie să menționăm și o altă categorie de simboluri, introdusă de lingvistul și etnologul Edward Sapir, simbolurile de condensare. În concepția lui E. Sapir, simbolurile de condensare sunt acelea care „se înrădăcinează în miezul inconștientului și care încarcă de afectivitate tipuri de comportamente, situații care nu par a întreține nici un raport cu sensul originar al simbolului.” Deci, în încercarea de a le clasifica, simbolurile nu trebuie decupate din cadrul lor existențial, din timpul lor, căci există riscul să fie ucise: ceea ce pentru unii, într-un anumit spațiu, este sacru, pentru alții, în alt spațiu, este profan.

Capitolul III

DIMENSIUNEA SOCIOCULTURALĂ A SIMBOLULUI

3.1. Aria de manifestare a simbolurilor

Obiectul științelor sociale este prestructurat simbolic: sociologul analizează și cercetează într-un context de semnificație deja constituit în comunicarea intersubiectivă. Aceasta este una dintre capcanele pe care trebuie să le depășim atunci când analizăm simbolicul.

A doua este și mai mare: „comportamentul social al indivizilor este întotdeauna rezultatul unei precomprehensiuni simbolice a realului”. Neîndoielnic, științele sociale se găsesc într-o situație delicată. Ele încearcă să se distanțeze de obiectul cunoașterii după modelul științelor naturii și, în același timp, făcând parte din realitatea analizată, au o imanentă dimensiune autoreflexivă. În duda tuturor neopozitivismelor, cunoașterea în științele sociale nu poate fi redusă la datele experienței. în primul rând, nu se poate renunța la ceea ce Kant numea categoriile sintetice ale inteligenței, iar în al doilea rând trebuie să fim conștienți de precomprehensiunea deja angajată în actul cognitiv.

Cele mai importante aspecte ale simbolicului în sociologie sunt acelea de ontologie a socialului. După F. Crespi, societatea este o realitate pe care nu o putem circumscrie total în gândire, nici nu o putem controla complet. Socialul nu poate fi redus la dimensiuni univoce de tip funcțional sau formal.

La nivelul vieții cotidiene, corelativul acesta este supraviețuirea, adică a găsi soluții parțiale, care garantează viața individului sau a societății/însă aceste soluții combină, printr-o gândire mobilă, elementele de determinare și cele de indeterminare. Se poate astfel observa ușor că socialul nu este numai o ordine integrată de instituții normative sau interpretative, ci și una condiționată aleator de o serie de determinări simbolice. La nivel teoretic, această ireductibilitate despre care vorbește F. Crespi se vede datorită slăbiciunii modelelor teoretice, iar la nivel practic înseamnă gestionarea unor situații sociale în care, indiferent de gradul de raționalitate implicat sau de cunoașterea pusă în joc, nu avem un control total al situației și al deciziilor.

Între aceste două instanțe poate exista o tensiune continuă, exacerbarea uneia din laturi putându-se traduce în dezechilibre sociale. Dimensiunea indeterminării nu este niciodată complet negată, chiar atunci când necesitatea pare foarte urgentă. Acestui dualism, care este propriu sistemului eclesial, îi corespunde un dualism în ordinea socială. Ordinea care se instituie recunoaște un spațiu de autonomie pentru fiecare din aceste elemente. Putem observa că sistemul social prezintă un amestec de formalism și spontaneitate, de dogmatism și relativism, de universalism și particularism.

Mitul și religia, ca sisteme de mediere totalizante, sunt caracterizate în primul rând pentru că trimit la indecizia începuturilor (mister, enigme, transcendența absolută a lui Dumnezeu). In al doilea rând, ele sunt reprezentări ale acestui fundament; În cazul Evului Mediu, de exemplu, formele de mediere religioase, politice și juridice apar ca un sistem unitar care poate media exigențele opuse, date de stabilitate și schimbare, de unitate și pluralism. Se instituie, în comunitatea eclesială, o unitate între public și privat; dimensiunea indeterminată (mister, conștiință, spirit) poate coexista foarte bine cu expresia determinatului (norme rituale, adevăr revelat, rituri etc.). Una din cauzele tensiunii dintre cele două forme de mediere în Europa a fost criza Reformei. în primul rând, s-a produs o sciziune între formele de mediere ale ordinii vieții private și cele ale vieții publice: creșterea dimensiunii instituționale a Bisericii și întărirea structurilor laice de către putere. Din dualism se ajunge la o dihotomie între public și privat, publicul monopolizând determinatul, iar indeterminatul începe să trimită la privat. După cum notează F. Crespi, Luther a produs o sciziune între dimensiunea transcendentă a libertății individuale (în viața privată) și dependența absolută de autoritate a individului în sfera publică. Odată dispărute formele de mediere ale instituției eclesiastice tradiționale, individul se află singur în relația sa cu Dumnezeu, dar apare ca subiect al autorității civile.

Hobbes a încercat să dea o nouă dimensiune sferei publice împotriva oricăror forme de dualism prin fundamentarea unei ordini politice. Societatea la Hobbes este rezultatul unei ordini artificiale, obținute prin controlul conflictului și a forțelor centrifuge.

Oamenii sunt considerați egali în ceea ce privește facultățile corpului și spiritului, astfel încât nimeni nu are dreptul să ceară pentru sine vreun avantaj pe care să nu-1 poată pretinde și altul. Insă atâta vreme cât oamenii nu sunt dominați de frica pe care o produce o putere comună, societatea va fi un război al fiecăruia împotriva tuturor.

Fiindcă este imposibil ca printr-o asociație a dorințele de pace ale oamenilor să se rezolve securitatea individului, oamenii trebuie să se supună statului care asigură siguranța publică. Socialul este redus la o determinare strictă, indeterminarea revenind doar sferei private și, eventual, voinței imprevizibile a suveranului, care nu are nici un fel de contract social cu supușii, care poate fi demontat de aceștia. Contractul se face între cetățeni, de aceea nu poate fi negat prin refuzarea ordinii impuse arbitrar de către suveran și de stat. Individul nu are responsabilități politice și sociale; revenindu-i doar decizia din sfera privată, capacitatea de gestiune a realității sociale în domeniul etic și economic.

Primele forme ale teoriei democrației se nasc în cadrul unei tentative de a reconstitui sistemul de medieri fără sciziunea public-privat, dar bazată pe interacțiunea dintre public și privați Sfera publică trebuie să se extindă doar până acolo unde întâlnește granițele sferei private (libertatea de opinie și inițiativă) și invers, privatul trebuie să recunoască sistemul de drept ca o garanție a ordinii sociale. J. Locke revitalizează teoria socială opunându-se ideii lui Hobbes, legată de conflictul perpetuu care s-ar afla la originea socialului. Sfera naturală, afirmă J. Locke, nu este războiul, ci o stare de libertate ce se poate garanta cel mai bine în societate.

Libertatea persoanei și proprietatea sunt drepturi naturale, iar statul se naște în urma unui pact social, dar rolul lui nu este de a exercita o autoritate discreționară și absolută, ci de a proteja drepturile naturale ale cetățeanului. Absolutismului lui Hobbes, Locke îi opune o monarhie constituțională, aleasă de majoritate, care precizează limitele puterii suveranului și drepturile cetățeanului.

Contractul social este de data aceasta între suveran și cetățean, realizarea perfectă a contractului trebuind să fie asigurată și de separarea puterii legislative de cea executivă sau de cea federativă (de apărare externă a statului). Foarte important este la J. Locke următorul aspect: el neagă caracterul înnăscut al ideilor, deci inclusiv a celor morale, toate ideile provenind din experiență.. Cu toate că o parte a legilor morale provin de la Dumnezeu, Locke consideră că opinia publică este cea care scindează acțiunile umane în două categorii: virtuți și viciu.

Acest mod de abordare are o mare importanță pentru demersul urmărit de noi, pentru că este o primă raportare critică la mecanismele de mediere simbolică si la funcția de producere a realității sociale.

Raționalitatea naturală are în fundamentul ei o dimensiune de determinare, de aici rezultând clar un oarecare convenționalism al ordinii sociale. Această raționalitate naturală, prezentă în cazul fiecărui individ, limitează evident puterea de expansiune a puterii politice, ea fiind baza pe care se construiește justificarea egalității și libertății indivizilor și, pe de altă parte, relativa în determinare, căci este deschisă mereu experienței. Gestiunea raportului determinat-nedeterminat nu mai este încredințat cuiva (statului sau suveranului), este un drept pe care îl prestează cetățenii, care în anumite condiții pot să retragă autorității dreptul de a gestiona autoritatea publică. Acest fapt a fost urmat de performanțele burgheziei în sfera privatului (mai ales cele economice), lucru care a produs o articulare diferită a raporturilor dintre stat și societate. Din păcate, până în secolul XX s-a făcut confuzie între interesele publice și cele private, fiind analizate în cadrul unei relații de identitate naturală dintre ele.

3.2. Discurs și simbol

Ultimele decenii au constituit pentru cercetarea din domeniul comunicării simbolice, un număr mare de abordări care fac o trecere în revistă a temelor simbolice din antropologie, religie și neuropsihiatrie. Se poate vorbi chiar despre un fel de inventar al acestor teme, inventarul care, deși descriptiv, de cele mai multe ori fără a fi bine sistematizat, a avut totuși un merit deosebit: a vizualizat o serie de modele, de invarianți simbolici care se repetă în diverse timpuri, locuri sau domenii.

Lucrările cu privire la simbolismul, sunt un fel de inventare, de „traduceri” ale simbolismului, unde nu se remarcă decât ingeniozitatea și poate imaginația autorului. Nu s-au instituit reguli de interpretare sau măcar niște rudimente ale unei paradigme interpretative. Toate acestea sunt consecință unei erori aflate la baza acestui demers asupra simbolicului: se confundă funcția psihologică a imaginarului cu funcția socială a simbolului, care este întotdeauna expresia indirectă a unei structuri formale ce se impune în discurs și nu poate fi analizată fără acesta.

Reducerea simbolicului la imaginar face să apară o serie de lucrări, care se vând foarte bine, dar care aduc un progres substanțial în domeniul analizei simbolicului.)

În primul rând, așa cum aprecia E. Ortigues, „simbolismul este atașat de psihologia imaginarului”, în sensul că vocabularul uzual rezervă nume de simboluri imaginilor vizuale care sunt emblemele. În al doilea rând, trebuie să observăm că „faptele sociologice (instituții, ierarhii, practici comune) sunt simbolice prin excelență.” În al treilea rând, „funcția simbolică este inseparabilă de discurs”, în sensul că implică tot timpul reguli sociale, interdicții, adeziuni, reprezentări sau credințe.

Dacă am reduce simbolismul doar la psihologia imaginarului, atunci s-ar anula orice funcție simbolică, pentru că simbolicul are prin natură o funcție de comunicare, de socialitate. Rezultă ideea că funcția simbolică trebuie căutată în sinonimia dintre faptul social și faptul lingvistic sau faptul de comunicare, în discursul semnificant.

Nu se pot oferi explicații sociologice univoce pentru această serie de simboluri, dar nu ar trebui astfel să ne cantonăm în problemele originii unor simboluri, interpretare care pune doar false probleme: putem invoca în acest fel la infinit tot felul de cauze, oricum nu ni se cere să demonstrăm, pentru că nu am avea cum, decât prin asocieri și analogii în care ne folosim imaginația și capacitatea de a stabili tot felul de legături între fenomene. Așa cum sublinia E. Ortigues, rămâne de studiat „problema structurii interne a comunicării simbolice și condițiile de sens a discursului”).

Un element care definește concepția sociologică a lui G. Dumezil, este ceea ce remarcă el în cadrul metodei sale comparative la starea social – religioasă: pluralitatea nivelelor de expresie. Putem raționa astfel, în cadrul faptului social simbolizam, un sistem de valori semnificante, elemente formale cu caracter „ideologic” și o serie de elemente caracteristice exteriorității expresiei discursului în sine.

Un aspect interesant al definirii simbolului este faptul că, simbolul este văzut ca un fel de intermediar între semn și imagine. Ar putea fi înțeles în acest fel, ca o sinteză a contrariilor, deoarece imaginea este inversul semnului. Semnul manifestă o referință intențională, pe când în imagine conținutul reprezentat disimulează intenția.

Se remarcă faptul că există o mare diferență între simbol și discurs. Într-un simbol, forma și sensul sunt de neseparat.

Simbolul este un sistem de valori formale care, contrar discursului, nu conțin în sine propria semnificație.

În discurs, orice regulă a jocului poate fi la rândul ei, obiect al simbolismului, un metalimbaj.

În al doilea rând, simbolismul este condiția necesară în existența unui discurs. În fond, valorile simbolice sunt valori formale sau relative, având un raport cu alte funcții opoziționale, diferențiale. Ele corespund unei funcții generale de negativitate sau selectivitate, grație căreia un sistem de limbaj se distinge de datul natural sau de faptul brut (de ceea ce este). Această afirmație nu o contrazice pe cea anterioară. Ea va obliga, așa cum remarca E. Ortigues, la a distinge, în buna tradiție lingvistică, limba de discurs.

3.3. Interpretare și simbol

P. Ricoeur consideră că „simbolul este acea regiune a dublului sens.”

În ceea ce privește definiția simbolului, în cultura contemporană conviețuiesc definiri prea vagi cu unele prea precise, cele mai multe fiind parazitate de definirea simbolului din matematică sau de logica simbolică. Definirile cele mai întinse și inoperante sunt cele care apreciază funcția simbolică ca pe funcție generală de mediere, cu ajutorul căreia spiritul își construiește toate modalitățile de percepție și discurs. Cassirer, care este într-un fel părintele acestei definiri, afirmă că acest concept „acoperă totalitatea fenomenelor care determină, indiferent sub ce formă, împlinirea unui sens într-un simbol și toate contextele în care un datum sensibil, oricare ar fi tipul său de existență, este reprezentat ca încorporare particulară, ca manifestare și încarnare a unei semnificații.”

În încercarea temerară de a unifica limbajul, filosoful german a propus în unirea tuturor funcțiilor mediatiyante întruna singură (Das Sjmbolische), care să desemneze toate modalitățile de obiectivare, de mediere între noi și real. Semnificația era afirmarea nonimediatității aprehensiunii noastre cu privire la realitate și posibilitatea clasificării și descrierii formelor culturii. Obiecția cea mai frecventă în ultimii ani este aceea după care această intuiție corespunde cel mai bine conceptului de semn sau de funcție semnificantă.

Prin distincția lui Cassirer se operează o necesară fractură a universului semantic: expresiile plurivoce au un alt statut decât cele univoce. Simbolicul apare nu acolo unde expresia este univocă, ci acolo unde apare fi un alt sens decât cel literal. Chiar dacă orice semn trimite la o altă entitate purtător al funcției semnificante, noi nu considerăm că facem interpretări atunci când decodificăm pur și simplu, ci atunci când ne referim la o structură intențională de grad secund. Similaritatea aparentă în simbol vine din dualitatea de suprafață a semnului care este în același timp și semnificant și semnificat. Dualitatea întâlnită în simbol este dualitate a semnificațiilor, este o suprapunere de două sau mai multe sensuri. P. Ricoeur este de părere că simbolismul miturilor sau miturile, limbajul sacrului, în general, nu se înscrie în regimul limbajului, ca valori ale expresiei imediate, fiind realitate care capătă o dimensiune simbolică numai in cadrul discursului. Acest lucru este remarcat de autorul francez și cu privire la imaginarul poetic, dovedind că nu există o simbolică înainte de omul care vorbește; dorința, imaginația ajunge la cuvânt doar prin limbaj, fiind mereu nevoie de un cuvânt pentru a lua contact cu lumea și avem de a face cu un „simbol atunci când limbajul produce semne de grad compus, în Care sensul desemnează un alt sens care n-ar putea fi atins decât în și prin intenția sa.”

Pentru a tranșa discuțiile și confuzia privind simbolul, este indicat să-1 punem în legătură cu travaliul de interpretare, ori interpretarea nu înseamnă un „travaliu care este o structură intențională, care nu constă în raportul de la sens la lucru, ci într-o arhitectură a sensului, Într-un raport de la sens la sens, de la sensul secund la cel prim, indiferent dacă acest raport este sau nu unul de analogie, dacă sensul prim disimulează sau revelează sensul secund.”

3.4. Sociologia imaginală și arhetipologia

Pornind de la constatarea unei adevărate „revoluții iconice”, în care imaginea și-a depășit teritoriile tradiționale (televiziune, cinema sau afiș), ajungând în majoritatea manifestărilor culturale și a gesturilor cotidiene, A. Sauvageot dezvoltă, în opinia noastră, unul dintre cele mai interesante demersuri de analiză a imaginii publicitare, demers pe care îl numește sociologie imaginală.

Metoda propusă se integrează doar aparent unei critici sociologice, care, începând cu anii '60, a încercat o demistificare a mitologiei publicitare și e o analiză lucidă a publicității ca limbaj figurativ cu un repertoriu mitic și arhetipal, precum și cu o serie de mecanisme de transfigurare a unor emoții și dorințe ascunse ale individului. Studiile invocate se bazează pe o dublă axiomatică: pe de o parte, găsirea unei figuri simbolice relativ stabile, pe de altă parte, observarea apariției unor noi construcții figurative, emergența unui nou imaginar. Demersul este în același timp arhetipologic, punând în lumină o serie de structuri arhaice ale imaginilor cosmologice conținute de publicitatea contemporană, precum și mitanaitic, în sensul studierii unor mișcări ale imaginarului contemporan.

Din punct de vedere metodologic, se propune o transdisciplinaritate în care demersul sociologic trebuie să fie unul plural, irigat și diversificat cu metode și tehnici din antropologie, filosofie sau psihologie.

Principalul obstacol metodologic și epistemologic este considerat a fi cel al polisemiei simbolurilor, simbolismul nefiind un proces conceptual, ne aflăm în imposibilitatea de a-i aplica criteriile noastre de raționalitate. Un simbol nu aduce o semnificație univocă și de aici se ajunge la chestiunea validității hermeneuticii pe care o aplicăm. În plus imaginile și simbolurile nu pot fi abordate izolat, ci în cadrul unor configurații simbolice, în zona unui context mitic, fiind întotdeauna hrănite de alte imagini și simboluri secundare, de plan secund. Bogăția de semnificații a fost interesant pusă în evidență de lucrările deschizătoare de drum aparținând lui G. Bachelard și G. Durand. Există, de asemenea, și o oarecare îmbogățire cu semnificații a unor simboluri și imagini prin trecerea timpului și „funcționarea” lor în diverse contexte sociale.

De exemplu, miturile și imaginile-simbol lunare au trimis în vechime la feminitate și fecunditate, pe când în lumea modernă, ele funcționează, mai ales în publicitate, mai mult ca stimuli pentru declanșarea unor stări de visarea/pentru activarea sensibilității inconștientului, pentru erotism și intimitate. Polisemia simbolurilor poate fi regăsită și în ipostaza stratificării mitului (în sensul levi-straussian), adică în faptul că, în devenirea unor comunități, miturile esențiale sunt îmbogățite, „colonizate” de noi practici și semnificații culturale. Această stratificare a simbolurilor conține în sine pericolul ca situându-ne la un singur palier să reducem prea mult și chiar să denaturăm nepermis semnificația respectivei constelații simbolice.

Polivalența simbolului și stratificarea mitului fac ca metodologia de interpretare să conțină o anumită doză de ambiguitate, căci se fondează pe analogie, singura modalitate de interpretare care se poate apropia de logica simbolului. Prin procese analogice se merge pe o cale intuitivă pentru a descoperi similitudini, se caută corespondențe și constante, diferențele fiind eliminate din analiză. Analogia este folosită în sensul corespondenței sau ca afinitate electivă; în această perspectivă, după cum remarca A. Sauvageot, analiza este o rapidă operație intelectuală ce înglobează și transpunerea metaforică (relație între sens propriu și sens figurat), care este elementul coagulant, element central și principiu unificator al simbolismului.

Astfel, simbolurile pe care le putem identifica în foneme ale discursului modem (publicitar, literar) pot fi puse în relație cu forme arhetipale, printr-un proces pe care G. Durand numește omologie, procedeu bazat pe o sincronie noncauzală, ce deschide posibilitatea de a compara structuri și configurații simbolice sau mituri care nu sunt contemporane sau care provin din culturi diferite.

Cu toate acestea, inductivul ii deductivul trebuie să se completeze într-o hermeneutică care, obligatoriu, trebuie să conțină și o oarecare raționalitate. Este nevoie de o ordonare rații mala și de procese deductive, cu toate că procesul analitic nu este adaptat studiului simbolicului în general, nu este adaptat comprehensiunii și căutării sensurilor, ci este mai centrat pe explicația cauzală.

Fără un demers de interpretare de factură hermeneutică pentru a ajunge la interpretarea sensului semnelor produse de diferite culturi, ne aflăm într-un teritoriu similar criticii mitic-arhetipale36 sau în domeniul mitanalizei, care caută să repereze nucleul constitutiv al majorității miturilor sau mitemele unei gramatici elementare a constructului mitologic. Ca argumente de autoritate nu sunt doar operele lui Dumezil, Propp, M. Eliade, Jung sau G. Durand.

În ultima vreme, psihologi, filosofi și critici literari au pus în evidență faptul că psihanaliza clasică a privilegiat abuziv conceptul-semnificat față de imagine-semnificant, analiza degenerând în alegorizare: orice imagine onirică sau fantezie fiind tradusă, interpretată în concepte predefinite. Astfel, psihologul american J. Hillman propune o reimaginare (re-visioning), o „destructurare” a activității interpretative, iar alegorizarea trebuie înlocuită cu analogitarea, ce asigură păstrarea în prim plan a imaginii, reconstrucția unui lanț de imagini, mai degrabă decât căutarea unui concept-semnificat imediat.

Pentru că noi considerăm discursul publicitar ca o comunicare simbolică (așa cum argumentam anterior), constituit dintr-o serie de elemente și structuri mitice, vom încerca să concretizăm demersul de sociologie imaginală propus de A. Sauvageot printr-o încercare de reparcurgere a demersului interpretativ inițiat de autor prin căutarea unui repertoriu simbolic al publicității și mai ales o cercetare a modului în care, prin imagine, se susține o viziune mitică asupra realității. Ne bazăm pe un fenomen comunicațional pe care l-am amintit deja: folosirea tot mai frecventă a imaginii pentru a argumenta, în comunicarea publicitară, renunțarea la publicitatea „logocentrică” pentru o tot mai pronunțată avalanșă de imagini răsturnată asupra consumatorilor. Din ce în ce mai multe imagini-mesaj înlocuiesc imaginile menite să ilustreze discursuri publicitare, construite după toate regulile retoricii clasice sau neoclasice. Succesul unor campanii care au uzat exclusiv de acest mod de argumentare, cum este cazul publicității BENETTON, a făcut ca această tendință a comunicării publicitare să fie tot mai întărită de evoluția publicității contemporane. Fără a ne centra pe această perspectivă (pe care sperăm să o dezvoltăm într-o lucrare viitoare), vom încerca să realizăm un mic repertoriu al formelor simbolice ale imaginilor publicitare.

Considerăm că această revenire a simbolicului în cultura cotidiană se face pe două căi. în primul rând, publicitatea prin imagine recurge la un nucleu simbolic arhetipal, la un imaginar mitic esențial prin folosirea de elemente fundamentale: cer, pământ, apă sau foc. Se conotează prin aceasta naturalul, firescul, prestigiul începuturilor. Este vorba de o întoarcere la origine, o plasare în proximitatea acțiunii mitului originar al vârstei de aur.

Folosirea unor asemenea nuclee arhetipale are o semnificație aparte: ocultarea artificialului, anomiei și alienării civilizației modeme. Evident, ne plasăm în centrul unei ipoteze avansate, care ține mai ales de structuraliști. Imaginarul colectiv are o relativă autonomie, independent de contextul socio-spațio-temporal existând anumite nuclee arhetipale, în jurul cărora se organizează utopia, visarea și, evident, discursul manipula tiv, care încearcă să le declanșeze.

În al doilea rând, construcțiile publicitare se bazează pe detectarea celor mai ascunse aspirații și imbolduri umane, configurațiile unei simbolistici sociale, care se naște în cadrul interacțiunii sociale, mecanisme prin care ne reprezentăm pe noi înșine, prin care îi codificăm pe alții pentru a-i înțelege sau structuri prin care societatea se reprezintă pe sine. Dincolo de intențiile planificate, dincolo de scenariile și story-bord-uale psihologilor sau sociologilor manipulatori, nu trebuie să neglijăm faptul că ei partajează cu consumatorii același imaginar colectiv. După cum se poate remarca, imaginile simbolice din publicitate au, incontestabil, o importantă dimensiune subiectivă, dar au, în același timp, și o dimensiune obiectivă, sunt produse ale unui imaginar colectiv. Astfel că, pe lângă o serie de. figuri simbolice cu semnificații legate de mitologia arhetipală, vom putea descoperi, cum face și A. Sauvageot, și o serie de reconfigurări simbolice sau noi formalizări figurative.” Ne putem întreba dacă anumite corespondențe dintre configurații simbolice și imagini sau simbolici ale unor timpuri imemoriale sunt întâmplătoare sau conștiente, dacă prin aceste creații se traduce un sentiment de transcendență, fără ca aceasta să fie intenția autorilor, sau sunt construcții deliberat mitologice, bazate pe forța de atracție a miturilor. Sunt aceste creații mitologice un rezultat al studiului sistematic al inconștientului personal și colectiv, cu ajutorul sociologiei, psihologiei, studiului motivațiilor sau altor ramuri de știință? Este greu de răspuns! Probabil că răspunsul este undeva la mijloc. Există și construcții strategic realizate și testate pe baza unor teorii și cercetări experimentale, dar și ecouri ale unui imaginar colectiv pe care-1 partajăm cu toții: creatori, consumatori, analiști.

Capitolul IV

ROLUL SIMBOLURILOR ÎN PUBLICITATE

Așa cum am arătat pe parcurs, simbolul este omniprezent, îl întâlnim, în mod deosebit, pe teritoriul științelor care au în centrul atenției natura umană: obiceiurile omului, modul lui de a trăi, relațiile sale cu semenii, cu ceea ce îl înconjoară, cu visele și dorințele sale.

Deci, prezența simbolului în universul publicității, nu trebuie să fie o surpriză. Publicitatea, subiect pe marginea căruia a curs multă cerneală, de unii glorificat, de alții anatemizat, ne urmărește pas cu pas, ne trezește emoții, sentimente, dorințe, repulsii, ne provoacă la acte îndrăznețe, ne transformă în plăpânde marionete, consumatori fanatici ai „preparatelor” publicitare, înstrăinându-ne, din păcate, chiar de noi înșine sau ne croiește o altă societate, „o nouă civilizație care nu se mai străduiește să înăbușe dorința, ci să o exacerbeze și să o deculpabilizeze: bucuria clipei, templul eului, al trupului, și al confortului au devenit noul Ierusalim.” Cum se întâmplă acest paradox? Simplu: servind publicului exact ceea ce așteaptă, cufundându-l „într-o stare hipnotică, fals euforică și disciplinată, unde nu-i mai rămâne decât să urmele sirenele consumului.” Oare câți dintre noi își dau seama că nu mai cumpără un produs, un serviciu, ci un vis, un mit, un simbol? Visul, simbolul, mitul – acestea sunt produsele finite ale publicității.

Dacă în perioada de pionierat, publicitatea punea accentul pe calitatea produselor, pe transmiterea mesajelor cu caracter informativ, mai târziu, din cauza creșterii producției, din cauza creării unor produse extrem de asemănătoare, publicitatea a fost nevoită să-și schimbe strategia, să se axeze pe delimitarea produselor, să apeleze la sentimentele noastre.

S-a ajuns acum în era în care se vând imagini, simboluri. Acest aspect devine evident dacă privim cu atenție chiar și numai câteva imagini publicitare și încercăm să observăm mecanismele pe baza cărora a fost construit mesajul, să analizăm toate tipurile de semne (lingvistice, iconice, plastice) și simbolurile din care se naște mesajul.

Spre exemplu, simbolul cuplului se regăsește în majoritatea reclamelor: la produsele de lux, la țigările Winston, Lucky Strike, Monte Carlo, la vodca Sky, la cafeaua Jacobs, la mașina de spălat Zanussi, la aspiratorul LG cu sany punch, la șamponul Head & Shoulders, la pasta de dinți Close-up, la ceasul Ellese etc.; femeia, simbol al perfecțiunii fizice, al sexualității, o întâlnim în imaginile publicitare pentru vinul Jidvei, pentru ginul Seagram's, pentru whisky-ul Chivas Regal, pentru țigările Kent, LM, pentru autoturismul Alfa Romeo etc., bărbatul, simbol al fermității, forței, libertății, îl întâlnim în reclamele la țigări, alcool, la produse electronice, electrocasnice, dar și în unele imagini publicitare pentru detergent de rufe (Dero).

Se poate observa cu ușurință, că în publicitate există o inflație de simboluri care, într-o măsură mai mare sau mai mică, reprezintă o formă de comunicare într-o anumită geografie și istorie, care ajută în vânzarea produselor, serviciilor, la creșterea consumului și, în mod indirect, la etichetarea unei societății. Creșterea vânzărilor lasă impresia unei societăți caracterizate prin consum, care abundă în produse și servicii, în care oamenii au o mare putere de cumpărare. În această nouă ordine socială, simbolul publicitar pare a fi calea către Great Society.

De asemenea, simbolul publicitar, asemenea celorlalte simboluri, contribuie la crearea mesajului, ce este transmis societății, dar și la realizarea unei imagini atât pentru produse, cât și pentru servicii. Folosirea simbolului în realizarea mesajului publicitar este extrem de productivă, dacă avem în vedere faptul că la decriptarea mesajului este invitată să participe nu doar rațiunea, ci și imaginația. Astfel, ceea ce creatorul a „omis să transmită, receptorul va descoperi singur, iar dacă imaginația sa este suficient de bogată, acesta va naviga într-o lume în care consumul îi oferă totul, într-un univers în care nu există decât o cultură a fericirii subiective, a distracțiilor și a sexului.”

De asemenea, simbolul generează și apariția unor noi valori, ierarhii și produse de consum. Pe fondul unei omogenizări a consumului de produse de strictă necesitate, se articulează nevoi moderne: doar rujul X, doar crema Y, doar mașina Z, numai vacanță în insula de vis, locuință numai în zona rezidențială, numai … .

Consumul acestor produse și servicii de ,,numai” devine o modă, un mijloc de socializare, o legătură al diferitelor grupuri sociale, dar și un mod de stratificare socială. Astfel, apare o separare geografică (indivizii din centrul metropolei și indivizii de la periferie), o segregare vestimentară (marca Y obligatori și nu alta), o deosebire de statut profesional, o chiar o separare culturală.

Totodată, se remarcă dispariția sau rărirea unor bunuri ce erau gratuite altădată. De fapt, aceste bunuri, precum aerul curat, marea limpede, verdele naturii, răcoarea dimineților, nisipul fin și strălucitor se regăsesc de către consumator doar prin intermediul simbolurilor publicitare, al imaginilor care ne îndeamnă în vacanță în anumite locuri, ce păstrează anume pentru noi ceea ce este aproape de dispariție. Aceste noi produse transmise prin intermediul simbolurilor publicitare sunt noi bunuri și noi surse de venit.

Tot publicitatea este cea care generează și apariția unor noi simboluri: toate bunurile, produsele, serviciile cărora li se face multă reclamă devin chiar ele simboluri: apa Izvorul minunilor devine simbolul vieții, țigările, alcoolul și cafeaua simbolizează evadarea, libertatea, expresia posibilității de a decide fără a ține cont de nicio regulă, inclusiv de cele medicale, dulciurile devin simbolul bucuriei pentru copii și al plăcerii pentru adulți, pasta de dinți – simbolul unității familiale, cosmeticele – simbolul speranței, al reîntineririi, al tinereții fără bătrânețe, al perfecțiunii, mașina de lux, simbolul bărbatului macho, al unui status social, al bărbatului elitist, etc.

Un alt simbol creat de publicitate este lenjeria intimă. Rolul acestui simbol este de a etala luxul, opulența, de a crea o stare de relaxare receptorilor; (relaxarea este efectul sănătății: Mens sana in corpore sano), de a-i elibera de corsetul ținutelor oficiale și, implicit, de a le oferi sentimentul de libertate, de evadare din fața normelor sociale. Totodată, acest simbol face trimiteri, în subtext, la sexualitate: atrage atenția asupra a ceea ce pare să ascundă, provocându-l, invitându-l pe individ să dea frâu liber imaginației, reveriei. Mai mult, prin alegerea unor „suporturi”, care fac parte din categoria modelelor biologice, individului i se dă ocazia să viseze la o aventură cu acele modele. Astfel, magia publicitară oferă nu numai satisfacție, dar și o imensă doză de frustrare, căci totul nu rămâne decât la nivelul dorinței, visului: lenjeria de lux Palmers, Triumph rămâne doar în imagine sau, cel mult, în dulapul de haine, dar în orice caz, tară modelele care o îmbracă.

Zăpada, un alt simbol creat de publicitate și întâlnit mai ales în reclamele pentru promovarea serviciilor oferite de agențiile de turism în sezonul alb, în imaginile pentru promovarea detergenților de haine, dar și în reclamele pentru guma de mestecat Orbit Winterfresh, simbolizează bucuria, dinamismul, tinerețea, împlinirea, fericirea de a trăi, de a-ți petrece vacanța la munte, pe pârtia de ski, la patinoar, sau în fața șemineului, eventual, în brațele persoanei iubite sau în compania celor dragi. Totodată, în reclamele la guma de mestecat mai sus amintită, zăpada simbolizează răcoarea, prospețimea respirației, etichetă a omului modern, activ, angrenat social, dar și a îndrăgostitului care, după ce a mestecat guma, are forța de a îngheța cu respirația sa apa ce-l desparte de femeia iubită.

Zăpada este și termen de comparație pentru calitatea unor detergenți; în acest caz, ea simbolizează superlativul curățeniei, al foiței detergenților de a îndepărta orice urmă de mizerie, orice pată și, eventual, de a înnoi orice obiect vestimentar. Aceste obiecte-simbol contribuie la vânzarea unor tipare comportamentale, a unor normative, decrete de ordine interioară. Desigur că această vânzare se dezvoltă pe fondul muzical al publicității. Oricărui produs, serviciu, publicitatea îi atribuie mai mult sau mai puțin semnificații simbolice, modelul este fabricat, iar vânzarea impune norma: „Izotopia publicitară ca articulare specifică de conținuturi izomorfe expresiilor lor, deci ca univers explicabil printr-o semantică (substanță a conținutului) și o sintaxă (formă a conținutului) particulară, selecționează elementele referențiale dintr-o anumită limbă naturală și le conferă statut denotativ ținând de simbolic, operând închiderea lor în raport cu totalitatea elementelor înconjurătoare.”

Sexualitatea a devenit un alt simbol al zilelor noastre, al postmodernismului, simbol creat de publicitate, prin exploatarea căruia se urmărește transformarea unui act fiziologic firesc într-o cale de îndepărtare a frustrărilor de orice natură, într-o falsă eliberare, evadare, transformarea indivizilor și obiectelor în adjuvante sexuale.

„Trăsăturile comportamentului sexual actual decurg din faptul că acesta a intrat în capcana obiceiurilor de consum care influențează o mare parte din timpul liber de care dispunem în existența noastră (…)

Plăcerea fără regrete este sloganul publicitar al unei mărci de țigări care folosește, combinând, cu ingeniozitate, scrupulele indivizilor pentru sănătatea lor și nevoia de excitare nervoasă a acestora. Fără nici un dubiu, acest slogan reprezintă, de asemenea, idealul colectiv și practicarea raporturilor sexuale în societatea modernă occidentală.”

Aceeași situație se poate regăsi și în imaginea publicitară prin care se făcea reclamă postului de radio Europa FM. Utilizarea sexualității, a eroticului, în imaginile publicitare atrage pervertirea acestor noțiuni, minimalizarea sentimentului uman de dragoste la dragostea pentru produse, transformarea obiectelor, serviciilor în obiecte ale dorinței sexuale chiar în parteneri de dragoste. Și cu cât acest simbol este mai frecvent, cu atât mai mult pare că întreaga societate se reduce la un continuu act sexual orchestrat de imaginile publicitare. În majoritatea cazurilor în care indivizii sunt transformați în simboluri ale sexualității, femeia este cu precădere cea vizată.

Imaginea femeii ca obiect, ca mijloc sexual, provoacă multiple repercusiuni, nu doar la nivelul bărbaților, dar și la nivelul femeilor, care nu întrunesc calitățile unui astfel de simbol, dar chiar și la nivelul întregii societății. Dorința de a se înscrie în tiparele de frumusețe, promovate de publicitate, le transformă pe multe femei în umile sclave ale sălilor de gimnastică aerobică, de fitness, ale spitalelor de chirurgie estetică, în roabele mentalității că inteligența lor este condiționată de filosofia sânilor, de metafizica pielii, de ideologia danturii, de pragmatica buzelor, de etica pilozității, de religia firului de păr, de cosmologia coapselor, de infinitul picioarelor, de sculptura trupului, fără a se uita unghiile sau propria umbră. În timp, femeile devin fervente consumatoare ale nenumăratelor produse cosmetice, căci frumusețea nu există decât grație lor, după cum transmit imaginile publicitare, sau dacă frumusețea este „ascunsă” de natură iese la iveală numai prin intermediul produselor promovate.

În acest fel, femeile sunt aduse în umila situație de a gândi că, pentru a reuși ca subiect social, trebuie să fie dezirabile ca obiect sexual. Acest simbol, creat de publicitatea ultimilor decenii, este utilizat nu numai în imaginile prin intermediul cărora se promovează produse cosmetice, ci și în cele care fac reclamă la produse alimentare, obiecte de uz casnic, și să nu uităm produsele alcoolice și țigările.

Pentru a intra în grațiile unui asemenea model biologic, simbol al perfecțiunii fizice și al victoriei masculine, bărbații sunt nevoiți să concureze între ei (profesional, material, financiar, uneori și fizic sau pe un alt plan), să fie ei înșiși un model. Confruntarea lor pentru a deveni un astfel de model, pentru a atrage atenția acelor femei-simbol, nu numai că, în numeroase cazuri, îi inhibă pe bărbați, dar, din păcate, îi determină să-și perpetueze acele trăsături masculine care, pe cele mai multe femei, le sperie, le îndepărtează. În lupta lor, bărbații ajung să se bazeze pe agresivitate, duritate, pe transformarea dezideratului în obsesie, iar a femeii într-o pradă.

Această paradigmă, bărbatul luptător și femeia pradă, premiu, generează un dispreț pentru femei, pentru relația dintre bărbat și femeie, un comportament violent, chiar, în unele cazuri, deviant.

În cazul în care bărbatul nu face față concurenței, nu este destul de puternic pentru a-și captura modelul mult jinduit, devine ostil, iritat, introvertit și cu o mare înclinație spre agresivitate.

Răspândirea acestui simbol îi transformă pe bărbați în „vânători” ai așa-zisei perfecțiunii fizice feminine, ignorând celelalte calități pe care o femeie poate să le aibă, sau în niște nemulțumiți, nevrotici, infideli, căci acele „modele biologice” nu există decât în imaginile publicitare.

Este fără îndoială că nu doar produsele sunt transformate în simboluri, ci și modelele, personajele din imaginile publicitare. În cele mai multe cazuri, indivizii devin obiecte de consum, modele pentru oamenii de rând sau simboluri ale curajului, libertății, sexualității, deci, imagini cu care multe persoane încearcă să se identifice.

Un exemplu de transformare a bărbatului în simbol este cow-boy-ul care apare în reclamele publicitare la țigările Marlboro. În jurul anului 1950, cow-boy-ul, lângă al cărui bust apărea pachetul de țigări, simboliza masculinitatea, virilitatea, spiritul de aventură. Ulterior, imaginea publicitară îl prezenta pe cow-boy în acțiune, luptând pentru a stăpâni natura, devenind astfel simbolul forței de a domina mediul înconjurător. Imaginile publicitare din ultimele decenii, ne prezintă același actor, simbolizând libertatea, lipsa grijilor, ignorarea constrângerilor sociale: călare pe calul său, el străbate și stăpânește, Iară să întâmpine nici un obstacol, spațiul dintre pământ și cer. Una dintre reclamele Marlboro are următorul text: „Drept acoperiș, cerul. Drept pereți vânturile. Și unii bărbați numesc asta casă.”

Simbolurile create de publicitate sunt decodificate numai de cei care lecturează imaginile publicitare și-și lasă imaginația să zburde sau de cei care se identifică cu mesajul transmis. Un astfel de exemplu ni-l oferă F. Brune, comentând reclama săpunului Atlantic: „săpunului Atlantic i-a fost cu deliberare dală forma unui val împietrii (…) suntem purtați prin magie pe malul mării (…) pe plajă, în mijlocul valurilor tumultoase, camera «descoperă» (…) o femeie. Goală, complet goală (…), o frumusețe lăsându-și corpul ca de chihlimbar valurilor verzi (…) Corpul se lasă în voia îmbătătoarei violențe a apelor, coapsele și pieptul sunt oferite lui Ocean. Camera alternează planuri în care valurile se umilă, cu planuri în care femeia, ca paralizată, se lasă pradă emoțiilor: un dute-vino pe fond muzical încântător (…) Ocean învăluie și pătrunde Doamna, care se topește în el ca o algă, ca o nimfa (…) Atlantic vă promite simbolic deliciile aspre ale unei copulări sălbatice.” Este evident că imaginația cititorului va continua, va merge mai departe, iar ceea ce nu a fost transmis în mod evident, direct va fi descoperit. Astfel, frumoasa femeie, valurile mării … devin simbolurile împlinirii, fericirii, vacanței și chiar simbolurile unei aventuri.

Inedită este și apariția unor „contra-simboluri”, bineînțeles fabricate de publicitate. De exemplu, în una dintre imaginile publicitare promovate de BRD pentru un nou serviciu, depozitul cu dobândă progresivă, purcelușul, simbolul românesc al pușculiței, este înlocuit cu un „contra-simbol”: elefantul (trei elefanți, unul în spatele celuilalt, cu câte o fisură în spate, în care se adună monezi). Este drept că pentru asiatici, elefantul simbolizează puterea regală, belșugul, stabilitatea, că pentru budiști este simbolul cunoașterii, că în Africa simbolizează „belșugul și traiul îndelungat”, dar în imaginea publicitară mai sus amintită prezența elefanților poate fi considerată un contra-simbol.

Simbolul, alături de actanții arhetipali ai mitologiei modeme, de ființele mitice, de vedetele din lumea show-lui demonstrează propensiunea imaginii publicitare către spectacol.

Prin intermediul tuturor simbolurilor, inclusiv intermediul celor din publicitate, individul are posibilitatea să conștientizeze toate dimensiunile spațiului și timpului, să se proiecteze în lumea de dincolo, să experimenteze noi orizonturi, inedite dimensiuni. Totodată, „Simbolul relevă aspecte ale realității – cele mai profunde – care resping orice alt mijloc de cunoaștere. Imaginile, simbolurile, miturile nu sunt creații arbitrare ale psihicului; ele răspund unei necesități și îndeplinesc o funcție: dezvăluirea celor mai secrete modalități ale ființei.” Deși această funcție se exercită global, îmbrăcând diverse forme de manifestare, trebuie să nu ne limităm numai la ea. Fiecare aspect al acestei funcții universale poate fi tratat separat ca funcție exploratorie, funcție de substitut, funcție de mediere, funcție de forță unificatoare, funcție pedagogică și terapeutică, funcție de socializare, funcție de rezonanță, funcție transcendentă și funcție de transformator al energiei psihice.

A explora prin intermediul simbolului înseamnă a căuta dincolo de rațiune, de timp, de loc, de înțelegerea noastră, dincolo de semnificațiile evidente și convenționale; înseamnă a accepta faptul că actuala epistemologie este destul de limitată, că încă suntem robii celor cinci simțuri (văz, auz, gust, miros, pipăit) și ai celor trei axe (spațiu, timp, gravitație), sau înseamnă, după cum afirma M. Eliade, a călători prin toate straturile realului. Pentru C.G. Jung această explorare trebuie să aibă ca finalitate definirea și înțelegerea lucrurilor, a conceptelor situate dincolo de înțelegerea noastră, „pe care nu le putem nici defini, nici înțelege pe de-a întregul.”

Substituția îi permite simbolului să se camufleze într-un răspuns la o întrebare, într-o soluție la o problemă sau într-o împlinire a unui vis rămas în suspensie în inconștient. „Simbolul este deci o expresie substitutivă, destinată să permită intrarea în conștient, sub o formă camuflată, a unor anumite încărcături semantice sau afective, care datorită cenzurii nu puteau pătrunde. Simbolul exprimă lumea percepută, simțită și trăită de subiect, dar nu în funcție de rațiunea sa critică și la nivelul conștiinței, ci în concordanță cu întregul său psihism afectiv și reprezentativ, și mai ales la nivelul inconștientului.”

Făcând posibilă incursiunea între material-imaterial, interior-exterior, inferior-superior, cunoscut-necunoscut, pământ-cer, manifest-latent, conștient-inconștient, real-vis, eu-supraeu, natură-cultură, simbolul își îndeplinește funcția de mediere. Această mediere a tendințelor și a forțelor antinomice îi conferă individului o activitate mentală, eliberatoare și îl conduce către unificarea tuturor experiențelor psihice, religioase, sociale, „a celor trei planuri (inferior, terestru, celest) și centrul celor șase dimensiuni ale spațiului; indicând marile axe de reunire (lună, apă, foc, monstru înaripat etc.).”

Rețeaua de legături, plasa de păianjen în care este cuprins și omul îi conferă acestuia un sentiment de siguranță, îi creează ocazia să se îndepărteze de izolare, confuzie, alienare, să nu se simtă pierdut în timp și univers. Privind din această perspectivă este clar că simbolul are și un rol pedagogic și terapeutic. Deși uneori, după o lecturare superficială, avem impresia că simbolul îl îndrumă pe individ spre o lume iluzorie, ireală, totuși, prin intermediul lui se exprimă o realitate plămădită din dorința de cunoaștere, de integrare, de eliberare, de bogăție spirituală.

„Visurile, reveriile întruchipările nostalgiilor sale, ale dorințelor, ale elanurilor sale etc. sunt tot atâtea foițe care propulsează ființa umană istoricește condiționată într-o lume spirituală, infinit mai bogată decât aceea, mărginită, a momentului ei istoric.”

Atât copilul, cât și adultul învață să trăiască, să creeze, să se ferească de dramele lumii moderne, care, după părerea unor psihologi și psihanaliști (inclusiv a lui C.G. Jung) se nasc din dezechilibrul psihicului individual sau colectiv, generat de secătuirea imaginației. Nu este greu de sesizat că această funcție pedagogică a simbolului implică și funcția de socializare: integrarea individului într-o realitate, într-un grup. De fapt, este mai mult decât o socializare, fiindcă vizează și integrarea într-o epocă, în universalitate, dar și desființarea tuturor frontierelor, inclusiv a celor aflate în calea cunoașterii.

BIBLIOGRAFIE

ALLEAU, R., La science des symboles, Paris, Payot, 1977.

BIEDERMANN, H., Dicționar de simboluri, București Saeculum, 2002.

CASSIRER, E., Eseu despre om, București, Humanitas, 1991.

CHATELAT, B., Publicité et societé, Paris, Payot, 1987.

CHEVALIER, J., GHEERBRANDT, A., Dictionar de simboluri, 4 vol. Ed. Artemis, 1994.

CORNU, G., Sémiologie de l’image dans la publicité, Paris, Les Editions de l Organisation, 1990.

CORRAZE, Jacques, Les communications non-verbales, Paris, P.U.F., 1980.

DÂNCU, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Cluj, Dacia, 1999.

DINU, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, București, Editura Științifică, 1997.

DURAND, G., Structurile antropologice ale imaginarului, București, Univers, 1977.

DURAND, G., Aventurile imaginii. Imaginația simbolică. Imaginarul, București, Nemira, 1999.

ELIADE, M., Imagini și simboluri, București, Humanitas, 1994.

ELIADE, M., Tratat de istoria religiilor, București, Humanitas, 1995.

EVSEEV, I., Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Amarcord, 2001.

JUNG, C.G., În lumea arhetipurilor, București, Ed. Jurnalul literar, 1994.

MALEMBERG, B., Signes et symboles, Paris, Seuil, 1977.

ORTIGUES, E., Le discours et le symbole, Paris, Aubier, 1962.

ROSOALTO, G., La Symbolique, PUF, Paris, 1957.

SMITH, P., La fonction symbolique. Essais d anthropologie, Paris, Gallimard, 1979.

SPERBER, D. & JONES, E., The Theory of Symbolism, London, 1947.

STURDZA-SĂUCEȘTI, Marcel, Heraldica, București, Ed. Științifică, 1974.

SFEZ, L., La politique symbolique, ed. a II-a, PUF, Paris, 1993.

SFEZ, L., Simbolistica politica, Iasi, Institutul European, 2000.

TODOROV. T., Teorii ale simbolului, București, Univers, 1983.

TODOROV. T., Symbolisme et interprétation, Paris, Éditions du Seuil, 1978.

BIBLIOGRAFIE

ALLEAU, R., La science des symboles, Paris, Payot, 1977.

BIEDERMANN, H., Dicționar de simboluri, București Saeculum, 2002.

CASSIRER, E., Eseu despre om, București, Humanitas, 1991.

CHATELAT, B., Publicité et societé, Paris, Payot, 1987.

CHEVALIER, J., GHEERBRANDT, A., Dictionar de simboluri, 4 vol. Ed. Artemis, 1994.

CORNU, G., Sémiologie de l’image dans la publicité, Paris, Les Editions de l Organisation, 1990.

CORRAZE, Jacques, Les communications non-verbales, Paris, P.U.F., 1980.

DÂNCU, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Cluj, Dacia, 1999.

DINU, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, București, Editura Științifică, 1997.

DURAND, G., Structurile antropologice ale imaginarului, București, Univers, 1977.

DURAND, G., Aventurile imaginii. Imaginația simbolică. Imaginarul, București, Nemira, 1999.

ELIADE, M., Imagini și simboluri, București, Humanitas, 1994.

ELIADE, M., Tratat de istoria religiilor, București, Humanitas, 1995.

EVSEEV, I., Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Amarcord, 2001.

JUNG, C.G., În lumea arhetipurilor, București, Ed. Jurnalul literar, 1994.

MALEMBERG, B., Signes et symboles, Paris, Seuil, 1977.

ORTIGUES, E., Le discours et le symbole, Paris, Aubier, 1962.

ROSOALTO, G., , PUF, Paris, 1957.

SMITH, P., La fonction symbolique. Essais d anthropologie, Paris, Gallimard, 1979.

SPERBER, D. & JONES, E., The Theory of Symbolism, London, 1947.

STURDZA-SĂUCEȘTI, Marcel, Heraldica, București, Ed. Științifică, 1974.

SFEZ, L., La politique symbolique, ed. a II-a, PUF, Paris, 1993.

SFEZ, L., Simbolistica politica, Iasi, Institutul European, 2000.

TODOROV. T., Teorii ale simbolului, București, Univers, 1983.

TODOROV. T., Symbolisme et interprétation, Paris, Éditions du Seuil, 1978.