Rolul Presei In Societate

Capitolul II

Rolul presei in societate

De la prima Biblie până la tipărirea de legi, cărți de tot felul apoi ziare, media a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Puterea are o problemă: să controleze autoritar presa, să-i acorde autonomie sau libertate absolută? Presa este o institute aparte, care oferă accesul la informație publică, de aceea, cadrul reglementarilor a fost unul special.

Modelul autoritarist

Primele publicații regulate au început să fie considerate amenințări la adresa statului. Controlul informației e un principiu al modelului autoritarist.

Exista o altă problemă – instituțiile media erau private și statul trebuia să găsească metode de a interveni în proprietatea privată. Acest lucru este în contradicție cu liberalismul, care prevede inviolabilitatea proprietății și economia de piață, fără intervenționism. Soluția a fost reprezentată de privilegii și restricții. În anul 1692, parlamentul britanic adopta Licensing Act – nici o publicație nu putea apărea fără autorizație specială. Astfel, puterea selecta media și proteja doar pe cei care se dovedeau de încredere. Existau și alte variante de control: taxa de timbru, acuzele de trădare și instigare la revoltă. Hartuirea presei se făcea și în amonte și în aval.

Modelul comunist

Conform acestui model, presa este o armă a puterii, trebuie să educe masele, să combată dușmanii, să elogieze regimul. Presa legitimează puterea și e un instrument al propagandei.

Cel mai mare grup de presa din lume a fost multă vreme trustul sovietic de presă. Controlul se făcea și în sistemul de organizare: nu intrau în presa decât oameni verificați și exista cenzură. În sistemul comunist, se practica blocarea accesului la informație, exista o poliție a ideilor și apărea informația oficială. Aceasta era de fapt, minciuna organizată, deoarece se arată altceva decât realitatea. Realitatea era filtrată, ierarhizata, reconstruita, evenimentele erau înlocuite cu formule doctrinare, se eliminau evenimentele negative, se elimină neprevăzutul, care nu trebuia să existe într-o societate perfectă, actualitatea era și ea eliminată, apărea glorificarea liderilor, a realizărilor, se critica imperialismul.

Rezultatul: tirajele erau întotdeauna fixe, grilele de programe inflexibile, totul era planificat. Ziariștii devin birocrați ai sistemului, ei nu mai cauta informația, pentru ca, oricum, știu că nu o pot prezenta. Apare limba de lemn, pentru că sunt standardizate temele jumalistice, apar eroii muncitori – Stahanov, apare duplicitatea – jurnaliștii încep să transmită mesaje printre rânduri iar cititorii să citească printre rânduri. Tot acum apare autocenzura – nu mai scrii pentru că oricum, nu intră sau încerci să folosești metafore și aluzii. Astfel, apare alternativa – cărțile în samizdat, foile volante ilegale, posturile de radio clandestine. Centrele de interes în modelul comunist sunt: aparatul puterii, instituțiile media, jurnaliștii și publicul.

Modelul liberal

Milton apoi Jefferson au vorbit despre piața liberă a ideilor. Modelul liberal al statului presupune faptul că cetățenii cedează o parte a drepturilor lor puterii, care are obligația de a-i guverna bine. Dacă, însă, aceasta nu e bună, trebuie să fie schimbată. Dar, ca să știi dacă un lider e bun sau rău, trebuie să ai acces la adevăr. Adevărul se obține în urma unei competiții a ideilor, o confruntare, presa controlează puterea – ea oferă cetățenilor informații, devine un câine de pază al democrației și devine, astfel, a patra putere în stat. Presa crează opinia publică și civică. Conform modelului liberal, singurele legi sunt cele ale cererii și ofertei dar goana după profit face să dispară grija pt piața liberă a ideilor, în favoarea individului consumator. Exista, însă, un anume autocontrol sau – sindicate ale presei, asociații profesionale, asociații ale publicului.

Modelul serviciului public

Pornește de la ideea că libertatea presei este o datorie publica dar și ca presa are datorii față de public; nu e numai vorba despre profit și despre succesul facil – divertismentul. Astfel, apare conceptul de serviciu public. Acest model a devenit puternic, la jumătatea secolului XX, datorită a trei serii de factori:

a – revoluția tehnologică – atribuirea frecventelor și eliminarea posturilor care se suprapuneau pe aceleași frecvente;

b – dezvoltarea conștiinței și exigentei profesionale;

c – amplificarea dezbaterilor privind rolul presei.

Modelul serviciului public pornește de la modelul liberal dar îl critica pe acesta din urmă, pentru comercializarea excesivă, pentru înlocuirea informației cu divertismentul. Modelul serviciului public este îngrijorat și de trustizare, deoarece, astfel, informația nu mai este democratizata. Este propusa participarea neinteresată a distribuitorilor de fonduri – astfel, media devine autonoma financiar, independenta față de stat și poate crea a piața liberă a ideilor. Postul public idealizat, multă vreme, a fost BBC. Astăzi, posturile publice se confrunta cu o criză de legitimitate, deoarece programele sunt aidoma celor comerciale, în încercarea de a se păstra în topul concurentei în domeniu.

Un ziar sau o revistă culturală fac eforturi să ofere cititorilor o mare diversitate de genuri. Prin urmare, în ziare și reviste, vom întâlni informații propriu-zise, anchete, reportaje, dar și interviuri. Inclusiv toate textele vor purta amprenta tematicii revistei, dar și a ziariștilor.

De aici putem distinge:

– alegere după peferinte a anumitor subiecte;

– libertate stilistică dezvoltată;

– ritm al scrierii mai lent și mai amplu.

Deoarece sunt puternic rubricate, revistele contează mai mult pe semnătură, decât pe aptitudinile gazetărești ale autorului, care se va bucura de o mare libertate de exprimare. Acesta are la dispoziție un spațiu tipografic generos în comparație cu un ziar.

Cele mai importante genuri comune presei culturale și a celei de opinie:

Portretul

Marii teoreticieni consideră portretul un reportaj despre o persoană. Prin urmare, recunoaștem o trăsătură specifică acestui gen: amestecul de procedee. În concluzie, portretul este un gen caracteristic discursului de presă, ce rezultă din combinarea mai multor modele discursive (descriere, explicație, comentariu) a căror punere în scenă variază după constrângerile impuse de un personaj sau altul, de suportul mediatic alocat: scris sau audiovizual. Materialitatea însăși a canalului de transmitere este determinată: suportul scris influențează organizarea spațiului scriptural și scrierea articolului după criterille de claritate și dramatizare; imaginea de televiziune percepe lumea într-un mod direct și global, având drept consecință o iluzie de transprenta; în fine, radioul impune criterii de inteligibilitate auditivă particulare, mizând pe emoție și seducție.

În altă ordine de idei, se pot folosi și alte expresii sugestive ale portretului: a da viață personalități, a face opera de biograf. Orice scriere biografică, prilejuită de o aniversare, de un premiu important obținut, sau chiar de moartea celui în cauza oferă ziaristului șansa de a-și exersa talentul în scrierea unui portret. Biografia riscă să devină un text oarecare, atunci când este prinsă între starea civilă și curiculum vitae, iar acest lucru se acceptă cu greu într-o revista literară.

În portret ziaristul trebuie să observe semnele exterioare și distictive, ale subiectului: talia, silueta. Putem reunoaște personajul după chipul său, după culoarea și strălucirea ochilor, după desimea și lungimea părului, după mustață sau barbă, după timbrul voci sau debitul verbal, după felul său de a merge sau de a se așeza pe scaun, după felul cum se îmbracă, după ticuri și vorbe preferate.

Un bun potret presupune o curiozitate pe măsură, simpatie și inteligență critică, aplicată pe o solidă documentare -pe cât posibil, pe o cunoaștere directă și nemediată a subiectului.

Ca și gen jurnlistic, portretul este un mozaic de imformație bigrafică, reportaj descriptiv, anchetă de personalitate și, eventual, interviu.

În cartea sa Sorin Preda, aduce în discutie cateva sfaturi ce ar trebuie ocolite pentru a realiza un portret de succes:

„ evitați panoramările bigrafice generale. Detalile punctuale sunt mai evocatoare decat o imagine de ansamblu, comună si fară un relief anume.

Cronologia este, aproape fară excepție, inutilă. Scopul unui asemenea portret nu îl reprezintă adevarul final al vieții unui artist, ci pregnanța sa. Cronologia aparține biografilor si istoricilor literali.

Dați viață portretului evocând o intalnire comună și citând o propoziție interesantă spusă de personaj. Chiar și atunci când, in diferte motive, nu l-ați cunoscut personal, puțeti suplini întâlnirea fie imaginând-o, fie exprimânfu-vă regretul de a nu-l fi cunoscut.

În lipsa mărturiei directe, puțeți compensa adiționând cu elegantă mărturiile altora.

Nici o evocare nu poate fi validă daca este scrisă neutru, constativ.

Prin urmare, nu vă temeți de puțină nostalgie, regret, uimire sau chiar sentimentalism.

Interviul

Interviul are la bază următoarea definiție: ,,convorbire cu caracter informativ intre un ziarist si o personalitate sau un martor al unui eveniment,, . Putem distinge mai multe tipuri de interviu:

-biografic

-expres

-informativ

Presa culturală abordează o formă de redactare:

-întrevederea și conversația.

Întrevederea presupune ca cei doi parteneri de dialog să aibă egalitate de statut, să trateze o temă cu o competență presus egală, amândoi încercând să-și utilizeze competența pentru o mai bună înțelegere a unei probleme. Dimpotrivă, conversația nu implică nimic deosebit nici în statutul partenerilor, nici în tema aleasă. Ea se caracterizează prin diversitatea abordărilor, prin posibilitatea de a schimba tema fără o justificare anume, in timp ce alternanța intervenților celor doi este necontrolată, fiecare luând cuvântul după inspirația de moment.

În această circumstanță, elementul cheie al interviului, dialogul iese din zona inactivă, și altsfel îl obligă pe ziarist să obțină mărturia interlocutorului.

Orice interviu este produsul unei relații între două persoane. Calitatea interviului este strâns legată de calitatea acestei relații interpersonale. Înainte de a fi o manieră de lucru, interviul este o manieră de a fi.

Sorin Preda, descrie câteva sfaturi pe care ar trebui evitate în cadrul unui interviu:

-întrebările închise, la care se răspunde cu da sau nu;

-întrebarile lungi si stufoase și nelare;

-întrebările prea generale, incapabile să provoace interlocutorului o circumstanțiere precisă și, așa că cum întrebi, așa ți se va răspunde;

-întrebările stupide, banale sau lipsite de inteligență;

-întrebările care să sugereze răspunsul;

-întrebările agresive sau, dimpotivă, slugarnice;

Sorin Preda, ne aduce la cunoștință câteva observații:

1. Șapoul poate fi foarte bine suplinit de un portret al scriitorului sau de un mic reportaj de atmosferă. Prezentarea convențională și seacă reprezintă un spațiu tipografic ocupat în mod abuziv. Șapoul poate fi construit pe o informație de bază, la care adaugă cîteva contestări personale.

2. Evitați interviul cu întrebări prezentate anterior și răspunsuri primite prin fax. În ciuda oricăror eforturi redacționale, textul final va fi stastic si neconvingator.

3. Evitați stereotipurile sau locurile comune: ,, Ce pregațiti în laboratorul dumneavoastră literal?,, , Ce sentimente aveți atunci când terminați o nouă carte?,, , Violenta in care traieste lumea contemporana va creeaza teama?

4. În final, ziaristul nu trebuie să mulțumească interlocutorului pentru interviul acordat. E un gest de politețe inutil, dacă ne gândm că cel avantajat de publicarea textului este chiar interlocutorul.

Un mare pericol îl reprezintă verbozitatea. Ziaristul încercând să strlucească, să își scoată în evidență cultura și inteligența, deseori efectul este catrastofal. Ne vom mulțumi cu acest procedeu numai în cazul unor mari artiști. Câstigul exclusivități poate fi mai important decat orice alt incovenient.

Un alt pericol al interviului cultural îl constituie laconismul, dar mai ales indecizia si schimbarea bruscă a planului de atac:

Lucrați încă la o carte cu subiect românesc[..].Din discutile noastre, pot confirma că stiți foarte multe despre istoria României[….] Vă plac Bucovina, Mateiu I. Caragiale, Creangă….Ce cautați de fapt?[…] Stiu că sunteți un mare admirator al Jurnalului lui Sebastian[…] Ce artist român v-ar fi plăcut să fiți?[…] De ce reveniți în România?[…] Cum găsiți bucătaria românească ?[….] V-ați plimbat mult prin librariile bucureștene; ce v-a atras atenția?[…]Vă plac româncele?

Revistele culturale diferă foarte mult de un ziar, o revistă culturală impun în timpul interviului exigențe calitative si dezvoltate.

(Când interlocutorul este un scriitor important, dezvăluirile de duzină se cuvin a fi depăsite ( Ce mănâncă? Cum se inspiră? Ce tabieturi are? Cum se pregăteste pentru un nou proiect literar?).

Acestea fiind spuse, nu trebuie să ne mire faptul că majoritatea interviurilor culturale, pot căpăta proporțile unei cărți.

Într-o carte deja celebră, Henri Montant, ne propune câteva trucuri folositoare în timpul unui interviu:

Încercați să memorați întrebările, pentru a nu le citi scolăreste. Evitați întrebarile prea tehnice. Nu uitați să puneți întrbări personale despre ticuri, tabieturi sau hobby-uri; ele detensionează convorbirea și oferă un necesar stop de umor. Însoțiți uneori întrebarea cu o confesiune, cu o întâmplare din viața dumneavoastră, pentru a stimula interlocutorul să facă același lucru.

În timpul unui interviu cultural, ziaristul, afisează o prezență mai discretă. Întrebările nu mai i-au forma comentariului și nici nu mai mai se întrerupe discursul partenerului. De regulă, scoplul interviului este ca cititorul să pătrundă, în intimitatea biografiei scriitorului, fie în misterele creației.

Invitatul se bucură de un grad mai mare sau mai mic de notorietate, deși numai simplul fapt că i s-a solicitat un interviu reprezintă o probă a notorietați. Jurnalistul joacă difrite roluri discursive ale intimității, ale încrderii sau ale entuziazmului și încearcă să scoată la lumină detalii neștiute ale creației[…]. Interviul cultural se concentrează pe întrebarea ,, Cum se face? ,, și se opune întrebării ,,Cum funcționează?,, .

Credibilitatea, fluența, gradul de noutate și de inters al confesiuni repreintă exigențe obligatorii oricărui interviu cultural.

Ancheta

Uneori revistele cu profil cultural vin încearcă să propună cititorilor o anumită diversitate de genuri publicistice, din categoria genurilor publicistice face parte fară îndoială și ancheta. Ea exprimă dinamism revistei respective și are o mare putere de convingere asupra cititorului, atragând atenția asupra problmelor care țin de domeniul cultural. Singura condiție ar fi ca tema să conțină cât de cât subiecte de actualitate iar concluzia să fie redată corect, onest și fără alte încărcături care să iasă în evidență. Patrick Charaudeau, evită să vorbească despre anchetă, ca un gen inactiv, el consideră că acest proces de investigare își propune să dezvăluie prin intermediul unei povestiri mai ample, o acțiune. Gen hibrid și totodată independent, ancheta este un demers jurnalistic menit să dezvăluie o adevăruri incomode si acunse despre o persoană publică, despre un rup de interese, despre afaceri oneroase de diferite tipuri, încălcări ale legii, evenimente neelucidate de mai mult timp.

Teoreticianul, Jose Brouker, identifică două mari tipuri de anchetă: informativă care vizează relevarea unor informații ascunse și cea interpretativă care vizează semnificațile ascunse ale unor fapte în bună parte cunoscute; nu se adreează cunoașterii, ci judecății.

În presa culturală domină mai mult ancheta interpretativă. Clar este și faptul că nu putem scrie un articol de investigație despre mondul suspect de decernarea premiilor literale, atâta vreme cât comentarile doveditoare nu sunt susținute și de fapte( mici atenții, relațile de rudenie, de prietenie, între cei care sunt premiați si membrii comisie).

După cum remarcă și Michel Voirol, ancheta nu își va pierde niciodată specificul.

Ancheta este o demonstrație. Dacă reportajul arată, ancheta dovedeste. Subiectul unui reportaj este un spectacol. Subiectul unei anchete este o problemă. Demersul unei anchete seamană cumva cu munca unui cerctător stiințific, ea implicând cinci etape:

a pune o problemă interesantă ca premisă si a o formula clar;

a acumula cunostințe despre subiect;

a formula ipoteze de lucru;

a verifica ipotezele pe teren, mergând la sursă;

a ajunge la o concluzie;

O anchetă demnă de acest nume nu poate ignora nici una dintre etapele de mai sus. Din păcate, practica presei pare a ne contrazice. Prea multe anchete se vădesc a fi doar compiliații pe un subiect dat. Altele nu sunt decât demonstrații partizane ale unei concluzii preexistente. De aceea jurnalistul de investiație trebuie să știe ceea ce caută, nu ceea ce vrea să dovedească. O anchetă nu trebuie să rămână nu expozeu rece și abstract. Trebuie să furnizeze exemple, mărturii, lucruri văzute, care să ilustreze etapele demonstrației. O anchetă importană poate să justifice chiar si un editorial. În acest sens, putem spune că ancheta este genul genurilor.

Ancheta culturală este de mic calibru și nu își propune mari dezvăluiri. Ancheta culturală trebuie să fie credibilă și convingătoare, și să ridice niște semne de întrebare, și să atragă atenția asupra unei realități, aici putem da câteva exemple: situația scriitorilor debutanți, plagiate celebre, mari nedreptați litereare, situația uniunilor de creație etc.

În presa culturală se mai practică și un gen mai aparte și fară prea multă fantezie, si anume sondajul de opinie considerat de mari teoreticieni o formă ai interviului. În urma acestor spuse, este foarte simplu să trimiți unor critici și scriitorii câteva întrebări și să publici răspunsurile ca atare. Care de multe ori sunt nu sunt însoțite de dezbatere, încadrare teoretică tema propusă se va pierde în anonimat.

O bună anchetă cultuală va strălucii în primul rând prin acuitatea și originalitatea ideii.

Reportajul

De cele mai multe ori, în presa culturală întâlnim reportajul ce se suprapune cu notele de călătorie, cu portretul sau cu paginile de jurnal. Semnătura este foarte importantă, dar și prospețimea stilului contează foarte mult. Cel mai puțin contând subiectul, și actualitatea sau dinamismul narativ.

Reportajul se bazează pe existența unui fenomen social, pe care încearcă să îl explice. El nu este legat într-o manieră directă de actualitate, chiar dacă depinde de a. Reportajul există ca o realitate dobândită, ce face obiectul unei observații jurnalistice. Reportajul trebuie să adopte un punct de vedere distant și global și trebuie să propună în același timp o interogare a fenomenului tratat. Astfel se explică utilizarea resurselor figurative și vizualizante, pentru a satisface pe de o parte condițile de credibilitate.

În viziunea lui Jose de Broucker, reportajul este un text scris la fața locului, o experiență de viată trăită nemediat. „Reporterul este un martor. De la el așteptăm curiozitate activă și obiectivitate critcă.”

Ziaristul în calitate de martor nu trebuie să devină pasiv. Un reportaj literar, trebuie să fie evocator și subiectiv în cel mai înalt înțeles, oferind sugestia unei realități, la care cititorul, din diferite motive, nu are acces. Reportajul trebuie sa negocieze un raport între cuvânt și imagine.

În viziunea lui Tudor Vianu, care analizează profund scrierile lui Geo Bogza, dar și ale lui Tudor Arghezi, în reportaj expresia memorabilă este fundamentală:

Reportajul urmărește să obțină impresia puternică, aceea care fixează atenția cam dispersantă a cititorului solicitat de atâtea ecouri ale actualitații. Cine străbate scriierile lui Bogza nu poate să nu remarce mulțimea adjectivelor-adverbe cu mare incărcătură afectivă, cele care exprimă o apreciere drastică sau o reacție vehementă a sensibilitații, precum: dur, arid, tragic, enorm, cumplit,uimitor, teribil. Unele dintre adjective-adverbe sunt întrebuințate pentru a exprima gradul suprlativ al comparației. Superlativul absolut este indicat, în limba curentă, printr-un adverb care, prin gramaticalitatea sa, și-a pierdut forța exprsivă: foarte, prea. Scriitorul simte nevoia împrospătării formelor superlativului absolut, culegandu-le din bogata colecție a adjectivelor drastice: un câmp fulgerător de pustiu, torențial dezolant… Superlativul relativ nu este nici el rar: cea mai scumpă îndeletnicire, tentarea celorlante fințe de a se arunca în vid. S-ar părea că scriitorul nu cunoaște formele, dimensiunile sau situațile mici sau intermediare. Totul îi apare enorm în sine, cel puțin, în raport cu lucruri asemănătoare. Ceea ce îl atrage și îi reține atenția este mărirea comparată sau incomparabilă. Orice aspect al lumii este pentru el monumental și sentimentele cu care îl întâmpină sunt vehemente și zguduitoare. Tehnica intensificări este caracteristica reportajului.

Reportajul de calitate aspiră și reușește să devină literetură. Nu-și propune doar să îmbrace informația în veșminte mai potrivite. Centrul de greutate se deplasează de la fapt la semnificația lui. Faptul rămâne un punct de plecare indispensabil. În această literatură a autenticului, exacitatea punctelor de pornire stabilește pentru cititor o atitudine, un sistem de judecăți și de sentimentul covârșitor de măsluire ne modifică atitudinea.

O memorialistică în cea mai mare parte inventată, o literatură facută în jurul unor fapte înfățisate ca autentice stimulează cel mai mult un yâmbet de apreciere a îndemânării. Condiția autenticității creează cadrul. Faptele se străduiesc să treacă universul trimedisional. Numle proprii devin personaje, datele se organizează-deși nu neaparat epic. Relatarea capătă individualitatea cu complexe relații interioare a literaturii. În raport cu celelate tipuri de literatură clădită pe faptul real, reportajul se lovește de dificultăți speciale. Axat în conteporanitate sau în trecut imediat, reportajul simte condiția genezei sale- exaccitatea faptului. Extraexploatarea, imaginea verosmilului alături de real constituie aici o soluție facilă și indiscretă, artistic șubrezită.

Reportajul, poate fi numit specie literală, dar și gen jurnalistic. Reportajul are forța de a nula prejudecați și formule împetrite. Reportajul modern, câstigă teren in fața reportajului literar, reportajul modern, fiind inventiv și lipsit de complexe.

Scrisoarea deschisă

Scrisoarea deschisă nu este un gen jurnalistic, care să atragă atenția asupra autorului, în aceest caz strigătul de disperare, devine un punct important. Nu orice articol polemic sau cu tente de pamflet aparține genului jurnalistic. Dimpotrivă, scrisoarea deschisă poate conține o adâncă decepție- a unui fost îndrăgostit, care a fost trădat de persoana iubită. Într-o scrisoare deschisă, textul trebuie să reprezinte ultima șansă de îndreptare pe care îi este acordată destinatarului. Furia nu poate fi in totalitate, într-o scrisoare deschisă. Un punct, sau chiar două, trebuie să fie constructive și cu bune intenții. Altfel, sunt permise și alunecările pasionale. Un bun exemplu ar fi, ziaristul Cristian Tudor Popescu.

Eram convins că am devenit, după atâta vreme, insensibil la orice ticăloșenie tipărită. Eram convins, pe de altă parte, mizeria umană, în toate mucilagiile ei vierzui și tremurătoare, așa cum se întinde pe foile Atacului la persoană sau ale Academiei cațavencu, nu-și va găsi vreodată locul în pagiinle unei publicații de înaltă ținută cum este România Literară. Este meritul lui Mircea Mihăieș de a-mi fi clătinat aceste convinegeri. Cu metode specifice presei comuniste, având la bază principiul „ Dacă patidul o cere, demonstrăm orice pornind de la orice” dl Mihăieș fabrică din câteva trăsături d condei un proces de intenție înmărmuritor. Încerc, fără mare nădejde, să transmit spre nuronii singuratici a lui dlui Mihăieș câteva propoziții raționale. Oricum, orice demers rațional este trimis în derizoriu de cogitația ultimă a dlui Mihăieș. Curat spectacol! Și atât de complet, că ne-a făcut pe noi, cei care construim zi de zi un ziar, să ne crăcănăm de râs.

Scrisoarea deschisă, acordă și dreptul la replică, ea fiind chiar încurajată și tolerată de redacție. Trecând peste politica revistei sau de interesele redactorului-șef, care poate fi constrâns de amiciții și dușmănii literare, orice scriitor, are dreptul de a răspunde cuiva prin intermediul unui ziar. Aici intervine o singură cerință, decență, și un limbaj lipsit de vulgarități. În rest, întreaga răspundere aparține autorului.

Redacția are dreptul de a respinge sau de a corecta textul.

Curierul

O revistă literară care se respectă, trebuie să aibă o rubrică destinată răspunsurilor către ctitori. Chiar dacă uneori numărul de texte este foarte mare, redacția are obligația de a răspunde tuturor, cu riscul ca întârzierea să fie foarte mare. Uneori printre corspondnții își fac loc și cei mai ambițioși. Ei nu trebuiesc respinși, ci ar trebui să ne gândim că majoritatea sunt tineri, și asteaptă cu emoție o părere din partea redacției. Nu tot timpul doresc să fie publicați. Doresc în primul rând să afle, dacă au sau nu talent, dacă merită să meargă îninte sau nu. De cele mai multe ori majoritatea tinerilor sunt descurajați. Șeful de rubrică, trebuie să fie deținător mult tact și răbdare. Răspunsurile categorice nu sunt rcomandate.

In această rubrică contează foarte mult semnătura. Cei care trimit texte așteaptă cu nerăbdare răspunsul cuiva care este matur, dar și celebru. Nu se recomandă ca titularul de rubrică să fie un critic, și mai degrabă se recomandă ca acesta să fie un poet.

Cele mai mari pericole în cadrul curierului sunt reprezentate de formalizare, grabă și suprficialitate. Dacă există răbdare, inteligență, această rubrică poate dobândi dimensiunile unui articol de sine stătător, care are menirea să remarce cele mai bune articole primite în redacție.

Un bun exemplu îl reprezintă, Constanța Buzea, cea care îi premiază pe cei mai talentați corespondenți cu laude și citate consistente.

Părea că textele dvs uitaseră drumul încoace. Apar acum sub înfațisarea unor luminoase elegii. De fiecare dată, în anii care au trecut, lăsați impresia unui bun cititor de poiezie, informat si activ. Memorabile momente în care lăsați o provocare către colegi și cititori, de a recunoaște și sărbători cl mai valoros poem apărut pe durata unui întreg an în România literară.

Chiar dacă pentru cel care are sarcina să ofere răspunsuri cititorilor, poate părea o muncă grea, semnatarul trebuie să fie conștient de munca pe care o face. În mâinile sale stă puterea, să deturneze sau să încurajeze un posibil talent.

Revista presei

Revista presei, oferă un strop de actualitate unei publicați literare. În revista presei, se regăsesc gesturi colegiale, dar și puneri la punct acide. Într-o revistă culturală, revista presei marchează un alt gen, și anume: nota de lectură. Ironia sau acceptarea plictisită complectează o succesiune de texte scurte și, de regulă, polemice.

Citim un intrviu pe picior și prima tentație este sa-l suduim pe cineva-ul întrebat că și-a lăsat inspirația și fraza bună în altă part. Nu zic că nu așa se întâmplă de obicei, dar ce te faci când gazda îți pune întrebări de două rânduri la care, n-ai încotro, răspunzi cu da sau nu. Am un expemplu, să nu ziceți că vorbesc pe deasupra, Observatorul cultural. Ovidiu Șimonca a reusit să o intrevieveze pe Florina Ilis. Și ce a ieșit. O așezare de romane pe cântar, în care ne interesează când se apucă scriitorul de scris, cât scri, de unde a apărut, plus alte întrebării asemenea. Plictisitor, și nu din vina invitatei. Vorba accea, dacă nu este rost de scandal, degeaba.

Primejdile care amenință, revista presei și care sunt comune tuturor genurilor sunt: pasivitatea și simpla inventariere. Concluzia nu este obligatorie. În revista presei, se impune minima informare a cititorului și stârnirea curiozități. Cheia succesului, o reprezintă gestionarea citatului.

Înalțarea și declinul presei culturale

Pentru tinerii din ziua de astăzi, lectura nu reprezintă interes, și fug de tot ce ține de lectură. Gafe culturale sunt la tot pasul, și uneori stârnesc râsul. Internetul, filmele, și multitudinea de emisiuni televizate, își propun să înlocuiască cuvântul scris, și lectura atentă. Presa culturală, traversează un moment extrem de dificil, plin căutari, și chiar neliniști. Dar trebuie precizat, că nici presa culturală nu depune mari eforturi pentru a-și apropia cititori.

Sorin Preda, aduce câteva constatări în legătură cu acest lucru:

în România există prea multe reviste literare, ținute în mod artificial în viată, mai als prin subvenții de la stat: Lucefărul, Conteporanul, Literatorul etc;

foarte multe reviste apar în provincie( trei-patru în același oraș), adeseori trădând multiple orgolii locale, grafomanii și complexe provinciale;

haotică și greu de înțeles se arată politica ziarelor cotidiene, care găzduiesc pagini de cultură. E vorba despre spațiul acordat, dar și din lipsa unei politici editoriale clare. Adeseori, în loc ca ziarul să semnaleze dinamic și atrăgător cele mai importante evenimnte culturale, se preferă rubrici de autor- o adunătură de recenzii, articole critice si opinii. Suntem departe de performanțele unor cotidiene ca Le Monde, Le Figaro, New York Times- ziare capabile, prin prestigiul și seriozitatea lor, să nemurească numele unui artist, sau dimpotrivă, să-i curme brutal cariera.

Handicapuri teoretice și reale

Dacă ar fi să ne luăm după Gabriel Liiceanu, care explică recent în revista 22 motivele pentru care intlctualul român nu ajunge la public, drama tirajelor presei culturale din România ar ține de trei handicapuri aplicabile în general inteligenței de la noi.

Handicapul elitei izolate, generat de lipsa clasei de mijloc și de teroarea istoriei, handicapul capitalului istoric negativ, dat de lipsa interesului ce însoțesc o operă nouă, și handicapul limbii, dat de lipsa interesului față de scriitorii estici.