Rolul Partidelor Politice In Viata Sociala

Rolul partidelor politice in viata sociala

INTRODUCERE

Dintotdeauna oamenii au simți nevoia să se asocieze. Dorința asocierii este explicabilă deoarece omul, prin structura sa bio-psiho-socială aspiră la satisfacerea trebuințelor sale.

Îndeplinirea acestor trebuințe se putea realiza, doar prin conjugarea eforturilor tuturor oamenilor existenți într-o anumită arie geografică. Așa au apărut primele forme de asociere umană.

Dar nici o societate nu putea dăinui fără o anumita ordine. Așa a apărut statul, înțeles ca formă superioară de organizare a unei colectivități umane, în care existau anumite structuri specializate separate de restul vieții sociale, fiecare având o competență bine delimitată.

Începând din secolul al XVIII-lea, s-a vorbit tot mai mult de “statul de drept”.

Conceptul de “stat de drept” evocă astăzi, în sensul său cel mai general, faptul că, organele statului nu se pot sustrage în activitatea lor exigențelor dreptului.În felul acesta se asigură garantarea libertății umane.

Pentru a exista un stat de drept nu este suficient să se instaureze un mecanism juridic care să garanteze respectarea legii ci este necesar ca acestei legi să i se dea un anumit conținut, inspirat de ideea promovării drepturilor și libertăților umane în spirit liberal și democratic cuprinzând reglementări bazate pe eficiența drepturilor și libertăților proclamate.

Astăzi, statele care se proclamă “de drept” au prevăzute în constituții următoarele principii fundamentale: separația puterilor, democratismul, ocrotirea formelor diversificate ale proprietății, garantarea drepturilor și libertăților pentru toți cetățenii, independența justiției, pluralismul politic, eligibilitatea reprezentantului puterii.

După 1989 România a reintrat în rândul statelor de drept, împărtășind și ea principiul pluralismului politic.

Constituția din noiembrie 1991, în art. 8, prevede: “pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale”.

S-a crezut că, societatea în care își exprimă voința un singur partid, nu poate progresa corespunzător.Progresul este expresia concurenței cu “altul” și nu cu “sine însuși”. Existența mai multor partide conduce (cel puțin din punct de vedere ideologic) la un progres al societății.

Partidele politice sunt considerate a fi un produs al democrației liberale reprezentative. Chiar dacă azi, ele nu pot exista în absența unui text constituțional, inițial, partidele au luat naștere în absența unor asemenea reglementări. Ele au apărut prin asocierea mai multor persoane, care urmăreau mai buna reprezentare a intereselor lor.

Accesul la putere a acestora, a făcut și face posibilă, îndeplinirea scopurilor propuse. Motivele ce au stat și stau la baza constituirii partidelor sunt diverse; ele corespund necesităților psiho-economice ale membrilor săi.

Unele dintre partidele apărute, au reprezentat interesele unui grup restrâns de indivizi, aceasta, în dauna interesului general. De aceea, pentru a preîntâmpina apariția pe viitor a unor astfel de partide politice, s-au instituit numeroase garanții juridice (legi care interzic înființarea unor partide politice sau mișcări ce contravin ordinii de drept existente în societate).

Primele partide politice datează din secolul al XVIII-lea, dar ele s-au fundamentat de-abia în secolul al XIX-lea. Se apreciază în literatura de specialitate că, partidele politice au cunoscut o evoluție continuă. Această evoluție este relativă, ea trebuind privită sub aspectul condițiilor social- politice existente.

Se spune că partidul influențează societatea sau regimul constituțional, dar și societatea are o influență asupra partidelor. “Partidele vin și trec”, spunea cineva. Important este însă rolul, contribuția pe care o au acestea în societate.

Partidele politice ni se relevă astăzi ca realități istorice incontestabile. Apariția, definirea, motivele, scopul, rolul partidelor politice, clasificarea și integrarea lor într-un tip sau sistem, sunt aspecte ce trebuiesc clarificate.

În analizarea partidelor politice și-au concentrat atenția o pleiadă de specialiști (în sociologie, drept constituțional, etc.). Analiza care ne interesează, privește fenomenul social al partidelor dar și problemele de ordin constituțional. Asupra acestor două laturi ale analizei partidului politic merită să medităm.

Analiza partidului politic, ca fenomen social, cuprinde o serie de probleme esențiale cum ar fi: definirea partidului politic; care sunt tipurile de manifestare; cum se afirmă și se mențin; factorii care influențează apariția și evoluția acestora; care sunt mijloacele de înfăptuire a scopurilor partidului politic. Privite în totalitatea lor, se va observa că, între aceste chestiuni există o strânsă legătură, ele formând împreună, sistemul partidului politic.

Din perspectiva dreptului constituțional, partidele politice sunt analizate sub aspectul constituționalității și legalității lor. Se cuvine, așadar, să aruncăm o privire în lumea partidelor politice, analiza acestora fiind destul de interesantă.

CAPITOLUL I

CONSTITUIREA PARTIDELOR POLITICE

1.Conceptul de partid politic

În societatea modernă partidele politice s-au impus ca realități incontestabile. Procesul apariției lor trebuie privit în strânsă corelație cu apariția și dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viața publică. În ansamblul instituțiilor unei societăți cele mai apropiate pot fi considerate statul și partidele politice care, desigur, nu trebuiesc confundate.

“Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele exprimă ideologiile și interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul națiunii.” (după Dimitri Georges Lavroff, “Les partis politiques en Afrique Noire” – Presse Universitaires de France, , 1970, pag.101).

Evoluția partidelor politice de la aparitia lor și până în prezent poate fi considerată spectaculoasă. Având ca punct de plecare considerarea partidelor ca reprezentând grupuri, clase, ideologii, ea a ajuns uneori până la aprecierea că partidele întruchipează statul, națiunea.

La început simpla denumire a unei tendințe, vocabula “partid” exprimă repede o nouă realitate, un grup social foarte particular pe care dreptul constituțional îl ignoră dar care este mediatorul necesar între poporul elector și guvernanții aleși (Francois Borella, “Les partés politiques dans l’Europe des Neuf du Seul”, Paris, 1979. p.9).

Astăzi, partidele politice au pătruns în constituție. O constituție nouă ce se adoptă și care nu ar cuprinde reglementări privind partidele politice ar putea fi lesne pusă sub semnul întrebării. În explicarea partidelor politice se impune mai întâi clasificarea și rolul în cadrul asociațiilor. Dar, asociații se pot înființa nu numai în exercițiul acestei libertăți. Putem constata cel puțin două mari categorii de asociații:

a) cele create în baza dreptului de asociere, ca drept fundamental cetățenesc;

b) cele create pe temeiuri contractuale (societăți, fundații, regii, asociații economice) sau în exercitarea libertății comerțului (art. 134 alin. 2 lit. “a” din Constituție).

Așa văzute lucrurile vom observa că partidele se încadrează în prima categorie de asociații iar acest lucru nu este lipsit de semnificații juridice (Marcel Prelot, Jean Boulois, în “Institutions politiques et droit constitutionnel”, Dalloz, Paris, 1990, p.80), lor aplicânduli-se prioritar regimul juridic constituțional.

Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea, interpretarea și desigur aplicarea unor prevederi constituționale și legale.

Constituția utilizează noțiunea de partide politice în art. 8 (2), art. 37 (3), în art. 72 (3) lit. “b”, în art. 134 lit. “i”, partide în art. 37 (2), în art. 84 (1), în art. 102 (1), sindicate în art. 9, în art. 72 (3) lit. “b”, alte forme de asociere în art. 87 (1); organizații în art. 37 (2), în art. 52 (2), asociații în art. 37 (4); configurație politică în art. 61 (5). Asemenea noțiuni sunt întâlnite și în legi 1.

În legile noastre electorale se vorbește de “partidele și formațiunile politice”, de aceea se impune a se lămuri aceste noțiuni. Ceea ce trebuie subliniat în primul rând este că, cele două noțiuni au incontestabil o trăsătură comună. Ea constă în faptul că, ambele desemnează anumite grupări umane constituite în vederea asigurării, participării lor la exercitarea puterii de stat

prin intermediul promovării propriilor candidați la alegerile pentru organele reprezentative din structura acesteia. Noțiunea de “formațiune politică” se deosebește însă de cea de “partide politice” prin două trăsături principale. În primul rând, o formațiune politică nu începe să devină un partid politic decât în momentul în care este exclusă posibilitatea ca susținătorii ei să aparțină ca membri ai altei grupări politice. În al doilea rând, în comparație cu simplele formațiuni politice, în sânul partidelor politice este instalată o disciplină mai strictă, bazată în principal pe calitatea de membru, pe obligația de a plăti o cotizație și de a se conforma în linii generale platforma-program stabilită în comun. O formațiune politică poate exista însă chiar dacă aceste condiții nu sunt întrunite.

1 Muraru Ioan, “Drept Constituțional și instituții politice”, vol. II Ed. Actami, București 1995, p. 30-31

În sfârșit, partidele politice se caracterizează prin faptul că, se organizează și funcționează întotdeauna pe baza unor norme juridice liber acceptate de membrii lor, în timp ce o formațiune politică poate să grupeze și numai simplii simpatizanți 2 .

Conceptul de partid politic trebuie să permită o clară delimitare de alte grupuri politice cunoscute în evoluția politică a statelor.

Stabilirea conceptului de partid politic permite corecta interpretare a prevederilor art. 8 din Constituție în sensul cărora partidele politice contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor. De altfel, așa cum se va vedea mai departe, constituțiile care reglementează partidele politice conțin și ele dispoziții similare.

Definirea științifică a partidului politic se impune în ideea explicării corecte a raporturilor partide-parlamentare și mai ales a distincției ce trebuie făcută aici între raporturile politice partid-aleși (deputat, senator) și raporturile juridice. Aceste distincții sunt deosebit de importante în sistemele constituționale care se fundamentează pe mandatul reprezentativ.

Fără îndoială, definirea partidului politic trebuie să înceapă cu menționarea faptului că este o asociație. Prin aceasta, se exprimă atât modul său de formare (prin exercitarea de către cetățeni a dreptului de asociere) cât și compoziția (este o grupare de cetațeni, un colectiv).

Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetățenilor. Ca orice asociație, partidul politic rezultă din exercitarea de către cetățeni a dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinței lor de a se constitui într-un partid. Această trăsătură rezultă expres și din art. 37 (1) al Constituției care stabilește că: “Cetățenii se pot asocia liber în partide politice și în alte forme de asociere”.

Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea scopului (scopurilor) acestuia. Este firesc să se afirme în ce scop cetățenii se asociază în partide iar dacă trăsăturile pe care le-am examinat până aici permit încadrarea partidelor în categoria mare a asociațiilor, scopurile lor se identifică și se diferențiază în cadrul acestora. Sub acest aspect relatarea unor idei din doctrina juridică și a unor proceduri constituționale prezintă incontestabil interes.

2 Tudor Drăgan, “Drept constituțional și instituții politice” Tratat elementar vol II, Ed. Luminalex, 1998, p. 45-46

Astfel, în doctrină, scopurile partidelor sunt prezentate ca fiind:

• promovarea prin eforturile comune ale membrilor, a interesului național, pe baza unui oarecare principiu particular asupra căruia ei sunt de acord: “Scopul asocierii în cadrul unei organizații este propulsarea la putere a liderilor săi și prin aceasta să asigure condiții favorizante (în sens material sau spiritual) pentru realizarea scopurilor lor economice, a privilegiilor personale sau a amândurora” (după Max Weber “Economie și societăți. Elemente fundamentale ale sociologiei comprehensive”, vol. I, Budapesta, 1987, p. 288);

• realizarea unui program politic (după Paul Negulescu, George Alexianu “Tratat de drept public.Casa Școalelor”, vol. II, București, 1942, p. 369);

• urmărirea realizării unei filosofii sau ideologii, cu finalitatea cuceririi și exercițiului puterii (după Andre Hauriou, Jean Gicquel “Drept constituțional și instituții politice”, Ed. Montcherstein, , 1980, p. 276) ș.a.

Constituțiile, reglementând scopurile partidelor politice stabilesc că acestea sunt: contribuția, după metoda democratică, la determinarea politicii naționale (Italia art. 49), contribuția la formarea voinței politice a poporului ( art. 21), contribuția la exprimarea sufragiului (Franța art. 4), contribuția la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor (România art. 8).

Rezultă din cele expuse mai înainte, că scopurile partidelor sunt eminamente politice, iar evidența caracterului acestor scopuri face ca astăzi să se vorbească tot mai insistent de statul partidelor. Desigur, aceste scopuri exprimă ideologii, filosofii, interese, dar toate în încercarea de a fi realizate prin cucerirea și exercițiul puterii.

Fundamentându-și scopurile pe o anumită ideologie, filosofie, o bază teoretică, partidele încearcă să atragă cetățenii, să-i facă să recepteze fundamentele lor teoretice. Viața partidelor politice nu se reduce numai la sfera membrilor lor ci tinde să cuprindă cât mai mulți cetățeni, care receptând platformele și ideologiile, urmează să le sprijine în aplicarea acestor platforme, o aplicare eficientă, practică și care, se poate înfăptui în măsura în care partidul este semnificativ în structurile de guvernare. Ca atare, partidele trebuie să-și asigure o bază electorală solidă care să le permită propulsarea reprezentanților lor marcanți în sfera guvernării, mai ales în Parlament.

Partidele care devin partide de guvernământ dispun de pârghii eficiente (pârghii de putere) prin care-și pot instituționaliza platformele lor, politica lor putând deveni o politică de stat, voința lor putându-se impune ca voință obligatorie pentru societate. Această voință politică se va exprima juridic în legi.

Definirea partidului politic nu poate face abstracție de necesitatea existenței unor coordonate juridice cât privește scopurile și activitatea. Aceste coordonate juridice sunt prevăzute în constituții și legi, în funcție de ele apreciindu-se constituționalitatea partidului politic.

Considerațiile expuse până aici sunt în măsură să contureze o definiție a partidului politic. Pentru aceasta este interesant să observăm și definițiile altor juriști, politologi sau sociologi 3.

O definiție socotită clasică este cea dată de englezul Edmund Burke, unul dintre fondatorii gândirii politice engleze. Un partid politic, spune acesta este “un corp de oameni animați de un principiu particular, asupra căruia sunt de acord, pentru a promova, prin eforturile lor, interesul național” 4.

Sociologul român Dimitrie Gusti aprecia partidul politic ca fiind, una dintre cele mai sugestive și mai interesante personalități colective: “partidul politic este o asociație liberă de cetățeni, uniți în mod permanent prin interese și idei comune, de caracter general, asociație ce urmărește în lumina publică, a ajunge la puterea de a guverna, pentru realizarea unui ideal etic social” 5.

De menționat este și definiția dată de Paul Negulescu: “partidul politic este un organism politic, o gupare cetățenească organizată, urmărind realizarea unui program politic. El joacă un rol considerabil în viața politică a statelor cu o puternică opinie publică, căutând și reușind să creeze curente de opiniune și ajungând, prin propagandă, să analizeze încrederea corpului electoral” 6.

Sigmund Neumann pornește de la sensul etimologic al termenului: a deveni “parte” a ceva, implică identificare cu o categorie și diferențiere de altă categorie (partnership) în cadrul unei organizații pe baza unui program specific; acestea ar fi și primele două elemente definitorii. O a treia trăsătură definitorie devine participarea la procesul decizional sau lupta pentru a putea

3 Muraru Ioan, op. cit., p. 32-35

4 Ionescu Cristian, “Drept Constituțional și instituții politice”, Ed. Luminalex, Bucuresti, 1997, p. 313

5 Dimitrie Gusti, “Sociologia națiunii și a războiului”, Ed. Floarea Albastră, București, 1995, p. 78

6 Paul Negulescu și George Alexian, “Tratat de drept public”, Ed. Casa Școalelor, București, 1943 p. 369

participa. Acest element este esențial pentru că el rezidă din caracterul eminamente politic al partidelor (după Sigmund Neumann “Modern Political Parties”, The Press of Chicago University, Chicago, 1975, p. 395-386).

În concepția marxistă se consideră că, partidele sunt “expresia mai mult sau mai puțin adecvată a claselor și fracțiunilor de clasă” (K. Marx, F. Engels, “Opere”, vol. 22, Ed. Politică, București, 1965, p.506). Din această concepție rezultă rolul partidelor marxiste ca “exponente” ale clasei muncitoare 7.

R.G. Schwartzemberg consideră că un partid politic este o organizație durabilă organizată la nivel național și local urmărind să cunoască și să exercite puterea și căutând, în acest scop susținerea populară. (Roger-Gerard Schwartzemberg, “Sociologie politică”, Ed. Montcherestein, Paris, 1971, p. 333).

Luând în considerare toate aspectele enunțate, putem defini partidul politic ca fiind o grupare sau asociație permanentă de indivizi uniți în mod liber între ei în afinități ideologice și convingeri politice comune, creată la nivel teritorial pe baza unor principii stricte de organizare și disciplină al cărui scop, înscris într-un program sau statut, constă în promovarea și înfăptuirea în competiție electorală și parlamentară cu alte partide, a unei anumite doctrine sau concepții politice privind dezvoltarea și conducerea unei societăți date 8.

7 Ionescu Cristian, op. cit., p. 315

8 Ibidem, p. 313

2. Rădăcinile istorice ale partidelor politice

Recunoașterea oficială a suveranității poporului și instituționalizarea acesteia în importante documente politico-juridice în secolele XVII-XVIII, a constituit primul pas pe calea asigurării participării cetățenilor la conducerea statului modern. Odată înfăptuită această participare, prin sistemul electoral, care a permis desemnarea de către popor a reprezentanților săi în parlamentul modern și, prin constituirea unui segment al guvernării prin manifestarea voinței naționale suverane, s-a reforjat – în condițiile social- istorice noi , superioare secolului trecut – un fenomen sociologic întâlnit în perioada de ascensiune a primelor tipuri de organizare a societății sclavagiste și anume, partidele politice.

Ele au cunoscut inițial, o apreciată înflorire în cadrul democrației sclavagiste ateniene și apoi în timpul Republicii romane, fiind însă vizibile până târziu în amurgul Imperiului Roman de Apus și ulterior în Bizanțul împăraților creștini.

Din punct de vedere istoric, fenomenul asocierii anumitor indivizi în grupuri politice structurate pe anumite interese, pârghii organizatorice, metode de acțiune unitară și coordonată, se poate confirma cu ușurință recurgându-se la textele clasice ale filosofiei politice a antichității.

De regulă, în perioada sclavagistă, partidele politice aveau existență efemeră și erau mai mult sau mai puțin organizate.

Corespondentele acestor grupări politice, apărute în perioada de formare a relațiilor de producție burgheze și apoi consolidate după victoria revoluțiilor burgheze, întruneau desigur, unele trăsături categoriale specifice partidelor existente, de pildă, în polisurile grecești sau ale partidelor ce-și disputau influența politică în Societatea romană.

Reapărute sporadic și într-o formă embrionară în Evul Mediu Occidental, amplificate îndeosebi de climatul gravelor conflicte pentru investitura la tron, între Sfântul Imperiu German și papalitate, partidele politice existente în această perioadă au rezultat din desprinderea din anumite familii dinastice, din vârfurile claselor sociale sau din ierarhia Bisericii catolice, a unor lideri care au organizat și condus anumite colectivități sau grupuri monarhice, nobiliare, religioase, mai târziu și socio-profesionale având ca trăsături comune, fie anumite interese sau obiective militare, politice, dinastice, fie desfășurarea coordonată a acelorași activități productive.

În Evul Mediu, formațiunile politice erau compuse îndeosebi dintr-un grup restrâns, adesea ocult, format din exponenți ai ierarhiei sociale laice și religioase, reprezentanți ai noii clase aflate în ascensiune, care se luptau fiecare împotriva altuia, sau toți laolaltă împotriva monarhului absolut sau a Papei. Armele lor erau armele timpului, dar acestora li se vor adăuga de acum înainte, armele luptei politice. În acest fel, lupta pentru supremația puterii în Evul Mediu capătă tot mai mult trăsăturile unei lupte oculte sau fățișe între partidele politice. Membrii partidelor politice din Evul Mediu erau legați între ei numai prin interese comune și afinități politice sau confesiuni religioase – toate acestea, consolidate cu timpul pe plan ideologic – ci și printr-o anumită solidaritate de grup și disciplină conservate într-un statut sau ordin (după Jean Touchard, “Histoire des idees politiques”, vol. I, PUF, Paris, 1978, p. 172-175; 199-210;224-227).

Subliniem însă, că aceste formațiuni politice incipiente nu pot fi socotite încă partide politice în sensul modern al cuvântului. Ele sunt fiecare în felul lor și toate lalolaltă, precursorii istorici ai unor forme de organizare și acțiune politică care s-au cristalizat ca factorii cei mai expresivi și mai activi ai politicului în epoca contemporană.

Studierea condițiilor și formelor de manifestare ale acestora este nu numai interesantă, dar și deosebit de utilă pentru definirea și interpretarea fenomenului partidist (după Mihai M. Petrescu, “Partide, clase, națiuni”, Ed. politică, București, 1977, p. 42-125).

Noua clasă socială, burghezia, a intuit cu o deosebită claritate rolul și funcția socială a partidelor politice, văzând în ele instrumente de luptă împotriva feudalismului și a absolutismului monarhic, ca și împotriva pretențiilor nobilimii de a-și întări dominația.

Conștientizând funcția socială a partidelor, burghezia a făcut pasul următor: și-a îmbrăcat interesele și aspirațiile de clasă într-o haină ideologică și a făurit programe revoluționare pentru a le impune prin formele luptei parlamentare. Din acest moment, se poate spune că procesul formării partidelor politice, reflectând condițiile social-istorice în care s-a fermentat, a intrat în faza finală.

Revoluția burghezo-democratică din 1848 a grăbit în Europa făurirea statelor naționale și, odată cu acestea, întărirea instituțiilor democratice.

Pe această bază generoasă, partidele politice moderne și-au desăvârșit în scurtă vreme fizionomia fiind instituționalizate ca segmente importante ale sistemului politic.

Partidele moderne care s-au născut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat dinăuntrul acestora, ca fracțiuni sau aripi.

Funcția socială a unor asemenea formațiuni sau forțe politice a constat în stabilirea și extinderea unor noi legături operaționale permenente între guvernanți (puterea executivă și parlament), pe de o parte, și cei guvernați pe de altă parte. Prin intermediul acestor noi organisme, care și ele au revendicat dreptul de a prezenta, cel puțin în parte, anumite categorii socio-profesionale de indivizi, cetățenii au dobândit noi forme de control asupra elitei guvernamentale.

Conștientizând din ce în ce mai mult rolul lor social și accesul la exercitarea puterii politice, formațiunile politice respective s-au implicat tot mai activ în procesul de guvernare, cel puțin la nivelul său organizațional: în formarea structurii de guvernare (parlamentul și guvernul).

Într-o nouă etapă, superioară, formațiunile politice având o bază socială largă (membrii și simpatizanți numeroși), prestigiul electoral, un program de dezvoltare economico-socială și asigurare a stabilității politice, o strategie de apărare a valorilor naționale și de colaborare cu alte state, care au întrunit adeziunea electoratului, și-au asumat prerogative reale de conducere, devenind, astfel, partide de guvernământ 9.

Indiferent de modalitatea prin care au luat naștere pentru a ajunge la forma actuală, partidele politice au parcurs anumite etape evolutive.

În fiecare etapă, partidele politice au avut o anumită formă, formă care era corespunzătoare vieții social-politice din această perioadă.

9 Ionescu Cristian, op. cit., p. 309-311

3. Apariția și evoluția partidelor politice în România

3.1. Apariția partidelor în România – Perioada premergătoare formării lor

O experiență interesantă a genezei partidelor politice este și cea românească, foarte apropiată de cea britanică și continentală și destul de sincronă.

Astfel, atât în Moldova cât și în Țara Românească, primele pusee de structurare a unor grupări distincte ideologice s-au înregistrat în cadrul primelor adunări reprezentative (Adunarea Extraordinară Electivă și Obișnuita Obștescă Adunare) încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai precis, după semnarea Tratatului de Pace de la Adrianopole (1829). Funcția acestor adunări era aceea de a limita puterea dominatorului. Deși această idee avea o conștientă modernitate, ea nu ținea exclusiv de Regulamentele Organice.

Proiectul de Constituție redactat în 1822 la Iași, stabilea reabilitarea instituției Sfatului obștesc, căruia îi reveneau anumite puteri legislative; domnul trebuia nu numai să împartă puterea legislativă cu Sfatul, ci și să fie ales de acesta. Din nefericire, acest prim proiect constituțional românesc, deși a fost acceptat de domnitorul Ioan Sturdza, nu a fost agreat de Rusia și Turcia. Faptul însă, este destul de semnificativ pentru istoria românească a ideilor politice.

A. D. Xenopol, în consonanță poate cu aceste evenimente, apreciază că, un prim semn de existență a partidului conservator apare chiar în 1822 “când găsim pentru prima oară numele de conservatori dat boierilor emigranți în Rusia, de răul ciocoilor lui Ioniță Sturdza”.

Titlul de partid conservator fusese dat acelei ramuri a partidului național care ținea la păstrarea vechii stări a lucrurilor și privea orice înnoire în viața statului ca ceva primejdios prin bunul lui mers. Incipiența fenomenului partizan în țările române devine însă cu adevărat clară – așa cum am afirmat mai sus – în cadrul adunărilor reprezentative formate în cadrul regimului politic regulamentar (1831-1849), pe care l-au cunoscut cele două Principate românești. Regimul instituit prin Regulamentele Organice a inaugurat în cele două Principate – principiul reprezentativității politice, sincronizându-le astfel cu fenomenul politic accidental.

Trebuie totuși arătat că, principiul opoziției parlamentare nu era recunoscut ca atare, opinia minoritară în rândul Adunării fiind tratată de Regulament destul de draconic (există riscul excluderii pentru cel care împărtășea vederi deosebite). În felul acesta, procesul de diferențiere ideologică în cadrul Adunării era sensibil îngreunat, ceea ce, fără îndoială, ducea la întârzierea apariției fenomenului partizan. O altă frână în calea acestui proces o reprezenta compoziția socială unitară a corpurilor legiuitoare (boierii), ceea ce bloca diferențierea intereselor sau developarea parlamentară a conflictelor sociale. Cu toate acestea, inevitabilul se producea, fiind din ce în ce mai evidentă cristalizarea primelor grupuri de interese și valori politice diferite înăuntrul lor. Boieri, precum Constantin Radovici din Golești sau Mălinescu, cu concepții foarte înaintate, pledau pentru înălțarea situției țărănimii, în care vedeau o condiție crucială a propășirii naționale, mai mult, boierul Mălinescu a mers până într-acolo încât a procedat la dezrobirea romilor pe moșia sa mult înainte ca o lege în acest sens să fie adoptată, toate aceste idei fiind rostite în Adunare: în jurul lor se formează un prim curent de opoziție național și progresist.

Deși regula reprezentării era deficitară, Adunarea fiind foarte omogenă din punct de vedere social, structurarea începută avea să evolueze, astfel încât în 1948 aceste curente politice se impuneau cu mai multă claritate: pe de o parte cei ce vor sta la temelia partidului liberal de mai târziu, reformiști prin definiție, nemulțumiți de rânduielile existente și radical-naționaliști, pe de altă parte, cei ce deja se identificaseră ca fiind conservatori, tradiționaliști prin excelență, naționaliști doar în limitele prudenței, altminteri cu mare disponibilitate la închinare către puterile înconjurătoare (Înalta Poartă și Rusia).

În răstimpul dintre mișcarea pașoptistă și Unire, structurile politice au continuat să progreseze.

Divanele ad-hoc care au precedat și pregătit Uniunea Principatelor, aveau pe lângă acest scop, și pe acela de realizare a regimului reprezentativ larg, dorință exprimată încă de la 1848 de Kogălniceanu.

Un observator al vieții politice din Țara Românească, baronul de Talleyrand, reprezentantul Franței în comisia de supraveghere a alegerilor pentru Divanele ad-hoc, nota la 3 octombrie 1857: “Valahia ar număra într-adevăr numai două partide: acela ce se arată mulțumit cu trecutul și chiar cu prezentul și partidul național care, voiește în grad deosebit, o stare de lucruri întemeiată pe așezăminte mai largi și mai liberale”. Se prefigura deci, cu destulă claritate partidul conservator și partidul liberal.

Aceste două tendințe politice se suprapuneau altui clivaj, cel dintre separatiști și unioniști. Dar, realizarea Unirii a făcut ca acest ultim clivaj să dispară. În schimb, curentul liberal și cel conservator au continuat să se definească, să se definitiveze, nu numai ca identitate doctrinală, ci și ca suport social.

Motivul fundamental care întârzia modernitatea vieții politice în Principatele Unite era legea electorală cu totul retrogradă, care conferea dreptul de vot exclusiv marilor proprietari.

Clasificarea direcțiilor doctrinale ce vor sta la baza partidelor politice a început să se facă simțită începând cu 1863-1864. Momentul-cheie pentru dezvoltarea partidelor politice l-a constituit noua lege electorală adoptată în 1864 11.

3.2. Perioada 1866-1918

Se poate vorbi de partide politice în noastră începând cu 1864-1866.

Ele au luat ființă prin unificarea unor grupări politice cu aceeași ideologie. Astfel, deși Partidul Liberal ia naștere mai târziu, abia în 1875, ulterior luând denumirea de Partidul Național Liberal, iar Partidul Conservator se întemeiază la 1880, aceste două partide aveau o existență reală, cvasiorganizată, mai veche cu cel puțin 10-15 ani, iar curentul politic liberal se manifestase limpede încă de la 1848.

Sistemul bipartid nu înseamnă însă, doar existența celor două partide (simultan au apărut și alte formațiuni partizane) dar Partidul Conservator și Partidul Național Liberal aveau rolul politic principal, de departe decisiv pentru soarta istorică a țării 12.

Reprezentând în primul rând interesul burgheziei românești, Partidul Liberal s-a format în mai multe etape: înțelegerea de la Concordia din 1867 (o primă schiță de colaborare politică între reprezentanții burgheziei și ai moșierimii liberale), Congresul de nuanță liberală din 1871 (când s-a ajuns la unitatea de ideologie și de program), Constituirea Uniunii Liberale din 1872 (în vederea organizării activității politice), formarea Coaliției de la Mazar-Pașa și Publicarea Programului Partidului Național Liberal din 1875.

La sfârșitul anului 1875, Partidul Național Liberal avea organizații în întreaga .

Partidul Conservator a fost organizația politică a marilor proprietari funciari constituită în scopul promovării intereselor politice și economice ale acestora în statul modern.

11 George Voicu, “Pluripartidismul – o teorie a democrației”, Ed. All , 1998, p. 19-24; 26-27

12 Ibidem, p. 30

În sens formal, Partidul Conservator a luat naștere în 1880 dar, și în perioada anterioară au existat organizații politice care au promovat idei și interese conservatoare: Clubul Conservatorilor din București, dreapta conservatoare grupată în jurul lui Lascăr Catargi sau formația de centru din jurul lui Vasile Boerescu.

Partidul Conservator nu a avut niciodată o deplină unitate, junimiștii nu s-au contopit niciodată întru totul cu conservatorii iar tedințele de dezidență erau permanente.

Răscoala din 1907 a arătat gradul real de ostilitate al politicii conservatoare față de interesele țării, faptul că el, nu răspundea pe nici un plan, nevoilor reale ale societății românești.

În încercarea de a recristaliza orientarea conservatoare, Take Ionescu a format în 1907 Partidul Conservator Democrat.

După cucerirea independenței de stat a României, s-au creat condițiile necesare pentru organizarea mișcării muncitorești, pentru răspândirea ideilor socialiste.

Pasul hotărâtor pe calea constituirii partidului clasei muncitoare l-a constituit transformarea cercurilor muncitorești în cluburi muncitorești. Congresul acestora și-a deschis lucrările la 31 martie 1893 și a hotărât adoptarea programului și a statutului Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România 13.

3.3. Perioada 1918-1940

Transformările intervenite în viața economică și socială, însoțite de reforma electorală prin care s-a introdus votul universal, au exercitat o puternică influență asupra activității partidelor politice.

Principalele tendințe înregistrate în viața politică au fost imprimate de dispoziția orientărilor conservatoare, de consolidarea partidului politic al marii burghezii și de apariția unor noi partide.

Astfel, după anul 1926, s-a realizat o importantă regrupare de forțe, conducerea statului fiind exercitată alternativ de către cele două mari grupări politice: Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc.

P.N.L. s-a manifestat ca un exponent fidel al intereselor marii burghezii industriale și bancare aflată în proces de ascensiune. Promovând interesele statului, dar în același timp și propriile interese, liberalii au lansat

13 Emil Cernea, Emil Molcuț, “Istoria statului și dreptului românesc”, Ed. Press Mihaela S.R.L., București, 1999, p. 213, 214

și au încercat să aplice principiul dezvoltării economice “prin noi înșine” (după Șt. Zeletin “Neoliberalismul. Studii asupra istoriei și politicii burgheziei române”, București, 1927, p. 14).

În 1926, fuziunea Partidului Național și a Partidului Țărănesc a marcat apariția celui de-al doilea mare partid capabil să se opună dominației exercitate de liberali. Spre deosebire de liberali, țărăniștii s-au manifestat ca exponenți fideli ai clasei țărănești, iar pe planul relațiilor economice și financiare externe, P.N.Ț. era adeptul așa-zisei “politici a porților deschise” (care urmărea o mai mare deschidere spre colaborarea cu capitalurile străine).

În continuare, se cuvin a fi enumerate și alte partide care au apărut și desfășurat activitatea în această perioadă.

Astfel, Partidul Național Democrat (Nicolae Iorga și A.C. Cuza) și-a desfășurat activitatea până în anul 1920 când s-a dizolvat. Acest partid promova interesele unor categorii de intelectuali cu convingeri democratice și ale unei părți a micii burghezii urbane și rurale.

În 1924 se constituie Partidul Național al Poporului, prin fuziunea fracțiunii Partidului Național Democrat condusă de Nicolae Iorga cu elemente ale Partidului Poporului.

În 1925, Partidul Național al Poporului a fuzionat cu Partidul Național.

În 1918 apare Partidul Poporului întemeiat pe marea popularitate a generalului Averescu.

Au urmat: Partidul Național Agrar format în 1932 datorită unei sciziuni intervenite în Partidul Poporului; în 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail, numită Garda de Fier (caracterizată ca fiind o organizație extremistă și totalitară); după 1918 Partidul Socialist (fostul Partid Social Democrat); în 1921 la Congresul din 11 mai a Partidul Socialist, s-a hotărât transformarea acestuia în Partidul Comunist din România și afilierea sa la Internaționala a III-a (datorită manifestărilor antinaționale ale acestui partid, în 1924 a fost scos în afara legii); în 1927 a fost creat Partidul Social-Democrat (prin uniunea elementelor socialiste retrase din Congresul din februarie 1921) iar în 1928 apare Partidul Socialist al Muncitorilor din România care se pronunța pentru instaurarea orânduirii socialiste 14.

14 Ibidem, p. 247, 248

La 20 februarie 1938, s-a publicat o nouă Constituție, ce urma să pună bazele juridice ale noului regim condus de Carol al II-lea, considerat primul regim dictatorial din România.

Dorind înlăturarea oricăror forme de opoziție, Carol al II-lea a emis în martie 1938 un decret-lege, prin care, toate partidele și grupările politice au fost dizolvate. Locul acestor grupări și partide a fost preluat de Frontul Renașterii Naționale (primul partid “de masă”) condus de către rege.

În vara anului 1940 partidul și-a schimbat denumirea în Partidul Național care a dispărut odată cu sfârșitul domniei lui Carol al II-lea 15.

3.4. Perioada 1940-1944

După prăbușirea regimului carlist, s-a revenit oarecum la vechea formă de organizare politică, conducerea țării fiind exercitată de instituția regală (mai mult formal), parlament și guvern. Guvernul condus de mareșalul Ion Antonescu era cel care cârmuia conducerea țării.

Având în vedere situația politico-militară existentă pe plan intern și internațional, Ion Antonescu a înțeles să coopteze la guvernare mișcarea legionară (adepți și promotori ai politicii Germaniei hitleriste) în detrimentul forțelor politice considerate democratice, existente la acel moment astfel încât la 14 septembrie 1940, România s-a proclamat “stat național legionar”.

Mișcarea legionară din România și-a desfășurat activitatea până în ianuarie 1941 când, datorită unor fricțiuni intervenite între aceasta și mareșal, a fost eliminată de pe eșicherul vieții politice, astfel încât din acel moment, Ion Antonescu devenea singurul stăpân al scenei politice românești.

Partidele politice au început să-și reia rolul în viața politică la 23 august 1944 odată cu înlăturarea de la conducerea țării a mareșalului Ion Antonescu, acțiune concertată a tuturor forțelor politice existente, împreună cu regele Mihai al României.

Reapariția partidelor după acest moment pentru o scurtă durată, a fost urmată de instaurarea de această dată pentru o lungă perioadă a regimului hegemonic a partidului unic 16.

15 Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, “Istoria Românilor de la 1821 până în 1989”, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1998

16 George Voicu, op. cit., p. 33

3.5. Perioada 1945-1989

La 6 martie 1945, s-a format guvernul Petru Groza. Acest moment a marcat instaurarea la putere a regimului comunist.

Aceasta a echivalat nu numai cu eliminarea din viața politică a pluripartidismului și a democrației parlamentare, ci și a elitei politice de dianainte. Paralel cu desființarea P.N.Ț., P.N.L., P.S.D.R., etc., se petrecea exterminarea în închisorile comuniste nu numai a figurilor marcante ci și a militanților, a aderenților și chiar uneori a simpatizanților lor.

Dar, pasul decisiv în preluarea întregii puteri politice de către comuniști, a fost actul de la 30 decembrie 1947, prin care a avut loc înlăturarea forțată de la tron a regelui Mihai. Din acest moment și până în 1989, viața politică din România a stat sub semnul guvernării partidului unic.

3.6. Partidele politice în România după revoluția din decembrie 1989

Momentul 22 decembrie 1989 a constituit nu doar eliberarea poporului de sub dictatura ceaușistă, ci și scoaterea în afara legii a Partidului Comunist și reluarea activității partidelor interzise de acesta (Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat), precum și apariția unor noi partide. Se înlătura astfel monopolul politic al unui singur partid și se deschidea drumul către pluripartidism, spre revenirea la tradițiile politico-istorice românești interbelice 17.

În baza Decretului – Legii nr. 8/1989, s-au organizat un număr foarte mare de partide politice. În timp, s-au realizat și multe modificări, scindări ale partidelor precum și schimbări de denumiri. Dacă majoritatea se denumesc partide, unele au și alte denumiri precum: uniuni (Uniunea Democrată Maghiară din România), fronturi (inițial Frontul Salvării Naționale apoi F.S.N.- P.D., F.D.S.N.), forumuri, mișcări, alianțe (Alianța pentru România) etc.

17 Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, op. cit., p. 388

Majoritatea denumirilor includ și cuvântul “democrat”. Foarte multe se declară de orientare social-democrată 18, dar sunt și orientări: creștin-democrată, social-liberală, naționalistă, etc.

Din 1989 și până astăzi au fost organizate în România trei rânduri de scrutin pentru alegeri parlamentare (1992, 1996, 2000), configurația parlamentelor constituite cuprinzând partide cu orientări de stânga, centru-dreapta și dreapta.

În prezent tendința este spre unificarea partidelor care au aceleași orientări.

4. Motivele ce stau la baza formării partidelor politice

Nu mai încape îndoială că, în teorie cel puțin, partidele iau naștere prin gruparea cetățenilor în organizări politice diferite, după ideile lor cu privire la direcția pe care trebuie să o urmeze dezvoltarea statului respectiv și la mijloacele cele mai potrivite de a ușura și grăbi acea dezvoltare. În practică mai sunt și alte motive care pot să-i împingă pe cetățeni înspre un partid sau altul, dar e mult mai interesant, să rămânem pe terenul teoriei pure, care singură ne poate lumina asupra mecanismului formării partidelor.

Gruparea cetățenilor în partide este un fenomen social. Acest fenomen social însă, când îl analizăm, se descompune într-o sumă de acte psihice individuale. La temelia oricărei grupări politice, stă hotărârea conștientă a fiecăruia din membrii săi, de a urma în viața politică o anume direcție, de a tinde adică, la realizare unui anumit scop, pe anumite căi.

Dar, pentru a înțelege mai bine formarea partidelor, trebuie să cercetăm motivele care pot determina hotărârea cetățenilor de a-și îndrepta activitatea politică pe un drum sau pe altul.

În practică, aceste motive sunt numeroase și diverse, însă ele se pot grupa în două mari categorii: una de ordin logic și alta de ordin psihologic.

Cea dintâi privește valoarea generală a ideilor în jurul cărora se formează grupurile politice, cea din urmă, folosul personal pe care membrii lor pot să-l tragă direct sau indirect, individual sau ca unități ale unei categorii sociale.

18 Muraru Ioan, op. cit., p. 44

Așa, bunăoară, printre cei care au susținut la noi în ultimul deceniu (perioada interbelică) ideea exproprierii, au fost și unii mari proprietari ce au dat chiar concursul lor, partidelor care au luptat pentru realizarea acestei idei. Motivele care i-au condus au fost de ordin logic: ei erau convinși de necesitatea reformei pentru buna dezvoltare a țării, și au lucrat la înfăptuirea ei chiar și în contra intereselor lor individuale. Dimpotrivă, pentru cei ce au susținut de la război încoace, în mijlocul îngrădirilor economice impuse de împrejurări, libertatea comerțului, s-au găsit și oameni de afaceri, importatori și exportatori, sau simpli negustori care nu lucrau decât pe piețele interne. Motivele care au determinat atitudinea lor au fost de ordin psihologic: ei doreau să nu fi stânjeniți în operațiile lor și să câștige cât mai mult 19.

Motivele psihologice, spre deosebire de cele de ordin logic, sunt nelimitate, dar motivele care stau la baza constituirii sunt atât acelea care privesc interesul personal al membrilor (motivele psihologice) cât și interesul general (motivele de ordin logic).

A admite că gruparea aceasta poate fi determinată numai de motive de ordin psihologic, ar însemna că motivele de ordin logic pot să lipsească, iar concluzia inevitabilă ar fi că cetățenii se pot grupa în partide spre a-și promova interesele particulare, chiar când aceasta ar fi în dauna poporului respectiv.

Având în vedere că partidele politice sunt asociații cu caracter public, scopul lor principal fiind cel de a guverna țările în care există și în care își desfășoară activitățile, se indică întrebarea: poate un partid să guverneze o țară cu orice idei? Poate să tindă cineva, cu mijloacele unui stat la orice scop chiar și la distrugerea lui 20 ? Răspunsul este evident, nu!

Astăzi, mai mult ca oricând, există numeroase garanții juridice (traduse prin legislația bogată existentă) care vizează condițiile ce trebuie să le îndeplinească un partid pentru a putea ființa și guverna.

19 Petre P. Negulescu, “Partidele politice”, Ed. Garamond, București, f.a. p. 55, 56

2 0 Ibidem, p. 74

5. Organizarea și funcționarea partidelor politice

Partidele politice se organizează întotdeauna pe baza unui statut sau a unor norme juridice acceptate de membrii săi.

Dar, pentru a putea ființa, trebuie ca acestea să îndeplinească anumite condiții prevăzute în Constituții și legi speciale. Astfel, legea partidelor politice nr. 27/1996, în art. 8, prevedea că partidele politice sunt obligate să aibă statut și programe politice proprii.

Art. 9 se referă la statutul partidului politic care cuprinde în mod obligatoriu:

a) denumirea integrală și prescurtată, însemnul partidului și semnul electoral;

b) sediul central;

c) mențiunea expresă că urmărește numai obiective politice;

d) drepturile și îndatoririle membrilor;

e) sancțiunile disciplinare și procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;

f) procedura de alegere a organelor executive și competente ale acestora;

g) competența adunării generale a membrilor sau a obligațiilor acestora;

h) organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare și prezidențiale;

i) organul competent să decidă fuziunile cu alte partide politice, cu alianțe politice sau alte forme de asociere;

j) condițiile în care își încetează activitatea;

k) modul de administrare a patrimoniului și sursele de finanțare stabilite în condițiile prezentei legi;

l) organul care reprezintă partidul în relațiile cu autoritățile publice și terții.

În ceea ce privește programul politic, art. 10 prevede că, programul politic al partidului trebuie să se prezinte în formă scrisă și să fie aprobat de adunarea generală a membrilor săi, de adunarea delegaților acestora sau de organele împuternicite prin statut.

Organele de conducere ale partidelor politice

Aceeași lege, în art. 12 (1), prevede că, formele obligatorii de conducere a oricărui partid politic și ale organizațiilor sale teritoriale sunt:

a) Adunarea generală a membrilor;

b) Organul executiv.

Alin. (2) prevede că, celelalte organe de conducere se stabilesc de către membrii fondatori și sunt prevăzute în statut.

Adunarea generală a membrilor partidului politic sau a delegaților acestora este organul suprem de decizie, la nivel național al partidului. El se întrunește cel puțin odată la 4 ani dar se pot convoca atunci când este cazul și adunări extraordinare.

Delegații la adunări sunt aleși de organizațiile teritoriale prin vot secret. Numărul acestora se stabilește în funcție de numărul de membri. Procedurile de desemnare și de alegere a acestora trebuie prevăzute în statut.

Art. 14:

(1) În cazul în care, între membrii unui partid politic sau între aceștia și conducerile organizațiilor partidului apar diferende, soluționarea acestora se va face de către anumite organe special constituite, numite organe de arbitraj.

(2) Membrii organului de arbitraj se aleg pe o durată de cel mult 4 ani.

(3) Organul de arbitraj lucrează conform unui regulament care trebuie să asigure părților dreptul de a fi ascultate și proceduri echitabile de decizie.

Art. 15

(1) Primirea de membri în partid se face de către organul împuternicit de partid și doar în condițiile stabilite de statut.

(2) Membrii au dreptul de a demisiona din partid în orice moment, cu efect imediat (prin demisie)

(3) Excluderea unui membru din partid se poate face, numai dacă acesta a încălcat statutul în mod deliberat sau a adus prejudicii partidului prin comportamentul său.

Art. 16

(1) Hotărârile partidului politic și ale organizațiilor sale teritoriale se adoptă cu votul majorității prevăzut în statut.

(2) Alegerea membrilor conducerii partidului politic și ai conducerilor organizațiilor sale teritoriale se face prin vot secret.

(3) Statutul trebuie să prevadă dreptul fiecărui membru la inițiativa politică și posibilitatea examinării acesteia într-un cadru organizat.

Articolele 17-23 din legea menționată, fac referire la înregistrarea partidelor politice.

Cererea de înregistrare a unui partid politic se depune la Tribunalul Municipiului București, insoțită de:

• statutul și programul partidului;

• actul de constatare împreună cu lista semnăturilor de susținere a cel puțin 10.000 de membri fondatori, domiciliați în cel puțin 15 dintre județele țării, dar nu mai puțin de 300 în fiecare județ, însoțit de o declarație autentificată a conducătorului organului executiv al partidului privind autentificarea semnăturilor precum și alte condiții din același climat.

Cererea de înregistrare se semnează de către conducătorul organului executiv al partidului politic și de cel puțin trei membri fondatori, care vor fi citați în instanță.

Cererea de înregistrare se afișează la sediul Tribunalului Municipiului București timp de 15 zile și se face publică într-un ziar central de mare tiraj.

O altă condiție ce trebuie îndeplinită pentru înființarea partidului politic, vizează obligativitatea înregistrării partidului la Tribunalul Municipiului București care este chemat să se pronunțe asupra legalității constituirii lui.

Tribunalul Municipiului București examinează cererea de înregistrare a partidului politic în ședință publică cu participarea reprezentantului Ministerului Public.

Tribunalul Municipiului București se pronunță asupra cererii de înregistrare a partidului politic în cel mult 15 zile de la expirarea termenului pentru publicitatea cererii.

Împotriva deciziei Tribunalului Municipiului București se poate face contestație la Curtea de Apel București, în termen de 5 zile de la comunicare.

Curtea de Apel București chemată să se pronunțe asupra contestației, o va examina în ședință publică și va da o decizie în acest sens. Decizia Curții de Apel București este definitivă. De la data rămânerii definitive a deciziei de admitere a înregistrării, partidele politice dobândesc personalitate juridică.

Hotărârile de admitere a înregistrării partidului politic se publică în Monitorul Oficial al României.

Asocierea partidelor politice

Aceeași lege pretinde că, partidele politice se pot asocia între ele pe baza unui protocol, constituind o alianță politică. Dar, partidele politice și alianțele politice pot constitui și alte forme de asociere, împreună cu formațiunile nepartidice, legal constituite, cu scopul promovării unor obiective comune.

Obiectivele alianțelor politice și alte forme de asociere a partidelor, precum și modul lor de organizare trebuie să se conformeze prevederilor art. 4 din prezenta lege.

Încetarea activității partidelor politice

Prezenta lege prevede că, un partid politic își încetează activitatea ca urmare a autodivizării, a dizolvării pronunțate pe cale judecătorească ori prin hotărâre a Curții Constituționale sau ca urmare a inactivității constatate de Tribunalul Municipiului București 21.

Chemată să se pronunțe asupra constituționalității partidelor este Curtea Constituțională.Decizia Curții nu este supusă nici unei căi de atac și se publică în Monitorul Oficial al României.Dacă contestație este admisă ea se comunică Tribunalului Municipiului București pentru radierea partidului politic neconstituțional din evidența partidelor politice legal constituite 22.

21 Ordonanța de urgență a Guvernului României privind modificarea Legii nr. 27/1996, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 133/26 iunie 1996.

22 Tudor Drăgan, op. cit., p. 46, 47

6. Organizația de partid și elementele ei principale

Am definit la începutul acestei lucrări conceptul de partid politic, iar acum trebuie să ne îndreptăm atenția și asupra factorilor care fac ca el să poată exista.

Un partid politic nu este complet și omogen. Nu este complet pentru că este o grupă în plină schimbare, prin intrările de membri noi și ieșirile de membri vechi; un partid politic este un proces social și nu o stare socială. Dar, dacă un partid politic nu este o grupă compactă, el nu este nici o grupă omogenă pentru că ea este alcătuită din diferite grupări și grupulețe, cercuri și cerculețe, care pot fi concentric coordonate, pot avea forțe centrifugale și forțe centripitale, formând îndeobște, o dreaptă, o stângă și un centru.

Ei bine, organizația de partid are menirea să schimbe această mare socială eterogenă și variată într-una integrală și omogenă, adică într-o unitate socială.

Organizația crează partidul; ea unește, asociază, socializează oamenii, care, deși au interese și idei comune, stau de altfel disparați unul față de altul; ea stabilește apoi, odată ce acești oameni sunt uniți, coeziunea dintre ei, creând spiritul de partid și subordonarea voită a voinței fiecăruia, voinței partidului.

Organizația creatoare a unității spirituale a partidului constă în trei elemente principale:

• conducere;

• program;

• mijloace de luptă și propagandă.

6.1. Conducerea

În legătură cu acest element, spun eu, esențial în organizația de partid, în doctrină s-a pus firesc întrebarea, dacă are nevoie un partid politic de conducere? Să consultăm, bunăoară, experiența temerii unei întruniri politice. Cine nu știe cât e bună organizarea unei simple întruniri publice: ea trebuie aranjată în mod prealabil; trebuie pregătită dinainte, ca la teatru, tot ce este de făcut, de stabilit cine va fi președinte, care vor fi oratorii, de redactat moțiunea ce se va propune, apoi de chibzuit cum să se procedeze dacă un amendament s-ar propune la moțiune ș.a.m.d. Dacă s-ar lăsa ca o întrunire politică să-și aleagă singură președintele, oratorii să redacteze moțiunea, s-ar vedea la ce rezultat s-ar ajunge; masa de cetățeni ar rămâne la discuția întâmplării, gata de a urma pe oratorul cel mai seducător.

Masa trebuie să fie și ea condusă, chiar dacă o aceeași întrunire care a votat azi o moțiune, a doua zi, sub imperiul altor impresii, cu aceeași majoritate, să nu hotărască contrariul. Rezultă că, partidul politic, ca masă, trebuie compus din conducători și conduși. Conducătorii formează o ierarhie în partid, ei se graduează după importanța sarcinilor speciale, în linii descendente și ascendente, de la capul inventiv până la entuziaștii și până la tehnicienii și practicienii mecanici ai partidului care organizează propaganda și fac ca partidul să aibă succes în alegeri. Toți la un loc alcătuiesc clasa conducătorilor.

Printre aceștia este unul care concentrează în personalitatea sa forța de unire a partidului, spiritul, rostul, sensul, prestanța și câteodată, decadența partidului; acesta este șeful. Șeful este omul providențial, este puterea de atracție față de unificarea partidului, el reprezintă simbolul unității partidului. Cu cât personalitatea șefului va fi mai fermecătoare și mai puternică, cu atât coeziunea în partid va fi mai mare și mai irezistibilă.

Un foarte interesant fenomen sociologic este funcția socială a șefului de partid. Partidul politic prezintă un cadru minunat de sugestii, de ceea ce se numește în sociologie și psihologie socială: servitudine voluntară, servire și supunere resemnată. Șeful corespunde unei necesități duble, psihice: întâi, unei trebuințe profunde umane de ascultare și subordonare, izvorâtă din inerția și comoditatea sufletului omenesc de a nu se prea obosi cu cercetarea și studierea problemelor vieții, ceea ce presupune pierdere de timp, cere încordare sufletească, uneori dureroasă, și mai ales impune sacrificii. Atunci, firește, e mult mai ușor ca toate acestea să fie soluționate de altcineva, omul fiind foarte fericit când lasă pe acest cineva care să facă astfel de operații în locul lui; este firesc apoi ca acestui binevenit ajutor să i se aducă tot prinosul recunoștinței.

Dar, mai mult, omul este prin firea sa laș, el are groază de răspundere. Răspunderea este o penibilă povară în viața privată și atunci iarăși e foarte fericit omul când răspunderea trece de pe umerii săi pe ai altuia.

Șeful satisface cu prisosința amândouă aceste trebuințe, ceea ce a făcut pe Pope să definească partidul politic ca o nebunie a marelui număr în profitul câtorva.

Conducerea unui partid mai prezintă și alt aspect foarte interesant pentru observatorul sociolog. Șeful este elementul monarhic al partidului

Șeful este înconjurat de un număr de colaboratori, de diferiți conducători, “zei minori”, parlamentari, foști miniștri, jurnaliști, organizatori de întruniri, președinți de cluburi, care formează, împreună cu șeful, regimul monarhic al conducerii partidului.

Apare evident, faptul că, un partid poate fi condus în mod despotic sau constituțional; se poate ca șeful să comande, fără a consulta pe cineva – totdeauna, firește, spre liniile partidului și a țării – se poate însă, ca șeful, după modelul monarhului constituțional, să lucreze în colaborare cu conducătorii diferitelor comitete și comisii. Ceea ce este interesant și trebuie fixat este faptul că, aceste elemente, care formează regimul monarhic de partid, dau naștere oligarhiei de partid. Oligarhia de partid este indispensabilă acestuia. Atunci când este nevoie a organiza, a duce, o luptă electorală, fără discuție că este nevoie de anumiți specialiști în propaganda electorală (căci există o competență electorală de care nu toată lumea este capabilă). Baryc un foarte bun cunoscător al partidelor politice americane, a definit partidul politic din Statele Unite astfel: “orice secție de oameni care propun candidați speciali pentru președinte sau vicepreședinte.

În afară de acești tehnicieni, orice partid numără foarte mulți cunoscători ai chestiunilor politice, mânuitori și ghicitori de suflete, de suflete individuale și colective, și atunci iese la iveală, din parte acestora, tendința, de altfel firească, necesară să monopolizeze conducerea partidului, monopol ce vine de la sine prin tendința de specializare a muncii în domeniul organizației de partid.

În acest mod se creează o stare de acceptare și de conducere exclusivistă chiar în partidele cele mai înaintate. Conducătorii formează elementul conservator în partidul politic.

Problema conducătorilor înăuntrul partidului este așa de importantă încât partidele mari accidentale, pentru a face o selecție și a pregăti această oligarhie indispensabilă la orice conducere de partid, formează școli speciale pentru secretarii de partid și pentru conducătorii de partid și se îngrijesc de pregătirea politică a tineretului.

6.2. Programul politic

Programul politic cuprinde, ori trebuie să cuprindă, un mic sistem sociologic și etic.

Orice program de partid îmbrățișează într-o măsură mai mică sau mai largă, următoarele puncte:

a) O analiză explicativă și critică a societății așa cum este ea la un moment dat;

b) O formulare a necesităților actuale și posibilităților de transformare ale societății de azi într-una mai bună;

c) Mijloacele cele mai nimerite pentru realizarea acestor necesități și tactica necesară pentru a întrebuința la momentul oportun aceste mijloace;

d) O doctrină care, oricât de imperfectă, să dea ideea unei societăți perfecte, deci oricât de fragmentar să cuprindă un ideal social; căci în definitiv la aceasta se reduc toate străduințele și toate cunoștințele din programul politic de partid: a indica idealul social de realizat, adică spiritul directiv ce inspiră toate soluțiile particulare ale nevoilor timpului.

Pentru a nu face impresia că noi formulăm aici simple deziderate din ce ar trebui să fie un program, amintim ilustrația și exemplificarea programului Partidului Social-Democrat german, ca: Manifestul Comunist, Programul din Erfurt și cel din Gorlitz, care, indiferent de cuprinsul lor, pot fi considerate din punct de vedere constructiv ca modele.

Evident că omul politic trebuie să aibă totdeauna în vedere posibilul și realizabilul în legătură cu nevoile curente ale prezentului, și nu soluții și controverse pentru victorime privitoare la împrejurări ce se vor ivi cândva mai târziu.

Înființarea cercurilor de studii ale partidelor politice nu este decât urmarea necesității de a avea un program, înainte de a realiza o politică.

Acesta este programul integral, pe care îl întâlnim foarte rar în organizațiile de partid, care face însă totdeauna o onoare unui partid când îl are.

Pe lângă aceasta, viața de partid înregistrează programe cu dimensiuni mai modeste, sunt programele de constelație politică, de moment, programe de acțiune și atitudine dintr-o chestiune de actualitate politică și socială. Căci toate programele conțin două elemente: unul care le unifică și al doilea care le desparte; programele sunt produsul unei situații istorice comune tuturor partidelor, element care le unește și în același timp ele sunt produsele intereselor economice și ale ideilor politice diferite, element care le învrăjbește.

După cele două metode de concepție a programelor, practica politică ne indică două partide: partide de program integral și partide de acțiune imediată, sau, cu alte cuvinte partide principale și partide oportuniste; de obicei terminologia filosofiei politice vorbește de partide idealiste și partide realiste, diviziune care promovează confuzia, căci fiecare din partidele pe care le-am numit noi principale și oportuniste poate fi caracterizat totodată ca realist și idealist.

Partidele politice principiale, de program, sunt în primejdie a degenera și a deveni pur doctrinare, pedante, fără nici o relație cu realitatea; partidele oportuniste sunt în primejdie de a deveni pur imorale, deci cinice, fără nici un scrupul moral. Chintesența oportunismului politic este renegatul, trădătorul de partid, voiajorul politic. Acesta aparține și nu aparține unui partid (sigur e că aparține nenumăratelor lui ambiții), pentru că el totdeauna stă la pândă și, când partidul politic trece prin anumite momente critice (se întâmplă adesea după alegeri, când partidul din care face parte obține un procentaj negativ sau când partidul este implicat într-un scandal politic; motivele bineînțeles sunt mai numeroase), îl vezi că dispare subit de pe scena politică, devine invizibil pe motiv că îl rețin ocupațiile sau se află în călătorie și reapare numai când situația s-a clarificat în favoarea unui anumit partid; atunci, evident, el revine pe orizontul politic pentru a rămâne în partidul din care a făcut parte dacă a triumfat sau, dacă n-a triumfat, atunci foarte ușor sub diferite pretexte, având în vedere necesitățile anterioare ale țării și anumite considerații, trece imediat în celălalt partid, care a reportat victoria. Este concentrată multă doză de șiretenie, de perfidie și de inteligență politică în acest tip, care stă foarte bine cu toate partidele așa că, deși este înregimentat într-un anumit partid, cochetează discret cu toate, având în vedere toate eventualitățile.

6.3. Mijloacele de luptă pentru cucerirea puterii politice

Partidele principiale și partidele oportuniste au ca scop comun câștigarea puterii politice prin luptă. Psihologic vorbind, aceasta se explică prin faptul că, la baza oricărui partid stă năzuința de impunere și extindere a voinței particulare de partid cu voința celorlalte partide. Acesta este tot semnul tendinței de a veni la putere și aceasta este esența luptelor dintre partide. Oricum s-ar denumi partidul: conservator, socialist, liberal, etc., fiecare dintre ele, deși poate pe căi deosebite, urmărește același scop principal: puterea prin luptă.

Lupta dintre partide are caracterul unui adevărat război, deoarece, ca și în război, avem voințe adverse în conflict (partidele ce stau față în față), avem a face cu conducători și conduși, cu mobilizarea forțelor și când se dă lupta, cu o tactică și o strategie deosebită, cu învingători și învinși, avem de-a face, în sfârșit, cu disciplina de partid, asemănătoare întocmai cu disciplina militară și care are toate virtuțile și viciile ei.

Esențialul este – și aici se deosebește fundamental partidul politic de program de partidul oportunist – că partidul de program urmărește guvernarea ca mijloc pentru a realiza programul său, în timp ce partidul politic oportunist urmărește guvernul cu singurul scop de a guverna. Aceasta este foarte important și determină procedura propagandei realizată de cele două partide. Căci ce este propaganda decât pregătirea luptei pe cale spirituală ținând a impune la sfârșit voința proprie voinței altora.

De aceea, obiectul propagandei este foarte variat, de la ademenitoarea recrutare de noi membri până la grija zeloasă de a păstra și realiza cât mai strâns unitatea partidului, stigmatizând cu indignare viciile adversarilor și preamărind cu entuziasm virtuțile conducătorilor.

Prin alegerea mijloacelor de propagandă, se deosebesc esențial partidul de program de partidul oportunist. Partidul de program, prin definiție, se adresează judecății cetățenilor, care, preocupați numai de problemele vitale ale națiunii, sunt chemați să frământe și să discute ideile cuprinse în program; partidul de program vrea să convingă; el urmărește impunerea anumitor vederi numai prin promisiune.

Înseamnă oare aceasta renunțarea la luptă? Deloc! Dimpotrivă, lupta se dă cu toată vigoarea, însă în mod deschis, cu arme loiale și cinstite, comutându-se ideile adversarilor în marginile adevărului, criticându-se pe cât de energic pe atât de liniștit și stăpânit acțiunile adversarului. Partidul de program inaugurează o metodă ideală de polemică de partid cu unicul scop de a convinge.

Cu totul altul este sistemul de luptă preferat de partidul oportunist. Pentru un partid de program de două ori două fac patru; pentru un partid oportunist de două ori două fac cinci, fiindcă partidul oportunist nu urmărește a convinge, ci exclusiv succesul cu orice preț și prin orice mijloace. Sunt cinci metode pe care oportuniștii le întrebuințează cu toată virtuozitatea pentru a-și impune voința:

a) arta de a seduce, a se insinua și a place;

b) arta de a corupe;

c) arta de a calomnia, minți, mistifica;

d) arta de a instiga și în sfârșit,

e) arta de a teroriza.

Cine stăpânește aceste cinci elemente ale propagandei oportuniste este un desăvârșit artist, este perfectul om politic.

Arta de a plăcea se reduce în primul rând la elocvență.

Dacă oportunistul nu reușește prin instigare atunci el recurge la o altă metodă mai sigură: arta de a corupe. Marele om de stat Pott a spus pe vremuri în Parlamentul englez că fiecare are prețul său. Într-adevăr, fiindcă activitatea electorală este o muncă penibilă și grea, se naște clasa “profesioniștilor” politici compusă din cunoscători ai oamenilor și lucrurilor, adevărate “competențe” electorale care, pentru munca desfășurată, cer să fie recompensate și să li se dea să recompenseze! Atunci intervine așa-zisa “monedă electorală”, ce se extinde de la simple distincții onorifice și onoruri sociale, la cumpărarea de conștiințe și de funcții publice cu bani, până la traficarea de influențe, la concesionări de lucrări publice, ori făuriri de legi în interes personal. Aceasta este gama elastică a mijloacelor de a corupe.

Dar dacă nici prin corupție, după cum nici prin insinuare, nu se ajunge la rezultatul dorit, atunci se apelează la un mijloc mai drastic: la calomnie, de pe urma căreia rămâne întotdeauna ceva: “calomniez, calomniez, il en reste toujours quelque chose!”. Iată parola! În interesul succesului partidului oportunist, nimic nu este de disprețuit, orice mijloc este bun de întrebuințat, cu singura condiție ca el să servească cauza: lipsa oricărei delicateți morale, nici un scrupul, exagerarea, zvonuri sau colportări, totul este permis, chiar denaturări și invenții de fapte.

Mijloacele descrise mai sus ar putea avea un merit dacă ar fi practicate pe față, în văzul tuturor; oportunismul încă nu găsește margini în inventivitatea metodei care duce la succesul sigur, el recurge la cea mai comodă, deși este cea mai perfidă, aceea de a intriga pe ascuns, în umbra și penumbra comitetelor, cluburilor, ziarelor și mai ales pe lângă conducătorii partidului și atotputernicii zilei, unde-i găsim atașați curtezani “en titre”.

Situația membrilor de partid oportunist este într-adevăr tragi-comică, căci el are a se teme mai mult de așa-zișii lui prieteni politici, decât de adversarii naturali, tocmai din cauza curtezanilor intriganți; el nu are decât o scăpare: să mânuiască cu o abilitate mai mare decât ceilalți colegi de partid arta de a frecventa cât mai des pe conducători și anturajul lor și a-i curteni cu mare zel.

În sfârșit, când insinuarea nu reușește, elocvența nu seduce, corupția nu dă rezultat, calomnia nu face impresie și intriga e neputincioasă, atunci oportuniștii apelează la un mijloc extrem, de disperare: terorizarea, adică întrebuințarea forței brutale în luptele politice, de la împiedicarea prin forță a unei întruniri publice până la exterminarea fizică a adversarului.

Fizionomia partidului în acest caz se schimbă compet, partidul nu mai merită denumirea de partid, căci el devine o bandă, o ficțiune, cea mai degradantă formă la care poate degenera partidul politic 23.

23 Dimitrie Gusti, op. cit., p. 89-96

CAPITOLUL II

PARTIDELE POLITICE ȘI ROLUL LOR ÎN VIAȚA SOCIALĂ

1. Ideologia partidelor politice în lumea politică contemporană

Art. 2 din Constituția României consacră caracterul social al statului. Consacrarea acestui caracter face ca, în practica de stat să apară dificultăți de interpretare. Astfel, se va putea pune problema de a ști în ce măsură statul poate să intervină în sfera de activități a indivizilor odată ce Constituția prevede inviolabilitatea proprietății private și enumeră limitativ cazurile în care exercițiul unor drepturi și libertăți poate fi restrâns, precizând că, această restrângere să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate stinge existența dreptului sau a libertății.

Este cert că, statul social trebuie să ia cele mai potrivite măsuri pentru ocrotirea și promovarea intereselor generale, precum și pentru asigurarea condițiilor materiale necesare pentru ca cetățenii să se poată bucura în mod egal de drepturile și libertățile lor, în schimb rămâne o chestiune de apreciere, până unde urmează să-și extindă ei intervenția în acest scop.

În scara impozitelor progresive care va putea fi, bunăoară, cota maximă pentru ca principiul inviolabilității proprietății private să nu apară atins, sau cât de larg vor putea fi reglementate condițiile de efectuare a exproprierii pentru cauza de utilitate publică pentru ca inviolabilitatea proprietății private să nu fie afectată.

Răspunsul dat unor astfel de întrebaări nu poate fi strict juridic. El va depinde în mare măsură de ideologia specifică diferitelor partide politice și de interesele pe care le reprezintă.

Din acest punct de vedere, în lumea contemporană trei curente principale pot fi identificate: neoliberalismul, ideologia social democrată și cea democrat-creștină.

Neoliberalismul

Cuvântul neoliberalism este desigur enigmatic; el constituie, în același timp, o evidentă anticipare.

Neoliberalismul pare că se anunță ca o formă regenerată a liberalismului, care condiționează însăși viabilitatea sa în viitor, ca o nouă adaptare, fără de care n-ar putea să urmeze decât dispariția acestui sistem politic și a doctrinei care îl reprezintă 1.

Ca și liberalismul clasic, neoliberalismul continuă să creadă că proprietatea privată este cea mai puternică garanție a libertății politice, dat fiind că ea asigură individului o posibilitate reală de a alege între două sau mai multe soluții posibile. De asemeni, neoliberalismul continuă să creadă în asigurarea unor posibilități nelimitate de dezvoltare a întreprinderilor private și în libera concurență , cheia succesului economic.

Dar, spre deosebire de liberalismul clasic, neoliberalismul nu uită să vorbească despre “statul providențial” sau despre “statul bunei stări”, noțiuni cu un conținut foarte apropiat și dacă nu chiar identic cu cea a “statului social”. În optica neoliberalismului acest stat providențial are sarcina de a interveni pentru a crea în favoarea indivizilor condițiile materiale indispensabile pentru a-și exercita drepturile și libertățile, problemă care se pune cu o acuitate specială, mai ales pentru acele drepturi cetățenești, cum este dreptul la muncă, la învățătură, la conștiință socială, care implică o prestație pozitivă din partea statului.

În general, neoliberalismul recunoaște că proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este o sursă de avantaje și inegalități, atât sub raportul veniturilor realizate în comparație cu simplii salariați, căt și a șanselor de a izbuti într-o carieră și drept urmare, admite că îi revine statului obligația de a remedia aceste dezechilibre.

Pe de altă parte, pentru neoliberali, o obligație a statului este și aceea de a interveni pentru a proteja pe cei slabi împotriva întreprinderilor private monopolizate fărmând sau eliminând eventualele abuzuri ale acestora.

Tot statul va avea sarcina de a prelua asupra sa satisfacerea unor nevoi generale, ce implică activități care, fie că sunt nerentabile, fie din lipsa

1 Mihai Manoilescu, “Doctrinele partidelor politice”, Ed. Garamond, p. 196

capacităților de producție, nu interesează economia privată. În sfârșit, statul poate fi pus în situația de a interveni și în domeniul politic, pentru că, prin finanțarea (cel puțin parțial) de către el a partidelor politice, să împiedice ca unele dintre ele să fie defavorizate față de altele, beneficiare ale sprijinului unor puteri economice, după cum tot el va trebui să acționeze în domeniul social pentru a se evita, prin arbitrajul său, consecințele dăunătoare ale unor greve (după Maurice Duverger, op. cit., p. 222-244).

Social-democrația

În general, social-democrația pune un accent sporit asupra rolului intervenționist în comparație cu neoliberalismul. Potrivit acestei ideologii, caracterul social al statului trebuie să se manifeste nu numai în domeniul social și cultural, dar și în cel economic și politic. Plecând de la ideea că libertatea industriei, libertatea comerțului și libera concurență, generează inevitabil inegalități sociale, social-democrația consideră că, o democrație socială face necesar un dirijism economic menit să ducă la nivelarea veniturilor individuale și la organizarea unui sistem cât mai larg de asigurări sociale de stat. Numai o asemenea ordine socială va fi în măsură să asigure indivizilor o reală libertate politică.

Democrația creștină

Pentru susținătorii acestei doctrine, democrația trebuie să se realizeze prin creerea unei ordini economice și sociale juste, bazată pe morala creștină și pe respectul rolului educativ tradițional al religiei. În concepția lor, numai o astfel de ordine va fi în măsură să asigure un echilibru între producție și nevoile elementare ale omului. În înfăptuirea acestor țeluri, democrația creștină recunoaște rolul social important al statului, fără însă să-i atribuie semnificația pe care o are ideologia social – democrată. Pentru democrat-creștini, ordonanțarea juridică trebuie să oglindească cât mai fidel principiile moralei, întemeiate pe fraternitatea creștină.

Dat fiind caracterul elastic al noțiunii de stat social, toate cele trei concepții politice examinate mai sus apar compatibile cu spiritul Constituției din 1991. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, noua constituție a urmărit să înfăptuiască pe pământul țării noastre o democrație politică, bazată pe pluralismul politic. O democrație politică este însă, prin excelență, relativistă, ceea ce înseamnă că, într-un asemenea sistem politic, toate opiniile sunt valabile și, prin urmare, pot fi promovate în mod egal în viața publică, cu condiția ca ele să nu tindă la suprimarea libertății însăși sau la subminarea statului. În prezența acestui relativism, al democrației politice, nimic nu împiedică apariția unor puncte de vedere diferite asupra sferei și conținutului noțiunii de “stat social”, precum și cu privire la consecințele consacrării ei de către constituția noastră 2.

2. Funcțiile partidelor politice

Partidele sunt factorii esențiali ai jocului politic. Se poate afirma, fără exagerare, că partidele politice “controlează” toate procesele, care merg de la mobilizarea politică până la elaborarea și transpunerea în practică a politicilor.

Locul pe care îl ocupă în democrațiile liberale contemporane fondate pe pluralismul intereselor, refuzul partidului unic unanimitar, competiția politică pentru alegerea conducătorilor și politicilor. Dar, dincolo de această alegere fundamentală, joacă un rol din ce în ce mai determinant și în virtutea funcțiilor pe care le asumă în funcționarea societăților politice liberale 3.

Funcțiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar în Constituție. Sub acest aspect, este interesant de subliniat că ar fi o interpretare restrictivă a Constituției dacă am considera că, partidele au numai acele funcții prevăzute expres în textul constituțional.

Este în spiritul unei interpretări corecte a Constituției ideea, potrivit căreia, într-o Constituție se consacră numai ceea ce este esențial pentru partidele politice. Nu înseamnă că partidele politice nu au și alte funcții care însă sunt dominate, dacă putem spune astfel, de niște scopuri constituționale.

Așa văzute lucrurile, interpretarea dată de către R.G. Schwartzemberg art. 4 din Constituția franceză (“Partidele și grupurile politice concură la exprimarea sufragiului. Ele se formează și își desfășoară liber activitatea. Ele trebuie să respecte principiile suveranității naționale și ale democrației”) în sensul că este foarte restrictivă deoarece a defini partidele ca având rolul de

2 Tudor Drăgan, op. cit., p. 355, 356

3 Ileana Petraș-Voicu, “Introducere în sociologie politică”, vol. I, Casa de Editură Transilvania Press, 1994, p. 178

a concura la exprimarea sufragiului înseamnă a limita rolul lor la cristalizarea voinței populare la singurul moment al alegerilor (după R.G. Schwartzemberg, op. cit., p. 337), trebuie totuși amendată.

Exigențele reglementărilor constituționale lasă deci mari zone reglementărilor locale. În legătură cu funcțiile propriu-zise Schwartzemberg consideră că acestea ar fi următoarele: formarea opiniilor, selectarea candidaților, coordonarea aleșilor.

Același autor consideră mai “avantajoasă” teoria potrivit căreia un partid îndeplinește trei funcții principale:

– funția electorală;

– funcția de control și de orientare a organelor politice;

– funcția de definire și exprimare a pozițiilor politice 4.

Pierre Pactet considera că două ar fi funcțiile partidelor politice: de a fi intermediari între popor și putere și de a-și asuma, atunci când sunt la putere direcționarea politicii naționale 5.

Se cuvine a fi menționate și punctele de vedere ale unor autori români. Astfel, Ion Deleanu merge pe ideea unei sistematizări a funcțiilor partidelor politice:

a) Partidele se constituie într-un “corp intermediar” între popor și putere contribuind la degajarea voinței generale și la valorizarea ei ca impuls față de putere;

b) Partidele contribuie la informarea și la educarea politica a cetățenilor, la formularea exigențelor acestora față de putere, la agregarea diverselor interese, la armonizarea și articularea lor, la stabilirea opțiunilor prin valorizarea intereselor și aspirațiilor agregate;

c) Partidele îndeplinesc o importantă și complexă funcție electorală, constând mai ales în asigurarea unui cadru tematic, doctrinal sau ideologic campaniei electorale, informarea și formarea opiniei alegătorilor, selecția candidaților, încadrarea celor aleși în “grupuri parlamentare”, asigurarea asistenței politice pentru aceste grupuri și a legăturilor lor cu alegătorii;

d) Partidele tind spre realizarea funcțiilor de conducere a societății prin accederea la statutul de partide de guvernământ și transformarea programelor lor politice în programe guvernamentale 6. Ionescu Cristian,

4 Muraru Ioan, op. cit., p. 37

5 Pactet, “Institutions Politiques Droit Constitutional”, Ed. Masson, Paris, Milano, , , 1991, p. 132

6 Ion Deleanu, “Drept Constituțional și Instituții Politice – TRATAT VOL. I, Ed. Europa Nouă, București, 1996, p. 214, 215

referindu-se la rolul social al partidelor politice, împărtășește același punct de vedere cu autorul mai sus menționat 7.

Tudor Drăgan, spre deosebire de autorii amintiți merge mai în profunzime cu analiza rolului sau a funcțiilor pe care le au de jucat ori de îndeplinit partidele pe scena vieții politice din România. Astfel, se știe că, partidele sunt asociații liber constituite, care urmăresc să grupeze persoane animate de interese, aspirații și concepții apropiate, este firesc ca partidele politice să caute să-și definească în primul rând față de ele însele propriile țeluri. Elaborarea unui program sau a unei platforme-program este astfel un imperativ intern pentru orice partid politic.

Dar elaborarea unui program sau a unei platforme-program devine necesară pentru partidele politice și ca urmare a faptului că, fiind nuclee restrânse de persoane, ele nu sunt în masură, în democrațiile liberale bazate pe votul universal, să-și înfăptuiască țelurile decât dacă izbutesc să-și vadă aleși reprezentanții proprii în cele mai importante organe de decizie ale statului. Bineînțeles candidații în alegeri ai unor asemenea partide nu vor putea pătrunde în aceste organe decât dacă vor obține voturile necesare din parte alegătorilor.

Pentru a-i convinge să li se alăture, candidații vor trebui însă să supună discuțiilor publice, măsurile legislative, sociale și economice, pe care le preconizează. Cu alte cuvinte, va fi necesar ca ei să înfățișeze alegătorilor un program de acțiuni viitoare. Rolul partidelor politice devine astfel deosebit de important. Ele sunt sortite să fie nu numai laboratoare în care se plămădesc și tactici de guvernare ci în același timp și focare de stimulare a unor curente de opinii în sânul societății și de polarizare a opțiunilor electoratului față de problemele cu care este confruntat.

Stări de conștiință mai mult sau mai puțin difuze vor putea fi astfel cristalizate în tiparul unor revendicări bine conturate. Ca urmare, sucesul în alegeri al unui partid va echivala cu girul dat de electorat liniei politice, pe care majoritatea parlamentară este chemată să o urmeze în activitatea ei viitoare, ceea ce constituie tocmai esența democrației. Bineînțeles însa, partidele politice trebuie să joace acest rol pozitiv numai în condițiile pluralismului politic.

Pe de altă parte, în scopul de a obține cât mai multe mandate în Parlament, partidele politice sunt puse în situația de a trebui să-și selecteze candidații în vederea alegerilor din rândurile unor persoane, care prin competența lor profesională și prin activitatea lor trecută, sunt în măsură să

7 Ionescu Cristian, op. cit. p. 317, 318

atragă încrederea și simpatia electoratului. În condițiile societății moderne, în care, televiziunea, radioul și presa exercită o influență considerabilă asupra opiniei publice, liderii partidelor vor trebui să fie selecționați în așa fel încât să poată înfrunta, nu numai prin conținutul programului lor, concurența altor candidați, ci și să treacă cu succes examenul dificil al unor dezbateri televizate sau radiodifuzate, desfășurate în fața înrtegii națiuni, a unor interviuri luate de presă etc. Mai mult, felul în care liderii partidelor se înfățișează la acest examen influențează în bună măsură sensul în care se orientează electoratul cu privire la ansamblul candidaților prezentați de partidul respectiv în alegerile pentru diferite organe ale statului.Funcția selectivă a partidelor politice dobândește astfel o mare importanță.

În sfârșit, în condițiile pluralismului politic, rolul partidelor se afirmă puternic atât în desfășurarea activității parlamentului și a guvernului, cât și în conturarea raporturilor dintre aceste organe.

Sub acest aspect, mai multe situații trebuie avute în vedere. Astfel, în regimurile parlamentare în care practica vieții poltice a consacrat sistemul a două partide politce, ce alternează la putere și sunt înzestrate cu o armătură organizatorică consolidată și cu rădăcini puternice în electorat, partidul ce a obținut majoritatea în parlament va fi în măsură să-și înfăptuiască fără dificultăți programul legislativ și să formeze din rândul său guverne durabile, chemate să-l aplice. Bineînțeles, în condițiile pluralismului politic, chiar în cazul unui asemenea parlament în care unul din partide dispune de o majoritate clară existența unui partid de opoziție bine organizat și disciplinat va fi o frână în calea tendințelor unei majorități guvernamentale. Simplul fapt că majoritatea la putere știe că există unul sau mai multe partide care ar putea la un moment dat să o înlocuiască la conducerea statului și să ia măsuri opuse celor preconizate de ea este de natură să o împiedice să stăruiască într-un exclusivism ce riscă să se întoarcă împotriva ei.Astfel, în situația dată, existența în parlament a unei opoziții încadrată într-o disciplină de partid face, cel puțin în principiu, un rol asemănător celui îndeplinit de principiul separației puterilor în stat.

Dar, în funcție de condițiile sociale și politice ale diferitelor țări, este posibil ca opinia publică să se canalizeze într-o multiplicitate de partide, dintre care nici unul să nu beneficieze de majoritate în parlament. În acest caz, în regimurile parlamentare și semiprezidențiale, va fi rolul partidelor de a ajunge la coaliții parlamentare care să promoveze măsurile legislative necesare și să formeze guverne mono- sau pluricolore mai mult sau mai puțin stabile. Atunci când un guvern pluricolor se formează, va putea exista o opoziție în însuși interiorul guvernului, în timp ce partidele, care nu participă la guvern, vor constitui o a doua opoziție, bineînțeles mai tranșantă decât prima.

În aprecierea rolului partidelor politice în viața publică modernă trebuie să se mai ia în considerare și faptul că pluralismul politic este remediul cel mai eficace împotriva unor tendințe de instaurare a regimurilor dictatoriale.

O altă funcție a partidelor politice se evidențiază în procedura de formare a guvernelor, art. 102 al Constituției noastre din 1991, care prevede că Președintele Republicii desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru pe baza consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament.

Oglindind principalele funcții ale partidelor politice, art. 2 al legii nr. 27/1996 a prevăzut: “În activitatea lor, partidele politice promovează valorile și interesele naționale, precum și pluralismul politic, contribuie la educația politică a cetățenilor și încurajează participarea acestora la viața politică, influențează formarea opiniei publice, formează cetățenii capabili de a-și asuma responsabilități politice, participă cu candidați în alegeri și, unde este cazul, potrivit legii, la constituirea autorităților publice, stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri și organizează inițiativa legislativă a cetățenilor 8.

3. Statul, societatea și partidele politice

Încercările făcute până acum în analiza partidelor politice, nu au condus la cuprinderea tuturor problemelor esențiale ale acestora. Legăturile dintre stat și partidele politice au trezit și încă trezesc multe controverse.

În doctrina de specialitate au apărut o multitudine de teorii care au abordat problema rolului pe care îl au sau ar trebui să îl aibă partidele în viața socială, contribuția lor la fundamentarea statului, a statului de drept.

8 Tudor Drăgan, op. cit. p. 48-50; 54,56,57

O parte din aceste puncte de vedere au fost preluate și încorporate în legi speciale și/sau în Constituții. Asupra acestui aspect m-am referit în secțiunea anterioară.

O problemă ce suscită interes, privește rolul pe care îl are statul în crearea cadrului favorabil pentru înființarea și desfășurarea activității partidelor politice, dar mai ales cât de mult trebuie să intervină statul în viața

partidelor politice. Opiniile date în acest sens de autorii care au analizat acest aspect nu sunt, cum este și firesc, unitare.

Încă de la începutul acestui secol au fost sesizate patru atitudini față de partidele politice: ostilitate, ignoranță, recunoaștere și încorporare (după H. Triper “Die Stoetzwerfossung und die politichen Partein”, , 1927).

Dreptul constituțional contemporan se caracterizează fie prin “recunoașterea” partidelor politice, conferindu-le totodată drepturi și obligații corespunzătoare rolului lor specific (de exemplu art. 59 al Constituției Norvegiei) fie prin chiar “încorporarea” lor în sistemul dispozițiilor constituționale (art. 49 al Constituției Italiei, art. 21 al Constituției Germaniei, art. 22 al Constituției Spaniei, art. 6 din Constituția Franței, art. 4 din Constituția Suediei).

Sunt însă, constituții care nu recunosc sau nici nu menționează partidele politice (de exemplu Constituția: Danemarcei, Finlandei, Islandei, Belgiei, Luxemburgului, Olandei – în toate aceste țări statutul partidelor aparține dreptului comun de asociere).

Diversitatea soluțiilor formale cu privire la statutul și rolul partidelor politice poate avea explicații diferite, dar mai ales:

a) “vârsta” unor constituții și conservatorismul manifestat față de fenomenul partidelor politice;

b) prudența față de pericolul de a compromite libertatea sferei sociale și de a încorpora partidele nu numai în constituție, dar chiar în stat, rezultând astfel “un stat al partidelor”. În mod deosebit, această ultimă dificultate exprimă prudenta abținere – conform opțiunii față de “democrația alegătorilor” – sau, dimpotrivă, reglementarea meticuloasă a statutului și rolului partidelor politice – conformă opțiunii pentru “democrația partidelor” – precizând mai mult sau mai puțin frontiera dintre stat și societate (așa cum considerau G.Grewes, H.R.Fabri) 9.

9 Ion Deleanu, op. cit., p. 216,217

Referindu-se la legăturile existente între partide-stat, organe ale statului și societate, Francois Borella comenta: “Un partid indiferent dacă este reacționar, revoluționar sau reformist n-are o existență reală decât dacă este legat în același timp de societatea globală, pentru a exprima cerințele și sufragiile diferitelor categorii și clase sociale și legat de aparatul politic (guvernamental, parlamentar, administrativ), pentru a-l asuma, controla și eventual a-l schimba” 10.

Într-adevăr, partidele au un rol determinant în viața politică, în menținerea echilibrului social și mai ales în prgresul societății, dar nu întotdeauna partidele politice și-au “asumat” acest rol.

În trecutul istoric s-au “născut” și dezvoltat partide, care la adăpostul legislației existente, profitând și de conjuncturile favorabile, existente pe plan intern și internațional, au exercitat o influență nocivă pentru societate (de exemplu partidele fasciste și marxist-leniniste). Acest lucru s-a putut “realiza” nu numai datorită vidului legislativ, dar mai cu seamă slabei opoziții sociale a partidelor și cu complicitate externă.

S-a pus astfel problema găsirii unor soluții energice de combatere pe viitor a oricăror încercări de apariție și dezvoltare a unor astfel de partide.

Astfel, au apărut o serie de Organizații internaționale având drept scop combaterea oricăror manifestări extremiste și totalitare. Aceste organizații adoptă o serie de acte normative care pot fi obligatorii sau pot îmbrăca forma unor recomandări pentru statele membre.

Conținutul acestor acte constituie sau poate constitui “modele” în elaborarea actelor normative de către țările membre sau pentru cele care vor deveni membre.

România, care s-a confruntat și ea cu un regim totalitar, după 1989, odată cu prăbușirea acestui regim, a pornit pe drumul descoperirii și însușirii valorilor democratice existente în Occident.

Actele normative adoptate (mai ales legea fundamentală), conțin prevederi care constituie garanțiile juridice ale înfăptuirii statului de drept. Sunt semnificative în special prevederile Constituției României, adoptată în 1991, care consacră caracterul pluralist (art. 1,3 prevede că pluralismul politic reprezintă o valoare supremă pe care o garantează iar art.37 stabilește

10 Francois Borella, “Les partis politiques dans la d’aujourd’hui”, Edittions du Seuill, a 4-a ed., 1981, p. 23

că partidele politice, care prin scopurile ori activitatea lor militează împotriva pluralismului politic sunt neconstituționale) 11.

Pentru a împiedica înființarea și funcționarea unor partide sau formațiuni politice, ale căror programe sau activități ar fi contrare principiilor pluralismului politic și ale statului de drept sau ar atenta la suvernitatea, integritatea teritorială și independența României, Legea nr. 27/1996 a prevăzut:

Art. 3 (1) “Pot funcționa ca partide politice numai asociațiile constituite potrivit prevederilor prezentei legi și care acționează pentru respectare suveranității naționale, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale, a ordinii de drept și a democrației constituționale.

Art. 4 (2) “Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activități pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30 alin. 7, art. 37 alin. 2 sau alin. 4 din Constituție.

Art. 4 (3) “Sunt interzise partidele politice asociate la organizații din străinătate ale căror dispoziții sunt imperative”.

Art. 4 (4) “Partidelor politice le este interzisă organizarea de activități militare sau paramilitare” 12.

De asemenea, pentru a sublinia că statului modern și prin urmare și statului nostru îi revin sarcini mutiple în asigurarea pe toate planurile a personalității umane, considerate prin perspectiva globală a întregii colectivități, ca și în făurirea unei organizări statale bazate pe justiție și pe bunăstarea fiecăreia și a tuturora, Constituția din 1991 a prevăzut că România este un stat social, adică un stat care, prin inițiativele și acțiunile lui, este chemat să asigure tuturor membrilor societății, iar nu numai unora dintre ei, o participare efectivă și echilibrată la beneficiul drepturilor și libertăților cetățenești precum și la rezultatele obținute prin eforturile desfășurate în comun.

Prin consacrarea caracterului pluralist și social al statului, ca și a democratismului său, Constituția din 1991 și-a concretizat intenția de a nu îngădui împământenirea în viața publică a României a unor doctrine extremiste orientate spre unipartidism, dar nici a unui liberalism sălbatic, cum ar fi cel care, în numele neamestecului statului în economia privată și-ar propune să legifereze suprimarea alocațiilor de șomaj, a asigurărilor sociale de stat etc 13.

11 Tudor Drăgan, op. cit., vol I, p. 354

12 Ibidem, vol. II, p. 56

13 Ibidem, vol. I p. 354

În vederea instituirii garanțiilor juridice și materiale necesare pentru ca desfășurarea campaniilor electorale să aibă loc în condiții menite să ofere șanse egale tuturor partidelor sau formațiunilor politice și să excludă influențarea rezultatelor alegerilor prin subvenționarea unora în detrimentul altora, fie de către guvernele interesate, fie de anumite forțe economice oculte, art. 32-45 din Legea nr. 27/1996, au consacrat un întreg capitol finanțării partidelor politice.

Toate aceste dispoziții pleacă de la ideea că, întrucât campaniile elctorale implică cheltuieli pe care partidele politice nu le pot acoperi din cotizațiile membrilor lor, este necesar ca, prin lege, să se ia măsuri stricte pentru a se evita riscul de a se apela la fondurile secrete ale guvernului (ceea ce ar duce inevitabil la favorizarea partidului de guvernământ) sau la contribuțiile bănești ale unor forțe economice, interesate să promoveze anumite reglementări administrative sau să fie avantajate pe calea administrativă.

Pentru a se asigura egalitatea de șanse în alegeri a partidelor sau formațiunilor politice, Legea nr. 27/1996, ca și Legile nr. 68/1992 și 69/1992, permite ca acestea să primească, dacă participă la alegeri, subvenții de la bugetul de stat, potrivit legii bugetare anuale (art. 33, d).

Pe de altă parte, măsuri sunt luate de Legea nr. 27/1996 pentru a asigura transparența donațiilor de un partid politic precum și plafonare lor, fie că ele provin de la persoane fizice sau juridice.

Astfel, cel puțin în principiu, partidele mici sau sărace nu vor fi puse în situația de a participa dezarmate în competiția electorală.

În sfârșit, pentru ca desfășurarea campaniei electorale să fie ferită de ingerințele posibile ale partidului la putere, Legea nr. 27/1996, ca și Legea nr. 68/1992 interzic subvenționarea de către o autoritate publică, instituție publică, regii autonome, societate comercială sau bancară cu capital majoritar de stat, a oricărui partid politic, formațiune politică, coaliție a acestora, precum și a oricărui candidat independent 14.

Dar, relația dintre stat și partidele politice este complexă, ea relevându-se în cele din urmă prin rolul care este atribuit partidelor politice.

Izolat, unele constituții (de exemplu Constituția: Suediei din 1966, a Norvegiei din 1972, Belgiei din 1989 ș.a.) atribuie partidelor o competență substanțială și instituțională egală celei a guvernământului, și anume determinarea politicii naționale.

14 Ibidem , p. 56

Astfel de prevederi pun în discuție acutizată, raportul dintre popor, stat și partide.Partidele sunt astfel încorporate în stat, devenind ele însele o putere.

Majoritatea covârșitoare a statelor, nu au recunoscut partidelor un astfel de rol care ar putea semnifica instaurarea statutului partidelor.

Indiferent însă de statutul și rolul partidelor, de regulă, se recunoaște libertatea mandatului parlamentar față de partid, fie prin caracterizarea acestuia ca mandat reprezentativ, fie prin declararea ca nul a mandatului imperativ. Aceasta nu înseamnă implicit repudierea disciplinei de partid – condiție a coeziunii majorității parlamentare si a stabilității guvernamentale 15 .

15 Ion Deleanu, op. cit., p. 218

CAPITOLUL III

TIPURI DE PARTIDE ȘI SISTEME PARTIZANE

Tipuri de partide

Orice încercare de a clasifica partidele politice și mai ales de a încadra un caz concret într-o categorie sau alta implică un mare risc teoretic și rămâne permanent discutabilă, aceasta pentru cel puțin două motive. Primul este rezultatul diversității fenomenului. Al doilea motiv rezultă din evoluția patidelor politice atât în general cât și concret. În această evoluție nuanțele politice și denumirile acestora au cunoscut și cunosc o firească schimbare pentru că lupta pentru putere, ea însăși are specificul ei în fiecare etapă și în fiecare . De aceea, transformări chiar spectaculoase, produse în viața unor partide politice fac dificilă încadrarea lor într-o anumită categorie și impun celui ce o face o anumită prudență 1.

Clasificarea partidelor politice este în linii esențiale dependentă de modul în care este definit partidul politic și, în speță, de ceea ce este considerat definitoriu pentru un partid: sufletul, adică programul său, sau anatomia, adică criteriul structural organizațional 2.

Așa cum menționam mai sus, în doctrină au apărut un număr foarte mare și o diversitate de clasificări, dar cei mai mulți dinte autori s-au oprit la câteva dintre acestea.

Printre curiozitățile privind denumirile partidelor politice interesante sunt cele referitoare la partidele engleze. Astfel, gruparea Tow, care a fost învinsă în 1688 își trage numele dintr-o injurie de origine irlandeză. Un “tow” este un hoț la drumul mare, un fel de gangster.

Grupul Whig, care a triumfat în 1688 este de asemenea un cuvânt derivat din scoțiană care semnifică “conducător de oi sau vite” (după Francois Borella, op. cit., p. 32-33).

1 Muraru Ioan, op. cit., p. 38

2 Iuliana Petraș Voicu, op. cit., p. 15

Tot în legătură cu denumirea, trebuie reținut că nu întotdeauna reușesc să evoce specificul platformei politice a partidului și că nu rareori,realizarea de unificări sau retușarea platformelor duc la denumiri care îngreunează evident orice clasificare.

Încă de la constituirea primelor partide politice s-au prefigurat anumite tipuri.

Partidele moderne datează din secolul trecut (de exemplu, în Anglia, ele au apărut după reforma electorală din 1832, în S.U.A. după 1830, în Franța după 1848, etc.).Astăzi, majoritatea covârșitoare a constituțiilor consacră existența partidelor 3.

S-au conturat astfel, în timp, următoarele tipuri de partide:

1.1. După criteriul compoziției partidelor 4 sau a bazei sociale 5, partidele au fost clasificate în partide de cadre și partide de mase.

Primele au fost considerate “partide de opinie”, secundele “partide ideologice”.

Aceste structuri partizane sunt specifice celor două forme de democrație (“democrația guvernată” și “democrația guvernantă” după G. Burdeau) care, la rândul lor, provin din două concepții diferite cu privire la categoria de “popor” și anume:

a) “Poporul-națiune” (întrucât suveranitatea aparține națiunii) poporul omogen, puterea aparținând colectivității unificate, fără clase sau fracțiuni, iar guvernanții fiind independenți ca reprezentanți ai națiunii și servind interesele ei (“multă vreme – spunea G.Burdeau – poporul s-a recunoscut în adunarea națională, reprezentant al națiunii, el hrănindu-se cu această alegere);

b) “Poporul real” așa cum este el, “poporul adevărat” deci divizat în clase, fracțiuni, interese contrarii, aspirații esențial opuse, etc. Puterea nu mai este acum alienată “reprezentanței” ci rezidă în popor, suveranitatea nu este nicicum abandonată, căci suportul, substanța și forța ei sunt poporul.

Fiecare din aceste concepții, remarca același autor, poate servi unui regim democratic sau, dimpotrivă, unuia autoritar (Ion Deleanu, op. cit., p. 209-210 citat preluat după G. Burdeau).

3 Muraru Ioan, op. cit., p. 38

4 Ibidem, p.40

5 Ionescu Cristian, op. cit., p. 327

1.1.1.Partidele de cadre

Din punct de vedere istoric, ele au fost prima modalitate instituțională de inițiativă partidistică și pot fi reunoscute după o sumă de trăsături:

a) în primul rând este vorba de partide de notabili care au ca scop mai puțin recrutarea unui număr ridicat de aderenți, cât convertirea unui capital de notorietate în susținerea electorală și politică;

b) în al doilea rând este vorba de confundarea suplă și distinsă între comitetele locale;

c) sunt partide hotărât programatice și slab îndoctrinate 6;

Fiecare partid politic a debutat cu un partid de cadre. Membrii acestora, la început puțin numeroși erau aleși potrivit convingerilor lor politice, afinităților ideologice cu doctrina și programul partidului respectiv, a capacității lor organizatorice și profesionale. Fiecare membru al partidului tindea să devină ceea ce astăzi se denumește un tactician. Liderii unui astfel de partid întocmeau programul politic al partidului, doctrina sa și organizarea prin mijloace de propagandă accesibile – presa scrisă (presa de partid), broșuri, conferințe, adunări publice, mitinguri, etc. – difuzarea acesteia în rândurile militanților și a posibililor simpatizanți și viitori aderenți.

Partidele de cadre își concentrează atenția îndeosebi pe fundamentarea teoretică a unei doctrine și pe formarea acesteia într-o manieră care să permită accesul la ea a unor categorii cât mai largi de populație, pe înlocuirea și permanenta adaptare la cerințele noi sociale a unui program politic care să respecte interesele socio-profesionale, culturale, sociale, politice, ale unor categorii sociale cât mai largi.

Legătura cadrelor de partid și maselor de alegători este indirectă și sporadică, cu excepția campaniilor electorale când partidele respective, recurg la metode variate pentru a atrage simpatia alegătorilor față de candidații propuși de ele. 7

Pot fi nominalizate aici cele două partide din S.U.A. 8, Partidul Radical Francez (1901), partidele conservatoare 9.

6 Jean Baudouin, “Introducere în Sociologie Politică”, Ed. Amarcord Timișoara, 1999, p. 220,221

7 Ionescu Cristian, op. cit., p. 328,329

8 Ibidem, p. 328

9 Muraru Ioan, op. cit., p. 41

1.1.2.Partide de masă

Așa cum se deduce și din denumirea lor aceste partide au ca obiectiv major atragerea cât mai multor aderenți din straturile sociale, indiferent de situația lor materială, de pregătirea profesională, grad de cultură, afinități politice, ș.a.

Apariția acestor partide este efectul introducerii votului universal 10.

Este considerat a fi un partid centralizat, având un anumit program ideologic 11 (“puterea nu urcă – spunea cineva – ea coboară”), un partid rigid cu o disciplină fermă (de exemplu, modelul socialist german sau cel britanic, apoi modelul comunist, modelul fascist, acesta din urmă adăugând la trăsăturile arătate de tip militar, cultul forței și al violenței).

Datorită numărului mare de membri ele au o organizare mai rigidă decât partidele de cadre.

În această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partide comuniste, majoritatea partidelor africane, si anumite partide democrat-creștine.

Potrivit lui R.G. Schwartzemberg, cu excepția partidelor fasciste, noțiunea de partid de masă este străină dreptei 12.

În genere, partidele unice au tins să devină partide de masă.Așa cum am arătat mai sus, din categoria partidelor nominalizate fac parte și partidele comuniste.

Decimarea politică și socială a burgheziei și moșierimii, ruinarea partidelor istorice în general, a partidelor politice ce exprimau alte idealuri politice decât cele susținute de partidul comunist, a fost o victorie a partidului comunist proclamată în numele democrației, a intereselor clasei muncitoare, dar în realitate o “victorie” împotriva poporului român.

Din momentul unificării celor două partide ale clasei muncitoare: Partidul Comunist Român și Partidul Social-Democrat, noul partid – Partidul Muncitoresc Român – a intrat într-o nouă etapă a transformării sale dintr-un partid de cadre într-un partid de masă.

Constituția din 1952 a consființit rolul conducător al partidului comunist ca avangardă a proletariatului și transformarea sa în partid de masă.De la această dată până în decembrie 1989 trăsătura partidului comunist ca partid de masă s-a amplificat tot mai mult, în final, partidul fiind considerat de liderii săi ca partid al întregului popor.

10 Ionescu Cristian, p. 328

11 Ion Deleanu, op. cit., p. 210

12 Muraru Ioan, op. cit., p. 40

Că această apreciere era falsă, s-a demonstrat la 22 decembrie 1989 când poporul a impus prin forță autodivizarea partidului comunist 13.

Transformarea lor din partide de cadre în partide de masă a fost însă un proces complex care s-a desfășurat în etape cunoscând convulsii sociale.

Partidul Comunist Român, de pildă, din momentul înființării sale până în 1924 când a preferat să intre în ilegalitate, a fost un partid de cadre potrivit formulei clasice, neavând aderenți numeroși.

În perioada 1922-1944, practic, partidul s-a redus la un grup de lideri – unii dintre ei mesageri autoritari ai Moscovei – fără o aderență socială prea reală și durabilă.

La 23 august 1944 în afară de liderii săi – unii în închisoare, alții în libertate, deseori contestându-se între ei – partidul comunist avea aproximativ 800-1000 de membri simpatizanți.

După reintrarea în legalitate, la 23 august 1944, partidul comunist a început să recurgă pe lângă metodele clasice ale “muncii de partid” – presa oficială, conferințe, broșuri propagandistice, întruniri publice, în general de o calitate îndoielnică – la arsenalul specific partidelor totalitare: calomnii, abuzuri, fraude, creearea unor legende biografice ale liderilor, mistificarea adevărului, amenințarea și intimidarea adversarilor, sprijinul extern.

Fiind considerat, potrivit doctrinei marxiste, un exponent al clasei muncitoare, avangarda proletariatului, P.C.R. a fost folosit ca un pilon în lupta de clasă.

1.2. După criteriul apartenenței și orientării membrilor ce le compun și platformelor lor, partidele pot fi clasificate în: partide confesionale, partide regionale, partide naționale, partide de clasă și partide etnice.

În mare măsură această clasificare este specifică perioadei apariției partidelor fiind corelată cu marile probleme ale fiecărei țări. Nu pot fi departajate aceste partide de formarea națiunilor și a statului modern 14.

1.2.1.Partidele confesionale

Au drept criteriu de constituire credințele religioase.

Prin partide confesionale se înțeleg grupările cetățenilor în organizări politice după credințele lor religioase.

13 Ionescu Cristian, op. cit., p. 328,329

14 Muraru Ioan, op. cit., p. 38,39

Asemenea partide iau naștere atunci când diferitele confesiuni dintr-o intră în luptă, fie pentru că se văd amenințate în existența lor, fie pentru că voiesc să-și sporească drepturile și să-și întindă influența.

În toate aceste cazuri, confesiunile tind să utilizeze mijloacele statului respectiv și, spre a ajunge să dispună de ele, se constituie în partide politice.

În mod deosebit pot fi nominalizate în această categorie partidele formate de protestanți și catolici în a doua jumătate a secolului XVI, Partidul Catolic din Belgia (1830), Partidul Popular Italian (constituit după primul război mondial).

Acțiunea politică a partidelor formate de protestanți și catolici a mers în unele părți atât de departe, încât izbutise să dividă țările respective în câte două jumătăți dușmane care se războiau între ele.

În Franța, bunăoară, protestanții se constituiseră într-un fel de republică federativă, împărțită în provincii cu șefi militari care percepeau impozite și întrețineau armate.

Catolicii, la rândul lor, alcătuiseră “Liga Sfântă”, care avea armata ei, dispunea de cetăți întărite, trata în propriul ei nume cu regele Spaniei, care forma, cu alte cuvinte, ca și Uniunea protestantă, un stat în stat.

Între aceste două puteri dușmane, micșorată și umilită, autoritatea regală, care reprezenta poporul întreg, abia mai putea să guverneze.

Rezultatele acestei diviziuni profunde a maselor naționale, în Franța, au fost dezastruoase. Un scriitor contemporan, Jean Bodin, deplângea “barbaria produsă de luptele religioase” fără să facă o figură de stil.

Religia, în general, poate fi un factor al ordinii publice și, ca atare, un auxiliar prețios al guvernelor a căror principală sarcină este tocmai să garanteze această ordine. Dar la conservarea și întărirea ordinii publice contribuie religiile prin partea lor etică, mai mult sau mai puțin comună, nu prin partea lor dogmatică, mai mult sau mai puțin diferită. Ca parte etică a religiilor se consideră, precum se știe, cultivarea sentimentelor sociale care fac viața în comun a oamenilor mai ușoară și mai simplă.

Ca parte dogmatică a religiilor se socotește deopotrivă dezvoltarea și adâncirea problemelor de metafizică religioasă pe care le ridică concepțiile lor fundamentale, cu privire la natura divinității și la raporturile ei cu lumea. Această parte dogmatică tinde în mod fatal să dividă pe oameni și să-i învrăjbească.

Diferitele confesiuni creștine s-au războit între ele pe tema raporturilor dintre aceste ipoteze, adică între formele diferite ale divinității unice.

Un exemplu ceva mai recent de partid care tindea să ia o nuanță confesională a fost Partidul Național din Transilvania, care după spusele unora ar fi încercat a sprijini mai ales Biserica Unită.

Un alt exemplu elocvent de partid confesional a fost Partidul Catolic din Belgia, partid care s-a constituit odată cu cel Liberal, atunci când Belgia a început să aibă o viață independentă, adică în 1830. Partidul s-a format pe fondul prevederilor constituționale din acea perioadă, prevederi care au condus la o separare a bisericii de stat, biserica fiind total independentă față de stat.

Datorită puterii pe care a căpătat-o biserica în acea vreme, Partidul Catolic, a devenit din ce în ce mai puternic. Aceasta în primul rând datorită sprijinului masiv primit din partea Bisericii Catolice, biserică de care a devenit dependent, astfel incât adevăratul program era: “deciziile Bisericii Catolice”. Ceea ce înseamnă că centrul de gravitate politic al Partidului Catolic din Belgia era Sfântul Scaun de la Roma, care putea determina printr-însul desfășurarea vieții politice a noului stat după vechile sale interese.

S-a ajuns astfel la o internaționalizare a Bisericii Romane. De la războiul mondial încoace, tendința către internaționalism a Bisericii Romane s-a manifestat cu și mai multă stăruință, prin încercări de a strănge legăturile de tot felul dintre catolicii din diferitele țări europene; tendințe care au dominat apariția după primul război mondial a Partidului Popular Italian. Acest partid a luat ființă prin stăruințele unui preot tânăr, până atunci necunoscut, Luigi Sturzo, care voia să împace noile tendințe democratice cu vechile principii conservatoare, pe terenul sentimentului religios.

Acesta a reușit să atragă sprijinul Bisericii Catolice, dar a negat permanent ca acesta ar fi un partid catolic, cu toate că scopurile urmărite de acest partid au contrazis această negare.

Astfel, datorită legăturilor strânse dintre aceste partide enumerate, cu biserica, influența directă sau indirectă a bisericii asupra modului de organizare, funcționare și manifestare, P.P. Negulescu, a considerat că partidele confesionale nu întrunesc condițiile esențiale pe care trebuie să le îndeplinească neapărat partidele politice 15.

15 P.P. Negulescu, op. cit., p. 81-96

1.2.2.Partidele regionale

De aceeași natură cu partidele confesionale – urmărind adică scopuri diferite de ale statului, ca organism politic unitar, și incompatibile cu unitatea lui – sunt partidele regionale.

Ele reprezintă interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor părți ale unui teritoriu național neajuns încă la unificare, ambele aceste categorii de căpetenie putând să cuprindă numeroase combinații diferite și să ia numeroase nuanțe secundare.

Aceste interese locale, partidele regionale caută să le opună intereselor generale – ale statului întreg sau ale națiunii întregi care locuiește pe teritoriul neunificat însă politicește – fără să se întrebe dacă ele nu trebuie totuși să li se subordoneze, tocmai spre a putea fi mai ușor și mai sigur satisfăcute.

Ca atare, partidele regionale, ni se înfățișează de cele mai multe ori ca fiind expresia politică a unui egoism local rău înțeles (și nu nelegitim).

Se poate spune că partidele regionale au apărut în istorie la sfârșitul veacului al XVIII-lea, în S.U.A. Sub vechiul regim colonial, neexistând într-însele o viață politică propriu-zisă, nu existaseră firește nici partide.

În acea perioadă se discuta tot mai des problema existenței unor forțe politice conducătoare la nivel local, aceasta și datorită unei vieți politice unitare. Coloniștii vroiau să fie absolut liberi, să-și vadă de interese, după bunul lor plac, fără să li se mai impună constrângeri din afară și, odată ce scăpaseră de sub stăpânirea metropolei europene, nu mai vroiau să fie stânjeniți de o altă stăpânire, adică de aceea a Uniunii Coloniilor.

Partidele locale sau regionale au avut mult de suferit odată cu apariția primului partid politic unitar care a dus lupta pentru întemeierea Uniunii în numele unei idei noi – a federalismului – adică Partidul Federalist, dar ele au continuat să existe, unindu-se într-un partid general, Partidul Republican (partid antifederalist).

Astfel, partidele regionale au evoluat către un partid unitar, ceea ce a ușurat considerabil consolidarea internă a S.U.A.

În Marea Britanie partidele regionale sau geografice au început cu grupul parlamentar irlandez, care apăra pe de o parte interesele agrare ale țăranilor din Irlanda iar pe de altă parte cerea autonomia acestei provincii, ca o garanție că interesele ei speciale vor fi mai bine administrate.

Cu acest program s-a constituit Partidul Irlandez în 1879. Treptat acest partid a devenit un partid național.

În Iugoslvia s-a remarcat ca partid regionalist Partidul Agrar croat a lui Radic. Scopul acestui partid, la fel ca și al celorlalte asemănătoare în ideologii existente, era dorința de autonomie, adică autonomia Croației în cadrul statului iugoslav.De aceea a fost considerat un partid autonomist și republican.

O altă caracteristică a partidelor regionale a fost și aceea de a căuta un punct de sprijin în străinătate, în contra statului în care trăiesc și lucrează 16.

Au avut nevoie de acest ajutor din exterior, deoarece numai așa își puteau mai bine îndeplini idealurile și interesele.

Astfel, ca exemplu, sprijinul cerut de către regionaliștii germani de dinaintea formării Imperiului în timpul luptelor dintre ei.

Mai putem aminti și sprijinul pe care l-au căutat și partidele regionale de la început, din S.U.A., care se adresau principalelor puteri europene interesate în America de Nord și care pe acea vreme aveau încă, colonii pe Coasta ei Răsăriteană – ca Franța, Spania și, firește, Anglia.

În România nu a existat propriu-zis un partid regional, ci, după cum spunea P.P. Negulescu, doar un început de partid regional. Unii din membrii acetuia au dus chiar, pe față, o politică separatistă. Astfel, după Unirea cea Mare, unele din partidele naționale, din acele părți ale statului nostru, s-au transormat – cu sau fără voia lor – în partide regionale datorită situației în care s-au aflat la un moment dat, fiind nevoite să apere interesele locale ale provinciilor respective, în contra guvernului român central 17.

1.2.3.Partidele naționale

Partidele naționale au apărut în secolul al XIX-lea, când a început să se afirme în viața politică principiul naționalităților.

În statele (ca Elveția) în care naționalitățile întrunite laolaltă de interese comune liber recunoscute ca atare, își găseau mulțumirea deplină în formele vieții politice la a căror stabilire contribuiseră deopotrivă, nu s-au format partide naționale propriu-zise.

Dimpotrivă, în statele în care, ca în Austro-Ungaria, naționalitățile, strânse laolaltă de silnicia politică a cuceririlor războinice sau a anexărilor diplomatice, n-aveau drepturi egale sau, chiar dacă le aveau pe hârtie, erau lipsite de ele în practica zilnică a vieții – au apărut partidele naționale ca un instrument de luptă în contra asupritorilor. Așa au fost, în monarhia habsburgică diferite și numeroase partide naționale: ceh, român, polon, italian, croat, etc.

16 Ibidem, p. 99-106

17 Ibidem, p. 123-124

Alături însă de grupările de acest fel mai există însă o categorie de partide, care își iau în mod accesoriu – spre a-și exprima unele tendințe ale programului lor – numele de partide naționale. Dar, ele nu au fost și pe drept cuvânt nu pot fi considerate partide naționale veritabile.

A fost asemenea partid, Partidul Național-Liberal din Rusia (1866 și 1870), format prin uniunea a două fracțiuni – fracțiunea progresistă reprezentată de liberalii conservatori care părăsiseră Partidul Conservator și din liberalii din noile provincii anexate de Prusia (Hanovra, Hena, Nanu), partid care lupta pentru unificarea Prusiei.

Au fost considerate partide pure, partidul “Welf” din Hanovra și Partidul din Posen, întrucât nu erau alcătuite pe baza vreunor concepții politice cu privire la organizarea și conducerea statului, ei vroiau numai să apere interesele naționalităților pe care le reprezentau și care se credeau nedreptățite.

Astfel partidele au fost împărțite în partide naționale adevărate și partide politice propriu-zise de felul Partidului Național Liberal din Prusia.

În Imperiul Austro-Ungar partidele au fost împărțite în două mari clase, și anume în partide naționale și partide politice. Din această clasificare rezultă că există o deosebire între partidele naționale și partidele politice.

”Partidele naționale nu sunt partide politice în înțelesul obișnuit al cuvântului, fiindcă nu urmăresc să conducă efectiv statele în care trăiesc și lucrează, reglându-le interesele după anumite concepții generale ci voiesc numai să obțină, pentru naționalitățile pe care le reprezintă, concesii care să ducă cel puțin la autonomia, dacă nu la independența lor. Partidele naționale propriu-zise sunt adică, prin natura lor partide de protestare, care adesea refuză să ia parte la viața politică comună, și nu numai că nu luptă ca partidele politice adevărate pentru unitatea statelor în care trăiesc și lucrează, ci, dimpotrivă, tind s-o slăbească și s-o distrugă. Iată de ce, arată autorul, partidele politice n-au avut în Austro-Ungaria decât cele două națiuni dominante, cea germană în Austria și cea maghiară în Ungaria, fiindcă numai ele erau interesate la menținerea Imperiului, toate celelalte erau naționale”

Un alt partid național bine caracterizat a luat naștere în Republica Cehoslovacă, după primul război mondial. Acest partid s-a numit “Partidul Popular Slovac a lui Andrej Hlinka”. Acest partid își propunea să lupte pentru respectarea drepturilor poporului pe care îl reprezintă – drepturi nesocotite, după părerea lui, de cehi, care și-au luat rolul de națiune dominantă în noul stat comun. Pentru susțienrea punctului său de vedere, noul partid se referea la cele trei acte ce au precedat consituirea statului slovac și anume: “Declarația” de la Moscova din 16 mai 1915, “Tratatul” de la Cleveland din 17 octombrie 1915 și “Tratatul” de la Pittsburg din 30 mai 1918. Prin aceste acte prealabile, națiunea slovacă se învoia să se unească cu națiuna cehă într-un stat comun, rezervându-și însă o autonomie completă, cu un Parlament “deosebit”, cu o administrație proprie, cu tribunale “particulare”, cu limbă maternă ca limbă oficială în “cancelarii”, în “școli” și în genere în “viața publică”.

După o analiză profundă asupra obiectului și a manifestărilor întreprinse de aceste partide numite partide naționale, P.P.Negulescu ajunge la concluzia că partidele naționale nu sunt partide politice propriu-zise, ci organe de protestare în contra structurii statelor în care iau naștere, cu tendința manifestată de a ajunge prin luptă la independența națiunilor pe care le reprezintă 18.

1.2.4.Partidele de clasă

Așa cum o spune chiar denumirea, partidele de clasă sunt acea categorie de partide care exprimă interesele unei anumite clase sociale, scopurile acestora au fost considerate ca fiind incompatibile cu interesele generale ale statelor.

Primele partide datează din secolul XIX, începând cu partidele socialiste ca reprezentante ale proletariatului continuând cu partidele agrariene, care încercau să reprezinte pe agricultorii mici și mari și mai recent partidele țărănești care, precum le arată numele, voiesc să reprezinte pe țărani.

Aceste partide trăiesc, în primul rând, din exploatarea antagonismelor pe care le presupun că există între diferite părți ale popoarelor respective și principalul lor mijloc de acțiune politică e lupta de clasă, prin aceasta înțelegându-se ațâțarea, fie în mod public și pe căi legale, fie în mod ascuns și pe căi revoluționare, a clasei pe care o reprezintă împotriva tuturor celorlalte.

Pentru o caracterizare desăvârșită – spune autorul – a partidelor de acest fel, trebuie să adăugăm că structura lor, principiile lor și mijloacele lor de acțiune duc în mod firesc la internaționalism, adică la tendința de a căuta un punct de sprijin în afară, dincolo de cadrele naturale și pe deasupra intereselor proprii ale națiunii în sânul cărora trăiesc și lucrează.

18 Ibidem, p. 124-134

Clasa pe care o reprezintă fiecare dintr-însele, în mod exclusiv și cu o nuanță agresivă atât de vădită, rămânând izolată prin antagonismul presupus de interese față de toate celelalte clase din statul respectiv și care pot să fie

mai numeroase și mai puternice – partidele de felul acesta ajung fără să vrea să-și arunce privirile peste hotarele politice și să ceară ajutor de la clasa corespunzătoare din celelalte state.

Așa a luat naștere mai întâi Internaționala Roșie a partidelor socialiste, cu diferitele ei forme.

Așa a încercat să se constituie apoi Internaționala Verde a partidelor țărănești de la Praga.

Așa s-a constituit, în sfârșit, Internaționala Roșie a acelorași partide de la Moscova.

La baza acestor partide stă ideea luptei de clasă care este o luptă de ordin politic, fiindcă tinde la cucerirea puterii politice, care este “puterea organizată a unei clase pentru împilarea celeilalte”.

Lupta acestor partide va fi mai întâi “națională” întrucât se va desfășura, în proporții mai mici, înăuntrul fiecărei țări dar va deveni în curând “internațională”.

Din această categorie de partide, putem aminti “Partidul Muncitor Socialist din Germania”, în “Partidul Muncitor Social-Democrat”, constituit în 1888 și mai recent, și poate cel mai reprezentativ, Partidul Comunist.

Aceste partide în dorința de a-și îndeplini scopurile (câștigarea puterii și menținerea cu orice preț a acesteia) nu s-au abținut de a se folosi de toate mijloacele pentru a se debarasa de celelalte partide ce reprezintă clasele dușmane 19.

Partidele țărănești au luat naștere în marea lor majoritate de la războiul mondial încoace, ele având o situație specială pentru partidele de clasă.

Scopul lor era reprezentarea exclusivă a țărănimii, însă fără a putea formula revendicări exclusive de clasă.

Ca exemplu putem da Partidul Țărănesc din , Partidul Țărănesc Bulgar, Partidul Țărănesc din România 20.

19 Ibidem, p. 144-146

20 Ibidem, p. 168-180

1.2.5.Partidele etnice

Partidele etnice, sunt specifice continentului african, având în vedere că aici formarea națiunilor nu a precedat formarea statelor independente, formarea statelor a fost considerată de către conducătorii africani ca fiind cel mai bun mijloc pentru crearea națiunilor (după Dimitri Georges Lavroff, “Les partis politiques, en Afrique Noire”, Presses Universitaires de France, Paris, 1970, p. 90) .

Cele mai multe partide politice congoleze au avut o baza etnică, printre acestea fiind nominalizate: Alianța BaKongo (Abako), Confederația Asociațiilor din (1958), Mișcarea Natională Congoleză (1958) 21.

1.3. Partide democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide social-democratice, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta.

Enumerarea este evident exemplificativa și incompletă, deoarece așa cum arătam și în expunerea inițială, integrarea într-o categorie sau alta este dificilă, dar criteriul unei asemenea clasificări poate fi cel al căilor folosite pentru rezolvarea marilor probleme precum: raporturile dintre indivizi și societate, raporturile dintre stat și compartiemntele sale, raporturile dintre stat și biserică.

Potrivit lui Francois Borella, distincția politică între dreapta și stânga s-a născut în Franța în 1789 în legătură cu dicuția privind puterea politică a regelui în viitoarea Constituție. “Bineînțeles este vorba de o structură, altfel spus de un sistem de relații. Dreapta și stânga nu au sens și existență, decât în relația de la una la alta și reciproc. Nu valori veșnice, nu esență imuabilă, ci dualismul inevitabil al ideilor, comportamentelor, intereselor, în fața problemelor pe care le pune viața în societate” 22.

21 Muraru Ioan, op. cit., p. 39,40

22 Ibidem, op. cit., p. 40

1.4. În funcție de disciplina de partid și coeziunea existentă între structurile interne partidele sunt împărțite în două categorii: partide organizate și partide neorganizate.

1.4.1. Partidele organizate

Termenul de partid organizat desemnează un partid având o structură organizată, ierarhizată potrivit anumitor principii cu ramificații la nivel local și central, ai cărui membri sunt în general datori să respecte o strictă disciplină de partid.

Astfel de partide au fost și partidele comuniste, principiul fundamental de organizare și funcționare fiind centralismul democratic.

Partide organizate sunt și cele două principale partide politice din S.U.A. – Partidul Democrat și Partidul Republican, Partidul Laburist și Partidul Conservator din Marea Britanie ș.a.

Structura internă a unui partid cuprinde organizațiile sau celulele de bază, comitetele locale și organismele de conducere la nivel central: Congrese, Comitete naționale, Prezidiu, Comitetul Director, etc.

Între eșaloane există o legătură ierarhică.

Un asemenea mod de organizare favorizează omogenitatea ideologică, organizatorică, respectarea disciplinei de partid.

Dacă un asemenea partid devine partid de guvernământ, elementele menționate inițial vor contribui la creșterea prestigiului său și a influenței sale. Influența sa se va face simțită îndeosebi în parlament, parlamentarii aparținând partidului, respectând cu strictețe ordinele primite de la centru.

În Marea Britanie, partidele reprezentate în Camera Comunelor desemnează pe anumiți deputați (numiți whips), să transmită celorlalți parlamentari aparținând aceluiași partid, ordinele privind o anumită conduită parlamentară.

În jurul anului 1900, procedeul a fost introdus și în Congresul american. Potrivit acestui sistem, fiecare partid desemnează în cele două camere legislative un whip – membru al camerei respective – însărcinat să păstreze o legătură permanentă cu parlamentarii aparținând partidului respectiv.

Se acordă o importanță specială organizării acestui sistem în Camera Reprezentanților.Prin consultări cu parlamentarii menționați, whip-ul este la curent cu activitatea membrilor camerei respective, cu intențiile și cu pozițiile lor față de un anumit proiect de lege supus votării, având o legătură permanentă cu liderii partidului, whip-ul îi informează pe congresmani despre poziția partidului față de anumite probleme aflate în dezbaterea celor două camere legislative.

Whip-ul are atribuții organizatorice: îi mobilizează pe congresmani să fie prezenți în Congres pentru a participa la lucrările camerelor.

Principiul impunerii unei stricte discipline de partid are o mare importanță nu numai în ce privește raporturile între parlamentari și partidul ai căror membri sunt ci și în prvința celorlalți membri și simpatizanți ai acestuia 23.

Un partid structurat și care funcționează potrivit unei discipline stricte, poate cere tuturor membrilor săi să adopte o anumită atitudine politică față de un fenomen sau eveniment social.

1.4.2.Partidele neorganizate

Sunt partide a căror structură internă nu prezintă elementele de coeziune și disciplină prezentate anterior.

Motivele pentru care un partid politic nu recurge la crearea unei structuri interne bine organizate, impunând membrilor săi îndatorirea de a se conforma ordinelor primite de la centru sunt diverse.

Potrivit unei asemenea concepții, se susține că este mai important să conferi membrilor de partid o libertate deplină de opțiune și îndeosebi o libertate de exprimare nestânjenită a propriilor opinii în problema de importanță majoră pentru partid sau pentru stat.

Evident, aceste partide dispun ca și în partidele organizate de o anumită structură interioară (“aparatul de partid”), de organe de conducere dar principiile organizate și funcționarea acestora nu sunt foarte stricte 24.

Partide unice, partide unificate, partide dominante

Distincția se face mai ales de către cei care au examinat partidele politice africane (Lavroff). Africa Neagră a crezut că a găsit propria sa cale cu partidul unic sau unificat. Dar în anul 1962 s-a manifestat tendința de unificare a partidelor. Africanii au prezentat partidul unic drept consecința problemelor lor particulare neștiind că este vorba de ceva original.

Lavroff distinge între partidul unic și partidul unificat. Partidul unificat este o uniune de partide politice care, regrupate într-un cadru nou, acceptă un program comun, adesea puțin elaborat. Este o soluție ce se

23 Ionescu Cristian, op. cit., p. 325-326

24 Ibidem, p. 326-327

situează între uniunea națională și partidul unic care constituie un ansamblu omogen supus unei direcții unice.

Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaște (sau i se stabilește poziția dominantă). Desigur, ies din discuție sistemele cu partide unice și rămân numai sistemele pluraliste cu limitările inerente datorite unei dominări politice 25.

Partide suple și partide rigide

Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze cum vor și rigide dacă impune acestora să voteze numai într-un anumit sens.

În doctrină există și alte tipuri de aprtide dar cele enumerate până aici au fost considerate cele mai importante.

Sisteme de partide

Prin sisteme de partide se înțelege “ansamblul partidelor în interacțiune într-un sistem politic dat” (Monica și Jean Charlot). Expresia “sistem de partide” desemnează configurația organizațiilor politice, care corespund unui regim dat; această configurație fiind considerată în general prin numărul și importanța lor, prin regulile pe care ele le aplică și a trăsăturilor pe care le datorează acestui tip special de interacțiune 26.

Prin sisteme de partide politice urmează a se explica ansamblul de raporturi ce există în fiecare sistem constituțional.

Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de partide distinge: monopartidismul sau partidul unic, bipartidismul (dualismul) și multipartidismul.

O altă clasificare de asemenea interesantă, este cea care cuprinde partidele pragmatic pluraliste și cele revoluționar centralizatoare. 27

25 Muraru Ioan, op. cit., p. 41

26 Ileana Petraș Voicu, op. cit., p. 182

27 Muraru Ioan, op. cit., p. 42

2.1. Sistemul partidului unic (monopartidismul)

Acest sistem se caracterizează prin existența unui singur partid, care polarizează toate celelalte forțe politice și sociale sau chiar le încorporează, specific regimurilor politice monolitice, totalitare și care, de regulă, personifică puterea, o individualizează 28.

Motivul lipsei altor partide poate fi foarte diferit: interzicerea expresă prin Constituție a înființării altor partide sau enumerarea limitativă a condițiilor în care se poate exercita dreptul de asociere; suspendarea sau scoaterea în afara legii a unor partide; unificarea mai multor partide într-un singur partid etc 29.

Ca premise justificative sunt invocate: cerința integrării naționale, cerința mobilizării energiilor pentru modernizarea economică și socială; realizarea omogenizării sociale, a “poporului unic” etc.

Monopartidismul se poate exprima și sub forma partidului dominant sau ultradominant.

În prima variantă, pe fondul pluripartidist decorativ sau al existenței altor organizații politice și profesionale, un partid – chiar fără intenția de a deține în exclusivitate puterea – își surclasează rivalii pe perioade îndelungate tinzând ca el singur să se identifice cu națiunea (de exemplu, partidele socialiste din Suedia, Danemarca, Norvegia, Partidul Liberal Democrat din Japonia etc.).

Acest sistem prezintă avantajul de a asigura stabilitatea guvernamentală. El are însă multe dezavantaje, în afara monotoniei politice și a platitudinii sufragiului; sistemul politic se află sub riscul imobilismului; echipa executivă, guvernând fără concurență, ea guvernează și fără talent, partidele de opoziție ajung să fie simple grupuri de interese; opoziția extraparlamentară se îndreaptă împotriva partidului cu care ea însăși se confruntă, exprimându-se cel mai adesea ca fracțiune.

În cea de-a doua variantă, pluripartidsmul constituie cortina partidului unic (de exemplu Partidul Muncitoresc Unit Polonez – partidul de guvernământ în Polonia Socialistă), de la partidul ultra-dominant alunecându-se mai totdeauna la abuzul de poziție guvernamentală dominantă.

28 Ion Deleanu, op. cit., p. 211

29 Ionescu Cristian, op. cit., p. 319

Partidul unic este prin definiție un partid totalitar, care acaparează întreaga putere în stat, convertește conștiințele membrilor săi la anumite percepte demagocice prin inocularea forțată a ideologiei sale (de exemplu Partidul Comunist Român) 30.

2.2. Sistemul bipartidist

Este sistemul în care puterea politică este dispusă electoral (democratic) de către două partide având baze sociale și forță politică echivalente. Nu contează dacă alături de acestea există și alte forțe politice, mai mult sau mai puțin semnificative 31.

Efectul acestui sistem îl constituie alternanța la putere, chiar dacă ea se produce la intervale relativ mari (de exemplu în Anglia, S.U.A., , , Norvegia, Suedia, etc. – cel mai cunoscut exemplu este reprezentat de Partidul Democrat și Partidul Republican din S.U.A.).

Un asemenea sistem a fost tradițional în România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până în 1948 (mai întâi și-au disputat opțiunile electoratului Partidul Conservator și Partidul Național Liberal, apoi, după ieșirea de pe scena politică a Partidului Conservator în variantele sale organizatorice, Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal).

În doctrina consituțională se consideră că acest sistem este rigid dacă cel două partide politice sunt bine structurate din punct de vedere organizatoric și al disciplinei de partid – caracteristică foarte importantă pentru succesul unor inițiative parlamentare (sistemul britanic) – sau simplu, dacă partidele nu pretind o disciplină strictă în ceea ce privește exprimarea votului parlamentar și tolerează existența unor fracțiuni de partid (sistemul american).

30 Ionescu Cristian, op. cit., p. 318

31 Ibidem, p. 322, 323

2.3. Sistemul multipartidismului

Se numește sistem multipartidist, sistemul în care există mai multe partide cu forță aproximativ egală care își dispută în funcție de opțiunea electoratului, locul și rolul de partid de guvernământ. Esențial este că acestea să fie aproximativ la fel de puternice.

Alături de aceste partide pot exista alte numeroase formațiuni politice mai mici, reprezentate sau nu în parlament. Practic acestea nu au acces, la exercitarea puterii deoarece nu au o bază socială largă 32.

Factorii care justifică acest sistem sunt diverși: stratificarea socială, acutizare unor conflicte sociale, accentuarea și dezvoltarea conștiinței politice, apariția unor noi curente de idei sau chiar doctrine, autonomizarea altora, considerate odinioară ca marginale, valorizarea factorilor istorici și naționali, dar și a factorilor instituționali (mai ales tehnicilor electorale).

Acest sistem multiplică posibilitățile de alegeri și înlesnește o mai mare distribuire a opiniilor politice. El are însă mai multe neajunsuri decât foloase, conjugat fiind, de regulă, cu scrutinul de listă, alegătorul nu-și alege deputatul ci partidul. Indiferent de calitatea candidaților acestuia, multipartidismul favorizează sau chiar reclamă consituirea coalițiilor, dar acestea mai întotdeauna nu sunt efemere; precaritatea coalițiilor determină instabilitatea guvernamentală.

32 Ibidem, p. 323

CAPITOLUL IV

STATUTUL PARTIDELOR POLITICE ÎN UNELE SISTEME OCCIDENTALE

1. Partidele politice în sistemul constituțional britanic

În viața politică britanică, partidele au un rol foarte important, deși modalitățile lor de acțiune, în special pe plan parlamentar, sunt diferite de cele cunoscute în celelalte țări.

Scurt istoric

În Anglia, partidele politice își au originea în timpul domniei lui Carol al II-lea, deși și mai înainte existaseră anumite deosebiri în cadrul Parlamentului între cei care preferau o singură biserică națională, instituționalizată, și cei care atacau biserica națională instituită datorită mai ales unor afinități cu catolicismul roman.

Partidele politice în Marea Britanie au cunoscut o evoluție . De la început și până astăzi, viața politică britanică s-a caracterizat prin sistemul celor două partide.

La început Partidul Conservator și Partidul Liberal ,apoi, la sfârșitul secolului al XIX-lea a apărut Partidul Laburist.

Anterior apariției Partidului Laburist, au existat o serie de asociații locale ale partidelor, ca: Uniunea Asociațiilor Naționale Conservatoare și Constituționale, în 1867 și Federația Națională Liberală, în 1877. Premergător apariției Partidului Liberal au fost Federația Social – Democrată (1881), Societatea Fabienilor (1883) și Partidul Independent al Muncii (1893).

Marea Britanie a cunoscut chiar și o perioada de tripartidism, cuprinsă între cele două razboaie mondiale. Acest fapt a fost explicat, în literatura de specialitate, datorită sistemului electoral britanic majoritar cu un singur tur de scrutin și datorită sprijinului major venit din partea sindicatelor. De atunci, partidele care domină viața politică sunt Partidul Conservator și Paridul Laburist.

1.2. Trăsăturile esențiale ale sistemului bipartidist britanic

O trăsătură specifică a acestui sistem este reprezentată de instituția “liderului politic” sau “liderului național”. Prin aceste instituții se înțelege obligația desemnării autonome, ca șef al guvernului pe conducătorul formațiunii care a câștigat majoritatea de voturi în urma alegerilor legislative.

Dispunând de largi prerogative, liderul are dreptul să desemneze pe președintele partidului (care conduce oficial centrul), să stabilească programul partidului și politica sa în probleme curente. Liderul Partidului Conservator se găsește într-o poziție politică mai puternică decât liderul Partidului Laburist, care trebuie să fie confirmat anual de către parlamentarii care fac parte din acest partid.

Între cele două partide există unele deosebiri. Astfel, Partidul Conservator susține îndeosebi autonomia organizațiilor sale locale. Consiliul central este compus din lider, conducători ai partidului, parlamentari, reprezentanți ai formațiunilor locale, însumând astfel peste 5500 de persoane. Fiind considerat prea mare pentru a adopta decizii, activitatea partidului este condusă de Comitetul execuiv al Uniunii Naționale, care cuprinde 150 de membri, în frunte cu liderul.

În cazul Partidului Laburist, organele sale sunt: Conferința anuală a partidului, la care participă 1 000 de delegați aduși de organizațiile afiliate; Comitetul executiv național, compus din 28 de membri; liderul ales pe un an.

Rolul partidelor în viața societății britanice

Partidele politice britanice îndeplinesc mai multe funcții: organizează opinia publică, o educă, asigură o legătură politică între Parlament și , dau stabilitate și coeziune Parlamentului, conferă consistență Guvernului, promovează stabilitatea guvernării și asigură cele mai efective mijloace ale schimbării guvernelor.

În literatura de specialitate, s-a arătat că există și unele dezavantaje ale sistemului celor două partide. De pildă, s-a arătat că prin acest sistem s-a dus de fapt la eliminarea completă din Camera Comunelor a "independenților", adică a parlamentarilor care nu doresc să se afilieze în mod formal nici unui partid. Acestei susțineri i s-a răspuns că adesea critica guvernului este mult mai eficientă prin intermediul unei opoziții organizate pe baze de partid, decât printr-un număr de independenți care nu sunt legați intre ei. Precum și alte critici mai mult sau mai puțin obiective.

Persistența sistemului celor două partide în Marea Britanie, în pofida acestor critici, se datorește faptului că un asemenea sistem se dovedește a fi cel mai potrivit pentru societatea britanică.

Popularitatea sistemului celor două partide se datorește faptului că în Marea Britanie domnește convingerea că un asemenea sistem dă stabilitate guvernului democratic, delimitându-i clar responsabilitățile politice. În țările în care există mai multe partide, alinierile se produc după ce se publică rezultatul alegerilor și încep jocurile politice de influiență. Dar în Marea Britanie, votând pentru un partid, electoratul nu alege numai guvernul, ci indică în același timp și marile linii politice pe care dorește ca acesta să le urmeze.

În felul acesta poporul participă la exercițiul puterii mai direct decât în multe țări unde sistemul electoral produce o legislatură reprezentând pe departe, cu mai multă acuratețe, opinia publică decât Parlamentul britanic.

Sprijinul electoratului față de partide este suficient de echilibrat, existând un număr suficient de votanți care pot oscila astfel ca să facă guvernul conștient de riscurile unei înfrângeri electorale.

Luând în considerare aspectele menționate mai sus putem conchide că: “Sistemul britanic de partide este, prin urmare, unul dintre sistemele cele mai strâns legate de activitatea parlamentară, permițând partidelor – ca factori politici capabili să polarizeze convingerile alegătorilor – să-și regăsească activitatea în mod direct în câmpul legislativului ; domeniu în care partidele își pot manifesta pe deplin personalitatea, individualitatea și exprima convingerile” 1.

Victor Duculescu, "Drept constituțional comparat", Ediția a II-a, vol.I, Editura LUMINA LEX, București 1999, p. 339-345

2. Partidele politice în sistemul constituțional francez

2.1. Preliminarii

Partidele politice sunt mai numeroase în Franța decât în Marea Britanie, și Statele Unite ale Americii, unde domină două partide principale. Acest lucru este pus pe seama trecutului frământat al istoriei politice a țării.

2.2. Statutul partidelor

În termenii articolului 4 din Constituție "partidele și grupările politice cooperează la exprimarea sufragiului. Ele se formează și își desfășoară activitatea în mod liber. Ele trebuie să respecte principiul suveranității naționale și ale democrației" 1.

Între aceste limite partidele politice activează într-o manieră foarte largă. Regimul juridic al înființării și inregistrării partidelor politice este comun cu cel al asociațiilor.

Potrivit unei legi din 1901, care reglementează modul de înființare a asociațiilor, partidele politice capătă personalitate juridică (putând astfel să-și desfășoare activitatea în mod legal) prin simpla declarație făcută de membrii săi fondatori sau de către un organism al acestuia (Colegiu Director, Comitet de inițiativă, Convenție) la prefectură.

Cererea de înscriere se înregistrează automat, prefectură neavând dreptul de a refuza primirea declarațiilor de constituire și cu atât mai mult să refuze eliberarea recipisei (adeverinței), prin care se dovedește depunerea acesteia 3.

În ceea ce privește problema finanțării partidelor politice, în Franța neexistând un statut al partidelor, această problemă rămâne deschisă. La orice asociație, ele nu au alte resurse declarate în afara cotizațiilor membrilor activi (puțini numeroși) și a donațiilor, venituri insuficiente față de creșterea continuă a campaniilor electorale.

Pierre Pactet, op. cit., p. 368

Ionescu Cristian, "Sisteme Constituționale Contemporane", Editura LUMINA LEX, București 1997, p.449-450

Dacă bănuiala care domnește cu privire la încheierea unor înțelegeri cu statul sau cu unitățile administrativ-teritoriale 4.

Legea numărul 88 din 11 martie 1988, referitoare la transparența din viața politică a instituit pentru prima dată în Franța, o finanțare a partidelor politice de către stat. Această finanțare, care evident nu este exclusivă, este pentru fiecare partid in funcție de numărul de parlamentari pe care îl are partidul 5.

2.3. Principalele partide

În Franța își desfășoară activitatea politică partide cu programe și orientări diverse, de la extrema stânga la extrema dreaptă.

În ciuda diversității partidelor și a doctrinelor ideologice, pe eșicherul politic francez s-au format două mari curente: partidele de stânga și partidele de dreapta.

În cadrul fiecărui curent intră mai multe formațiuni politice între care nu există automat și obligatoriu relații de parteneriat politic.

Stânga franceză este reprezentată de Partidul Socialist, Partidul Comunist și Mișcarea Radicală de Stânga, iar dreapta de Adunarea pentru Republică și Uniunea pentru Democrația Franceză. Alte partide de dreapta sunt Mișcarea Republicanilor Democrați pentru Progres și Centrul Național al Independenților.

Un rol important pe eșichierul politic îl are în prezent extrema dreaptă reactivată în ultimele două decenii și jumătate. Partidele situate în extrema dreaptă sunt Frontul Național și Alianța Populară. Între reprezentanții celor două orientări politice se situează câteva formațiuni moderate sau de centru, printre care mai proeminente sunt Prietenii Pământului , Generația Ecologică (după Adrian Moteanu Franța "Alegeri 1993 în rev. Societate și cultură" nr 4/1993, pp. 16-18) 6.

4 Alain Monchablon, "Cartea Cetățeanului", ed. Humanitas, București, 1991, p. 152-153

5 Pactet, op. cit., p. 368

6 Ionescu Cristian, op. cit., p.450

3. Partidele in viața politică italiană

3.1. Preliminarii

Ceea ce caracterizează în modul cel mai semnificativ viața politică italiană este instabilitatea ministerială și frecventele crize politice generate de conflictele pentru putere existente în principalele partide politice. Privite dintr-o perspectivă mai largă și analizate cu instrumentele sociologice politice și de psihologie socială, aceste conflicte sunt în ultimă instanță rezultatele opțiunilor unei părți a electoratului ca și al aderenței social fluctuante a acesteia la partidele politice existente. Acest din urmă fenomen se datorează în mare măsură și existenței în cadrul partidelor politice clasice a unor fracțiuni dizidente care se bucură de o largă autonomie și independență față de formațiunile respective, partea din electorat labilă din punct de vedere politic.

3.2. Principalele partide

În Italia își dispută întâietatea politică trei mari partide: Uniunea Democrat – Creștină, Partidul Democrat al Stângii (partidul comunist), Partidul Socialist.

În general, în Parlament sunt reprezentați între 9 și 13 formațiuni politice. În ciuda încercărilor de echilibrare a luptei politice, acțiune la care participă în afară de partidele politice și sindicate, asociații patronale, ligi, ș.a., scena politică italiană este dominată de peste patru decenii de democrat-creștini.

3.2.1. Partidul Democrat – Creștin Italian

Rădăcinile istorice ale actualei democrații creștine italiene pornesc de la mișcarea democrat – creștină anterioară primului război mondial și de la Partidul Popular Italian fondat în anul 1919.7

De la origini și până astăzi, democrația creștină a cunoscut numeroase transformări. Se poate vorbi de o structură de partid bine organizată deabia în 1943, când acesta a participat la guvern. Începând cu 1948, dată la care a obținut majoritatea absolută de voturi, de atunci a oscilat între 38% și 42%

7 Ionescu Cristian, "Sisteme constituționale contemporane", Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L., București, 1994, p. 149-150

de voturi și între 41% și 45% din voturi, dar a cunoscut un net declin de atunci și până astăzi, ajungând ca în 1987 să obțină de abia 34% din voturi 8.

Caracteristici:

ponderea feminină a partidului (cca. 60% – 64% din clientela democrat creștină)

ponderea partidului pe plan local este direct proporțională cu gradul de participare a electoratului la cult, cu alte cuvinte convingerile și manifestarea religioasă a alegătorilor

recrutarea masivă a electoratului din așezările rurale

caracterul eterogen al compoziției sociale a electoratului. Simpatizanții partidului provin din toate straturile sociale.

Liantul confesional care îi unește atât pe membrii partidului, cât și clientela electorală coferă partidului o unitate de factură ideologică.

La orientare politică, partidul Democrat – Creștin are o orientare de centru 9.

3.2.2. Partidul Democrat al Stângii (partidul comunist)

Partidul Comunist Italian s-a format în anul 1921 din Partidul Socialist. Principalii săi fondatori au fost Antonio Gramsci și Palmiro Togliotti. În anul 1926, Partidul Comunist a fost desființat, membrii săi intrând în clandestinitate. Programul ideologic al partidului a fost definit in principal de Gramsci și a diferit de programele celorlalte partide politice comuniste înființate în aceași perioadă în Europa, care se aliniază fără rezerve modelului leninist.

Antonio Gramsci a impus în programul politic al partidului obiective, cum ar fi: acordarea unei importanțe deosebite intelectualilor în societate, valorificarea și respectarea culturii politice și naționale, recunoașterea valorilor democrației și a rolului acesteia (private ca ansamblu de organisme constituționale) în funcționarea firească a societății 10.

Gheorghe Lencan Stoica arată că Partidul Comunist Italian se diferențiază de celelalte partide care au urmat modelul leninist. Acest lucru s-a evidențiat prin politica externă a acestui partid.

8 Poctet, op. cit., p. 191

9 Ionescu Cristian op. cit., p. 150

10 Ibidem, p. 151

Pe plan intern este bine cunoscut faptul că printre principalele forțe politice care au participat la edificarea sistemului democratic italian după căderea lui Musolini, a fost și partidul comunist, care și-a adus o importantă contribuție la redactarea Constituției (intrată în vigoare la 1 octombrie 1948).

În plan extern, poziția Partidului Comunist Italian s-a făcut cunoscută îndeosebi după anul 1968 (când a fost condamnată intervenția din Cehoslovacia), s-a manifestat ferm și consecvent pentru promovarea valorilor păcii și ale democrației, comuniștii italieni desfășurând acțiuni hotărâte atât împotriva agresiunii din Afganistan, cât și împotriva introducerii eurorachetelor de către sovietici și americani.

Partidul Comunist Italian a fost primul care a oferit, dupa 1968, o contra variantă constitutivă, de pe poziții de stânga, la modelul sovietic de "socialism", el fiind urmat după 1975, mai mult sau mai puțin consecvent de alte partide comuniste care au format ceea ce s-a numit la un moment-dat "eurocomunism" 11.

Cu toate acestea, timp de decenii, Partidul Comunist Italian a fost evitat ca partener de guvernare datorită temei că un guvern condus din care ar fi putut împinge Italia spre o dependență față de Moscova. Astăzi este cuoscut faptul că Partidul Comunist Italian a depins de Uniunea Sovietică din punct de vedere financiar, așadar teama era justificată.

În anul 1991 partidul și-a schimbat denumirea în Partidul Democrat al Stângii, având o orientare socialistă democrată (reformistă).

3.2.3. Partidul Socialist Italian și Partidul Socialist Democrat Italian

Mișcarea socialistă în Italia este scindată în două formațiuni politice: Partidul Socialist și Partidul Socialist Democrat.

Partidul Socialist este un partid de masa cu o largă bază socială preferată în campaniile electorale de aproximativ 10%-14% din alegători.

Simpatizanții sunt recrutați în general din rândul proletariatului industrial și agricol. Din punct de vedere politic, Partidul Socialist pendulează între colaborarea cu Partidul Comunist sau cu Partidul Creștin. Spre deosebire de acesta, Partidul Socialist Democrat Italian are o aderență electorală îndeosebi pe plan local, la nivelul comunelor, el neavând nici o legătură cu Partidul Comunist.

11 Gheorghe Lencan Stoica, "Între Livorno și o distanță de șapte decenii" (Analiză istorico – politică a comunismului italian), în revista "Societate și Cultură" nr. 3/1991, p.7-9

3.3. Trăsăturile mutipartidismului italian

Multipartidismul italian – ca sistem de partide – se caracterizează prin:

a) existența a două partide politice dominante, cu o pondere asemănătoare, dar insuficientă pentru obținerea majorității absolute a mandatelor în Parlament și deci care nu pot forma un guvern monocolor (Uniunea Creștin Democrată și Partidul Comunist – azi Partidul Democrat al Stângii), formațiuni opuse din punct de vedere politic și ideologic;

b) al doilea element caracteristic se referă la permanenta situație de opoziție parlamentară dintre cele două formațiuni politice, de obicei Partidul Democrat al Stângii;

c) existența, în cadrul fiecărei formațiuni politice a curentului fracțiunilor, grupurilor dizidente (tendințe) ceea ce nu favorizează formarea unei coeziuni a programului politic și promovarea unei linii politice unitare 12.

4. Partidele din sistemul politic nord – american

4.1. Preliminarii

Deși în Constituție nu se face nici o referire la partidele politice, acestea se află la baza funcționării sistemului politic American. Astfel, atât Congresul cât și președintele exprimă girul acordat de alegători candidaților propuși de partidele politice principale: Partidul Republican și Partidul Democrat. Poziția predominantă a acestor două partide în viața politică, echilibrul de forțe stabilite între ele, îndeosebi, în ceea ce privește baza lor socială sunt factori determinanți ai sistemului bipartitismului american.

4.2. Scurt istoric

Originile acestui sistem în Statele Unite ale Americii trebuie căutate în conflictul existent între partizanii feudalismului și adversarii acestora. Astfel, Thomas Jefferson a adunat în jurul său adversarii Uniunii și a creat în anul 1791 Partidul Republican Democrat , strămoșul actualului Partid

12 Pactet, op. cit., p. 192

Democrat care avea ca obiectiv al luptei politice susținerea autonomiei statelor membre ale federației și limitarea autorității acesteia. Mai târziu, în 1854, sub impulsul decisiv al lui Abraham Lincoln, se formează Partidul Republican – formațiune politică cu un program politic antisclavagist, care milita, totodată, pentru întărirea autorității centrale.

În prezent, aspect remarcat de analiștii americani, ca și de cei străini, cele două partide politice nu se înfruntă pe motive politice sau ideologice, ci în domenii economice și sociale de interes național sau local.

În afara celor două partide politice principale (pe care le-am putea numi istorice), în Statele Unite ale Americii mai există Partidul Independent American, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Socialist precum și alte formațiuni politice minore, fără nici o aderență electorală.

În ceea ce privește organizarea internă a partidelor, aceasta este în general flexibilă, structurile ierarhizate (organizații, comitete) fiind vizibile îndeosebi la nivel local.

4.3. Funcțiile partidelor politice americane

În procesul de cucerire și exercitare a puterii, partidele politice americane îndeplinesc patru funcții principale:

a) Funcția electorală.Această funcție constă în formularea unor programe sau platforme electorale, propunerea de candidați, organizarea și conducerea campaniilor electorale, atragerea și mobilizarea simpatizanților, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor;

b) Funcția de conducere-opoziție. Este o funcție rezultată din îmbinarea a două funcții diferite, chiar opuse, exercitate de partidul de guvernământ și, respectiv, de partidul sau partidele de opoziție. Cele două funcții au în comun doar faptul că se exercită în același timp și că fiecare partid se străduiește să-i conteste celuilalt, prin confruntare politică deschisă programul, metodele, obiectivele politice, liderii, etc.

c) Funcția de selectare și îmbinare a intereselor unei colectivități cât mai largi, a valorilor naționale și forjarea lor într-o forță politică coerentă și unitară, capabilă să domine sau să determine fizionomia instituțiilor de guvernare și activitatea de guvernare însăși.

d) Funcția de educare politică și civică a cetățenilor 13.

13 Ionescu Cristian, “Sisteme Constituționale Contemporane”, Ed.LUMINA LEX, București, 1997, p. 428-230

ÎN LOC DE CONCLUZII

În doctrina politică s-a precizat că, în organizarea democratică a popoarelor moderne, suveranitatea națională nu se poate exercita în mod direct. Aceasta se poate realiza în mod indirect, prin reprezentanții aleși de către popor. Acești reprezentanți au, de cele mai multe ori, susținerea unei asociații liber constituite (din care și ei fac parte), prin care, se urmărește, pe baza unei platforme program, definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, având drept scop obținerea puterii și guvernarea țării. În literatura de specialitate, aceste asociații poartă denumirea de partide politice.

Apariția acestora, este legată de recunoașterea oficială a suveranității popoarelor în secolele XVII-XVIII.

Partidele moderne s-au născut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat dinlăuntrul acestora, ca fracțiuni sau aripi. Evoluția lor a fost considerată chiar spectaculoasă.

S-a considerat că, în ansamblul instituțiilor unei societăți, cele mai apropiate pot fi considerate statul și partidele politice; bineînțeles că ele trebuie privite ca entități distincte.

Raportul stat-societate-partide politice, indică faptul că între aceste entități există indubitabil o strânsă interdependență.

Astăzi, partidele politice au pătruns în constituții. O constituție nouă ce se adoptă și care nu are cuprinse reglemntări privind partidele politice ar putea fi lesne pusă sub semnul întrebării.

Constituția României utilizează noțiunile de partide politice în art. 8 (2), art. 37 (3) lit. “b”, 134 lit. “i”. De altfel, noțiunea de partide politice a suscitat și suscită multe controverse. Definițiile date în literatura de specialitate sunt destul de diverse, dar există și elemente convergente (majoritatea autorilor pleacă de la ideea că partidul politic este o asociație, scopul determinant fiind reprezentarea intereselor membrilor săi).

Importanța stabilirii conceptului de partid politic se relevă în explicarea, interpretarea și desigur aplicarea unor prevederi constituționale, dar și pentru delimitarea partidului politic de alte asociații.

Sunt însă importante și alte aspecte, cum ar fi: scopurile partidelor, motivele ce stau la baza constituirii, factorii care le influențează, mijloacele de căștigare a puterii, ideologia de partid, tipologia și rolul partidelor politice în statul de drept.

Scopurile partidelor politice sunt cuprinse în prevederile constituționale, ele exprimă: ideologii, filosofii, interese. Acestea toate pot fi realizate prin cucerirea și exercițiul puterii. De aceea, orice partid are și trebuie să aibă vocația și aptitudinea guvernării.

Partidele care devin partide de guvernământ dispun de pârghii eficiente (pârghiile puterii) prin care-și pot instituționaliza platformele lor, politica lor putând deveni politica de stat, voința lor putându-se impune ca voință obligatorie pentru societate.

Ce “împinge” însă pe cetățeni să se asocieze, este acel imbold, diferit de la un individ la altul și care exprimă anumite nevoi, necesități spirituale sau materiale.

P. P. Negulescu, arătând că asocierea în partide este un fenomen social, scria că înțelegem mai bine formarea partidelor dacă cercetăm motivele care pot să determine hotărârea cetățenilor de a-și îndrepta activitatea politică pe un drum sau altul. El reduce diversitatea motivelor la două categorii: una de ordin logic (vizând asigurarea binelui general, asigurarea fericirii tuturor etc.) iar alta de ordin psihologic (ce vizează folosul personal pe care membrii lor pot să-l tragă, direct sau indirect).

Plecând de la ideea că scopul principal al oricărui partid este căștigarea puterii, interesant a fost de analizat care sunt mijloacele de luptă pentru cucerirea puterii politice. Asupra acestui aspect și-a concentrat atenția, printre alții, și sociologul Dimitrie Gusti. Am ales însă acest ultim punct de vedere considerându-l ca fiind cel mai elaborat dintre toate.

Dimitrie Gusti încadra partidele în două categorii: partide de principii (program) și partidele oportuniste. Fiecare dintre acestea are un mijloc specific de luptă. Astfel, partidul program urmărește guvernarea ca mijloc de a-și realiza programul, în timp ce partidul politic oportunist urmărește guvernul cu singurul scop de a guverna; partidul program vrea să convingă, el urmărește impunerea anumitor puncte de vedere, numai prin persuasiune, partidul oportunist se folosește de toate mijloacele pentru a-și impune voința (intriga, calomnia, teroarea, etc.).

Un loc aparte în această lucrare a fost rezervat rolului sau funcțiilor partidelor politice, dar și relației stat-partide politice.

Partidele politice îndeplinesc mai multe funcții, dintre care cele mai importante au fost considerate a fi: funcția de intermediere între popor și putere, funcția de informare și educare politică a cetățenilor, funcția electorală, funcția selectivă, funcția de realizare a conducerii societății.

Pentru realizarea acestor funcții s-au instituit numeroase garanții juridice (reglementări constituționale și legale). Se explică astfel rolul statului în viața politică.

Statul – prin organele sale constitutive – veghează la respectarea prevederilor constituționale și legale urmărind evitarea pătrunderii pe eșicherul vieții politice a unor partide extremiste și/sau totalitare, precum și scoaterea în afara legii a unor astfel de partide politice ce s-au abătut de la scopurile inițiale. Bineînțeles că, aceste activități sunt opera unor organe imparțiale ale statului.

Înființarea, organizarea, funcționarea, finanțarea și încetarea partidelor politice sunt prevăzute în legi speciale (în România, Legea nr. 27/1996).

Încadrarea unui partid într-o categorie sau alta s-a putut efectua luându-se în considerare aspectele esențiale ale acestora: criteriul structural- organizațional, programul său, modul de formare, locul de înființare etc. Dar, în funcție de numărul partidelor existente într-un anumit regim constituțional, acestea au fost integrate într-un sistem sau altul.

În viața politică internațională există mai multe sisteme de partide, dintre care, cele mai semnificative sunt: sistemul partidului unic (monopartidismul) – specific regimurilor politice totalitare; sistemul bipartidist, în care puterea politică este dispusă democratic de două partide, având baze sociale și forță politică echivalentă; sistemul multipartidismului ce presupune existența mai multor partide.

Partidele politice existente în diferitele sisteme constituționale democratice occidentale, au constituit și constituie modele permanente de comparație și inspirație pentru statele aspirante la valorile acestor democrații.