Rolul Nato Si Ue In Gestionarea Crizelor Si Conflictelor
Introducere
I.1 Conflictul. Delimitări conceptuale
I.2 Tipuri de conflicte
I.2.1 Concepte corelate conflictului
I.3 Conflictul armat
Rolul NATO și UE în gestionarea crizelor și conflictelor
Principalele conflicte militare înghețate
III.1 Transnistria
III.2 Abhazia și Osetia de Sud
III.3 Nagorno Karabah
Impactul asupra securității regionale și globale
Concluzii
Bibliografie
Capitolul I .
I.1. Conflictul . Delimitări conceptuale
Conflictele au marcat întreaga istorie și evoluție a societății umane. Ele au fost asociate cu tensiuni, contradicții, acumulări de divergențe cu rol degenerator care au implicat o parte sau, uneori , chiar toate domeniile vieții sociale la o scară spațială și temporară mai mare( războaiele) sau la o scară mai mică (conflictele locale).
La nivel microsocial sau la nivelul individului , se poate vorbi despre conflictul interpersonal de la formele lui primare : ceartă , tulburare , dezacord , opoziție acută , bătaie între indivizi , bătălie în acceptiunea militară , luptă , război etc. La nivel analitic , se disting mai multe tipuri de conflicte : psihic , inteligent , social , național , internațional . Din punct de vedere științific se evidențiază conflictul cognitiv , gnoseologic și conflictul perceptive .
Conflictele sunt prezente în toate domeniile activităților umane , deci este firesc să existe o mare diversitate de definiții.
Dicționarul explicative limbii al române definește conflictul ca fiind ,, neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism; ceartă, diferend, discuție (violent) “.
Conflictul înseamnă ,, a intra în coliziune sau dezacord; a fi contradictoriu, în dispută sau în opoziție, ciocnire; a se ciocni, a duce o luptă; controversă, ceartă; incompatibilitate sau
interferență între idei, acțiuni, dorințe, evenimente, etc. “ precizează Webster Encyclopedic
Unabridged Dictionary of the English Language .
Din punctul de vedere al științelor socio-umane, conflictul este o manifestare a unor antagonisme deschise între două entități, fie individuale, fie colective, cu interese incompatibile pe moment, cu scopul deținerii sau gestionării unor bunuri materiale sau avantaje. Aceste interese divergente pot provoca în cadrul aceleiași colectivități confruntări ale unor categorii de indivizi cu statusuri și roluri diferite, iar la nivel național și internațional, înfruntarea dintre grupări religioase, naționale sau etnice, clase sociale, instituții sociale și state.
Deoarece prin soluționarea conflictelor se menține echilibrul sistemelor sociale , unii specialiști consideră conflictul ca fiind procesul fundamental al mișcării sociale care produce o schimbare ale cărei consecințe pot fi pozitive ( A. Băban 2001):
crește motivația pentru schimbare;
ajută la identificarea problemelor și soluțiilor;
crește coeziune grupurilor după soluționarea comună a conflictelor;
mărirea capacității de adaptare la realitate;
oferă posibilitatea cunoașterii și dezvoltării unor deprinderi;
dezvoltă creativitatea.
În Dicționarul Diplomatic, conflictul internațional este definit ca o neînțelegere, ca o ciocnire de interese între state în chestiuni internaționale, a căror rezolvare o doresc într-un anumit sens sau într-o măsură deosebită. Când conflictul internațional se agravează, el poate duce, printr-o ascuțire deosebită, la amenințarea cu forța, la demonstrații militare sau la folosirea forței și, în final, la război.
,,Enciclopedia internațională a științelor sociale” definește conflictul ca fiind o neînțelegere sau o incompatibilitate a scopurilor. Lucrarea menționată consideră drept cauze ale conflictelor atacarea sau absența nevoilor fundamentale ale oamenilor, în special sentimentul identității și al securității fizice și juridice a cetățenilor.
În Dicționarul de Relații Internaționale, conflictul este definit ca o stare socială care ia naștere atunci când doi sau mai mulți actori urmăresc scopuri care se exclud reciproc sau care sunt incompatibile unul cu altul. În relațiile internaționale, comportamentul conflictual poate fi considerat război – atât sub aspectul amenințării reprezentate de rezultat, cât și al stării de fapt – și ca o încercare de negociere fără limbaj violent. Atitudinile ostile sunt manifestate de elite, de publicul atent și de mase prin dispoziții psihologice cum ar fi agresiunea și suspiciunea.
Heidelberg Institute for International Conflict Research, prezintă o definiție similară, astfel conflictele „sunt ciocniri de interese (poziții diferite), în legătură cu valori naționale
( teritoriu, secesiune, decolonizare, autonomie, sistem de gândire/ideologie, putere națională, predominanță regională, putere internațională, resurse și altele). Aceste ciocniri au o anumită durată și un anumit scop, implicând cel puțin două părți (grupuri organizate, state, grupuri de state, organizații interstatale) determinate să-și urmeze interesele și să obțină câștig de cauză.
Jack s. Levy , profesor de științe politice la Universitatea Rutgers , scoate în evidență faptul că „interesul pentru problemele convenționale, ca balanța puterilor, alianțele internațioanle, cursa înarmărilor, prevenirea atacurilor și confruntările dintre superputeri au trecut pe un plan secundar, cedând locul problemelor noi legate de etno-naționalism, fundamentalism religios, degradarea mediului înconjurător, limitarea resurselor, diplomația preventivă, peacekeeping, intervențiile umanitare și conflicte ale statelor mici”. Autorul remarcă și faptul că lumea contemporană abordează la un nivel mai restrâns conflictele , fapt ce se datorează unui sistem internațional tot mai complicat , aflat într-o continuă evoluție, decât de schimbarea radicală a cauzelor războaielor.
Raportul Institutului Aspen din SUA (august 1995) reduce totalitatea conflictelor internaționale la trei tipuri principale: conflictele marilor puteri, conflictele regionale și conflcitele comunale.
I.2. Clasificarea conflictelor
Pentru a fixa o tipologie a conflictelor pot fi formulate câteva criteria de bază cum ar fi: esența conflictelor, subiecții aflați în conflicte, poziția ocupată de actorii implicați, gradul de intensitate, forma, durata și evoluția, precum și efectele pe care le generează conflictele.
1. Din punct de vedere al esenței lor, putem evidenția conflicte de substanță (cu intensitate și conflicte afective. Conflictele de substanță sunt determinate de existența unor obiective diferite , conflict ce se manifestă cel mai puternic în cazul în care indivizii tind să-și satisfacă nevoile folosindu-se de grup . Cu cât obiectivele sunt mai clar definite, cu atât șansele de a soluționa un asemenea conflict cresc.
Conflictele afective sunt cele generate de stări emoționale și apar în cadrul relațiilor interpersonale
2. O altă clasificare a conflictelor poate fi efectuată în funcție de nivelul la care se manifestă sau subiecții care sunt antrenați în conflict. Astfel, pot exista: conflicte intrapersonale, conflicte interpersonale, conflicte intragrupale, conflicte intergrupale și conflicte între organizații/state.
La nivelul intrapersonal sau intrapsihic, conflictul apare la nivelul personalității unui individ atunci când acestuia nu îi este clară direcția în care trebuie să see îndrepte, primește sarcini contradictorii sau atunci când ceea ce trebui să facă e în contradicție cu posibilitățile, interesele sau valorile sale. O astfel de stare conflictuală interioară, în general, potențează cu timpul toate celelate tipuri de conflict.
Conflictul interpersonal ( dintre indivizi aparținând aceluiași grup , la grupuri diferite sau chiar organizații diferite ) apare din cauza diferențelor de personalitate.
Conflictul intragrup apare în interiorul unui grup, pe fondul presiunii pe care acesta o exercită asupra membrilor săi
Conflictul intergrupuri este principalul tip de conflict inclus în categoria conflictelor organizaționale . Aceste conflicte duc, în general, la creșterea coeziunii grupului și a loialității între membrii acestuia.
3. După poziția pe care o ocupă actorii implicați în conflict putem vorbi despre conflictele simetrice (presupun forțe, doctrine, strategii și resurse asemănătoare sau compatibile, care dau o anumită proporționalitate acțiunii și reacției) și conflictele asimetrice.
Conflictele care apar între o minoritate și o majoritate , un guvern legitim și un grup de rebeli , un patron și angajații săi ș.a. sunt conflicte asimetrice, iar rădăcina lor este în structura părților și nu în problemele sau aspectele firești care ar putea diviza părțile. În anul 2000, Hugh Miall și colaboratorii au afirmat că fără izbucnirea unui conflict o structură dată de roluri și relații nu poate fi schimbată. În conflictele asimetrice structura este dată de sintagma „peștele mare îl înghite întotdeauna pe cel mic”. Singura soluție este schimbarea structurii, dar aceasta nu corespunde niciodată interesului „peștelui mare”. Deci nu există rezultate de tip câștig-câștig, iar o a treia parte implicată nu poate decât să-și unească forțele cu „peștele mic” pentru a se ajunge la o soluție. În caz contrar, „peștii mari” fac eforturi să mențină puterea și să-i mențină sub control pe cei mici.
4. Din punct de vedere al intensității, pot fi menționate : disconfortul, neînțelegerea, incidentele, tensiunea, criza și războiul. Disconfortul este un sentimentul intuitiv că ,,ceva nu este în ordine” . Incidentul este acea mică problemă care , deși poate fi rezolvabilă pe loc prin comunicare , atunci când este neglijată și evitată duce frecvent la neînțelegere. Neînțelegerea este o formă de conflict cauzată de percepții greșite, lipsa de legături între părți și o comunicare defectuoasă. În fine, tensiunea, criza și războiul sunt forme extreme ale conflictelor : oamenii întrec măsura și se lasă dominați de sentimente.
5. După forma conflictului, putem deosebi conflicte latente și conflicte manifeste. Uneori interesele părților sunt incompatibile, dar ele nu sunt îngrijorate de aceste incompatibilități din motive ca: triumful rațiunii, autocontrol, lipsa informațiilor etc. Acestea sunt denumite conflicte latente. Alteori, conflictele se manifestă vizibil, cu forme mai mult sau mai puțin violente. Există unele conflicte care se desfășoară chiar fără violență sau constrângere, incompatibilitățile de interese fiind abordate într-o manieră pacifistă.
Când părțile adoptă mijloace nepacifiste pentru atingerea scopurilor proprii, încercând să domine sau să distrugă interesul părții adverse apar conflictele violente.
6. Pornind de la durata și evoluția conflictului, există conflicte spontane, acute și cronice. Conflictele spontane se manifestă la nivel interpersonal, apar brusc, sunt greu de prevăzut și de scurtă durată . Conflictele acute au o evoluție scurtă, dar sunt deosebit de intense, iar conflictele cronice au cauze ascunse, greu de identificat, cu evoluție lentă și de lungă durată.
În același sens Conflict Research Consortium de la Universitatea din Colorado impune noțiunile de conflicte de termen scurt (ușor de soluționat datorită intereselor negociabile) și conflicte de termen lung declanșate adesea de nevoile fundamentale de securitate, identitate și recunoaștere , pentru că nici unul din aceste aspecte nu este negociabil.
7.Din punct de vedere al efectelor pe care le generează există conflicte distructive și conflicte benefice. În conflictele distructive resursele personale și organizaționale se consumă în condiții de ostiliate, fără mari beneficii, existând o stare pemanentă de nemulțumire. Ele se pot solda cu destrămarea organizației, pierderi de membrii, acte de violență etc. , iar comunicarea dintre competitori dispare.
Dacă un conflict este recunoscut din timp și abordat corect , el poate face ca indivizii, grupurile, organizațiile să câștige în eficiență și creativitate. Este una dintre caracteristicile conflictului benefic ( funcțional) care stă la baza procesului schimbării. Părțile implicate destrămarea organizației, pierderi de membrii, acte de violență etc. , iar comunicarea dintre competitori dispare.
Dacă un conflict este recunoscut din timp și abordat corect , el poate face ca indivizii, grupurile, organizațiile să câștige în eficiență și creativitate. Este una dintre caracteristicile conflictului benefic ( funcțional) care stă la baza procesului schimbării. Părțile implicate sunt capabile să stea la masa tratativelor și să comunice corect găsind soluții acceptabile pentru toți.
8.Analizând cauzele declanșatoare de conflict putem deosebi următoarele tipuri de conflicte:
Conflicte la nivel informațional ( declanșate de lipsa unor informații, de transmiterea de informații greșite sau distorsionate) ,
Conflictele la nivelul strategiilor ( diferențe de opinie în ceea ce privește modul de operare),
Conflicte la nivelul scopurilor,
Conflicte la nivelul normelor ( comportamentele manifestate nu sunt conforme cu normele acceptate sau impuse),
Conflicte la nivel de valori mai dificil de abordat decât celelate patru tipuri , deoarece oamenii reacționează violent când le sunt ,,călcate în picioare” valorile.
David Singer și Small Melvin au observat că în societatea modernă pot fi întâlnite următoarele tipuri de conflicte : interstatal ( în care sunt antrenate două sau mai multe state) , conflicte armate extrasistemice se produc în momentul în care se confruntă în afara spațiului sau de suveranitate un stat cu un grup de actori nonstatalispecifice mai ales războaielor coloniale; conflict armat internaționalizat ( pe teritoriul unui stat se confruntă forțele guvernamentalecu grupurii paramilitare care au sprijinul altor state) și conflictul armat pur intern, în care forțele paramilitare nu au sprijin internațional.
David Dessler oferă un bun punct de referință pentru o analiză a cauzelor conflictelor armate. El nu evidențiază doar cauze diferite, ci tipuri de cauze diferite și prezintă o tipologie cu patru părți: ,,
Cauzele de fond sunt liniile fundamentale ale politicii, economiei sociale, găsite mai des la grup decât la individ. Acestea pot fi constituite prin excluderea unor grupuri de la putere, de favorizarea sistematică a altora sau de diferențe economice regionale.
Strategia de Mobilizare este formată din actorii politici și din modul în care aceștia îndeplinesc obiectivele lor. Cu alte cuvinte, atunci când se analizează strategia de mobilizare , avem în vedere întrega gamă de comportamente politice, atât în modul în care sunt conceptualizate problemele, cât și modul în care sunt prezentate acestea.
Declanșatorii sunt factori care afectează momentul debutului conflictului armat, referindu-se la aceștia se poate explica nu de ce a început un conflict, ci care a fost premise lui. Declanșatorii pot fi anumite evenimente sau acțiuni intreprinse de actori semnificativi.
Catalizatorii sunt factorii care afectează intensitatea și durata conflictului ; pot fi interni –(echilibrul militar dintre părțile opuse) sau externi ( intervenția ONU). Pot include tactici sau fenomene naturale cum ar fi: terenul, anotimpurile, vremea. Mai pot fi factori materiali, disponibilitatea armelor sau factori culturali”.
Această tipologie comută accentul de la condiții către actori și invers. Primele două categorii trebuie să fie abordate în orice încercare de a preveni escaladarea conflictului, iar ultima categorie poate deveni importantă atunci când se analizează modul de a puen capăt violenței.
I.3. Conflictul armat
Globalizarea, creșterea rapidă a populației lumii, migrația umană mondială, urbanizarea, schimbările climatice, criza economică, a energiei, criza alimentară, a apei și a materiilor prime rare ș.a. sunt fenomene care vor duce la accentuarea conflictualității datorită impactului pe care îl au asupra relațiilor internaționale.
Totodată numărul actorilor statali și non-statali globali tinde să crească . Astfel, apar noi state și se constituie noi societăți multinaționale/ se dezvoltă cele existente, lucru care duce la creșterea complexității raporturilor regionale și internaționale între ele și la acutizarea competiției pentru resurse. Mai mult , amenințările de securitate neconvenționale, asimetrice și hibride se manifestă tot mai frecvent împreună cu cele convenționale amplificându- și reciproc efectele negative asupra stabilității și păcii locale, naționale, regionale și/sau globale. Tendința unor grupuri etnice de a-și constitui un stat propriu, autonom și independent conduce, de asemenea, la apariția și manifestarea unor situații de criză, iar apoi la transformarea lor în conflicte armate.
Conflictele armate au, întotdeauna, urmări profund negative pentru toate persoanele care au fost antrenate în conflicte. Ele pun în pericol viețile persoanelor, bunurile și influențează defavorabil securitatea locală, națională și regională.
Conflictul armat este conflictul în care ambele părți utilizează forța , atât forțe armate cât și forțe paramilitare ale grupurilor care-și dispută ceva ( un teritoriu, o resursă natural, puterea în stat). În mod constant se face distincție între conflictul armat și război. Conceptul de conflict armat este deosebit de complex și îl depășește pe cel de război, deși de cele mai multe ori sunt asimilate. Astfel, prin conflict armat se înțeleg atât războaiele , cât și celelalte forme de contestare violentă, prin intermediul armelor letale, ce opun grupurile sociale între ele sau un grup social și un stat.
Conflictul armat este o confruntare colectivă, organizată și violentă între doi sau mai mulți actori statali sau non-statali. Astfel, războiul reprezintă forma cea mai violentă a conflictului armat care opune cel puțin două grupuri militare organizate oficial, implicând direct sau indirect terți.
În plan militar, conflictele armate contemporane ( ostilitățiile de generația a patra sau conflictele neliniare – cum mai sunt numite) sunt prin definiție asimetrice datorită faptului că nu poate fi realizată o simetrie perfectă. Nu poate exista o situație în care doi sau mai mulți combatanți să corespundă cantitativ și calitativ din punct de vedere structural, organizatoric, al înzestrării și aplicării formelor și procedeelor de acțiune. Câteva din asimetriile care pot fi întâlnite într-un conflict armat sunt : asimetria scopurilor și obiectivelor politice și politico-militare caracteristice părților implicate, asimetria forțelor și mijloacelor din punct de vedere cantitativ, dar mai ales calitativ ( cel care atacă dispunând de arme superioare) , asimetria formelor și procedeelor de acțiune adoptate (unul atacă, iar celălalt se apără ).
Principalele caracteristici ale conflictelor militare actuale și viitoare sunt următoarele :
– cauzalitatea complexă, rezultată din incompatibilitățile existente între sistemele politice dictatorial/autocrate și cele democratice;
– amprenta pusă asupra noilor conflicte militare de decalajele imense dintre lumea bogată și lumea săracă, dintre civilizația hightech-IT și civilizațiile tradiționale, cu tradiții, obiceiuri și valori ancestrale;
– efectul de diferențe tehnologice ;
– intensitatea diferită, de la violența extremă a atentatelor teroriste la strategiile de îndiguire, la cele de dominare sau la cele de impunere a unui anumit tip de comportament;
– permanenta amenințare de natură nucleară, chimică, biologică și radiologică;
– disimetria și asimetria;
– predominanța strategiilor de alianță și de coaliție;
-existența binomului acțiune-reacție;
– prevenția și caracterul punitiv sau represiv;
– implicarea unui nou tip de binom terorism-contraterorism;
– caracterul în mozaic;
– imprevizibilitatea.
Acestor caracteristici li se adaugă și altele, cum ar fi flexibilitatea și confuzia, caracterul indirect, extremismul politic și religios etc.
1.3.1. Clasificarea conflictului armat
Literatura de specialitate oferă diverse clasificări ale conflictului armat, dintre acestea ne vom concentra asupra uneia dintre aceste clasificări.
După locul de desfășurare se disting:
conflictul intern ( are loc între forțele armate guvernamentale și un grup civil opozant organizat în interiorul frontierelor statului);
conflictul interstatal (are loc între două guverne ce utilizează fiecare forțele armate proprii);
conflictul nonstatal (presupune folosirea forțelor armate între două grupuri organizate, niciunul nefiind reprezentant al guvernului țării);
conflictul intern internaționalizat (are loc între stat și un actor nonstatal independent).
În raport cu motivul principal al declanșării unui conflict armat, se întâlnesc următoarele tipuri de conflicte:
politic (incompatibilitate sistemelor politice, voința de secesiune, voința de autonomie, raporturi de putere);
socio-cultural (incompatibilitate în materie de concepție etnică, religioasă sau ideologică);
economic (incompatibilitate în materie de distribuție a resurselor);
teritorial (incompatibilitate în materie de frontiere, predominanță regională sau autonomie).
Dreptului internațional umanitar reglementează comportamentul participanților într-un conflict armat. În scopul de a determina dacă aceasta se aplică în situații de violență, este necesar să se evalueze în primul rând dacă situația se ridică la un ,, conflict armat”. Totalitatea Convențiilor de la Geneva din 1949, Convențiile de la Haga care le-au precedat și Protocolul adițional din 1977 se aplică în conflictele armate internaționale. Cu toate acestea , dreptul internațional umanitar nu recunoaște un concept unitar de conflict armat, ci , mai degrabă recunoaște trei tipuri de conflicte armate: conflict armat internațional ( război între două sau mai multe state, cu frontieră bine definită între ele ), conflict armat internaționalizat (implică forțe armate a uneia sau a mai multor state străine care intervin fie prin desfășurarea forțelor proprii în conflict, fie prin exercitarea unui control general asupra forțelor locale ) și conflict armat noninternațional ( înfruntarea între două grupuri opuse în interiorului aceleiași țări) .
Altă clasificare împarte războaiele în perfecte și civile. Războaiele „perfecte” de tip interstatal „pun în contact unități politice ce-și recunosc reciproc existența și legitimitatea”.
Războaiele civile – se caracterizează prin absența organizării statale a combatanților – este forma cea mai răspândită de conflict armat. Se disting două tipuri: războaie civile partizane ( opun grupuri ai căror membri combatanți acceptă să adere pe baza unei alegeri personale) și
războaie civile socio-economice ( opun grupuri definite prin locul membrilor lor în cadrul activității economice).
Războaie civile identitare ce opun colective în care se aparține prin naștere la actorul combatant ( război etnic, rasial sau cultural).
Războiul urban (Urban Warfare) este lupta viitorului . Conflictul armat se desfășoară pe un nou câmp de luptă în care excelează combatanții tip gherilă, adesea sprijiniți de către populațiile civile.
Războiul de generația a IV-a. Acest tip de conflict armat puterile, chiar statele, care se consideră angajate în apărarea globalizării și forțele, îndeosebi teroriste, care acționează împotriva globalizării”. Acest „război” folosește dizidențele, acțiunile de pe Internet, sistemele informaționale, îndeosebi din cyberspațiu.
1.4 Conflictul latent / înghețat
Conflictele înghețate sunt elemente de dispută între două sau mai multe state, având ca bază aspecte de ordin politic, teritorial, economic sau etnic, prin intermediul cărora se manifestă anumite neînțelegeri punctuale. Un conflict înghețat are loc cu implicarea statelor suverane, interesate mai ales în menținerea acestora pe o perioadă nelimitată de timp. Conflictele înghețate au la bază o neînțelegere, aparent minoră între state.
Sintagma conflicte înghețate este relative recent introdusă în limbajul geostrategic. Ea descrie în fapt realități istorice de foarte lungă durată. Acest tip de conflicte a fost supus atenției publice mondiale în special datorită efectelor procesului globalizării.
,,Dicționarul diplomatic” nu oferă o definiție a conflictului, iar războiul este definit drept acel conflict armat care este instituit formal printr-o declarație de război sau prin expirarea unui ultimatum. În acest sens, conflictele înghețate sunt definite ca acele dispute cu caracter militar între state și care nu sunt duse până la capăt din diferite motive. Dacă aceste motive (de ordin diplomatic, prin excelență) dispar, se reiau ostilitățile militare. Specific acestui tip de război este faptul că pozițiile de forță deținute de unul sau mai multe state atrag după sine și cele mai multe acuze cu privire la dorința de a încheia ostilitățile. Acțiunile de imagine care sunt derulate cu ajutorul mass-mediei pot răsturna de multe ori percepția privind vinovăția uneia sau alteia dintre părțile implicate. Asfel , specific acestui tip de conflict este și faptul că vinovatul din anii de început ai războiului poate să nu mai fie același din momentul în care se stabilește pacea.
Conflictele înghețate sunt prezente în Europa, Asia, Africa și America de Sud, iar o trăsătură importantă a acestora este prezența militară în zonă a multor soldați, cu preluarea activităților de poliție de către reprezentanții armatei, deoarece armata este deținătoarea unei forțe superioare care inhibă forța de poliție. În acest context, administrarea civilă reală trece în mâinile militarilor. Drept caracteristică, conflictele înghețate devin în mod obligatoriu zone unde infracționalitatea crește, iar acest lucru se produce cu sprijinul reprezentanților apărării. În consecință, cei care au de câștigat prin existența unor conflicte înghețate sunt membrii grupărilor infracționale organizate care profită de carențele din zonele de război.
În acest tip de conflict primele interesate sunt statele care au declanșat aceste războaie. De regulă, sunt state mari, cu potențial economic și militar deosebit astfel că își pot impune voința prin forță directă , cu toate că dreptul internațional nu le permite. Ele reușesc totuși să stabilizeze frontul la o anumită dimensiune în așa fel încât să se înțeleagă că rezolvarea conflictului nu poate fi făcută fără prezența lor. Neincluderea lor în formele de negociere a conflictelor se soldează cu caducitatea acordurilor semnate, pentru că aceste state nu au forța necesară de a controla situația în teren , lucru ce demonstreză inutilitatea convorbirilor care îi exclud.
Statul care declanșează acest gen de conflict are următoarele obiective :
sublinierea puterii sale în zonă și, în special, pe scena internațională;
crearea unei zone ce va aduce venituri și alte beneficii pentru diverse structure de putere.
Alături de statele care generează conflicte înghețate , există și alți beneficiari . Pe de o parte , există varianta de a urca pe scara ierarhică militară, pentru că militarii sunt cei care îndeplinesc misiunea. Ei slujesc în astfel de conflicte pentru a obține avansări și alte beneficii ( financiare). Pe de altă parte sunt diplomații care dovedind abilitați în gestionarea sarcinilor în zonele sensibile, beneficiază de aprecierea liderilor politici. Lor li se adaugă serviciile secrete cu roluri eficiente și precise.
O parte din conflictele înghețate sunt considerate surse de riscuri și amenințări , iar celelate sunt trecute în categoria diferendelor în suspensie, nerezolvate, cu miză confrutanțională redusă.
Cel mai important stat care întreține conflicte înghețate este Federația Rusă, aflată în vecinătatea enclavelor Transcaucaziei. Astfel, în această zonă, enclavele au fost create cu mult timp înainte, prin schimbarea componenței entice istorice teritoriilor. Politica țaristă a găsit modalități prin care să genereze ură între vecini , declanșând o stare de tensiune permanent între comunități. În acest mod s-a ajuns ușor la o stare de conflict deschis cu violențe și răzbunări care s-au perpetuat .
Efectele conflictelor armate sunt profund negative, fiindcă produc pierderi de vieți omenești, rănirea sau mutilarea oamenilor nevinovați, distrugeri de bunuri materiale și creează disfuncționalități majore în viața și activitatea societății . Datorită acestor urmări, conflictele armate se cer prevenite prin măsuri și acțiuni coerente ale instituțiilor statului, organizațiilor internaționale ( ONU, NATO) și regionale ( UE), a societății civile și sectorului privat.
1.4.1 NATO și Uniunea Europeană
***Chiar dacă prezența și acțiunea comunității internaționale a fost concretizată prin intermediul unei serii lungi de organizații internaționale, am optat să ne limităm analiza doar asupra acțiunilor NATO și UE , deoarece am luat în calcul rolul Alianței Nord-Atlantice de principal garant al securității în spațiul european și pe cel al UE de actor emergent de securitate. Mai mult, considerăm că modul în care acestea au operat și cooperat pentru managementul crizelor ( în Balcanii de Vest de exemplu) a reprezentat un prilej de a-și dezvolta capabilitățile necesare unor astfel de acțiuni. Balcanii de Vest au însemnat, pentru ambele organizații, debutul în aplicarea acestui concept, care era mai mult sau mai puțin dezvoltat în documentele oficiale care stau la baza funcționării lor.
Managementul crizelor și conflictelor reprezintă una dintre atribuțiile fundamentale ale NATO. Totuși, conceptul de management al crizelor s-a modificat de-a lungul timpului în funcție de riscurile și amenințările cu care alianța s-a confruntat de la înființare și până în contemporaneitate.
Putem aprecia că gândirea strategică a NATO a cunoscut trei mari etape: prima este legată de perioada din timpul Războiului Rece, cea de-a doua de perioada de după finalul Războiului Rece, iar cea de-a treia – după atacurile de la 11 septembrie 2001. Conceptul Strategic care a marcat existența NATO în timpul Războiu-lui Rece menționa că principalul obiectiv al Alianței era să împiedice agresiunea, iar forțele Alianței vor fi angajate doar dacă eforturile de a evita conflictul vor eșua (art. 2).
După colapsul Uniunii Sovietice, mediul european de securitate s-a modificat, principala caracteristică a acestuia fiind finalul confruntării dintre est și vest, precum și dispariția pericolului unei confruntări militare masive, fostele confruntări fiind înlocuite cu inițiative de cooperare.
O particularitate a intervenției UE în managementul crizelor rezidă în importanța pe care o are cooperarea cu NATO. Alianța Nord-Atlantică a contribuit substanțial la dezvoltarea dimensiunii de securitate și apărare a UE, dar și la derularea în sine a misiunilor conduse de UE, conform Acordurilor „Berlin +”, UE având posibilitatea de a recurge la capacitățile și resursele NATO pentru a derula propriile misiuni.
Specific UE este faptul că, deși dimensiunea de securitate și apărare a căpătat o anumită notorietate, cel puțin printre cei care se dedică studiului problemelor de securitate, nu a constituit un punct esențial care să stea la baza nașterii UE. Uniunea este, în primul rând, o organizație interguvernamentală de integrare economică și, mai apoi, politică. UE definește gestionarea crizelor astfel: acțiuni inițiate pentru a preveni escaladarea pe verticală (intensificarea violențelor) și pe orizontală (răspândirea teritorială) a conflictelor violente existente. Rezolvarea conflictelor are în vedere acțiunile întreprinse, pe termen scurt, pentru a stopa un conflict violent.
Unicitatea modului în care managementul crizelor este abordat la nivelul UE nu se rezumă doar la atât. NATO a avut un rol deosebit de important în crearea și consolidarea dimensiunii de securitate și apărare a Uniunii, iar relația NATO-UE a comportat și contiuă să comporte o importanță deosebită pentru ambele organizații.
***Există două probleme principale cu NATO ca instrument de soluționare a conflictului intern:
Principalele elemente al conflictelor sunt politice și istorice. NATO nu este foarte eficace în rezolvarea acestor provocări. În Alianță predomină un sistem de securitate interstatal. Conflictele înghețate sunt ținute în viață de punctele slabe ale statelor, de lipsa de legitimitate, de instabilitatea economică și particularitățile istorice/cultural.
Implicarea NATO în oricare dintre conflictele înghețate ar putea înrăutăți situația transformând un conflict intern în unul de mai mare amlpoare (situația Georgiei)
Uniunea Europeană ar putea oferi un mod mult mai amplu de reglementare a conflictului. Fiind o piață comună și un spațiu politic comun, ar putea ajuta la rezolvarea dilemei de securitate etnică, de a construi mecanisme eficiente de împărțire a puterii și garantarea autonomiei culturale. Dar există, de asemenea, obstacole care fac acest scenariu nerealist :
Nivelul de democrație din statele în cauză este insuficient pentru a crea un cadru favorabil pentru gestionarea conflictelor. Zonele separatiste sunt guvernate de elitele locale, izolate de societate, care beneficiază de tatus quo-ul existent. Astfel, fie liberalizarea strategică sau democratizarea rapidă ar necesita o periooadă de tranziție lungă.
Statele în care există astfel de conflicte sunt departe de a adera la UE.
UE și NATO pot să servescă ca și modele pentru crearea unui cadru de soluționare a conflictului . Ideologia și valorile din spatele integrării euro-atlantice ar putea ajuta la construirea mai multor societăți democratice , care, la rândul lor, vor aduce mai multe șanse de rezolvare a conflictelor interne.
II. Conflictul din Transnistria
În acest capitol voi aborda evoluția conflictului din Transnistria și cauzele care l-au determinat. Am urmărit implicațiile treptate ale Uniunii Europene, inclusive OSCE , pentru a vedea unde au dat greș și care a fost una dintre cele mai bune decizii ale lor. La sfârșit am dorit să adaug și poziția României, dar să atrag atenția asupra impactului pe care acest conflict îl are asupra securității regionale și internaționale.
,,Transnistria este o fâșie îngustă de teren , separată de restul statului moldovean de râul Nistru, având o suprafață de 4163 de km2 și o populație de aproximativ 400.000 de locuitori”.
Conflictul a rămas înghețat sau mai precis nerezolvat în ultimii șaisprezece ani. Conflictul nu este unul etnic, deoarece nu se stârnește un grup etnic împotriva altuia și nici nu a fost vorba despre o curățare a etniei teritoriului Republicii Moldova, ci, mai degrabă, factorul a fost unul geopolitic, legat de ruperea de o structură politică mare – Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, izbucnirea conflictului a fost datorată revigorării patrimoniului lingvistic și cultural românesc din Moldova. Această formă de naționalism a fost văzută ca un pericol pentru identitatea grupurilor minoritare din Moldova, de exemplu pentru ruși , ucrainieni și bulgari. Acest conflict a fost unul intrastatal în care fracțiuni opuse au avut viziuni diferite asupra viitorului Republicii Moldova.
Transnistria se află la o distanță de aproximativ 100 kilometri de frontiera UE, oregiune secesionistă din estul Republicii Moldova. Din vecinătatea UE este cel mai apropiat conflict secesionist nerezolvat.
Premisele conflictului
Separatiștii au crezut în legitimitatea cererii lor de independență bazată pe o identitate regională transnistreană separată. Operațiunea Republicii Moldova pentru independență în 1991, a provocat tensiuni în regiunea estică, Transnistria, care prefera să rămână parte a Uniunii Sovietice, fie să își declare independența, fie să se integreze în Rusia. Când Moldova și-a declarat oficial independența la 27 august 1991, cei din Transnistria la 2 septembrie 1990 au declarat unilateral independența Republicii Moldovenești Transnistrene( Republica Transnistria) , nerecunoscută de autoritățile de la Chișinău – și nici de alte state – și care contest apartenența sa la Republica Moldova. Cu toate acestea, în ciuda faptului că a fost un conflict intrastatal, a avut o dimensiune externă puternică. Moscova a sesizat oportunitatea de a utilize acest conflict în curs de formare pentru a intervene cu forțe armate cu scopul de a preveni pierderea sprijinului și influenței în Moscova.
Moldova a declarat starea de urgență, la 29 martie 1992, după ce trupele paramilitare transnistrene au preluat treptat controlul în lunile precedente din stânga Nistrului. Autoritățile moldovenești și cele transnistrene au intrat într-un scurt război, ca urmare au fost ucise între 1000-1500 de personae. Conflictul armat a culminat în mai și iunie 1991. S-a terminat după bătălia de la Tighina din 19-21 iunie datorită intervenției militare ruse a Armatei a 14-a fiind staționată în Transnistria. Cu toate că ,, Decretu nr. 320 al președintelui Rusiei, publicat în mai 1992, interzicea în mod categoric ca Armata a 14-a să participe la manevre sau operațiuni pe teritoriul Republicii Moldova. Așadar sunt evidente două lucruri : în primul rând, în cadrul operațiunii Bender, ajutorul militar a fost acordat fățiș separatiștilor, în cel de-al doiulea rând, dacă Armata a 14-a nu s-ar fi implicat, Benderul nu ar fi intrat niciodată în componența autoproclamatei Republici Transnistrene”. Astfel acest conflict intrastatal a fost internaționalizat datorită participării directe a Rusiei de partea separatiștilor.
În cele din urmă, separatiștii transnistreni au folosit lipsa de progrese în negocierile privind soluționarea conflictului pentru a consolida statu-quo-ului ( de facto independență) și să ofere regiunii, cu multe atribute vizibile cum ar fi atribuția de stat și o identitate ,,națională”separată. În plus, starea nerecunoscută din Transnistria a crescut izolarea internațională, iar regiunea a devenit plină de activități economice ilegale, de multe ori cu implicarea tacită a oamenilor de afacreși politicieni din Rusia, Ucraina, dar și din Republica Moldova.
Sprijinul Rusiei în timpul conflictului și după conflict a consolidat poziția separatiștilor și , prin urmare, Republica Moldova considera că numai Rusia poate debloca situația și poate să aducă separatiștii la masa negocierilor. Rusia că o soluție ar fi de preferat în schimbul unui număr de concesii importante din partea Republicii Moldova, în special cu privire la un statut de neutraliate permanentă. Faptul că Republica Moldova prefer să negocieze cu Rusia rezultă din eșecul comunității internționale de a oferi soluții alternative la conflict. Cu toate că s-a creat o rețea de mecanisme pentru a se putea înceta conflictul chiar din anii 1991, aceasta includea „operațiunea trilaterală de menținere a păcii, constând în trupe ruse, transnistrene și moldovenești , care a primit sarcina de a monitoriza o zonă demilitarizată de securitate ce separa teritoriul controlat de guvernul moldovean de cel controlat de autoritățile transnistrene” . În calitate de observatori erau Rusia, OSCE și Ucraina plus cele două părți implicate în conflict.
„Potrivit Freedom House, „Proriv”, un ONG din Transnistria cu o agendă anti-moldovenească și anti-occidentală, este singurul ONG din Moldova care poate fi considerat că îmbrățișează vederi extremiste și promovarea tulburării sociale și separatismul”.
Principalul menținător al păcii, OSCE, are peste șaisprezece ani de când este în imposibilitatea de a schimba statu-quo-ul conflictului.
Evoluția conflictului
Planul Primakov – anii 1990
Transnistria a dorit semnarea unui act prin care să se specific principiile constituționale care să domine relațiile dintre Transnistria și Moldova. Datorită presiunilor venite din partea Rusiei, moldovenii au semnat la data de 8 mai 1997 un document numit „Memorandumul Primakov” care a fost pregătit doar de ruși. S-a introdus noțiunea îndoielnică de „stat comun”, definind cadrul relațiilor dintre Chișinău și Tiraspol. Acea noțiune însemna „o frontieră comună, spațiu economic și juridic comun, spațiu comun de apărare,spațiu social comun”. Dar fiecare dintre state a înțeles diferit această noțiune, astfel au apărut problem. Republica Moldova era văzută de conducători ca un stat suveran, cu organe central ale puterii, subiect unic de drept internațional , iar Transnistria credea că statul însemna doi actori într-o confederație.
Una dintre cele mai importante decizii ale Planului Primakov a fost de a lăsa Transnistria să elibereze certificatele vamale pentru export , în timp ce Chișinăul a trebuit să cedeze Tiraspolului dreptul de a utiliza acea ștampilă.
2.2.2 Memorandumul Kozak
Rusia a observat că monopolul său asupra soluționării conflictului și a menținerii păcii în spațiul post-sovietic era pus sub semnul întrebării, s-a mobilizat rapid și a preluat inițiativa. În 2003 președintele Vladimir Putin l-a trimis pe Dmitri Kozak pentru soluționarea conflictului din Transnistria. După ce a tratat regiunea ca pe un instrument de influențare asupra Republicii Moldova și ca scuză pentru a păstra timp de 10 ani prezența militară în zonă, Rusia decide să soluționeze conflictul înainte ca UE să aibă mai multă influență în regiune. După două luni de negocieri secrete față de SUA, Ucraina, UE, Dmitri Kozak a prezentat un document-cadru pentru un accord.
Acordul presupunea crearea unei noi Federații Moldovenești având o listă de competențe comune între Republica Moldova și Transnistria, care garanta o influență mare a Rusiei asupra statului reunificat. Până la urmă Rusia a cerut ca și OSCE să susțină acordul. Dar înainte cu două zile de semnarea acestui acord , Javier Solana, Înaltul Reprezentant al Ue, președintele olandez al OSCE, și ambasadorul SUA la Chișinău au susținut că se opun „Memorandumului Kozak”, astfel împiedicând semnarea acestui accord. Au adus ca și argumente pentru alegerea făcută următoarele: „diviziunea vagă a competențelor din accord nu ar putea duce la o soluție federativă viabilă, ci la un stat nefucțional , care ar avea nevoie de de mediere permanentă și de intervenția unui factor extern, în acest caz Rusia”. În consecință, Republica Moldova a refuzat semnarea acestui accord.
Summit-ul OSCE de la Maastricht a arătat că SUA și principalele sunt pe punctul de a adopta o poziție față de situațiile conflictuale care au rămas mult timp „de interes regional”. Aceasta înseamnă internaționalizarea problemei, scoaterea sa din perimetrul privilegiat al Rusiei.
Această criză diplomatică a dus la o încetare completă a tratativelor timp de doi ani, la o criză serioasă între Republica Moldova și Rusia, iar între Rusia și UE a dus la ani de acuzații și reproșuri.
2.2.3 Propunerea Belkovski
În conformitate cu „Planul Belkovski”, o uniune între Basarabia și România și o recunoaștere concomitentă a dreptului Transnistriei la autodeterminare ar satiface interesele tuturor popoarelor din regiune. Anexarea Basarabiei, după modelul reunificării Germaniei de Est și de Vest, „ar da un impuls puternic pentru dezvoltarea națională și ar permite, practic, României de a scăpa de starea de astăzi de depresie națională” a spus Belkovski.
Acest plan făcut de ruși avea multe capcane destinate României, chiar dacă la prima vedere era un plan bun pentru români. Una dintre problemele acestui plan era integrarea rapidă a unui teritoriu instabil din punct de vedere geostrategic, alta ar fi fost corupția și ineficiența. Printre principalele probleme se mai număra și administrația post-sovietică sau populația săracă. Toate acestea aveau să îi aducă României probleme legate de integrarea europeană la momentul respective.
2.2.4. Planul Poroșenko
Petro Poroșenko a dezvoltat în 2005 un plan pentru rezolvarea conflictului din Transnistria, având ca și model planul lui Primakov din 1997.
Poroșenko a folosit summit-ul GUAM pentru a propune un plan de rezolvare a conflictului. Ambasada Rusiei la Chișinău l-a aprobat în mod public în ziua summit-ului.
Planul avea șapte puncte și prevedea următoarele:
„Ucraina propune Administrației Transnistrene să creeze condiții pentru dezvoltarea democrației, a societății civile, precum și un sistem multipartite;
Alegerile să aibă loc în curând la pe baza unui statut juridic al Transnistriei;
Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei, Rusia, Statele Unite ale Americii să participle alături de Ucraina în monitorizarea alegerilor libere și democratice în Transnistria;
Ucraina susține intențiile Uniunii Europene și Statelor Unite ale Americii pentru a contribui la soluționarea problemei transnistrene;
Formatul de pacificare existent să fie transformat într-un mecanism internațional de observatori militari și civili sub egida OSCE ;
Administrația din Transnistria să permită misiuni de monitorizare internațională, cu participarea specialiștilor ucraineni, la întreprinderile militaro-industriale din regiune;
Ucraina este pregătită să consimtă la monitorizarea pe termen scurt de la frontiera Ucraina-Moldova de către echipele OSCE de pe teritoriul ucrainean, cu scopul de a verifica circulația bunurilor și a persoanelor . Facem apel la Transnistria să ia măsuri similare.”
„Un aspect pozitiv al acestui plan este deplasarea centrului de greutate al negocierilor dinspre șefii statelor înspre cele două parlamente. În felul acesta nu se mai recunoaște necondiționat legitimitatea lui Igor Smirnov, Transnistria fiind văzută ca o grupare compusă din diferite forțe politice”. Alți politicieni spun că exista și un aspect negative, că statu-quo-ul transnistrean nu prevede modificări.
2.2.5. Planul Voronin
„În 2003 , președintele Voronin a stabilit obiectivul pentru a consolida în continuare relația dintre UE- Republica Moldova. Ca și urmare , Moldova a produs un document de promovarea unei mai bune integrări în UE”. Au fost create departamente resposabile pentru această inițiativă în toate ministerele , având Departamentul European al Ministerului Afacerilor Externe cu rol de coordonare. Concepția este orientată în jurul dorinței Moldovei de a fi considerată ca o țară sud-est europeană și să li se permită să participle în calitate de membru în cadrul procesului de stabilizare și de asociere.
Președintele Voronin a propus acest pact în iunie 2004, cu speranța că acesta va fi semnat de către Rusia , Statele Unite ale Americii, UE, România și Ucraina. Pactul a încercat să garanteze integritatea teritorială a Republicii Moldova și de a impune o soluție finală în problema transnistreană în baza principiilor federale. Propunerea sa a încercat să evite impasul care a urmat respingerii Memorandumului Kozak și pentru a promova negocierile mai ample între Occident și Rusia. Negocierile s-au încheiat în luna august, guvernu mmoldovean a introdus un număr de „acțiuni politice și economice restrictive” vis-à-vis de conducerea transnistreană. În februarie 2003, a fost deschisă o altă etapă de negocieri. Președintele Voronin a invitat Transnistria să devină coautor al unei noi Constituții a Republicii Moldova. Potrivit inițiativei Voronin , o Comisie Constituțională mixtă ar fi avut sarcina să elaboreze noua Constituție în termen de șase luni. Comisia va fi coprezidată de Chișinău și Tiraspol și susținută de cele trei garanții, precum și de Consiliul Europei și UE. După o perioadă de două luni de consultări publice cu privire la noua constituție, „Voronin a avut în vedere un referendum nu mai târziu de februarie 2004 și alegeri parlamentare care să aibă loc înainte de luna februarie 2005. La 27 februarie, UE și SUA au decis să susțină Republica Moldova pentru luarea unor măsuri de sancționare a Transnistriei prin impunerea unei interdicții de călătorie (lista neagră a vizelor) a 17 lideri din Transnistria”.
Politicienii din Republica Moldova au privit propunerea ca pe un truc de relații publice, declarând că nu va crește perspectivele unei soluții a problemei transnistrene.
Echilibrul de putere din regiune s-a dovedit a fi destul de stabil în ultimul deceniu și poate fi menținut de-a lungul liniilor similare, atâta timp cât părțile rămân la masa negocierilor. Cu toate acestea, rămâne neclar în ce condiții părțile ar putea fi motivate pentru a găsi o soluție înainte de a apărea o criză gravă.
Implicarea Treptată a UE și OSCE
UE a început să își construiască relațiile cu Republica Moldova pe parcursul anilor 1990 pe baza Acordul de Parteneriat și Cooperare și a programului de Asistență Tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente . „Uniunea Europeană nu considera că trebuie să contribuie la soluționarea conflictului din Transnistria, deși a alocat fonduri europene pentru finanțarea reconstrucției unui pod peste Nistru, care fusese distrus în timpul conflictului din 1992”.
S-a ajuns la un acord politic la summitul OSCE de la Istambul din noiembrie 1999, pentru ca Rusia să accepte retragerea trupelor și a armamentulu din Republica Moldova, în următorii ani. Pentru acest accord , UE a susținut politic și financiar retragerea trupelor, dar Rusia nu a respectat condițiile din acord păstrând o prezență militară. Din 2002 a dorit să găsească moduri pentru a juca un rol mai important în soluționarea conflictului ce urma a fi la granița Uniunii, în doar câțiva ani.
De la discuțiile PEV din 2002, UE a utilizat mai multe instrumente de politică externă pentru influențarea procesului de rezolvare a conflictului. Iar din 2005 , UE a devenit un actor-cheie al procesului de pace. În primul an politic al implicării în problema Transnistriei , UE a dezvăluit că în fața opoziției ruse nu poate face mare lucru în politica de nivel înalt fără un accord politic.
În 2004 UE s-a angajat în construirea unei startegii sistematice și integrate de rezolvare a conflictului din Transnistria, bazându-se pe două premise : în primul rând „un stat moldovean mai prosper, mai atractiv din punct de vedere economic și mai democratic era considerat important pentru soluționarea conflictului, deoarece Republica Moldova ar fi mai atractivă pentru rezidenții transnistreni ; iar în al doilea rând , pentru ca rezolvarea conflictului să fie mai viabilă, beneficiile situației de conflict din acea regiune trebuiau reduse drastic”.
În data de 30 noiembrie 2005 a fost inițiată Misiunea UE de Asistență la Frontieră de către Javier Solana, reprezentant PESC. Această misiune avea un buget de 8 milioane de euro și cu un mandate de doi ani , cu posibilitatea prelungirii pe încă un an. Motivele acestei misiuni au fost : asigurarea unui management eficiental frontierei, cooperarea dintre autorități și ameliorarea stabilității și securității regiunii.
Tabel 2.1 Calendarul politicii europene față de Transnistria
Sursa : Nicu Popescu , Politica externă a UE
Implicarea OSCE în soluționarea conflictului transnistrean nu a dat rezultate, deoarece este o instituție care funcționează după regula consensului ( Federația Rusă are drept de veto) și nu are mecanisme care să determine aplicarea deciziei luate.
Impactul UE asupra politicilor ruse din Transnistria a fost nul, deoarece Rusia a continuat să sprijine autoritățile secesioniste , punând ocazinal presiune asupra Republicii Moldova, dar UE a avut un impact asupra sectoarelor economice ale rezolvării conflictului.
„În ciuda politicii interne de multe ori complicată și fragilă, presiunea din Rusia, Moldova continuă să se concentreze pe un viitor European și este pregătită să rămână pe „tren” , în speranța că într-o zi , o destinație va apărea pe biletul său.”
Poziția României
Relațiile dintre Moldova și România erau relativ bune, dar de la mijlocul anilor 1990 și 2001-2002 s-au răcit. România a avut un rol de mediator până în 1992, când Rusia a impus un format pentalateral ( Rusia, Ucraina, OSCE, Moldova, Transnistria). Unul din motivele pentru care relația dintre Republica Moldova și România s-au răcit a fost declarația pe care România a lansat-o privind Constituția care s-a adoptat la Chișinău în 1994, acuzând acest act.
Președintele Traian Băsescu a recurs la adoptarea unui discurs actuv de politică externă, în care acorda o importanță deosebită zonei Mării Negre. Politica pontică implică soluționarea conflictelor înghețate din zonă. Îmbunătățirea relațiilor cu Moldova a fost una dintre dimensiunile de bază ale acestei „noi politici” externe. În cadrul acestei strategii , problema Transnistriei joacă un rol central. În relațiile cu Transnistria, Traian Băsescu pledează pentru un rol mai activ pentru România în soluționarea conflictului și cooptarea sa în formatul de negocieri.
Debutul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană (februarie 2000) a obligat Bucureștiul să elaboreze o strategie de punere în aplicare a standardelor UE privind frontierele cu Republica Moldova. Acest lucru a afectat următoarele domenii: traficul de frontieră, de acordarea cetățeniei române și semnarea tratatului bilateral.
După o rundă de consultări între departamentele juridice ale Ministerelor Afacerilor de Externe din Republica Moldova și România, care a avut loc la Chișinău pe 11-12 aprilie 2001, România a înaintat Moldovei proiectul unui acord bilateral care a propus introducerea obligației de a utiliza pașapoarte, precum și un document cu privire la soluționarea dublei cetățenii. Partea română a propus ca procedurile de intrare ale acestu acord ar terbui să fie finalizat la 1 iulie cel mai târziu, în conformitate cu angajamentele României față de UE. Totodată, România și-a declarat dorința de a încheia cât mai curând posibil acorduri privind readmisia străinilor, reglementarea traficului de frontieră, verificarea la trecerea de frontieră și verificarea documentelor de călătorie. „În octombrie 2005 au fost finalizate prevederile acordului bilateral pentru reglementarea regimului de vize. În conformitate cu acestea, cetățenii moldoveni pot să obțină vize cu intrări multiple pentru o perioadă mai lungă”.
În anul 2000, România a oferit cetățenilor Republicii Moldova posibilitatea de a obține cetățenia română fără nicio constrângere de reședință. Câteva mii de cetățeni moldoveni au profitat de această oportunitate ( sfârșitul anului 2000 și începând din 2001), generând nemulțumirea autorităților de la Chișinău. Ambasadorul Republicii Moldova la București , Emil Ciobu, a trimis o scrisoare unui ziar românesc, acuzând guvernul român că dorește să acorde cetățenia cât mai multor cetățeni ai Republicii Moldova pentru a discredita instituțiile oficiale ale Moldovei, facilitând astfel o preluare progresivă a Republicii.
După vizita președintelui Traian Băsescu la Chișinău în ianuarie 2005 și , în special după întâlnirea pe care Voronin și Băsescu au avut-o la Iași , în septembrie 2005, relațiile dintre România și Moldova au devenit mai orientate spre pragmatic, motivată prin asistența oferită în Moldova de toate forurile internaționale pentru integrarea europeană și cu privire la problema trasnistreană, reconstruirea colaborării economice și sprijinirea pentru a deveni membru cu drepturi depline în sistemul de distribuție a energiei electrice în Europa de Sud-Est.
În domeniul de aplicare a politicii sale de proteja drepturile românilor din străinătate, în relația cu Republica Moldova, statul român va continua să sprijine promovarea democrației, a economiei de piață, principiile de stabilitate și de bună vecinătate, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, inclusiv a etnicilor români din Moldova.
Situția actuală
Arsen Avakov , ministrul Afacerilor Interne al Ucrainei, promite să restabilească ordinea în estul țării. Transnistria , regiunea separatistă Moldova, a decis să nu participe la o reuniune a grupului „5+2”, care încă mai caută o soluție diplomatică la conflictul vechi de 24 de ani de-a lungul Nistrului.
„Republica Moldova a fost un puternic solicitant al implicării UE și SUA în negocieri, deoarece din punctul său de vedere acest lucru ar contrabalansa dominația Rusiei în negocieri”. Dar Uniunea Europeană vroia să demonstreze că participând la tratativele de pace , ar exista posibilitatea de a reduce șansele repetării episodului „Memorandumul Kozak” din 2003. Rusia și Transnistria erau oponenții tradiționali ai UE pentru implicarea în negocieri. Lipsa de progres a formatului 5+2 a continuat până în 2012, deoarece Transnistria a refuzat să ia parte la întâlnirile din acest format.
Ora adevărului în Republica Moldova se apropie cu repeziciune. Guvernul pro-european de coaliție condus de Iurie Leancă vrea o asociere cu UE, dar, la fel ca toți predecesorii săi, este angajat la „reunificarea Moldovei”, prin intermediul „reintegrării Transnistriei. Realitatea este faptul că Republica Moldova se poate întregi numai în cazul în care se decidă să se întoarcă spre est , decât spre vest. Moscova a oferit Chișinăului o cale pentru aderarea la Uniunea Vamală și speră ca opoziția comunistă la guvernul Leancă să câștige următoarele alegeriși să fie de acord cu oferta rusă.
Uniunea Europeană urmărește să consolideze guvernul de la Chișinău . Începând din aprilie, moldovenii nu vor mai avea nevoie de vize pentru a călători în țările Schengen. O parte importantă a populației din Republica Moldova lucrează peste hotare, de exemplu în Italia, Franța sau Marea Britanie, datorită lipsei de oportunități din țara lor. Când acești oameni se gândesc la UE, cred că toate statele membre au ceva mai mult de oferit decât țara lor .
Având în vedere acest lucru, Chișinăului i-ar fi mai bine fără transnistrenii pro-ruși. Transnistrenii simt un atașament puternic pentru Rusia; au votat în trecut să se alăture Federației Ruse și au adoptat de curând legislația rusă.
„Atunci când președintele Vladimir Putin a vorbit cu președintele Barack Obama și cu cancelarul german Angela Merkel în urmă cu o săptămână, el a adus în discuție problema blocadei din Transnistria. În cazul în care se ajunge la asta , situația din regiune s-ar ridica la un nivel periculos.”
Primarul Chișinăului , Dorian Chirtoacă, spune că Transnistria are riscul de afi atașată la Rusia și că Federația Rusă este „în așteptare pentru o oportunitate”. Primarul liberal consideră că „integrarea europeană rămâne singura opțiune, singura alternativă și promovarea accelerată ar fi singura șansă pentru această parte a lumii de a deveni mai democratică, civilizată, prosperă, pentru ca oamenii de aici să aibă o viață mai bună”.
Putem concluziona că: în primul rând, există opoziția dintre Republica Moldova și Tiraspol; în al doilea rând este România care e percepută ca o poartă de acces spre Europa și , prin urmare, trebuie să acționeze ca un actor puternic, responsabil în fața oricărei amenințări potențiale ce ar putea surveni dinspre Est. Apoi se află Rusia care se simte presată de NATO și SUA pentru extinderea aderentă față de granițele sale. În cele din urmă, este UE și statele sale membre care au un interes foarte puternic în crearea unei piețe libere care să includă țările din jurul Mării Negre și, de asemenea, o nevoie existențială de a găsi surse alternative de energie, în special din Azerbaidjan, bunuri care ar traversa Georgia și , chiar, Ucraina. Acestea sunt condițiile care vor modela soarta Transnistriei. Căldura este în creștere în jurul acestui conflict înghețat și colapsul său va aduce, din păcate, un potop mare cu ea.
Impactul asupra securității regionale și globale
Securitatea este fundamentală pentru existența și dezvoltarea durabilă a oricărui stat. Asigurarea protecției mediului este o parte esențială a celor două politici: naționale și regionale. Securitatea se asigură prin politică, economie, juridic, științific, tehnic și prin măsuri de conversie luate cu scopul de reduce și de a elimina orice pericol de mediu și de destabilizare a situației sociale .
Complexul de probleme socio-economice cu care Transnistria se confruntă acum, a apărut ca urmare a premiselor politice și economice care au existat atât în timpul URSS, cât și în perioada post-sovietică. Aceste premise sunt: criza socio-economică asociată cu o tranziție la economia de piață, impactul politic , socio-economic și militar ale nesoluționării conflictului transnistrean.
Din punct de vedere economic, factorii care ar putea avea un impact asupra securității regionale datorită conflictului din Transnistria sunt: creșterea discrepanțelor în ceea ce privește nivelul de dezvoltare economică al statelor riverane și a celor din zona extinsă, pe fondul diminuării resurselor materiale și financiare pe care le au la dispoziție. Conflictele înghețate au un mare potențial de escaladare și un impact asupra securității globale, fie că e vorba despre securitatea structurală care afectează statalitatea, suveranitatea și procesul democratic din regiune, fie în ceea ce privește amenințările la adresa securității asimetrice, cum ar fi traficul de ființe umane, armament sau economia neagră.
Sumar
Mult mai reală ar fi atingerea unui consens ca urmare a eforturilor depuse de SUA și UE, care ar putea influența Kievul și Chișinăul în vederea asigurării ordinii de la frontiera moldo-ucarineană. „În acest caz, Transnistria ar înceta să mai fie un paradis pentru contrabandiști, o sursă pentru obținerea unovenituri ilegale de către lobbyștii republicii autoproclamate din Rusia, Ucraina și Moldova”.
Se poate spune un singur lucru : conflictul poate fi rezolvat doar cu participarea UE și SUA. Până nu va fi rezolvată transnistreană, populația care trăiește pe ambele maluri ale Nistrului nu va avea o viață normală, nu va putea să se integreze în comunitatea europeană sau să evolueze după un model contemporan.
III. Conflictul înghețat din Abhazia și Osetia de Sud
În această parte a lucrării voi urmări politicile UE ca și metode de reglementare, voi arăta care sunt premisele declanșării conflictelor, ce reglementări s-au făcut de la începutul conflictelor până în zilele noastre și, dacă până la urmă, s-au soluționat sau au rămas într-o stare latentă.
Pe teritoriul Georgiei se află două regiuni separatiste : Abhazia și Osetia de Sud. Odată cu prăbușirea URSS, ambele regiuni , în dorința de a deveni independente , au trecut prin conflicte manifeste ( Osetia de Sud între anii 1990-1991, Abhazia între anii 1992-1994), încheiate cu acorduri de încetare a focului . Este vorba de acordul de la Moscova privind încetarea focului dintre Georgia și Abhazia din 1994 și , respectiv, Acordul de la Soci dintre Georgia și Federația Rusă din 1992 cu privire la reglementarea conflictului georgian-osetin. Prin aceste acorduri au fost instituite misiuni ONU și CSI de menținere a păcii. Nici în cazul Georgiei nu a existat un mecanism veritabil de soluționare a conflictelor „înghețate” de pe teritoriul său, ajungându-se în timp la situația de „ no peace, no war”.
(Imagine upload.wikimedia.org)
„Abhazia este o regiune cu deschidere la Marea Neagră, având o suprafață de aproximativ 8700 km2 , învecinându-se cu Rusia. Abhazia era o republic autonomă din Georgia sovietică înainte de război. Are o populație de aproximativ 500 000 de locuitori: 45% georgieni, 14 % abhazi și restul sunt armeni și ruși”.
Conflictul din Abhazia a avut peste 10 000 de victime în perioada septembrie 1992-septembrie 1993. Abhazii au câștigat această confruntare militară, expulzând trupele georgiene și majoritatea populației de etnie georgiană.
„Osetia de Sud este o regiune muntoasă de la sud de munții Caucaz , care în 1992 s-a luptat pentru desprinderea de Georgia. Se întinde pe o suprafață de 3 900 km2 ți este învecinat cu regiunea rusă Osetia de Nord, care are aceeași scomponență etnică ca și Osetia de Sud.”
Etnia secesionistă avea o populație de aproximativ 34 000 de locuitori, în timp ce autoritățile georgiene aveau sub control 23 000 locuitori. Toată regiunea era sub o criză demografică. După august 2008, în urma războiului, majoritatea georgienilor au fost expulzați din regiune în timp ce autoritățile din Osetia de Sud au preluat controlul asupra regiunii împreună cu armata rusă.
Atăt Osetia de Sud , cât și Abhazia au ca și monedă oficială rubla. Important este că Rusia oferă ajutor economic și militar semnificativ. Rusia numește mulți oficiali de facto, de la postul de premier al Osetiei de Sud până la miniștri apărării și oficiali de grad mai mic.
3.1. Cauzele și desfășurarea conflictului
După declararea independenței față de Uniunea Sovietică în 1991, Georgia a încercat să-și afirme autoritatea asupra fostelor republici Autonome Sovietice Socialiste din Abhazia și Ajaria . Georgia s-a ciocnit cu Abhazia și Osetia de Sud, în prima parte a anilor 1990. Confruntările dintre Abhazia, Osetia de Sud și Georgia s-au complicat și mai mult odată cu implicarea Rusiei. Chiar și astăzi, ambele zone utilizează ca rormă de monedă rubla rusească. În plus, față de desfășurarea forțelor militare, Rusia a început să ofere Osetiei de Sud și Abhaziei cetățenie și pașapoarte ruse. Acest lucru a escaladat tensiunile cu guvernul georgian, care au luat la modul personal acțiunile ruse.
3.1.1. Abhazia
Conflictele, precum cel din Abhazia, sunt numite în mod curent „conflicte etnice” de către occidentali. Cu toate acestea , părțile implicate spun că nu e vorba despre un diferend etnic, fiindcă un astfel de conflict are ca și cauză ura etnică, deoarece comunitățile etnice se urau reciproc și nu mai puteau trăi împreună . Deoarece etnicii georgieni constituie majoritatea în țară și domină guvernul, ei poartă principala responsabilitate pentru coexistența comunităților etnice. Definirea conflictului ca și unul etnic, prin urmare, ar implica faptul că georgienii nu tolerează minoritățile și sunt de vină pentru conflict.
De asemenea, abhazii nu văd cauza lor ca provenind de la ura inițială între ei și etnicii georgieni. Pentru ei , conflictul este despre autodeterminare, despre dreptul lor de a defini statutul lor politic și de a se ridica împotriva celor care doresc să-i priveze de țara lor, casa lor etnică.
„Dar ambele părți pretind, de asemenea, că această animozitate este rezultatul, nu cauza conflictului. Georgienii nu îi plac pe abhazieni, nu pentru că au ceva cu teritoriul Abhaziei sau în special cu minoritățile, ci pentru că abhazii sunt separatiști care doresc să ia ceea ce georgienii cred că este o parte legitimă a teritoriului Georgiei”. Abhazii, la rândul lor, îi displac pe georgieni pentru că îi văd ca pe niște agresori care vreau să-i priveze de țara lor.
În urma Declarației de Independență a Georgiei în 1990 și a eliminării simultane a autonomiei Abhaziei, Abhazia a repus imediat constituția lor din 1952, definind-o ca un stat independent, unit cu Georgia, pe baza unui tratat special al Uniunii și a început să-și declare dorința de a se dezlipi de Georgia și să rămână parte a Uniunii/Federației Ruse.
Datorită celor menționate anterior, conflictul a escaladat rapid în violență deschisă, cu forțele georgiene care au preluat regiunea Gali în august 1992 și au tăiat Abhazia de la Rusia. Cu toate acestea, pretextul atacurilor s-a pretis a fi răpiri ale georgienilor de către susținătorii lui Zviad Gamsahurdia care a fost demis in urma unei lovituri de stat, în decembrie 1991 , de către trei dictatori militari georgieni ce i-au cerut ulterior lui Șevardnadze, originar din Georgia, să conducă țara în această perioadă dificilă. Ca urmare a progreselor georgiene, conducerea Abhaziei a fost forțată să se retragă de la Suhumi, dar imediat s-au regrupat și au organizat o rezistență în stil gherilă. Bazându-se pe Caucazul de Nord, în special pe luptătorii ceceni, precum și pe sprijinul aerian venit din partea rușilor, abhazii au recucerit rapid cea mai mare parte a teritoriului pierdut inițial, cu un control georgian redus la Cheile Kodori și Gali.
S-au pus de acord pentru încetarea focului, dar a fost întrerupt din nou în luna mai 1994, când Acordul de la Moscova a stabilit o linie de armistițiu permanentă cu zonele de excludere militare pe fiecare paret. În paralel, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 854 de Observare în Georgia ( UNOMIG). Rusia a trimis, de asemenea, o forță de menținere a păcii în regiune. Securitatea generală, în special în Kodori Gorge, o zonă georgiană, s-a deteriorat brusc în 1998, 2001, 2006 și 2008, aducând ambele părți la un pas de un nou război.
3.1.2. Osetia de Sud
Tensiunile au crescut în ultimii ani ai Uniunii Sovietice și au escaladat inițial într-un conflict pe scară largă între noiembrie 1989 și ianuarie 1990. Determinat de „Marșul lui Tinvali”, între 20 000 și 30 000 de naționaliști din Georgia în luna august presupunând că protejează populația georgiană a orașului , acest marș s-a transformat într-o violență care a dus la moartea a șase persoane și rănirea a 140. Ulterior, Osetia de Sud a boicotat , nu doar procesul politic din Georgia, ci inclusiv alegerile din septembrie 1990, dar a și declarat independența lor în regiuni, în timp ce georgienii au abolit autonomia Osetiei de Sud în mod eficient cu proclamarea Georgiei ca stat independent, unitar fără frontiere interne.
Inițial Tbilisi a răspuns doar cu o blocadă economică, dar în 1991 s-a văzut o escaladare semnificativă a ostilităților, ceea ce a dus inițial la ocupația georgiană a capitalei, Ținvali. În mai multe rânduri , în lunile martie, iunie și septembrie , Gamsahurdia, care a încercat să folosească Osetia de Sud pentru a consolida propria sa putere în Georgia, nu a reușit să restabilească controlul georgian deplin asupra Osetiei de Sud. „Conflictul a stagnat timp de un an, dar cu eliminarea lui Gamsahurdia în decembrie 1991 și avizul la președinția georgiană din martie 1992 a lui Eduard Șevardnadze, a deschis calea către OSCE mediată prin Acordul de la Soci din iunie 1992, care a stabilit un armistițiu permanent și o zonă de excludere militară”. Acesta a fost urmat de desfășurarea unei misiuni de observare a OSCE și o forță de menținere a păcii CSI condusă de Rusia, precum și crearea Comisiei Unificate de Control, menită să faciliteze cooperarea între părți .
Acest aranjament a funcționat relativ bine în timpul președintelui Eduard Șevardnadze, condus în principal de considerații pragmatice care au asigurat toate părțile de beneficii, ca urmare a statu-quo-ului. Ascensiunea lui Saakașvili la putere în anul 2003 a schimbat această configurație în mod semnificativ; ca nou președinte a trecut la restabilirea suveranității depline pe întreg teritoriul Georgiei datorită promisiunii făcută în campania alegerilor. Succesul avut în Adjaria în aprilie 2004 ( recâștigând-o) l-a determinat pe Sevardnadze să se deplaseze în Osetia de Sud su pretextul eliminării pieței Ergneti . Violența din timpul și după închiderea pieței a distrus o mare parte din încrederea construită între cele două părți și au aruncat în pericol negocierile de pace în curs de desfășurare la acel moment. De fapt, violența a devenit atât de intensă la începutul lunii august, că o încetare formală a focului a fost convenită între autorităților georgiene și Osetia de Sud, doar pentru a fi rupt în termen de câteva zile. Conflictele au continuat cu forțele georgiene având unele victorii strategice, dar în cele din urmă a retras forțe militare, acordând o nouă rundă de măsuri formale de demilitarizare cu Osetia de Sud, în noiembrie, la Soci. Cu toate acestea, evenimentele din 2004 au contribuit la polarizarea în continuare și a radicalizării în toate părțile, creșterea frecvenței și intensității de ciocniri de-a lungul liniei de încetare a focului până la războiul pe scară largă , în august 2008.
„Conflictul din Osetia de Sud a dus la aproximativ 1000 de persoane ucise, 100 000 fiind forțate să fugă, plus pagube importante făcute infrastructurii” . Un număr foarte mare de sud-osetieni au fost alungați din casele lor din Georgia. În interiorul Osetiei de Sud, separarea între cele două comunități a crescut în mod semnificativ, ca urmare a conflictului cu membrii din fiecare grup etnic refugiați în zonele controlate de partea lor.
3.2 Politicile UE din 1990
Politicile UE față de aceste state din Caucazul de Sud au fost marcate în mare parte de instabilitate și de conflictele acestora. Un document al UE din 1999 pe această temă afirmă că „principala cauză a multora dintre problemele acestor trei state” era incapacitatea lor de a rezolva conflictul etnic. Un comunicat al Comisiei Europene din 1995 referitor la Caucazul de Sud întreba cât de realist este să ne așteptăm la implementarea obligațiilor relative ridicate, inerente unui „Acord de parteneriat și cooperare de către statele care se confruntau cu dificultăți precum cele din Caucazul de Sud”.
Pe parcursul anilor ’90, UE a ezitat să joace orice rol substanțial în Caucazul de Sud. Regiunea a fost prea departe pentru capacitățile de politică externă ale UE și prea superficială pentru a avea un impact. În jurul anilor 2003-2004 , lucrurile au început să se schimbe, UE a manifestat interes în regiune, care a dus la numirea unui reprezentant al UE pentru Caucazul de Sud și includerea a dus la numirea unui reprezentant al UE pentru Caucazul de Sud și includerea regiunii în politica de vecinătate a Uniunii Europene. În 2006, UE și Georgia au semnat, Planul de Cooperare, care prevedea, printre altele, cooperarea în rezoluția conflictelor din Georgia, cu Abhazia și Osetia de Sud.
UE a evitat în mare măsură abordarea problemelor de „high-politic”legate de conflict. UE s-a concentrat în principal pe acordarea de asistențăeconomică, în scopul de a sprijini procesul de soluționare a conflictului.
Tabel 3.2. Cronologia politicilor UE în Abhazia și Osetia de Sud
Sursa : Nicu Popescu, Politica externă a UE
3.3. Situația actuală
În august 2008, în urma războilui de cinci zile cu Georgia sau Osetia de Sud, Moscova a recunoscut independența Abhaziei și Osetiei de Sud. Recunoașterea rusă a lansat Abhazia și Osetia de Sud pe o nouă traiectorie.
3.3.1 Situația actuală din Abhazia
În special după alegerile din 2011, președintele Aleksandr Ankvab împinge înapoi Abhazia, împotriva țărilor occidentale care au sprijinit în mod tradițional Tbilisi. Guvernul abhaz a amenințat că va opri accesul diplomaților străini acreditați la Tbilisi, pe motiv că acesta presupune recunoașterea suveranității georgiene asupra Abhaziei. Unii europeni au propus proiecte în Abhazia în cadrul startegiei UE de „angajament fără recunoaștere”, dar propunerile lor au fost respinse pe motiv că avestea oferă doar o fracțiune din ceea ce Abhazia primește de la Rusia.
În mai 2014, sute de protestatari au ieșit în stradă, au ocupat sediile prezidențiale din Abhazia și au cerut demisia liderului regiunii , precum și a guvernului , pentru a avea o zonă separatistă susținută de Rusia.
Revolta împotriva președintelui Ankvab, a cărui popularitate a scăzut pe fondul deteriorării condițiilor economice în regiune, a determinat Kremlinul să trimită în zonă doi oficiali de rang înalt, pe Vladislav Surkov Y., un vechi consilier politic al președintelui Vladimir V. Putin, și pe Rashid G. Nurgaliyev, șeful adjunct al Consiliului de Securitate al Rusiei. Surkov și Nurgaliyev au avut întâlniri cu diverse figuri guvernamentale și ale opoziției din Suhumi, dar au raportat că nu au găsit o rezolvare a situației.
Liderii opoziției din Abhazia au declarat că protestul a fost față de creșterea corupției și proasta administrare a guvernului , și nu a avut de-a face cu revolta regională.
Dar, în seara zilei de 1 iunie 2014, domnul Ankvab a demosionat din funcție după emiterea unei declarații incoerente în care și-a acuzat adversarii de încălcarea Constituției Abhaziei, precum și de încălcarea standardelor morale.
3.3.2 Situația actuală din Osetia de Sud
Protejații Moscovei în Osetia de Sud au valorificat preocuparea Rusiei pentru Ucraina. Guvernul regiunii a dejucat planurile Moscovei de a înlocui politicienii locali importanți cu alții noi, numiți de ruși. Principala problemă în Osetia de Sud a constat în dificultatea Moscovei de a numi oameni „potriviți” pentru funcțiile guvernamentale importante din regiune. Anexarea Osetiei de Sud la Moscova a fost amânată pentru moment, dar este posibil să apară pe parcursul acestui an, în vreme ce Georgia se apropie de semnarea unuui acord de asociere cu UE. De asemenea, este perfect plauzibil ca, dacă tensiunile dintre Ucraina și Rusia nu dispar, iar Moscova se confruntă cu opoziția tot mai crescută din partea Occidentului , aceasta poate alege să utilizeze anexarea Osetiei de Sud în negociereile de aderare a Georgiei la instituțiile europene .
Evenimentele recente par să susțină că Moscova este pregătită să o „pedepsească ” pe Georgia pentru mutarea mai aproape de Europa, prin anexarea în cele din urmă a Abhaziei și a Osetiei de Sud. În alegerile parlamentare recente din Osetia de Sud , partidul Osetia Unită s-a bucurat de o victorie răsunătoare. Acesta pledează pentru aderarea Osetiei de Sud la Osetia de Nord și de a crea o regiune unită în interiorul Federației Ruse. Liderul partidului, Anatoly Bibilov, a declarat că acest lucru este un vis vechi al oamenilor. Dar propunerea diferă în mod semnificativ de programul fostului președinte al Osetiei de Sud, Eduard Kokoity, care a condus republica în timpul ruso-georgian de cinci zile. Kokoity a pledat pentru păstrarea independenței Osetiei de Sud și a emos pretenții teritoriale suplimentare față de Georgia, inclusiv defileul montan de Truso și cartierul Kazbegsky.
„În ceea ce privește încorporarea în Rusia, în prezent, există două opinii în guvernarea Osetiei de Sud : pentru a intra în Federația Rusă ca o regiune separată sau ca o regiune unită cu Osetia de Nord . Dar, în orice caz , Moscova decide tot” a declarat analistul Mamuka Areshidze. În opinia acestuia , Moscova nu a luat încă o decizie finală în această privință. Dmitri Sanakoev, fost prim-ministru și Ministru al Apărării în Osetia de Sud, care a întors armele și a devenit pro-georgian, a declarat că o anexare totală a Osetiei de Sud nu reprezintă cel mai bun interesele Moscovei, mai ales acum, deoarece comunitatea internațională l-ar percepe ca pe un alt teren „luat” după Crimeea, rezultând o nouă rundă de sancțiuni împotriva Rusiei.
3.4 . Impactul asupra securității regionale și globale
Evenimentele din ultimii ani au dus la schimbări rapide ale status-quo-ului pe teren, care reprezintă pericole grave la adresa securității regionale . Dezvoltarea rapidă a Georgiei a demonstrat poziția sa politică și militară, în timp ce relațiile sale cu Rusia s-au deteriorat. Între timp, Abhazia a făcut trecerea de la o stare de facto la independență față de statutul de facto rus. Moscova și-a intensificat relațiile directe cu autoritățile din Abhazia, printr-o serie de mișcări care au fost înțelese ca vizând anexarea Abhaziei la Federația Rusă. Aceste acțiuni, împreună cu o prezență militară rusă cresc semnificativ riscul de confruntare militară în interiorul zonei de conflict.
Lipsa de resurse ar putea fi un factor important în ceea ce privește durata conflictului, cu toate acestea , există mai mulți factori care cauzează conflicte, cum ar fi : subdezvoltarea țării, sărăcia, statul care nu este capabil să ofere o securitate stabilă cetățenilor țării ș.a.
În 18 martie 2015, la un an de la anexarea Crimeei, Rusia a semnat un „Tratat de alianță și integrare” cu separatiștii georgieni din Osetia de Sud ( în luna noiembrie a anului 2014, a semnat un acord asemănător cu Abhazia). Wall Street Journal specifica faptul că documentul a fost parafat de liderul de la Kremlin, Vladimir Putin , dar și de Leonid Tibilov, conducător al regiunii ce vrea să se rupă de țara mamă. Uniunea Europeană avertizează că această mișcare ar putea reprezenta o reală amenințare pentru securitatea regională. Liderii georgieni apreciază acțiunea ca pe un „preludiu” care ar putea duce la alipirea teritoriului la Rusia.
Jens Stoltenberg, secretar general al Alianței Nord-Atlantice, atrage atenția că "Acordul încalcă suveranitatea și integritatea teritorială ale Georgiei, intrând în contradicție flagrantă cu principiile legislației internaționale, cu principiile Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și cu angajamentele internaționale asumate de Rusia".
3.5. Sumar
Conflictul din Georgia se bazează pe rifturi entice, cultural, istorice, de securitate și politice foarte adânci pentru a putea aștepta ca o mai mare prosperitate a statului Georgian să modifice cauzele fundamentale și evoluțiile acestor conflicte. Chiar dacă o asemenea startegie ar fi solidă, ar fi necesitat mai mult timp și o implicare mai mare a UE pentru a avea rezultate. Lipsa unui angajament ferm din parte UE de a juca un rol mai important în aceste conflicte a crescut șansele escaladării graduale a violențelor, care au degenerate în primul război European veritabil de mai bine de un deceniu. În situația de după război, au existat aproximativ partu etape în dezvoltarea societății civile. Una dintre ele fiind reabilitarea fizică și psihică post-război în primul rând a copiilor, femeilor și a invalizilor. Numeroase organizații internaționale au fost implicate în eforturile de reabilitare post-conflict( pe ambele părți ale conflictului linie) : Comitetul Internațional al Crucii Roșii, ONU, Amnesty International, Fundația Boll, precum și unele organizații de caritate.
„Rusia nu vrea să plece de pe teritoriul statelor independente, foste member URSS. Nu dorește să le dea libertatea de a-și allege singure calea. Când Georgia a luat-o pe calea democrației, represaliile au fost dure. Țara care l-a dat pe Stalin este acum simbolul luptei pentru libertate, economie de piață și de securitate în spațiul exsovietic.
4.Conflictul latent din Karabahul de Munte
Acest capitol este consacrat conflictului din Karabahul de Munte, premiselor lui, metodelor de reglementare a acestuia, precum și implicațiile UE. Interesează în mod deosebit dacă implicările UE au fost de succes sau au eșuat. Ultimul subcapitol o să vorbesc despre impactul conflictului asupra securității regionale și a securității internaționale.
Scurt istoric al regiunii
Sursa:Imagine:upload.wikimedia.org
„Regiunea Karabah este contestată pe motive istorice , în principal de căter azeri și armeni. Azerii susțin că, în istoria cunoscută, regiunea a fost întotdeauna sub conducerea azeră ; prin contrast , armenii afirmă că Karabahul a fost inițial un site armean de reședință și spusele azerilor au fost nelegitime”. Karabahul , până în secolul al XIV-lea , s-a schimbat între controlul arab, mongol, turc și persan. Cu toate acestea, populația din zonă a rămas în mare parte armeană. În secolul al XIV-lea, a apărut o nouă dinastie, Safavid Empire, care a acordat o formă de autonomie Karabahului. Acest aranjament a durat aproape patru secole, un număr mic de familii influente au apăru în Karabah, ceea ce a dus la conflicte de putere între ei. La mijlocul secolulului al XVIII-lea, conflictele interne dintre familiile conducătoare au distrus elita armeană locală, fapt care a dus la dispariția acestei regiuni de sub conducerea armeană. Un coducător azer a reușit să-și impună domnia și a creat o dinastie semi-independentă Hanatul de Karabah. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, acțiunile expansioniste ale Rusiei în Caucaz au ajuns până în Georgia și în Gubernia; protectoratul a fost format în 1801, confirmând anexarea Georgiei la Rusia. În același timp, primele domenii azere au fost incluse în Rusia. Peste aproximativ zece ani, noi revolte au avut loc în Karabah și în Khanates pentru că Khans sau descendenții acestuia s-au întors și au încercatsă facă uz de nemulțumirea populației împotriva rușilor, sperând că li s-ar putea permite să își revendice tronurile. În ultima parte a secolului al XIX-lea , boom-ul petrolier din Baku a condus la o concentrație de armeni în această zonă, care ocupă pozițiile industriale și manageriale superioare. Armenii au fost în mod clar favorizați de către conducătorii ruși, beneficiind de bogăție: de petrol. Datorită acestor beneficii au apărut tensiuni cu localnicii . Cu toate acestea, cele două populații au fost în măsură să trăiască în pace , în pofida schimburilor de populație și a faptului că armenii au abuzat uneori în cumpărarea terenurilor azerilor.
Premisele conflictului și desfășurarea lui
În Armenia, epoca de „decshidere” a fost privită ca o oportunitate de a aborda „nedreptatea ” teritorială impusă de Stalin. Armenia a fost un susținător activ al procesului în care elita intelectuală a jucat un rol foarte important în mișcările dintre Yerevan, Stepanakert și moscova. Cererea Karabahului a fost susținută de mitinguri și demonstrații masive în Yerevan (Armenia). Aceste demonstrații au primit atenție la nivel mondial. La 20 februarie 1998, Nagorno-Karabah a adopta o rezoluție cerând ca Moscova să facă modificări în granițeleprovinciei prin punerea sub jurisdicția administrativ-teritorială a Armeniei. Așa cum s-a anticipat , această decizie nu a fost primită de către Azerbaidjan și a dus la violență între grupurile etnice. În urma demonstrațiilor din februarie 1998, locuitorii armeni și azeri s-au implicat în acte de violență comune, caracterizate prin atacuri individuale , în principal pe timp de noapte, care vizau distrugereaanimalelor și hărțuirea oamenilor. Aceste evenimente sunt considerate a fi punctul de plecare al ciclului de violență reciprocă care a început în orașul industrial azer Sumgait, apoi în capitala Baku și răspândit ulterior peste tot în regiune.
Atacul din 1991 a fost realizat, în mod ostentativ, ca un răspuns la focul de artilerie din Karabah, la doar șapte kilometri de capitala Stepanakert.Evenimentele care au urmat au arătat o altă față a cuceririi. O mare parte a populației civile a orașului a fost mutilată și, chiar , ucisă, iar restul populației a fost silită să fugă peste munți , în căutarea unui refugiu. Așa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri de curățare etnică, atrocitațile comise de către agresor au servit unui dublu scop: forțarea populației de a părăsi teritoriul definitiv, dar și intimidarea altor locuitori din satele vecine.
Împotriva Armeniei s-a constituit o blocadă din partea Azerbaidjanului și a Turciei. Ostilitățile au luat sfârșit cu un armistițiu semnat în mai 1994.
Karabahul de Munte este o regiune autonomă , cu o suprafață de 4 400 km2, fostă parte a Azerbaidjanului sovietic . Are o populație majoritară armeană.
Începând cu lansarea perestroikai în Uniunea Sovietică, armenii au votat pe 20 februarie 1988 părăsirea Republicii Socialiste Sovietice a Azerbaidjanului și alipirea sa la Republica Socialistă Armeană.Acest fapt a dus la izbucnirea unui conflict între etnicii armeni și etnicii azeri. După prăbușirea URSSîn decembrie 1991, conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan, din cauza regiunii Karabahul de Munte a generat un război între aceste două state. Între 1992 și 1994 , a avut loc războiul din Karabah datorită situației aferente conflictului. „După aproximativ 20 000 de victime, războiul s-a încheiat cu victoria militară a Armeniei. Victoria a fost facilitată de faptul că cei doi rivali la preșidenția azeră și susținătorii lor înarmați erau mplicați într-un război civil”. Armenia nu s-a mulțumit doar cu această victorie, ci a mai ocupat șapte districte, adică 16% din suprafața Azerbaidjanului; 60 000 de azeri aau fost evacuați. Armenia s-a folosit de aceste teritorii ca și monedă de schimb în negocirile cu Azerbaidjanul.
Armenia și Azerbaidjaul au avut ocazia ca să ajungă la o soluție, dar amândouă au fost supuse unor presiuni interne radicale. Viața politică din Armenia a fost dominată și de armenii din Karabah, de exemplu Președintele armean Lenov Ter-Petrosian a fost silit să demisioneze pentru că a acceptat un compromis cu Azerbaidjanul. Presiunea radicală este un instrument folosit de Armenia , un astfel de instrument îl reprezintă diaspora. După obținerea independenței, statul armean a fost izolat pentru că era sub presiunea blocadelor din partea Azerbaidjanului, fiin exclusă din multe inițiative regionale de cooperare din Caucazul de Sud.
Metode de reglementare ale Uniunii Europene
La fel ca în cazul celorlalte conflicte menționate anterior, UE a ezitat să intervină la începutul conflictului pentru că impactul nu putea să fie foarte substanțial. Fiecare dintre Armenia și Azerbaidjan au propriile parteneriate cu UE, acesta fiind un alt motiv pentru care UE a încercat să-și mențină neutralitatea. Altă cauză ar fi că UE era concentrată pe reformele sale instituționale, pe extinderea și dezvoltarea PESA. Dar, după ce s-a lansat PEV, s-a modificat și percepția legată de vecinătatea estică în perioada 2004-2007.
Între 1991-2008, Armenia a primit 380 de milioane euro, iar Azerbaidjanul 399 de milioane euro, datorită semnării Acordurilor de Parteneriat și Cooperare.
Comisarul European pentru Relații Externe , Benita Ferrero-Waldner, a afirmat că „rezolvarea sau măcar reducerea intensității conflictelor trebuie să fie prima prioritate” în Caucazul de Sud, deoarece aceste conflicte sunt „cel mai mare impediment în calea dezvlotării regiunii”.
Conflictul cu cel mai mare potențial de a destabiliza regiunea Caucazului de Sub este cel din Karabahul de Munte , acesta menține între Armenia și Azerbaidjan o stare de război care afectează începuturile unei cooperări regionale mai bune.
Tabel 4.3. Cronologia politicilor UE legate de Karabahul de Munte
Sursa: Nicu Popescu, Politica externă a UE
Grupul OSCE de la Minsk
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa s-a implicat în soluționarea conflictului din Nagorno-Karabah în 1992. În martie 1992, OSCE cu unsprezece state membre interesate au convenit să înființeze o conferință de pace la Minsk, Belarus, cu un stimulent de a găsi o soluție pașnică a conflictului dn Nagorno-Karabah. Deși conferința nu a mai avut loc din cauza lipsei de acord a tuturor părților, rămâne cadrul politic pentru viitoarele negocieri cu denumirea Minsk Group. A fost prima dată că OSCE s-a implicat ca un mediator imparțial, în soluționarea litigiilor într0un conflict etnic care a avut loc pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Oportunitatea de implicare a OSCE a fost justificată de statutul său de orgenizație regională. În același timp, OSCE a primit mandat de la Națiunile Unite pentru a-și îndeplini misiunea de mediere între părțile aflate în conflict, totodată a primit și responsabilitatea principală.
Armenia și Azerbaidjanul nu au putut ajunge la o concluzie generală despre principiul care ar trebui să domine, în timp ce co-președinții Grupului de la Minsk au încercat să propună o soluție care să integrează principiile di Actul Final de la Helsinki din 1975. Grupul de la Minsk a oferit părților trei soluții principale: propunei pas-cu-pas, un acord și stat comun. Azerbaidjanul și Armenia au participat la discuții, dar , până în prezent, negocierile nu au reușit și nu a fost găsită nici o soluție la problemă.
„Între timp azerbaidjanul a devenit tot mai circumspect față de Grupul OSCE de la Minsk , pretinzând că este părtinitor în favoarea armenilor. Suspiciunile se datorau posibilității ca guvernul Franței și cel al SUA să fie influențate de un lobby puternic al armenilor din diaspora, în timp ce Armenia era considerată principalul aliat al Rusiei în Caucazul de Sud”.
Situația actuală
Recent, tensiunea a escaladat. În aprilie 2014, în Azerbaidjan au început exercițiile militare la scară largă, în apropierea frontierei sale cu Armenia. Există, de asemenea, amenințarea provocată de anexarea de către Rusia a Crimeei. Armenia, care susține un Nagono-Karabah independent, și criticat de Azerbaidjan, care nu ar putea să încline balanța și , în acest sens, să demareze un război regional care va atrage și jucători mai mari , cum ar fi : Rusia, Turcia și Iranul. „În general, aș fi îngrijorată de ceea ce înseamnă acest lucru pentru Caucazul de Sud”, a declarat Katherine Leach, ambasadorul britanic în Armenia.
Oricum, Rusia , cea care furnizează bani și arme ambelor părți ale litigiului, pare să câștige din această situație , prin capitalizarea insecurității regionale. La sfârșitul anului 2013, președintele Vladimir Putin a ținut un discurs în capitala armeană Erevan, în care a declarat : „Rusia nu va părăsi această regiune. Dimpotrivă, vom face un loc mai puternic aici”.
Politologul Alexander Iskandarian , într-un interviu acordat agenției Day.az, susține că acest conflict trebuie rezolvat prin „consistența echilibrului de forțe”, că este, nu doar o problemă militară, ci este vorba și de componentele interne, mai puțin de cele externe.
UE și NATO caută în continuare noi posibilitați pentru terminarea conflictului din Karabahul de Munte. NATO preciza într-un comunicat de presă că acest conflict nu se poate finaliza prin mijloace armate. Azerbaidjanul este situat într-o regiune complexă. „Conflictul din Nagorno-Karabah poate fi rezolvat doar prin compromis. La rândul său, NATO își va continua eforturile pentru a se asigura că părțile implicate în conflict vor ajunge la un acord” .
Impactul asupra securității regionale și globale
„Mai mulți analiști politici văd posibilitatea izbucnirii unui război nou între Azerbaidjan și Armenia, în următorii doi ani, cu toate că nimeni nu este sigur cum un astfel de război ar putea izbucni”. De fapt, cu toate acestea, rămâne faptul că un conflict de intensitate scăzută continuă de-a lungul liniei de încetare a focului, care ar trebui să fie menționat că nu este monitorizat de oricare forță de menținere a păcii. Moralul Azerbaidjanului este în creștere, în timp ce Armenia este încrezătoare că se poate susține situația actuală, având încredere în arme și în sprijinul rus.
Perspectiva Armeniei, care beneficiază de sprijinul Rusiei, gata să sară împotriva Azerbaidjanului, cu suport din partea turcilor, este o gândire îngrijorătoare pentru stabilitatea regiunii. De fapt, dacă ar erupe un nou conflict între beligeranți, este puțin probabil că nici Rusia sau Turcia , nu va fi capabilă să stea deoparte , din cauza legăturilor lor cu aliatele. Această circumstanță subliniază argumentul că Rusia și Turcia sunt cei doi principali actori regionali în geopolitica conflictului din Nagorno-Karabah.
Sumar
În Karabahul de Munte, UE nu insistă pe un rol mai important în soluționarea conflictului , ci încearcă să mențină un echilibru atent între Armenia și Azerbaidjan. Contextul din jurul acestui conflict este specific politicii de nivel înalt. Pericolul violențelor este palpabil, interesele energetice ale statelor europene în regiune au fost puternice, iar chestiunea genocidului armenilor din Turcia a rămas de actualitate politică în statele UE cu o puternică diasporă armeană. Toate acestea au făcut ca regiunea să fie o problemă de nivel înalt pentru statele membre UE. Capacitatea agenților instituționali ai Uniunii a fost limitată datorită cadrului conflictual.
„Incluzând Statele Unite ale Americii în alianța ruso-armeană de apărare, se va asigura partea armeană cu garanțiile de securitate care sunt un substitut echivalent și suficient pentru teritoriile abandonate”.
Concluzii și propuneri
Din observațiile și cercetările efectuate se desprind următoarele concluzii mai importante:
Cu toate că sunt depuse eforturi deosebite de către comunitatea internațională în gestionarea crizelor și soluționarea conflictelor din întreaga lume, inclusive cele menționate în paginile lucrării, pacea nu se va instaura curând. Împărtășesc părerea analiștilor care afirmă că războaiele viitorului pot fi provocate și întreținute de : competiția în controlul resurselor; manifestarea identității religioase, entice și/sau statale; creșterea demografică; efectele globalizării ș.a.
Chiar dacă un conflict înghețat este de preferat unui conflict armat, el nu contribuie cu nimic la stabilitatea zonelor și a regiunii, ci, dimpotrivă, poate duce la radicalizarea părților și la o reizbucnire a ostilităților. Conflictele sunt obstacole majore în fața oricărei inițiative internaționale sau regionale cu rol de stabilizare, strategii care pot fi implementate numai după „dezghețarea” și soluționarea acestor dispute .
Putem spune că părțile implicate ( atât direct, cât și indirect), deși declară că doresc o soluționare a conflictelor, nu demonstrează voință politică necesară. Aceste zone de conflict sunt elemente de manevră pentru marii actori care au interese politice, militare, economice etc.
Rusia a dus inițial o politică de înghețare a acestor conflicte. Consider că scopul acestor acțiuni a fost menținerea influenței și a controlului asupra fostelor repiblici și, mai ales, pentru a nu destabilize situația etno-politică. Ulterior, această stare de fapt a favorizat gestionarea de către Moscova a traseelor, tranzitului și exportului de resurse energetic dinspre spațiul exsovietic spre Occident.
Conflictul din zona estică a Republicii Moldova este unul geopolitic pentru că servește interesele Rusiei. Totodată pot spune că nu este un conflict interconflictual. Acesta rămâne un conflict înghețat datorită corupției și incompetențelor conducătorilor. UE are toate mijloacele (politice, economice, diplomatice și chiar utilizarea legitimă de forță) de a acționa într-un mod mult mai decisiv pentru a rezolva acest conflict.
Conflictul din Abhazia și Osetia de Sud se bazează pe rifturi etnice, culturale, istorice, securitate și geopolitice foarte adânci pentru a putea aștepta ca o mai mare prosperitate a statului georgian să modifice cauzele fundamentale și evoluțiile acestor conflicte. Și chiar dacă o asemenea strategie ar fi fost solidă , ar fi necesitat mai mult timp și o implicare mai mare a UE pentru a avea rezultate. Crescând controlul asupra teritoriilor separatiste din Georgia, Rusia se mută mai aproape de a utiliza aceste teritorii împotriva Georgiei. În același timp, această mișcare poate fi considerată ca exportul de model politic intern al Rusiei dintre relațiile guvernului central și a regiunilor. Moscova vrea să-și păstreze un instrument pentru a pune presiune pe Georgia, dar utilizarea efectivă a acestuia depinde de soluționarea conflictului din Ucraina. Noile elite politice care au fost aduse la putere în Abhazia și Osetia de Sud vor căuta în timp o mai mare autonomie de la Moscova, iar loialitatea lor poate fi utilizată în mod eficient doar pentru o perioadă limitată de timp.
În ceea ce privește Karabahul de Munte , UE nu insistă să aibă un rol mai important în soluționarea conflictului, ci încearcă să mențină un echilibru atent între Armenia și Azerbaidjan. Speranțele pentru o soluție iminentă a statutului juridic al regiuniiNagorno-Karabah trebuie să fie puse în așteptare. Nu există nicio soluție pe termen scurt pentru acest conflict. Măsuri pe termen lung, cum ar fi în caz de democratizare, reconcilierea turco-armeană, regională economică, de securitate și integrare politică, și consolidarea identității caucaziene sunt premisele necesare pentru o pace durabilă.
În urma analizei făcute pe conflictele menționate mai sus , putem trage concluzia că la întrebarea „Care au fost motivele pentru care Uniunea Europeană a intervenit pentru a le ajuta ca să ajungă la un consens?”răspunsul este următorul : unul dintre motive a fost că UE a avut/ are o dorință strategică pentru promovarea păcii în continentul European, altul ar fi incapacitatea statelor să se poată apăra și încercarea rezolvării conflictelor. La întrebarea „Există anumite amenințări la adresa securității naționale și internaționale datorită conflictelor înghețate?” răspunsul este afirmativ; pot să existe amenințări la adresa securității economice regionale, cât și cea internațională, nesoluționarea conflictelor constiruie o astfel de amenințare.
Părerea mea este că tot timpul vor exista conflicte, nu neapărat armate, deoarece fiecare stat/regiune are modalitatea sa de a guverna, are o istorie proprie care în anumite cazuri nu vor să se repete. În schimb, conflictele în stare latentă o să mai dureze pentru că în toți acești ani nu au ajuns la o concluzie finală, la o soluție. În opinia mea o soluție trebiue găsită de comun acord, dar toate părțile ce iau parte la conflictele mai sus menționate , tind către o soluție care să satisfacă doar o fracțiune a conflictului , astfel încât să nu fie soluționată problema. Acestea fiind spuse, eu sunt de părere că politica europeană a fost prea concentrată pe definirea acțiunilor în funcție de ceea ce se poate face la Bruxelles, nereușind să joace un rol mai ferm , mai impunător în soluționarea conflictelor de pe teren.
În opinia mea, România ar trebui să-și intensifice eforturile de internaționalizare a problemei legate de conflictele înghețate din zona sa de interes. Implicarea țării noastre în soluționarea crizelor și conflictelor, mai ales a problemei din Transnistria, ar trebui să constituie o prioritate majoră a diplomației românești, datorită statutului de membră UE și NATO și a intereselor comune de a dezolta o regiune pașnică și prosperă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Nato Si Ue In Gestionarea Crizelor Si Conflictelor (ID: 107962)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.