Rolul N.a.t.o. In Domeniul Combaterii Terorismului
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Rolul NATO în domeniul combaterii terorismului
Cuprins
Introducere
I. Istoria NATO și necesitatea de a se implica în combaterea terorismului
I.1. Istoria Alianței Nord – Atlantice
I.2. Principii și forme actuale de acțiune ale NATO în domeniul combaterii terorismului
II. Rolul NATO în confruntarea teroristă
II.1. Parteneriate strategice NATO pentru diminuarea amenințărilor teroriste
II.2. Summit-uri NATO
II.3. Operații multinaționale NATO inițiate în vederea combaterii fenomenului terorist
III. România în cadrul Alianței Nord-Atlantice
III.1. Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord
III.2. Strategia antiteroristă a României în concordanță cu cea a Alianței
III.3. România în cadrul ISAF
IV. Concluzii
Bibliografie
Glosar
Anexe
Motto:
„În timp ce campania contra – teroristă a schimbat caracterul NATO și comportă multe riscuri, în același timp demonstrează că NATO este utilă în continuare și furnizează oportunitatea de a da o nouă viață unei alianțe al cărei viitor era nesigur”
Gordon Philip
Introducere
În această lucrare mi-am propus să aduc în discuție fenomenul terorist care reprezintă una din principalele amenințări la adresa securității internaționale și să prezint una dintre cele mai importante și puternice organizații care face mari eforturi pentru a preveni și combate acest fenomen, si anume Alianța Nord-Atlantică.
Tema aleasă se intitulează: „ Rolul NATO în domeniul combaterii terorismului” iar obiectivele generale vizate în elaborarea lucrării au fost:
Prezentarea faptului că Alianța este o putere, o forță militară capabilă să lupte împotriva terorismului prin orice mijloace
Analizarea cadrului legal de funcționare NATO (Tratatul de la Wasghington, Concepte Strategice)
Prezentarea procesului continuu de transformare al organizației datorită evoluției fenomenului terorist
Evidențierea celor mai importante parteneriate
Prezentarea operațiilor multinaționale NATO desfășurate în vederea combaterii terorismului
Realizarea unei cercetări asupra legislației din România în domeniul prevenirii și combaterii terorismului dar și asupra participării țării noastre în cadrul celei mai ample operații NATO, ISAF
Formularea unor concluzii în urma studiului realizat asupra temei.
Lucrarea este structurată pe trei capitole: în primul capitol am expus istoria NATO și necesitatea acesteia de a se implica în combaterea terorismului, precum și principiile dar și formele actuale de acțiune în domeniu; în capitolul al doilea am prezentat importanța parteneriatelor strategice, deciziile care s-au luat în cadrul summit-urilor, operațiile multinaționale inițiate de NATO precum și rolul acestora în contracararea fenomenului de tip terorist iar în capitolul al treilea am analizat rolul României în cadrul Alianței Nord-Atlantice.
Necesitatea abordării unei asemenea teme a fost determinată de existența și amplificarea fenomenului terorist precum și de multitudinea eforturilor întreprinse de NATO în vederea combaterii acestuia. Pe de altă parte, tema poate fi considerată și o analiză de politică externa dar și de securitate internațională prin prisma faptului că Alianța este implicată activ și eficient în menținerea păcii.
Actualitatea temei este indiscutabilă în condițiile în care NATO este prezentă permanent în cadrul operațiilor multinaționale organizate pentru descurajarea și anihilarea acțiunilor grupărilor teroriste.
Datorită extinderii procesului de globalizare statele nu își mai pot asigura securitatea în mod individual și din acest motiv organizațiile internaționale care au fost create cu scopul de a asigura pacea și stabilitatea se implică activ pentru a le sprijini. Deoarece una dintre cele mai mari amenințări la adresa păcii mondiale este reprezentată de terorism, relațiile între state s-au consolidat ducând la o mai bună colaborare între acestea și organizațiile internaționale cu atribuții în domeniul securității.
NATO este una dintre aceste organizații care luptă împotriva terorismului. După evenimentul de la 11 septembrie 2001, care a avut loc în SUA, NATO a declanșat război terorismului, îndemnând toate statele să i se alăture. Au răspuns prompt, această reacție ducând la o mai bună cooperare internațională, mai ales în domeniul prevenirii și combaterii terorismului. Unele state precum: Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Coreea de sud, deși nu sunt state membre NATO și-au exprimat dorința de a conlucra cu NATO, devenind astfel țări de contact pentru organizație.
Alianța a acordat de asemenea o atenție deosebită și relației cu Rusia, deoarece fără participarea acesteia nu se poate menține stabilitatea în Europa. În anul 1994, statul a intrat în cadrul Programului Parteneriatul pentru Pace, deschizând în acest fel noi oportunități de cooperare între cele două părți.
Relațiile dintre NATO și Rusia s-au materializat, în mai 1997 la Paris, prin semnarea Actului Fondator NATO-Rusia privind relațiile, cooperarea și securitatea reciprocă, care a oferit o nouă bază politică pentru dezvoltarea relațiilor NATO-Rusia. Summit-ul de la Istanbul, din luna iunie a anului 2004, a marcat un moment important în dezvoltarea cooperării NATO-Rusia împotriva terorismului, astfel încât în luna decembrie a aceluiași an, a fost aprobat Planul de Acțiune NATO-Rusia împotriva Terorismului. Acesta oferea o strategie coerentă pentru prevenirea, combaterea și gestionarea atacurilor teroriste. Rusia a participat alături de Alianță în cadrul Operațiunii Active Endeavour, care se desfășoară în spațiul Mării Mediterane.
Relațiile, în prezent, dintre NATO și Rusia sunt foarte tensionate. Datorită comportamentului Rusiei față de Ucraina și implicit a încălcării acordurilor încheiate cu Alianța Nord-Atlantică. În data de 1 aprilie 2014 s-a decis suspendarea cooperării NATO-Rusia, inclusiv a Parteneriatului pentru Pace si continuarea dialogului politic la nivel de ambasadă și superior acestuia în funcție de necesități.
NATO are misiunea globală de a asigura securitatea și de a lupta împotriva terorismului, un lucru vital pentru omenire. Joseph S. Nye Jr. susține că: „puterea este capacitatea de a face lucruri, iar în situații sociale de a-i influența pe alții spre a obține rezultate pe care ni le dorim”.
Datorită faptului că principala caracteristică a terorismului este asimetria, adică în orice moment un stat poate fi pus în fața unei amenințări teroriste, NATO trebuie să fie întotdeauna pregătită pentru a putea face față unei posibile situații neplăcute, cu alte cuvinte trebuie să fie cu un pas înaintea oricărei organizații de tip terorist. Noile amenințări teroriste sunt globale, teroriștii putând fi prezenți în fiecare țară membră NATO, aceștia nefiind neapărat proveniți din lumea arabă sau adepți ai islamului. Organizațiile teroriste se adaptează foarte ușor la măsurile antiteroriste adoptate de NATO și de fiecare guvern în parte.
Senatorul Tom Connally afirma în anul 1949 despre NATO: „Acest tratat nu este îndreptat împotriva niciunei țări concrete. Este îndreptat numai împotriva oricărui popor sau stat care ar planifica un atac armat contra unuia dintre statele membre”.
Lucrarea este structurată pe trei capitole: în primul capitol am expus istoria NATO și necesitatea acesteia de a se implica în combaterea terorismului, precum și principiile dar și formele actuale de acțiune în domeniu; în capitolul al doilea am prezentat importanța parteneriatelor strategice, deciziile care s-au luat în cadrul summit-urilor, operațiile multinaționale inițiate de NATO precum și rolul acestora în contracararea fenomenului de tip terorist iar în capitolul al treilea am analizat rolul României în cadrul Alianței Nord-Atlantice.
Necesitatea abordării unei asemenea teme a fost determinată de existența și amplificarea fenomenului terorist precum și de multitudinea eforturilor întreprinse de NATO în vederea combaterii acestuia. Pe de altă parte, tema poate fi considerată și o analiză de politică externa dar și de securitate internațională prin prisma faptului că Alianța este implicată activ și eficient în menținerea păcii.
Actualitatea temei este indiscutabilă în condițiile în care NATO este prezentă permanent în cadrul operațiilor multinaționale organizate pentru descurajarea și anihilarea acțiunilor grupurilor teroriste.
I. Istoria NATO și necesitatea de a se implica în combaterea terorismului
I.1. Istoria Alianței Nord – Atlantice
Organizația Atlanticului de Nord reprezintă o alianță politico-militară care a luat naștere în anul 1949 din dorința unor state de a menține pacea prin solidaritate politică și prin forță militar-defensivă. Aceasta a fost înființată prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord care a avut loc la data de 4 aprilie 1949. Organizația Atlanticului de Nord se poate abrevia NATO în limba engleză sau OTAN în limbile franceză și spaniolă.
Emblema NATO a fost adoptată de către Consiliul Nord – Atlantic ca simbol al Alianței, în luna octombrie a anului 1953. Cercul reprezintă unitatea și cooperarea, iar roza vânturilor simbolizează direcția comună spre pace pe care o urmează țările membre ale Alianței Atlantice.
NATO a fost încă de la început pregătită să răspundă tuturor formelor de agresiune îndreptate împotriva statelor membre. Țări ca Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda și SUA au fost primele care au făcut parte din alianță. În anul 1952 au aderat Grecia și Turcia, iar în anul 1955 RFG a devenit și ea membră NATO. Spania a aderat la NATO în anul 1982, Polonia, Ungaria, Cehia în anul 1999, în anul 2004 România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonie, Lituania, Bulgaria, iar în anul 2009, Albania și Croația (Anexa 1).
Articolul 5 din Tratatul de la Washington a reprezentat baza constituirii Alianței. Acesta prevedea: „părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord, va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și în consecință dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de art.51 al Cartea Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice”. Acest articol din Tratat era de fapt îndreptat împotriva URSS (Anexa 2).
Alianța Nord-Atlantică a luat naștere dintr-o necesitate, aceasta fiind generată de pericolul expansiunii sovietice și comuniste. A fost creată cu scopul de a apăra interesele și valorile lumii occidentale.
Datorită extinderii Uniunii Sovietice, NATO a fost determinată să includă țări occidentale din America de Nord și Europa, dar și state precum Turciei care dețineau o poziție strategică semnificativă. Uniunea Sovietică și comunismul reprezentau o amenințare la adresa păcii internaționale. În acea perioadă valoarea individuală nu mai era respectată, crimele realizate în numele unor idealuri comuniste atinseseră un procent foarte mare, obediența față de sistem și abandonarea anumitor drepturi reprezentau principalele valori. În acel moment a avut loc o adevărată criză a securității internaționale.
În luna martie a anului 1949 a fost publicat Tratatul de la Washington. Douăsprezece țări din Europa și America de Nord și-au luat angajamentul de a apăra libertatea comună având la bază principiile democrației. Pentru a putea fi susținut acest document, foarte mulți oameni politici de pe ambele maluri ale Atlanticului s-au pronunțat în favoarea sa. Winston Churchill, primul-ministru al Regatului Unit, a fost una dintre personalitățile a susținut și s-a exprimat în favoarea Alianței Nord-Atlantice. Tratatul de la Washington a fost semnat în conformitate cu Carta Națiunilor Unite, angajând fiecare tară membră în împărțirea responsabilităoment a avut loc o adevărată criză a securității internaționale.
În luna martie a anului 1949 a fost publicat Tratatul de la Washington. Douăsprezece țări din Europa și America de Nord și-au luat angajamentul de a apăra libertatea comună având la bază principiile democrației. Pentru a putea fi susținut acest document, foarte mulți oameni politici de pe ambele maluri ale Atlanticului s-au pronunțat în favoarea sa. Winston Churchill, primul-ministru al Regatului Unit, a fost una dintre personalitățile a susținut și s-a exprimat în favoarea Alianței Nord-Atlantice. Tratatul de la Washington a fost semnat în conformitate cu Carta Națiunilor Unite, angajând fiecare tară membră în împărțirea responsabilităților dar și în cadrul unui angajament care le interzice acestora să intre într-un alt angajament internațional care ar putea contraveni Tratatului.
Unul dintre cei mai importanți piloni care au condus la durabilitatea NATO este reprezentat de modalitatea Alianței de a lua decizii. Aceasta este bazată pe consens, adică toate deciziile trebuie să fie adoptate în unanimitate. Pentru realizarea acestui lucru este nevoie de consultări și discuții ample înainte ca o decizie să poată fi luată. Acest proces de luare a unei decizii are următoarele avantaje: în primul rând atunci când o decizie este adoptată, aceasta are susținerea totală a tuturor statelor membre, în acest fel acestea angajându-se să o pună în practică, iar în al doilea rând suveranitatea și independența fiecărui stat membru sunt respectate.
Astăzi, Alianța Nord-Atlantică are sarcina de a combate noile provocări ale secolului XXI, în special cele provenite din actele de terorism. Pentru a rămâne eficientă într-un mediu de securitate nou dar și fluctuant, NATO trebuie să stabilească noi relații de parteneriat, noi membrii, noi capacități, noi misiuni. Prima Convenție a Organizației Statelor Unite privind prevenirea și combaterea actelor de terorism precum și a altor acte de forță conexe , a fost semnată la data de 2 februarie a anului 1971, la Washington și a intrat în vigoare în anul 1973.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord reprezintă legătura transatlantica, care unește Europa și America de Nord. NATO este un tip de alianță complexă, de apărare și de securitate, care are ca obiectiv principal asigurarea libertății și securității tuturor membrilor săi, acționând ca un for principal de consultări pe probleme de securitate și ca un pilon de bază al păcii în spațiul euro-atlantic.
I.2. Principii și forme actuale de acțiune ale NATO în domeniul combaterii terorismului
Terorismul este în prezent un actor nestatal, reprezentând o metodă de violență care are la bază motivații politice. Walter Laquer afirma că: „Terorismul înseamnă folosirea ilegitimă a forței pentru a atinge obiective politice, în condițiile în care viața unor oameni nevinovați este pusă în pericol”. Acest fenomen a existat aproape dintotdeauna, dar în prezent a luat amploare, manifestându-se sub diferite forme. Terorismul este foarte greu de definit și de înțeles, doar un lucru este cert, și anume acela că în prezent reprezintă una din amenințările principale la adresa securității internaționale. Doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden, Alex Schmid și Albert Jongman,au analizat 109 definiții ale terorismului. În urma analizei au ajuns la concluzia că elementul de violență era prezent în 83% dintre acestea, elementul politic în 65%, 51% dintre acestea puneau accent pe elementul inducerii de frică și teroare, 21% menționau arbitrariul și caracterul nediscriminatoriu al țintelor alese și numai 17,5% cuprindeau victimizarea civililor, a elementelor neutre sau din afară.
Se apelează la terorism pentru a se produce multă panică și haos, atentatele teroriste bazându-se foarte mult pe impactul psihologic dar și pe cel mediatic. Permanenta căutare de noi ținte și metode ne indică faptul că terorismul este intrinsec.
Realizându-se o analiză statistică a atentatelor de tip terorist, s-a ajuns la concluzia că pentru a organiza un astfel de atentat este nevoie de o planificare operațională îndelungată, adică de o perioadă mare de pregătire.
După atentatele de la 11 septembrie 2001 s-au schimbat mai multe lucruri în ceea ce privește fenomenul de tip terorist : țintele vizate de teroriști s-au extins în afara arealului beligerant, a avut loc o trecere de la terorismul de audiență în masă la terorismul de ucidere în masă și de asemenea a avut loc o schimbare majoră în ceea ce privește rolul NATO în domeniu. La o perioadă scurtă de timp, de la eveniment, președintele SUA, George W. Bush, a declarat că toate statele trebuie să se unească în „a se opune tuturor teroriștilor, nu doar unora dintre ei. Nici o aspirație națională, nici un rău făcut nu pot justifica vreodată uciderea deliberată a celor nevinovați.”
Formele de manifestare ale terorismului sunt reprezentate de acțiuni precum: răpirea unor personalități ale vieții politice, militare, sociale, culturale, luare de ostateci și atentate teroriste.
Este evident faptul că terorismul reprezintă o amenințare la adresa NATO și a tuturor membrilor săi, în grade și nuanțe diferite. Ținând cont de acest aspect NATO nu poate evita abordarea amenințării teroriste. Deși Alianța este gândită în scopuri militare, iar principala modalitate de contracarare a fenomenului de tip terorist este acțiunea de law-enforcement, aceasta poate și trebuie să-și asume responsabilitatea de a preveni și combate terorismul.
În contextul evenimentelor de la World Trade Center a apărut necesitatea adaptării NATO la schimbările mediului internațional de securitate, astfel încât în data de 12 septembrie 2001 ambasadorii NATO și ai țărilor partenere s-au întrunit de urgență. A fost invocat în premieră Articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, fiind condamnate atacurile ce au avut loc. „Suntem îngroziți de aceste acte barbare și le condamnăm în mod necondiționat. Aceste acte au constituit un atac împotriva valorilor noastre comune. Nu vom permite ca aceste valori să fie compromise de către cei care urmează calea violenței. Ne angajăm să depunem toate eforturile pentru a combate flagelul terorismului. Rămânem uniți în credința noastră că idealurile parteneriatului și ale cooperării vor prevala”.
În noiembrie a anului 2002, la summit-ul de la Praga au fost prezentate: Conceptul Militar pentru Combaterea Terorismului (Military Concept for Defence against Terorism – MCDT) și Planul de Acțiune al Parteneriatului împotriva Terorismului (Partnership Action Plan against Terorism – PAPT), acestea reprezentând adoptarea primei politici oficiale NATO cu privire la terorism, fiind exprimată astfel opțiunea NATO de a avea un rol mai extins în lupta împotriva terorismului.
Conceptul Militar pentru Combaterea Terorismului a fost aprobat la data de 26 septembrie 2002 de către Comitetul Militar și menționează faptul că statele membre NATO au ca responsabilitate principală protejarea teritoriului și populației lor, iar Alianța are rolul de a sprijini măsurile naționale de apărare și combatere a terorismului. Conform acestui document NATO are patru roluri specifice: măsuri de apărare, managementul consecințelor, combaterea terorismului și cooperare militară.
Măsurile de apărare împotriva terorismului au vizat: inițierea unor operațiuni care să poată descuraja atacurile teroriste (de exemplu Operațiunea Eagle Assist), restructurarea capabilităților de intelligence ale Alianței. În anul 2003 Terrorist Threat Intelligence Unit (TTIU), unitatea de analiză a informațiilor privind amenințarea teroristă, a devenit o structură permanentă. Aceasta are rolul de a elabora intelligence de nivel strategic, bazat pe valori și trenduri.
În domeniul managementului consecințelor NATO are rol de suport și nu de conducere, la nivelul Alianței fiind stabilit un program multinațional, care are sediul central în Cehia (NATO’s Multinational Chemical), rolul NATO fiind acela de a ajuta statele să se apere și să se protejeze împotriva amenințărilor teroriste exterioare.
În domeniul operațiunilor contrateroriste, NATO are un rol minimal în cadrul operațiunilor ofensive, adică un rol de suport prin intermediul NATO Response Force. Pentru o bună cooperare militară NATO a vizat armonizarea procedurilor de intervenție cu autoritățile naționale și inițiative de cooperare cu anumite organizații internaționale. De exemplu: Parteneriatul pentru Pace, Dialogul Mediteranean, Inițiativa de Cooperare de la Istanbul, reprezintă parteneriate strategice care consolidează relațiile de cooperare internațională în domeniul combaterii terorismului.
Planul de Acțiune al Parteneriatului împotriva Terorismului a fost adoptat de către Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic în scopul prevenirii și combaterii acțiunilor de tip terorist, devenind astfel platforma principală pentru cooperarea statelor în acest domeniu. Acest Plan de Acțiune al Parteneriatului împotriva Terorismului are la bază următoarele aspecte: consultări intensificate și schimb de informații, pregătire pentru combaterea terorismului și blocarea suportului oferit grupărilor teroriste, asistență, dezvoltarea capacităților de management al consecințelor.
Schimbul de informații reprezintă cel mai important aspect din carul eforturilor NATO de combatere a terorismului. Acesta se face mai mult bilateral, decât multilateral, informațiile confidențiale exacte fiind extrem de importante.
Lupta împotriva terorismului trebuie dusă atât în domeniul militar cât și în cel economic, bancar, al justiției. Membrii organizațiilor teroriste trebuie pedepsiți de către justiție, indiferent de naționalitatea și religia lor deoarece aceștia nu au nici o reținere în a ucide oameni și a provoca pagube.
Strategiile antiteroriste NATO trebuie să cuprindă:
identificarea posibilelor riscuri sau amenințări de tip terorist;
identificarea caracteristicilor esențiale ale acțiunilor teroriste și a modalităților de punere în practică a acestora;
obiectivele acțiunilor antiteroriste;
sisteme de protecție a oamenilor, instituțiilor și altor organizații;
campanii împotriva terorismului;
structurile de forțe care să aibă capacitatea de a acționa împotriva terorismului;
un sistem de pregătire a forțelor din acest domeniu;
mediile din care provin teroriștii;
mediile în care vor acționa grupurile teroriste;
susținere mediatică și publică.
Terorismul poate fi învins numai dacă se acționează asupra rădăcinilor sale, iar acest lucru nu poate fi realizat prin folosirea mijloacelor militare. Acest fenomen nu este un război care trebuie câștigat ci un risc inevitabil. De aceea el trebuie gestionat cu mare atenție. NATO reprezintă atât răspunsul național la terorism cât și răspuns la eforturile ONU de a gestiona efectele acestuia la nivel global.
Atacurile teroriste de la World Trade Center au plasat lupta împotriva terorismului în vârful agendei NATO. Din acel moment Alianța și statele membre au demonstrat în mod individual cât și colectiv că lupta împotriva terorismului este o misiune care le aparține.
Pentru combaterea terorismului internațional este necesară utilizarea în mod coordonat a mijloacelor politice, diplomatice, economice, juridice, sociale și dacă este absolut necesar, a celor militare. Există trei stadii de contracarare a terorismului:primul stadiu se referă la domeniul politico-diplomatic și constă în negocieri, schimburi în relații diplomatice, sancțiuni, opțiuni militare; al doilea stadiu se referă la măsuri antiteroriste: analiza stării de pericol (culegerea de informații, studierea punctelor vulnerabile) și protecția obiectivelor și a demnitarilor;al treilea stadiu cuprinde atât măsuri antiteroriste cât și măsuri contrateroriste (reacții tactice, negocieri în problema ostaticilor, lovituri de raspuns) NATO dispune în prezent de aceste mijloace, lucru care demonstrează faptul că este una dintre cele mai bine dotate organizații internaționale care poate să combată amenințările de tip terorist. Articolul 5 din Tratatul Nord – Atlantic reprezintă un punct forte al Alianței. Acest articol prevede că un atac armat asupra unuia sau a mai multora dintre aliați va fi considerat un atac asupra tuturor acestora și se va acționa în consecință. Faptul că Alianța Nord – Atlantică reprezintă un for permanent pentru consultări politice, atât între aliați cât și între partenerii aliaților, dar și în cadrul altor organizații internaționale, aceasta oferă posibilitatea creării unui front unit împotriva terorismului, prin colaborare și împărtășirea informațiilor.
Având în vedere că terorismul reprezintă o amenințare asimetrică la adresa societății contemporane, putem afirma cu toată responsabilitatea că una din prioritățile NATO este reprezentată de combaterea terorismului. Combaterea acestui fenomen nu reprezintă o problemă militară, ci una politică. Pentru organizarea operațiilor multinaționale antiteroriste decizia trebuie luată de conducerea politică a Alianței Nord – Atlantice, a Uniunii Europene, a Statelor Unite ale Americii, dar și de organisme internaționale care au misiunea de a proteja națiunile. Sistemul politicilor NATO pentru combaterea terorismului trebuie să cuprindă:
politici de investigare;
politici de evaluare;
politici de contracarare a efectelor;
politici de eradicare a cauzelor;
politici de prevenire;
politici de finanțare a structurilor și acțiunilor îndreptate împotriva terorismului;
politici de pregătire a forțelor, mijloacelor și a populației pentru a se putea duce un război antiterorist.
Pe baza deciziilor politice, Alianța trebuie să elaboreze un concept strategic adecvat pentru a combate acest fenomen, însă este foarte dificil. Acțiunea prin surprindere, spectaculoasă, violentă și puternic mediatizată este punctul forte al terorismului dar și punctul cel mai sensibil, și în anumite privințe cel mai vulnerabil.
Al-Qaida reprezintă vârful piramidei a ceea ce înseamnă terorism, fiind considerată un fenomen și nu o organizație teroristă. Membrii acestei organizații au convingerea că fundamentalismul islamic este deasupra tuturor națiunilor, iar lumea musulmană reprezintă o entitate religioasă. În numele Coranului, grupările fundamentaliste au declarat războiul sfânt, numit Jihad. Al-Qaida consideră că SUA și lumea occidentală reprezintă cel mai mare dușman pentru lumea islamică și le consideră responsabile pentru situația statelor arabe, mai exact pentru sărăcia existentă în această zonă. Cel mai mare atentat terorist organizat de Al-Qaida a fost cel de la World Trade Center. În prezent această organizație a slăbit ca intensitate, datorită eforturilor întreprinse de NATO și de partenerii acesteia. În anul 2011, liderul Organizației, Osama bin Laden a fost prins și ucis de către o trupă de comando, care face parte dintr-o unitate specială a Marinei americane.
Teroriștii folosesc islamul drept pretext pentru comportamentul lor. De fapt, acesta nu îndeamnă la violență și la vărsare de sânge, din contră proclamă pacea. Fundamentalismul islamic nu are nimic în comun cu islamul, Coranul interzicând crima și violența. Gabriel Madel Khan, un mistic al islamului afirma: „ teroriștii nu sunt teroriști din cauza unui exces de islam, ci din cauza lipsei totale de islam.”
Contrar faptului că o parte din musulmani sunt împotriva lumii occidentale, există și state din Orientul Mijlociu care condamnă terorismul și luptă împotriva acestuia alături de NATO și de alte organizații și structuri care activează în acest domeniu. De exemplu, Egiptul este considerat liderul lumii arabe, deținând peste 82 de milioane de locuitori. Este recunoscut faptul că acest stat este un aliat fidel al occidentului în lupta împotriva terorismului. Cea mai mare amenințarea la adresa Egiptului, provine chiar din interior, statutul său fiind contestat de către mișcările musulmane radicale. Cooperarea dintre serviciile egiptene de informații și cele americane, după atacurile din septembrie 2001, a fost foarte importantă în blocarea și subminarea organizației Al-Qaida. Turcia este un alt actor principal din această zonă fiind singurul stat islamic, membru NATO. De asemenea Arabia Saudită este un important aliat strategic al SUA în Orientul Mijlociu. Acest stat este cel mai bogat din lume, deținând cele mai mari rezerve de petrol și având un rol important în relațiile menținerii unității tuturor monarhiilor din Golf, atât în cadrul Consiliului de Cooperare din această zonă dar și prin relațiile cu Regatul Hașemit al Iordaniei, care fără sprijinul politic și financiar al Arabiei Saudite s-ar afla într-o situație foarte dificilă. Colaborarea Arabiei Saudite cu Turcia și Egiptul are ca obiectiv principal împiedicarea Iranului de a deveni o forță nucleară.
Alianța are capacitatea de a organiza o gamă completă de operații militare multinaționale pentru combaterea terorismului, datorită structurii militare integrate dar și a capacității de planificare operaționale. În baza experienței acumulate de-a lungul timpului, în urma operațiilor legate direct sau indirect de luptă împotriva terorismului (de exemplu: Operația Active Endeavour, Operația din Afganistan-ISAF) NATO evoluează permanent devenind din ce în ce mai experimentată și puternică. Aceasta deține capacitatea de a se adapta continuu la noile amenințări și riscuri lucru demonstrat prin crearea Forței de Răspuns a NATO și modernizarea structurilor de comandă.
În privința gestionării unor posibile situații de criză care ar putea fi generate de atacurile teroriste cu arme de distrugere în masă, NATO își concentrează atenția asupra protecției populației, infrastructurii și forțelor militare dislocate în teren. Deși amenințarea teroristă a evoluat foarte mult din punct de vedere al tacticilor, mijloacelor, organizării rețelelor teroriste, Alianța trebuie să fie pregătită să poată acționa oriunde ar fi necesar, fără limite geografice.
Operațiile multinaționale pentru combaterea terorismului sunt acțiuni militare de amploare, desfășurate cu grupuri de forță aflate sub conducerea NATO, cu scopul de a asigura stabilitatea și a elimina factorii de risc din zonele care sunt sau care ar putea fi afectate de acest fenomen. Acestea cuprind atât operații de reducere a vulnerabilităților față de actele de terorism, adică antiterorism, cât și operații ofensive întreprinse pentru a stopa astfel de acțiuni, contraterorism.
II. Rolul NATO în confruntarea teroristă
II.1. Parteneriate strategice NATO pentru diminuarea amenințărilor teroriste
După încheierea Războiului Rece, NATO se regăsea în fața unor noi tipuri de amenințări la adresa securității internaționale. Trebuia să refacă normalitatea relațiilor între state și să abordeze la un nivel multinațional problematica securității.
În anul 1990 la summit-ul de la Londra au fost create premisele pentru înființarea Consiliului de Cooperare Nord – Atlantic (NACC) iar în anul 1991 acesta devenea un forum în care se reuneau noile state partenere NATO pentru a discuta aspecte de interes comun. Consultările Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic s-au concentrat asupra unor probleme de securitate, nerezolvate în timpul Războiului Rece, de exemplu: retragerea trupelor rusești din Țările Baltice.
NACC se baza mai mult pe dialogul politic multilateral, și nu oferea posibilitatea partenerilor să-și dezvolte relații individuale de cooperare cu Alianța Nord – Atlantică, astfel încât în anul 1994 a fost lansat Parteneriatul pentru Pace. Acesta a reprezentat un pas important în cadrul procesului de cooperare în domeniul securității. În anul 1997 NACC a fost înlocuit de Consiliul Parteneriatului Euro – Atlantic (EAPC) care a oferit posibilitatea dezvoltării unui parteneriat mai operațional în domeniu.
Parteneriatele strategice NATO consolidează relațiile de cooperare internațională și au un rol foarte important în lupta împotriva terorismului.
Parteneriatul pentru Pace a fost lansat în luna ianuarie a anului 1994 și reprezintă un program bilateral de cooperare care permite țărilor implicate să-și dezvolte relații cu NATO și care are ca scop general cooperarea internațională pentru stabilirea unor relații de lungă durată și eficiente în domeniul securității pentru diminuarea amenințărilor la adresa păcii și creșterea stabilității. Parteneriatul reunește 22 de state și își propune să construiască capabilități în mai mult domenii printre care și lupta antiteroristă. Planul de Acțiune împotriva Terorismului din cadrul Parteneriatului pentru Pace a fost lansat în anul 2002 în cadrul Summit-ului de la Praga. Planul constituie platforma de cooperare a Alianței Nord – Atlantice cu partenerii din acest domeniu, implicând atât consultări la nivel politic cât și măsuri practice cum ar fi: securitatea frontierelor, exerciții militare specifice, dezvoltarea de capabilități, schimbul de informații în domeniul combaterii terorismului, prevenirea și combaterea proliferării armelor de distrugere în masă, protecția cetățenilor, a teritoriilor, managementul consecințelor în cazul unor atacuri teroriste. Tot în cadrul summit-ului de la Praga a fost promovat Conceptul Militar de Apărare împotriva terorismului în cadrul Parteneriatului pentru Pace, care constituie baza doctrinară a acțiunilor aliate în abordarea amenințării teroriste, detaliind elemente precum: conducerea operațiilor contrateroriste, asigurarea asistenței autorităților naționale ale aliaților în gestionarea consecințelor unui atac terorist sau acordarea sprijinului Alianței pentru operațiuni ale altor organizații sau coaliții.
Prima țară care a semnat documentul cadru de aderare la Parteneriatul pentru Pace a fost România. În anul 1994 țara noastră participa la 70 de activități, în acest sens iar în anul 1995 numărul acestora depășea cifra de 250. În momentul în care România a devenit membru NATO cu drepturi depline, în anul 2004, a utilizat propria experiență în domeniul apărării și securității pentru a oferi asistență și sprijin statelor care își doreau să adere la Parteneriatul pentru Pace.
Începând cu anul 1997 forumul politic în care NATO se consultă periodic cu țările partenere în cadrul Parteneriatului pentru Pace este reprezentat de Consiliul Parteneriatului Euro – Atlantic.
Obiectivul principal al Parteneriatului pentru Pace este acela de a extinde pacea și stabilitatea în spațiul euro – atlantic, atât în prezent cât și în viitor. Parteneriatul include un Document Cadru care vizează sarcini specifice pe care fiecare participant trebuie să și le asume în relația cu Alianța Nord – Atlantică. Sarcinile specifice sunt:
facilitarea transparenței în procesul de planificare a apărării naționale și a bugetului;
asigurarea controlului democratic al forțelor de apărare;
menținerea capacității și disponibilității de a contribui la operațiunile întreprinse sub autoritatea Națiunilor Unite și/sau OSCE;
dezvoltarea relației militare cooperante cu NATO în scopul planificării, instrucției și exercițiilor comune pentru a consolida capacitatea participanților la misiuni de menținere a păcii și la operațiuni umanitare;
pregătirea forțelor militare pe termen lung pentru a fi capabile să opereze alături de cele care aparțin Alianței.
Parteneriatul dintre NATO și Uniunea Europeană are la bază un sistem de valori comune cum ar fi: securitatea, democrația, libertatea, cooperarea economică. Relația dintre cele două organizații în ceea ce privește combaterea terorismului s-a dezvoltat încet și cu dificultate. Cooperarea a fost încetinită din cauza viziunii existente în Europa conform căreia UE este mai pregătiră decât NATO să combată fenomenul. Argumentul ar fi că terorismul poate fi mai ușor de combătut de către forțele polițienești decât de cele militare, în acest fel fiind economisite resurse care pot fi investite în probleme economice, sociale, politice.
Existența parteneriatului este absolut necesară în contextul în care ne confruntăm în permanență cu schimbări ale gradului de securitate internațională.
Primele eforturi de a defini, la nivel instituțional, cooperarea dintre NATO și Uniunea Europeană au fost inițiate după lansarea Politicii Europene de Securitate și Apărare – PESA, în calitate de componentă a Politicii Externe și de Securitate Comună a UE., în cadrul summit – ului Uniunii, de la Helsinki (decembrie 1999).
În anul 2002 a fost adoptată Declarația Comună NATO – UE asupra Politicii Externe de Securitate și Apărare, care cuprinde elemente politice ale parteneriatului dintre cele două: consultări reciproce, respectarea egalității, a autonomiei decizionale a statelor membre NATO – UE și a intereselor acestora, dezvoltare coerentă, transparență. Tot în același an au fost adoptate la Copenhaga Acordurile „Berlin Plus” privind accesul UE la mijloacele și capacitățile Alianței Nord – Atlantice în vederea derulării de operații militare sub conducerea Uniunii. În anul 2003 aceste acorduri au permis UE să lanseze prima misiune de menținere a păcii, Operația Concordia.
În anul 2004 la nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Clauza de Solidaritate prin care este stabilit modul în care organizația va acorda asistență statelor care se confruntă cu atacuri teroriste.
În anul 2005 a fost adoptată Strategia UE de combatere a terorismului fiind bazată atât pe respectarea drepturilor omului cât și a dreptului internațional. Strategia cuprinde:
prevenirea radicalizării și a recrutării, precum și a factorilor care le favorizează;
urmărirea teroriștilor;
protejarea potențialelor ținte;
reacția în cazul unui atac terorist;
schimbul de informații.
Schimbul de informații este foarte important în lupta contra terorismului. În cazul terorismului internațional, observarea inamicului necesită depășirea granițelor naționale iar informațiile deținute de autoritățile naționale ale statelor membre care aparțin celor două organizații sunt foarte importante în capturarea teroriștilor.
Oficialii NATO – UE se reunesc în mod frecvent la diferite niveluri: miniștrii de externe, ambasadori, reprezentanți militari și consilieri, pentru a dezbate probleme de interes comun, cum ar fi combaterea terorismului, fiind inițiate contacte între structuri ale NATO precum: Consiliul Nord – Atlantic, Secretariatul Internațional, Statul Major Internațional, și cele ale Uniunii Europene: Comitetul Politic și de Securitate, Secretariatul Consiliului European, Statul Major Militar UE, Agenția Europeană de Apărare. La nivel operațional a fost stabilită o echipă permanentă de legătură NATO (Permanent Liaison Team) care își desfășoară activitatea din anul 2005 la Statul Major Militar al Uniunii, în timp ce o Celulă a UE funcționează începând cu anul 2006 la SHAPE – Mons – Belgia.
Dialogul Mediteranean a fost lansat în anul 1994 în cadrul summit – ului de la Bruxelles și reunește 7 state din regiunea mediteraneană: Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc și Tunisia. Cooperarea dintre NATO și țările membre ale Dialogului Mediteranean se desfășoară la diferite niveluri : cel ambasadorial, la nivel de miniștrii, de experți, ceea ce denotă determinarea participanților de a exploata dimensiunile politice și practice ale Parteneriatului.
Prima întâlnire la nivelul miniștrilor afacerilor externe a avut loc în anul 2004, la Bruxelles, cu ocazia aniversării a 10 ani de la înființare. A urmat o serie de alte întâlniri informale: reuniuni la nivelul miniștrilor apărării în anul 2006, la Taormina (Italia) și în februarie 2007, la Sevilla.
Obiectivul parteneriatului este de a contribui la menținerea stabilității și securității regionale prin dezvoltarea interoperativității, promovarea reformei apărării, lupta împotriva terorismului și a proliferării armelor de distrugere în masă. Activitățile desfășurate în cadrul Dialogului Mediteranean se bazează pe cooperare practică în domenii legate de securitate și apărare, informații, planificarea urgențelor civile și sunt organizate prin intermediul unui Program de lucru anual (Annual Work Programme). Programul include activități militare în proporție de 85%: educație militară, instruire și doctrină, strategie și politici de apărare, planificare pentru situații de urgență, diplomație publică.
Membrii Dialogului Mediteranean sunt invitați să participe la cursurile Școlii NATO din Oberammergau (Germania) și ale Colegiului de Apărare al NATO din Roma. Cursurile au ca temă aspecte ce țin de menținerea păcii, controlul armamentului, protecția mediului, cooperare dintre civili și militari, cooperarea europeană pentru securitate.
Prin intermediul parteneriatului Alianța asigură securitatea euro – atlantică prin eliminarea posibilelor amenințări teroriste care ar putea proveni din zona mediteraneană.
În anul 1997 în cadrul summit-ului de la Madrid a fost în ființat Grupul pentru Cooperare Mediteraneană, devenind un forum în care statele membre NATO pot să discute în mod direct cu țările Dialogului Mediteranean, pot schimba opinii asupra unor chestiuni legate de securitatea din zona și se pot consulta asupra extinderii parteneriatului.
Inițiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI) a fost lansată în anul 2004 din necesitatea asigurării unei bune cooperări între țările din Orientul Mijlociu și Alianța Nord – Atlantică. Bahrain, Qatar, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Oman sunt țările care fac parte din parteneriat manifestând interese comune de securitate, fiind complementare NATO în relația cu: G8, UE, OSCE. ICI are ca obiectiv principal combaterea terorismului prin cooperare în domeniul maritim, a schimbului de informații, a contracarării proliferării armelor de distrugere în masă și vizează creșterea nivelului de interoperabilitate prin cursuri, instruire comună, participarea la operațiile Alianței.
Conform Noului Concept Strategic adoptat în cadrul summit – ului de la Lisabona în anul 2010 s-a stabilit că Inițiativa de Cooperare de la Istanbul alături de Consiliul Parteneriatului Euro – Atlantic, Parteneriatul pentru Pace, Dialogul Mediteranean reprezintă elemente esențiale care contribuie la stabilitatea și securitate euro – atlantică.
Țările de contact reprezintă statele care și-au exprimat disponibilitatea de a conlucra cu NATO prin: operații și exerciții întrunite, instruire și schimb de informații. Astfel de state sunt considerate: Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Coreea de Sud. Relațiile NATO cu aceste state din afara spațiului euro – atlantic s-au dezvoltat foarte mult dovadă fiind faptul că au sprijint NATO în operațiunea din Afghanistan cu trupe militare, Australia contribuind cu peste 1000 de militari. Prin parteneriatele cu aceste țări NATO intenționează să devină o Alianță cu parteneri globali și nu o Alianță globală. Cooperare cu țările de contact permite o proiecție a regimului de securitate al NATO dincolo de zona tradițională de interes a Alianței.
NATO și-a intensificat cooperarea cu organizațiile internaționale care ar putea avea un rol important în combaterea terorismului la nivel regional și global. În relația cu ONU NATO colaborează cu organismele afiliate organizației: Comitetul ONU privind Contraterorismul, Comitetul 1540 al Consiliului de Securitate. Cooperarea cu OSCE vizează schimbul de informații, realizându-se prin intermediul Unității OSCE de Acțiune împotriva Terorismului.
La sfârșitul anului 2003 a fost creată Unitatea pentru Informații privind Amenințarea Teroristă (TTIU – Terrorist Threat Intelligence Unit) reprezentând o structură permanentă care se subordonează autorității Oficiului de Securitate al NATO. TTIU este formată din reprezentanți ai serviciilor de informații și securitate partenere vizând analizarea și monitorizarea amenințării de tip terorist la nivel global. De asemenea asigură relaționarea cu centrele de coordonare a acțiunilor împotriva terorismului ale statelor aliate precum și cu serviciile statelor partenere.
În anul 2004 a fost înființată Unitate de Legătură pentru Informații (ILU – Intelligence Liaison Unit) pentru ca NATO să poată colabora în domeniul combaterii terorismului cu statele care doresc contracararea fenomenului.
În anul 2006, în Marea Britanie, a fost creat Centrul NATO de Fuziune al Informațiilor pentru sprijinirea misiunii Alianței în Afghanistan și pentru procesarea informațiilor la nivel operațional. Alianța Nord – Atlantică primește susținere în lupta împotriva terorismului și din partea Centrului de Excelență pentru Apărare împotriva Terorismului, cu sediul la Ankara.
Pentru combaterea terorismului extinderea principiilor după care funcționează NATO reprezintă o garanție pentru indivizii și comunitățile aflate în situații de risc. Politica de contracarare a fenomenului, promovată de NATO, contribuie la reformarea structurilor de apărare, transparență și la creșterea responsabilității în fața controlului civil.
Schimbul de informații este foarte important pentru NATO iar aceste parteneriate stabilite cu diverse state de pe glob asigură realizarea procesului.
II.2. Summit-uri NATO
Organizarea summit – urilor Alianței Nord – Atlantice are ca scop consolidarea relațiilor între statele membre și țările partenere, luarea unor decizii în ceea ce privește securitatea internațională, consultarea pe diverse probleme, înființarea unor structuri sau parteneriate NATO.
Summit – ul reprezintă întâlnirea politică la cel mai înalt nivel a unor șefi de stat fiind un prilej important în abordarea problemelor strategice esențiale cum ar fi: noile provocări ale mediului actual de securitate, adaptarea NATO în fața acestor provocări, problema terorismului internațional. Găzduirea unei asemenea reuniuni presupune o mobilizare logistică mare și asumarea unor măsuri speciale de securitate din partea țării organizatoare. Din punct de vedere politic summit – ul presupune din partea țării- gazdă un climat primitor și corespunzător evenimentului. Începând cu 2001 tema predominantă a summit – urilor NATO a devenit lupta împotriva terorismului internațional.
Summit – ul de la Praga organizat în perioada 21 – 22 noiembrie 2002 reprezintă un moment important din istoria Alianței Nord – Atlantice. Acesta a generat un proces de modernizare al NATO oferindu-i capacitatea de a gestiona într-un mod cât mai eficient noile amenințări.
Discuțiile care au avut loc în cadrul summit – ului au avut la bază trei piloni: o nouă inițiativă a capacităților – Angajamentele de la Praga privind capacitățile, crearea unei forțe de răspuns NATO și eficientizarea structurii militare de comandă.
Pilonul I – Angajamentele de la Praga privind capacitățile. Prin intermediul acestei inițiative aliații s-au angajat din punct de vedere politic să consolideze capacitățile în domeniile specifice:
apărarea în domeniul nuclear, radiologic, biologic și chimic;
informații;
supraveghere aer – sol;
comandă, control și comunicații;
monitorizare și identificare a țintelor;
realimentare cu combustibil în aer;
unități dislocate de sprijin, de luptă și logistice;
creșterea eficacității acțiunilor de luptă, inclusiv muniție ghidată de înaltă precizie;
creșterea capacității de suprimare a apărării antiaeriene a inamicului, capacități de transport strategic aerian și naval.
Pilonul II – Forța de Răspuns NATO (NRF)
Forța de Răspuns NATO (NATO Response Force) a fost înființată datorită problemelor generate de noile amenințări. Era necesară asigurarea unei astfel de forțe cu tehnologie avansată, flexibilă, interoperabilă, mobilă și care să fie pregătită să se deplaseze rapid oriunde ar fi nevoie. Forța reprezintă un catalizator pentru concentrarea și promovarea perfecționării capacităților militare ale NATO și este capabilă de a executa o gamă diversificată de misiuni ale organizației.
Pilonul III – Noua Structură Militară de Comandă.
Noua Structură Militară de Comandă a Alianței a devenit mai eficientă, mai practică și mai mobilă. Prin transformarea capabilităților militare, țările membre NATO pot răspunde mult mai eficient provocărilor actuale dar și viitoare ale mediului de securitate. Acest pilon cuprinde următoarele direcții de acțiune:
asumarea și îndeplinirea obligațiilor față de NATO;
pregătirea și participarea la misiunilor Uniunii Europene;
modernizarea managementului resurselor umane;
creșterea calității vieții personalului;
reforma învățământului militar;
modernizarea sistemului medical al armatei.
Cu ocazia organizării acestui summit liderii NATO au adus în discuție și evenimentele care s-au desfășurat cu aproximativ un an în urmă (11 septembrie 2001) și au convenit asupra unui nou concept militar de apărare împotriva terorismului. Având în vedere acestea au constatat că fenomenul terorist este și va rămâne în continuare o amenințare la adresa Alianței. Au decis consolidarea capacităților în acest domeniu, inclusiv prin îmbunătățirea schimbului de informații și a forțelor de răspuns în situații de criză (luare de ostateci, atac terorist). De asemenea Sistemul NATO Anti – Rachetă a fost modernizat și a fost decisă implementarea unui Plan de Acțiune în domeniul Planificării Urgențelor civile pentru perfecționarea pregătirii civililor în vederea apărării de eventualele atacuri teroriste sau pentru a reuși să gestioneze consecințele acestora.
Pentru România summit – ul de la Praga a reprezentat un moment important. Alături de Bulgaria, Estonia, Lituania, Slovacia și Slovenia a fost invitată să adere la NATO. Delegația României prezentă la acest summit a fost compusă din președintele țării din acel moment, Ion Iliescu, primul ministru, Adrian Năstase, ministrul de externe, Mircea Geoană, ministrul apărării, Ioan Mircea Pașcu, trei consilieri prezidențiali, Ioan Talpeș, Simona Miculescu, Corina Crețu, ambasadorii României la Bruxelles și Praga, Bogdan Mazuru, respectiv Gheorghe Tinca și purtătorul de cuvânt al guvernului din acea perioadă, Claudiu Lucaci.
Summit – ul de la Istanbul a avut loc în perioada 28 – 29 iunie 2004, moment în care a fost reconfirmată continuitatea procesului de transformare al NATO având în vedere faptul că statele membre doreau ca Alianța să devină o structură din ce în ce mai capabilă care să se implice alături de alte organisme internaționale și de securitate colectivă în combaterea riscurilor și amenințărilor contemporane, în special în combaterea terorismului și neproliferarea armelor de distrugere în masă.
Pe parcursul celor două zile de summit au fost abordate mai multe probleme ale securității, în scopul identificării unor soluții optime care să contribuie la stabilitate:
implicarea NATO în cadrul operațiunii din Afghanistan;
oferire de sprijin guvernului din Irak pentru normalizarea situației de securitate și continuarea procesului de reconstrucție democratică a statului;
parteneriatul NATO – UE;
parteneriatul NATO – Rusia;
cooperarea cu Orientul Mijlociu extins;
Inițiativa de Cooperare de la Istanbul;
consolidarea parteneriatului Dialogul Mediteranean;
continuarea procesului de transformare a capacităților militare ale Alianței pentru a putea fi aptă să execute întregul spectru de misiuni impuse de lupta pentru combaterea amenințărilor.
Tot în cadrul summit – ului a fost inițiat Programul de Apărare împotriva Terorismului (Defence Against Terrorism/DAT) fiind alcătuit din Directorii Naționali pentru Armamente ai NATO și având ca scop creșterea la nivel național a expertizei și a programelor de cercetare pentru dezvoltarea de noi tehnologii în domeniul combaterii terorismului. De exemplu:
identificarea unor modalități pentru armatele țărilor membre de a preveni acționarea dispozitivelor explozive (mașini capcană, bombele amplasate pe șosele de către teroriști);
îmbunătățirea capacității pirotehniștilor de a dezamorsa explozibili, de a proteja aeronavele împotriva rachetelor portabile, de a proteja elicopterele împotriva grenadelor reactive nedirijate;
îmbunătățirea protecției împotriva armelor chimice, nucleare;
culegerea de informații în vederea identificării teroriștilor;
asigurarea protecției împotriva atacurilor cu mortiere.
Alianța a solicitat statelor membre să îi pună la dispoziției mai puține forțe luptătoare, însă mai moderne din punct de vedere tehnic și capabile să finalizeze cu succes toate misiunile. Modalitățile prin care gradul de întrebuințare a forțelor poate fi îmbunătățit a reprezentat o prioritate a procesului de transformare și adaptare NATO. Procesul de Planificare al Apărării rămâne instrumentul de bază care definește cerințele militare minime de care NATO are nevoie. S-a decis ca în procesul de utilizare a forțelor, statele membre și partenere să-și concentreze atenția asupra:
dezvoltării obiectivelor naționale privind usability;
dezvoltării indicatorilor de cuantificare a gradului de utilizare a forțelor;
dezvoltării unor obiective pentru forțele aeriene și maritime.
Summit – ul de la Riga a avut loc în perioada 28 – 29 noiembrie 2006 cu scopul abordării aspectelor care țineau de operațiile militare în curs de desfășurare din Afghanistan și Irak, îmbunătățirea capacității de apărare și relațiile cu statele partenere. Cu o zi înaintea începerii summit – ului Secretarul General al NATO, din perioada respectivă, Jaap de Hoop Scheffer, a lansat la Riga, Capitala Letoniei, un proiect privind dotarea NATO cu avioane de transport G-17, acestea urmând a fi folosite atât de statele membre ale Alianței, de Uniunea Europeană cât și de ONU. A fost pusă în evidență importanța misiunilor în care statele membre NATO erau angajate dar și progresele din cadrul operațiunii desfășurată în Afghanistan. Liderii NATO au reafirmat angajamentul lor militar în această țară pentru stabilizarea situației. A fost reiterat angajamentul față de Tratatul Forțelor Convenționale din Europa, care stipula retragerea militarilor ruși din fostele republici sovietice, exprimându-se regretul pentru lipsa de progres în ceea ce privește retragerea armatei ruse din Republica Moldova. Rusia afirma în acel moment că a îndeplinit toate prevederile tratatului și că nu exista nici un termen limită pentru retragerea armatei.
De asemenea, au fost aduse în discuție problemele generate de terorism și eventualele consecințe. Membrii Alianței au decis că vor face depune toate eforturile pentru protejarea populației, a teritoriilor, a infrastructurii și a forțelor țărilor aliate luptând împotriva terorismului atâta timp cât va fi nevoie.
În cadrul summit – ului desfășurat la Riga șefii de stat și de guvern ai țărilor membre NATO au declarat că Albania, Macedonia și Croația ar putea primi inițiativa de aderare în cadrul summit – ului NATO de la București, din anul 2008, iar țări ca Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru au fost invitate să se alăture Parteneriatului pentru Pace.
Summit –ul de la București din 02 – 04 aprilie 2008, a găzduit 3000 de oficiali din 49 de țări, aliați și parteneri NATO, precum și membrii ai organizațiilor internaționale (Anexa 3). În cadrul summit-ului a avut loc Consiliul Parteneriatului Euro – Atlantic, Consiliul NATO – Rusia, Comisia NATO – Ucraina. Liderii statelor participante au evaluat situația din Afghanistan, Kosovo și alte regiuni în care NATO a inițiat misiuni pentru combaterea terorismului și menținerea păcii. Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a solicitat statelor membre suplimentarea numărului de soldați în sudul Afghanistanului și stabilirea unei noi strategii pentru coordonarea acțiunilor Alianței în zonă. În acest context președintele SUA, George W. Bush, a anunțat dislocarea a încă 3200 de soldați americani în sudul Afghanistanului, iar Franța a anunțat disponibilitatea de a trimite încă 700 de militari în partea de est a acestui stat.
Consiliul NATO – Rusia a anunțat că va sprijini guvernul de la Kabul în promovarea păcii și stabilității din Afghanistan. A fost luată decizia ca Alianța să poată transporta, prin Rusia, echipament non-militar destinat misiunii ISAF.
Președintele rus, Vladimir Putin, prezent la summit,și-a arătat intenția de a coopera cu organizațiile prezente, însă a avut și unele critici la adresa liderilor occidentali dar și ai Alianței. A criticat intenția NATO de a continua să se extindă spre estul Europei în Ucraina și Georgia.
Cu ocazia organizării acestui summit, Albania și Croația, au fost invitate să înceapă negocierile de aderare la Alianța Nord – Atlantică.
Cu câteva zile înaintea desfășurării evenimentului Serviciul Român de Informații împreună cu celelalte instituții cu atribuții în prevenirea și combaterea terorismului au organizat exerciții tactice de simulare a unor intervenții contrateroriste în cazul în care s-ar fi putut produce un atac terorist.
Summit –ul de la Strasbourg și Kehl a avut loc în perioada 3 – 4 aprilie 2009 și a fost primul summit găzduit în comun de două state membre: Franța și Germania, al căror parteneriat simbolizează unitatea unei Europe libere.
În cadrul acestei reuniuni, liderii Alianței au fost de acord în unanimitate să îl numească pe Anders Fogh Rasmussen, prim ministrul danez, Secretar general al NATO. A fost adoptată o Declarație cu privire la Securitatea Alianței și a fost lansată o inițiativă menită să dezvolte un nou Concept Strategic, care va defini rolul NATO pe termen lung.
Declarația cu privire la Securitatea Alianței a reafirmat valorile și obiectivele principale ale organizației dar și cooperarea mai intensificată cu celelalte organizații internaționale: ONU, UE, OSCE. Membrii statelor participante au reafirmat că parteneriatul NATO – Rusia reprezintă un factor strategic în asigurarea securității zonei euro–atlantice iar cele două au și obiective comune cum ar fi: stabilizarea Afghanistanului, controlul armelor, dezarmarea și non-proliferarea armelor de distrugere în masă.
Summit – ul de la Strasbourg și Kehl a reprezentat un moment important pentru Albania și Croația deoarece au devenit state membre ale Alianței Nord – Atlantice. Cu această ocazie a fost reafirmată disponibilitatea NATO de a continua dialogul și cooperarea cu țările partenere care vor să devină membrii ai acesteia în scopul consolidării securității internaționale.
Summit – ul de la Lisabona a avut loc în luna noiembrie (19 – 20), a anului 2010 și a reprezentat un eveniment cu importanță deosebită pentru securitatea internațională și regională. Membrii NATO au adoptat Noul Concept Strategic, pentru următorii 10 ani și au fost puse bazele unei alianțe pregătită să facă față amenințărilor de orice tip. Anders Fogh Rasmussen a afirmat că a fost nevoie de elaborarea unui nou concept datorită „realităților de azi și provocărilor de mâine”. În vederea elaborării acestui document a fost nevoie de colaborarea a 12 experți NATO, conduși de fostul secretar de stat american Madeleine Albright dar și de contribuția statelor membre. Au avut loc dezbateri la diverse niveluri, atât între grupuri de experți cât și între factori de decizie politico – militară. România a organizat ateliere de lucru pentru elaborarea unui punct de vedere cu privire la Noul Concept Strategic NATO. Acestea s-au desfășurat în anul 2009 în mai multe locații: Colegiul Național de Apărare, sediul MApN, MAE, Palatul Parlamentului.
Conform noului concept strategic NATO are aceleași responsabilități: asigurarea libertății individuale, a democrației, a drepturilor omului și a statului de drept. Va rămâne așa cum a fost stabilit, conform articolului 4 al Tratatului de la Washington (Anexa 2) , forumul trans – atlantic unic și esențial pentru consultări în probleme care ar putea afecta securitatea membrilor săi, independența domeniului politic, integritatea teritorială. Noul concept reconfirmă faptul că terorismul reprezintă principala amenințare la adresa Alianței și vizează consolidarea rolului acesteia în combaterea fenomenului prin extinderea gamei de capabilități necesare în acest sens.
Deciziile luate în cadrul summit – ului au vizat și scutul anti-rachetă din România, precum și perspectiva unei noi relații între Rusia și NATO. Rusia și-a asumat angajamentul de a coopera cu NATO pe baza încrederii reciproce, a transparenței, a predictibilității cu scopul creării unui spațiu comun al păcii, securității și stabilității în regiunea euro – atlantică. NATO și Rusia au convenit că nu reprezintă o amenințare una pentru cealaltă și că vor face eforturi în vederea dezvoltării unui parteneriat strategic.
Summit – ul de la Chicago desfășurat în perioada 20 – 21 mai 2012 a avut loc în scopul consolidării Parteneriatului euro – atlantic și a cooperării în vederea atenuării amenințărilor în perspectiva anului 2020 dar și în viitor. Statele membre și-au exprimat din nou dorința de susținere a eforturilor de eficientizare ale Alianței, ținând cont de acțiunea coordonată și complementară pe dimensiunile: politică și militară.
Pe dimensiunea militară statele și-au luat angajamentul implementării măsurilor de apărare (Defence Package) și creării Forța NATO 2020. Prin intermediul Forței NATO, Alianța va fi mai bine pregătită din punct de vedere tehnico-militar în următorul deceniu. Statele participante și-au manifestat dorința de a implementa și duce mai departe inițiativele multinaționale dezvoltate în cadrul conceptului Smart Defence (exemple de proiecte Smart Defence: Baltic Air, Police Patrol). La Chicago a mai fost pus în discuție parteneriatul unic dintre Alianța Nord – Atlantică și Uniunea Europeană și s-a decis faptul că dincolo de sprijinul politic acordat reciproc aceste două organizații trebuie să continue colaborarea, inclusiv în domeniul apărării.
Pe dimensiunea politică a fost prezentată importanța dialogului și a diplomației atât în plan internațional, la nivelul membrilor organizației, cât și în plan extern cu alte state și organizații internaționale. Liderii statelor participante au ajuns la concluzia că dialogul și diplomația ar putea reprezenta o soluție viabilă pentru prevenirea riscurilor și amenințărilor și pentru promovarea păcii în zona euro – atlantică.
Un alt subiect prezent pe Agenda summit – ului de la Chicago a fost prezența NATO în Afghanistan. Statele membre au decis că vor susține poporul afgan după încheierea misiunii ISAF, în anul 2014, și vor institui la solicitarea Guvernului Republicii Islamice Afghanistan o misiune de instruire și de asistență pentru forțele afgane. Misiunea nu va fi una de luptă, NATO având calitatea de observator. S-a luat această decizie de sprijinire a guvernului afgan deoarece acest stat poate reprezenta unul din factorii de instabilitate regională și mondială. Principala amenințare care poate proveni din această zonă este terorismul. În acest sens, summit – ul a schițat următorii pași:
NATO va oferi sprijin guvernului de la Kabul în eforturile depuse pentru stabilizarea situației social-politică din țară;
până în anul 2014 NATO va trece treptat de la folosirea contingentului militar multinațional în operațiunile de luptă la pregătirea structurilor de forță naționale afgane, efectivul acestora nu va depăși 228.500 de militari cu un buget anual de 4,1 miliarde de dolari
La Chicago, miniștrii de externe ai statelor membre au avut întâlniri cu reprezentanții Georgiei, Muntenegru – lui, Macedoniei, Bosniei și Herțegovinei. Au fost apreciate eforturile vizibile ale Georgiei în Afghanistan și a fost salutată dorința de a deveni membră a Alianței. Secretarul de stat american, Hillary Clinton, a afirmat că NATO se va extinde în viitorul apropiat. În documentul final al summit – ului a fost precizat faptul că Georgia ar putea deveni membră NATO până în anul 2014 dacă nu vor apărea situații majore, cum ar fi o nouă invazie rusească.
Summit – ul din Țara Galilor a avut loc în orașul Newport, în perioada 04 – 05 septembrie 2014. Cu ocazia acestui eveniment premierul britanic, David Cameron a precizat că Alianța va crea o forță de reacție rapidă care avea comandamentul central în Polonia și patru unități în România, Lituania, Letonia și Estonia. Această forță va avea o capacitate de dislocare a trupelor oriunde pe glob într-o perioadă cuprinsă între 2 și 5 zile. Marea Britanie va contribui cu un personal format din 1000 de oameni din totalul de 4000 ai noii forțe de reacție rapidă. Noua forță va presupune organizarea constantă a unor exerciții militare, pre-poziționare, îmbunătățirea procesului de schimb de informații, îmbunătățirea planurilor de apărare.
Planul răspunde provocărilor Rusiei dar și amenințărilor care vin din Orientul Mijlociu și nordul Africii, consolidând apărarea colectivă și capacitatea de management a crizelor.
Membrii Alianței au afirmat că nu doresc o confruntare cu Rusia și cred în continuare într-un parteneriat, chiar dacă NATO a depus eforturi pentru a avea o relație bună cu Moscova iar aceasta a încălcat angajamentele și dreptul internațional de-a lungul timpului.
De asemenea Ucraina a fost felicitată pentru angajamentul său față de libertate și democrație prin semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană la data de 27 iunie, 2014.
Liderii prezenți la summit au declarat că atâta timp cât Rusia continuă să intervină militar, să susțină separatiștii și să alimenteze instabilitatea în Ucraina vor limita accesul acesteia la piețele de capital pentru instituțiile de stat din Federația Rusă, vor restricționa comerțul cu armament, vor stabili restricții de export pentru produsele cu dublă utilizare cu destinație finală în scop militar, vor limita accesul acesteia la tehnologii sensibile din sectoarele de apărare și energetic.
Un alt subiect de discuție a fost reprezentat de instabilitatea din Orientul Mijlociu și nordul Africii, provocată de conflictele inter-etnice și inter-religioase și de fenomenul terorist. Statul Islamic și Letant (ISIL) reprezintă o amenințare pentru Irak și Siria dar și pentru securitatea internațională. Au fost condamnate atacurile ISIL asupra populației civile și a fost precizat faptul că NATO va oferi Irak – ului asistență de securitate și umanitară. Parteneriatul din NATO și Irak a fost stabilit în cadrul Programului de Parteneriat și Cooperare Individuală și cuprinde: dialog politic, educație și formare, reacție la terorism, securitatea frontierelor, construcția instituțiilor de apărare, strategii de comunicare.
NATO a afirmat că urmărește cu îngrijorare criza din Siria și condamnă campania de violență a regimului Assad împotriva poporului sirian. S-a ajuns la concluzia că ISIL este susținută de regimul Assad, în acest fel devenind o amenințare transnațională, de aceea popoarele sirian și irakian dar și celelalte din zonă au mare nevoie de sprijinul organizațiilor internaționale cu atribuții în menținerea păcii.
A mai fost pusă în discuție și situația din Mali. Terorismul, traficul ilegal de arme, droguri și persoane, amenință securitatea regională dar și pe cea internațională. NATO s-a arătat disponibilă să sprijine organizațiile internaționale (ONU, UE) pentru restabilirea ordinii în regiune. Angajamentul de sprijinire a poporului afgan a fost reconfirmat fiind menținut obiectivul ca statul să nu mai fie amenințat de teroriștii aflați pe acest teritoriu. Terorismul va rămâne o amenințare și în viitor, de aceea Alianța și-a reafirmat angajamentul de a lupta împotriva acestuia în concordanță cu principiile Cartei ONU. Aliații au promis că se vor strădui continuu să fie informați la zi în ceea ce privește amenințarea evolutivă din partea terorismului, se vor asigura că dispun de capacitățile adecvate pentru a preveni, proteja și a răspunde amenințărilor teroriste, se vor angaja alături de parteneri și alte organizații internaționale pentru promovarea înțelegerii reciproce și cooperării practice în vederea sprijinirii Strategiei Globale Contra Terorismului a ONU, inclusiv în domenii, precum Managementul Riscului Explozibililor.
A fost precizat faptul că în anul 2017 va deveni operațional Sistemul de Supraveghere Terestră iar Sistemul Aeropurtat de Avertizare Timpurie și Control al NATO va continua să fie modernizat.
În ceea ce privește România, s-a remarcat că dislocarea Scutului Antirachetă la Deveselu respectă calendarul. Scutul va funcționa pe baza sistemului antibalistic Aegis Ashore, sistem de detectare radar. Sistemul Aegis instalat pe nave militare și platforme marine are rolul de a intercepta rachete cu rază scurtă și medie de acțiune. Baza de la Deveselu al cărei sistem antirachetă va deveni operațional în anul 2015, va avea sute de angajați americani, militari și civili.
II.3. Operații multinaționale NATO inițiate în vederea combaterii fenomenului terorist
Operațiile multinaționale în vederea combaterii terorismului presupun acțiuni de reducere a vulnerabilităților față de actele de terorism și se desfășoară în teritoriile în care mediul de securitate este afectat de acest fenomen. Operațiile întreprinse de NATO pentru contracararea terorismului sunt acțiuni militare de amploare desfășurate prin intermediul grupurilor de forțe cu scopul de a asigura stabilitatea și de a elimina factorii de risc din zonele afectate.
Primele operațiuni NATO care au răspuns la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au fost: Eagle Assist și Active Endeavour. Eagle Assist a început în luna octombrie a anului 2001 și a durat până în mai 2002. A fost lansată în vederea supravegherii teritoriului Afganistanului prin intermediul a 7 avioane AWACS . Operația a fost organizată pentru a veni în sprijinul SUA în războiul declarat terorismului, de pe teritoriul afgan (Operația Enduring Freedom) . În cadrul acestei operații au fost angrenați 830 de militari NATO din 13 state membre. După încheierea acesteia escadroanele au fost folosite pentru supravegherea unor evenimente internaționale: Jocurile Olimpice de la Atena din anul 2004, Jocurile Olimpice de la Torino din 2006, nunta regală din Spania.
Active Endeavour a început în estul Mării Mediterane, în anul 2001 în scopul combaterii terorismului din zonă (anexa 4). A fost în primul rând o operațiune de supraveghere venită în sprijinul intervenției SUA în Afghanistan și a fost inițiată în vederea prevenirii unor posibile atacuri teroriste din Libia, Siria, țări considerate ca fiind posibile state- gazdă pentru anumite organizații. În momentul debutului operației Active Endeavour au participat doar state membre NATO, deoarece a fost întemeiată pe invocarea Articolului 5 din tratatul de la Washington. Începând cu anul 2004 operațiunea s-a extins și a inclus și țări care nu erau membre NATO, de exemplu Rusia, care a avut misiuni de patrulare în estul Mării Mediterane.
În prezent a fost extinsă pe toată suprafața Mării Mediterane. Patrulele NATO au participat la capturarea materialelor explozibile, la stoparea contrabandei cu droguri și a traficului de armament, operația reprezentând un real succes în protecția a peste 65 % din rezervele de petrol transportate prin Marea Mediterană. Un alt scop al acestei operațiuni a fost consolidarea relațiilor NATO cu statele partenere din regiune în special cu statele care fac parte din parteneriatul Dialogul Mediteranean: Egipt, Maroc, Iordania, Israel, Mauritania, Tunisia.
Deși a fost lansată ca o operațiune de dislocare a forțelor militare în Marea Mediterană pentru combaterea terorimului, Active Endeavour a devenit și operațiune de intelligence. Prin intermediul acesteia NATO a punctat importanța cooperării în cadrul operațiunilor contrateroriste accentuând rolul interoperabilității dintre membrii alianței și țările partenere în domeniul schimbului de informații.
Operația a avut un impact pozitiv din două puncte de vedere:
în primul rând are un rol major în descurajarea acțiunilor teroriste din zona mediteraneană și efecte benefice pentru securitatea regională. Conform statisticilor din anul 2008, NATO a monitorizat în jur de 100.000 de vase, dintre care 100 au fost considerate suspecte, în plus peste 500 de nave civile au fost escortate de trupele NATO prin strâmtoarea Gibraltar;
În al doilea rând Active Endeavour reprezintă un instrument prin intermediul căruia țările membre și-au consolidat cooperarea internațională și au reușit să-și extindă securitatea maritimă.
România a participat în cadrul misiunii Active Endeavour în calitate de stat membru NATO cu cele două fregate, Regele Ferdinand și Regina Maria. În anul 2013 a fost prim dată când fregata Regina Maria a participat în cadrul operației cu un elicopter românesc, IAR330 Puma Naval, la bord. Echipajul a fost alcătuit dintr-un număr de 224 de marinari absolvenți ai Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” și ai Școlii Militare de Maiștrii Militari de Marină.
International Security Assistance Force (ISAF) reprezintă o misiune de securitate condusă de NATO în Afghanistan și este cea mai amplă operație militară a Alianței.
Afghanistan este o țară cu o istorie bogată fiind un punct de legătură între Asia centrală, Orientul Mijlociu și subcontinentul indian.
Tribul Paștun constituie cea mai mare grupare etnică, aproximativ 42 %, dar se regăsesc între granițele statului afgan și alte etnii cum ar fi: Tadjik, Hazara, Uzbec, Turkmen, Beluc, Pachaie, Nuristani, Aymaq, Arab, Kîrgîz, Qizilbash, Gujur.
Paștu și Dari sunt limbile oficiale ale Afghanistanului însă pe lângă acestea se mai vorbesc încă șase dialecte. Musulmanii sunniți alcătuiesc 80 % din populația țării iar musulmanii siiți, 19 %, iar restul de 1 % aparțin altor religii. Afghanistan este considerat un ținut al conflictelor, problemele din prezent își au izvorul în răsturnarea de la putere, în 1973, a ultimului rege afgan, Muhammad Zahir Shah, și în starea de instabilitate care a urmat evenimentului. Regele Muhammad Z. Shah a fost înlăturat de la putere de vărul său primar Sardar Muhammed Daoud, acesta fiind ajutat de o grupare clandestină, pro- URSS, numită Partidul Popular Democratic din Afghanistan (PDPA). După ce a preluat conducerea țării Daoud a înlăturat comuniștii PDPA, a redus dependența de Uniunea Sovietică și a construit relații cu state ca: Egipt, India, Arabia Saudită, Iran dar și cu SUA. Datorită comportamentului lui Daoud față de PDPA aceștia au organizat o lovitură de stat prin care a fost înlăturat de la putere iar statul afgan a proclamat Republica Democrată Afghanistan.
Noul guvern care se afla la conducerea țării era pro sovietic și era condus de Nur Mohammed Taraki. Noul lider a încercat implementarea unor reforme precum înlocuirea unor norme religioase, implementarea unor reforme privind deținerea de pământuri, interzicerea chador – ului, susținerea acordării de drepturi egale pentru femei, înlocuirea unor norme religioase tradiționale cu legi marxist – leniniste. Măsurile au fost respinse de către mujahedini și din acest motiv Taraki a fost asasinat de PDPA. Această grupare l-a susținut ulterior pe Hafizullah Amin care era președinte al Consiliului de miniștrii. Uniunea Sovietică nu i-a oferit susținere lui Amin deoarece se temea ca acesta să nu își îndrepte atenția către SUA, în acest fel schimbând direcția politicii externe a Afghanistanului de la o politică pro sovietică la una pro americană.
În anul 1979 URSS a invadat Afghanistan – ul, Amin a fost ucis, guvernul devenind condus de către Babrak Karmal, membru al PDPA.
Instabilitatea din Iran din acea perioadă, datorită plecării de la putere a șah – ului , a determinat o reapropiere a SUA de Afghanistan. În anul 1979 SUA și Marea Britanie au demarat un program secret de sprijinire a mujahedinilorr angajați în lupta împotriva regimului pro sovietic. SUA a ajutat la înarmarea mujahedinilor, contribuția acestei țări împreună cu cea a Arabiei Saudite ridicându-se la valoarea de peste 40 de miliarde de dolari.
Afghanistanul s-a aflat sub ocupația URSS – ului 10 ani, după aceea trupele sovietice retrăgându-se din această țară. Guvernul pro sovietic a continuat lupta cu mujahedinii, iar în anul 1992 insurgenții și mișcarea talibană au preluat puterea creând Statul Islamic Afghanistan.
Pakistan – ul dorea instaurarea în Afghanistan a unui guvern dominat de paștuni, și de aceea s-a implicat în susținerea lui Gulbuddin Hekmatiar, un lider al unui grup paramilitar, însă acesta nu a reușit să ajungă la putere. Din acel moment Pakistan – ul a început să susțină talibanii paștuni.
În anul 1996, mișcare talibană islamică, ultraconservatoare, a preluat controlul în Kabul, impunând o interpretare riguroasă a legii Sharia.
Al – Qaeda, cea mai cunoscută și mai mare organizație teroristă își stabilise bazele în Afghanistan și opera împreună cu regimul taliban. Osama bin Laden, liderul organizației constituise centre de recrutare în întreaga lume, inclusiv în: SUA, Egipt , Arabia Saudită, Pakistan de unde erau cooptați mii de luptători. Aceștia erau transportați în Afganistan, stat in care bin Laden înființase tabere paramilitare de instrucție. Datorită acestui lucru Afganistan devenise o țară generatoare de terorism și reprezenta o amenințare pentru securitatea internațională.
După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite liderii acestui stat au identificat autorii atentatelor ca fiind membrii ai organizației teroriste Al – Qaeda. Li s-a cerut talibanilor predarea liderilor organizației, însă regimul taliban a refuzat acest lucru.
Drept urmare pe 7 octombrie 2001, în cadrul Operațiunii Enduring Freedom, forțe militare aparținând SUA, Marii Britanii, Australiei și Alianței Afghane de Nord au atacat regimul taliban în Afghanistan. Trupele militare au reușit să înfrângă talibanii iar liderii au fugit în Pakistan.
În luna decembrie 2001 Consiliul de Securitate al ONU a instituit Forța Internațională pentru Asistență de Securitate (ISAF). Operația a avut ca scop principal asigurarea securității în Kabul și în zonele din împrejurimi împotriva talibanilor, Al’Qaeda și a facțiunilor teroriste dar și pentru a ajuta această țară să-și reconstruiască instituțiile guvernamentale. În anul 2003 comanda trupelor ISAF a fost preluată de NATO în vederea instaurării unui climat de securitate necesar reconstrucției economice și a statului de drept afgan. La scurt timp după preluarea misiunii ISAF de către NATO, ONU a emis un mandat care prevedea extinderea operațiunii pe tot teritoriul Afghanistanului (Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU, nr. 1510).
Strategia ISAF de combatere a insurgenței talibanilor și a aliaților lor, axată pe un parteneriat cu Forțele Afgane avea ca scop: protecția populației, neutralizarea rețelelor de insurgență, consolidarea capacităților Forțelor Naționale de Securitate Afgane, promovarea unei guvernări eficiente și sprijinirea dezvoltării economico – sociale a Afganistanului.
În cadrul misiunii au fost implicați peste 130.000 de soldați din 48 de țări, fiind dislocați pe tot teritoriul afgan.
NATO s-a folosit de experiența din Irak, în cadrul operațiunii ISAF. Au fost formate Echipe Provinciale de Reconstrucție (PRT) care au avut un rol determinant în cadrul misiunii. Prin intermediul acestora ISAF s-a extins și în afara Kabul – ului, mai întâi spre nord, apoi spre vest, spre sud și în cele din urmă în estul țării. Fiecare dintre țările participante s-a implicat activ, eforturile de susținere ale guvernului afgan implicând personal din: Agenția pentru Dezvoltare Internațională (Agency for International Development), afaceri, externe, poliție, de exemplu Germania a fost al treilea contribuitor cu trupe militare în cadrul ISAF după SUA și Marea Britanie. România a avut unul dintre cele mai mari contingente dislocate în zonele cele mai fierbinți.
NATO a devenit responsabilă pentru comanda, coordonarea și planificarea forțelor militare, inclusiv pentru stabilirea unui centru de comandă pe teritoriul Afghanistanului. Centrul permanent NATO a permis și statelor mai mici care nu aveau nici o șansă să conducă operațiunea să joace un rol important în cadrul acesteia.
Procesul de exapansiune a ISAF pe teritoriul Afghanistanului a fost împărțit în mai multe etape (anexa 5).
Etapa întâi: către nord
În luna decembrie a anului 2003 Consiliul Nord – Atlantic l-a desemnat pe Comandantul Suprem al aliaților, generalul James Jones, să inițieze extinderea Operației ISAF prin preluarea comenzii Echipei de Reconstrucției Provincială condusă de Germania, din provincia Kunduz. Celelalte opt PRT – uri au rămas sub comanda Operației Enduring Freedom. Componenta militară a PRT din Kunduz a fost plasată sub comanda ISAF, ca și proiect pilot și ca un prim pas spre extinderea misiunii.
În cadrul summit – ului de la Istanbul, NATO a anunțat că va stabili PRT – uri în: Mazar – e – Sharif, Meymana, Feyzabad, Baghlan, toate aflate în zona de nord a Afghanistanului.
Procesul de expansiune a fost completat pe data de 1 octombrie 2004, moment în care zona de acțiune a ISAF acoperea 3600 de km2 în nordul Afghanistanului, reușind să influențeze securitatea în 9 provincii afgane.
Etapa II: către vest
În data de 10 februarie 2005, NATO a anunțat că operațiunea ISAF se va exinde și în vest, astfel încât în luna mai a fost preluată comanda a două PRT – uri în provinciile: Herat și Farah.
La începutul lunii septembrie alte două PRT – uri au devenit operaționale: una în provincia Ghor și cealaltă în Baghdis, completând expansiunea vestică. În urma extinderii, cele 9 PRT – uri care se aflau sub conducerea ISAF în nord și în vest furnizau asistență de securitate în 50 % din teritoriul afgan.
Tot în luna septembrie a anului 2005, Alianța a dislocat temporar 2000 de trupe suplimentare în vederea sprijinirii alegerilor parlamentare și locale din data de 18 septembrie.
Etapa a III – a: către sud
În data de 8 decembrie 2005 în urma unei întâlniri a miniștrilor de externe ai statelor aliate care a avut loc la Bruxelles a fost analizat un plan care prevedea ca începând cu anul 2006, Operațiunea ISAF să se extindă către sud. Acest plan a fost implementat pe 31 iulie 2006 când operațiunea a preluat comanda în sudul Afghanistanului de la Forțele conduse de Coaliția SUA. În acest fel aria operațiunilor militare acoperea șase provincii: Daykundi, Helmand, Kandahar, Nimroz, Uruzgan și Zabul.
Etapa a IV – a: către est
ISAF a reușit să se extindă și către estul Afghanistanul, cuprinzând tot teritoriul țării. În data de 5 octombrie a anului 2006 ISAF a implementat etapa finală a expansiunii prelunând controlul forțelor militare internaționale din estul Afghanistanului de la Coaliția condusă de SUA.
În data de 3 septembrie 2008, misiunea a fost extinsă pentru prima dată și în Pakistan. Forțe Speciale ale SUA au atacat câteva case care se aflau într-un sat apropiat de o fortăreață a talibanilor și a Al’Qaeda. Marea majoritate a victimelor au fost civili. Ministrul de externe de la Islamabad a numit incursiunea americană în Pakistan: „o violare grosolană a teritoriului pakistanez”.
De asemenea guvernul pakistanez a anunțat întreruperea liniilor de aprovizionare prin țară ale forțelor aliate din Aganistan pe o perioada nedeterminată.
Operațiunea NATO în Afghanistan a avut un rezultat pozitiv, dovadă fiind faptul că până la sfârșitul anului 2008 talibanii au pierdut contactele cu organizația Al’Qaeda. Au fost realizate progrese în ceea ce privește armata afgană, de la o forță inexistentă în anul 2003, în prezent cuprinde aproximativ 119.400 de soldați. Au început să apară mai multe partide politice iar parlamentul a început să funcționeze. Datorită președintelui ales în anul 2004, Hamid Karzai, care și-a extins influența în întreaga țară, a reușit să readucă în viața politică foste căpetenii războinice.
La sfârșitul lunii decembrie a anului 2014 operația ISAF s-a încheiat după o perioadă de 13 ani. Aceasta va continua începând cu data de 1 ianuarie 2015 sub denumirea de Resolute Support. Aproximativ 13.000 de militari vor rămâne în Afghanistan pentru a oferi asistență și a ajuta forțele de securitate afgane în disputa cu talibanii. SUA va participa în cadrul operațiunii cu 9800 de militari, Germania și Italia cu un număr de 3000 și vor rămâne pe teritoriul Afghanistanului până în anul 2016. România participă în cadrul Resolute Support cu un număr de 650 de soldați care vor fi responsabili cu securitatea aeroportului din Kandahar.
Cu ocazia încheierii ISAF, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg a scris într-un comunicat: „Mulțumită eforturilor remarcabile ale forțelor noastre, ne-am atins obiectivul pe care l-am stabilit. Ne-am făcut țările mai sigure, lăsând teroriștii internaționali fără un sanctuar.”
Talibanii, la rândul lor, au afirmat că cei 13 ani în care NATO a fost prezentă pe teritoriul Afghanistanului a reprezentat un eșec pentru aceasta și că nu doresc să participe la negocieri de pace în prezența trupelor Alianței.
Lupta dintre talibani și forțele se securitate afgane este departe de a se termina, atacurile teroriste din ultima perioada confirmând acest lucru. Un exemplu concludent ar fi atacul care a avut loc la sfârșitul lunii noiembrie 2014, într-o localitate din provincia Paktica (estul Afghanistanului). Atacul a fost comis de un terorist sinucigaș, care a acționat explozibilul avut asupra sa în timpul unui meci de volei. Viceguvernatorul acestei provincii a declarat că 40 de persoane au fost ucise iar 60 rănite. Insurgența talibanilor și a altor militari jihadiști a declanșat un val de atacuri teroriste asupra unor convoaie diplomatice, asupra autobuzelor armatei afgane.
III. România în cadrul Alianței Nord-Atlantice
III.1. Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord
După căderea comunismului, decembrie 1989, România a parcurs un proces de reformare a societății, de adaptare a valorilor democratice și de integrare în cele mai importante organizații internaționale: NATO și Uniunea Europeană. Dispariție regimului comunist a reprezentat pentru țara noastră o perioadă de criză a identității sale strategice și geopolitice fiind situată la „periferia” lumii occidentale și neacceptată încă în „familia” democrațiilor occidentale (NATO și UE), fără să beneficieze de garanții de securitate în acel mediu internațional transformat profund, care putea genera pericole la granițele sale. Federația Rusă reprezenta pentru România o amenințare deoarece dorea să-și dobândească, după destrămarea URSS – ului, statutul de putere regională.
Singura șansă pentru România era să-și orienteze politica externă și de securitate către integrarea în structurile euro – atlantice, în special către NATO.
Extinderea în mod continuu a Alianței Nord – Atlantice în vederea consolidării securității și stabilității a oferit României șansa de a face parte din această structură.
În anul 1997, în cadrul summit – ului NATO de la Madrid, România, alături de Slovenia, a fost nominalizată ca fiind favorită pentru a deveni stat membru. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv România a fost susținută de SUA, dovadă fiind faptul că după încheierea summit – ului președintele american din acel moment, Bill Clinton, a venit în țara noastră încurajând continuarea reformelor politico – economice și a proceselor de modernizare menite să o transforme într-o țară stabilă și prosperă.
Semnarea Parteneriatului Strategic dintre SUA și România a reprezentat un alt moment important al vizitei președintelui american în țara noastră. Parteneriatul a reprezentat una din etapele importante în evoluția relației bilaterale româno – americane, în contextul parcurgerii de către România a procesului de aderare la structurile euro – atlantice.
În anul 1999, cu ocazia desfășurării summit – ului de la Washington, România a fost nominalizată, alături de Slovenia, în fruntea listei de candidați fiind lansat și Planul de Acțiune pentru Aderare (Membership Action Plan). Planul avea ca scop acordare de sprijin țărilor care vor să devină membre NATO, indicând fiecărui stat candidat domeniile de acțiune pe baza cărora își vor elabora propriul Plan Național de Pregătire pentru aderarea la Alianță.
În cadrul summit – ului de la Praga, din anul 2002, a fost apreciat faptul că România a îndeplinit cu succes toate etapele Planului Național de Aderare, fiind invitată să înceapă negocierile de aderare, ale căror protocoale au fost semnate la Bruxelles, în luna martie, 2003.
După încheierea summit – ului G. W. Bush a afirmat în cadrul unei vizite oficiale la București că România va reprezenta în viitor un punct de legătură între NATO și Rusia, contribuind la consolidarea relațiilor dintre acestea. De asemenea, a mai afirmat că în cazul unei amenințări țara noastră va beneficia de tot sprijinul din partea SUA și NATO.
În data de 3 octombrie, 2002 România a predat Secretariatului Internațional al NATO Planul Național Anual de pregătire pentru aderare la Alianță. Documentul a fost andorsat de Comisia Națională pentru Integrarea României în NATO, adoptat de Guvern la data de 2 octombrie 2002 și aprobat de către Președintele României din acel moment, Ion Iliescu.
În anul 2004, la data de 29 martie, România devine membră NATO cu drepturi depline prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA.
În intervalul 1997 – 2004, exigențele de reformare solicitate de candidatura la NATO au coincis, pe segmentele politic și economic, cu cele solicitate de Uniunea Europeană.
Parteneriatul Strategic cu SUA a vizat atât procesul de integrare în cadrul Alianței cât și cel de integrare în cadrul Uniunii Europene.
România s-a implicat activ de-a lungul timpului în procesul de promovare a valorilor și obiectivelor Alianței Nord – Atlantice, dovedindu-se a fi un aliat de bază. Relația dintre România și NATO a depins de faptul că țara noastră a înțeles corect direcția spre care organizația se îndreaptă. Reformarea armatei a contribuit decisiv la integrarea României în NATO. Concepția militară din țara noastră s-a schimbat, astfel încât militarii români au devenit militari-diplomați. Forța armată românească trebuie să se bazeze pe capacitatea de a negocia, de a discuta. Cariera militară a devenit opțională dorindu-se profesionalizarea armatei. În țara noastră a fost implementat sistemul de planificare al apărării pe bază de programe, asemănător celor din țările anglo-saxone, membre NATO.
Prin intermediul Alianței am înțeles că legătura dintre securitate, forța militară, construcția identitară, politică și diplomație devine tot mai strânsă iar, în prezent, războiul reprezintă o continuarea a politicii dar cu alte mijloace.
În opinia lui George Cristian Maior, momentul istoric al aderării României la NATO a echivalat cu legitimarea statutului strategic al României în lumea euro – atlantică, atât prin obținerea unor garanții ale securității și suveranității teritoriale, cât și prin estomparea unui handicap de legitimitate și credibilitate care ne-a privat de o sursă vitală de putere, de o identitate strategică cu puternice valențe geopolitice.
III.2. Strategia antiteroristă a României în concordanță cu cea a Alianței
În calitate de stat membru NATO, România are, pentru prima dată în istoria sa, capacitatea de a defini strategiile de acțiune NATO față de alte țări sau regiuni și față de diverse aspecte strategice.Țara noastră a fost unul din statele care a încurajat continuarea extinderii NATO în Balcani și zona Mării Negre, în vederea extinderii securității și democrației din aceste zone. De asemenea, a reprezentat și reprezintă un aliat de bază al NATO atunci când vine vorba de eforturile acesteia de a combate fenomenul terorist.
Deși țara noastră are o poziție strategică importantă, nu reprezintă încă un spațiu de generare a fenomenului, de confruntări de acest gen și nici nu constituie un mediu favorabil dezvoltării unor acțiuni teroriste. Amenințările de acest gen, la adresa României, nu pot fi decât conjuncturale și tranzitorii. Acestea ar putea rezulta: din faptul că facem parte din organizații și structuri internaționale cu atribuții în domeniul prevenirii și combaterii terorismului, dintr-o extindere a spațiului de confruntare al ideologiilor și practicilor fundamentaliste sau de altă natură și în zone apropiate de cele de interes strategic pentru România (zona Balcanilor, Transnistria, spațiul Caucazian și cel al Mării Negre), din degradarea semnificativă a instituțiilor interne și proliferarea în țara noastră a rețelelor și structurilor mafiei și crimei organizate.
După atentatele teroriste din anul 2001, România a fost printre primele țări care s-au alăturat Statelor Unite ale Americii și NATO în războiul declarat terorismului. Este adevărat că, până la acea dată, în țara noastră nu a existat o strategie antiteroristă foarte bine definită deoarece nu ne confruntasem cu astfel de situații.
În prezent, prevenirea și combaterea terorismului în România, se realizează în conformitate cu prevederile Alianței Nord-Atlantice, cu cea a convențiilor internaționale privind reprimarea fenomenului, precum și cu respectarea legislației internaționale și a legislației interne cu privire la drepturile omului.
În anul 2001, Serviciul Român de Informații a fost desemnat prin hotărâre CSAT, autoritate națională în domeniul antiterorist, în anul 2002 a fost aprobată Strategia Națională de Prevenire și combatere a terorismului, care stabilește prioritățile strategice ale României în domeniu, a fost înființat Grupul de Lucru de Prevenire a Bioterorismului, care în anul 2005 s-a transformat în Centrul regional de înalte studii pentru prevenirea bioterorismului. Centrul este o organizație autonomă, neguvernamentală, membrii săi fiind academicieni, oameni de știință, cadre didactice, ofițeri din sistemul național de apărare, ordine publică și siguranță națională, specialiști care militează pentru asigurarea biosecurității și biosiguranței. În anul 2007 (25-26 octombrie), la București a avut loc Seminarul Internațional privind dezvoltarea cooperării pentru pregătirea și apărarea împotriva bioterorismului. Seminarul s-a desfășurat sub egida Centrului NATO pentru Armele de Distrugere în Masă.
Tot în anul 2002 a fost creat Sistemul Național de Prevenire și Combatere a Terorismului care include 21 de autorități și instituții publice cu responsabilități în domeniu și al cărui coordonator tehnic este SRI. În anul 2004 Parlamentul a aprobat Legea 535 privind prevenirea și combaterea terorismului și a fost înființat Sistemul Național de Alertă Teroristă. În anul 2005 a fost creat Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă, iar în anul 2007 CSAT a aprobat Strategia de Comunicare și Diseminare a Informațiilor pentru prevenirea și limitarea efectelor unei situații de risc terorist sau criză teroristă. Serviciul Român de Informații a fost desemnat în anul 2008, prin Legea 146, punct național de contact pentru schimb de informații în prevenirea infracțiunilor de terorism și punct național de contact și coordonare pentru însoțitorii înarmați la bordul aeronavelor.
În plan intern lupta împotriva terorismului are ca obiectiv creșterea gradului de protecție a cetățenilor, a instituțiilor statului, a infrastructurilor critice, a misiunilor diplomatice, a obiectivelor militare precum și a altor obiective de interes național. Lupta împotriva fenomenului terorist se realizează prin mijloace polițienești, de impunere a legii și de natură militară, dar mai ales prin activitatea de informații și contrainformații.
Strategia de securitate națională și Strategia militară a României, în acest domeniu, constă în:
elaborarea unui plan de luptă antiteroristă, integrat celui euroatlantic dar și a celui european;
stabilirea măsurilor concrete de protecție a populației, a valorilor instituțiilor de stat, a proprietăților și a comunități împotriva acțiunilor teroriste;
înființarea structurilor de forță care vor îndeplini misiuni în domeniu;
stabilirea competențelor, a modului de cooperare și a responsabilităților care revin fiecăreia dintre instituțiile care activează în domeniu;
stabilirea sistemului de pregătire a forțelor și alocare resurselor necesare.
România acționează pentru combaterea terorismului la nivel global, în cadrul Alianței Nord – Atlantice, a Uniunii Europene și a altor organizații internaționale, în vederea consolidării democrației, a sprijinirii guvernelor și instituțiilor de securitate și apărare în lupta împotriva terorismului, participării la misiuni de combatere a fenomenului precum și acordării de asistență în cazul unui atac de acest gen.
România este un aliat important care contribuie consistent, în cadrul NATO, la eforturile de combatere a fenomenului terorist prin:
operațiuni militare;
intelligence;
Intelligence Unit;
Participarea la Comitetul pentru informații Civile;
Organizarea de summit – uri;
România este al doilea stat, după SUA, care contribuie cu informații în domeniul combaterii terorismului în cadrul Alianței. Intelligence – ul reprezintă o platformă principală între NATO și statele membre, deoarece Alianța nu lucrează cu informații „brute” ci doar cu cele prelucrate de aliați. Calitatea României de contribuitor în cadrul eforturilor de contracarare a fenomenului a fost demonstrată și prin prezențele repetate ale unor oficiali NATO de rang înalt la București (vizita oficială la București a lui Anders Fogh Rasmussen) inclusiv din cadrul structurilor direct responsabile de gestionarea terorismului.
România a avut contribuții substanțiale în cadrul misiunilor, operațiunilor, teatrelor de operații NATO. Țara noastră s-a alăturat eforturilor NATO de contracarare a fenomenului terorist și a participat cu efective militare în cadrul: ISAF, misiunii Kfor, Operației Unified Protector (OUP), Misiunea NATO de instruire a forțelor de securitate Irakiene (NTM), Operația Active Fence, Operația Active Endeavour.
Operația Kfor a fost desfășurată în scopul asigurării unui mediu de securitate și stabilitate în Kosovo iar în prezent Alianța își continuă eforturile în vederea asigurării unei dezvoltări stabile, democratice și multietnice în regiune. România contribuie în cadrul operațiunii cu aproximativ 60 de militari.
Operația Unified Protector a avut loc pe teritoriul Libiei fiind inițiată la solicitarea ONU cu scopul stopării violențelor îndreptate de conducerea politică a țării împotriva poporului. România a participat cu o fregată având la bord 205 ofițeri și marinari.
Operația NTM a fost lansată în luna august a anului 2004 în vederea antrenării ofițerilor irakieni și a asigurării cooperării autorităților de la Bagdad cu Alianța. România a susținut atât politic cât și operațional activitatea misiunii prin detașare de personal diplomatic și militar.
Operația Active Fence a fost organizată în scopul consolidării capacității de apărare antiaeriană a Turciei în vederea apărării populației și teritoriului împotriva amenințărilor cu rachete provenite din Siria. 11 militari români au asigurat sprijin de comunicații unităților americane de apărare aeriană.
Datorită cooperării eficiente între Serviciul Român de Informații, NATO și alte organizații internaționale cu atribuții în domeniu, în ultimii ani un număr important de suspecți de terorism, membrii sau simpatizanți ai unor grupări teroriste de sorginte fundamentalist islamică (afiliate Al Qaeda), antiisraeliene (Hamas, Hezbollah) sau etnic – separatiste kurde (Congresul Muncitorilor din Kurdistan) au fost expulzați din România.
În viitor, România are obligația, în calitate de stat membru NATO, să contribuie cu mult mai multe informații pentru a reuși să asigure cu succes suport operațiilor militare organizate de Aliantă și în vederea consolidării păcii internaționale.
După atentatul terorist din Franța, care a avut loc in data de 7 ianuarie a.c se dorește o îmbunătățire a legislației românești în domeniul prevenirii și combaterii terorismului
III.3. România în cadrul ISAF
Participarea României la ISAF a fost decisă prin Hotărârea nr. 38, din data de 21 decembrie 2001, Parlamentul aprobând participarea cu personal și tehnică din cadrul Ministerului Apărării Naționale (o companie de vânători de munte, o compania NBC, 15 medici militari).
La data de 24 – 26 decembrie a anului 2001 au avut loc negocieri la Londra cu privire la participarea României în cadrul ISAF cu un pluton de poliție militară format din 25 de militari și o aeronavă de transport C-130 Hercules, cu un echipaj de 14 militari aviatori. În anul 2002 (30 ianuarie) Guvernul țării aprobă finanțarea participării în cadrul ISAF cu personal și tehnică militară. Tot în același an, Parlamentul aprobă suplimentarea trupelor românești cu 10 ofițeri de stat – major.
Detașamentul român dislocat în Afghanistan a avut următoarele misiuni: asigurarea serviciului operativ al MP-KMNB (Kabul Multinational Brigade – Brigada Multinațională Kabul), asigurarea serviciului de pază la depozitul de muniție CMNB, executarea recunoașterilor în cadrul Planului de extracție pe ruta Kabul –Bagram, patrulare, recunoaștere și marcare a prezenței în zonă a forțelor ISAF, controlul traficului și investigarea accidentelor rutiere, însoțirea convoaielor, escortă și protecție VIP/președinte, paza și securitatea unor obiective, monitorizarea activităților criminale din Kabul, controlul antiterorist, participarea la instruirea cadrelor didactice din cadrul Academiei Afgane de Poliție din Kabul (anexa 6).
Plutonul de Poliție Militară a reprezentat un suport funcțional dar și personalul necesar pentru desfășurarea întregului ansamblu de misiuni specifice poliției militare: recunoașteri terestre și aeriene pe traseele de extracție, escortă EOD (Explosive Ordonance Disposal – Dispozitiv Exploziv Improvizat), MEDEVAC (Medical Evacuation – Evacuare Medicală), asigurarea zonei de deminare sau intervenție militară, verificarea regulilor de securitate, patrulare și culegere de informații din mediul civil.
Pe toată durata misiunii au fost aplicate prevederile ordinelor și regulamentelor în vigoare în Armata Română privind ordinea și disciplina, precum și dispozițiile transmise prin Ordinul de Operații emis de Comandamentul Brigăzii Multinațional din Kabul.
Înainte de începerea misiunii ISAF, România a participat alături de SUA în cadrul Operațiunii Enduring Freedom, deși nu avea calitatea de membru NATO , doar făcea parte din Parteneriatul pentru Pace. Decizia de angajarea a României pe frontul din Afghanistan alături de SUA a reprezentat o motivație enormă în susținerea candidaturii acesteia în vederea integrării în cadrul Alianței Nord – Atlantice.
Profesionalismul de care au dat dovadă militarii români a demonstrat faptul că suntem pregătiți să acționăm la standardele și cerințele cele mai riguroase.
În cadrul selecției personalului militar român din Afghanistan regulile de angajare au fost întocmite în conformitate cu prevederile Convenției de la Haga și a Protocoalelor adiționale din anul 1907 și Convenției de la Geneva, din anul 1949.
Personalul medical a participat la misiunile de luptă precum și în cadrul operațiilor combatante desfășurate de batalion, asigurând suport medical în vederea combaterii apariției unor boli infectocontagioase sau apariția unor boli tropicale, combaterea deshidratării și implicit a efectelor dezvoltate de aceasta.
Aflat într-o vizită a unităților militare americane, subsecretarul de stat din Ministerul Apărării al SUA, a remarcat rolul deosebit de important pe care îl au militarii din România.
În timpul desfășurării ISAF a existat o colaborare foarte bună a militarilor români cu presa centrală și locală (jurnaliști de la France Press, Stars and Stripes, Washington Post, Evenimentul Zilei, Mediafax, Ziua, Pro Patria), care a relatat toate acțiunile importante, a vizitat tabăra acestora și a participat la unele misiuni relatând despre activitățile desfășurate în Afghanistan.
La operațiune au participat mai multe batalioane cum ar fi: Batalionul 151 Infanterie „Lupii Negri”, Batalionul 280 Infanterie, Batalionul 281 Infanterie „Vulturii Îndrăzneți”, Batalionul 26 Infanterie „Scorpionii Roșii”, Batalionul de Manevră, Batalionul 33 „Vânătorii de Munte”, Batalionul 2 Infanterie „Călugăreni”.
Batalionul 161 Infanterie „Lupii Negrii” a participat atât în cadrul ISAF cât și în cadrul Enduring Freedom având următoarele responsabilități: paza și securitate Bazei Aeriene Kandahar, patrulare în zona de responsabilitate, misiuni de verificare și îndrumare a autovehiculelor de transport, asigurarea securității unor convoaie.
Batalionul 26 Infanterie „Scorpionii Roșii” a executate următoarele misiuni: patrulare în zona de nord a ariei de operații ISAF, forță de reacție rapidă (QRF) cu autosusținere pentru câteva zile, colaborare cu armata, poliția și forțele de securitate afgane, asigurare împreună cu Brigada Multinațională KMNB a securității din zona Kabul.
Din cadrul acestui batalion a făcut parte și general locotenentul, Ciucă Nicolae Ionel, care în data de 6 ianuarie a.c, a fost numit de către Președintele României, Klaus Iohannis, Noul Șef de Stat Major General.
Batalionul 281 Infanterie „Vulturii Îndrăzneți” a avut ca misiuni următoarele: paza și securitatea bazei aeriene Kandahar, asigurarea securității unor echipe tip „Echipa satului”/Village Team, asigurarea operațiilor logistice clasa I și a III – a.
Batalionul de Manevră a executat în cadrul ISAF acțiuni militare pentru sprijinul forțelor de securitate afgane, în cooperare cu Forțele Coaliției (Enduring Freedom) în scopul asistării Guvernului Republicii Islamice Afghanistan pentru extinderea influenței, exercitarea autorității și menținerea acesteia.
Batalionul 2 Infanterie „Călugăreni” a participat cu următoarele structuri: comandamentul batalionului, o companie de infanterie, un detașament de infanterie, o companie de stat – major, un pluton poliție militară. În subordinea Batalionului s-a aflat și companie a infanteriei SUA.
Batalionul 33 „Vânătorii de Munte” a avut ca responsabilități interzicerea influențelor forțelor insurgente în aria de responsabilitate – Zabul, descoperirea și distrugerea ascunzătorilor pentru armamente și muniții, dezorganizarea sistemelor de sprijin ale insurgenților în provincia Zabul, influențarea pozitivă a civililor.
România a fost solicitată de Germania să participe în cadrul proiectului „Echipe de Reconstrucție Provinciale” deschis în provincia Konduz. Proiectul a inclus o componentă civilă care era alcătuită din reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Externe, Ministerul de Interne și Ministerul Construcțiilor și Dezvoltării din Germania dar și o componentă militară (aproximativ 450 de militari). Scopul acestui proiect a fost de a sprijini autoritățile afgane de tranziție în asigurare unui climat stabil prin susținerea activității de dezvoltare economică, instruirea forțelor afgane și contribuție în pregătirea Armatei Naționale Afgane. Echipa României a fost formată din: o echipă logistică, o echipă EOD, un medic și doi asistenți medicali.
În cadrul ISAF, România a făcut parte și din Echipa Mobilă de Observare (Mobile Observation Team – MOT) care a fost asigurată de Marea Britanie. Detașamentul românesc a avut următoarele atribuții: monitorizarea și raportarea progreselor înregistrate, progresul și activitatea poliției de graniță, progresul în domeniul juridic, dezarmarea, reintegrarea etnicilor afgani, modul de acțiune al echipei, identificarea potențialelor proiecte de reconstrucție sau umanitare. Deplasarea echipei MOT în teatrul din Afghanistan s-a executat de către o aeronavă C-130 Hercules aparținând Statului Major al Forțelor Aeriene de pe Aeroportul Internațional „Henri Coandă”. Contingentul românesc s-a aflat pe toată durata misiunii sub controlul operațional al comandamentului Grupului Nord (Vest) PRT dislocat în Mazar-e-Sharif începând cu primăvara anului 2011, României i-a fost încredințată pentru un an comanda Aeroportului Internațional din Kabul.
Prin participarea alături de NATO în cadrul acțiunilor de combatere a terorismului, gestionare a crizelor și conflictelor, România a adus un aport important la asigurarea stabilității regionale și globale dar și la promovarea valorilor și obiectivelor organizației.
Concluzii
Terorismul va rămâne în continuare, cu siguranță, cea mai mare amenințare la adresa păcii mondiale. Alianța Nord – Atlantică are capacitatea și trebuie să lupte împotriva acestuia chiar dacă noile amenințări teroriste sunt mult mai agresive și mai greu de combătut. Anumite grupuri extremiste continuă să se dezvolte în regiunile cu importanță strategică pentru NATO, în timp ce tehnologia modernă crește posibilitatea organizării de atentate teroriste mult mai complexe, în special cele organizate prin intermediul armelor nucleare, biologice sau chimice.
Măsurile întreprinse de NATO în domeniul combaterii terorismului au rolul de a identifica și de a reduce riscul pierderilor de vieți omenești rezultate în urma activităților teroriste, dar și de a asigura dezvoltarea procedurilor care descurajează și detectează aceste acțiuni planificate.
NATO trebuie să joace un rol mai important în lupta împotriva terorismului deoarece în prezent are și limite în domeniu. De exemplu lipsa dimensiunii preventive care este limitată de Tratatul Atlanticului de Nord, conform căruia NATO este o forță de tip reactiv nu de tip preventiv. Faptul că NATO nu poate obține informații proprii, fiind dependentă din acest punct de vedere de statele membre este o altă problemă deoarece în prevenirea și contracararea terorismului culegerea de informații este foarte importantă. Structura birocratică a Alianței face ca aceasta să nu poată reacționa cu rapiditate domeniu. De exemplu arestarea teroriștilor nu intră în atribuțiile NATO.
NATO și organizațiile internaționale cu atribuții în combaterea fenomenului se implică activ prin: aplicarea unor strategii menite să răspundă atacurilor de tip terorist, prin inițierea unor misiuni dar și prin cooperarea cu state care inițial nu sunt interesate de acest aspect al securității internaționale. Un exemplu de astfel de cooperare, din punctul meu de vedere, ar fi reapropierea, în anul 2014, a SUA de Cuba, prin restabilirea relațiilor diplomatice după ce acestea au fost întrerupte pe o perioadă de 50 de ani. Cuba nefiind un stat democratic ar fi putut deveni un sanctuar pentru teroriști.
Cea mai complexă misiune NATO desfășurată în vederea contracarării terorismului a fost ISAF. A reprezentat și un mod al Alianței de a demonstra că este pregătită să facă față unor situații și condiții destul de riguroase.
Trebuie precizat faptul că în cadrul activității NATO de combatere a terorismului au murit și foarte mulți oameni, în special militari care au plătit cu viața pentru libertatea și democrația generațiilor actuale dar și viitoare.
Războiul declarat de NATO terorismului este departe de a se termina, dovadă fiind atentatele teroriste din ultimul an, dar și cel mai recent, din Franța. Atentatul a avut loc în data de 7 ianuarie a.c., în Paris, la sediul ziarului Charlie Hebdo, urmare a caricaturilor cu Mahomed, realizate de această publicație. Evenimentul a bulversat întreaga lume reprezentând încă o dovadă a faptului că terorismul poate acționa oriunde, este haotic și nu funcționează după o regulă bine definită. Acestea sunt și motivele principale pentru care fenomenul nu poate fi combătut în totalitate.
În viitor, NATO va reuși să țină sub supraveghere fenomenul terorist, limitându-i efectele și protejând populația, însă nu va reuși să îl elimine definitiv.
Terorismul nu a afectat în mod direct , până în prezent România, însă faptul că face parte din Alianța Nord- Atlantică și participă activ la războiul antiterorist poate constitui una din premisele unor posibile atacuri teroriste pe teritoriul țării.
Cu toate acestea România trebuie să continue cooperarea cu NATO dar și cu celelalte organizații internaționale care au atribuții în domeniu întrucât de acest aspect depinde și siguranța statului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul N.a.t.o. In Domeniul Combaterii Terorismului (ID: 107959)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.