Rolul Mass –media In Combaterea Fenomenului de Terorism

Rolul mass –media in combaterea fenomenului

de terorism

Capitolul 1

Aspecte generale privind combaterea fenomenului de terorism

1.1. Noțiunea de terorism

1.2. Etapele atacului si actele emise pentru combaterea si prevenirea terorismului

1.3. Tipuri de manifestare ale terorismului

1.4. Opinii cu privire la elementele constitutive si clasificarea actelor de terorism

Capitolul 2

Terorismul in dreptul internațional

2.1. Dimensiunea juridica a luptei globale impotriva terorismului

2.2. Necesitatea unei viziuni comune asupra fenomenului terorist si incadrarii

juridice a acestuia

2.3. Implicarea unor organizații de securitate si aparare colectiva in confruntarea

cu terorismul

2.4. Terorismul internațional -o provocare pentru secolul XXI

2.4.1. Lupta împotriva terorismului din perspectivă juridică

2.4.2. România în lupta împotriva terorismului

Capitolul 3

Studiu de caz –Rolul mass –media in combaterea fenomenului

de terorism

3.1. Interesul teroriștilor pentru „publicitate gratuită

3.2. Acoperirea mediatică a fenomenului terorist: implicații pentru elaborarea

strategiilor de combatere a terorismului

3.3. World Trade Center, mediatizarea atentatelor teroriste din 1993 și 2001

3.4. Atacurile teroriste de la Madrid din 2004

3.5. Atacurile teroriste de la Moscova din 2010

3.6. Atacurile teroriste din Norvegia din 2011

Concluzii

Bibliografie

LISTA DE ABREVIERI

AIEA Agenția Internațională a Energiei Atomice

CCR Consiliul Comandamentului Revoluției

CSOP Comisie de Studiu a Organizării Păcii

D.L. Decret lege

Dec. Decizia

Ed. Editură

IMF Fondul Monetar International

ITAO Iraqi Transition Assistance Office

MNF-I Comandament al Forței Multinaționale din Irak

MN-STC-I Comandamentul Multinațional pentru Tranziție și Securitate

M. Of. Monitorul Oficial

Nr. număr

NTM-I NATO Training Mission-Iraq

NATO Organizația Nord Atlantică

ONU Organizația Națiunilor Unite

O.G. Ordonanță a Guvernului

p. pagină

PESC Politică Externă și de Securitate Comună

RAU Republica Arabă Unită

UE Uniunea Europeană

UNIIMOG United Nations Iran-Iraq Military Observer Group

UNIKOM United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission

Capitolul 1

Aspecte generale privind combaterea fenomenului

de terorism

1.1. Noțiunea de terorism

Terorismul este o tactică de luptă neconvențională folosită pentru atingerea unor obiective politice. El se bazează pe acte de violență spectaculară acționate asupra unor populații neimplicate în mod direct în conflict dar cu potențial de presiune asupra conducerii (stat, organizații, categorii sociale sau, împotriva unui grup de persoane civile) în sensul scontat de teroriști – producerea unui efect psihologic generalizat de panică și intimidare, augmentat de folosirea manipulativă a mediei, cu scopul atingerii unui obiectiv greu de realizat prin mijloace democratice sau convenționale.

O definiție a terorismului, unanim acceptată de specialiștii din domeniul politologiei, sociologiei sau al celui militar, nu există încă. Singura zona unde aceștia se înțeleg oarecum este cea în care se acceptă tipurile general-reprezentative de terorism, respectiv distingerea clară între terorismul de stat – exercitat de agenții specializate, care dețin monopolul coerciției – și terorismul politic – exercitat de „actori vremelnici”, practicat la începuturile sale la nivel intern, apoi la nivel internațional si intercontinental. Acesta din urmă are ca autori indivizi sau grupuri bine pregătite si puternic motivate etnic, religios, politic.

Terorismul in sine folosește deliberat si sistematic mijloace violente ori amenințări care trebuie sa aibă ca rezultat provocarea de neîncredere, teamă, panică, nesiguranță, ignorând orice norme umanitare. Scopul acestuia este de a afecta grav atât structura socială cât și individul, luat separat, prin distorsionarea cadrului de percepție a imaginii societății de care membrii acesteia depind și in care își pun toată încrederea.

Ca actul terorist să fie cât mai perturbat, el trebuie sa se remarce printr-o acțiune masivă de groază, care sa producă rapid o mare ruptură psihologică și afectivă între conducerea societății și membrii ei; să genereze o explozie de comentarii in mass-media cu un impact social paralizant si destabilizator.

Motivat politic, terorismul presupune totdeauna un pronunțat simt al frustrării, al unei nedreptăți sau injustiții sociale ori politice. El blamează de fiecare data o instanță sau o autoritate politică, considerând ca injustiția nu poate fi înlăturată decât printr-o metodă violentă. Din această cauză, fenomenul s-a și autodefinit ca fiind „tactica ultimei soluții”.

Cuvantul „terorism" a fost mentionat in urma cu peste 200 ani (1798), in suplimentul Dictionarului Academiei Franceze. Intr-o carte consacrata acestui fenomen, Walter Laqueur, istoric si comentator de politica externa american, aprecia ca intre 1936 si 1981 au fost date peste 100 de definitii ale terorismului, dar nici una nu este suficient de cuprinzatoare. Britanicii – printre primii care au reactionat fata de recrudescenta fenomenului terorist, in a doua jumatate a secolului trecut – il defineau intr-o lege din 1974, astfel: „Folosirea violentei in scopuri politice, incluzand orice recurgere la violenta in scopul de a plasa publicul sau orice sectiune a publicului intr-o stare de teama”.

Nici aceasta definitie nu este suficient de riguroasa, caci demonstratiile de strada violente, de exemplu, nu pot fi considerate acte de terorism. Principala caracteristica a terorismului este intimidarea prin violenta. Mijloacele folosite sunt extrem de variate (rapirea de persoane, luarea de ostatici, asasinatul, producerea de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea cailor ferate, a instalatiilor industriale sau a mijloacelor de telecomunicatii, ruperea unor diguri, otravirea apei, raspandirea unor boli contagioase, bombardamente etc).

La metodele „tradiționale" s-au adaugat altele noi, cum ar fi atentatele asupra sefilor de state, atacurile asupra misiunilor diplomatice si a diplomatilor, asupra personalitatilor politice sau asupra unor persoane particulare cunoscute pentru opiniile lor, atacarea unor institutii publice sau intreprinderi comerciale, a avioanelor, a fortelor de ordine s.a. Una din formele de terorism care se detaseaza prin frecventa si mai cu seama prin consecintele sale asupra raporturilor interstatale este terorismul politic.

Potrivit informatiilor vehiculate prin mass-media, in prezent, in lume actioneaza peste 500 de organizatii si grupari teroriste de diferite orientari. Dar, dincolo de statistici, realitatea este mult mai dureroasa. Atentatele de la 11 septembrie 2001, asupra Statelor Unite, au aratat punctele slabe ale actualului concept de securitate. Terorismul a aparut ca o modalitate de actiune a celor slabi impotriva celor puternici. Aceste actiuni au demonstrat ca principalul pericol la adresa noii ordini mondiale, create dupa incetarea Razboiului Rece, nu este potentialul militar al asa-numitelor tari „recuzate" (Coreea de Nord, Irak, Libia, Iran etc.), ci terorismul.

Prin urmare, securitatea antiterorista nu poate fi privita prin numarul de tancuri, avioane, nave militare sau rachete. Atacurile teroriste vizeaza in special securitatea populatiei, ca mijloc de presiune asupra statelor. In configurarea atacurilor nu este nevoie de un PIB de 6 trilioane (6000 de miliarde de dolari) sau de inalte performante in tehnologiile militare si spatiale. Principalii factori care conteaza sunt factorul uman si efectele psihologice.

Activitatile teroriste pot fi puse in aplicare de orice persoana, fara a avea cunostinte speciale aprofundate. O bomba poate fi confectionata din materiale care pot fi procurate cu usurinta. Aceste actiuni sunt posibile oriunde. Terorismul poate imbraca diverse forme (atacuri chimice, atacuri cu bombe, otraviri in masa etc). De cele mai multe ori, actiunile teroriste nu lovesc in forta militara a unui stat, ci in societatea civila. Scopul lor este implicarea emotionala a populatiei. Aceasta face ca presiunea psihologica asupra statului sa fie mult mai puternica decat in cazul unui conflict militar clasic. Principalul obiectiv al actiunilor de acest gen este raspandirea fricii. Cu cit frica este mai mare, cu atat mai mare este si presiunea asupra statului. Reactia emotionala a populatiei fata de consecintele atacurilor teroriste este fireasca. Teama ca data viitoare s-ar putea sa fii o victima este pe cat se poate de reala.

Un razboi dus in afara hotarelor propriei tari, chiar daca se soldeaza cu pierderi mari, nu poate avea acelasi efect pe care il produce terorismul, din simplul motiv ca aceste razboaie sunt straine pentru marea majoritatea a oamenilor care nu traiesc direct experienta campului de lupta. Fiind o activitate ascunsa, terorismul poate fi contracarat in mod eficient de serviciile secrete si de structuri special pregatite. In cazul unui dusman invizibil, rachetele si bombele nu sunt de folos. Informatiile sunt principalul mijloc de prevenire a actiunilor teroriste. Multe asemenea organizatii se bucura chiar de sprijinul deschis al unor state, pe teritoriul carora sunt plasate cartierele lor generale si sunt desfasurate taberele de antrenament. In Afghanistan, regimul taliban a adapostit intreaga conducere a organizatiei teroriste Al Qaeda.

1.2. Etapele atacului si actele emise pentru combaterea si prevenirea terorismului

Unii specialiști militari afirma că terorismul presupune următoarele etape (folosite de obicei și în războiul informațional):

– selectarea combatanților din categorii motivate social, ideologic sau religios, dedicate total unei cauze;

– pregătirea specială în centre, tabere sau școli organizate pe teritoriul unor state permisive și binevoitoare;

– organizarea unor largi rețele informative pentru găsirea și studierea obiectivelor atacurilor, cu eficientă maximă în planul propagandistic și accesibile atentatelor;

– infiltrarea executanților în țările și obiectivele de atacat;

– executarea prin surprindere a atacurilor.

Actele de terorism reprezintă diferite acțiuni de violență, prin care persoane sau grupuri de persoane: atentează la viața și la integritatea corporală sau bunurile unor demnitari, personalități politice, a membrilor de familie ai acestora; săvârșesc asemenea acte, împotriva unor grupări politice, organizații sociale, instituții, grupuri de persoane reunite, în mod organizat sau aflate, în mod întâmplător, în locuri sau localuri publice sau private. Dacă asemenea acte sunt îndreptate contra ordinii internaționale, atunci ele pun în pericol relațiile internaționale, constituie o amenințare directă împotriva păcii, pot crea tensiuni și înrâutăți relațiile dintre state, produc instabilitate într-o anumită zonă geografică ori situații de confruntări și-n orice caz, prejudiciază climatul internațional. Scopul urmărit, prin aceste acte, este să atragă atenția lumii asupra existenței teroriștilor și 147 obiectivelor lor ori să tragă foloase materiale (asasinate și răpiri de persoane în vederea răscumpărării, incendieri și distrugeri etc.).

În perioada care a trecut, au fost comise acțiuni teroriste, îndreptate împotriva șefilor de stat, de guvern sau a altor oameni politici, instituții ori împotriva unor grupuri de persoane refugiate pe teritoriul unor state străine; dacă asemenea acțiuni sunt săvârșite cu ajutorul, încuviințarea sau știința altor state, aceste acte constituie terorism de stat. Conducerile statelor care practică terorismul, poarta o gravă răspundere, nu numai pentru victimele pe care le fac și pentru consecințele care se pot declanșa, dar se fac vinovate și de violarea dreptului intemațional. Juriștii consideră că acțiunile teroriste sunt îndreptate împotriva ordinii juridice interne din statele respective, dar ele constituie, în ace-lași timp, și o infracțiune internațională.

În fața unui asemenea pericol care, în secolul nol relațiile internaționale, constituie o amenințare directă împotriva păcii, pot crea tensiuni și înrâutăți relațiile dintre state, produc instabilitate într-o anumită zonă geografică ori situații de confruntări și-n orice caz, prejudiciază climatul internațional. Scopul urmărit, prin aceste acte, este să atragă atenția lumii asupra existenței teroriștilor și 147 obiectivelor lor ori să tragă foloase materiale (asasinate și răpiri de persoane în vederea răscumpărării, incendieri și distrugeri etc.).

În perioada care a trecut, au fost comise acțiuni teroriste, îndreptate împotriva șefilor de stat, de guvern sau a altor oameni politici, instituții ori împotriva unor grupuri de persoane refugiate pe teritoriul unor state străine; dacă asemenea acțiuni sunt săvârșite cu ajutorul, încuviințarea sau știința altor state, aceste acte constituie terorism de stat. Conducerile statelor care practică terorismul, poarta o gravă răspundere, nu numai pentru victimele pe care le fac și pentru consecințele care se pot declanșa, dar se fac vinovate și de violarea dreptului intemațional. Juriștii consideră că acțiunile teroriste sunt îndreptate împotriva ordinii juridice interne din statele respective, dar ele constituie, în ace-lași timp, și o infracțiune internațională.

În fața unui asemenea pericol care, în secolul nostru a devenit un adevărat flagel, statele au luat o atitudine netă de respingere și hotărârea de a-1 reprima, colaborând între ele în acest scop.

Mijlocul principal de combatere, la nivel internațional, a terorismului îl constituie numeroasele convenții încheiate și documente adoptate în acest scop.

Prin Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului (Geneva, 1937, adoptată în urma atentatului ucigaș de la, Marsilia), statele s-au angajat să pedepsească persoanele vinovate pentru: atentatele împotriva șefilor de stat și a altor persoane care ocupă funcții în stat; faptele care pun în pericol mai multe vieți omenești; acte diversioniste asupra bunurilor private și de stat; păstrarea sau aprovizionarea cu arme și alte mijloace teroriste; falsificarea și introducerea de pașapoarte și alte documente false; pregătirea de acte teroriste ș.a.

După cel de al doilea război mondial, terorismul a cunoscut o extindere și o agravare, mai ales, din cauza tentei politice care i s-a dat și a implicării unor state în asemenea acțiuni. Drept urmare, au fost adoptate un număr de convenții, dintre care unele se referă la combaterea terorismului practicat contra șefilor de stat și a altor persoane oficiale, altele pentru a asigura securitatea în domeniul navigației aeriene și a navigației maritime.

În acest sens:

-Convenția asupra prevenirii și pedepsirii crimelor împotriva persoanelor protejate pe plan internațional, inclusiv agenții diplomatici (adoptată de Adunarea generală O.N.U., în 1973). Statele-părți sunt ținute să incrimineze, în dreptul lor intern, comiterea, cu intenție, a următoarelor fapte: uciderea, răpirea sau alt act asupra persoanei sau libertății unei persoane protejate pe plan internațional; un atac violent asupra sediului oficial, locuinței private sau mijloacelor de transport ale unei persoane protejate pe plan internațional, de natură să pună în pericol persoana sau libertatea sa ș.a2.

– Convenția împotriva luârii de ostatici (adoptatâ la O.N.U. în 1979) prevede că, cel care sechestrează o persoană sau o reține și o amenințâ să o omoare, o va răni sau continua să o rețină pentru a constrânge un stat, o organizație internațională, o persoană fizică sau morală, să îndeplinească un act ori să se abțină de la acesta, ca o condiție a punerii în libertate a ostaticului, comite infracțiunea de luare de ostatici (art. 1). Statele sunt obligate să pedepsească asemenea infracțiuni, corespunzător gravității lor. Statul, pe teritoriul căruia, se află prezumtivul infractor, îl va reține și va lua măsuri pentru urmărirea și finalizarea procedurilor penale împotriva lui; dacă nu-1 extrădează, este obligat să-1 supună urmăririi penale și să-1 judece, ca pentru o infracțiune cu caracter grav (art. 8).

– Convenția internațională împotriva recrutării, folosirii, finanțării și instruirii de mercenari (adoptată în cadrul O.N.U., în 1989) definește infracțiunea ca, fiind fapta de a recruta, folosi, finanța sau instrui mercenari care participa direct la ostilități sau la acte plănuite de violență. Statele vor sancționa asemenea infracțiuni și vor coopera între ele, pentru prevenirea și pedepsirea lor.

– Convenția privind securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat (New York, 1994) a fost adoptată din cauza atacurilor deliberate împotriva personalului și din preocuparea statelor de a asigura securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat.

În conformitate cu prevederile acestei convenții, statele părți vor lua toate măsurile necesare, pentru a asigura securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat, vor adopta măsurile necesare pentru a-l proteja, în cazul în care acesta se va afla desfășurat pe teritoriul lor, împotriva următoarelor infracțiuni, comise în mod intenționat: crimă, răpire sau orice atac asupra persoanei sau libertății vreunui membru al personalului Națiunilor Unite sau al personalului asociat; atac violent asupra localurilor oficiale, reședinței personale sau mijloacelor de transport ale unui membru al acestora, de natură a-i periclita persoana, sau libertatea sa; amenințarea cu efectuarea unui astfel de atac, pentru a constrânge o persoană fizică sau juridică de a realiza,sau de a se abține de la realizarea unui act oarecare; încercarea de a comite un astfel de atac, precum și participarea în calitate de complice, organizarea sau ordonarea comiterii unui asemenea atac. Asemenea acțiune este considerată, de către fiecare stat parte, ca o infracțiune în raport cu propria sa legislație internă, fiecare stat pedepsind, în mod adecvat, aceste infracțiuni, cu luarea în considerare a gravității lor (art. 9). Sunt prevăzute și regulile, după care fiecare își determină competențele sale asupra acestor infracțiuni (art. 10), precum și măsuri pentru asigurarea urmăririi penale sau a extrădării autorilor prezumtivi (art. 13-15).

Pentru asigurarea securității în domeniul aviației civile, au fost adoptate:

– Convenția referitoare la infracțiuni și la anumite alte acte săvârșite la bordul aeronavelor (Tokio, 1963), prin care se prevede obligația statelor de a pedepsi infracțiunile, precum și alte acte care pun în pericol securitatea aeronavelor sau a persoanelor și bunurilor aflate la bord, ordinea și disciplina pe o navă, aflată în zbor sau pe suprafața mării libere sau altei zone care nu face parte din teritoriul unui stat; competent sâ sancționeze asemenea fapte este statul de înmatriculare a navei.

– Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (Haga, 1970) prevede că o persoană comite o infracțiune dacă, aflându-se la bordul navei în zbor, pune stăpânire pe navă ori exercită controlul asupra ei, într-un mod ilicit și prin violență sau amenințarea cu violență; constituie infracțiune, de asemenea, tentativa unor asemenea acte și complicitatea la ele. Statele s-au angajat să pedepsească asemenea acte în mod sever.

– Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităției aviației civile (Montreal, 1971) prevede că orice persoana comite o infracțiune dacă, în mod ilicit și cu intenție, săvârșește un act de violență împotriva unei persoane, aflate la bordul unei aeronave în zbor, distruge o aeronavă în serviciu sau îi cauzează deteriorări, plasează, pe o asemenea aeronavă, dispozitive sau substanțe care pot să o distrugă ori să-i producă deteriorări, distruge sau deterioreazâ instalații ori servicii de navigație aeriană ori tulbură lunctionalitatea lor, comunică informații false, dacă acestea ar putea să facă aeronava inaptă în zbor ori să-i pună în pericol securitatea în zbor.

Statele-părți s-au angajat să sancționeze, prin pedepse severe aceste infracțiuni; fiecare stat trebuie să ia măsuri, pentru a ancheta și pedepsi infractorul, care se află pe teritoriul său, în cazul în care nu face extrădarea către alt stat (statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta, statului în care este înmatriculată aeronava, statului pe teritoriul căruia aterizează aeronava ș.a.m.d.).

– In baza Convenției privind aviația civilă internaționala (Chicago, 1944), statele includ, în acordurile bilaterale pe care le încheie, „clauza de securitate", recomandată în cadrul O.A.C.L, prevăzând o serie de măsuri pentru a asigura protecția navelor, a pasagerilor și a echipajelor. In cazul apariției unui incident de capturare sau pericol de capturare ilicită a navelor sau altor acte ilicite împotriva siguranței navelor și călătorilor, părțile se angajează să-și acorde asistență reciprocă pentru combaterea unor asemenea fenomene.

Măsuri similare sunt prevăzute și în convențiile încheiate in domeniul securității navigației maritime:

– Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime și

– Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței platformelor fixe situate pe platoul continental (adoptate la Roma, 1988).

Și în cadrul organizațiilor și conferințelor internaționale sau pe plan regional, problema combaterii și lichidării terorismului se află în atenția statelor.

a) Comisia de Drept Internațional a examinat această problemă, într-un proiect de cod în 1954, considerând drept crimă împotriva păcii și securității, întreprinderea sau încurajarea activității teroriste de către un stat împotriva altui stat.

b) Dintre rezoluțiile Adunării generale a O.N.U., adoptate în acest domeniu, menționăm pe aceea, prin care Adunarea generală a condamnat terorismul internațional (Rezoluția nr. 3034/XXVII din 1972), atrăgând atenția asupra distincției care trebuie făcută între actele condamnabile de terorism international și lupta popoarelor pentru autodeterminare (lupta îndreptată împotriva unor agresori sau cotropitori, pentru independență și libertate).

O altă rezoluție, în același sens, a fost aceea din 1991 (Rezoluția nr. 46/51), prin care statele au fost chemate să prevină pregătirea și organizarea, pe teritoriul lor, de acte teroriste, să asigure arestarea și judecarea sau extrădarea celor care le comit, să încheie acorduri de cooperare în acest domeniu, să devină părti la acordurile multilaterale încheiate, să se abțină de la organizarea, instigarea, asistența și participarea la acte teroriste săvârșite pe teritoriul altor state, să le încurajeze ori sa accepte, pe teritoriul lor, activități care vizează comiterea de acte teroriste.

c) Majoritatea statelor lumii sunt, în favoarea unei convenții internaționale și acest subiect se afla pe agenda Adunării generale O.N.U. de mai mulți ani; atingerea acestui scop este însă îngreunată, din cauza conotației politice pe care unele grupuri de state o dau noțiunii de terorism.

d) Și prin documentul, adoptat la Conferința de la Stokholm din 1984, a statelor participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, referitoare la măsurile de încredere, se-curitate și dezarmare în Europa, a fost consacrată hotărârea statelor participante de a lua măsuri efective, la nivel național și prin cooperare internațională, pentru prevenirea și respingerea actelor de terorism.

Statele cooperează, la nivel regional și în cadru bilateral, pentru combaterea terorismului; printr-o serie de acorduri și aranjamente, statele au stabilit un mod de colaborare, între organele lor de specialitate, pentru a preveni (prin informațiile pe care și le pun la dispoziție) și reprima (acordându-și concurs și conlucrând, în cazul unor asemenea acțiuni) actele de terorism.

Un asemenea exemplu îl constituie Convenția europeana pentru reprimarea terorismului (Strasbourg, 1977), ratificată și de România în 1996). Convenția are în vedere infracțiunile cu-prinse în reglementările din Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (Haga, 1970) și Convenția pentru reprimarea de acte ilicite îndreptate contra siguranței aviației ci-vile (Montreal, 1977), precum și infracțiunile grave, constând într-un atac asupra vieții, integrității corporale sau libertății persoanelor care se bucurâ de protecție internațională, inclusiv a agenților diplomatici, cele care au ca obiect răpirea, luarea de ostatici sau sechestrarea ilegală, cele care au ca obiect bombe, grenade, scrisori bombă și tentative la cele de mai sus.

Cu privire la această categorie de infracțiuni, s-a stabilit, pentru state, obligația de a extrăda (eventualele dispoziții incompatibile din acordurile dintre state, modificându-se). Convenția prevede, de asemenea, că statul pe al cărui teritoriu se află autorul prezumtiv al unei infracțiuni la care se referă art. 1 și care a primit o cerere de extrădare, în cazul în care nu-l extrădează, deși a primit o cerere în acest sens, va dispune, fără nici o excepție și fără întârziere nejustificata, autorităților sale competente să exercite acțiunea penală, iar acestea hotărăsc în aceleași condiții, ca și pentru orice altă infracțiune cu caracter grav, potrivit legilor acestui stat.

România este parte la toate convențiile menționate mai sus cu privire la combaterea terorismului, are încheiate o serie de acorduri și aranjamente pe plan regional și în cadru bilateral, participă efectiv la acțiunile care se organizează pe plan internațional pentru prevenirea și combaterea terorismului.

1.3. Tipuri de manifestare a terorismului

Departamentul de Stat al S.U.A. aprecia, după anii '90, ca fenomenul de terorism poate fi regăsit și sub următoarele forme de manifestare:

– terorism organizațional, materializat prin grupuri mici, omogene politic, însă incapabile să dezvolte simpatia și sprijinul popular în favoarea pozițiilor lor radicale, fiind nevoite să apeleze la acte violente pentru a-și câștiga influenta (ex. 17 Noiembrie, din Grecia, Grapo, IRA-ULTZA și ETA din Spania, RAF-ul, din Germania, Celulele Combatante, din Belgia etc.). Unele grupări au devenit între timp transnaționale (ex. Abu Nidal, din Palestina, Armata Roșie japoneză);

– terorismul insurgent, practicat de separatiștii etnici, de rebelii politici etc. Acțiunile acestora sunt de natură paramilitară sau de gherilă. Deseori, prin actele lor, erodează puternic credibilitatea grupului, legitimitatea și sprijinul acestuia (ex. Armata Populară – aripa comunistă, din Filipine);

– terorismul sponsorizat, care implică sprijinirea grupărilor și a activităților acestora de către state suverane (ex. grupările sponsorizate de state precum Irak, Iran, Libia, Afganistan etc.), sponsorizarea de stat putând atinge mai multe grade de implicare: directă, încurajare asistată logistic și material, dotare și acoperire ideologică, asistenta instrucțională etc.

În literatura de specialitate se întâlnesc fel de fel de clasificări, care încearcă să explice mai bine fenomenul. În opinia noastră terorismul ar putea fi clasificat astfel:

– terorism patopolitic, reprezentat de grupări naționaliste (ex. ANE, în S.U.A.) care „apără” interesele etniei sau culorii din care provin; acționează irațional, violentă fiind singură și cea mai uzitată formă de exprimare;

– terorism psihotic, reprezentat de persoane care provin de obicei, din familii dezorganizate, de indivizi cu probleme de adaptabilitate socială, de comportament care s-au aflat mult timp în șomaj sau n-au fost integrați organizațional. Acestea, în general, atacă personalități politice;

– terorism „autorizat”, în care caracteristic este abaterea de la reguli, cutume sau înțelegeri internaționale (ex. folosirea armelor atomice, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, asupra Japoniei, implicarea personalului CIA în asasinate politice în America Latina etc.);

– terorism criminal sau pirateria, prin care se forțează obținerea unei recompense importante, după care se retrag sub „protecția” ostaticilor luați;

– terorism endemic sau al bâtei, caracterizat prin anarhie, masacre intertribale, între grupările mafiote; acte care se petrec numai într-o anumită zonă;

– terorism practicat de „vigilenți”, aprobat tacit de către un regim politic amenințat și exercitat asupra dizidenților;

– terorism organizațional, practicat de organizații revoluționare sau de tip Mafia, fată de care statul de drept folosește măsuri drastice pentru a putea menține liniștea socială;

– terorism pragmatic, unde folosirea violenței are ca scop obținerea sprijinului populației pentru acte de extorcare de fonduri sau în declanșarea unor greve;

– terorism funcțional, prin care o organizație – folosind violenta – poate obține avantaje strategice într-o anumită zonă, structură sau domeniu;

– terorism manipulativ, cel care creează unele situații de negociere prin mijloace specifice, folosindu-se de mass-media pentru manipularea sentimentelor de simpatie ale opiniei publice;

– terorism simbolic, în care victima ce trebuie distrusă reprezintă un simbol deosebit pentru partea adversă și prin a cărei eliminare se încearcă obținerea de avantaje etnice, politice sau de altă natură.

De cele mai multe ori, terorismul este conjunctural (cu excepția regimurilor totalitare). Unii analiști ai fenomenului au ajuns la concluzia că subiectul este în declin. Naționalismul, patriotismul, interesele etnice sau proletarismul, în epoca modernă, datorită globalismului, devin desuete și, deci, nu mai pot constitui „motorul” actelor teroriste. În cazul unui declin progresiv și durabil al cauzei, terorismul poate deveni însă un scop în sine, o activitate fără motivații explicite și justificabile la nivelul analizei și al grupului, apărând ca o anomalie ce trebuie eliminată din viața socială. Va fi însă greu de anihilat, tocmai datorită faptului că disimularea practicanților fenomenului este perfectă în mediul pe care-l vor distruge la momentul potrivit, nelăsând nici o urmă de îndoială asupra bunelor lor intenții fată de cetățenii printre care se amestecă.

Terorismul rămâne, în esență, o problemă politică. Politicienii, diplomații, structurile forțelor informativ-operative trebuie să țină cont de impactul produs de orice tip de răspuns la un act terorist, de consecințele asupra intereselor politice și naționale și, mai ales, dacă costurile economice, politice, sociale sau financiare justifică amploarea răspunsului preconizat ca pedeapsă. Contraatacurile excesive aplicate organizațiilor teroriste, uciderea unor oameni nevinovați prin amploarea pedepsei au dovedit deseori că duc la rezultate opuse dorințelor de eradicare a fenomenului. De aceea, este nevoie de a studia foarte bine fenomenul, motivațiile care stimulează acțiunile teroriste, izvoarele acestuia și numai după aceea să se treacă la măsuri coercitive.

Specialiștii în analize sociale și politice susțin că nici o formă de terorism nu poate rezista în fata unor guvernări sau a unor puteri ce se dovedesc flexibile, deschise spre reforme, care-i favorizează pe moderați și care fac orice efort pentru ușurarea situației celor defavorizați de sistem, de relațiile sociale sau politice. Iată de ce se impune cu necesitate un acord internațional asupra definirii fără ambiguități a terorismului.

Fără o definire clară a acestui fenomen, se poate ajunge la abuzuri practicate de unele puteri economice, politice sau militare, având ca țel ascuns scopuri strategice sau geopolitice, folosind manipularea informațională în câștigarea unui acord masiv pentru declanșarea unor intervenții militare punitive, acțiuni care în era armelor biologice, chimice și a celor nucleare pot deveni foarte periculoase pentru întreaga planetă. Se impune, de asemenea, instituirea de mecanisme, construirea unor instituții la nivelul organismelor internaționale (Consiliul de Securitate, de exemplu, să-și asume sarcini în acest sens) care să poată interveni urgent în astfel de crize.

1.4. Opinii cu privire la elementele constitutive si clasificarea actelor de terorism

In precizarea noțiunii de terorism sunt menționate patru elemente, toate scoase în evidență cu prilejul discuțiilor din Comitetul Special al ONU asupra problematicii terorismului internațional (16 iulie-10 august), întâlnite în mai multe lucrări de referință. In esență, aceste elemente sunt:

– caracterul internațional al actelor de terorism, condiție necesară încadrării lor în categoria actelor de terorism internațional;

– mobilurile actelor de terorism;

– autorii actelor de terorism;

– victimele actelor de terorism.

Totuși, unii autori menționează, în lucrările lor, nouă elemente constitutive în precizarea noțiunii de terorism, și anume:

1. existența unui grup, de regulă strict organizat, axat pe un ideal programatic, social, național, religios sau pe identificarea unui anumit inamic, care acționează fie pe cont propriu, fie cu sprijin tacit sau activ al unui stat terț și care, de regulă, nu își ascunde identitatea;

2. acțiunea este ilicită din punct de vedere al normelor juridice recunoscute de comunitatea internațională, este comisă cu violență și este provocatoare de mari daune materiale și pierderi de vieți omenești și creează o atmosferă de frică și panică colectivă, de natură să intimideze autoritățile unui stat sau un alt grup de putere;

3. alegerea țintelor pe considerentul producerii unui impact psihologic cât mai mare, iar scopurile urmărite prin actul terorist să fie cât mai puternic mediatizate;

4. terorismul constituie o gravă amenințare la adresa păcii și securității internaționale.

Literatura de specialitate evidențiază numeroase clasificări ale terorismului și numeroase încercări de stabilire a unei tipologii a acestuia. Totuși, ele diferă în funcție de complexitatea analizei, a minuțiozității criteriilor și definițiilor sau a particularității autorului, a locului și a momentului când acestea au fost elaborate.

De regulă, acțiunile teroriste sunt reduse la trei tipuri fundamentale:

1. acțiuni contra bunurilor (distrugerea cu exploziv a clădirilor, mașinilor, avioanelor etc.);

2. acțiuni contra persoanelor și a libertății lor (de la răpiri, sechestrări, luări de ostateci etc., până la asasinate);

3. acțiuni combinate, atât contra bunurilor, cât și a persoanelor, sub forma deturnărilor de avioane, mașini capcană etc.

Relevante pentru clasificarea terorismului ni se par a fi criteriile menționate de către unii experți în domeniu, precum și într-o lucrare, cu un studiu introductiv, de profesorul universitar doctor Victor Duculescu, din care reținem mai multe forme, genuri și acte de terorism.

Clasificarea după mobilul și intenția care stă la baza actului terorist. Din acest punct de vedere sunt menționate ca forme de terorism:

a) terorism de drept comun – înțeles ca acțiune violentă sau de intimidare, comisă de către un individ sau un grup de persoane, în scop de extorsiune sau răzbunare ori pentru obținerea unor avantaje materiale sau morale imediate. Se caracterizează prin violență puternică. In realizarea scopului propus se comit fapte obișnuite (șantaj, amenințări, răpiri, crime etc.), care intră sub incidența legii penale;

b) terorism social, a cărui principală caracteristică este faptul că el nu depășește granițele țării respective. Prin această formă de terorism se urmărește schimbarea orânduirii sociale dintr-o țară, impunerea unei anumite ideologii, doctrine sociale și chiar economice;

c) terorism politic – care se manifestă printr-o gamă variată de forme, toate dirijate contra statului și organelor sale reprezentative. Este descris ca amenințare directă pentru ordinea de drept a unui stat, ca fenomen ce acoperă în special „asasinatele organizate și sistematice”, cu finalitate evident politică.

Intre scopurile sale sunt menționate:

– ruperea relațiilor pașnice dintre state sau agravarea acestora atunci când s-a ajuns la anumite înțelegeri;

– răsturnarea orânduirii politice a unui stat;

– înlăturarea de la putere a unor oameni politici;

– influențarea politicii interne sau externe a unui stat etc.;

– dintre cele mai semnificative acte de acest gen, literatura de specialitate menționează uciderea unor președinți, ca de exemplu J.F. Kennedy (SUA), Anwar El Sadat (Egipt), a premierilor Indira Ghandi (India), Yizak Rabin (Israel) sau a lui Martin Luther King, lider al mișcării de emancipare a negrilor din Statele Unite etc.

d) terorism de stat — o formă complexă de terorism, care se manifestă într-o țară în care sistemul politic îl obstrucționează pe cel judiciar, implicând guvernul într-o luptă pentru putere, bazată pe coerciție, ca de exemplu: Chile, sub Augusto Pinocet, 1973-1990; Republica Islamică Iran, din 1979; Irak-ul sub Sadam Hussein, 1979-2003; Libya sub col. Moammar Al Qadhafi, 1970; Coreea de Nord; Arabia Saudită; Sudan; Syria; Yemen; Pakistan.

De asemenea, terorismul de stat se poate manifesta și pe plan internațional, prin acțiuni de amenințare cu folosirea violenței ori acte de teroare exercitate de către un stat contra altui stat, materializat în atacuri armate, producerea de distrageri materiale, bombardarea populației civile etc., prin care se urmărește a se impune fie voința politică a unui stat asupra altui stat, fie obținerea de avantaje teritoriale, economice sau de altă natură. Literatura de specialitate reține atenția asupra gravității deosebite a acestei forme de terorism, care poate prejudicia, în cel mai înalt grad, pacea, securitatea și stabilitatea mondială.

După aria de manifestare, natura factorilor angajați, precum și din punct de vedere al întinderii efectelor sale. Având in vedere criteriul spațiului și a factorilor implicați, actele teroriste săvârșite sunt menționate sub forma:

a) terorismului național sau domestic, intern — când toate cele patru elemente constitutive aparțin spațiului național al unei singure țări, manifestat, cel mai adesea, sub forma terorismului politic. Implică grupuri sau persoane care fac parte integrantă din populația, instituțiile sau guvernele țării (statului) victimă și ale cărui acțiuni se desfășoară numai pe teritoriul statului respectiv. Acestea nu sunt influențate, nu sunt sprijinite și nici nu servesc interesele altei țări;

b) terorismului internațional – atunci când acțiunile, factorii angajați sau afectați și efectele actelor săvârșite îmbracă, obligatoriu, elementele de extraneitate, cu caracter internațional, în ceea ce privește atât autorul, victima, locul comiterii sau pregătirii acțiunii, locul de refugiu al autorilor și complicilor acestora, cât și natura intereselor lezate și urmările actului în sine. Cu alte cuvinte, actele teroriste sunt pregătite, de cele mai multe ori, pe un alt teritoriu decât cel unde sunt electiv executate. Terorismul internațional implică, așadar, grupuri sau persoane care nu fac parte neapărat din populația, instituțiile sau guvernele statului victimă, dar ale căror acțiuni se desfășoară în afara granițelor țării unde sunt cantonate, dirijate și sprijinite de statele sau elementele de comandă ale căror interese le servesc. Ca principale forme de manifestare, literatura de specialitate menționează: pirateria aeriană, luarea de ostateci, răpirea de diplomați sau demnitari, pentru a căror eliberare se pun condiții grele, fie de ordin politic sau material, în a căror rezolvare sunt angrenate mai multe state;

c) terorismului transnațional – este o nouă formă de terorism pe care o întâlnim în literatura de specialitate, de multe ori, confundată cu terorismul internațional. Deosebirea esențială față de cel menționat la punctul b) constă în aceea că, în terorismul transnațional, autorii actelor teroriste sunt autonomi față de orice stat.

După principalele cauze generatoare. Din acest punct de vedere mai sunt menționate ca forme ale terorismului:

a) terorismul rasist – apărut în SUA, la jumătatea secolului trecut, având ca reprezentant de frunte organizația Ku-Klux-Klan, interzisă, formal, în anul 1960. Literatura de specialitate mai menționează la această formă de terorism, terorismul rasist provocat de politica de apartheid, promovată, cu ani în urmă, de guvernul sud-african, de la Pretoria, când minoritatea albă ridicase rasismul la rang de lege. Ziua de 21 martie 1966, zi în care, la Sharpeville, pe timpul unei mari demonstrații, poliția a deschis focul asupra unor oameni total lipsiți de apărare, ucigând 69 de persoane și rănind grav alte 180, a fost proclamată „Ziua internațională pentru eliminarea discriminării rasiale”;

b) terorismul extremist-național – cu aria de acțiune limitată la interiorul unei țări, mai cunoscute fiind: Mișcarea pentru pământul natal și libertatea bască (ETA), din Spania; organizația teroristă

Armata Republicană Irlandeză (ERA) – Aripa sau dizidenta sa Noua IRA; Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP); Frontul de Eliberare din Quebec (FLQ); Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK/KADEK) etc.;

c) terorismul de nuanță fundamentalist-religioasă sau terorismul religios, care folosește violența pentru a îndeplini ceea ce ei numesc obiective ordonate de divinitate. Studii recente evidențiază că, în prezent, organizațiile teroriste de esență fundamentalist-islamică sunt cele mai active și cele mai dăunătoare actualului mediu de securitate.

Pe lista terorismului de nuanță fundamentalist-religioasă sunt înscrise mai multe organizații teroriste, între care: Abu Sayyaf, Filipine; Al-Qaeda; Aum Shinro-kyu (Aum – Adevărul suprem), responsabil de atacul cu sarin în metroul din Tokio, din martie 1995, Japonia; Frontul Islamic de Eliberare Moro, Filipine; Grupul Islamic Armat, Algeria; Hamas, Palestina; Hizbollah, Liban; Jihadul Islamic Egiptean; Jemaah Islamiyah, Indonezia; Jihadul Islamic Palestinian; Mișcarea Islamică din Asia Centrală; Mișcarea Islamică din Uzbekistan;

d) terorismul de extremă stânga – urmărește subminarea sau distragerea capitalismului și înlocuirea lui cu socialismul sau comunismul. Reprezentative pentru această categorie sunt: Brigăzile Roșii (Italia); Armata Roșie Japoneză; Facțiunea Armata Roșie;

e) terorismul de extremă dreapta – urmărește abolirea regimurilor liberale, democratice și înlocuirea lor cu unul autoritar, putând fi exemplificat prin: grupurile de extremă dreaptă din America Latină; escadroanele morții din Salvador și grupurile neo-naziste din Europa și America;

f) terorismul anarhist – specific perioadei 1870-1920. In prezent, este reprezentat de mișcări, precum Celulele Revoluționare din Germania sau Squarmish Five din Canada.

Clasificarea realizata de institutul american pentru studiul conflictelor. Interesantă și sugestivă este și clasificarea făcută de institutul american pentru studiul conflictelor, în viziunea căruia, terorismul este de două feluri:

a) terorismul diversionist, care, în esență, urmărește publicitatea, dobândirea unui prestigiu sau notorietăți, discreditarea și demoralizarea autorităților, provocarea acestora să ia măsuri de represiune excesive, care ar duce ia înstrăinarea populației, sau ar genera ample nemulțumiri în rândul acesteia;

b) terorismul coercitiv – acesta vizează, în opinia autorilor, demoralizarea populației civile, slăbirea încrederii acesteia în autorități și instaurarea unui sentiment de teamă.

In funcție de această abordare, alți specialiști în domeniu categorisesc grupările teroriste în:

a) grupări etnice, naționaliste, religioase;

b) grupări care se autointitulează drept revoluționare sau de eliberare;

c) grupări anarhiste, care se remarcă prin absența unor scopuri clare și precise, ideologia lor fiind una confuză;

d) grupări patologice, care nu invocă scopuri politice sau ideologice explicite, ele manifestând o inadaptare, neacomodare la o anumită societate sau organizare socială;

e) grupări neofasciste de extremă dreapta, care în unele țări nedemocratice acționează chiar cu acordul tacit al guvernelor respective;

f) grupări de mercenari ideologici, din grupurile cu rază de acțiune transnațională.

Desigur, în opinia altor analiști în domeniu, există și alte forme de terorism. Acest lucra se datorează faptului că nu poate fi negat și nici ignorat interesul structurilor teroriste de a achiziționa arme chimice, biologice, radiologice și chiar nucleare și nici posibilitatea ca teroriștii să ajungă în posesia lor, ceea ce ar putea provoca, fără îndoială, pierderi umane de proporții, transformând lumea într-un adevărat iad.

Pe cale de consecință, în literatura de specialitate, între formele de terorism sunt tot mai des menționate, alături de terorismul informațional, cyberteroristn, megaterorism și narcoterorism, bioterorismul și, nu în ultimul rând, terorismul NBC -nuclear, bacteriologic și chimic. Acestea sunt alte forme de terorism care trebuie serios analizate și cunoscute, pentru a se găsi strategii adecvate de contracarare și de securitate.

Prevenirea, urmărirea și răspunsul la aceste noi potențiale forme de terorism trebuie completate cu metode de apărare împotriva unor posibile scenarii de amenințare. De altfel, oficialii CIA, într-o amplă cercetare, intitulată Maping the Global Future, realizată de National Intelligente Council (institutul pentru cercetări al CIA), pun problema, terorismului în termeni foarte deschiși. Ei atrag atenția și, totodată, avertizează că, în ciuda războiului declarat de Statele Unite împotriva terorismului, acest flagel nu se va diminua în următorii 15-20 de ani, ci, dimpotrivă, se va amplifica.

Bioterorismul. Aceasta forma de terorism utilizează germeni specifici războiului biologic, prin răspândirea intenționată a agenților biologici toxici, în formă naturală sau prelucrată; a fost plasat în contextul măsurilor impuse în domeniul sănătății publice, pentru combaterea îmbolnăvirilor.

Bioterorismul – așa cum susțin cercetătorii CIA – se va dezvolta în paralel cu cyberterorismul, iar grupările teroriste bine informate vor căuta să întrerupă rețelele informatice vitale ale unui stat sau organizații. In aceste condiții, este firesc să se pună accent pe apărare, sub forma prevenirii, urmăririi îmbolnăvirilor și îmbunătățirii capacității de răspuns. Aceasta s-ar impune cu atât mai mult cu cât pericolul reprezentat de noile descoperiri în domeniul biotehnologiei nu derivă numai din „experimentele cu micro-organisme patologice". Interesante opinii și puncte de vedere în acest sens sunt prezentate și în lucrarea intitulată Biotechnology and Bioterrorism: An Unprecedented World (Biotehnologia și bioterorismul – o lume fără precedent), în traducere și adaptare de Celia Sfotcu.

Cyberterorismul. Aceasta forma de terorism vizează folosirea premeditată a unor acțiuni de sabotare, îndreptate împotriva calculatoarelor, cu intenția de a provoca prejudicii cu urmări sociale, ideologice, religioase sau politice, al cărui scop poate varia de la un sabotaj economic până la destabilizarea infrastructurilor informatice critice sau chiar la producerea unor dezastre fie ecologice, fie sociale.

Pentru a avea o imagine asupra potențialelor efecte ale unui atac cyberterorist, trebuie imaginată rețeaua Internet prin care se efectuează zilnic operațiuni de comerț electronic, în valoare de circa 6,5 miliarde dolari SUA, iar majoritatea infrastructurilor critice militare, energetice, bancare, comerciale, telecomunicații, transporturi, servicii de asistență socială și civilă etc., se bazează pe transferuri de date pe Internet.

Problema care se pune este nu dacă un atac terorist cybernetic poate avea loc, ci când va avea loc? Poate fi considerată pana generalizată de curent electric din nord-estul Americii, din august 2003, ca fiind primul act de cyberterorism? Conform statisticilor, în ultimele șase luni, au avut loc peste 200.000 de atacuri cybernetice numai asupra sistemelor de afaceri; numărul atacurilor crește anual cu o rată de 60%, numărul cazurilor de vulnerabilitate ale rețelelor informatice și al incidentelor de securitate se dublează anual, asta în condițiile în care, pe ansamblu, doar 10% din acestea sunt raportate sau făcute publice.

Tehnologia informației mărește puterea teroriștilor și le permite acestora să se descentralizeze. Insă, acționând pe grupuri mai mici, teroriștii ar putea să fie mai „eficienți”.

Narcoterorismul. Acesta se referă, de regulă, la acțiuni teroriste organizate sau desfășurate de grupuri implicate direct în cultivarea, producerea, transportul sau distribuția drogurilor, precum și pentru acele grupuri care folosesc traficul de droguri pentru finanțarea unor mișcări sau acte teroriste.

Terorism explicit politic. Acesta reprezintă o anumită tipologie a terorismului, care vizează, în mod direct, structurile de autoritate și are ca forme de exprimare: terorismul partizan, cu obiectiv dobândirea puterii de stat; terorismul ideologic, motivat de doctrine politice extremiste; terorismul autonomist-separatist (integrist) și terorismul de stat, este menționată și în Strategia noastră națională de prevenire și combatere a terorismului.

Capitolul 2

Terorismul in dreptul international

2.1. Dimensiunea juridica a luptei globale impotriva terorismului

Terorismul contemporan a devenit un flagel mondial, a cărui eradicare va necesita, din partea comunității internaționale, eforturi continue, îndelungate și extinse, în multiple domenii și bine coordonate. Mai mult, poate fi considerat chiar provocarea fundamentală a începutului de secol XXI.

Prin dimensiunile și multiplele sale forme de manifestare, terorismul internațional a devenit una din cele mai grave amenințări ale acestui început de secol, la adresa multor națiuni ale planetei, în raport cu atât de fragila securitate pe plan internațional.

Literatura de specialitate menționează Belgia ca fiind primul stat care, în anul 1856, a introdus primele măsuri naționale de combatere a terorismului, clauza atentatului făcând extrădabile asasinatele politice. Mult mai târziu, în anul 1927, cu prilejul primei conferințe internaționale de unificare a dreptului penal, s-a încercat și definirea fenomenului.

Deși s-a folosit termenul de „terorism”, în rezoluția adoptată la finalul conferinței, se propunea sancționarea unor acte ca: pirateria, falsificarea de monedă, comerțul cu sclavi și utilizarea internațională a unor mijloace capabile să creeze un pericol comun.

Dar noțiunea de „terorism” a fost folosită, pentru prima dată, la cea de-a doua Conferință de unificare a dreptului penal, de la Bruxelles, în anul 1930; fiind definită astfel: „folosirea deliberată a unor mijloace capabile să producă un pericol comun reprezintă acte de terorism, ce constau în crime împotriva vieții, libertății și integrității fizice a unor. persoane sau care sunt îndreptate contra proprietății private sau de stat, în scopul realizării unor scopuri politice sau sociale”.

O altă încercare de definiție, dar fără să fie adoptată, s-a mai încercat și în cadrul conferinței de la Paris, din anul 1931. Ulterior, în anul 1934, în cadrul conferinței de ia Madrid, se propunea includerea în noțiunea de terorism și a unor acte, ca de exemplu: provocarea de catastrofe, distrugerea lucrărilor de artă, participarea la masacre și la alte atrocități colective comise împotriva unei populații lipsite de apărare.

O nouă fază în dezvoltarea reglementărilor juridice privind terorismul s-a declanșat în urma asasinării la Marsilia, în anul 1934, a regelui Alexandra al Iugoslaviei și a ministrului francez de externe Louis Bartou, momente culminante ale actelor de terorism, cu implicații internaționale.

Reacția statelor față de aceste crime a condus la aducerea problematicii terorismului în fața Ligii Națiunilor, moment hotărâtor în luarea deciziei de a oferi un cadra legal luptei împotriva terorismului, la nivel internațional, regulile de drept internațional ce priveau reprimarea activităților teroriste neavând, la acea vreme, „precizia suficientă pentru garantarea, de o manieră eficace, a cooperării internaționale”. Urmare acestor reacții, au fost elaborate două proiecte: un proiect de convenție pentru reprimarea terorismului și un proiect pentru crearea unei Curți penale internaționale, proiecte de documente internaționale care au incriminat, deschis, actele teroriste și au instituit sancțiuni severe împotriva celor vinovați de comiterea lor.

Comitetul însărcinat cu elaborarea acestor două proiecte a fost compus din îl membri, reprezentanți ai URSS, Elveția, Franța, România, Chile, Belgia, Marea Britanie, Spania, Ungaria, Italia și Polonia. Comitetul a fost prezidat de reprezentantul Belgiei, Contele Carton de Wiart și a inclus, printre membrii săi, juriști cu reputație în materie, așa cum a fost reprezentantul României, profesorul Vespasian V. Pella.

2.2. Necesitatea unei viziuni comune asupra fenomenului terorist si incadrarii juridice a acestuia

Pe parcursul timpului, s-a conturat tot mai mult ideea că, din punct de vedere juridic, terorismul constituie o infracțiune internațională a cărei combatere implică o participare activă a tuturor statelor, în măsură să asigure nu numai cooperarea lor pe plan penal, dar și eradicarea cauzelor acestui fenomen, prin studierea și analiza atentă a împrejurărilor care îl favorizează, în scopul adoptării unor măsuri eficiente, de natură sa-l contracareze.

Astfel, în anul 1935, la Copenhaga, cea de-a șasea Conferință pentru unificarea dreptului penal a adoptat o rezoluție prin care actele care creează o situație de teroare, ce pot incita la schimbări sau ridicarea de obstacole în funcționarea unui organ public sau să tulbure relațiile internaționale și care reprezintă o amenințare socială la adresa păcii, sunt calificate drept infracțiuni speciale și sunt reprimate. In aprilie 1937, a avut loc ultima ședință a Comitetului Ligii Națiunilor. Rezultatul lucrărilor a fost transmis tuturor guvernelor și supus unei Conferințe internaționale „pentru reprimarea terorismului”, sub egida Ligii Națiunilor, convocată de Consiliu, la Geneva, în noiembrie același an, Actul Final fiind semnat de 31 de state.

Conferința interguvernamentală pentru prevenirea și reprimarea terorismului a adoptat, prin Actul Final, două importante documente internaționale, ambele utilizând o abordare similară cu cea a Conferinței de la Copenhaga, din 1935.

Primul document adoptat (semnat de 19 state) este Convenția pentru prevenirea și combaterea terorismului, scurtul preambul al Convenției statuând ca obiectiv „eficientizarea lupei împotriva terorismului, atât la nivelul prevenirii, cât și la cel al pedepsirii terorismului”.

Articolul 1, trasând direcțiile de acțiune în vederea realizării acestui obiectiv consemnează: „înaltele părți contractante, reafirmând principiul dreptului internațional potrivit căreia datoria oricărui stat este de a se abține de la orice fapt destinat să favorizeze activitățile îndreptate împotriva altui stat și să împiedice actele prin care acestea se manifestă, se angajează să prevină și să prevină activitățile de această natură și să-și acorde reciproc concursul”, în același timp, oferă o definiție generală a ceea ce numim «act de terorism» „fapte criminale îndreptate împotriva unui stat și ale căror scopuri sau natură sunt acelea de a provoca teroare în rândurile unor persoane, grupuri de persoane sau opiniei publice”.

Acest document incrimina actele îndreptate contra vieții și integrității corporale, sănătății sau libertății șefilor de state, persoanelor oficiale, dar și faptele constând în distrugerea de bunuri publice, punerea în pericol a vieților umane și crearea unui pericol comun, fabricarea și deținerea de arme, muniții și substanțe – nocive, în vederea executării unor acțiuni de genul celor menționate mai sus.

De asemenea, documentul identifică drept elemente ale terorismului actele intenționate, făcute în scopul de a provoca teroare, de a cauza moartea, de a răni grav sau cu scopul pierderii libertății de către șefi de state, a familiile lor și funcționarilor publici, de a provoca pagube sau distrugerea proprietății publice, actele menite să pună în pericol viața unor persoane. Totodată, includea concepte noi de drept penal internațional, referitoare la universalitatea represiunii, la caracterul actelor de participare, la extrateritorialitatea incapacităților penale, precum și la recidiva internațională.

In opinia specialiștilor, Convenția pentru prevenirea și combaterea terorismului, adoptată de Liga Națiunilor în anul 1937, este primul instrument juridic internațional în materie.

Cel de al doilea document, Convenția pentru crearea unei Curți Penale Internaționale, instituia o Curte Penală Internațională, în vederea judecării persoanelor acuzate de o infracțiune prevăzută de Convenția pentru prevenirea și combaterea terorismului (art. 1). Membrii Curții (5 judecători titulari și 5 judecători supleanți) urmau să fie aleși de judecătorii Curții Permanente de Justiție Internațională. Statele părți ale respectivei Convenții trebuiau să defere Curții, spre a fi judecate, persoanele acuzate de acte de teroare, în loc să le judece în fața propriilor tribunale ori să le extrădeze statelor împotriva intereselor cărora fuseseră comise actele respective”. Curtea avea un caracter permanent, dar avea să se întrunească numai în cazul unei sesizări (art. 3). Sediul curții era stabilit la Haga. Dar, într-o situație particulară, Curtea, consultată de președintele său, se putea reuni în altă parte (art. 4). Convenția a fost semnată de 10 state.

Chiar dacă cele două Convenții adoptate sub egida Societății Națiunilor se înscriau pe linia eforturilor de a crea o lume pașnică, principalul obstacol în fața realizării obiectivelor propuse rămânea tot voința statelor de a se opune, efectiv, terorismului. Argumentul a fost: dintre statele semnatare ale celor două Convenții numai India le-a ratificat și, din lipsa numărului necesar de ratificări, ele nu au putut fi puse în aplicare.

Mai târziu, și Organizația Națiunilor Unite s-a angajat în lupta dificilă împotriva terorismului internațional, vizat sub toate formele și manifestările sale. Literatura menționează, încă din 1963, o serie de instrumente juridice fundamentale elaborate de ONU și instituțiile ei specializate, dar și de organizațiile regionale.

Dar abordarea problematicii terorismului, fie la ONU, la Consiliul Europei, OSCE, Uniunea Europeană sau la alte organizații regionale, nu a avut efectele scontate, terorismul continuând să constituie un flagel al lumii contemporane, care cunoaște, la acest început de secol, evoluții fără precedent.

Câmpul său de acțiune se extinde tot mai mult, cu efecte directe asupra intereselor de securitate ale comunității internaționale și naționale, având implicații profunde și pe termen lung asupra valorilor fundamentale și aspirațiilor legitime ale întregii omeniri. El reflectă, în acest secol, dezvoltările tehnologice, schimbările sociale, transformările statale, regionale și mondiale, precum și dinamica centrelor de greutate ale puterii de pe mapamond, tacticile acțiunilor teroriste adaptându-se la vulnerabilitățile societății moderne care, prin dezvoltare, nu va putea asigura suficient și securitatea necesară.

Terorismul, care a cunoscut „înfățișări nebănuite”, mai ales după 11 septembrie 2001, nu va putea fi combătut în mod eficace decât prin acțiuni reunite, în care să se poată colabora nerestrictiv. Terorismul va trebui analizat și prin prisma contextelor în care se manifestă, iar strategiile de luptă împotriva acestuia trebuie să fie dirijate astfel încât să acționeze, în principal, asupra cauzelor, nu doar asupra efectelor.

Multă lume, inclusiv specialiști din State și nu numai, s-au năpustit – după cum menționează și distinsul profesor universitar Marin Voiculescu asupra efectului: „ce s-a distrus, în ce proporție, câte daune s-au produs, cum se traduc acestea în bani, în timp" sau ce „consecințe au avut la diverse burse, ce alte guvernare prin asasinate și răpiri”, Biroul Federal de Investigații-„folosirea ilegală a forței sau violenței împotriva persoanelor sau bunurilor, cu scopul de a intimida sau constrânge un guvern, populația civilă sau orice alt segment al acestora, pentru promovarea unor obiective politice”, Uniunea de luptă împotriva Terorismului – „folosirea ilegală a violenței sau amenințarea cu violența împotriva persoanelor sau bunurilor, urmărind obiective politice sau sociale. De obicei, urmărește să intimideze sau să constrângă un guvern, persoane sau grupuri, pentru a le modifica linia politică sau comportamentul”.

Dar nu toată lumea înțelege prin terorism același lucru. Definițiile, percepțiile și viziunile, nici chiar după atacurile teroriste asupra SUA, de la 11 septembrie 2001, când aproape 80 de națiuni pierdeau oameni la World Trade Center, Pentagon și în Pensilvania, 11 martie 2004 din Spania, care a zguduit Europa sau 1 septembrie același an, de la Beslan, în Federația Rusă (Osetia de Nord), nu s-au armonizat, ci, dimpotrivă, au continuat să se separe și chiar să se opună.

Până la acest moment, nu există o definiție a terorismului acceptată la nivel internațional, care să ofere posibilitatea acționării împotriva oricărei forme de manifestare a violenței, cu scopul răspândirii terorii, cu toate că a fost creat un comitet însărcinat cu elaborarea unui proiect de convenție, generală și cuprinzătoare, împotriva terorismului – Comitetul Ad-hoc privind terorismul. Până când comunitatea internațională nu ajunge la un acord privind o definiție comună, terorismul va continua să fie definit prin ceea ce nu este.

Totuși, în lucrări de referință mai recente, se conturează, din ce în ce mai clar, cel puțin trei viziuni în ceea ce privește terorismul.

In acest cadru, o primă viziune este împărtășită de o parte dintre europeni. Aceștia consideră că terorismul este o infracțiune, o crimă, o agresiune gravă la adresa omului și ființei umane, și tratează acest fenomen ca atare.

Pe de altă parte, SUA și membrii coaliției antiteroriste consideră terorismul ca o formă a războiului continuu și, în consecință, au declanșat, sub conducere americană, războiul împotriva terorismului.

Intr-o a treia perspectivă, terorismul este definit ca un fenomen special, propriu și el societății omenești, dar care își are legile și principiile lui specifice, altele decât ale războiului și crimei organizate. Dintr-o astfel de perspectivă, terorismul intersectează și războiul și crima organizată, dar este mai mult decât acestea, este altceva. Or, acest „altceva” trebuie analizat, tratat și, desigur, combătut, într-o astfel de viziune, terorismul se prezintă ca „un sistem de amenințări și de acțiuni în mozaic, extrem de violente, de mare intensitate, diferite ca amploare – de la acțiuni cu grupări de forțe, specifice războiului, până la acțiuni în cyberspațiu și la acțiuni sinucigașe – desfășurate cu o frecvență aleatorie, printr-o gamă foarte largă și foarte ingenioasă de forme și procedee, prin mijloace diferite, punctual, zonal de pe toată planeta, împotriva unor ținte felurite”.

In prezent, acțiunile teroriste continuă. Mai mult, aceste acțiuni s-au triplat în anul 2004 față de anul 2003. Ele se înmulțesc și se diversifică. Cele mai folosite metode sunt deturnările de avioane, detonarea de autoturisme, atentatele sinucigașe cu bombă, asasinatele și crimele în masă. Unele dintre ele poartă masca legitimității luptei unor comunități pentru independență și suveranitate, pentru drepturi etnice, pentru egalitate.

Altele se erijează în protectoare ale unor valori tradiționale, amenințate de globalizare, în timp ce altele păstrează nota patologicului și urii. Unii înțeleg terorismul ca reacție fie ia modernizare, fie la globalizare sau ca reacție la conceptul noii ordini, susținut și practicat, îndeosebi, de SUA. Alții îl ancorează în acțiuni identitare, în acțiuni pentru-supraviețuire sau pentru impunere a unor doctrine, ca norme de protest, de dărâmare a unei construcții păcătoase, împotriva convingerilor și modului lor de viață.

O definiție unanim acceptată a terorismului va trebui să împiedice însă organizațiile teroriste să găsească o cale de a-și justifica acțiunile, folosindu-se de această definiție. Este foarte important ca definiția terorismului să nu includă în acest tip de acțiuni „războiul de gherilă” (luptători independenți sau membri ai unor mișcări independente) și, în același timp, să îi împiedice pe teroriști să se declare luptători pentru independență sau libertate.

De asemenea, este necesar să fie subliniat faptul că multe state își rezervă dreptul de a cataloga unele acțiuni drept teroriste, în timp ce, același tip de acțiuni similare ale altor entități, le consideră drept non-teroriste, desigur, în strictă concordanță cu scopul urmărit. Studiile cele mai înaintate sunt în Israel.

Reglementările juridice în materie, deși în continuă perfecționare, nu sunt o soluție unică și nu sunt în pas cu evoluția evenimentelor cu care ne confruntăm. Chiar și cele 12 Convenții multilaterale, încheiate sub egida ONU și a agențiilor sale specializate, au apărut mai mult ca „răspunsuri” la anumite acte teroriste, Națiunile Unite însăși fiind cu un pas în urma organizațiilor teroriste, ceea ce denotă că Organizația nu a avut și nu are întotdeauna capacitatea de a anticipa mișcările lor.

Totuși, se cuvine menționat faptul că, recent, Națiunile Unite au adoptat un tratat menit să prevină obținerea de către teroriști a armamentului nuclear. De asemenea, și la nivel european, existau, cu numai două luni înainte de producerea atentatului de la 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite, piedici în calea formulării unui răspuns eficient la adresa terorismului internațional. Intr-un raport ai Parlamentului European, din iulie 2001, se menționa că numai șase state membre ale Uniunii Europene, Germania, Spania, Franța, Italia, Portugalia și Marea Britanie, adoptaseră, la acea vreme, legi referitoare la combaterea terorismului.

Dar, chiar și între acestea continua să existe diferențe esențiale în cadrul legislațiilor lor interne cu privire la: conceptele cu care se operează și definiții ale acestora: pedepsirea actelor de terorism: prevederile speciale în ceea ce privește conducerea investigațiilor sau prevederile referitoare la tribunalele care judecă astfel de cazuri etc.

Ca urmare, raportul Parlamentului European adresa Consiliului UE o serie de propuneri, în sensul adoptării unor decizii-cadru, pe de o parte, în vederea apropierii prevederilor ce stabilesc „un set minim de reguli la nivel european, referitoare la elementele constitutive ale infracțiunilor” și pedepselor în domeniul terorismului”, pe de altă parte, pentru „armonizare legislativă și „stabilirea unei arii Europene de libertate, securitate și justiție”.

Se avea în vedere abolirea procedurilor formale de extrădare, precum și adoptarea principiului recunoașterii reciproce a deciziilor în materie penală, în legătură cu infracțiunile teroriste, între statele membre ale Uniunii Europene și, nu în ultimul rând, adoptarea unei decizii-cadru care să stabilească măsuri pentru „garantarea și implementarea mandatului de cercetare și arestare european”, în vederea combaterii terorismului. Avem nevoie deci de un sistem de referință – ce este teroristul comparativ cu acțiunile teroriste? Este terorismul un fenomen sau un proces alimentat și susținut? Dacă în aproape toate codurile juridice, naționale și internaționale, terorismul este considerat un act criminal, atunci de ce problema cauzelor care generează fenomenul terorist frapează, în literatura de specialitate, prin poziția modestă pe care o ocupă în ierarhia datelor prezentate de către, analiștii în domeniu? Concluziile la-care se ajunge sunt de cele mai multe ori impregnate cu o puternică notă de subiectivism, transparent și nesemnificativ, conducând în mod ușor detectabil spre constatarea că sunt elaborate pentru a servi unui anumit scop. Și, dincolo de cuvintele prin care unii vor să-1 mascheze, iar alții vor să-1 justifice, ce este terorismului? Și cum am putea găsi termenii care să acopere o realitate atât de diversificată, precum aceea care poate fi văzută în Afganistan, în Irlanda, în Irak, în Spania etc.?

2.3. Implicarea unor organizații de securitate și apărare colectivă în

confruntarea ce terorismul

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO nu este numai parte a campaniei împotriva terorismului, ci este o patte esențială-a acesteia, după cum declara, la 31 ianuarie 2002, Lordul George Robertson, secretarul general al Alianței până la finele anului 2003. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, organizație în plin proces de adaptare la noile condiții de securitate, este pe cale să devină mijlocul principal de dezvoltare a rolului forțelor armate în lupta împotriva terorismului.

Documentul NATO în care se menționează, pentru prima dată, terorismul ca amenințare la adresa intereselor Organizației, este Concepția Strategică a Alianței, adoptată în cadrul Consiliului Nord-Atlantic de la Washington DC, din 23-24 aprilie 1999.

In baza acestui document, la 12 septembrie 2001, Consiliul Nord-Atlantic lua decizia de a considera atacurile asupra Statelor Unite ca intrând sub incidența art. 5 al Tratatului de la Washington, din 1949, potrivit căruia un atac armat împotriva unuia sau mai multora dintre statele membre va fi considerat un atac asupra tuturor statelor membre ale Alianței. Totuși, în deschiderea reuniunii miniștrilor apărării din țările NATO, din 26 septembrie același an, Lordul Robertson, pe atunci secretarul general al NATO, menționa că Alianța nu va trece la acțiune până nu va primi „dovezi clare” din partea SUA cu privire la identitatea și vinovăția suspecților, iar „prima etapă va consta în eliminarea termenului dacă din declarația adoptată de Consiliul NATO”.

Măsurile ulterioare pe care statele membre NATO se angajau să le aplice la cererea Statelor Unite, individual sau colectiv, au permis Alianței ca, la 8 octombrie 2001, la numai o zi după declanșarea operațiunilor militare împotriva grupărilor Al-Qaida din Afganistan, să deplaseze, peste ocean, cinci aeronave AWACS, pentru supravegherea spațiului aerian american.

Mai târziu, la 6 decembrie 2001, la Bruxelles, Consiliul Nord-Atlantic adoptă Declarația privind Răspunsul NATO la adresa terorismului. Prin această declarație se condamna terorismul sub toate manifestările sale și se evidențiau, într-o gamă mai largă de amenințări, amenințările la adresa indivizilor, a statelor și, nu în ultimul rând, amenințările la adresa relațiilor internaționale și a securității. Documentul menționează, de asemenea, implicarea forțelor sale aeriene în supravegherea spațiului aerian (din octombrie 2001 și până în mai 2002 s-a desfășurat operațiunea NATO „Eagie Asis de supraveghere a spațiului aerian al SUA"), deplasarea de forțe navale în Estul Mării Mediterane (Operațiunea Active Endeavour de monitorizare a estului Mării Mediterane, începută la 26 octombrie), precum și acțiunile de menținere a păcii din zona Balcanilor și anihilare a unor grupuri teroriste.

Un an mai târziu, la Summit-ul la nivel înalt, de la Praga, din 21-22 noiembrie 2002, se luau alte decizii importante, aspecte asupra cărora ne-am referit deja în cuprinsul lucrării. în problematica terorismului rețin însă atenția două documente care vizează, cu precădere, întărirea capacității Alianței de a contribui și ea la lupta împotriva terorismului internațional.

Un prim document este intitulat Concepția militară NATO de apărare împotriva terorismului. Potrivit acestuia, principala sursă de amenințare în sfera terorismului o constituie „extremismul religios islamic și separatismul pe baze religioase și ideologice”, iar operațiunile militare ale Alianței pentru contracararea activităților teroriste vor putea cuprinde: antiterorismul, în sensul schimbului de informații, avertizării asupra pericolelor, asistenței aeriene și protecției maritime și asistenței pentru retragerea fie a cetățenilor, fie a forțelor din zonele cu risc terorist în creștere; managementul consecințelor, prin măsuri de înlăturare a efectelor distractive ale terorismului și contraterorismul ca acțiune militară ofensivă, pentru a reduce posibilitățile teroriștilor, dar privită distinct și adaptată pentru situațiile în care conduce sau sprijină astfel de acțiuni.

Cel de-al doilea document este Planul de acțiune împotriva terorismului al Parteneriatului Euroatlantic. Prin acest nou document, și statele membre ale Parteneriatului condamnă atacurile teroriste asupra Statelor Unite, din 11 septembrie 2001. Mai mult, acestea se angajează, în conformitate cu normele și principiile dreptului internațional ale Cartei ONU, în eforturile comune pentru combaterea terorismului sub toate formele sale de manifestare, precum și pentru implementarea Rezoluției 1373 a Consiliului de Securitate, care cere implementarea procedurilor legale naționale la investigarea și pedepsirea teroriștilor. Se accentuau, astfel, direcții de acțiune viitoare asupra cărora trebuie să se concentreze atenția statelor membre. între acestea, menționăm: intensificarea consultărilor și schimbului de informații, intensificarea pregătirilor pentru combaterea terorismului, împiedicarea acordării de sprijin grupărilor teroriste, îmbunătățirea capacității de a contribui la managementul consecințelor terorismului și, nu în ultimul rând, acordarea de asistență partenerilor în această materie.

Un accent deosebit pe necesitatea întăririi contribuției NATO la lupta împotriva terorismului din întreaga lume s~a pus și pe fondul tragicelor evenimente din luna martie 2004, de la Madrid și a atacurilor din Istanbul, Irak și Uzbekistan, evenimente pe fondul cărora s-a făcut, din nou apel, la implementarea Rezoluției 1373 a Consiliului de Securitate al ONU, cu privire la „lupta împotriva terorismului, pe cât mai multe fronturi", prin mijloace politice, diplomatice, economice și, dacă este necesar, prin mijloace militare, însuși președintele american, George W. Bush, vorbea despre terorism ca fiind noul inamic al NATO, un inamic definit foarte clar acum, cu implicații pe termen lung și care amenință stabilitatea la scară globală.

Terorismul rămâne cea mai periculoasă amenințare la adresa democrațiilor autentice, prin măsurile de restrângere a unor drepturi și libertăți luate de statele ce au fost deja ținta unor astfel de atacuri. Teroriștii – arăta președintele american – urăsc toate valorile pe care le apără Alianța. Ei disprețuiesc libertatea, se tem de unitatea noastră și caută să ne dezbine, dar nu vor reuși, pentru că nu vom ceda niciodată în fața violenței. Apărarea împotriva terorismului, se spune în Declarația Consiliului Nord-Atlantic, trebuie să se sprijine pe o bază legală și să corespundă prevederilor Cartei Națiunilor Unite și normelor și standardelor internaționale în această materie. Consiliul Nord-Atlantic și~a stabilit să îndeplinească, pornind de la deciziile Summit-ului de la Praga, din noiembrie 2002, un set de măsuri de luptă împotriva terorismului, care să includă o mai bună cooperare la nivelul Alianței. Valorile comune ale Alianței, libertatea, toleranța, democrația, trebuie apărate.

In prezent, NATO dezvoltă un program de realizare a unor noi tehnologii de vârf, ce vor fi utilizate în scopul protejării trupelor, dar și al populației civile, împotriva atacurilor teroriste. Acest program, intitulat „Apărarea împotriva terorismului”, a fost aprobat de către șefii de stat și de guvern din țările aliate la Summit-tul de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004.

Și, referindu-se la seriozitatea Cu care țările membre decid să acționeze în cadrul Alianței, Generalul James Jones spunea: „în NATO, implicarea se măsoară prin proporția dintre ceea ce se spune că se va face și ceea ce se face în practică”.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Atât în perioada Războiului Rece, dar mai cu seamă după încheierea acestuia, participarea CSCE/OSCE la combaterea terorismului a fost abordată, mai mult sau mai puțin, direct în documentele adoptate, intensitatea implicării Organizației fiind influențată de contextul istoric în care s-a desfășurat. Cronologic, pot fi menționate:

– declarația care ghidează relațiile între statele participante, Actul Final de la Helsinki, paragraful 4 al principiului „neintervenția în afaceri interne", potrivit căruia, statele participante se angajau numai inter alia de la „sprijinul direct sau indirect acordat activităților teroriste sau de la alte acțiuni subversive, menite a răsturna, prin violență, regimul unui alt stat participant";

– Capitolul Probleme referitoare la securitatea în Europa, parag. 4 al secțiunii „Principii" ale Documentelor finale ale întrunirilor de la Madrid, din anul 1983 și Viena, din anul 1989, de fapt, un pas evident înainte, prin condamnarea fermă și explicită a terorismului, inclusiv a celui manifestat în relațiile internaționale și angajarea statelor participante în adoptarea unor măsuri de combatere și de prevenire a actelor de terorism la nivel național și internațional;

– Capitolul Linii directoare pentru viitor, secțiunea „Securitate” al Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, din anul 1990, în care se condamnă, explicit, terorismul și se reia angajamentul formulat la Viena, de a acționa pentru eradicarea acestuia;

– documentul de la Helsinki, din anul 1992, Provocările Schimbării și, doi ani mai târziu, în anul 1994, alte două documente -Declarația Finală a Summit-ului și Deciziile de la Budapesta -documente în care problematica terorismului continuă să fie tratată în termenii deja cunoscuți.

– declarația adoptată la Summit-ul OSCE de la Istanbul, din anul 1999, care abordează problematica terorismului dintr-o perspectivă regională, terorismul internațional, alături de crima organizată, extremismul violent, traficul de droguri și arme, constituind „amenințări pentru stabilizarea zonei de acțiune a OSCE". Totuși, se cuvine menționat că, pentru prima dată, statele participante au căzut de acord că „acestor amenințări trebuie să li se răspundă la nivel național, regional și internațional, acționând chiar și în zone exterioare, dar învecinate zonei OSCE”.

Terorismul începe, așadar, să fie perceput tot mai mult ca o gravă amenințare la adresa păcii și stabilității, dar și la adresa drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Și la fel de important este faptul că documentele elaborate ulterior încep să includă măsuri mai concrete pentru combaterea și, mai ales, pentru prevenirea acestui fenomen.

După îl septembrie 2001, și la nivelul OSCE, lupta împotriva terorismului capătă tot mai multă consistență. Angajamentele politice încep să fie întărite și completate cu documente mult mai elaborate, care să permită și să legitimeze acțiuni și activități cu adevărat consistente pentru combaterea și prevenirea acestei amenințări.

Intre acestea se poate menționa:

a) Decizia privind combaterea terorismului și planul de acțiune pentru lupta împotriva terorismului de la București, adoptată la cea de-a 9-a reuniune a Consiliului Ministerial al OSCE, la 3-4 decembrie 2001. In fapt, este un apel, dar și un avertisment pentru cei care sprijină tacit sau tolerează astfel de practici, actele de terorism neputând fi în niciun fel justificate. Ele sunt condamnate ferm și categoric, iar lupta împotriva terorismului „nu este un război împotriva religiilor sau popoarelor", afirmație inclusă în Declarația Consiliului Ministerial de la București.

b) Planul de acțiune pentru lupta împotriva terorismului, adoptat prin Decizia nr. 1 a Consiliului Ministerial de la București, reflectă, prin conținut, concepția despre securitatea OSCE, care permite o abordare multidisciplinară prin reunirea aspectelor politico-militare și socio-economice ale combaterii terorismului.

El cuprinde cinci secțiuni, și anume:

(I) Obiectivul Planului;

(II) Obligații juridice și angajamente politice internaționale;

(III) Acțiuni de prevenire a terorismului în spațiul OSCE;

(IV) Acțiuni în cadrai Platformei pentru Securitate Cooperativă – Cooperarea cu alte Organizații și

(V) Urmări.

Prima secțiune, Obiectivul Planului, oferă statelor membre ale Organizației un cadru pentru dezvoltarea unei acțiuni mai cuprinzătoare și pe mai multe direcții, în domenii relevante pentru combaterea terorismului (monitorizarea și pregătirea poliției, reforma juridică și legislativă și monitorizarea frontierelor), cu respectarea, în totalitate, a normelor de drept internațional.

Potrivit obligațiilor juridice și angajamentelor politice internaționale, stipulate în cea de-a doua secțiune, statele participante urmau să devină, până la 31 decembrie 2002, părți ale celor 12 Convenții ale ONU și ale Rezoluțiilor Consiliului de Securitate, care asigurau cadrul legal de desfășurare a luptei împotriva terorismului internațional și să participe la elaborarea a două Convenții ale ONU (Convenția generală împotriva terorismului internațional și Convenția pentru suprimarea actelor de terorism nuclear). De asemenea, se menționau Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIHR) și Forumul pentru Cooperare în domeniul Securității (FSC), ca organisme ale OSCE, care puteau contribui la combaterea terorismului din perspectivă legală.

Cea de-a treia secțiune, intitulată Acțiuni de prevenire a terorismului în spațiul OSCE, enumera, la paragrafele 10-26, domeniile de acțiune în care statele participante și structurile instituționale ale OSCE pot să activeze, și anume: construcția instituțională, întărirea statului de drept și autorităților statale (ODIHR); promovarea drepturilor omului, toleranței și multiculturalismului (Consiliul Permanent, ODIHR, înaltul Comisar pentru Minoritățile Naționale – HCNM, Reprezentantul pentru Libertatea Mediei); tratarea factorilor socio-economici negativi (Secretariatul); tratarea problemei întârzierii deplasării (ODIHR, HCNM, Reprezentantul pentru Libertatea Mediei); întărirea legislației naționale împotriva terorismului (Adunarea Parlamentară a OSCE, ODIHR); acordarea de sprijin în aplicarea legii și în lupta împotriva crimei organizate (Consiliul Permanent, ODIHR, Reprezentantul pentru Libertatea Mediei, Secretariatul); suprimarea finanțării terorismului și prevenirea deplasării teroriștilor.

Cea de-a patra secțiune din plan (Acțiuni în cadrai Platformei pentru Securitate Cooperativă – Cooperarea cu alte Organizații) evidențiază rolul pe care OSCE îl are în cadrul luptei împotriva terorismului, desfășurată sub auspiciile Națiunilor Unite.

Ultima secțiune (Urmări) avea în vedere sarcinile imediate ale structurilor OSCE și „posibilitatea creării unei unități de combatere a terorismului”, în cadrul Secretariatului Organizației.

In aceeași lună, și cu scop similar, se înscrie și Conferința internațională de la Bishkek, din 13-14 decembrie 2001, privind întărirea securității și stabilității în Asia Centrală: înmulțirea eforturilor pentru combaterea terorismului.

Organizată în colaborare cu Biroul pentru Controlul Drogurilor și prevenirea infracționalității al ONU (ODCCP), Conferința de la Bishkek reprezintă un moment deosebit de important al implicării Organizației în această luptă.

Măsurile cuprinse în Programul de acțiune adoptat în cadrul Conferinței vizează eficientizarea procesului de combatere a terorismului și, mai ales, de prevenire a terorismului, fiind pentru prima dată când, într-un document OSCE, se acordă o asemenea importanță acestui aspect, cel al prevenirii. Se încerca, astfel, să se folosească și să se valorifice mult mai eficient „capacitatea”, dar și „experiența" deja câștigată de Organizație în prevenirea conflictelor și avertizarea timpurie.

Interesant este și faptul că, tot pentru prima dată, se reținea atenția și asupra victimelor actelor teroriste, solicitându-se „acordarea de asistență psihologică și socială" atât acestora, cât și familiilor lor.

In plus, Conferința de la Bishkek, în Kyrgystan, a solicitat un tratament special pentru statele din zona Asiei Centrale, cărora trebuie să li se acorde și sprijin financiar și tehnic în domenii cum ar fi: controlul frontierelor, dezvoltarea economică, întărirea capacității de combaterea terorismului a instituțiilor statale și pentru implementarea convențiilor internaționale, relevante pentru combaterea terorismului.

Fermitatea tonului și opțiunea OSCE pentru formulări clare și categorice în condamnarea unor acțiuni sau de asumare a unor angajamente continuă. Un exemplu elocvent îl reprezintă Declarația ministerială de la Porto, adoptată sub titlul „Răspunzând schimbării”, la cea de-a 10-a Reuniune a Consiliul Ministerial, din 6-7 decembrie 2002, de la Porto, în Portugalia. Se reînnoia, astfel, angajamentul statelor participante de a întării cooperarea la nivel național, regional și internațional, pentru a asigura siguranța cetățenilor lor, în condițiile apariției noilor amenințări la adresa păcii, stabilității și securității internaționale, terorismul fiind inclus în categoria noilor amenințări.

Deciși în implementarea Planului de acțiune de la București și a Programului de la Bishkek, în adoptarea unor principii clare pentru combaterea gravei amenințări pe care o reprezintă terorismul secolului XXI, miniștrii de externe ai statelor, participante, întruniți în acest forum al OSCE, adoptă două documente cu relevanță în domeniu:

(1) Carta OSCE privind prevenirea și combaterea terorismului și

(2) Decizia privind implementarea angajamentelor OSCE și activitățile de combatere a terorismului.

Primul document, Carta OSCE privind prevenirea și combaterea terorismului, reprezintă un nou și semnificativ pas înainte, prin care statele participante condamnă în „cei mai puternici termeni terorismul în totalitatea formelor și manifestărilor sale, indiferent când este comis, unde sau de către cine" și se reiterează faptul că „nicio circumstanță sau motiv nu poate justifica actele de terorism sau sprijinirea acestora". Carta, prin care OSCE își asumă și noi angajamente (aducerea în justiție a tuturor celor care, în mod voit, participă la finanțarea, planificarea, pregătirea sau comiterea de acte teroriste, ca și a celor care sprijină asemenea acte și, refuzul de a se acorda azil unor astfel de persoane etc), respinge, cu fermitate, identificare terorismului cu orice naționalitate sau religie.

Cel de-al doilea document adoptat de Consiliul Ministerial, din 6-7 decembrie 2002, de ia Porto, Decizia privind implementarea angajamentelor OSCE și activitățile de combatere a terorismului, reia principii și angajamente relevante în materie și acțiunile întreprinse de organismele Organizației pentru implementarea planurilor și programelor adoptate anterior.

2.4. Terorismul internațional -o provocare pentru secolul XXI

Chiar dacă prin intermediul mass-media se induc în mediul societății civile și unele confuzii referitoare la fenomenul terorist, mulți din cei care comit atentate în Israel și Irak, fiind numiți fie „militanți Hamas”, „kamikaze" sau- „luptători în rezistență" și nu teroriști, terorismul nu poate avea nicio legătură cu libertatea. Terorismul rămâne cea mai periculoasă amenințare la adresa democrației și este una din amenințările împotriva căreia statele trebuie să-și protejeze cetățenii. Provocarea este pe termen lung, iar statele lumii, chiar și cele mai avansate tehnologic, rămân vulnerabile la terorism (de pildă, Marea Britanic, țară cu o lungă experiență în combaterea acestui flagel).

Potrivit mass-media, documentele serviciilor secrete din întregul continent european indică riscuri în continuă creștere din partea rețelelor extremiste, care își extind zona de acțiune și spre estul continentului, Europa de Est devenind și ea vulnerabilă în fața terorismului. Al-Qaida dă ultimatumuri privind retragerea tuturor „cruciaților" din Afganistan și Irak, iar adepții lui Osama bin Laden anunță că oricine are trupe acolo este o țintă. De asemenea, există și temeri referitoare la crearea în următorii ani a unor noi „câmpuri de luptă" în țări cu autorități slabe, bande criminale puternice și corupție endemică.

Reacția comunității internaționale împotriva terorismului îmbracă o întreagă gamă de acțiuni, de la cele militare la cele politice, diplomatice și economice etc, chiar dacă, preponderent, rămân îndreptate asupra efectelor. Coaliția Voinței, care reunește națiuni voluntare puternic angajate în această luptă, este fermă și hotărâtă să lupte împotriva terorismului și să-1 elimine oriunde acesta s-ar manifesta.

Principalele strategii de combatere a terorismului, adoptate de diferite state, precum și de organizațiile internaționale de securitate, se dovedesc necesare și relevante. Ele prevăd terorismul în schimbare și tendința de internaționalizare a acestuia. Mai mult, se anticipează chiar disponibilitatea armelor de distrugere în masă pentru potențiale atacuri teroriste în viitor.

Pe cale de consecință, concomitent cu preocupările pentru dezvoltarea, în viitor, a unor tehnologii de supraveghere a transporturilor, a rețelelor informatice sau a marilor infrastructuri considerate „critice”, trebuie să se insiste asupra schimbului oportun și corect de informații, asupra necesității unei mai bune gestionări a crizelor și, nu în ultimul rând, asupra unei mai bune colaborări între serviciile specializate pentru eliminarea oricăror „erori" în activitatea de colectare a informațiilor secrete.

2.4.1. Lupta împotriva terorismului din perspectivă juridică

Din punct de vedere juridic, se ridică noi și importante probleme, mai ales după 11 septembrie 2001, legate atât de dimensionarea corectă a terorismului ca fenomen, cât și de mijloacele cele mai eficiente de combatere a lui.

Din această perspectivă, efortul general de prevenire și combatere a acțiunilor teroriste de către comunitatea internațională nu poate avea succes deplin fără o abordare realistă, pe bază științifică, a cauzelor și noțiunilor de fond ale terorismului: conceptul, tipuri de manifestare, organizare și mod de recrutare și acțiune a grupărilor teroriste, potențiale ținte, efecte și implicații asupra securității statelor etc.

Problema definirii terorismului și a cauzelor care îl generează va rămâne esențială pentru înțelegerea fenomenului și pentru succesul oricărei măsuri, pentru o luptă eficientă împotriva lui și de contracarare a terorismului. Acest efort trebuie finalizat nu numai prin pregătirea și înarmarea factorilor de decizie cu informațiile necesare actului de conducere a acțiunilor de prevenire și combatere, a forțelor de ordine, serviciilor de informații și luptătorilor antiteroriști, ci și a populației și a potențialelor ținte umane, dacă este posibil, în cadrul educației antiteroriste.

Ajungând la rădăcinile răului – după cum afirma și Jaap de Hoop Scheffer în declarația de presă dată publicității după reuniunea Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles, din 8 iulie 2005 – putem să sprijinim reformele din acele regiuni de unde organizațiile teroriste își recrutează adepții și să ne extindem prezența prin parteneriat și asistență în cât mai multe țări. Trebuie să continuăm operațiunile și misiunile pe care NATO le desfășoară în Afganistan, în Marea Mediterană ori în taberele de instruire din Irak, demersuri ce vizează – în opinia Secretarului General al NATO – nu doar stabilitatea actuală, ci mai ales a generațiilor care vor veni. Probabil, aceasta este și una din explicațiile pentru care membrii Uniunii Europene și ai NATO (deși acționează mai pertinent după atentatele din 11 septembrie 2001, 11 martie 2004 ori iulie 2005, de la Londra) nu sunt de acord asupra momentului și condițiilor în care să se recurgă la forța militară și împotriva cărui inamic.

Lupta împotriva terorismului va trebui să evite orice fel de eventual risc de desfășurare a unor acțiuni arbitrare. Mai mult decât atât, măsurile care se iau vor trebui și ele să îmbrace un caracter temporar și să fie supuse controlului unui mecanism de evaluare. Statele trebuie să se asigure că măsurile împotriva terorismului nu se transformă în măsuri care „să mascheze sau să justifice violarea drepturilor omului”. Astfel de măsuri, adoptate deja în diferite țări, pot rămâne în vigoare multă vreme și pot afecta drepturi civile, cum ar fi libertatea de exprimare, libertatea de asociere și drepturile referitoare la viața privată. Acest punct de vedere este susținut și într-un raport care analizează reglementările naționale și internaționale adoptate în contextul războiului contra terorismului, lansat la Bruxelles de către Federația Internațională a Jurnaliștilor și Organizația britanică Statewatch, reglementări care permit guvernelor alcătuirea unor enorme baze de date, în scopul supravegherii cetățenilor.

Autorii acestui raport, intitulat Jurnalism, libertăți civile și război contra terorismului, au criticat și amendarea de către Parlamentul European a Directivei Europene din domeniul protecției datelor și informațiilor provenind din telecomunicații (1997), care „permite trasul cu ochiul în comunicațiile private și îl transformă în monitorizare oficială”.

Mai mult, în Germania, unde se manifestă un pronunțat „scepticism" asupra modului în care Statele Unite gestionează războiul global împotriva terorii, care a culminat cu scandalul centrelor de detenție fantomă ale CIA în Europa, noul cancelar federal, Angela Merke, a criticat în mod deschis închisoarea americană de la Guantanamo (Cuba), o instituție care „nu poate și nu trebuie să-și continue modul actual de existență pe un termen îndelungat”.

2.4.2. România în lupta împotriva terorismului

România a înțeles să participe activ în coaliția de luptă împotriva terorismului.

In noua sa calitate de membru cu drepturi depline al NATO și viitor membru al Uniunii Europene, începe o etapă nouă și mai consistentă a contribuției sale la lupta împotriva terorismului.

Pe lângă prezența sa, activă și credibilă, în teatrele de operații din Afganistan și Irak, prin intermediul militarilor români trimiși acolo să lupte inclusiv împotriva terorismului, România are noi responsabilități în campania internațională împotriva terorismului. Pozițiile deținute în cadrai unor comitete ale ONU (președinția Comitetului 1518 privind Irakul și vicepreședintia Comitetului de sancțiuni contra Al-Qaida și talibani) reprezintă, pentru România, o oportunitate, dar și o obligație sporită pentru o contribuție majoră la campania internațională împotriva terorismului.

Chiar dacă terorismul nu cunoaște o manifestare deosebită în România, nu este exclus ca și pe teritoriul ei să existe grupuri care să susțină activitățile teroriste. Și nici nu trebuie minimalizat riscul asumat prin decizia politică de a ne menține trupele în Irak și Afganistan cât va fi nevoie, în condițiile în care, alte țări din regiune, ca de exemplu Ungaria, Bulgaria sau Polonia și-au redus sau sunt pe cale să evacueze total militarii de pe aceste teatre de operații.

Desigur, pe plan intern continuă să se pună la punct un sistem de luptă antiterorist, coordonat de Serviciul Român de Informații (SRI) și sunt luate măsuri de prevenire în acest sens, în concordanță cu Strategia Națională pentru prevenirea și combaterea terorismului, adoptată prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT). Există și un sistem articulat de instituții care cooperează, în așa fel încât, așa cum afirma un fost secretar de stat din M.Ap.N., liniștea, dragostea de libertate a cetățenilor români să nu fie afectată.

Totuși, România are zeci de morți și răniți care în ultimii ani au căzut victime în atentatele teroriste de ia Madrid, Londra sau din Israel.

Capitolul 3

Studiu de caz –Rolul mass –media in combaterea fenomenului de terorism

Grupările teroriste acționează în scopul subminării securității individuale, prin intermediul fricii induse populației, urmărind prejudicierea capacității funcționale a statului vizat. Scopul acestei strategii este de a direcționa opinia publică în exercitarea de presiuni asupra persoanelor cu funcții de conducere pentru a ceda solicitărilor teroriștilor. În acest context, populația-țintă devine un instrument în mâinile teroriștilor, cu scopul introducerii revendicărilor acestor pe agenda politică.

În epoca globalizării comunicațiilor, atentatele teroriste au drept scop atragerea atenției opiniei publice internaționale cu privire la solicitările atentatorilor, mass-media jucând un rol principal în acest sens. Atât timp cât există mass media, teroriștii vor viza „oxigenul publicității”, descriere plastică a scopurilor mediatice ale grupărilor teroriste aparținând lui Margaret Thatcher, fost prim-ministru al Marii Britanii. Într-adevăr, atâta timp cât teroriștii vor săvârși atentate, mass media vor fi interesate să le mediatizeze, în scopul satisfacerii dramatismului audienței, care implică și curiozitatea față infractori și victime.

Există însă și puncte de vedere diferite privind acest subiect care susțin că între teroriști și mass media există atât relații de indiferență, când „teroriștii nu urmăresc nici să producă panică la nivelul unor grupuri, nici să facă propagandă prin săvârșirea unor atentate” sau de indiferență relativă, când autorii violenței rămân indiferenți la mediatizare, cât și cazuri în care aceștia utilizează mass media pentru a-și justifica pozițiile adoptate. De asemenea, există exemple suficiente pentru a dezaproba teoria potrivit căreia dezvoltarea mass media moderne reprezintă principala cauză a intensificării fenomenului terorist. Nu putem însă nega relația dintre fenomenul terorist modern și anumite segmente ale media, care le asigură beneficii mutuale.

Într-adevăr, mass media urmăresc maximum de audiență, atentatele teroriste de proporții, precum deturnările și luările de ostateci, asigurând presei o sursă inepuzabilă de știri senzaționale, care au drept rezultat obținerea unei audiențe maxime.

Mass media îndeplinesc un rol foarte important prin selectarea, prezentarea și plasarea evenimentului la nivelul receptorilor, cenzura și „dreptul de a ști” trebuind a fi analizate în contextul promovării valorilor democratice. Societatea democrată nu acceptă cenzura presei, nici chiar în cazul unei asemenea probleme sensibile. Însă instituțiile media trebuie să-și mențină profesionalismul, să fie conștiente de rolul jucat în cadrul societății civile și să evite rolul de instrument pentru materializarea scopurilor urmărite de teroriști. Lumea contemporană a „infotainment”-ului trasează granițele dintre bine și rău prin titlurile ziarelor. În consecință, ceea ce rămâne încrustat în viziunea receptorului este agresivitatea sloganului „terorist islamic”.

Atacurile din 11 septembrie 2001 au asigurat audiența a milioane de spectatori, cărora li s-a prezentat vulnerabilitatea Statelor Unite în fața teroriștilor. De cele mai multe ori mass media se concentrează asupra excentricului și a situațiilor extraordinare, oferind imagini distorsionate ale realităților din Orientul Mijlociu. În loc să arate că grupările fundamentalist islamice sunt situate la periferia societății din statele musulmane, mass media oferă o imagine distorsionată, prezentând radicalismul și extremismul ca norme valorice ale societăților respective. Imaginea unui grup de palestinieni care sărbătoreau „lovitura dată dușmanului american” ajunge să fie o știre importantă, în vreme ce o demonstrație de solidaritate cu victimele atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001, la care participă mii de musulmani, este posibil să nu fie prezentată de mass media. Mass media dețin un rol important în dirijarea opiniei publice, putând să intermedieze un dialog între civilizații, prin prezentarea, consumatorului căruia i se adresează, a credințelor, valorilor și practicilor altor grupuri sociale, culturale, religioase și etnice decât cel de apartenență. Este important de subliniat însă că mass media acționează sub imperiul unor constrângeri de ordin financiar, ideologic, concurențial, de marketing comercial sau de căutare a senzaționalului. Aceste constrângeri grevează discursul mediatic, uneori efectul fiind prezentarea obtuză, unidimensională, stereotipă și părtinitoare a valorilor caracteristice altor civilizații. Având în vedere acest fapt, mass media trebuie să conștientizeze rolul vital pe care îl joacă în informarea publicului, precum și potențialul de influențare a relațiilor între diferite grupuri culturale, religioase, etnice și sociale, atât la nivel național cât și internațional.

3.1. Interesul teroriștilor pentru „publicitate gratuită”

În demersul grupărilor teroriste de răspândire a terorii în rândul populației-țintă vor fi implicate, în mod inevitabil, mass media. Secta islamică șiită a „Asasinilor”, care a răspândit teroare în lumea islamică, s-a folosit de predicile ținute în moschee și piețe publice pentru a transmite detalii referitoare la atacurile săvârșite. De menționat că, mijloacele de propagandă proprii grupărilor teroriste au un circuit limitat, servind răspândirii ideologiei militantiste în rândul membrilor, simpatizanților și a altor potențiali aderenți. Importanța acestor mijloace de propagandă și prozelitism nu trebuie însă subestimată în elaborarea unor strategii de anihilare a unei grupări teroriste. Din acest motiv, teroriștii studiază mass media în scopul identificării modalităților de punere în practică a amenințărilor, de amplificare a sentimentului de panică a populației și de intensificare a situației de criză la nivelul actorilor instituționali. Punctele de vedere contradictorii ale reprezentanților societății civile sunt exploatate pentru subminarea credințelor populației și justificarea acțiunilor teroriste întreprinse. În acest sens, Alex Schmid subliniază că: “ubicuitatea media expune familiilor ostatecilor suferințele create de capturarea acestora de către teroriști. Rezultatul este unul pozitiv pentru ostateci dar și pentru teroriști, subminând poziția adoptată de actorii instituționali față de revendicările grupărilor teroriste: Fără negocieri, fără concesiuni!”

Un exemplu pentru înțelegerea ramificațiilor psihologice a acțiunilor propagandistice ale grupărilor teroriste îl constituie utilizarea mijloacelor mass media de către Hamas. Ulterior oricărei operațiuni militare israeliene împotriva Hamas, purtătorul de cuvânt al acestei grupări declară că vor fi inițiate, în replică, o serie de atacuri teroriste, acest gen de anunțuri intensificând anxietatea în intervalele dintre atacuri, în pofida nerelevanței amenințării.

Natura simbiotică a relației dintre teroriști și mass media nu presupune că acestea împărtășesc valorile grupărilor teroriste, dar indică vulnerabilitatea mijloacelor mediatice față de exploatarea și manipularea de către cele din urmă.

Astfel, grupările teroriste urmăresc, prin manipularea mass media, îndeplinirea următoarelor obiective:

– propaganda acțiunilor comise și crearea unei stări de panică în rândul populației;

– adeziunea populației la acțiunile săvârșite, subliniindu-se caracterul just al cauzei urmărite și iminența victoriei;

– obstrucționarea ripostei forțelor de securitate, sugerând încălcarea valorilor democratice, precum și ineficiența măsurilor de combatere adoptate;

– mobilizarea și incitarea simpatizanților, în scopul recrutării acestora și obținerii de contribuții financiare.

3.2. Acoperirea mediatică a fenomenului terorist: implicații pentru elaborarea strategiilor de combatere a terorismului

Grupările teroriste caută să demonstreze credibilitatea amenințărilor prin mediatizarea atentatelor teroriste comise. Descifrarea mecanismului care determină un grup să comită acte de terorism implică înțelegerea motivațiilor, scopurilor, ideologiilor sau credințelor religioase urmărite.

Mass media joacă un rol foarte important prin selectarea, prezentarea și plasarea evenimentului la nivelul receptorilor, strategiile antiteroriste elaborate de actorii instituționali fiind influențate de capacitatea grupărilor teroriste de a manipula opinia publică. Ce acțiuni ar trebui definite drept teroriste? Ce mijloace de acțiune antiteroristă sunt legitime în opinia populației? În scopul coordonării eforturilor internaționale de combatere a fenomenului terorist trebuie să răspundem la aceste întrebări, din perspectiva comunității internaționale. Atât timp cât teroriștii se pot ascunde în spatele termenului de „luptător pentru libertate”, este mult mai dificil să elaborăm strategii antiteroriste care să fie recunoscute la nivel internațional. Opinia publică, ca beneficiar al măsurilor de combatere a terorismului, constituie o preocupare importantă în elaborarea unei strategii antiteroriste, actorii instituționali trebuind să identifice și să neutralizeze interesele mediatice urmărite, pe termen scurt/lung, de grupările teroriste. De asemenea, este important ca obiectivele instituțiilor cu atribuții în domeniul combaterii terorismului să nu fie în contradicție cu obiectivele mass media. De menționat că mass media urmăresc „exclusivitatea” în prezentarea infractorilor și a știrilor care captivează și rețin atenția opiniei publice, pentru a le crește audiența, strategii care pot periclita nevoia de conspirativitate a acțiunilor întreprinse de actorii instituționali, care sunt interesați de protejarea vieții cetățenilor, aplicarea legii, identificarea atentatorilor și deferirea acestora justiției. Paul Wilkinson susține că, în cazul societăților democratice, relația instituții de combatere a terorismului – mass media poate fi:

– strategia de „laissez faire”: nu se acoperă mediatic fenomenul terorist, oricât de serioasă ar fi amenințarea. Pericolul este evident: grupările teroriste vor exploata mass media pentru a-și intensifica capacitatea de a crea un climat de frică și subminare, de a amplifica propaganda pentru mediatizarea cauzei sau pentru a forța actorii instituționali să facă concesii, având drept rezultat încurajarea producerii unor atentate teroriste;

– cenzura mass media: limitarea accesului grupărilor teroriste la rețelele de informare. În general, actorii instituționali evită să cenzureze acoperirea mediatică a fenomenului terorist. Este unanim recunoscută importanța evitării manipulării mass media de către teroriști dar dacă libertatea presei ar fi sacrificată în numele combaterii terorismului, ar fi încălcat unul dintre fundamentele societății democratice;

– evitarea pericolului manipulării și exploatării mass media de către teroriști. De exemplu, postul de televiziune CBS și-a asumat obligația de a fi precaută, onestă și moderată în acoperirea mediatică a fenomenului terorist, urmărind să evite interferența cu comunicatele autorităților, folosindu-se de recomandările experților pe probleme de terorism și supunându-se instrucțiunilor forțelor de ordine.

Societatea democratică nu acceptă cenzura presei nici chiar în cazul unei asemenea problem sensibile. În acest context, mass media trebuie să dea dovadă de profesionalism, să fie conștiente de rolul jucat în cadrul societății civile și să evite rolul de instrument pentru materializarea scopurilor politice urmărite de teroriști.

3.3. World Trade Center, mediatizarea atentatelor teroriste din 1993 și 2001

Predilecția mass media pentru senzațional este unanim recunoscută, în cazul atentatelor teroriste imaginile și poveștile violente având potențialul de a șoca receptorii, opinia publică.

Mass media moderne au capacitatea de a furniza o cantitate semnificativă de informații, televiziunea și internetul putând informa publicul, cu privire la comiterea unui atentat terorist, în timp real. Astfel, mass media pot furniza informații referitoare la desfășurarea evenimentelor și face recomandări privind modul de protecție a populației civile. Totodată, mass media pot crea o presiune publică care să influențeze eficiența măsurilor de combatere a fenomenului terorist.

În acest context trebuie analizată legitimitatea morală a acțiunilor de combatere. Până unde poate merge un stat în combaterea terorismului fără să pericliteze valorile democratice?

Majoritatea strategiilor de combatere a terorismului se bazează pe dreptul la auto-apărare. În acest sens, modalitatea cea mai eficientă este anihilarea fizică a teroriștilor, aceștia preferând să moară ca martiri decât să fie reținuți de forțele de ordine, un exemplu în acest sens fiind atacurile sinucigașe. Însă de nenumărate ori mass media prezintă strategiile antiteroriste adoptate de actorii instituționali, în exercitarea dreptului la auto-apărare împotriva grupărilor teroriste, drept încălcări ale valorilor democratice sau normelor de drept internațional.

Atentatele teroriste de la World Trade Center, din 1993 și 2001, pot reprezenta un excelent studiu de caz referitor la rolul mass media în prezentarea atentatelor teroriste. În cazul atentatului din 1993, în pofida restricției impuse de autoritățile federale americane, de a prezenta acest incident drept atentat terorist înainte de a avea o confirmare oficială, mass media l-au prezentat drept un atac fără precedent în istoria SUA, chiar dacă, în anul 1975, 11 persoane au fost ucise de o bombă amplasată pe aeroportul LaGuardia din New York, de către membrii unei grupări teroriste din Porto Rico.

Newsweek „cita autoritățile federale” care calificau explozia drept „singurul act terorist care s-a produs până acum pe teritoriul Statelor Unite”, deformarea realității în prezentarea atacului considerat primul eveniment de acest gen în istoria SUA, creând posibilitatea producerii isteriei receptorilor. În mod evident, presa de scandal a speculat sentimentele de frică, panică și curiozitate ale receptorilor: „5 morți într-o înfiorătoare explozie de mașină” era titlul New York Post de a doua zi, deși articolul nu prezenta probe care să susțină producerea exploziei.

Daily News anunța „implicarea unei facțiuni sârbe într-o fatală explozie în World Trade Center”, maniera de prezentare a evenimentelor indicând cu certitudine imixtiunea sârbilor. În acest context,

Daily News acuza politica de imigrare a statului american, susținând că „guvernul a pierdut controlul granițelor și facilitează accesul teroriștilor pe teritoriul SUA”.

De asemenea, mass media au îngreunat investigațiile autorităților, jurnaliștii blocând accesul în clădire, astfel încât autoritățile nu au putut identifica, printre dărâmături, eventuale indicii. O altă tendință a mass media a fost „identificarea” autorilor atacului terorist, mediatizându-se implicarea unor teroriști străini înaintea existenței unor dovezi care să susțină aceste acuzații. În mod similar, atacurile din 11 septembrie 2001 au asigurat audiența a milioane de spectatori, cărora li s-a prezentat vulnerabilitatea Statelor Unite în fața grupării teroriste Al-Qaeda. Dacă în cazul unor atacuri teroriste anterioare nu a existat nici o îndoială privind identitatea atentatorilor sau a motivației acestora, în cazul atentatelor din 11 septembrie 2001, acestea nu au fost revendicate inițial.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, care au avut loc pe teritoriul SUA, au generat o nouă etapă în relațiile internaționale, care transcede „clasicismul" sistemului mondial post Război Rece. Faptul că președintele rus, Vladimir Putin, a fost primul șef de stat în contact cu președintele SUA, George W. Bush, după aceste atacuri teroriste, spune mult despre noul context strategic mondial, când, după alerta maximă a forțelor americane, sistemul militar rus nu a mai reacționat ca în timpul scenariilor din perioada Războiului Rece.

In cadrul ONU, a fost constituit un Comitet de luptă împotriva terorismului, iar prin Rezoluția nr. 1373 din 28 septembrie 2001, a fost definit cadrul general al luptei comunității internaționale împotriva terorismului. De asemenea, s-au elaborat recomandări pentru aplicarea, efectivă, a 12 convenții multilaterale, adoptate de Națiunile Unite cu privire la lupta antiteroristă și, în special, a Convenției din 1999 pentru reprimarea finanțării terorismului, examinarea măsurilor adoptate de state, sprijinirea activităților întreprinse de ONU în acest sens, printre care promovarea importanței dreptului internațional în lupta contra terorismului, a acțiunilor de promovare a păcii, antrenarea organizațiilor regionale în acțiuni antiteroriste.

Se poate spune că atacul terorist din 11 septembrie 2001 direcționează deja istoria, pentru că, din multe puncte de vedere, și lumea este altfel. Lumea și relațiile internaționale sunt infinit mai complexe. Este un paradox că, după ce s-a încheiat Războiul Rece, iar continentul european avea o șansă reală să se reintegreze pe baza valorilor democrației și a economiei de piață, a respectului drepturilor fundamentale ale omului, securitatea a început să fie din nou o chestiune foarte controversată, poate chiar mai mult ca înainte. Evenimentele au dus și la o răsturnare de alianțe, Rusia devenind amic al Statelor Unite, în timp ce Europa este împinsă în plan secundar. Spaima atacurilor a amplificat recesiunea mondială și a pus în dificultate importante ramuri ale economiei: aviația civilă, asigurările, turismul. Lupta împotriva resurselor financiare ale terorismului afectează secretul bancar și, prin aceasta, soliditatea acestor instituții ale capitalismului. Noi ramuri, cele legate de servicii secrete si forțe militare, se vor dezvolta.

Cunoscutul jurist G.I. Chiuzbaian amintește că gestul respectiv, profund nu numai pentru Statele'Unite, ci și pentru întreaga lume, marchează „o nouă eră într-o nouă etapă a istoriei", un gest condamnat de întreaga lume civilizată, care vizează, în primul rând, sistemul global de alianțe internaționale în războiul pregătit împotriva terorismului.

Statele Unite ale Americii sunt angajate într-un război îndelungat împotriva terorismului internațional în Afganistan și în Irak. în literatura de specialitate se face tot mai mult referire la Global War on Terrorism (GWOT), războiul global împotriva terorismului, cunoscut sub numele de „Coaliția Voinței" (Coalition of the Willing). In lucrări mai recente, se menționează concluzia potrivit căreia, orice extindere a războiului global împotriva terorismului pe axa răului îl transformă în „război total împotriva terorismului".

Dar, după primii ani de război împotriva terorismului, se poate afirma că operațiunile militare, Enduring Freedom (OE) în Afganistan și Iraqi Freedom (OIF) în Irak, nu reprezintă decât preambulul unei noi forme de luptă, care nu se va rezuma numai la un anumit teatru de operații și la o anumită zonă dinainte stabilite pentru că, acum, terorismul este considerat ca război; un război greu, cu escaladări, victime și, ca orice război, cu victorii, înfrângeri și nedreptăți, un război despre care se cred ne că nu va produce hecatombe, ci va preveni producerea de hecatombe. In desfășurarea acestuia, spun specialiștii, vor fi angajate capacități și resurse de natură, dimensionare și proveniență diferite, pe arii transregionale și chiar globale, pentru perioade de timp îndelungate. Coaliția Voinței, așa cum este cunoscută în literatura occidentală, există și include aproape 90 de națiuni din toată lumea. Numai în Afganistan și Irak – menționa generalul de brigadă Arthur F. „Chip" Diefal III, locțiitor al directorului pentru angajări, planificare și politică (Engagement, Plans and Policy Directorate), din cadrul Statului Major al US Central Command, baza Aeriană MacDill, Florida — sunt peste 35 de contingente naționale, care sunt angajate, alături de trupele americane, în operații militare și umanitare. In orice aspect al operațiilor, de la acțiunile de luptă la acțiunile de cooperare civil-militare, participarea – după cum sublinia oficialul american – a însemnat trupe, donații și finanțări, dar, în egală măsură, expertiză și consiliere acordate Comandamentului Central american.

Iar atunci când prevederile constituționale sau legale nu le-a permis să se angajeze, direct, în misiuni de luptă, contribuția acestor state s-a materializat în susținerea pe căi diplomatice, prin acțiuni umanitare sau finanțări. Alte state au pus la dispoziție spațiul lor aerian sau baze militare, aceste măsuri fiind esențiale pentru planificarea, pregătirea și desfășurarea operațiilor.

Totuși, lumea nu este mai sigură în urma intervenției din Irak. Raportul anual din 2004, al Institutului Internațional de Studii Strategice (IISS), intitulat „Echilibrul militar", consideră că modul în care Statele Unite și aliații din coaliție au gestionat ocuparea Irakului este un eșec. Deși nu face referiri la cauzele intervenției în Irak, raportul ia în considerare efectele războiului și invită pe oficialii americani să învețe din greșelile făcute. Potrivit Raportului, intervenția militară din Irak a crescut riscul atacurilor teroriste împotriva statelor occidentale; Al Qaida este prezentă în „peste 60 de țări", iar „mișcarea de recrutare a combatanților Jihadului este în creștere în Europa occidentală”.

Nu toată lumea înțelege însă prin terorism același lucru, terorismul rămânând fenomenul cel mai discutat și controversat în primii ani ai mileniului al III-lea. Definițiile, percepțiile și viziunile, nici chiar după atacurile teroriste asupra SUA. de la 11 septembrie 2001, nu s-au armonizat, ci dimpotrivă, au continuat să se separe și chiar să se opună. Ceea ce este unanim acceptat este faptul că terorismul i-a afectat pe mulți dintre partenerii Coaliției și continuă să amenințe întreaga lume. Documentele serviciilor secrete din întreaga Europă indică riscuri în continuă creștere din partea rețelelor extremiste, care își extind zona de acțiune, pentru prima dată, și spre estul continentului. Există chiar temeri referitoare la crearea, în următorii ani, a unor noi „câmpuri de luptă”, în țări cu autorități slabe, bande criminale puternice și corupție endemică, în plus, o anchetă realizată de ziarul britanic The Ohserver evidențiază amploarea fără precedent a noilor rețele islamice create în Europa după atentatele din septembrie 2001.

3.4. Atacurile teroriste de la Madrid din 2004

Incepând cu anul 2004, se scrie tot mai des în presă că stafia terorismului bântuie și prin Europa. Die Welt vede în atentatele de la Madrid, din 11 martie 2004, ca 11 septembrie al europenilor, așa cum 1-a numit unii comentatori „radicalizarea terorismului European", unde Spania, stat susținător al campaniei Statelor Unite împotriva Irakului" și alte 11 națiuni au plătit un greu tribut de sânge barbariei teroriste: aproape 200 de morți, din care 140 au fost spanioli, iar 16 români și 2.000 de răniți. Victime au fost însă și din Bulgaria, Franța, Honduras, Maroc, Polonia și Ungaria, considerându-se, de mulți specialiști, că 11 martie 2004 a fost un alt atac terorist îndreptat împotriva întregii lumi, ceea ce explică de ce și europenii se tem.

Fracțiunea din Al-Queda, care a revendicat atentatele cu bombe de la Madrid, a prezentat și o listă a viitoarelor ținte teroriste. Printre „ținte" ar putea fi, din nou, Statele Unite, dar și alte state, ca de exemplu Japonia, Italia, Marea Britanic, Arabia Saudită, Pakistan sau Australia. Se pare că niciun stat, fie că este un stat european, fie că este vorba de Statele Unite ale Americii sau chiar de state islamice, nu mai poate fi protejat total.

De fapt, niciun stat, indiferent de apartenența sa la o alianță sau de poziționarea sa geografică, nu mai poate fi imun în fața unor astfel de amenințări, care s-au dezvoltat și amplificat tot mai vizibil în ultima vreme, însuși ministrul britanic de externe Jack Straw admitea că un atac terorist la Londra sau în alt loc din Europa ar fi doar o chestiune de timp. Ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat în dimineața zilei de 7 iulie 2005, când central Londrei a fost ținta unui atac terorist: trei explozii simultane, în subteran, pe liniile de metrou și una la suprafață, într-un autobuz supraetajat. Atacul s-a soldat cu zeci de morți și sute de răniți. La fel de năprasnic au fost lovite și două țări musulmane moderne: Turcia și Egiptul.

Cooperare. Prin amenințarea globală pe care o reprezintă terorismul, nevoia de unitate și cooperare în lupta antiteroristă și întărirea contribuției statelor și organizațiilor internaționale inter-guvemamentale la lupta împotriva terorismului din întreaga lume, au fost din nou subliniate după producerea acestor sângeroase atentate din Europa, atât în Consiliul de Securitate al ONU, cât în cadrul NATO și al Uniunii Europene. Spre exemplu:

– Consiliul de Securitate adoptă Rezoluția 1530 din 11 martie 2004;

– Summit-ul UE – Canada, din 18 martie 2004, desfășurat la Ottawa, la care au participat înalte oficialități ale Uniunii (premierul irlandez Bertie Ahern, a cărui țară deținea președinția UE, președintele Comisiei Europene, Romano Prodi și înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru politica- externă, Javier Solana) a avut ca temă principală combaterea terorismului internațional;

– Consiliul European, în sesiunea sa de primăvară, din 25-26 martie 2004, adoptă Declarația privind combaterea terorismului, un important document care inventariază instrumentele existente în lupta împotriva terorismului și indică, totodată, măsurile care pot contribui la eficientizarea acestei acțiuni: dezvoltarea cadrului existent la nivel european prin acțiuni asupra celor două componente ale sale, cea legislativă și cea operațională;

– Consiliul Nord-Atlantic adoptă, în cadrul sesiunii de la Bruxelles, din 2 aprilie 2004, Declarația cu privire la terorism, elaborată și semnată de miniștrii de externe. Pe 8 iulie 2005, se întrunește din nou, în sesiune extraordinară, pentru a se exprima nu numai solidaritatea cu Marea Britanie, ci și pentru a condamna și reafirma hotărârea NATO de a combate terorismul, indiferent sub formele în care acesta se manifestă. „Solidaritatea și determinarea aliaților – se specifică în declarația adoptată la 8 iulie 2005, la Bruxelles – sunt mai puternice decât dorința teroriștilor de a impune extremismul și de a provoca distrugeri și moarte. Vom rămâne uniți în fața încercărilor acestora de a ne diviza. Nu vom abandona lupta împotriva lor”.

Comunitatea internațională, dar și cea europeană, trebuie să se adapteze la această amenințare fundamentală a secolului XXI care se cheamă „terorism" și este hotărâtă să relanseze lupta împotriva terorismului și să lupte împreună. Este nevoie de unitate și cooperare în această luptă, pentru că „terorismul nu poate fi învins decât prin solidaritate și acțiune”, iar față de terorism nu trebuie să se manifeste „nici slăbiciune, nici compromis”. De altfel, prin Declarația Consiliului European se dau asigurări că statele membre ale Uniunii Europene vor acționa împreună, în spirit de solidaritate, în situația în care unul dintre ele va mai fi victima unui atac terorist mobilizându-se toate instrumentele aflate la dispoziție, inclusiv mijloace militare, 11 martie 2004 evidențiind multe slăbiciuni ale democrațiilor occidentale, între care: incapacitatea de a coordona lupta împotriva terorismului, frontiere vulnerabile, un control inadecvat al imigrației, alături de o insuficientă supraveghere internă a fenomenului terorist.

După atentatele de la Madrid, din 2004 și de la Londra, din luna iulie 2005, bugetul Uniunii Europene consacrat cercetării în domeniul antiterorismului si al securității a fost suplimentat de la 15 milioane de Euro, în prezent, la 250 de milioane, în 2007. Pentru perioada 2004-2006, Comisia Europeană a decis să finanțeze un număr de 13 inițiative din 156 supuse aprobării. Aceste inițiativele se referă, cu prioritate, la transportul public (metrou, tren, avion), propunând crearea de sisteme de protecție împotriva oricărui tip de atac (inclusiv prin „bombe murdare" sau rachete teleghidate), dar și la controlul porturilor și a litoralului, prin îmbunătățirea controlului containerelor. Mai mult, planul include și proiecte care au în vedere controlul frontierelor, chiar cu utilizarea avioanelor telecomandate.

3.5. Atacurile teroriste de la Moscova din 2010

Atacurile teroriste de la Moscova din 2010 au fost atacuri sinucigașe („kamikaze”) declanșate la 40 minute distanță unul față de altul, de două teroriste originare din Cecenia (una minoră, în vârstă de 17 ani), la 29 martie 2010, în jurul orei 8, oră matinală de vârf, la două stații centrale ale Metroului din Moscova: Lubianca și Parc Kulturîi. Circa 40 de oameni au fost uciși și peste 100 au fost răniți.

Investigațiile au indicat că atacurile au fost organizate de teroriști separatiști islamiști ceceni refugiați în republica autonomă musulmană Daghestan din cadrul Federației Ruse. Comentatori ruși au numit incidentul „cel mai mortal și sofisticat atac terorist din capitala rusă din ultimii 6 ani”, ca o referință la atacurile de la Avtozavodskaia și Rijskaia din 2004. La momentul atacului, aproximativ 500 000 de oameni foloseau metroul din Moscova.

Responsabilitatea pentru ordonarea atacurilor a fost revendicată de teroristul cecen Doku Umarov la 31 martie 2010, într-un clip video publicat pe Internet, în care a promis că atacurile contra Rusiei vor continua.

Aceste atacuri au fost mediatizate atat in presa cat si pe posturile de televiziune si radio din intreaga lume.

Aceste atacuri nu au fost singurile in Moscova, alte asftel de atacuri teroririste au terorizat Rusia si au cutremurat lumea intreaga. Astfel:

– In noiembrie 2009, explozia unei bombe a deraiat un tren de lux care circula de la Moscova la St. Petersburg, omorand 26 de oameni.

– In decembrie 2004, un atentat loveste metroul moscovit, context in care au fost ucise 9 persoane si ranite in jur de 50. In februarie 2004, o explozie intr-unul din vagoanele unei garnituri de metrou a ucis in jur de 41 de persoane, ranind alte 100.

– In decembrie 2003, o femeie s-a aruncat in aer in centrul Moscovei omorand 6 persoane si ranind alte cateva zeci.

– In octombrie 2002, un grup de teroristi ceceni a atacat teatrul din Moscova în timpul unui spectacol, luand în jur de 850 de ostatici. Dupa 57 de ore de negocieri, fortele speciale au luat cu asalt cladirea ucigandu-i pe militantii ceceni. Aproximativ 117 dintre ostaci au murit atunci pe fondul luptelor.

3.6. Atacurile teroriste din Norvegia din 2011

Atacurile din Norvegia din 2011 au fost două atacuri teroriste consecutive lansate împotriva guvernului, populației civile și unei tabere de vară.

La data de 22 iulie 2011 la 15:26 CEST, o explozie puternică propagată dintr-o mașină capcană din centrul capitalei norvegiene Oslo, în apropierea unor clădiri guvernamentale, a cauzat decesul a opt persoane și rănirea altora, dintre care mai mult de zece victime în stare critică.

În total, 77 de persoane (69 în urma celui de-al doilea atac) au decedat ca urmare a exploziei din Oslo și a atacului cu arme de la o tabără a tineretului laburist de pe insula Utøya.

Poliția norvegiană l-a arestat pe Anders Behring Breivik, un extremist de dreapta norvegian în vârstă de 32 de ani, ca urmare a împușcăturilor în masă de pe insula Utøya, acesta fiind ulterior acuzat de producerea ambelor atacuri. Ca răspuns, Uniunea Europeană, OTAN și țări din întreaga lume și-au exprimat sprijinul pentru Norvegia și au condamnat atacurile.

Concluzii

Valul de atacuri teroriste ce a zguduit lumea in ultimii ani a starnit indignarea opiniei publice internationale. Lideri marcanti si politicieni din intreaga lume au condamnat actiunile "barbare", soldate cu moartea a zeci de oameni si ranirea altor cateva sute.

Este, poate, destul de greu de inteles care sunt pornirile unui atac terorist. De ce sa vrei sa omori? De ce sa vrei sa distrugi ceea ce omenirea a creat? De ce sa vrei sa distrugi o civilizatie, o lume, poate chiat intreaga planeta? Iata intrebari pe care, dupa septembrie 2001, si le pun tot mai des analistii politici, medicii psihiatri, psihologii si – de ce nu? – chiar simplii oameni care nu pot sa inteleaga care sunt adevaratele porniri ale tuturor actelor de terorism la care asista, neputinciosi. Se pare ca ar fi vorba de actiunea unei gene inca destul de putin studiate, inca destul de putin cunoscute, asa numita gena a agresivitatii.

Inamicul va fi difuz, dificil de identificat si localizat intr-un spatiu comun. Terorismul, notiunile de razboi si pace nu mai au sensul de pana acum. Razboiul va fi permanent, iar pacea va fi fierbinte. Terorismul tinde sa fie considerat un fenomen global. Raspunsul la acest nou fenomen – megaterorism, hiperterorism, terorism strategic – va conta si in restructurarea relatiilor geropolitice si geostrategice.

Motivarea de baza a terorismului este castigarea recunoasterii internationale si captarea atentiei opiniei publice. Expertii iau in calcul un inamic supranational, unul fara frontiere, cu o dispersare globala a fortelor, a locurilor de antrenament si a centrelor de finantare.

Cheia actiunii eficiente in lupta impotriva teroristilor este responsabilizarea statelor democratice, intarirea instrumentelor institutionale ale acestora, de aplicare si impunere a legii, concomitent cu antrenarea lor in cooperarea internationala, pe toate coordonatele actiuniii, de prevenire si combatere a terorismului – politice, economice, sociale si militare.

De nenumarate ori, seful statului roman a tinut sa remarce ca proba solidaritatii o constituie intarirea legaturilor transatlantice, stabilitatea lumii fiind, in egala masura, bazata si pe predictibilitatea relatiilor Statelor Unite ale Americii cu Uniunea Europeana, Rusia, China si Japonia.

In raport cu scopurile pe care si le propun autorii actelor de terorism, precum si de obiectul sau urmarile unor asemenea acte, terorismul poate sa constituie o infractiune de drept comun cand prin aceasta se urmareste realizarea unui avantaj material ori cu tipersonal, cum ar fi executarea de fonduri sau razbunarea, dar poate lua si forma unei crime politice, cand urmareste sa complice sau sa determine ruperea relatiilor dintre state, sa inlature anumiti lideri politici, inclusiv sefi de state, deveniti indezirabili unor cercuri politice, sa influenteze prin intimidare politica generala a unor state sau pozitia pe care acestea urmeaza sa o adopte in solutionarea unor probleme concrete, sa impuna o doctrina politica ori o anumita forma de organizare a statului, in aceasta ultima categorie incadrandu-se si terorismul de stat, constand in acte de violenta si agresiune exercitata de un guvern sau de o forta politica conducatoare intr-un stat impotriva membrilor propriei societati, dar si, in anumite cazuri, impotriva miscarilor de eliberare nationala a unor popoare subjugate.

Necesitatea elaborarii unei Conventii internationale pentru universalizarea reprimarii terorismului a fost abordata, in 1926, la initiativa Romaniei in cadrul Societatii Natiunilor. Iar un proiect al Conventiei pentru instituirea unei Curti penale internationale impotriva terorismului a fost elaborat de eminentul jurist roman Vespasian V. Pella in 1935 si prezentat Societatii Natiunilor. Statele parti la Conventia pentru prevenirea si reprimarea terorismului din 1937 se angajau sa previna si sa reprime activitatile de acest gen, sa-si dea reciproc concursul in acest sens, astfel, se "reafirma principiul de drept international dupa care este de datoria oricarui stat sa se abtina el insusi de la orice fapt destinat a favoriza activitatile teroriste indreptate impotriva altui stat si sa impiedice actele prin care acesta se manifesta".

In prezent, intreaga omenire este amenintata de terorismul nuclear ce a devenit o noua forma de amenintare a securitatii mondiale. In ultimii ani constatam cresterea proportiilor de contrabanda cu materiale radioactive cu plutoniul, cesiul si uraniul care pot fi folosite de organizatiile sau gruparile teroriste, care le pot procura sau fura de la tarile care le poseda ori ale produce sinestatator. Este cunoscut de toti, ca o simpla imprastiere a agentilor radioactivi in zonele aglomerate, pot produce cu mult mai multe victime decat detonarea unui dispozitiv nuclear.

In prezent, comunitatea internationala este obligata, mai ales in situatiile de incalcare grava si masiva a drepturilor omului, situatii ce pun in pericol pacea si securitatea internationala sa adopte masuri concrete ce ar depasi faza unor "declaratii". Referitor la interventia statelor in scopul restabilirii incalcarilor grave, masive a drepturilor omului ce se comit in diverse zone ale Terrei, care in acelasi timp pun in pericol pacea si securitatea internationala aderam la pozitia exprimata de profesorul Victor Duculescu, care scrie: "Fara indoiala, diferenta intre interventia unilaterala a unui stat, care sub pretextul umanitar urmareste sa-si perpetuieze anumite interese intr-o tara, si actiunea realmente umanitara, care tinde sa apere valorile libertatii, este poate uneori mai delicata si mai dificila de facut”.

Ea poate si trebuie insa facuta cu sprijinul juristilor, care sunt chemati sa detecteze daca exista un temei juridic autentic al efectuarii unei asemenea interventii, care sunt limitele si modul in care o asemenea actiune se detaseaza, daca respecta intru totul parametrii si obiectivele sale.

Terorismul și mass-media se află într-o relație pe cât de complexă, pe atât de evidentă.

Aceasta este determinată de o neîncredere reciprocă ce se întretaie cu o nevoie reciprocă: terorismul are nevoie de publicitate, iar media au nevoie de audiență. După cum vom vedea, logicile interne ambelor entități dau naștere unei situații în care fiecare răspunde cel mai bine și cel mai eficient nevoilor celuilalt.

Apariția și dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă au jucat și continuă să joace un rol central în cadrul sistemului social indiferent de perspectiva de abordare. Din punct de vedere politic, presa este considerată “a patra putere”, din punct de vedere economic industriile culturale vehiculate prin mass-media implică circulația celui mai mare volum de capital din industriile civile. Din perspective socio-culturale, psihologice și psiho-sociologice, impactul și influența mass-media au făcut obiectul preocupărilor a numeroși cercetători, ajungându-se la ipoteze și concluzii dintre cele mai diverse, toate având ca punct comun recunoașterea rolului central pe care îl ocupă comunicarea în masă – sub toate formele sale – în procese psiho-sociale fundamentale cum sunt socializarea, controlul social, atribuirea, comportamentul pro- și anti-social, influența socială, stereotipuri, prejudecăți, discriminare și reprezentări sociale.

Inutil de menționat că studierea comunicării în general și cea a comunicării în masă, în mod special, obligă la abordări pluridisciplinare și constituie un subiect prea vast și complex pentru a putea fi supus unei cercetări care să treacă de sfera teoretică în cadrul prezentei lucrări. Pentru atingerea obiectivelor propuse și pentru stabilirea cadrului conceptual în care se înscrie demersul de față, este suficientă o trecere în revistă a principalelor teorii privind impactul mediatic.

Problema este abordată în literatura de specialitate în termeni de funcții, roluri, efecte și influențe ale media în cadrul sistemului social per ansamblu și pentru fiecare subsistem în parte. Dacă primele două acoperă, în principal latura, funcțională și normativ-deontologică a activității de comunicare în masă referindu-se la obiective, misiuni, locul ocupat de instituțiile media în diferite sisteme sociale, cele din urmă privesc latura mai subiectivă, variabilă și, inevitabil, dificil de măsurat, a implicațiilor și rezultatelor mai mult sau mai puțin așteptate mai mult sau mai puțin benefice ale acestui tip de comunicare socială.

Înainte de toate, mass-media constituie, prin însăși natura tipului de interacțiune pe care o implică, entități care structurează și determină procesele sociale.

Într-un mod fundamental, folosirea mijloacelor de comunicare transformă organizarea spațială și temporală a vieții sociale, creând noi forme de acțiune și de interacțiune, și noi moduri de exercitare a puterii, care nu mai sunt legate de împărtășirea unui spațiu comun.

În plus, mass-media au o universalitate pe care nu o are nici o altă instituție: oferă un bagaj comun de idei și imagini, care depășește barierele sociale și geografice”.

Efectele și influențele mass-media se manifestă, așa cum arată studiile întreprinse până în prezent dublate de experiența empirică a fiecăruia dintre noi, la nivel individual, la nivel de grup sau colectivitate și la nivelul întregii societăți. De cele mai multe ori, un anume effect micro-social se traduce la un nivel superior într-un mod cu totul diferit. Cu alte cuvinte, ceea ce produce un efect pozitiv pentru un individ sau grup, poate produce un alt efect (pozitiv sau negativ) asupra altui individ, grup, sau asupra restului societății. De asemenea, efectele media privite ca “ansamblu de procese și de consecințe pe care le presupune receptarea mesajelor, procese și consecințe care nu pot fi atribuite decât actului de comunicare” se pot manifesta cu valențe și intensități diferite pe termen scurt, mediu și lung.

După cum reiese din aceste considerații, nu putem vorbi de un efect al mediatizării unui eveniment ci vorbim de efecte diverse, asupra unor entități sociale diverse, în perioade de timp diverse. O categorie aparte de influențe pe care mediatizarea unor evenimente le produce în sfera socială sunt așa-numitele “efecte perverse” care influențează negativ procese, fenomene, comportamente sociale și care nu mai pot fi contracarate decât printr-o reacție a posteriori. Acestea apar incidental și independent de voința vreunuia dintre actorii implicați în eveniment sau în actul de comunicare, nu sunt dorite dar nici prevăzute, pot fi însă intuite sau determinate probabilistic. Logica editorială și ritmul alert al modalității în care realitatea se desfășoară în planul actualității mediatice nu permit alocarea unui timp suficient pentru cercetarea eventualelor efecte perverse pe care le pot avea unele acte de comunicare și, mai mult decât atât, nu există timp suficient (nici la emițător nici la receptor) pentru a remedia erorile identificate post factum.

Preocupările studierii impactului media asupra publicului vizavi de mediatizarea fenomenului terorist, se înscriu în sfera efectelor și influențelor la nivel macrosocial. Din acest punct de vedere, D. Mc Quail identifică două categorii: efectele centrifuge ale media și efectele centripete. Primele privesc tendințele de fragmentare, dispersie, atomizare social provocate de izolarea indivizilor, masificarea lor, reprimarea acțiunii critice colective și coezive prin ruperea legăturilor inter-individuale determinate de expunerea la conținuturile media; cele din urmă se traduc în capacitatea media de a acționa pentru integrarea individului, întărirea legăturilor sociale și a controlului social, provocând o consolidare a conștiinței colective.

Teoriile fundamentale privind impactul media se structurează pe trei niveluri de profunzime ce corespund, în același timp, unor perioade distincte de cercetare a comunicării în masă. M. Coman le clasifică, după intensitatea atribuită impactului media asupra publicului, în teoriile efectelor puternice, limitate, și slabe. Teoriile din prima categorie, corespunzând primei vârste a cercetărilor privind comunicarea în masă – perioada interbelică și imediat după cel de-al doilea război mondial – au ca premise de bază un public slab, fără spirit critic, neinstruit și lipsit de posibilități reale de punere în discuție a conținuturilor vehiculate de media care constituie vocea unică. În acest context, media sunt atotputernice, iar relația cu publicul este una de tip stimul-răspuns în care mesajul își atinge întotdeauna ținta determinând atitudinea și comportamentul dorit de comunicatori. Pluralismul și interacțiunea inter-personală sunt copleșite de mesajul manipulator al media. În această ordine de idei, clasele dominante își manifestă puterea și controlează masele prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic folosindu-se de sistemul educațional și de canalele de informare în masă pentru a-și impune ideologia. Aceste prime studii au fost evident influențate de războiul propagandistic declanșat în cel de-al doilea război mondial (propaganda nazistă și cea comunistă, contra-propaganda occidentală) care au oferit sociologilor și analiștilor subiecte de cercetare foarte interesante și ilustrative pentru înțelegerea mecanismelor persuasiunii, propagandei, manipulării și potențialului oferit de media în aceste ipostaze.

Teoriile efectelor limitate sunt specifice celei de-a doua vârste a studiilor privind impactul media – anii ’50, ’60, ’70 – și iau în considerare noi elemente impuse de o educare a publicului în privința receptării mesajului mediatizat. În aceste condiții, individul nu mai este la fel de slab și neputincios, iar media nu mai sunt atotputernice în raport cu diversele publicuri structurate pe criterii conjuncturale: “Anumite tipuri de comunicare, referitoare la anumite probleme, aduse în atenția unor anumite categorii de public, în anumite condiții, pot produce anumite efecte”. Se teoretizează conceptul de opinie publică, spațiu public, persuasiune, argumentare. Apare noțiunea de lider de opinie ca factor analitic interpus între media și individ, receptarea transformându-se într-un “flux în doi pași” în care comunicarea inter-personală capătă un rol predilect în formarea opiniilor.

Teoriile efectelor slabe sunt caracteristice perioadei exploziei tehnologice și a expansiunii rețelelor de comunicare în care pluralismul și libertatea informării sunt privite ca factori care elimină posibilitatea manipulării individului prin mesaje media. Publicul considerat până la acest moment pasiv devine o entitate activă care caută informația în funcție de propriile interese și convingeri. Apar concepte ca “expunere selectivă”, “lectură activă”, “adecvare la public” care conduc într-o direcție diametral opusă primelor studii: nu media sunt cele care controlează individul ci, dimpotrivă, individul alege media în funcțiile de utilitatea și de gratificațiile pe care acestea i le oferă.

Noile tehnologii aduc și noi efecte din ce în ce mai greu de sesizat și cercetat, iar simpla împărțire a influențelor media în funcție de intensitatea cu care pot sau nu impune un mesaj persuasiv sau altul, condiționând astfel atitudini și comportamente, nu mai corespunde cerințelor impuse de fenomene ca post-modernismul și globalizarea. Teoriile timpurii, în esență critice, ale Școlii de la Frankfurt, în care sunt teoretizate conceptele ca “de-politizarea spațiului public”, “imperialismul cultural”, “industrii culturale”, sunt urmate de teoria “determinismului tehnologic” a lui M. Mc Luhan, și cercetări ale noilor evoluții privind “Căile Persuasiunii”, “Sfera Dezinformării”, teorii care – aplicate în studiul comunicării de masă – nu pot fi cuprinse într-o singură categorie de efecte.

M. Petcu face o împărțire mai subtilă și mai aprofundată a teoriilor impactului media distingând între efecte majore, limitate și complexe. Dacă în primele două categorii intră teoriile de referință prezentate și de M. Coman, cea de-a treia include și abordările mai cuprinzătoare ce iau în calcul multiple condiționări tehnice, politice, psihologice, socioculturale: determinismul tehnologic, efectul cultivării, spirala tăcerii, funcția de agendă a mass-media, teoria decalajului cognitiv.

În studierea literaturii de specialitate privind efectele particulare ale acoperirii mediatice a fenomenului terorist vom stabili ca bază de pornire aceste efecte complexe, reținându-le ca punct de reper și pe cele ce le preced (deși țin de școli de gândire diferite și sau conturat în perioade distincte) ca pe un complex de corelații care constituie un ghid pentru diverse situații și contexte actuale ale comunicării în masă.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Antipa M., Securitatea și terorismul. Prevenirea și combaterea acțiunilor extremist-teroriste pe teritoriul României. Tendințe și perspective la început de mileniu, Ed. Celsius, București, 2004.

Antipa M., Securitatea și terorismul – tendințe și perspective la început de mileniu, Ed. Cesius, București, 2004.

Balaban Constantin –Gheorghe, Securitatea si dreptul international. Provocari la inceput de secol XXI, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

Brumar Catrinel, Deteseanu Daniela-Anca, Onica-Jarka Beatrice, Drept international public, Editura All Beck, București, 2006.

Crăciuneanu Laura Maria, Selejan Gutan Bianca, Drept internațional public, Editura Hamangiu, București, 2008.

Crețu Vasile, Drept internațional public, Editura Fundației România de Mâine, 2006.

Cearapin Tudor, Terorismul international,– Repere juridice, istorice și forme de manifestare, Ed. Fundația Revista Jandarmeriei, 2005

Diaconu Ion, Manual de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2007

Dumitrescu O., Fenomenul militar. Evoluții și perspective, Ed. Semne, București, 2004.

Dumitru Popescu, Drept internațional public, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 1993.

Duculescu V., Studiu introductiv la lucrarea Terorismul internațional, flagel al lumii contemporane, Ed. M.A.I., 2003.

Filipescu P. Ion, Fuerea Augustin, Drept Instituțional Comunitar European, Editura Actami, București, 1999.

Jean-Luc Marret, Tehnicile terorismului, Editura Corint, București, 2002

Jura C., Terorismul internațional, Ed. All Beck, București, 2004.

Mazilu Dumitru, Drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2010.

Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Infracțiuni prevăzute în legi speciale, comentarii si explicații, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008.

Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Elemente de drept penal al afacerilor, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2009.

Miga – Besteliu Raluca, Drept international public, Volumul II, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Miga – Besteliu Raluca, Drept international public, Volumul I, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2010.

Stanciu I. A., Terorismul internațional. Implicații strategice asupra securității statului, Teză de doctorat. Universitatea Națională de Apărare, București, 2005, nepublicată.

Nastase Adrian, Drept international public, Editura C.H. Beck, București, 2011.

Năstase A., B. Aurescu, C. Jura, Drept international public, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2009.

Popescu I., N. Rădulescu, N. Popescu, Terorismul internațional flagel al lumii contemporane, Ed. Ministerului Administrației și Internelor, Bucuresti.

Trandafir C., M. Stoica, M, Șopu, Influența terorismului internațional în Europa, Ed. Sitecfa, Craiova, 2003.

Convenție pentru prevenirea și pedepsirea terorismului, Arhiva MAE, Fond Geneva, vol. 290, dosar Liga Națiunilor, 1935-1938, No official C.546.M.383.1937.

Toma G., Tendințe și amenințări viitoare ale terorismului asupra sistemului militar modem. Referat de cercetare științifică, Universitatea Națională de Apărare, București, 2005.

II. Articole in reviste

Gh. Văduva, Un haos care ucide, în Impact Strategic nr. 3-4/2003, Central de Studii Strategice de Apărare și Securitate.

Chiriac B., Războiul se apropie de România, în Gândul din 25 iulie 2005.

G.I. Chiuzbaiabn, Redefiniri esențiale, Revista Palatul Justiției nr. 9/2001.

D. Filipescu, Federația Internațională a Jurnaliștilor: Războiul contra terorismului limitează dreptul la liberă exprimare, în Adevărul, 5 iulie 2005.

Wilkinson Paul, The Media and Terrorism: A Reassessment, Terrorism and Political Violence , Vol. 9, No.2, Summer 1997.

M. Mureșan, Metamorfoza violenței în războiul modern, Impact strategic nr. 4, 2004 (13), Ed. Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

A.F. „Chip" Diehl III, Coaliția Voinței – istorică, încercată, mai puternică decât oricând (traducere), Observatorul militar nr. 27 (8-14 iulie 2004).

Rezoluția 2142 din 26 octombrie 1966 a Adunării Generale a ONU.

Survival, vol. 26, nr. 2, Summer 2004. Observatorul militar nr. 3 (20-26 ianuarie 2005).

Discursul Secretarului general al NATO, Lordul Robertson, NATO după 11 septembrie, susținut la 31 ianuarie 2002, la New York, la Pilgrims of United States http://www.nato.int.

Robertson, referitor la Decizia Consiliului Nord-Atlantic privind implementarea Articolului 5 al Tratatului de la Washington, ca urmare a atacurilor de la 11 septembrie îndreptate împotriva SUA, http://www.nato.int.

Declarația Summit-ului de la Praga, Press Realese (2002), 21 noiembrie 2002 http://www.nato.int/docu/pr/2002/p02-127e.htm. în extras și în Anexa 5.

lanul de acțiune împotriva terorismului al Parteneriatului, Praga, 22 noiembrie 2002, http://nato.int/docu/basictxt/b021122e.htm.

Declarația cu privire la terorism, Consiliul Nord-Atlantic, 2 aprilie 2004.

Subliniere făcută de către președintele american, George W. Bush, în discursul din 29 martie 2004, de la Casa Albă, după depunerea instrumentelor de aderare la NATO de către prim-miniștrii celor șapte state.

Declarația Conferinței Internaționale de Ia Bishkek și Programul de acțiune pot fi accesate pe site-ul OSCE

http://www.osce.org/events/ bishkek2001/documents/Bishkekreport.pdf.

Boaz Ganor, Terror as a Strategy of Psychological Warfare, July 15, 2002, www.ict.org.il

Wieviorka Michel, The Making of Terrorism, University of Chicago Publishing, Chicago 1988.

Schmid, Alex P, de Graaf, Janny, Violence as Communication: Insurgent Terrorism and the Western News Media, Sage Publishing, Beverly Hills, 1982.

Adevărul din 21 octombrie 2004.

Ziarul britanic The Observer, citat de Mediafax.

M. Ricinschi, Observatorul militar nr. 28 (14-20 iulie 2005).

www.mediafax.ro

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Antipa M., Securitatea și terorismul. Prevenirea și combaterea acțiunilor extremist-teroriste pe teritoriul României. Tendințe și perspective la început de mileniu, Ed. Celsius, București, 2004.

Antipa M., Securitatea și terorismul – tendințe și perspective la început de mileniu, Ed. Cesius, București, 2004.

Balaban Constantin –Gheorghe, Securitatea si dreptul international. Provocari la inceput de secol XXI, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

Brumar Catrinel, Deteseanu Daniela-Anca, Onica-Jarka Beatrice, Drept international public, Editura All Beck, București, 2006.

Crăciuneanu Laura Maria, Selejan Gutan Bianca, Drept internațional public, Editura Hamangiu, București, 2008.

Crețu Vasile, Drept internațional public, Editura Fundației România de Mâine, 2006.

Cearapin Tudor, Terorismul international,– Repere juridice, istorice și forme de manifestare, Ed. Fundația Revista Jandarmeriei, 2005

Diaconu Ion, Manual de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2007

Dumitrescu O., Fenomenul militar. Evoluții și perspective, Ed. Semne, București, 2004.

Dumitru Popescu, Drept internațional public, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 1993.

Duculescu V., Studiu introductiv la lucrarea Terorismul internațional, flagel al lumii contemporane, Ed. M.A.I., 2003.

Filipescu P. Ion, Fuerea Augustin, Drept Instituțional Comunitar European, Editura Actami, București, 1999.

Jean-Luc Marret, Tehnicile terorismului, Editura Corint, București, 2002

Jura C., Terorismul internațional, Ed. All Beck, București, 2004.

Mazilu Dumitru, Drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2010.

Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Infracțiuni prevăzute în legi speciale, comentarii si explicații, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008.

Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Elemente de drept penal al afacerilor, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2009.

Miga – Besteliu Raluca, Drept international public, Volumul II, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Miga – Besteliu Raluca, Drept international public, Volumul I, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2010.

Stanciu I. A., Terorismul internațional. Implicații strategice asupra securității statului, Teză de doctorat. Universitatea Națională de Apărare, București, 2005, nepublicată.

Nastase Adrian, Drept international public, Editura C.H. Beck, București, 2011.

Năstase A., B. Aurescu, C. Jura, Drept international public, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2009.

Popescu I., N. Rădulescu, N. Popescu, Terorismul internațional flagel al lumii contemporane, Ed. Ministerului Administrației și Internelor, Bucuresti.

Trandafir C., M. Stoica, M, Șopu, Influența terorismului internațional în Europa, Ed. Sitecfa, Craiova, 2003.

Convenție pentru prevenirea și pedepsirea terorismului, Arhiva MAE, Fond Geneva, vol. 290, dosar Liga Națiunilor, 1935-1938, No official C.546.M.383.1937.

Toma G., Tendințe și amenințări viitoare ale terorismului asupra sistemului militar modem. Referat de cercetare științifică, Universitatea Națională de Apărare, București, 2005.

II. Articole in reviste

Gh. Văduva, Un haos care ucide, în Impact Strategic nr. 3-4/2003, Central de Studii Strategice de Apărare și Securitate.

Chiriac B., Războiul se apropie de România, în Gândul din 25 iulie 2005.

G.I. Chiuzbaiabn, Redefiniri esențiale, Revista Palatul Justiției nr. 9/2001.

D. Filipescu, Federația Internațională a Jurnaliștilor: Războiul contra terorismului limitează dreptul la liberă exprimare, în Adevărul, 5 iulie 2005.

Wilkinson Paul, The Media and Terrorism: A Reassessment, Terrorism and Political Violence , Vol. 9, No.2, Summer 1997.

M. Mureșan, Metamorfoza violenței în războiul modern, Impact strategic nr. 4, 2004 (13), Ed. Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

A.F. „Chip" Diehl III, Coaliția Voinței – istorică, încercată, mai puternică decât oricând (traducere), Observatorul militar nr. 27 (8-14 iulie 2004).

Rezoluția 2142 din 26 octombrie 1966 a Adunării Generale a ONU.

Survival, vol. 26, nr. 2, Summer 2004. Observatorul militar nr. 3 (20-26 ianuarie 2005).

Discursul Secretarului general al NATO, Lordul Robertson, NATO după 11 septembrie, susținut la 31 ianuarie 2002, la New York, la Pilgrims of United States http://www.nato.int.

Robertson, referitor la Decizia Consiliului Nord-Atlantic privind implementarea Articolului 5 al Tratatului de la Washington, ca urmare a atacurilor de la 11 septembrie îndreptate împotriva SUA, http://www.nato.int.

Declarația Summit-ului de la Praga, Press Realese (2002), 21 noiembrie 2002 http://www.nato.int/docu/pr/2002/p02-127e.htm. în extras și în Anexa 5.

lanul de acțiune împotriva terorismului al Parteneriatului, Praga, 22 noiembrie 2002, http://nato.int/docu/basictxt/b021122e.htm.

Declarația cu privire la terorism, Consiliul Nord-Atlantic, 2 aprilie 2004.

Subliniere făcută de către președintele american, George W. Bush, în discursul din 29 martie 2004, de la Casa Albă, după depunerea instrumentelor de aderare la NATO de către prim-miniștrii celor șapte state.

Declarația Conferinței Internaționale de Ia Bishkek și Programul de acțiune pot fi accesate pe site-ul OSCE

http://www.osce.org/events/ bishkek2001/documents/Bishkekreport.pdf.

Boaz Ganor, Terror as a Strategy of Psychological Warfare, July 15, 2002, www.ict.org.il

Wieviorka Michel, The Making of Terrorism, University of Chicago Publishing, Chicago 1988.

Schmid, Alex P, de Graaf, Janny, Violence as Communication: Insurgent Terrorism and the Western News Media, Sage Publishing, Beverly Hills, 1982.

Adevărul din 21 octombrie 2004.

Ziarul britanic The Observer, citat de Mediafax.

M. Ricinschi, Observatorul militar nr. 28 (14-20 iulie 2005).

www.mediafax.ro