Rolul Diplomatiei Publice In Contextul Crizelor Si Conflictelor Internationale
ROLUL DIPLOMAȚIEI PUBLICE
ÎN CONTEXTUL
CRIZELOR ȘI CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE
CUPRINS
INTRODUCERE
Scopul acestei lucrări este identificarea rolului diplomației publice în asigurarea securității naționale și regionale, în contextul relațiilor internaționale contemporane. Lucrarea cuprinde trei capitole care prezintă securitatea în relațiile internaționale post-Război Rece între conflict și diplomație, diplomația publică și mediul de securitate națională și regională post-Război Rece și, nu în ultimul rând, politica de securitate în spațiul internațional actual.
În demersul științific, am urmărit identificarea principalelor partricularități ale mediului de securitate post-Război Rece subliniate de opțiunea statelor mari de a-și asigura securitatea națională prin resurse proprii, dar și de faptul că, în plan regional, statele mijlocii au pornit de la ceea ce se numește securitate regională prin cooperare.
În acest context, a avut loc o schimbare a paradigmei în asigurarea securității și a crescut substanțial rolul diplomației, fapt pentru care am considerat deopotrivă necesar și oportun să analizăm evoluția și importanța diplomației în diferite etape istorice și modul în care oamenii politici au fost influențați de evoluția diplomației, printr-o analiză comparativă a administrației Clinton (care a pus accentul pe utilizarea puterii de influență pașnică – soft power) și a administrației Bush Jr. (care a utilizat doctrina acțiunii preventive, eludând prevederile dreptului internațional și rolul diplomației). Totodată, am considerat necesar să analizăm angajarea altor actori în diplomație, în mediul de securitate actual, în special în cel regional, cu accent pe creșterea rolului media, al organizațiilor neguvernamentale și al grupurilor de analiză (așa-numitele think-tank).
De asemenea, lucrarea prezintă politica de securitate actuală, cu accent pe securizarea națiunilor și a unor regiuni cu ajutorul diplomației publice, rolul diplomației publice în securitatea globală și pe experiența României în diplomația publică și managementul conflictelor în lumea contemporană.
Actualitatea și specificitatea temei analizate se bazează pe abordarea unor considerente multiple rezultate din răspunsurile la următoarele întrebări: „Este diplomația publică instrument de securitate?”, „Cine coordonează ONG-urile și cine le asigură finanțare?, „Dacă depind de resursele statului, care este libertatea lor de mișcare și ce legitimitate mai au”? „Trebuie continuată prezența SUA și a comunității internaționale în Afganistan și în acest caz care sunt principalele activități de diplomație publică menite să capteze sprijinul și cooperarea populației locale”?
Începutul secolului al XXI-lea a deschis o nouă eră în politica internațională, în care securitatea și implicit competiția pentru afirmarea și consolidarea noilor actori în jocul puterii mondiale ocupă locul central în determinarea evoluției lumii sub aspectul securității, al conflictului și al crizei.
Relațiile internaționale contemporane sunt caracterizate de diversitate și complexitate. Globalizarea relațiilor internaționale și internaționalizarea zonelor de politică națională, precum și recunoașterea din ce în ce mai largă a faptului că problemele globale necesită soluții globale înseamnă, fără nici cea mai mică îndoială, noi și importante funcții pentru diplomația contemporană.
Transformările care au avut loc în mediul internațional contemporan, sub impactul globalizării, nu aveau cum să nu influențeze comunicarea publică și diplomația, ca principal vector de realizare a sa, așa cum, de altfel, s-a întâmplat secole de-a rândul.
În actualul mediu internațional de securitate, în special după atacurile teroriste asupra teritoriului Statelor Unite ale Americii, importanța diplomației publice a crescut foarte mult, iar autoritățile naționale au început să acorde atenție sporită acestei politici naționale.
Administrațiile naționale, în special cea americană, caută noi metode de elaborare și aplicare mai eficientă a diplomației publice. Determinarea rolurilor și responsabilităților diplomației publice, precum și a modalităților de coordonare a ministerelor și agențiilor guvernamentale civile sau/și militare a devenit o preocupare majoră.
De asemenea, evoluția rapidă a comunicațiilor prin Internet determină guvernele să identifice căile cele mai potrivite de a comunica eficient cu categorii de public din străinătate, astfel încât să-și poată promova interesele naționale, într-un mediu global de comunicații, care devine din ce în ce mai complex, mai accesibil și mai democratizat.
Diplomația publică trebuie să fie angajantă, eficientă și inovativă. Realizarea obiectivelor strategiei de securitate națională și ale politicii externe depind în foarte mare măsură de comunicarea eficientă cu publicul din străinătate, pentru a putea întări vechile alianțe și a edifica noi parteneriate cu statele lumii.
Într-o lume interconectată cum este cea de astăzi, oamenii din întreaga lume sunt bombardați cu informație, iar avansarea democrației și deschiderea piețelor lumii au dat oamenilor puterea de a cere mai mult control asupra destinelor lor.
Chiar și în statele dictatoriale, liderii trebuie să răspundă din ce în ce mai mult opiniilor și pasiunilor popoarelor lor. Această stare de fapt are implicații foarte mari asupra securității naționale și politicii externe a statelor.
Măsurile de asigurare a securității naționale includ utilizarea diplomației pentru ralierea aliaților și izolarea amenințărilor, utilizarea puterii economice pentru facilitarea sau impunerea cooperării, menținerea eficienței forțelor armate, implementarea apărării civile și a măsurilor de pregătire pentru situații de urgență și criză (inclusiv legislație anti-teroristă), asigurarea elasticității și redundanței infrastructurii de importanță deosebită, utilizarea serviciilor de informații pentru descoperirea sau zădărnicirea spionajului și pentru protecția informațiilor clasificate și utilizarea serviciilor de contrainformații sau de poliție secretă pentru protejarea națiunii față de amenințări interne.
C A P I T O L U L 1
SECURITATEA INTERNAȚIONALĂ ȘI DIPLOMAȚIA PUBLICĂ
Atâta timp cât securizarea este privită ca un eșec al rezolvării problemelor în limitele normale din punct de vedere politic, desecurizarea este considerată opțiunea optimă pe termen lung.
Astfel, conflictele pot fi evitate prin desecurizare dat fiind că nici un subiect nu mai este privit ca amenințat din punct de vedere existențial. Cel mai bun exemplu de desecurizare este integrarea europeană și euro-atlantică unde atenția a fost mutată de la preocupările tradiționale de securitate în direcția altor teme de interes cum ar fi cooperarea economică. Procesul de desecurizare a transformat continentul european dintr-o zonă de război într-o zonă de pace.
Așa cum argumentează Școala de , identitatea poate fi apărată cu identitate. De exemplu, în tensiunea dintre identitate națională și europenizare, cum se pot apăra culturile astăzi? Prin cultură! Dacă identitatea este amenințată de europenizare și internaționalizare, trebuie întărită expresia sa națională așa încât cultura devine politică de securitate.
O securizare de succes necesită ca atât obiectul de referință cât și măsurile adoptate să fie considerate legitime de către public. Dat fiind că securizarea este un proces inter-subiectiv, ceea ce pare a fi o securizare de succes în interiorul unei comunități politice poate părea ilegitimă celor din afara ei.
În teorie, orice problemă publică poate fi localizată într-un spectru care trece de la stadiul de temă nepolitizată (însemnând că statul nu se ocupă de ea și nu este în nici o altă formă subiect de dezbatere și decizie politică), prin stadiul politizată (însemnând că problema este parte a politicii publice, care necesită decizie guvernamentală și alocare de resurse), la stadiul securizată (însemnând că problema este prezentată ca o amenințare existențială, care necesită măsuri de urgență și acțiuni justificative dincolo de limitele normale ale procedurii politice…Unele state vor politiza religia (Iran, Arabia Saudită, Burma), iar altele nu (Franța, SUA). Unele vor securiza cultura (fosta URSS, Iran), iar altele nu (UK, Olanda).
1.1. Politica de securitate națională
Politica de securitate națională reprezintă cadrul pentru descrierea modalităților prin care o țară asigură securitatea statului și cetățenilor săi.
Securitatea națională se ocupă de amenințările care au potențialul să submineze securitatea statului sau a societății. În general, aceste amenințări necesită un răspuns național, dat fiind faptul că depășesc capacitatea de acțiune a indivizilor, comunităților, provinciilor sau altor forme de organizare sub-statală.
Securitatea națională este strâns legată atât de securitatea individuală cât și de cea internațională. Deși cea mai mare parte a actelor criminale amenință, de exemplu, securitatea persoanelor, în general ele nu au aceeași capacitate să submineze securitatea statului sau a societății cum au activități precum terorismul sau anumite forme de crimă organizată.
Amenințările pe care majoritatea statelor le au în considerare la formularea politicii de securitate includ terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, spionajul străin, insecuritatea energetică, dezastrele naturale, vulnerabilitatea infrastructurii critice, crima organizată și nu în ultimul rând pandemiile.
Obiectivele politicii de securitate națională sunt atât de ordin intern cât și extern. Formularea politicii de securitate națională este un proces sistematic de identificare a intereselor naționale, formulare a obiectivelor și priorităților, identificare și evaluare a oportunităților și constrângerilor și pregătire a politicilor de sprijin (diplomatice, militare, economice și/sau de altă natură) necesare pentru îndeplinirea obiectivelor generale.
Politica de securitate trebuie să aibă în vedere stabilirea obiectivelor pe baza mijloacelor și resurselor avute la dispoziție, astfel încât să fie realizate obiectivele naționale și protecția intereselor naționale.
Dacă am așeza politicile de securitate într-un spațiu în care pe orizontală să avem sectoarele securității configurate în funcție de obiectul supus securizării (stat, economie/energie, societate, mediu, individ, grup social, etnic, religios, cultură, etc.), iar pe verticală nivelurile de analiză concretizate de amploarea spațială (local, național, regional, global) vom obține o diagramă a acestora care ar rezolva, în mare parte, o serie din întrebările și, uneori, dintre confuziile care apar în prezentarea unor probleme de securitate.
În formularea politicii de securitate, statele, ca principal actor pe scena internațională, pun în balanță percepțiile privind propriul potențial de putere cu cele privind potențialul de putere al unui potențial opozant, din spațiul său de interes.
Oamenii și-au pus mereu întrebarea atunci când analizează realitățile socio-politice de ordin intern sau internațional dacă prin analiză au acces direct la fapte sau avem de-a face și cu o realitate a percepțiilor noastre. Răspunsurile au fost date întotdeauna în funcție de context, dar mai ales în funcție de cadrul teoretic la care se făcea referință.
În politica sa de securitate, un stat sau un actor non-statal poate să aibă la un moment dat ca prioritate securizarea unui sector/domeniu al vieții sociale politice, economice sau de mediu deoarece percepe amenințările care afectează acel sector/domeniu și ignoră sau nu percepe amenințările la adresa altuia. În fapt, avem de-a face cu o alegere rațională ce corespunde unui set de criterii și factori obiectivi, dar mai ales subiectivi.
O reprezentare pozitivă și o percepție adecvată asupra comportamentului celorlalți poate determina un actor să evite conflictele și să opteze pentru cooperare în satisfacerea intereselor pe care le are în acel spațiu.
O percepți percepție supradimensionată asupra propriului potențial de putere, corelată cu una subdimensionată asupra potențialului de putere al opozantului dintr-un spațiu de interes, conduce pe un actor, cel mai adesea, la politici și acțiuni riscante în planul relațiilor internaționale.
Instrumentul prin care se fundamentează securitatea națională este strategia de securitate națională.
Strategia de securitate națională este un document politic integrator, de sinteză, prin care statul răspunde nevoii și obligației de protecție legitimă împotriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului, valorile și interesele naționale vitale.
Ea vizează, în principal, buna funcționare a statului de drept, siguranța cetățeanului și securitatea publică și se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, administrativă și militară, prin activitatea de informații, contrainformații și securitate, precum și prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu prevederile dreptului internațional.
Ca urmare, strategia de securitate națională integrează atât activitatea de politică externă, diplomatică și de colaborare internațională, cât și pe cea a instituției militare și a forțelor de ordine publică, activitatea structurilor de informații, precum și pe cea a altor agenții guvernamentale cu responsabilități în domeniu.
Strategia de securitate națională începe cu identificarea unor obiective clare, convenite, în mare măsură, de opinia publică, Parlament și puterea executivă. De asemenea, formularea sa trebuie să aibă în vedere respectarea prevederilor Constituției, având în vedere că, adesea, există neînțelegeri între puterea legislativă și cea executivă, iar Curtea Constituțională este cea care le arbitrează.
La nivelul Cancelariei Prezidențiale sau Cabinetului Prim-ministrului oricărui stat, există o structură denumită, de regulă, Consiliul de securitate națională.
De regulă, această structură este cea care elaborează Strategia de securitate națională și o prezintă apoi, spre aprobare Parlamentului. În statele unde nu există această strucutură, elaborarea Strategiei de securitate revine în sarcina guvernului.
Parlamentul este instituția care aprobă politica de securitate, adoptă legile și documentele politice subordonate, controlează bugetul, supraveghează achizițiile din domeniul apărării și exercită controlul asupra desfășurării forțelor militare pentru participarea la operațiuni externe.
Înainte de aprobarea în Parlament, Strategia de securitate națională poate fi lansată în dezbatere publică și amendată de către mediul academic și de către organizațiile neguvernamentale, asociații cetățenești și/sau mass-media. După aprobarea în Parlament, obiectivele Strategiei de securitate națională sunt preluate în programul de guvernare.
De asemenea, principalele instituții cu atribuții în domeniul securității naționale a statului, întocmesc propriile strategii și planuri care stabilesc prioritățile, mijloacele și resursele alocate și modalitățile de îndeplinire a obiectivelor care le revin.
Pentru o mai bună înțelegere a modului în care este stabilită strategia de securitate națională, Colegiul de Război al armatei americane a stabilit modelul din schema prezentată mai jos.
1.2. Managementul crizelor și securitetea internațională
Securizarea reprezintă în relațiile internaționale un concept atribuit Școlii de , care constituie o abordare constructivistă a securității internaționale.
Principalii teoreticieni reprezentanți ai acestei școli de gândire academică sunt Barry Buzan, Ole Wæver și Jaap de Wilde.
În ciuda unor diferențe subtile în accent și chiar în conținut, securizarea poate fi definită ca o prezentare prin intermediul actelor de vorbire (de obicei de către un lider politic) a unui anumit aspect drept o amenințare la adresa supraviețuirii, care la rândul său (cu acordul circumscripției electorale relevante) permite măsuri de urgență și suspendarea politicii normale, în abordarea acestui aspect. Vorbind despre securitate, un actor încearcă să mute discuția într-o zonă de preocupări de securitate, de unde poate legitima aplicarea unor măsuri extraordinare împotriva amenințării construite social.
Aplicabilitatea acestui concept la studiul de caz cel mai comun remarcat (abordarea de către statele liberale democratice a problematicii imigranților și solicitanților de azil) este deja evident.
Din 2001, în special, a existat o incidență crescută a reprezentării imigranților și a solicitanților de azil ca amenințări la adresa suveranității și identității acestor state-națiune. Relevanța cadrului de securizare este și ea evidentă, dat fiind că imigranții și solicitanții de azil se situează, în general, în afara privirii analiștilor de securitate tradiționali, chiar dacă atât limbajul utilizat în caracterizarea acestor oameni cât și încercările de răspuns la amenințările pe care aceștia le reprezintă (prin desfășurarea de forțe militare sau de întărire a controalelor la frontieră) sunt caracteristice practicilor tradiționale de securitate.
Mai mult, având în vedere că astfel de state sunt adesea democrații liberale și semnatare ale acordurilor internaționale sau regionale relevante privind libertatea de mișcare a oamenilor, dihotomia dintre securitate și politică pe care o sugerează cadrul de securizare pare să funcționeze bine.
Există o opțiune clară de caracterizare a imigranților ca amenințare care este adesea comunicată de către liderii politici alegătorilor din mediul intern și una care pare să justifice măsuri de urgență și suspendare a regulilor normale de joc (fie că este definită în termeni de dezbatere politică internă sau de aderare la regulile și normele internaționale). Securizarea pune bine în evidență această dinamică și nu este surprinzător faptul că a fost privită, de exemplu, ca sprijinind înțelegerea de către noi a răspunsurilor politice la mișcările populației în Europa.
Securizarea necesită o distincție între trei tipuri de unități implicate în analiza securității:
Obiecte de referință: lucruri care sunt privite ca fiind amenințate existențial și care au o pretenție legitimă la supraviețuire.
Actori de securizare: actori care securizează probleme declarând că ceva este amenințat existențial;
Actori funcționali: actori care afectează dinamica unui sector. Fără să fie obiect de referință sau actorul care cere securitate în numele obiectului de referință, acesta este un actor care influențează semnificativ deciziile în domeniul securității. O companie poluantă, de exemplu, poate fi un actor central în sectorul mediului înconjurător – dacă nu este un obiect de referință și nu încearcă să securizeze probleme de mediu (chiar dimpotrivă).
Barry Buzan, Ole Wæver și Jaap de Wilde identifică cinci niveluri de analiză care fac obiectul dezbaterilor despre obiectul preferat al securității în teoria relațiilor internaționale: sistemele internaționale, subsistemele internaționale, unitățile, subunitățile și indivizii.
Sistemele internaționale sunt cele mai mari conglomerate de unități interdependente și interactive, deasupra cărora nu mai există nici un nivel de analiză. În prezent, acest nivel cuprinde întreaga planetă, dar în trecut au existat mai multe sisteme internaționale mai mult sau mai puțin deconectate.
Subsistemele internaționale reprezintă grupuri de unități în cadrul sistemului internațional care pot fi distincte în raport cu întregul sistem, prin natura particulară și intensitatea interacțiunilor lor sau prin interdependența uneia față de cealaltă.
Subsistemele pot fi coerente din punct de vedere teritorial, caz în care ele sunt regionale (Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei–ASEAN; Organizația Unității Africane–OAU), sau nu (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare– OECD), caz în care ele nu sunt regiuni, ci pur și simplu subsisteme.
Unitățile înseamnă actori formați din diferite subgrupuri, organizații, comunități și mulți indivizi suficient și independent uniți pentru a fi diferențiați de alții și a avea poziție la nivelurile superioare (de exemplu, statele, națiunile, firmele transnaționale).
Subunitățile desemnează grupuri de indivizi organizate în interiorul unităților care sunt capabile (sau încearcă) să afecteze comportamentul unității (de exemplu, birocrațiile, grupurile de lobby).
Indivizii reprezintă treaptă cea mai de jos a celor mai multe analize în științele sociale.
Buzan, Wæver și de Wilde au stabilit mai multe sectoare de analiză a securității. Acestea sectoare sunt: militar, politic, economic, societal și al mediului înconjurător.
În sectorul militar, obiectul de referință este, de obicei, statul, deși ar putea exista și alte tipuri de entități politice. De asemenea, este posibil să ne imaginăm circumstanțe în care amenințările la supraviețuirea forțelor armate ar ridica acele forțe la statutul de obiect de referință în dreptul lor, fapt care poate ajuta la justificarea unei lovituri de stat împotriva guvernului existent și a politicii acestuia (fie că este dezarmare, fie conflict lipsit de speranță). Studiile de securitate tradiționale tind să privească afacerile militare ca pe exemple de securitate, dar această abordare poate să nu fie realistă.
Pentru multe din democrațiile avansate, apărarea statului devine doar una și poate principala funcțiune, de facto, a forțelor armate.
În sectorul politic, amenințările existențiale sunt definite, în mod tradițional, în termenii principiului constitutiv al statului (suveranitatea, dar, uneori și ideologia).
Suveranitatea poate fi, în mod existențial, amenințată de orice pune în discuție recunoașterea, legitimitatea sau autoritatea guvernării.
Între cele mai interdependente și instituționalizate relații caracteristice Vestului (și din ce în ce mai mult sistemului internațional în ansamblul său), devine importantă o varietate de obiecte de referință supranațională. Uniunea Europeană poate fi, în mod existențial, amenințată de evenimente care ar putea afecta procesul său de integrare.
Regimurile internaționale și, mai pe larg, societatea internațională, ar putea fi amenințate de situații care subminează reguli, norme și instituții care consituie acele regimuri.
În sectorul economic, obiectele de referință și amenințările existențiale sunt mai dificil de identificat. Firmele sunt cele mai amenințate existențial de faliment și, uneori, de schimbări ale legilor care le fac ilegale sau neviabile (ca în cazul situațiilor care apar în urma revoluțiilor comuniste). Dar într-o economie de piață, cu câteva excepții, este de așteptat ca firmele să apară și să dispară și doar rareori ele încearcă să își securizeze propria supraviețuire.
Economiile naționale au o pretenție mai mare la dreptul de supraviețuire, dar rareori apare o amenințare la acea supraviețuire (faliment național sau incapacitatea de a asigura acoperirea nevoilor populației) în afara contextelor mai largi de securitate, cum ar fi războiul. Vasta gamă a economiei naționale cu o evoluție mai rea sau mai bună nu poate fi privită ca amenințare existențială decât în situația în care supraviețuirea populației este chestionabilă.
Ca și în sectorul politic, obiectele de referință supranațională de la regimuri specifice, până la însăși piață globală, pot fi existențial amenințate de factori care ar putea submina regulile, normele și instituțiile pe baza cărora sunt constituite.
În sectorul societal, obiectul de referință este constituit din identitățile colective pe scară largă care pot funcționa independent de stat, cum sunt națiunile sau religiile.
Dată fiind natura acestui tip de obiect de referință, este extrem de dificil de stabilit granițe clare care diferențiază amenințările existențiale de celelelate amenințări.
În mod natural, identitățile colective evoluează și se schimbă ca răspuns la dezvoltările interne și externe. Astfel de schimbări pot fi privite ca invazive sau eretice și sursele lor identificate ca amenințări existențiale, sau pot fi acceptate ca parte a evoluției identității. Dată fiind natura conservatoare a „identității”, este întotdeauna posibilă pictarea provocărilor sau schimbărilor ca amenințări la adresa identității, deoarece „nu vom mai fi noi înșine”, nu vom mai fi așa cum am fost sau felul în care trebuia să fim nu mai corespundea cu „identitatea” noastră.
Deci, dacă imigranții sau identitățile rivale sunt securizate sau nu, depinde de felul în care deținătorii identității colective au o abordare închisă sau deschisă a felului în care identitatea lor este continuată sau menținută.
Abilitățile de a menține și reproduce o limbă, un set de obiceiuri comportamentale sau o concepție de puritate etnică, toate pot fi exprimate în termeni de supraviețuire.
În sectorul mediului înconjurător, gama posibilă de obiecte de referință este foarte mare, pornind de la lucruri relativ concrete, precum supraviețuirea speciilor individuale (tigri, balene, omenire) sau a tipurilor de habitat (păduri tropicale, lacuri), până la probleme de scară mai largă, cum ar fi menținerea climei planetare și a biosferei într-o bandă îngustă pe care ființele umane au ajuns să o considere normală, de-a lungul celor câteva mii de ani de civilizație din istoria lor.
Sublinierea multora din aceste obiecte de referință sunt preocupări de bază în privința relației dintre speciile umane și restul biosferei și al limitei până la care această relație poate fi susținută fără riscul unui colaps al nivelurilor de civilizație atinse, al distrugerii totale a moștenirii biologice a planetei, sau al ambelor riscuri. Interacțiunea tuturor acestor factori este imens de complicată.
Atât la extrema macro, cât și la extrema micro, există câteva cazuri clare de amenințare existențială care pot fi securizate (supraviețuirea speciilor, supraviețuirea civilizației umane). La mijloc, într-un fel ca și în cazul sectorului economic, se găsește o masă mare de probleme care sunt mai dificil (deși nu imposibil) de construit în termeni existențiali.
Bazate pe o idee clară a naturii securității, studiile securizării urmăresc să obțină o înțelegere precisă a următoarelor informații: cine securizează, pe ce motive (amenințări), pentru cine (obiecte de referință, de ce, cu ce rezultate și, nu în cele din urmă, în ce condiții (adică ce explică atunci când securizarea este de succes).
Având în vedere cele prezentate, este firesc să ne punem următoarele întrebări: cum poate fi utilizată diplomația publică în securizarea reputației naționale și în ce fel vine această acțiune în sprijinul securității naționale?
Așa cum susțin reprezentanții Școlii de , pentru a securiza ceva este necesar ca un actor care securizează să utilizeze un act de vorbire care declară că obiectul de referință este amenințat în mod existențial (fizic sau ideatic).
În privința securității naționale, rolul de actor care securizează a fost jucat în mod tradițional de state.
Cel mai bun exemplu de securizare a reputației naționale o constituie acțiunea Ministerului danez al Afacerilor Externe, ca urmare a crizei generate de publicarea în ziarul danez Jyllands-Posten a 12 caricaturi ale profetului Mohamed, în toamna lui 2005. Cea mai infamă dintre acestea îl portretiza pe Mohamed purtând un turban în formă de bombă. Publicarea caricaturilor a provocat un val masiv de nemulțumiri și proteste ale lumii arabe și musulmane, rezultând în boicotarea consumului de produse daneze în Arabia Saudită și Kuweit, emiterea unui decret religios (fatwa) împotriva Danemarcei de către Marele muftiu al Egiptului, precum și în demonstrații în întreaga lume și incendierea drapelului național danez.
Reputația Danemarcei a fost securizată în doi pași. Primul a fost construit și plasat pe agenda politică internă ca o problemă urgentă de către actorii securizanți – guvernul (în special Ministerul Afacerilor Externe) dar și de către actori neorganizați din cadrul opiniei publice.
Cel de-al doilea pas al procesului a fost decizia politică palpabilă a guvernului adoptată în aprilie 2007 de inițiere a așa-numitului Plan de acțiune pentru marketingul global al Danemarcei și organizarea sa în așa-numitul Branding al Danemarcei, care urmărea îmbunătățirea reputației afectate de criză.
1.3. Diplomația publică instrument de securitate
Istoria, în general și cea recentă în particular, demonstrează fără echivoc faptul că nu poate exista securitate națională decât prin apărare națională, securitate economică, energetică și de mediu.
Pentru o mai bună înțelegere, în cele ce urmează vom aborda separat aceste domenii și vom răspunde la întrebarea cum contribuie diplomația publică la securizarea lor.
În contextul politicii și al relațiilor internaționale, securitatea economică este capacitatea unui stat-națiune de a urma politicile alese de el pentru dezvoltarea economiei naționale în maniera dorită. În contextul complexului sistem al comerțului internațional actual, securitatea economică este la fel de importantă ca securitatea națională sau politica militară. În Canada, amenințările la adresa securității sale economice sunt privite, în general, ca spionaj economic.
Interdependența economică accelerată și competiția internațională au devenit surse majore de tensiune și conflict între marile puteri și atât țările dezvoltate cât și cele în curs de dezvoltare sunt hotărâte să utilizeze orice mijloace pentru a-și spori productivitatea și pentru a-și asigura securitatea economică.
În mediul internațional post-Război Rece, securitatea economică este securitate națională, însă comunitatea responsabilă de securitatea națională, nu pare să facă prea multe în acest sens…Cel mai rău pentru economie este că guvernul și industria nu reușesc să coopereze atât de mult pe cât ar putea în zonele de importanță deosebită pentru a putea crește securitatea națională, cum ar fi punerea în valoare a laboratoarelor naționale și asigurarea mediului propice pentru încurajarea cercetării și dezvoltării pe mai multe fronturi…Înțelegem noi oare ramificațiile economiei globale și relațiile acestora cu economiile naționale și capacitatea lor de competiție? Aceasta stă la baza a ceea ce este securitatea națională într-o lume post-Război Rece, deoarece securitatea economică este securitate națională.
Fără securitate economică nu există securitate națională din punct de vedere militar sau din oricare alt punct de vedere. Și în acest caz, un atac îndreptat împotriva securității economice nu reprezintă oare într-un anume fel un act de război?
O mare parte a infrastructurii unei națiuni este dată de o economie solidă. De aceea, se subînțelege că o cale importantă de asigurare a păcii mondiale este asigurarea prosperității și calității vieții la nivel global. Stabilitatea economică, totuși, nu este considerată un element al securității naționale. Dar este. Prea des, securitatea națională este privită doar într-un cadru militar, însă acesta este un context prea îngust pentru secolul XXI.
Pentru a asigura securitatea economică, guvernele trebuie să aibă voința să fie suficient de autodisciplinate pentru a reduce consumul privat la niveluri care să asigure investițiile necesare pentru cercetare și pentru dezvoltarea productivității.
Actuala criză economică și financiară mondială constituie un exemplu concret al nerespectării condițiilor de securitate economică enumerate mai sus.
În toamna lui 2008, economia SUA s-a înglodat într-o recesiune și economia mondială a încetinit brusc. Recesiunea care începuse în decembrie luat amploare și s-a întins în întreaga lume, pornind de la falimentul companiei Lehman Brothers și panica care a rezultat, precum și de la sechestrarea piețelor de credit globale.
La începutul lui 2009, scăderile economice ale producției industriale, comerțului și valorii de capital marcau declinuri care nu mai fuseseră înregistrate din 1929, iar economiștii avertizau că economia globală se confrunta cu o nouă Mare Depresiune.
Decidenții politici din SUA și de pretutindeni se confruntau cu două provocări înrudite: cum să readucă stabilitatea pe piețele financiare și cum să oprească declinurile precipitate și autoconsolidate ale producției și gradului de ocupare a forței de muncă. Aceste provocări au necesitat utilizarea agresivă atât a politicii monetare cât și a celei fiscale.
În iulie 2009, Grupul de strategie al Institutului Aspen s-a reunit pentru o săptămână în vederea analizării crizei economice și a formulării unor propuneri menite să sprijine Casa Albă la adoptarea celor mai bune decizii de refacere economică a SUA.
Între cele mai importante propuneri au fost: reorganizarea Consiliului pentru Securitate Națională (prin eliminarea formatului de lucru în care adjunctul consilierului pentru securitate națională în domeniul afacerilor economice internaționale este unul dintre oficialii superiori ai Consiliului și utilizarea Grupului de Lucru al Președintelui care include pe ministrul finanțelor și pe cei mai relevanți factori de reglementare ai guvernului); restructurarea administrației și alocarea de resurse suplimentare pentru asigurarea funcțiilor economice ale Consiliului economic național/Consiliului pentru securitate națională; îmbunătățirea procesului de selecție al experților din domeniul economic și pregătirea la cel mai înalt nivel a funcționarilor publici existenți în sistem.
În prezent, deoarece instabilitatea economică amenință să submineze respectarea legii și ordinii, în special în statele fragile, experții americani din domeniul apărării privesc criza economică și implicațiile ei geopolitice ca pe o preocupare de securitate foarte importantă și presantă.
În recomandările lor, experții Institutului Aspen subliniază că este necesară dezvoltarea conceptelor de putere inteligentă și ajutor extern inteligent în cadrul discuțiilor care privesc securitatea națională și aducerea experților în dezvoltare în cadrul elitei politicii externe a SUA.
Accentul pe care oficiali de top îl acordă apărării, diplomației și dezvoltării numindu-i cei trei D (defense, diplomacy and development) ai politicii externe a SUA și dorința unor organizații influente (cum este Grupul de strategie al Institutului Aspen) de a încorpora preocupări privind dezvoltarea în deliberările lor, constituie exemple concrete ale modului în care trebuie să aibă loc schimbarea.
Securitatea energetică este un termen utilizat pentru a sublinia asocierea securității naționale cu disponibilitatea resurselor naturale pentru consum. Accesul la energie ieftină a devenit un obiectiv central al guvernelor pentru asigurarea funcționării economiilor lor moderne.
Principale amenințări la adresa securității energetice sunt instabilitatea politică a mai multor țări producătoare de energie, manipularea coercitivă a livrărilor de energie, competiția privind sursele de energie, atacurile asupra infrastructurii de aprovizionare, accidentele și dezastrele naturale, finanțarea dictatorilor străini, terorismul și dependența statelor dominante de aprovizionarea cu petrol din străinătate.
La nivelul Uniunii Europene au fost întreprinse demersuri pentru sporirea coordonării între statele membre în ceea ce privește politica energetică, de natură să asigure o manieră de acțiune unitară în condiții de criză și posibilități suplimentare de negociere cu furnizorii de gaze. Semnificative în acest sens sunt:
noul regulament aprobat de Parlamentul European/ PE (21.09.2010) în ceea ce privește aprovizionarea cu gaze naturale, centrat pe extinderea interconexiunilor dintre rețelele de gaze ale statelor membre. Dacă se vor produce situații de urgență cauzate de perturbări grave sau de cererea de gaze excepțional de mare, statele vor activa un mecanism național de urgență. Cele trei niveluri de criză principale sunt „avertizare timpurie”, „alertă” și „urgență”, fiecare presupunând un set de măsuri specifice. Comisiei Europene îi va reveni rolul de coordonare în astfel de situații, asigurându-se în același timp ca planurile naționale să nu pericliteze securitatea aprovizionării cu gaze a altor state membre sau a Uniunii în ansamblul său. Comisia poate declara o urgență comunitară sau regională, la cererea a două state membre care au declarat în prealabil urgențe naționale. Pe durata unei crize comunitare, Comisia va fi responsabilă pentru asigurarea schimbului de informații, pentru eficacitatea acțiunilor de la nivelul statelor membre și va coordona acțiunile față de țările terțe;
intenția Comisiei Europene de a aloca 1,4 miliarde de euro pentru proiecte de infrastructură precum fluxuri de gaz inversate (comisarul european pentru energie, Günther Oettinger);
declarația comisarului european pentru energie, Gunther Oettinger (03.09.2010, Riga), privind faptul că Uniunea Europeană ar trebui să negocieze „în bloc” cu Rusia contractele pentru livrarea de gaze, întrucât „anumite țări membre nu au influența necesară pentru încheierea unei afaceri profitabile”;
avertismentul vicepreședintelui grupului Socialiștilor și Democraților din PE, Hannes Swoboda, privind necesitatea creării unei comunități energetice la nivel European;
În România, presa a relevat posibile surse de risc în ceea ce privește asigurarea necesarului energetic și conformarea la normele europene de mediu, derivate din tergiversarea/ stoparea unor proiecte de realizare a noi termocentrale, pentru care au fost acuzate „cadrul legislativ neclar și incoerența din strategia energetică națională”.
Mai mult de 85% din termocentralele din România au peste 30 de ani, iar o parte dintre instalații au termene de conformare la normele de mediu agreate cu Uniunea Europeană pe care nu le-au respectat, din lipsa fondurilor, riscând să fie închise.
Doar o termocentrală se construiește efectiv, cea a companiei Petrom, pe platforma rafinăriei Petrobrazi Ploiești, care va fi finalizată anul viitor, cu o capacitate de 860 de MW. Aceasta va produce 8% din energia generată anual la nivel național.
Firma CEZ s-a retras în luna iulie a.c. din proiectul de construcție a unei termocentrale , în parteneriat cu „Termoelectrica”, în valoare de 400 de milioane de euro, investitorul străin invocând „costuri importante și neprevăzute”.
Alte proiecte de termocentrale care nu se mai construiesc sunt: proiectul „Mechel” – „Termoelectrica” de (350 de milioane de euro); proiectele „Edison” din Galați și Craiova (un miliard de euro, respectiv 650 de milioane de euro).
Pe termen nedefinit sunt înghețate: centralele „Enel” din Galați (un miliard de euro), „Alro” și „Interagro” de , „Energy Holding” din județul Gorj, „Electrabel” de (două miliarde de euro), și „Rompetrol” la „Petromidia”, 44 de milioane de euro).
„Termoelectrica” și-a amânat pe o perioadă nedeterminată proiectul de construcție a unor grupuri energetice noi și Galați.
Riscuri suplimentare în ceea ce privește asigurarea necesarului energetic la nivel național și efectuarea de investiții în domeniu ar putea fi induse de:
tranzacționarea ineficientă/ haotică a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră;
tergiversarea clarificării modului de organizare a capacităților de producție din sectorul energetic.
În privința surselor de energie alternativă, organizația ecologistă Greenpeace și Consiliul European pentru Energie Regenerabilă (European Renewable Energy Council-EREC) au semnalat, la 08.07.2010, în cadrul studiului „Energy (r)evolution -Towards a Fully Renewable Energy Suplly in the EU că 92% din întregul necesar energetic pentru încălzire al UE și 97% din cel de electricitate ar putea proveni, până în 2050, din surse regenerabile.
Statele europene au continuat să promoveze proiectele de eficiență energetică și implementare a energiilor alternative prin:
acordul dintre Fondul Global pentru Eficiență Energetică și Eficiența Energiilor Reînnoibile și fondul chinez „Greenstar” – destinat conservării energiei și reducerii emisiilor poluante;
lansarea proiectului „SEBE – Sustainable and Innovative European Biogas Environment”, vizând o strategie de utilizare a biogazului în statele din Europa Centrală, finanțat prin Fondul european de Dezvoltare Regională;
semnarea, de către 13 grupuri energetice europene (iulie a.c.), a memorandumului de înțelegere pentru proiectul energetic „Transgreen”, care vizează realizarea unei rețele electrice submarine prin Marea Mediterană, în scopul aprovizionării cu energie electrică a statelor europene. Printre grupurile implicate în „Transgreen” se numără: cele franceze „EDF”, „Areva” și „Alstom”, spaniole – „Abengoa” și „RED Electrica”, precum și „Siemens” (Germania).
În 2010, România și-a mărit capacitatea instalată în energie eoliană cu 448 MW, la 462 MW, plasându-se pe poziția a șaptea în UE după creșterea de volum, însă este în continuare cu mult în urma altor state membre în această privință.
Prestigiosul ziar Financial Times nota la 17 martie 2011 că vântul norocului suflă peste România, precizând că guvernul estimează că potențialul energiei eoliene a României s-ar situa la 14.000 de MW, cel mai ridicat din Europa de sud-est.
În ceea ce privește energia nucleară, recentul accident nuclear produs la reactoarele Centralei de în urma cutremurului de peste 9 grade pe scara Richter care s-a abătut asupra Japoniei la 11 martie determinat statele europene să decidă verificarea tuturor centralelor nucleare ale statelor membre UE și să își reanalizeze politicile privind energia nucleară.
În Germania, peste 60.000 de oameni au format un lanț uman protestând împotriva deciziei Cancelarului Angela Merkel din 2010 de a prelungi durata de viață a centralelor nucleare germane.
În reacție la catastrofa niponă, mulți germani, prin tradiție ostili energiei nucleare, s-au speriat, s-au panicat, s-au angoasat. Sondajele indică o clară dorință a germanilor de a se vedea izbăviți de coșmarul radioactiv al primejdiosului atom.
Concomitent, coaliția de centru-dreapta care conduce destinele Republicii Federale se află în fața unei serii de teste electorale regionale decisive. Alianța dintre creștin-democrații Angelei Merkel și liberalii lui Guido Westerwelle încearcă în disperare să câștige terenul pierdut în domeniul simpatiei populare de când au ajuns la putere în 2009.
În consecință, s-a ajuns la concluzia, aparent firească în democrație, potrivit căreia ar fi venit timpul să se renunțe la principii și să se pună umărul la adunat popularitate. În consecință, executivul german s-a repezit, în plină catastrofă nucleară japoneză, să adopte un moratoriu asupra recent hotărâtei prelungiri a perioadei de funcționare a centralelor nucleare germane.
Demersul echivalează practic cu închiderea a șapte centrale. Dincolo de prețul economic, potențial exorbitant, al acestei măsuri și de re-amplificarea dependenței germane de importurile de energie din Rusia și țările arabe, zone câtuși de puțin democratice ori de încredere, debranșarea reactoarelor germane e și moralmente discutabilă. Fiindcă ar însemna ca Germania să cumpere curent electric de la nenumăratele centralele atomice existente, sau aflate în construcție, în țările vecine, țări cărora nici prin cap nu le trece să arunce peste bord o formă de energie relativ curată și rentabilă.
În România, în privința planurilor de construcție a reactoarelor 3 și 4 ale Centralei nucleare de , minstrul Mediului a declarat la 29 martie 2011, că acest proiect va fi reanalizat la nivelul guvernului, dând asigurări că aceste investiții nu reprezintă nici un pericol față de mediu și energia nucleară va continua să fie utilizată datorită faptului că este o energie ieftină, însă vor exista restricții de securitate mai mari.
În concluzie, având în vedere importanța securității energetice pentru securitatea națională, diplomația trebuie să fie foarte activă și, în acest sens, susținem propunerea istoricului Stejărel Olaru privind înființarea unei direcții de diplomație energetică în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Conceptul de securitate națională sprijină protejarea interesului național, independența, integritatea teritorială, ordinea constituțională și relațiile internaționale ale unei țări. Statul își apără securitatea națională printr-o serie de instrumente cum sunt serviciul diplomatic activ, dezvoltarea economică, întărirea statului de drept și a instituțiilor democratice și dezvoltarea capacităților de apărare a țării. Diplomația publică poate juca un rol semnificativ prin îmbunătățirea imaginii de țară și, totodată, poate asigura o contribuție pozitivă la securitatea națională a țării, prin informarea și influențarea opiniei publice din străinătate și extinderea dialogului între cetățeni și instituții.
Din punct de vedere al securității naționale, diplomația publică are următoarele roluri:
promotor al intereselor naționale vitale (politice, economice, militare, etc.);
principal instrument de politică externă și comunicator, în plan extern, al politicilor statului;
instrument de putere inteligentă;
formator de opinie a publicului țintă din străinătate;
prezentator al valorilor naționale (culturale, educaționale, științifice, etc.);
suporter al constituirii de alianțe și al cooperării internaționale;
punte de legătură cu cetățenii din diaspora;
cultivator al schimburilor economice, culturale, educaționale, științifice sau de altă natură.
Promovarea intereselor naționale vitale
Diplomația publică este principalul instrument al diplomației care asigură promovarea intereselor naționale vitale ale unui stat în afara teritoriului său național, prin înțelegerea, informarea și influențarea publicului din străinătate, în scopul realizării unui impact asupra comportamentului politic al guvernelor statelor țintă.
Principal instrument de politică externă
Diplomația publică ajută la formarea percepțiilor despre politicile și obiectivele statului, fiind un element cheie al politicii externe.
Diplomația publică poate promova un climat favorabil al opiniei publice din țări importante dacă este credibilă, flexibilă și proactivă și dacă beneficiază de resurse adecvate.
Instrument de putere inteligentă
Diplomația publică are un rol central ca instrument de putere inteligentă (smart power) și instrument esențial al statalității secolului XXI.
Joseph Nye subliniază că diplomația publică este un instrument important în arsenalul puterii inteligente, dar diplomația publică inteligentă necesită o înțelegere a credibilității, autocriticii și a rolului societății civile în generarea de putere soft. În cazul în care degenerează în propagandă, diplomația publică nu numai că nu reușește să convingă, dar poate submina puterea soft. De aceea, ea trebuie să rămână un proces de comunicare bidirecțională, pentru că puterea soft depinde, în primul rând, de înțelegerea felului cum gândesc alții.
Formator de opinie a publicului țintă din străinătate
Filozofia centrală a diplomației publice eficiente este bazată pe comunicare și dialog cu publicul țintă din străinătate. În cadrul acestui proces, ascultarea și învățarea, dublate de discuții convingătoare cu formatorii și liderii de opinie sunt elemente de importanță majoră. Climatul opiniei publice din străinătate poate fi influențat doar dacă diplomații din teren care transmit diplomația publică au obținut credibilitate în relația lor cu liderii de opinie din țara respectivă.
Prezentator și promotor al valorilor naționale
Un rol foarte important al diplomației publice este cel de promotor al valorilor naționale ale unei țări. Schimburile din domeniul educației sau cele culturale, alături de organizarea de seminarii și conferințe internaționale sunt câteva din acțiunile distincte prin care diplomația publică asigură promovarea valorilor naționale.
Suporter al constituirii de alianțe și al cooperării internaționale
Pe baza principiilor stabilite de strategia de securitate națională, diplomația publică promovează constituirea de alianțe și cooperarea internațională în cadrul multilateral, asigurând astfel, urmărirea intereselor naționale în planul relațiilor internaționale și asigurarea securității teritoriului național și al populației țării.
Punte de legătură cu cetățenii din diaspora
Diplomația publică este acea parte a diplomației care asigură menținerea și dezvoltarea legăturii unui stat cu cetățenii săi din diaspora. De cele mai multe ori, această legătură este realizată prin diplomație culturală, expoziții, evenimente culturale tematice, programe culturale realizate în parteneriat creativ, colaborări și schimburi academice și burse de studiu pentru cetățenii din diaspora.
Cultivator al schimburilor economice, culturale, educaționale și științifice
Diplomația publică sprijină dezvoltarea schimburilor economice, culturale, educaționale și științifice prin promovarea oportunităților de afaceri sau investiționale, sprijinirea mediului de afaceri propriu pentru creșterea prezenței pe piețele externe, promovarea proiectelor economice strategice, promovarea artiștilor proprii în circuitul internațional (participare la festivaluri, târguri de artă, etc), creșterea gradului de cunoaștere și a accesului la patrimoniul cultural, științific, istoric și lingvistic, promovarea tinerei generații de artiști și a oamenilor de știință, încurajarea studiului limbii, istoriei și literaturii naționale și dezvoltarea accesului la carte în limba națională și cu autori naționali.
La capitolul precedent, am prezentat modul în care guvernul danez a reușit securizarea reputației sale naționale ca urmare a crizei generate de publicarea în ziar a unor caricaturi ale profetului Mohamed.
Planul de acțiune pentru marketingul global al Danemarcei a avut alocat un buget total de 410 milioane de coroane daneze (77,5 milioane de dolari americani) și stabilea în mod explicit că obiectivul său este o imagine clară și pozitivă a Danemarcei în străinătate.
Iată, deci, că putem privi planul de construire a imaginii de țară ca pe o formă a strategiei de securitate și ca pe un exemplu clar că guvernul danez, în urma crizei generate de publicarea caricaturilor lui Mohamed, și-a prioritizat gestionarea reputației internaționale a Danemarcei ca parte a capacității sale de a promova politica externă și ca parte a resurselor de putere soft a țării.
În concluzie, putem spune că diplomația publică are un rol central în securitatea națională a oricărui stat, îndeosebi prin faptul că asigură promovarea intereselor naționale în plan extern și atragerea sprijinului publicului țintă din țările importante, pentru influențarea deciziilor guvernelor acelor țări în favoarea intereselor propriului stat.
C A P I T O L U L 2
ROLUL DIPLOMAȚIEI PUBLICE ÎN ASIGURAREA PĂCII GLOBALE
Diplomația publică prin multitudinea sa de activități se constituie într-o formă de acțiune pentru asigurarea unui climat de pace globală durabilă, într-o lume în care oamenii pot să își urmărescă liberi aspirațiile, pentru ei înșiși și pentru urmașii lor.
În acest mediu politic global în evoluție, diplomația publică trebuie privită ca un instrument important pentru politică externă. Sfârșitul Războiului Rece a determinat creșterea importanței diplomației publice. Explozia media și creșterea rolului ONG-urilor și a mișcărilor de protest au schimbat natura puterii și au creat constrângeri și mai mari asupra libertății de acțiune a guvernelor naționale.
Aceasta înseamnă că, astăzi, mai mult decât în timpul Războiului Rece, trebuie să investim tot atât de mult în comunicarea cu publicul din străinătate cât investim în comunicarea cu guvernele care îi reprezintă, dacă dorim să ne atingem obiectivele.
2.1. Resursele și coordonarea ONG-urilor
O organizație non-guvernamentală (ONG) este o organizație legal constituită, creată de către persoane fizice sau juridice, care funcționează independent de orice guvern și un termen folosit de obicei de guverne pentru a se referi la entități care nu au statut guvernamental.
În situația în care ONG-urile sunt finanțate total sau parțial de către guverne, ONG-ul își menține statutul non-guvernamental prin excluderea reprezentanților guvernului din cadrul organizației.
Termenul este de obicei aplicat doar organizațiilor care urmăresc un scop social mai larg, care are aspecte politice, dar care nu sunt fățiș organizații politice, cum ar fi partidele politice. Spre deosebire de termenul "organizație interguvernamentală", termenul "organizație non-guvernamentală" nu are o definiție legală agreată în general. În multe situații, aceste tipuri de organizare se numesc organizații ale societății civile sau sunt menționate sub alte denumiri.
Numărul total al ONG-urilor care operează la nivel internațional este estimat la aproximativ 40.000, în timp ce la nivel național există chiar mai multe astfel de organizații.
Peste 20.000 de rețele ale organizațiilor neguvernamentale transnaționale (ONG) sunt deja active pe scena mondială, dintre care 90% sunt înființate în ultimii 30 de ani. Nu e nimic nou nici în privința ONG-urilor, nici a impactului lor în afacerile internaționale.
Crucea Roșie a fost înființată în secolul XIX și a avut un loc fundamental în crearea regulilor pentru tratamentul prizonierilor de război. Amnesty International a fost activă de la începutul celui de-al doilea Război Mondial, așa cum a fost și PEN. OXFAM și alte grupări mai puțin formale cum este Bandaid, prin campanii de presă, au pus în mod repetat guvernele în poziții stânjenitoare privind ajutorul acordat în situații de urgență în regiunile lovite de crize ale lumii în curs de dezvoltare.
Totuși, în anii recenți, pe măsură ce au utilizat noile tehnologii și media și au slăbit strânsoarea asupra statelor-națiune în afacerile internaționale, impactul și rolul ONG-urilor s-a schimbat din punct de vedere calitativ. Acum ele sunt actori majori pe scena internațională.
În parte, aceasta reflectă internaționalizarea afacerilor interne, în cadrul căreia publicul din statele occidentale devine mult mai conștient de interconectarea lumii. Dar, totodată, reflectă creșterea generațiilor deziluzionate de guvern și partidele politice tradiționale din țările dezvoltate, care preferă să aleagă canalizarea activității lor politice printr-o serie de ONG-uri.
ONG-urile mari pot avea bugete anuale de sute de milioane sau miliarde de dolari. De exemplu, în 1999, bugetul Asociației Americane a Pensionarilor (AARP) a fost de peste 540 milioane dolari SUA. Finanțarea unor bugete atât de mari necesită eforturi semnificative de colectare de fonduri din partea celor mai multe ONG-uri.
Sursele majore de finanțare ale ONG-urilor sunt cotizațiile de membru, vânzarea de bunuri și servicii, subvenții de la instituții internaționale sau de la guverne naționale și donații private.
Chiar dacă termenul de „organizație non-guvernamentală” implică independență față de guverne, cele mai multe ONG-uri depind în mare măsură de acestea pentru finanțarea lor.
Unele ONG-uri (cum este Greenpeace) nu acceptă finanțări guvernamentale sau fonduri de la organizații interguvernamentale, ceea ce le conferă un grad ridicat de încredere publică și instituțională.
Dependența de resursele guvernamentale limitează libertatea de acțiune și credibilitatea ONG-urilor.
Organizația Médecins Sans Frontières (MSF) a fost înființată în 1971 de către un mic grup de medici francezi care au lucrat în Biafra. La întoarcere, aceștia erau hotărâți să găsească o cale de a răspunde rapid și eficient la situații de urgență de sănătate publică, cu deplină independență față de influențele politice, economice și religioase.
Astăzi, MSF este unul dintre liderii mondiali ai organizațiilor internaționale independente de ajutor medical, care lucrează în aproape 65 de țări din întreaga lume și are centre operaționale și oficii naționale în 19 țări.
Mandatul său se referă la ajutor de urgență și principiile pe care le onorează în timpul desfășurării activității sale sunt cuprinse în Carta MSF.
MSF își lansează operațiunile în zone în care nu există o infrastructură medicală sau în care în care cel deja existent nu poate rezista presiunii la care este supus.
În cele mai multe cazuri, programele de ajutor medical se transformă în proiecte de reabilitare care pot fi derulate timp de câțiva ani, după ce nevoile cele mai urgente au fost îndeplinite. Majoritatea fondurilor MSF provin din donații publice sau de la corporații și fundații.
Finanțarea suplimentară vine de la guvernele naționale și instituțiile internaționale, cum ar fi Agenția Canadiană pentru Dezvoltare Internațională (CIDA), Comunitatea Europeană și diferitele organisme ale Organizației Națiunilor Unite.
Organizația Human Rights Watch este una dintre cele mai importante organizații independente care luptă pentru apărarea și protejarea drepturilor omului.
De 30 de ani, Human Rights Watch a acționat cu tenacitate pentru a pune bazele legale și morale unei schimbări adânc înrădăcinate și a luptat pentru a aduce mai multă dreptate și securitate oamenilor din întreaga lume. Pentru a-și menține independența, Human Rights Watch nu acceptă bani de la nici un guvern, pe cale directă sau indirectă.
Cu toate acestea, în cazul în care finanțarea este în joc, chiar și cele mai pragmatice ONG-uri folosesc o varietate de tehnici pentru a-și proteja credibilitatea.
De exemplu, World Wildlife Fund Canada are un contract standard de acordare a licențelor de 12 pagini care reglementează utilizarea logo-ului său binecunoscut.
Alte organizații au abordări diferite. Stephanie Cairns de insistă asupra faptului că modelul de afaceri al ONG-urilor bazat pe taxa pentru servicii de consultanță asigură aranjamente de finanțare mai curate, în care ONG-ul este un partener egal al cărui obligații sunt clar definite. Ea spune că Pembina a reușit să ridice un sistem de protecție intern pentru a preveni ca relațiile sale de consultanță să fie afectate de activitatea sa de avocatură. Alte grupuri resping modelul taxa pentru servicii, argumentând că donații corporatiste neatașate au atașate o serie de sfori de tras.
Aproximativ un sfert din bugetul organizației Pollution Probe vine de la surse corporatiste, dar aproximativ trei sferturi din această sumă este neatașată, adică nu este alocată pentru un anumit proiect. Cea mai mare parte a acestor sume corporatiste sunt ridicate într-o singură gală anuală.
În general, ONG-urile tind să lupte pe patru fronturi: social, de mediu, economic și geopolitic.
În negocierile sociale, ONG-urile încearcă să apere drepturile economice, sociale și culturale așa cum au fost ele recunoscute de comunitatea internațională și așa cum sunt acestea înregistrate în cadrul Pactului pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale (ESCR, 1986).
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului ar putea fi considerate ca o posibilă traducere tangibilă a acestor drepturi. Prin urmare, este recomandabil să fie recunoscute și aceste drepturi, recunoaștere care nu ar produce niciun efect dacă nu sunt asigurate mijloacele pentru ceea ce ar putea fi considerate politici sociale la nivel mondial.
Așa cum stau lucrurile astăzi, suntem foarte departe de mijloacele necesare, deoarece solidaritatea internațională mobilizează doar jumătate din procentul de 0,7% din PIB, promis de către țările OCDE, cu aproape treizeci de ani în urmă. Deși acest procent de 0,7% ar putea părea un obiectiv inaccesibil, este în fapt, ridicol de mic: o țară ca Franța alocă aproape 45% din produsul său intern brut producției de bunuri publice și solidarității la nivel francez și, mai modest, la nivel european, repartizează doar 0,35% din produsul său intern brut solidarității internaționale, cu alte cuvinte alocă cu o sută treizeci de ori mai puțin pentru a rezolva probleme de o sută treizeci de ori mai importante și mai dificile.
Prin urmare, ONG-urile presează pentru activarea tuturor mecanismelor de transferuri financiare de la Sud, creșterea ajutorului oficial pentru dezvoltare cel puțin la nivelul promis de 0,7% din PIB, achitarea datoriilor țărilor din Sud (în special ale celor care sunt puternic îndatorate) și pentru implementarea unui sistem de impozitare internațional, instituirea mecanismelor de piață, creșterea și stabilizarea prețurilor produselor de bază (tropicale).
În negocierile de mediu, ONG-urile fac presiuni pentru punerea în aplicare a acordurilor globale de mediu și încearcă să abordeze rădăcina problemei, adică formele actuale de consum și de producție din țările bogate și adoptate de către populațiile bogate din din diferite regiuni ale lumii.
În plan economic și comercial, ONG-urile plasează dezvoltarea ca o prioritate, în special dezvoltarea țărilor care au dificultățile economice cele mai mari. ONG-urile sprijină mai degrabă modele specifice (care permit unui proces de dezvoltare local, național sau regional să fie demarat sau să crească în conținut) decât accelerarea globalizării economice și financiare (care este determinată de liberalizarea comerțului de bunuri, servicii și bani).
În plan politic sau al respectării drepturilor omului, ONG-urile stabilesc normele de bază pentru o guvernare democratică, care trebuie să caracterizeze participarea la guvernarea globală a țărilor și actorilor subreprezentați în prezent…
Problema dezvoltării instituționale a guvernării globale este importantă, dar și alte aspecte sunt la fel de fundamentale pentru ONG-uri:
problema coerenței dreptului internațional și importanța relativă a diferitelor familii de drept (social, de mediu, comercial, cultural), familii de drept construite pe structuri diferite și adeseori din raționamente diferite;
problema aplicabilității legii, care ar necesita existența concomitentă și independentă la nivel global a celor trei puteri considerate de Montesquieu fundamentale pentru democrațiile moderne: puterea legislativă, puterea judecătorească și puterea executivă;
problema actorilor care nu respectă regulile jocului (de exemplu, guvernele care disprețuiesc drepturile universale ale omului sau organizațiile internaționale de crimă organizată sau rețelele teroriste;
poziția și rolul organizațiilor societății civile și a altor actorilor într-o democrație mondială participativă.
Pentru a-și atinge obiectivele și scopurile propuse, ONG-urile care acționează în sistemul internațional actual trebuie să dea dovadă de legitimitate, reprezentativitate și diversitate și se bazeze pe surse clare și verificabile de finanțare publică și privată.
Legitimitatea ONG-urilor vine de la experiența lor în problemele abordate și din relațiile lor de parteneriat cu comunitățile implicate, experiență și relații care acționează adesea ca o referință în campaniile de informare, în intervențiile mass-media și, practic, în sensibilizarea concetățenilor noștri. Astfel se încheie un cerc complet și autoritățile de reglementare pot simți presiunea indirectă a ONG-urilor asupra gradului de conștientizare la nivel mondial, care este mai mult sau mai puțin exprimat forțat la conferințele și reuniunile internaționale majore. Legitime sau nu, ONG-urile au avut greutate în negocierile majore din ultimul deceniu. Cu toate acestea, ONG-urile trebuie să evite confundarea problemei în atenție și trebuie să susțină doar legitimitatea proprie.
Reprezentativitatea ONG-urilor este importantă deoarece, din experiența acumulată până în prezent, ONG-urile sunt uneori asimilate grupurilor de presiune ordinare controlate de actorii guvernamentali, economici, religioși, sau chiar membri ai unor secte.
Diversitatea este importantă deoarece pozițiile și propunerile comune care par să contestete regulile mondiale vor avea valoare doar dacă ele nu contravin diversității lumii și, mai mult, doar dacă permit diverselor inițiative locale să se dezvolte.
Definirea acestor mesaje colective și internaționale, ca și construcția colectivelor la nivel național, regional și mondial, trebuie să respecte metodele care permit tuturor să participe la aceste exerciții de construcție și să se asigure că acestea sunt reflectate în pozițiile și propunerile finale.
Nu în ultimul rând, finanțarea ONG-urilor este extrem de importantă întrucât fondurile private pentru corporații și finanțarea publică pentru administrațiile și serviciile publice sunt bine stabilite și în conformitate cu misiunile și raționamentele de lucru ale entităților implicate.
În ceea ce privește ONG-urile, acestea beneficiază de fonduri private și publice, care sunt atât, într-un fel, străine de operațiunile și activitățile lor. Această finanțare este incertă în funcție de modă sau acordată în funcție de interesele donatorului, cauze care de obicei nu au mult de a face cu obiectivele organizației sau cu interesele beneficiarilor finali.
Există, într-adevăr, în formele de finanțare a ONG-urilor, mai multe moduri indirecte de abatere de la misiunile lor și de a le face să servească interesele unei terțe părți. Dincolo de problema finanțării există o altă problemă, cea a independenței ONG-urilor. În lipsa suficienței fondurilor provenite din surse curate (cum sunt contribuțiile membrilor organizației), independența se poate dezvolta doar prin multiplicarea și hibridizarea surselor de finanțare.
2.2. Diplomația publică – instrument de politică externă pentru realizarea obiectivelor securității naționale
Deși prerogativele formulării politicii externe a unei țări revin, de regulă, guvernului, Președintele și Parlamentul contribuie direct la realizarea acesteia.
Această contribuție este absolut normală și îndreptățită, atâta timp cât, de exemplu, aceste instituții sunt cele care ratifică tratatele, înțelegerile și acordurile internaționale ale statului.
Pe de altă parte, securitatea națională reprezintă condiția esențială a existenței națiunii și statului și are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectivele naționale.
Din perspectiva teoriilor constructiviste, interesul este mai degrabă o construcție socială, decât o trebuință determinată de nevoi materiale. Interesant este faptul că, chiar și unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni și analiști aparținând curentului realist, Joseph S. Nye, acordă importanță majoră elementului „imaterial” în definirea intereselor naționale. Acestea sunt văzute ca un set de priorități naționale referitoare la relațiile cu restul lumii. Este mai larg decât interesele strategice, totuși este parte ale acestora. Poate include valori ca drepturile omului și democrația, dacă publicul simte că toate aceste valori sunt atât de importante pentru păstrarea identității, încât este dispus să plătească un preț pentru a le promova.
Atitudinile și percepțiile publicului din străinătate afectează capacitatea statului de a forma și menține alianțe în urmărirea obiectivelor politice comune și au impact asupra costurilor și eficienței operațiilor militare.
Ele influențează populația locală fie să fie cooperantă, fie să fie ostilă forțelor militare aflate pe teritoriul său, pot afecta capacitatea obținerii de sprijin pe probleme de interes particular în cadrul forurilor multilaterale și pot scădea interesul publicului din străinătate pentru afacerile, serviciile și produsele naționale proprii.
Diplomația trebuie privită ca un element al mijloacelor securității naționale.
Cele mai multe națiuni se comportă în plan internațional întocmai precum companiile pe piață. Ele sunt în permanentă luptă pentru influență și putere, pe baza respectării normelor de drept internaționale, a tratatelor și acordurilor.
Există, însă, cazuri în care rivalitatea devine echivalentă cu amenințarea intereselor naționale vitale și atunci diplomația devine instrumentul principal care realizează coaliții, influențează publicul și elitele din străinătate în privința justeței cauzei și conlucrează îndeaproape cu factorul militar pentru disponibilizarea spațiilor decisive în afara teritoriului național pentru posibila desfășurare a forțelor armate (drept de survol, drept de ancorare în port, autorizarea transportului oamenilor și materialelor, etc.).
Diplomația publică trebuie să fie angajantă, eficientă și inovativă. Realizarea obiectivelor strategiei de securitate națională și ale politicii externe depind în foarte mare măsură de comunicarea eficientă cu publicul din străinătate, pentru a putea întări vechile alianțe și a edifica noi parteneriate cu statele lumii.
Într-o lume interconectată cum este cea de astăzi, oamenii din întreaga lume sunt bombardați cu informație, iar avansarea democrației și deschiderea piețelor lumii au dat oamenilor puterea de a cere mai mult control asupra destinelor lor.
Chiar și în statele dictatoriale, liderii trebuie să răspundă din ce în ce mai mult opiniilor și pasiunilor popoarelor lor. Această stare de fapt are implicații foarte mari asupra securității naționale și politicii externe a statelor.
O mare parte din strategia de securitate națională a unui stat depinde de asigurarea cooperării cu alte națiuni și aceasta depinde, în mare măsură, de felul în care publicul națiunilor străine percepe politicile, activitatea și comportamentul statului respectiv.
Cheia succesului este comunicarea credibilă și acumularea de acțiuni și rezultate care pot contribui la consolidarea unei relații pe termen lung, bazată pe încredere reciprocă.
O diplomație publică eficientă lucrează pentru înțelegere și contribuie la formarea unei opinii publice favorabile în străinătate și acest obiectiv îl integrează în procesul de formulare a politicii, pentru a contribui la realizarea obiectivelor securității naționale și politicii externe.
2.3. Rolul diplomației publice în securitatea regională și globală
În condițiile în care statul național, ca actor pe scena internațională, pierde din relevanță, se constată, totuși, o continuare a acțiunilor pentru afirmarea autonomiei naționale și recunoaștere statală a unor regiuni cu o anumită omogenitate etnică.
Joseph Nye a definit regiunea internațională ca pe un număr limitat de state legate între ele printr-o relație geografică și printr-un grad de interdependență reciprocă și regionalismul internațional ca pe formarea unor asociații sau grupări interstatale, pe baza regiunilor.
Organizațiile regionale de securitate sunt un element central al politicii globale, având în vedere faptul că aproape fiecare țară este membră a cel puțin unei organizații regionale.
Implicarea organizațiilor internaționale în asigurarea păcii și securității regionale și cooperarea lor în acest domeniu cu Organizația Națiunilor Unite a atins un nivel foarte ridicat și reprezintă unul din pilonii principali ai asigurării păcii, la nivel mondial.
Principalele preocupări ale organizațiilor internaționale de cooperare regională vizau, în mod tradițional, obiective economice, politice și de mediu.
În ultimele decenii, în special după încheierea perioadei Războiului Rece, aceste organizații au apărut și în domeniul securității și și-au construit propriile capacități de prevenire a conflictelor, menținerea păcii și/sau reconstrucție post-conflict.
Organizația Națiunilor Unite și propriile lor state membre au împuternicit aceste organizații internaționale să mențină pacea și securitatea în lume, indiferent că este vorba de Europa, Africa, Asia sau cele două Americi.
Odată cu trecerea timpului și cu dezvoltarea propriilor structuri funcționale, aceste organizații internaționale au devenit un actor din ce în ce mai important pe scena relațiilor internaționale, cu un rol activ jucat de la începerea unei crize, până la eforturile de reconstrucție în etapa post-conflict.
După încheierea Războiului Rece, implozia Uniunii Sovietice și slăbirea angajamentului Statelor Unite ale Americii, statele europene sunt confruntate, încă o dată, cu necesitatea rezolvării relațiilor lor. Instituții ca Uniunea Europeană și NATO, care unesc potențiali rivali în modele puternice de cooperare politică și integrare militară și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Parteneriatul pentru Pace (PfP) care asigură regimuri de securitate ca principal aliniament de apărare împotriva securizării fac o diferență imensă, prin comparație cu situația dinainte de 1945, când nu existau astfel de bariere în calea securizării.
Fiind implicate activ pe scena internațională, așa cum am mai arătat, organizațiile internaționale, asemeni statelor, utilizează și ele diplomația publică pentru avansarea intereselor proprii.
Unul dintre cele mai de succes inițiative de diplomație publică de nivel regional o constituie însăși crearea în anii Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, precursorul a ceea ce avea să devină, mai târziu, Uniunea Europeană, organizație internațională care numără, în prezent, 27 de state membre.
Un alt exemplu de organizație internațională de securitate care utilizează intens diplomația publică este Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), creată după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial (4 aprilie 1949) și care astăzi are 28 de state membre.
În cele ce urmează, vom urmări modul în care este utilizată și rolul pe care îl are diplomația publică în practica Uniunii Europene, NATO și ASEAN.
Uniunea Europeană, ca simbol de putere unificatoare are un grad ridicat de putere soft. Sondajele de opinie efectuate în iulie 2002 au relevat faptul că majoritatea cetățenilor americani aveau o imagine favorabilă despre Uniunea Europeană și că această organizație se situa pe poziția a patra în privința influenței sale în lume, după Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și China.
Europa are acces la cel mai mare fond de experiență și capacități de diplomație publică din lume. Cele 27 de state membre ale Uniunii Europene se numără printre cele mai experimentate state din lume în domeniul diplomației publice și al relațiilor culturale.
Posturile de radio BBC, Deutsche Welle și Radio France Internațional sunt instrumente de diplomație publică binecunoscute în întreaga lume. Consiliul Britanic este instituția care a promovat și facilitat relațiile de la om la om, între țara proprie și alte țări.
Din păcate, până în prezent, eforturile de diplomație publică ale statelor membre ale Uniunii Europene au fost, mai degrabă competitive, decât cooperante. Această situație a fost posibilă datorită faptului că, în mod tradițional, statele au utilizat diplomația publică în promovarea intereselor naționale.
În cadrul instituțiilor Uniunii Europene, Consiliul European și Parlamentul European au un rol simbolic în activitatea de diplomație publică, rolul principal revenind Comisiei Europene, care actorul numărul unu al organizației.
O diplomație publică mai activă ar conferi Uniunii Europene mai multă vizibilitate și ar duce la creșterea sprijinului public față de unele din programele majore ale organizației, cum ar fi negocierile de aderare ale Turciei, relațiile cu Statele Unite ale Americii, China, Rusia și Canada, dezvoltarea Politicii Europene de Vecinătate și dezvoltarea parteneriatului economic cu Africa.
NATO are o structură proprie de diplomație publică, denumită Divizia de Diplomație Publică. Aceasta este responsabilă de informarea publicului larg despre activitățile și politicile NATO, prin contacte cu media, website-ul NATO și publicații tipărite, seminarii și conferințe, precum și prin Programul Științific al NATO.
Divizia de Diplomație Publică a NATO include Unitatea de afaceri academice, Arhiva/Biblioteca și Biblioteca media, Studiourile de radio și televiziune, Serviciul integrat de date al NATO, Centrul de documentare și informare al NATO din Kiev, Biroul NATO de informare din Moscova, Ambasade puncte de contact în țările partenere, Comitetul pentru provocările societății moderne și programul Securitate prin știință care oferă sprijin pentru colaborarea internațională dintre oamenii de știință din țările Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic sau din Dialogul Mediteranean.
Unul din cele mai importante instrumente de diplomație publică utilizate la nivelul NATO este comunicarea, atât între statele membre, dar și cu restul lumii, cu publicul din țările membre, cu partenerii NATO, cu celelalte organizații internaționale și cu ceea ce este denumită frecvent, audiența globală.
Comunicarea a însoțit în permanență relațiile internaționale încă de la cristalizarea lor în zorii modernității – după pacea de – ca realitate distinctă în raport cu societatea politică organizată la nivelul fiecărui stat în parte.
Comunicarea în mediul internațional este un proces prin care actorii interacționează și include, atât mijloacele, cât și metodele prin care actorii și-au făcut publice scopurile, atitudinile și ideile. Ca efecte, aceasta a generat stări diferite ale sistemului internațional. Prin comunicare eficientă, actorii au ajuns la condiția de a-și satisface interesul și a-și atinge scopurile urmărite în sistem prin cooperare și astfel s-a realizat pacea, dar tot prin comunicare, apreciază unii specialiști, statele au generat crize și conflictele în sistemul relațiilor internaționale.
Potrivit unor date recente, sprijinul public pentru NATO este peste 50% în țările aliate, în general, iar în unele țări atinge chiar 70-80%. Ceea ce este mai important este, însă, faptul că NATO este asociată cu conceptul de securitate și apărare și recunoscută ca furnizor transatlantic de pace.
NATO are o experiență mare în adoptarea unei noi și moderne înțelegeri a politicilor sale de comunicare și și-a adaptat permanent abordările și instrumentele diplomației publice.
Comunicarea internațională se desfășoară simultan pe mai multe niveluri. Primul dintre aceste niveluri este cel al comunicării interumane, de la populația unei țări la alta. În acest nivel, comunitățile umane își transmit informații de ordin cultural și de civilizație, ceea ce au mai prețios acumulat în secole sau chiar milenii de existență…Un alt nivel al comunicării internaționale se realizează pe cel puțin două paliere: de la stat/guvern la stat/guvern și de la stat/guvern către opinia publică/populația aparținând altei țări. Unii autori cred că, prin acest nivel al comunicării internaționale, actorii caută să-și transmită intențiile de politică externă și să-și facă transparent tipul de comportament pe care-l adoptă pe scena internațională în promovarea intereselor, dar și să-și exercite anumite forme de manipulare a opiniei publice internaționale pentru a obține, dacă nu aprobarea din partea acesteia pentru acțiunile lor de politică externă, măcar o atitudine neutră…Înțelegerea acestui palier de comunicare în mediul internațional este strâns legată de percepția pe care o avem asupra intereselor naționale, dacă ne referim la actorii clasici (statele) sau a intereselor pe care le promovează actorii de tip non-statal.
NATO a dezvoltat strategii de diplomație publică pentru anumite regiuni și țări partenere cum sunt cele pentru Ucraina, Rusia, Balcani și Dialogul Mediteranean și a manifestat o preocupare permanentă pentru o mai bună abordare de comunicare în sprijinul unor evenimente cheie cum sunt Summit-urile alianței.
Un alt instrument de diplomație publică utilizat de NATO este promovarea culturală, prin co-sponsorizarea unor evenimente sportive sau expoziții de artă.
Dezvoltarea legăturilor cu rețele politice și organizații neguvernamentale și a unei interacțiuni mai strânse cu formatorii și liderii de opinie din statele membre au fost alte preocupări majore ale diplomației publice a NATO.
În încercarea de a crea o interfață cât mai interactivă cu lumea exterioară, NATO și-a lărgit oferta informațională pe internet și a înființat studioul propriu de televiziune.
La baza diplomației publice a NATO au stat următoarele principii:
diplomația publică înseamnă ascultare;
diplomația publică trebuie conectată la politică;
diplomația publică trebuie să fie credibilă și eficientă;
diplomația publică nu este întotdeauna despre tine;
diplomația publică trebuie să răspundă provocărilor lumii Web 2.0.
O altă organizație de securitate regională este Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN). Această organizație a fost constituită în anul 1967 de Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore și Tailanda pentru promovarea cooperării politice și economice și a stabilității regionale.
Brunei s-a alăturat organizației în anul 1984 (la puțin timp după ce și-a câștigat independența față de Marea Britanie), iar Vietnam a intrat în ASEAN, ca cel de-al șaptelea stat membru, în anul 1995. Au urmat Laos și Birmania (în iulie 1997) și Cambodgia, în anul 1999.
Comunitatea ASEAN este compusă din trei piloni, Comunitatea politică și de securitate, Comunitatea economică și Comunitatea socio-culturală. Fiecare pilon are propriul său plan aprobat la reuniunile la nivel înalt.
La primul Summit al ASEAN, organizat în februarie 1976, statele membre au semnat Tratatul de Prietenie și Cooperare în Asia de Sud-Est, care a stabilit patru principii de bază pentru relațiile dintre statele membre și pentru programul de cooperare al asociației:
respect reciproc pentru independența, suveranitatea, egalitatea și integritatea teritorială a tuturor națiunilor;
dreptul fiecărui stat de a-și stabili existența națională liber, fără interferențe, subversiuni sau constrângeri din afara sa;
neamestecul în treburile interne ale unui alt stat;
rezolvarea diferendelor și disputelor prin mijloace pașnice;
renunțarea la amenințarea cu sau la utilizarea forței;
cooperarea eficientă între ele.
Pe baza acestor principii și orientări, Asia de Sud-Est a pornit pe calea solidarității regionale prin care a reușit să prevină tensiuni bilaterale ocazionale care ar fi putut escalada în confruntări între statele membre.
Tratatul a stabilit că dialogul și cooperarea politică și de securitate ale ASEAN trebuie să urmărească promovarea păcii și stabilității regionale, prin întărirea cooperării regionale.
ASEAN este o organizație deschisă către lume și angajată cu alte țări și regiuni în relații politice, economice și culturale. Dialogul care stă la baza Forumului Regional al ASEAN a constituit singurul mecanism pentru consultări în securitatea regională a Asiei de Sud-Est.
În concluzie, putem spune că, din punct de vedere al securității regionale, diplomația publică poate avea următoarele roluri:
promotor al valorilor comune ale membrilor organizației;
contributor la dezvoltarea cunoașterii publice a preocupărilor și acțiunilor organizației;
catalizator al sprijinului populației statelor membre față de politica de securitate aleasă.
Promotor al valorilor comune
Toate organizațiile de securitate regională sunt preocupate de promovarea valorilor comune ale statelor membre. Această politică are ca efect o mai bună cunoaștere a motivelor centrale care au stat la baza creării lor și fac mai ușoară comunicarea atât în interiorul organizației, cât și în afara sa.
Dezvoltarea cunoașterii publice a preocupărilor și acțiunilor organizațiilor de securitate este una din direcțiile principale de diplomație publică.
Ea stabilește și dezvoltă bazele comunicării bidirecționale, care reprezintă una dintre dimensiunile de bază ale oricărei diplomații publice, potrivit lui Joseph Nye.
Asigurarea sprijinului populației statelor membre pentru politica organizațiilor de securitate din care fac parte este esențială pentru însăși funcționarea organizației respective. Intrarea și rămânerea unui stat într-o alianță politică sau de securitate necesită, pe termen mediu și lung, sprijinul populației acelui stat.
C A P I T O L U L 3
DIPLOMAȚIA PUBLICĂ A ROMÂNIEI ÎN MANAGEMENTUL
CRIZELOR ȘI CONFLICTELOR CONTEMPORANE
În lumea de după Războiul Rece, în care problemele apărute în interiorul unor actori clasici ai scenei internaționale – statele – au generat grave crize politice și militare, iar intervenția SUA și a unor actori nonstatali, cum a fost cazul NATO, OSCE, UE, a fost decisivă pentru salvarea situației. Operațiunile de menținere a păcii au devenit o caracteristică a relațiilor internaționale și practic nu există problemă în care ONU să nu fie implicată direct, însă trebuie adăugat faptul că fără implicarea marilor actori, în special SUA, organizația nu ar fi rezolvat niciuna din problemele apărute în perioada post-Război Rece.
Globalizarea a jucat și ea un rol important în evoluția scenei politice internaționale, modificând atât numărul și complexitatea jucătorilor cât și harta terenului de joc.
Viitorul globalizării ca creuzet își are și adversarii săi intransigenți. Pentru acești observatori, sursele de conflict sunt economice și nu culturale, naționale sau tribale. Omenirea este împărțită în bogați și săraci, nu în conducători și conduși, ca o consecință a influențelor inexorabile ale capitalismului global.
Transformările care au avut loc în mediul internațional contemporan sub impactul globalizării nu aveau cum să nu influențeze comunicarea politică și diplomația, ca principal vector de realizare a sa, așa cum, de altfel, s-a întâmplat secole de-a rândul.
Multiplicarea actorilor nonclasici, dispariția liniei de despărțire dintre politica internă și cea externă a statelor, multiplicarea canalelor de comunicare, dar, mai ales performanța lor și capacitatea de a traversa granițele politice fără “aprobarea” guvernelor a condus la apariția a ceea ce specialiștii au numit public diplomacy.
Regulile de comunicare în acest gen de diplomație nu se mai încadrează în canoanele clasice.
Așa cum am arătat, în lumea contemporană, un rol deosebit în gestionarea conflictelor i-a revenit NATO, care nu numai că după căderea comunismului nu a dispărut, dar a reușit să se adapteze și să facă față provocărilor începutului de secol XXI.
Una dintre cele mai vizibile schimbări dintre activitățile NATO după încheierea Războiului Rece a fost implicarea sa în încheierea conflictelor, restaurarea păcii și realizarea stabilității în regiuni de criză.
Acest lucru a fost posibil printr-o diplomație publică susținută pentru obținerea sprijinului local și internațional al operațiilor de gestionare a crizelor.
Într-o conferință organizată de Divizia de diplomație publică a NATO, Kris Janowski, purtător de cuvânt al Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați, a subliniat impactul pe care televiziunea și comunicațiile prin satelit l-au avut asupra operațiilor de gestionare a crizelor după încheierea Războiului Rece, prin imaginile pe care le-au transmis în timp real în casele oamenilor de pretutindeni.
Datorită acestor imagini, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați s-a bucurat în anii 1990 de un imens sprijin financiar pentru acțiunile sale umanitare.
Intervențiile umanitare, susține Janowski, au transformat imaginea NATO din actor violent (ca urmare a bombardamentului asupra Iugoslaviei) în factor de stabilizare (în fosta Iugoslavie, Irak și Afganistan), iar în aceste cazuri, opinia publică a înțeles că, uneori, este necesară folosirea forței pentru stabilizarea situației.
În cadrul aceleiași conferințe, Alan Davis, director de operații al Institute for War and Peace Reporting, a arătat că diplomația publică în operațiile de gestionare a crizelor este la fel de importantă atât la nivel local cât și la nivel internațional, iar publicul local poate fi angajat cel mai bine prin intermediul media locală.
În acest sens, Davis a prezentat cei mai importanți pași de parcurs în orice operație de gestionare a crizelor:
acoperirea golului de informație: în Afganistan acest deziderat a fost realizat prin instruirea unei noi generații de jurnaliști care au publicat apoi articole în media locală;
stabilirea unei politici de comunicare locală: prin stabilirea unui obiectiv clar (dacă strategia de comunicare nu sprijină obiectivul general al misiunii va rezulta un eșec total), inter-relaționarea cu instituțiile și organizațiile internaționale prezente în teren și prin stabilirea unei politici a ușilor deschise (care presupune comunicarea, consultarea și ascultarea);
angajarea jucătorilor locali;
evitarea utilizării strategiei de comunicare ca pe o campanie militară;
evitarea încercării deținerii controlului total;
includerea în cadrul forțelor care acționează în teren a unor vorbitori ai limbii locale.
Schimbarea de paradigmă în ceea ce privește conflictualitatea contemporană a sporit rolul comunicării nu numai în gestionarea crizelor și conflictelor, ci și în crearea lor. Conflictul militar contemporan oferă un prilej de punere în scenă a lumii, de teatralizare a comunităților, fie prin hard news (fapt divers), fie prin show-business, dar mai ales prin crearea și punerea în circulație a pseudo-evenimentelor, așa cum a fost cazul cu războiul din Irak sau cu cele din fostul spațiu iugoslav.
Televiziunea a reprezentat vectorul preferat pentru diseminarea mesajelor propagandistice ale NATO, ea oferind posibilități aproape nelimitate de influențare a milioanelor de telespectatori printr-o combinare bine dozată a comentariului cu imaginea.
De altfel, planificarea conferințelor de presă de al NATO a fost concepută în acord cu exigențele orare și specificul transmisiunilor în direct ale CNN-ului și Sky News-ului. Regula de aur aplicată conferințelor de presă NATO a fost aceea a unui mesaj în fiecare zi, preluată din practica administrației americane din timpul lui Ronald Reagan.
În toate conferințele de presă și luările de poziție au fost repetate cu insistență fraze cu conținu-cheie privind imperativele propagandistice ale aliaților, de genul: Toate țintele sunt obiective militare; Pagubele colaterale sunt reduse la minimum; Unitatea aliaților este la fel de solidă ca o stâncă; Alianța este cea bună, Serbia este cea rea. Totodată, s-a amplificat accentul pus pe suportul vizual (foto și video) al conferințelor de presă, care au început să furnizeze mass-media imagini luate din avion în timpul bombardamentelor, hărți cu obiective atinse pentru a demonstra cât mai convingător acuratețea loviturilor aeriene ale NATO în Iugoslavia.
În calitate de participant la mai multe misiuni internaționale de gestionare a crizelor sub egida ONU, NATO și OSCE, am avut posibilitatea să constat cât de important este rolul diplomației publice practicate la nivel local, deși pe atunci nu cunoșteam semnificația termenului respectiv. În anul 1996, am participat la misiunea UNAVEM III, în Angola, ca ofițer în statul major (translator de limbă engleză) al Batalionului 26 Infanterie Neagoe Basarab, cunoscut și sub numele de Scorpionii Roșii. Era prima misiune la care participa unitatea noastră, care fusese înființată doar cu un an și jumătate înainte.
Deși eram la început de drum în privința participării la astfel de operațiuni, unitatea noastră avea un corp de cadre de elită, selecționate în urma unui concurs foarte riguros care includea pe lângă testarea cunoștințelor profesionale și testare psihologică, medicală și fizică, iar cunoașterea unei limbi străine reprezenta un atu.
De asemenea, militarii angajați pe bază de contract fuseseră și ei atent selecționați, pentru a putea face față caracterului și complexității misiunilor pe care le avea unitatea noastră.
Încă de cum am ajuns (orașul în care era dispus comandamentul batalionului), fiind alături de comandant aproape tot timpul, am resimțit din plin nevoia de apropiere de populația locală și de câștigarea a inimilor și cooperării acestora.
În acest sens, am început să acționăm pentru construirea unei relații cu populația locală. Începutul a fost foarte dificil întrucât, în primele nopți, facțiunile aflate în conflict executau focuri de aruncător pe deasupra taberei noastre, iar noi eram cazați în corturi. Acțiunile de diplomație publică pe care le-am întreprins au inclus înființarea unei școli finanțate prin contribuția benevolă a cadrelor și repararea unei clădiri părăsite și transformarea ei într-o clinică medicală unde medicul-șef al batalionului acorda populației locale asistență medicală și tratament gratuit două zile pe săptămână.
La școală, cursurile erau predate de doi profesori angajați pe plan local și de translatorul de limbă portugheză al batalionului, iar cărțile, caietele, băncile și tabla au fost asigurate de către UNICEF, a căror colaborare am reușit să o obținem imediat.
Copiii care veneau la cursuri serveau micul dejun și prânzul și primeau și un pachet de alimente pentru acasă. Inaugurarea școlii și a clinicii a fost făcută în prezența autoritățior și a reprezentanților media locale, care au relatat pe larg aceste evenimente, atât la televizor și radio, cât și în presa scrisă, care nu era prea dezvoltată.
Ca urmare, în scurt timp, militarii noștri au început să fie salutați cu simpatie de localnici atunci când patrulau pe străzile orașului, iar guvernatorul provinciei ne-a transmis invitația de a juca un meci de fotbal cu personalul administrației locale, pentru a ne cunoaște mai bine și pentru a stabili punți pentru o colaborare apropiată, benefică ambelor părți.
La jumătatea misiunii, cu prilejul unei sărbători naționale, am organizat un spectacol în tabăra noastră, la care a participat și Însărcinatul cu afaceri a.i. al României în Angola, alături de reprezentanți ai autorităților locale, ONU și altor ONG-uri participante la eforturile de stabilizare. Diplomatul român a fost impresionat de relațiile strânse pe care reușisem să le dezvoltăm, într-un timp relativ scurt.
Iată deci, că utilizarea diplomației publice la nivel local poate crea premisele unei bune colaborări între actorii implicați în procesul de stabilizare a unei crize și în etapa de reconstrucție post-conflict, care reprezintă o premisă esențială în revenirea la starea de normalitate a țării sau zonei respective.
3.1. Strategia națională de securitate a României și diplomația publică
Securitatea națională reprezintă condiția fundamentală a existenței națiunii și a statului român și un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectivele naționale. Securitatea națională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se funda-mentează pe ordinea constituțională și se înfăptuiește în contextul construcției europene, cooperării euroatlantice și al evoluțiilor globale.
Strategia de securitate națională răspunde nevoii și obligației de protecție legitimă împotriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și liber-tățile fundamentale ale omului, valorile și interesele naționale vitale, bazele existenței statului român. Ea vizează, cu prioritate, următoarele domenii: starea de legalitate; siguranța cetățeanului; securitatea publică; prevenirea și contracararea terorismului și a altor amenințări asimetrice; capacitatea de apărare; protecția împotriva dezastrelor naturale, degradării condițiilor de viață și accidentelor industriale. Securitatea națională se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, administrativă și militară, prin activitatea de informații, contrainformații și securitate, precum și prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunității europene și euroatlantice și prevederile dreptului internațional.
Obiectivele și politicile externe ale statelor sunt determinate, în principal, de interesele membrilor sau coalițiilor de guvernare dominante pe care le au. Când cineva se întreabă care sunt aceste interese și obiective, se confruntă cu o dezbatere de lungă durată între ceea ce Stanley Hoffmann (1973) a denumit clasici și moderniști. Primii, în principal reprezentanți ai realismului politic, argumentează că securitatea națională și puterea au fost în trecut și continuă să fie în prezent principala preocupare a statelor.
Cei din urmă, susțin că oricât de adevărat ar putea fi acest fapt pentru trecut, în lumea contemporană, obținerea stabilității economice interne și asigurarea bunăstării populației au devenit cele mai importante obiective ale statelor.
Deși prerogativele formulării politicii externe a unei țări revin, de regulă, guvernului, Președintele și Parlamentul contribuie direct la realizarea acesteia.
Această contribuție este absolut normală și îndreptățită, atâta timp cât, de exemplu, aceste instituții sunt cele care ratifică tratatele, înțelegerile și acordurile internaționale ale statului.
De asemenea, alți factori interni cu rol important în formularea sau amendarea politicii externe sunt opinia publică, mass-media și birocrația. Toți acești actori interni exercită o presiune permanentă asupra felului în care este concepută și pusă în practică politica externă a statului.
Așa cum am mai arătat, documentele principale care stabilesc obiectivele și direcțiile de acțiune ale politicii externe sunt Strategia de securitate națională și Programul de guvernare.
Strategia de securitate națională răspunde nevoii și obligației de protecție legitimă împotriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului, valorile și interesele naționale vitale, bazele existenței statului român. Ea vizează, cu prioritate, următoarele domenii: starea de legalitate; siguranța cetățeanului; securitatea publică; prevenirea și contracararea terorismului și a altor amenințări asimetrice; capacitatea de apărare; protecția împotriva dezastrelor naturale, degradării condițiilor de viață și accidentelor industriale.
Securitatea națională se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, administrativă și militară, prin activitatea de informații, contrainformații și securitate, precum și prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunității europene și euroatlantice și prevederile dreptului internațional.
Ministerul Afacerilor Externe (MAE) este instituția departamentală centrală responsabilă pentru planificarea și implementarea politicii externe a statului român. În acest scop, dispune de un corp de diplomați profesioniști a cărui administrare îi revine în totalitate.
Pentru formularea și punerea în aplicare a politicii externe economice, MAE împarte responsabilitatea cu Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (MECMA) și cu Ministerul Finanțelor Publice (MFP), iar pentru formularea și aplicarea politicii de securitate se coordonează cu Ministerul Apărării Naționale (MapN).
În mod fundamental, diplomația constă într-o evaluare constantă a potențialului de putere al altor state, a intereselor vitale percepute și a relațiilor acestora cu alte state, în încercarea de a maximiza libertatea de acțiune a propriei țări, în scopul final de asigurare a intereselor vitale și supraviețuirii propriei națiuni.
În scopul protejării și promovării intereselor naționale, în mod tradițional și în prezent, diplomația utilizează o varietate de practici și manevre.
Aceste practici sunt elemente ale strategiei de politică externă care urmăresc obținerea de avantaje pentru stat. Strategia de politică externă se bazează pe faptul că multe din provocările majore actuale sunt de natură globală și, de aceea, soluțiile lor trebuie găsite prin colaborare internațională. Strategia de politică externă preia, în mod tradițional, obiectivele de politică externă identificate în Strategia de securitate națională și în Programul de guvernare.
Principalele riscuri și amenințări, de natură politică, economică, socială și militară, capabile să pună în pericol siguranța cetățeanului și securitatea națională a României, valorile și interesele sale ca stat membru al comunității europene și euroatlantice sunt: terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele regionale; criminalitatea transnațională organizată; guvernarea ineficientă.
Succesul politicii externe poate și trebuie să fie asigurat printr-o utilizare echilibrată a instrumentelor economice, diplomatice și militare în realizarea scopurilor sale.
Analizând formularea politicii externe, în anul 1943, Walter Lippmann, un cunoscut scriitor, reporter și comentator politic american, scria: În relațiile externe, ca în toate celelalte relații, o politică a fost formată doar atunci când angajamentele și puterea au fost puse în echilibru…Națiunea trebuie să-și mențină obiectivele și puterea în echilibru, scopurile în limita mijloacelor și mijloacele egale scopurilor sale.
Formularea și executarea politicii externe moderne este structurată pe organizarea MAE pe zone geografice și funcționale. Departamentele geografice cuprind structuri regionale (și/sau naționale), iar departamentele funcționale, după cum ne arată și denumirea, asigură funcționarea instituției, în ansamblu și includ afaceri consulare, relații culturale, comunicare și relații cu presa, curier diplomatic, transmisii cifrate și comunicații, finanțe și contabilitate, relații economice internaționale și relații cu organisme internaționale, organizare, control și instruirea personalului, protocol și aprovizionare și administrație.
În esență, căile prin care se asigură promovarea, protejarea și apărarea valorilor și intereselor considerate ca fiind de importanță vitală pentru realizarea obiectivelor naționale sunt următoarele:
participarea activă la înfăptuirea securității internaționale;
construcția noii identități europene și euroatlantice a României;
securitatea și stabilitatea regională în contextul unei noi paradigme;
asumarea rolului de vector dinamic al securității în regiunea Mării Negre;
abordarea cuprinzătoare și adecvată a problematicii securității interne;
buna guvernare – ca instrument esențial în construcția securității naționale;
economia competitivă și performantă – pilon al securității naționale;
transformarea instituțiilor cu responsabilități în domeniul securității naționale;
dezvoltarea și protecția activă a infrastructurii strategice.
În plan extern, obiectivele majore ale Strategiei de securitate națională a României se înfăptuiesc prin participarea activă – politică, diplomatică, economică, militară și în planul activității de informații – la promovarea democrației, securității și prosperității în vecinătatea României și în alte zone de interes strategic. Rațiunea acestei abordări se întemeiază pe convingerea fermă că democrația este cea mai importantă pavăză și armă de luptă împotriva terorismului internațional.
Strategia de diplomație publică este un instrument care se bazează pe strategia de politică externă și are ca obiectiv principal promovarea intereselor naționale ale statului, în cadrul relațiilor internaționale.
Strategia de diplomație publică și de comunicare strategică internațională urmăresc definirea țării în plan internațional și dezvoltarea unui dialog cât mai productiv cu cetățenii din diaspora și cu alte categorii de public-țintă din străinătate.
Definirea unei țări în plan internațional este un proces complex și de durată, care implică efortul întregii națiuni și care privește promovarea, în plan extern, a identității, valorilor și proiectelor naționale.
Promovarea identității și valorilor naționale are în vedere următoarele scopuri:
promovarea valorilor fundamentale cum sunt libertatea, respectarea drepturilor omului, funcționarea statului de drept, democrația, egalitatea de șanse, economia de piață și multiculturalismul;
prezentarea opțiunilor poltico-strategice și a rolului jucat în cadrul organismelor internaționale;
prezentarea și promovarea patrimoniului cultural, istoric, artistic, academic și lingvistic;
dezvoltarea economică;
promovarea capitalului uman;
promovarea domeniilor de excelență.
Prioritățile diplomației publice includ, de regulă, următoarele activități și programe:
apărarea aspirațiilor pentru demnitate umană;
întărirea alianțelor și cooperarea pentru prevenirea atacurilor asupra teritoriului național sau aliat și pentru dezamorsarea conflictelor regionale;
prevenirea proliferării și utilizării armelor de distrugere în masă;
sprijinirea creșterii economice, a pieței libere și a comerțului liber;
extinderea dezvoltării prin deschiderea societăților și construirea infrastructurii democrației;
adaptarea instituțiilor de securitate pentru a putea face față provocărilor și oportunităților secolului XXI;
utilizarea oportunităților și confruntarea provocărilor globalizării;
extinderea programelor de schimburi educaționale și culturale;
modernizarea comunicării;
promovarea diplomației faptelor (prezentarea implicării în activități în beneficiul oamenilor, cum sunt furnizarea de îngrijire și asistență medicală, educație, sprijin umanitar, oportunități economice, hrană și adăpost).
Strategia de diplomație publică și de comunicare internațională trebuie să aibă în vedere stabilirea unui parteneriat cu sectorul privat, organizațiile neguvernamentale, și cu fundațiile și organizațiile internaționale de caritate și religioase.
O diplomație publică eficientă contribuie la formarea la nivel global a percepțiilor politicii externe și obiectivelor de securitate națională ale statului și poate influența guvernele străine și/sau alți actori internaționali să vină în sprijinul lor.
Pornind de la cele enunțate anterior, putem alcătui următoarea schemă de elaborare a strategiei de diplomație publică:
Strategia de diplomație publică trebuie să aibă în vedere o cât mai bună coordonare între ministerele și agențiile guvernamentale cu responsabilități în comunicarea cu publicul din străinătate și să ceară fiecărui minister sau fiecărei agenții să realizeze un plan propriu de implementare a obiectivelor strategiei.
Obiectivele de politică externă stabilite prin Programul de guvernare a României sunt următoarele:
focalizarea tuturor acțiunilor asupra protejării și promovării intereselor României și a cetățenilor ei din punct de vedere politic, economic, social și cultural.
punerea în valoare cu mai mare eficacitate a beneficiilor ce decurg din statutul României de membru al Uniunii Europene și al NATO.
consolidarea cu mai mare pragmatism a parteneriatelor pe care România le-a dezvoltat în ultimii ani, fiind prioritare dimensiunea europeană și cea euroatlantică.
întărirea cooperării cu statele din vecinătate.
atingerea țintelor strategice de cooperare consolidată cu state de pe alte continente către care pot fi orientate interesele economice ale țării noastre.
Pornind de la aceste obiective, MAE și-a stabilit următoarele priorități pentru anul 2010:
consolidarea poziției României în interiorul UE, aprofundarea procesului de integrare și conturarea clară a contribuției noastre la un profil internațional puternic al Uniunii;
consolidarea rolului, intereselor și beneficiilor României în cadrul unei politici de vecinătate ambițioase și pragmatice;
valorificarea parteneriatelor strategice și a relațiilor bilaterale prioritare;
reflectarea intereselor României în problematica securității internaționale;
consacrarea unui rol vizibil al României în abordarea problemelor globale prioritare și promovarea multilateralismului;
contribuția la gestionarea crizei economice globale și promovarea economică externă;
promovarea unei abordări eficiente în relațiile cu românii din exteriorul granițelor;
promovarea unei abordări strategice de comunicare, diplomație publică și culturală.
Deși această ultimă direcție de acțiune are în vedere stabilirea unei strategii de comunicare, diplomație publică și culturală, acest documentat fie nu a fost redactat, fie dintr-o eroare de comunicare el nu este publicat, în mod transparent, pe pagina de internet a MAE.
Considerăm că fără o strategie de diplomație publică și fără o coordonare eficientă între MAE, MECMA, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, MapN, MFP și celelalte instituții ale sistemului național de apărare, obiectivele și interesele de securitate ale României nu pot fi realizate integral.
3.2. Participarea României la misiuni internaționale sub mandat sau comandă ONU
Ministerul Apărării Naționale
După încheierea Războiului Rece, statul român a fost prezent, prin armata sa, în numeroase zone fierbinți de pe glob, angajând structuri militare mai mari sau mai mici în operații de stabilitate sub mandat ONU sau sub comanda ONU.
După 1991, România a început să trimită contingente militare, cu profil preponderent umanitar, în misiuni internaționale de pace, sub egida ONU, OSCE sau NATO, devenind astfel unul din cei mai importanți exportatori de securitate din regiune.
Războiul din Golf. Participarea României a avut la bază Rezoluția nr.678 a Consiliului de Securitate a ONU, armata română dislocând în zona de conflict Spitalul Chirurgical de Campanie nr.100, cu sediul (Arabia Saudită), având un efectiv total de 384 de militari și 200 de paturi. În perioada 20 februarie-20 martie 1991, spitalul românesc a acționat în compunerea unei brigăzi logistice britanice, participante la acțiunile Forței Multinaționale de Pace din zona Golfului Persic.
Misiunea UNIKOM. Misiunea ONU cu cea mai lungă desfășurare în timp pentru români a început la 23 aprilie 1991, la puțin timp după încetarea operațiunii Furtună în deșert și semnarea armistițiului între Națiunile Unite și Irak.
În acea zi, un grup de șapte observatori români se alătura misiunii UNIKOM (United Nations Iraq-Kuwait Observation Mission), instituită prin Rezoluția 687 din 3 aprilie Consiliului de Securitate care stabilea o zonă demilitarizată (DMZ), de-a lungul frontierei dintre Irak și Kuweit…Integrați în structurile militare ale UNIKOM, de la posturile de observare din toate cele trei sectoare ale zonei demilitarizate de la frontiera dintre Irak și Kuweit și până al comandamentului misiunii, ofițerii români au îndeplinit întreaga gamă de activități specifice: observarea mișcărilor de trupe, echipamente și populație în zona demilitarizată prin patrule terestre și aeriene, monitorizarea încălcării embargoului, controlul persoanelor și autovehiculelor de orice fel la intrarea în zona demilitarizată, legătura cu autoritățile locale și centrale irakiene și kuweitiene, investigarea unor incidente de violare a acordului de încetare a focului.
Misiunea de observatori din Republica Moldova. Armata României a participat cu un grup de observatori militari, dislocat în zona localității Tighina, cu un efectiv de 25 de ofițeri, în perioada mai 1992-februarie 1993. Misiunea a fost constituită în baza mecanismului cvadripartit (cu participarea Republicii Moldova, României, Federației Ruse și Ucrainei) de reglementare pe cale pașnică a conflictului din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova.
Operațiunea Națiunilor Unite în Somalia (UNOSOM II). Armata României a participat cu un Spital Militar de Campanie, dislocat , cu un efectiv total de 236 de militari și 50 de paturi, care a acționat în perioada 6 iulie 1993-26 octombrie 1994. Pe lângă asistența medicală de urgență pentru trupele ONU, spitalul a acordat un ajutor umanitar substanțial populației locale.
Din totalul activității de specialitate medicală, peste 80% a avut un caracter umanitar și s-a derulat în folosul populației locale. Din cei 75.877 bolnavi care au primit îngrijire medicală, 66.896 au fost somalezi. Din cei 1.548 pacienți spitalizați, 898 au fost localnici.
Misiunea de Asistență a Națiunilor Unite pentru Rwanda (UNAMIR) a inclus o echipă de 5 ofițeri cu statut de observatori militari, care au acționat, în perioada 6 martie-16 aprilie 1994, în cadrul contingentului belgian din compunerea misiunii.
Misiunea UNAMIR a avut la bază Rezoluția 872 din 5 octombrie Consiliului de Securitate al ONU, iar conducerea operațiunilor a fost încredințată forțelor armate belgiene.
Misiunea de Verificare a Națiunilor Unite pentru Angola III (UNAVEM III) a inclus participarea Armatei Române cu următoarele forțe:
– un Spital Militar de Campanie, dislocat în localitatea Viana, cu un efectiv total de 108 militari și 40 de paturi, care a acționat în perioada 1 iunie 1995-30 mai 1997.
Pe lângă asistența medicală de urgență acordată personalului UNAVEM III, a desfășurat activități cu caracter umanitar în beneficiul populației civile locale;
– o grupă de ofițeri și subofițeri de stat major, cu un efectiv total de 31 de militari, care a acționat în perioada 1 aprilie 1995-5 iunie 1997 în cadrul comandamentelor UNAVEM III dispuse în localitățile Luanda, Menongue, Lubango, Saurimo și Uige. Militarii români au încadrat funcții de conducere și de stat major la nivelul Comandamentului Forței și al Comandamentelor Regionale;
– un batalion de infanterie "Căști Albastre", cu un efectiv total de 758 militari, având comandamentul și o companie dislocate și trei companii dislocate , Chicuma și N'Gove, care a acționat în perioada octombrie 1995-iunie 1997.
Pe timpul participării la misiune, efectivele acestui batalion au fost înlocuite la intervale de câte șase luni cu personal aparținând batalioanelor de "Căști Albastre" din București, Craiova, Iași și Bistrița.
După încheierea misiunii UNAVEM III și transformarea acesteia în Misiunea de Observare a Națiunilor Unite pentru Angola (MONUA), în iulie 1997, batalionul a fost înlocuit cu o Forță de Reacție Rapidă de nivel companie, cu un efectiv de 150 militari, care a acționat în Angola până în iunie 1998.
Misiunea UNAVEM III a fost inițiată în baza Rezoluției nr.976 din anul Consiliului de Securitate al ONU, iar participarea României la misiune a avut loc în baza Hotărârii Parlamentului din 13 martie 1995.
Forța Multinațională de Protecție pentru Albania. A inclus Detașamentul Tactic "Sfântul Gheorghe", cu un efectiv de 391 militari, care a fost dislocat în localitățile Girokaster și Tepelene, precum și o grupă de stat major cu un efectiv de 10 ofițeri care au activat în structurile de comandă ale Operațiunii "ALBA" condusă de Italia, în perioada aprilie-iulie 1997.
Misiunea s-a desfășurat în baza Rezoluției Consiliului de Securitate ONU nr.1101 din martie 1997 (România a fost singura țară din afara NATO participantă la această operațiune).
În contextul stabilizării situației din această țară, în cadrul inițiativei MAPE (Multinational Advisery Police Element), un reprezentant din cadrul Ministerului de Interne se afla în misiune în Albania.
Forța de Implementare a Păcii (IFOR) și Forța de Stabilizare a Păcii (SFOR) în Bosnia-Herțegovina, condusă de NATO. În misiunea IFOR, Armata României a participat cu Batalionul 96 Geniu, cu un efectiv de 200 de militari, dislocat în localitatea Zenica, în perioada 8 martie – 1 noiembrie 1996.
Batalionul a fost subordonat Corpului Aliat de Reacție Rapidă (ARRC), executând în principal activități de deminare, reparații de drumuri și poduri, construcții și reparații de clădiri. După încheierea mandatului IFOR, batalionul a continuat să participe, în perioada 1 noiembrie 1996 – 22 iunie 1998, la operațiunea SFOR, cu un efectiv diminuat la 180 de militari.
În cadrul SFOR a mai acționat o grupă de trei ofițeri români de stat major, în subordinea Comandamentului Forțelor Terestre Aliate din Europa Centrală (LANDCENT), precum și un detașament de aprovizionare cu carburanți-lubrifianți, alcătuit din 10 militari și 6 autospeciale. Odată cu prelungirea misiunii SFOR, s-a prelungit și mandatul contingentului român.
Misiunea post-SFOR în Bosnia-Herțegovina condusă de NATO. În baza aprobării Parlamentului, România a participat la misiunea post-SFOR, începând din 22 iunie 1998, cu următoarele forțe:
– batalionul 96 Geniu, cu un efectiv de 166 de militari;
– un detașament de transport carburanți-lubrifianți, alcătuit din 10 militari;
– un pluton de poliție militară, cu un efectiv de 21 de militari, în cadrul unei unități multinaționale de poliție militară;
– trei ofițeri de stat major, din care unul îndeplinește funcția de asistent al șefului de stat major al Secției Operații Civile, iar ceilalți doi ofițeri CIMIC, în cadrul comandamentului forței;
– două aeronave militare de transport C-130H (numai la cerere). România a pus, de asemenea, la dispoziția Rezervei Strategice SFOR un batalion de infanterie cu un efectiv de 400 de militari, dispunând și de mijloacele de transport aerian necesare.
Misiunea condusă de NATO în Libia
La 22 martie 2011, CSAT a aprobat participarea României la operațiunile din Libia cu fregata Regele Ferdinand, 205 militari și doi ofițeri de legătură, care vor fi gata de misiune in Marea Mediterană, în termen de 30 de zile.
De asemenea, la 28 martie a.c., CSAT a aprobat solicitarea SUA privind acordarea permisiunii de dislocare și operare pe aerodromuri din România a unor aeronave pentru realimentare în aer ale forțelor aeriene americane, utilizate în operația de impunere a Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU.
În cadrul Conferinței internaționale privind Libia, Teodor Baconschi, ministrul român al Afacerilor Externe, a declarat că România este interesată să participe la etapa de reconstrucție economică post-conflict din Libia.
Participarea României din Afganistan este detaliată la capitolul 3.3.3. al lucrării.
Ministerul Administrației și Internelor
Ministerul Administrației și Internelor (MAI) participă cu efective și tehnica din dotare, în afara teritoriului statului român, la misiuni de instruire, de prevenire a conflictelor și gestionării situațiilor de criză, de întărire (consiliere, asistență, formare, control) a forțelor de ordine locale sau de substituție a acestora în toate domeniile de activitate.
Jandarmedia Română a desfășurat, începând cu data de 22 februarie 2002, misiuni de menținere a păcii în provincia Kosovo, în baza solicitării ONU, a Memorandumului de Înțelegere între Guvernul României și ONU privind contribuția cu resurse la unitatea specială de Poliție a Națiunilor Unite din Kosovo.
Începând cu 10 decembrie 2008, Detașamentul de Misiuni Internaționale al Jandarmeriei Române dislocat în Kosovo execută misiuni și se subordonează operațional Uniunii Europene, în cadrul misiunii EULEX Kosovo.
Efectivele de nivelul unui detașament (115 jandarmi) sunt dislocate în localitatea Pec (Peja) situată în sud-vestul provinciei Kosovo. Față de precedentele mandate (sub egida O.N.U.), care se derulau pe o perioadă de un an, mandatul EULEX are o durată de șase luni.
Misiunea internațională continuă sub egida U.E. în baza solicitării oficiale adresate României de către Consiliul Uniunii Europene, pentru punerea Detașamentului de Jandarmi Români dislocat în provincia Kosovo sub mandat O.N.U. la dispoziția Misiunii EULEX Kosovo, precum și în baza solicitării Hotărârii C.S.A.T. nr. 172 din 18 decembrie 2007, privind aprobarea participării României cu 115 jandarmi și 60 de polițiști la misiunea U.E. din Kosovo, până la încheierea mandatului acesteia.
Această misiune se înscrie în responsabilitățile ce revin României ca urmare a aderării , respectiv contribuția română la efortul general de asigurare a păcii și securității în Europa.
În Kosovo, jandarmii români execută numeroase misiuni prin care asigură, mențin și restabilesc ordinea și liniștea publică independent sau în cooperare cu poliția locală, asigură protecția unor persoane importante și a unor delegații oficiale, execută misiuni pentru eliberarea unor ostatici, misiuni de capturare și arestare a unor persoane învinuite de crime de război și infractori periculoși, execută activități de escortă, pază a unor convoaie, persoane, efectuează percheziții și descinderi la domicilii etc.
Poliția română participă în teatrele de operațiuni ale diferitelor misiuni de menținere a păcii cu 104 ofițeri. Aceștia sunt dislocați în 8 misiuni de menținere a păcii de pe patru continente, respectiv America Centrală, Asia, Africa și Europa.
Trebuie menționat că aceste misiuni se desfășoară atât sub egida ONU, cum ar fi MINUSTAH-Haiti, UNMIT-Timorul de Est, MONUC- R.D. Congo și Afganistan, cât și sub egida Uniunii Europene, cum sunt EULEX Kosovo, EUPM – Bosnia-Herțegovina , EUPOL – R.D. Congo. De asemenea, IGPR este reprezentată de câte un ofițer la reședința organizațiilor ONU ( pentru Operații de Menținere a Păcii-DPKO) și UE, în Bruxelles.
EULEX Kosovo
România a fost printre primele țări care a răspuns la apelul Națiunilor Unite de a trimite ofițeri de poliție în această zonă întrucât, până în decembrie 2008, misiunea din Kosovo a fost sub auspiciile ONU. La 10 august 1999, primul contingent de polițiști români a ajuns în Kosovo. La început, acesta număra 24 de oameni, însă numărul polițiștilor români a crescut, la solicitarea ONU, ca o dovadă de apreciere la adresa activității profesionale depuse de polițiștii români de-a lungul timpului și a comportamentului lor exemplar, ajungând la 48.
Misiunea de poliție a Uniunii Europene in Bosnia – Hertegovina – EUPM
Inițial, mandatul acesteia a fost de trei ani, dar a fost ulterior extins. La această misiune, Poliția Română participă cu 7 ofițeri. Având în vedere faptul că mandatul EUPM este de a sprijini autoritățile bosniace în constituirea unei forțe de poliție care să corespundă celor mai înalte standarde europene și internaționale, au fost selecționați polițiști români cu experiență în domeniul managementului.
Misiunea ONU din RD Congo – MONUC
Poliția română participă la această misiune cu 13 polițiști. Misiunea Națiunilor Unite în Republica Democratică Congo (MONUC) se desfășoară ulterior încheierii acordului de pace de și are ca scop supravegherea respectării încetării focului, demilitarizarea unor zone și orașe, și componenta CIVPOL. Din data de 13 iulie 2002, polițiștii români participă la această misiune cu rolul de a pregăti și de a consilia din punct de vedere tehnic poliția locală.
Misiunea de poliție a Uniunii Europene in RD Congo – EUPOL
De la data de 29 iunie 2006 România a participat cu un reprezentant și la misiunea Uniunii Europene în R.D. Congo (EUPOL Kinshasa), al cărei mandat a durat până la 30 iunie 2007.
Reprezentanții Guvernului Republicii Democrate Congo, au solicitat in mod oficial Uniunii Europene ca misiunea EUPOL Kinshasa sa fie prelungită cu câțiva ani, pentru a sprijini efortul general de reformă și modernizare a poliției, în scopul apărării noii ordini de drept și al asigurării siguranței publice.
Misiunea ONU din Timorul de Est – UNMIT
Începând cu luna decembrie 2006, România participă și de Menținerea Păcii din Timorul de Est UNMIT cu un efectiv de 9 polițiști. Polițiștii români sunt implicați în controlul traficului rutier, în asigurarea ordinii și liniștii publice.
Misiunea ONU din Haiti – MINUSTAH
Participarea Poliției Române la misiunea MINUSTAH a debutat la data de 27 septembrie 2004 cu un contingent de 4 ofițeri români. Numărul polițiștilor români a crescut, în mai multe rânduri, ajungând la 18, astfel încât contingentul românesc a fost unul dintre cele mai numeroase contingente prezente în acest teatru de operațiuni.
Poliția de Frontieră
Reprezentanți ai PFR au participat și participă la misiunile internaționale de menținere a păcii din teatrele de operațiuni astfel:
Kosovo – misiunea ONU – UNMIK
Polițiști de frontieră români au participat la misiunea UNMIK începând cu anul 2006, pe diferite perioade de timp și prin schimbarea periodică a contingentelor, până în luna decembrie a anului 2008, când, odată cu transferul de suveranitate de la misiunea UNMIK către EULEX, aceștia au început să-și desfășoare misiune sub umbrela UE.
Principale activități pe care le desfășoară se referă monitorizarea activitatea autorităților polițienești din Kosovo în diferite domenii: control în punctele de frontieră, trafic rutier, investigații interne etc.
În cadrul misiunii UE – EULEX, polițiștii de frontieră au misiuni de pază și protecția persoanelor desemnate cu grad de risc, monitorizare și consiliere a polițiștilor de frontieră locali, monitorizarea activităților în punctele de trecere a frontierei, activități pe linie de combatere a migrației ilegale, monitorizare operațiuni vamale. În cadrul EULEX, își desfășoară activitatea 6 polițiști de frontieră.
Rafah (Punctul de Frontieră dintre Gaza și Egipt) – misiunea UE – EU BAM Rafah
Ofițerul român ocupă în cadrul misiunii o funcție neoperativă, fiind implicat în acțiuni de monitorizare a activității în terminal, întărirea capacităților pentru toate structurile cu atribuții în punctele de trecere a frontierei, evaluarea activității de frontieră.
Misiunea ONU – Minustah HAITI
Poliția de Frontieră Română este reprezentată la momentul actual de un ofițer care desfășoară activități pe linia combaterii migrației ilegale, acesta fiind implicat în realizarea unor proiecte în cadrul Directoratului pentru Dezvoltare și Reconstrucție al Frontierei Maritime Terestre și Aeriene, și anume elaborarea Manualului nr. 7 al Poliției naționale haitiene în ceea ce privește frontiera. Din septembrie 2008, Ministerul Administrației și Internelor participă, cu un număr de 8 ofițeri (polițiști, jandarmi și polițiști de frontieră), la misiunea EUMM GEORGIA – misiune civilă a Uniunii Europene de monitorizare a acordului de încetare a focului din această țară.
Efectivul MAI participant la această misiune este parte componentă a unității de monitori a României, alături de reprezentanții Ministerului Apărării Naționale și de cei ai Ministerului de Externe, și îndeplinește, în principal, misiuni legate de patrularea zonelor de interes, observarea evenimentelor din teren și investigarea incidentelor.
Serviciul de Protecție și Pază
În anul 2004, Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.) – Departamentul Siguranță și Securitate a solicitat României constituirea unei echipe care să asigure protecția reprezentantului special al Secretarului General al organizației în teatrul de operații din Sudan (UNMIS). Serviciul de Protecție și Pază (S.P.P.) a fost desemnat să asigure cu proprii angajați formarea și pregătirea acestei echipe, printr-un memorandum aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Țării.
Astfel, prima misiune a S.P.P. în zonele de menținere a păcii unde își desfășurau activitatea forțele O.N.U. a început în Sudan, în anul 2004, când au fost trimiși în teatrul de operații 9 militari. Aceștia aveau responsabilitatea de a asigura protecția demnitarilor O.N.U. aflați în misiune diplomatică în această țară. Începând cu anul 2004, S.P.P. a dislocat 14 grupuri de protecție a demnitarilor O.N.U., executând până acum misiuni în teatrele de operații din Sudan (Khartum și Darfur) și Afganistan.
În perioada iunie–septembrie 2009, în contextul organizării alegerilor prezidențiale din Afganistan, la solicitarea Secretarului General al O.N.U., au fost suplimentate efectivele Serviciului de Protecție și Pază la două grupuri de protecție S.P.P. (24 de cadre).
Profesionalismul cadrelor din timpul desfășurării misiunilor de protecție au recomandat Serviciul de Protecție și Pază ca partener al Organizației Națiunilor Unite pentru înființarea a unui Centru de excelență O.N.U., care să aibă o componentă de pregătire și o componentă de dezvoltare și experimentare.
În luna august 2007, cu prilejul unei vizite efectuate în România, David Veness, sub-secretar general pe probleme de securitate al O.N.U, au fost inițiate discuții cu privire la crearea acestei instituții
Având în vedere experiența deosebită pe care România a acumulat-o în două decenii de participare la eforturile internaționale de pace și stabilizare a unor zone de conflict, ne putem întreba cum poate fi valorificată mai bine această vastă experiență și care ar fi direcțiile de acțiune pentru îmbunătățirea pregătirii pentru astfel de misiuni?
Strategia de securitate națională a României stabilește că perfecționarea mecanismelor de gestionare a crizelor reprezintă un deziderat major al securității interne. În epoca globalizării, granița dintre riscurile interne și cele externe, cu efecte majore asupra securității cetățenilor, comunităților sau statului, devine tot mai puțin relevantă, iar efectele posibile ale unor amenințări catastrofale – tot mai greu de anticipat. Reducerea influenței riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale, printr-o postură activă în domeniul prevenirii conflictelor și managementului crizelor și urgențelor civile, va constitui o coordonată permanentă a politicii de securitate a României.
Având în vedere acest deziderat, pentru o mai bună valorificare a expertizei participanților români la operații internaționale de gestionare a crizelor, propunem crearea unei baze de date la nivelul MAE și desemnarea acestei instituții pentru gestionarea personalului participant la misiuni externe.
Această bază de date ar permite o mai bună capacitate de reacție a României pentru identificarea și selecția personalului participant la operațiuni externe. Până în prezent, bazele de date există la nivelul fiecărei instituții. Menționăm că acest sistem este utilizat cu succes de Marea Britanie, unde FCO gestionează resursele umane și asigură plata personalului militar și civil participant la operațiuni externe.
De asemenea, propunem identificarea cât mai rapid a unei locații care să constituie sediul oficial al unui Centru integrat de instruire pentru participarea la operațiuni externe a personalului român.
Această propunere are la bază caracterul actual al eforturilor de management al crizelor care reclamă cooperarea civil-militară pentru etapa de stabilizare și reconstrucție post-conflict, așa cum s-a procedat în operațiunile din Afganistan și Irak.
Considerăm că pregătirea în comun a experților civili și militari ar contribui la crearea unor relații apropiate și a unei mai bune cunoașteri reciproce, astfel încât atunci când vor fi desfășurați în teatrul de operații să poată colabora mult mai bine.
3.3. Participarea României la stabilizarea situației în Afganistan
Participarea României pentru Asistență de Securitate din Afganistan (ISAF) este fundamentată prin Hotărârea nr. 38 din 21 decembrie Parlamentului României, care acordă Guvernului împuternicirea de a stabili forțele, mijloacele, finanțarea și condițiile în care se va asigura participarea.
Afganistanul și participarea au constituit, permanent, o prioritate operațională pe agenda României, după 2002.
Contribuția României în Afganistan este semnificativă, în special, în plan militar și a crescut constant, prin suplimentări succesive, ajungând la 1.896 în 2010.
Această contribuție este apreciată la nivelul NATO și subliniază profilul de aliat responsabil al României.
Cele mai importante concentrări de trupe românești sunt cele de , capitala provinciei Zabul, situată în sudul Afganistanului. Alte forțe românești sunt dispuse și Kandahar.
Contribuția României are și o dimensiune civilă, care constă în treisprezece ofițeri participanți la misiunea de poliție EUPOL Afganistan. România a oferit 12 burse în țara noastră pentru studenții afgani, iar preocupările pentru suplimentarea și diversificarea contribuției civile continuă.
Începând cu anul 2002, România participă la operațiunea ,,FINGAL” în cadrul Forței Internaționale pentru Asistență de Securitate în Afganistan (ISAF).
Inițial, contribuția la misiune a constat dintr-un pluton de Poliție Militară și 3 ofițeri de legătură. În prezent, la această operațiune participăm cu un pluton de poliție militară cu un efectiv de 25 militari, 3 ofițeri de legătură și 9 ofițeri de stat major.
Principalele misiuni îndeplinite de Plutonul de poliție militară sunt: patrulare, recunoaștere și marcare a prezenței în zonă, în scopul impunerii măsurilor de protecție a Forței; controlul traficului și investigarea accidentelor rutiere; escorta ofițerului de legătură și a delegațiilor; control antitero.
În cadrul coaliției internaționale de luptă împotriva terorismului România participă la operația ”Enduring Freedom” cu un detașament de 405 militari din cadrul Forțelor Terestre. La misiune au participat detașamente din cadrul B.26 I ”Scorpionii Roșii”, B.812 I. ”Șoimii Carpaților”, B.151 I ”Lupii Negri”, B.280 I și B. 300 I. cu un total de 3240 militari.
Dintre cele mai importante misiuni executate pot fi amintite: sprijinul unor acțiuni umanitare de tipul Village Team-Standard și Medical; misiuni permanente de pază, patrulare și cercetare apropiată în zonele de dislocare.
În cadrul procesului de constituire și operaționalizare a noii armate afgane participăm din iunie 2003 cu un detașament de 46 militari din cadrul Forțelor Terestre.
Misiunile detașamentului sunt: participarea la procesul de constituire și operaționalizare a noii armate afgane; instruirea batalionului de tancuri și a batalionului mecanizat din cadrul Armatei Naționale Afgane; inspecția și mentenanța tehnicii din dotarea celor două batalioane; instruirea și antrenarea statului major al batalioanelor afgane.
Începând din august 2004, o Echipa Mobilă de Observare (MOT) română, formată din 6 militari din Forțele Terestre, execută misiuni în cadrul componentei militare a PRT (Echipa de Reconstrucție a Provinciei). Misiunile MOT sunt: monitorizarea și raportarea dezvoltării infrastructurii din zona de responsabilitate; identificarea potențialelor reconstrucții sau proiecte umanitare.
La 19 martie 2010, România participa la misiuni internaționale cu 2087 de militari, 50 de polițiști, 36 ofițeri SPP, 2 diplomați și un civil de la un ONG.
La 22 martie 2011, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a hotărât suplimentarea participării României în Afganistan cu 66 de jandarmi, care vor avea misiunea de a contribui la instruirea forțelor de ordine publică afgană. Participarea jandarmilor români la instruirea forțelor de ordine publică afgană se înscrie în măsurile de accelerare a procesului de tranziție din această țară, potrivit deciziei NATO din 2011 privind transferarea către Guvernul afgan a responsabilității asigurării securității în întreaga țară, până la sfârșitul anului 2014.
La 1 aprilie 2011, Forțele Aeriene Române au preluat oficial de la omologii ungari comanda Aerportului Internațional din Kabul (KAIA), pentru a doua oară de la începerea operațiunilor din Afganistan (prima dată au asigurat comanda KAIA în anul 2006).
Detașamentul românesc care asigură comanda KAIA este constituit din 75 de militari și principale misiuni pe care le va îndeplini includ: comanda și controlul aeroportului, controlul traficului aerian, conducerea operațiilor aeriene, asigurarea securității zborului și a sprijinului logistic și comunicațiilor.
3.4. Perspectivele operațiunilor din Afganistan
În acest subcapitol al lucrării ne propunem să analizăm istoricul operațiunilor din Afganistan și perspectivele acestora, încercând să dăm răspunsul la o serie de întrebări legate de acest subiect. După opt de ani de implicare din ce în ce mai numeroasă și mai diversificată în operațiunile din Afganistan, este necesară continuarea prezenței SUA și a comunității internaționale sau retragerea tuturor forțelor internaționale din această țară? Dacă este necesară prezența, care ar trebui să fie cea mai utilă formă de diplomație publică?
Campania militară din Afganistan a început la 7 octombrie 2001, în urma atacurilor teroriste asupra SUA din 11 septembrie și a demonstrat (încă o dată) capacitatea SUA de a proiecta puterea la distanța foarte mari și succesul efortului diplomatic de a forma o coaliție de voință care a inclus un număr de 39 de state, sub comandă americană.
La 8 octombrie 2001, SUA, cu sprijinul Marii Britanii, Canadei și al altor aliați din NATO au inițat o acțiune militară, bomardând taberele talibanilor. Principalul obiectiv al acțiunilor militare a fost înlăturarea talibanilor de la putere și prevenirea utilizării Afganistanului ca bază de operații teroriste.
Pe 14 octombrie, talibanii s-au oferit să discute predarea lui Osama bin Laden într-o țară neutră în schimbul opririi bombardamentelor, dar numai în cazul în care li se va prezenta dovada implicării lui bin Laden în atacurile teroriste.
SUA a respins această ofertă, și a continuat operatiunile militare. Mazar-i-Sharif a fost cucerit la 9 noiembrie 2001, după care o cascadă de provincii s-au predat după o rezistență minimă. Multe dintre forțele locale au trecut de la talibani În noaptea de 12 noiembrie 2001, talibanii s-au retras la sud de Kabul. Pe 15 noiembrie 2001, talibanii au eliberat opt lucrători din cadrul organizațiilor occidentale de asistență, după trei luni în captivitate. Până la 13 noiembrie 2001, talibanii se retrăseseră atât din Kabul cât și din Jalalabad.
În cele din urmă, la începutul lui decembrie, talibanii au renunțat , ultimul lor bastion, împrăștiindu-se fără să se predea. Potrivit informațiilor existente, în prezent acționează din Pakistan, lucru negat de autoritățile pakistaneze.
Succesul inițial al acțiunilor militare americane a surprins mulți observatori cunoscători ai eșecurilor anterioare ale forțelor britanice și sovietice pe terenul frământat al Afganistanului. Acest succes a decurs dintr-o strategie bazată pe superioritate aeriană completă, utilizarea forțelor pentru operații speciale în diferite posturi (inclusiv acela de controlori de zbor de luptă) și sprijinul pe forțe indigene talibane pentru executarea operațiilor terestre inițiale, în locul forțelor americane.
Cei 10.000 de militari americani care erau desfășurați în Afganistan au rămas izolați în două baze fortificate, una și cealaltă pe aeroportul din Bagram, la nord de Kabul.
Încă de la începutul lor, operațiunile din Afganistan au avut, rând pe rând, următoarele obiective:
urmărirea și capturarea lui Osama bin Laden;
fracționarea sau (dacă este posibil) distrugerea rețelei organizației teroriste Al-Qaeda;
eliminarea adăposturilor asigurate de talibani teroriștilor;
prevenirea altor atacuri teroriste;
atragerea sprijinului internațional pentru războiul din Afganistan;
distrugerea culturilor de mac care constituie o sursă principală de droguri pentru piața occidentală și furnizarea de culturi alternative;
stabilizarea Afganistanului.
În cei opt ani de implicare internațională în război și ulterior în eforturile de stabilizare în Afganistan au fost înregistrate o serie de realizări de etapă. După înlăturarea de la putere a talibanilor în 2001, dat fiind faptul că aceștia nu erau dispuși să renunțe fără luptă la pozițiile privilegiate pe care le deținuseră, coaliția internațională s-a confruntat cu un alt gen de război, așa-numitul război de gherilă.
Având în vedere specificul acestui tip de conflict, creșterea substanțială a atacurilor talibanilor împotriva forțelor coaliției și militarilor afgani în perioada verii, precum și suprafața Afganistanului și repartiția localităților, a fost necesar ca NATO (care preluase conducerea operațiunilor militare) să-și adapteze tacticile de luptă.
Astfel, în toate districtele Afganistanului au fost înființate, Echipele de reconstrucție provincială (Provincial Reconstruction Team – PRT), care includeau 60-100 de militari și un grup de experți civili. Obiectivele acestor PRT-uri vizau asigurarea unui climat minim de securitate și asigurarea necesităților populației civile.
În scurt timp, această tactică avea să dea rezultate, întrucât activitatea PRT-urilor a fost imediat apreciată de populația afgană. Începând din decembrie 2002, numărul PRT-urilor a crescut în vara lui 2003, ajungând la 19 în iunie 2004 și la 23, la începutul lui 2006.
Principala problemă a PRT-urilor a fost încadrarea cu personal. Deși numărul forțelor NATO, SUA și ale coaliției a ajuns în 2006 la aproximativ 42. 000, pentru cea mai mare parte a conflictului, acesta a fost mai mic de 30.000. În orice
caz, acesta este un număr mic de forțe într-o țară cu peste 28 milioane
de locuitori. Iar din aceste forțe, doar un număr mic a fost alocat PRT-urilor. În pofida capacității de apel la lovituri aeriene, nivelul redus al forțelor a pus în pericol capacitatea lor de a proiecta puterea, în special pentru a apăra populația afgană în
zonele în care existau PRT-uri. Cu toate acestea, chiar și un număr mic de trupe putea descuraja atacurile grupurilor de rebeli.
Strategia militară utilizată în Afganistan a rupt pozițiile de spate ale talibanilor și a risipit o mare parte din Al-Qaeda, dar nu a produs capturarea și nu a confirmat decesul, nici al lui Osama bin Laden, nici a liderului taliban Muhammad Omar. Poate mai important, a produs ramificații politice pe termen lung care au făcut dificile încercările noului guvern al Afganistanului de a îmbunătăți situația țării.
De exemplu, utilizarea forțelor Alianței Nordului ca trupe de proximitate a permis revenirea liderilor militari locali și regionali și nu a făcut prea multe pentru vindecarea animozității etnice care se dezvoltase în ultimul deceniu de luptă. De asemenea, Pentagonul a refuzat inițial să conducă sau să contribuie chiar cu trupe de Asistență pentru Securitate (ISAF), mandatată de către Consiliul de Securitate al ONU în decembrie 2001 și care cuprindea forțe din 23 de țări (aceasta a fost condusă în primele șase luni de către Marea Britanie și începând cu iunie 2002 de către Turcia, cu sprijin financiar american de peste 200 milioane dolari). Operațiunile ISAF au fost limitate , în timp ce liderii militari locali umpleau vidul de securitate în restul țării.
După atacurile teroriste asupra SUA din 11 septembrie 2001, Osama bin Laden a devenit inamicul public numărul unu în războiul împotriva terorismului declanșat de președintele George W. Bush, iar autoritățile au stabilit o recompensă de 25 de milioane de dolari pentru informații care ar putea duce la prinderea sau moartea sa.
Capturarea lui bin Laden fusese un obiectiv al guvernului american încă din timpul administrației Clinton, care autorizase CIA să îl captureze și să îl aducă în SUA, pentru a fi deferit justiției.
Administrația Bush a ajuns la concluzia că Osama bin Laden a fost prezent în timpul luptelor de din Afganistan la sfârșitul lui 2001 și, potrivit unor surse militare și civile demne de încredere, eșecul de a angaja trupe terestre americane pentru a-l vâna a fost cea mai gravă eroare în războiul împotriva al-Qaeda. Oficialii serviciilor de informații au reușit să obțină dovezi clare că ben Laden a început bătălia de în interiorul complexului din peștera situată de-a lungul frontierei montane de est a Afganistanului.
Până în luna aprilie 2011, Osama bin Laden nu a fost capturat și nu există informații credibile care să ateste că este în viață sau că ar fi decedat.
În conformitate cu Acordurile de , document semnat de patru grupuri non-talibane în decembrie fost înființată o Autoritate Interimară de șase luni sub președinția liderului tribal paștun Hamid Karzai, care petrecuse o mare parte a anilor 1990 în Occident.
Puterea reală era însă deținută de trei locotenenți din Valea Panjshir ai lui Ahmed Shah Massoud, lider militar local care fusese asasinat la data de 9 septembrie 2001 de către atentatori sinucigași al-Qaeda. Mohammed Fahim (ministrul apărării), Abdullah Abdullah (ministrul de externe) și Yunous Qanooni (ministrul de interne) au devenit figurile proeminente în cadrul Autorității Interimare. Din iunie 2002, Loya Jirga avea să înlocuiască Autoritatea Interimară, în conformitate cu Acordurile de , ca prim pas într-un proces care să conducă la o nouă Constituție și la transferul puterii spre un guvern obișnuit, la mijlocul anului 2004…Loya Jirga l-a numit cu loialitate pe Hamid Karzai în funcția de Președinte al Afganistanului iar acesta i-a păstrat în funcții pe cei mai mulți dintre miniștrii din nord ai Autorității Interimare.
Administrația de tranziție a lui Hamid Karzai s-a confruntat cu trei provocări majore simultane, interdependente și interconectate, care derivau din deciziile privind Afganistanul, adoptate de către Statele Unite și Organizația Națiunilor Unite, după 9/11.
În primul rând, guvernul Karzai trebuia să creeze o nouă structură politică care să echilibreze guvernele locale și central, să acomodeze partidele politice și să restabilească funcționarea instituțiilor guvernamentale.
În al doilea rând, trebuia să asigure securitatea țării și protecția tuturor cetățenilor săi prin demobilizarea milițiilor existente și crearea unei armate naționale și a unei forțe de poliție, la adăpostul protecției furnizate de către forțele internaționale de menținere a păcii. În cele din urmă, era necesar ca Președintele Karzai și ministrul de finanțe Ashraf Ghani să creeze fundamentul relansării economiei muribunde a unei țări care nu a fost niciodată foarte dezvoltată, în primul rând prin administrarea unui efort masiv de reconstrucție economică.
La data de 11 august 2003, NATO a preluat conducerea operațiunii ISAF, care punea astfel capăt rotirii comenzii operațiunii între contingentele naționale, la fiecare șase luni. Alianța a devenit responsabilă pentru comanda, coordonarea și planificarea forței, inclusiv asigurarea unui comandant de forță și a comandamentului central din teren, în Afganistan. Mandatul ISAF a fost inițial limitat la asigurarea securității în interiorul și în jurul capitalei Kabul. În octombrie 2003, Organizația Națiunilor Unite a extins mandatul ISAF pentru a acoperi tot teritoriul Afganistanului (UNSCR 1510), deschizând calea pentru o extindere a misiunii în întreaga țară.
În decembrie 2003, Consiliul Nord-Atlantic a autorizat Comandantul Suprem Aliat, generalul James Jones, să înceapă extinderea ISAF prin preluarea PRT-ului din Kunduz, aflat sub comandă germană. Celelalte opt PRT-uri care operau în Afganistan în 2003 au rămas sub comanda Operațiunii Enduring Freedom, condusă de forțele militare americane.
La 31 decembrie 2003, componenta militară a PRT Kunduz a fost plasată sub comanda ISAF ca un proiect pilot și prim pas în extinderea misiunii. Șase luni mai târziu, la 28 iunie 2004, de , NATO a anunțat că va stabili echipe de reconstrucție provincială în orașele Mazar-e-Sharif, Meymana, Feyzabad și Baghlan, toate situate în nordul Afganistanului.
Acest proces a fost finalizat la data de 1 octombrie 2004, marcând încheierea primei faze a extinderii ISAF. Zona de operații a ISAF acoperea atunci 3600 de kilometri pătrați în nord și misiunea a fost în măsură să influențeze securitatea în cele nouă provincii nordice ale țării. La 10 februarie 2005, NATO a anunțat că ISAF se va extinde în partea de vest a Afganistanului. Acest proces a început 31 mai 2006, când ISAF a preluat comanda a altor două PRT-uri în provinciile Herat și Farah și a unei baze de sprijin înaintat (o bază logistică) în Herat. La începutul lunii septembrie, două noi PRT-uri conduse de ISAF au devenit operaționale în partea de vest, una în Chaghcharan, capitala provinciei Ghor, și una în Qala-e-Naw, capitala provinciei Baghdis, încheind extinderea ISAF spre vest.
După această extindere a misiunii ISAF, comandamentul avea în subordine un număr total de nouă PRT-uri în partea de nord și vest, asigurând asistență de securitate în 50% din teritoriul Afganistanului. Ulterior, Alianța a continuat să facă pregătirile pentru a extinde zona de operații în sudul Afganistanului.
De asemenea, în septembrie 2005, Alianța a dislocat temporar alți 2.000 de militari în Afganistan, pentru a sprijini alegerile provinciale și parlamentare din 18 septembrie. La 8 decembrie 2005, în cadrul reuniunii de la sediul NATO din Bruxelles, miniștrii de externe aliați au aprobat un plan care a deschis drumul pentru un rol și o prezență extinse ale misiunii ISAF.
Primul element al acestui plan a fost extinderea ISAF la sud în 2006, cunoscută și sub numele de Etapa misiunii. Aceasta a fost implementată la 31 iulie 2006, când ISAF a preluat de la forțele de coaliție conduse de SUA comanda regiunii de sud a Afganistanului, extinzând zona sa de operații pentru a acoperi alte șase provincii (Dai Kundi, Helmand, Kandahar, Nimroz, Uruzgan și Zabul) și preluând comanda a altor patru PRT-uri. ISAF-ul extins comanda un total de 13 PRT-uri în partea de nord, vest și sud care acoperea aproximativ trei sferturi din teritoriul Afganistanului.
Numărul forțelor ISAF a crescut și el semnificativ, de la aproximativ 10.000 înainte de extindere, la aproximativ 20.000, după aceasta. La 5 octombrie 2006, ISAF a implementat etapa finală a extinderii sale, prin preluarea comenzii forțelor militare internaționale în estul Afganistanului, de la coaliția condusă de SUA. Pe lângă extinderea zonei de operațiuni a Alianței, planul de operații revizuit, a deschis calea pentru un rol extins al ISAF în Afganistan. Acesta includea desfășurarea echipelor operaționale de îndrumare și legătură ale ISAF, la diferitele niveluri de comandă ale Armatei Naționale Afgane.
În sprijinul Guvernului Republicii Islamice Afganistan, ISAF derulează operațiuni în Afganistan pentru reducerea capacității și voinței forțelor insurgente, sprijinul creșterii capacității Forțelor Naționale Afgane de Securitate (ANSF) și facilitarea îmbunătățirii guvernării și dezvoltării socio-economice, pentru a asigura un mediu sigur pentru stabilitate durabilă.
În conformitate cu toate rezoluțiile relevante ale Consiliului de Securitate, rolul principal al ISAF este de a sprijini guvernul afgan în stabilirea unui mediu sigur și stabil. În acest scop, forțele de securitate ISAF execută operații de securitate și stabilitate în întreaga țară, împreună cu Forțele Naționale Afgane de Securitate și sunt direct implicate în dezvoltarea Forțelor Naționale Afgane de Securitate, prin consiliere, instruire și echipare.
Prin echipele de reconstrucție provincială, ISAF sprijină reconstrucția și dezvoltarea (R&D) în Afganistan, securizând zonele în care activitatea de reconstrucție este efectuată de către alți actori naționali și internaționali. Dacă este cazul și în strânsă cooperare și coordonare cu reprezentanții din teren ai GIROA și UNAMA, ISAF oferă atât sprijin practic pentru eforturile de reconstrucție și dezvoltare, precum și sprijin pentru eforturile de asistență umanitară efectuate de organizațiile guvernamentale afgane, organizațiile internaționale și ONG-uri.
Prin intermediul PRT-urilor, ISAF ajută autoritățile afgane să consolideze instituțiile necesare implementării durabile a bunei guvernări și statului de drept și să promoveze drepturile omului. În acest sens, misiunea principală a PRT-urilor constă în consolidarea capacităților, sprijinirea dezvoltării structurilor de guvernare și promovarea unui mediu în care guvernarea se poate îmbunătăți.
În 2010, Afganistanul a fost bântuit de patru mari probleme care nu au schimbat doar politica sa, ci și preocupările cetățenilor obișnuiți. Prima a fost permanenta stare de insecuritate generată de atacurile violente ale mișcării talibane, așa-numitele rețele Haqqani și Hezb-i Islami (Partidul Islamului) conduse de Gulbuddin Hekmatyar, care au beneficiat de adăposturi în Pakistan. Cea de-a doua a fost îndoiala persistentă privind legitimitatea guvernului afgan, dată fiind scara fraudei electorale care l-a readus în funcția de Președinte pe Hamid Karzai, la sfârșitul lui 2009.
Cea de-a treia a fost întrebarea dacă era de dorit ca guvernul afgan și suporterii săi internaționali să discute cu opoziția înarmată și, dacă da, în ce fel și cu ce obiective. Cea de-a patra a fost angajamentul făcut de Președintele SUA Barack Obama în discursul său major despre Afganistan, la 1 decembrie 2009, că după optsprezece luni, trupele americane vor începe să se întoarcă acasă. Acest anunț a evocat amintiri ale dispariției interesului american pentru Afganistan, după retragerea forțelor sovietice din februarie 1989 și a lăsat afganilor o incertitudine privind creșterea efectivelor prin desfășurarea a altor 30.000 de militari americani în Afganistan, măsură pe care Președintele Obama o anunțase în același discurs, într-o tentativă reală fie de a măcina insurgența, fie de a salva imaginea, ca urmare a anunțului retragerii.
Afganistanul a deținut capul de afiș al atenției internaționale în 2010. La 28 ianuarie, a fost organizată o conferință internațională, nedeclarat al acesteia a fost să reconstruiască relațiile între guvernul Karzai și comunitatea internațională, legături care fuseseră încordate în urma alegerilor prezidențiale fraudate din 2009. Comunicatul conferinței a anticipat că, până la începutul lui 2011, armata națională afgană (ANA) va atinge nivelul de 171.000 de militari, iar poliția națională afgană (ANP) va avea un efectiv de 134.000 de oameni. Se anticipa, de asemenea, că forța internațională va număra 135.000 de membri. Conferința a aprobat crearea unui nou fond numit Afghan Peace and Reintegration Trust Fund, menit să ofere stimulente economice combatanților inamici dornici să depună armele și să se reintegreze în curentul principal al societății afgane. Țările participante au sprijinit și obiectivul guvernului Karzai prin care donatorii să-și crească nivelul ajutorului pentru dezvoltare furnizat prin Guvernul Afganistanului cu 50%, în următorii doi ani.
În presa occidentală, Afganistanul rămâne un teritoriu al liderilor militari, insurgenței, slabei guvernări, corupției și violenței. Multe elemente ale acestei descrieri sunt exacte, dar se supra-simplifică situația din Afganistan prin subutilizarea variațiilor regionale semnificative și a schimbărilor importante petrecute de-a lungul anilor. În actuala atmosferă de disperare privind reînvigorarea talibanilor în sud, cea mai mare realizare a guvernului lui Hamid Karzai în nordul Afganistanului (dezarmarea celei mai mari miliții a Alianței Nordului, considerată mult timp o amenințare majoră la adresa stabilității țării) a trecut neobservată în presă și în cercurile politice. Această diferență între îmbunătățirea controlului guvernului în nord și agravarea insurgenței în sud este legată de modelele istorice contrastante de guvernare în Afganistan.
Statul afgan eșuează în multe privințe, însă eșecurile sale sunt de natură complexă și multidimensională, variind în plan regional și în timp. Aceste variații au serioase implicații pentru eforturile de contra-insurgență și construcție a statului în țară. Experiența nordului sugerează că recentele plângeri formulate la adresa competenței guvernului Karzai sunt supraevaluate.
La 9 aprilie 2011, forțele ISAF numărau 132.579 de militari și civili, din 48 de țări contributoare cu trupe. Situația exactă a acestor forțe, redactată pe baza informațiilor publicate pe pagina de internet a NATO, este prezentată în anexa 12.
Misiunea de Asistență ONU în Afganistan avea, la aceeași dată, efective totale de 1500 de persoane (din care aproximativ 80% cetățeni afgani), 18 birouri provinciale și regionale și birouri de legătură (Pakistan) și Teheran (Iran).
Misiunea UE de poliție în Afganistan (EUPOL Afganistan) a luat ființă la 15 iunie 2007 și are mandat până la 31 mai 2013. Rolul misiunii EUPOL Afganistan este să contribuie la crearea unei forțe de poliție afgană, sustenabilă și eficientă.
La 16 decembrie 2008, EUPOL Afganistan avea în compunere 181 de polițiști din 18 țări: Canada, Croația, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Lituania, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, Republica Cehă, România, Spania, Suedia și Ungaria.
Alături de aceste forțe internaționale, la 9 aprilie 2011, în Afganistan acționau alte 17 organizații internaționale, 107 ONG-uri străine și 14 ONG-uri afgane. Lista completă a acestora este prezentată în anexa 13.
Reconstrucția post-conflict va constitui protecția finală împotriva reinstaurării instabilității și terorismului. În Afganistan, reconstrucția înseamnă cel puțin refacerea infrastructurii fizice vitale (începând cu drumuri), eliminarea sutelor de mii de mine
care au fost plantate de-a lungul a câtorva decenii de război, asigurarea unor culturi alternative la opiu pentru agricultori, canalizarea în producția legitimă și comerț a unei părți din energia care merge în contrabandă și constituirea instituțiilor de bază de guvernare.
Oricât de dificile ar fi nevoile de reconstrucție, este important ca obiectivele să rămână, în mare parte, de restaurare. Eforturile profunde de transformare vor întâmpina o rezistență bazată pe tradiționala cultură afgană. De asemenea, asistența internațională trebuie să promoveze capacitățile instituționale și să nu se transforme doar în proiecte care convin nevoilor donatorilor și care în timpul procesului perturbă economia locală. Deși nimic nu va stabiliza Afganistanul pe cât o face reconstrucția drumurilor, spitalelor și școlilor sale și crearea de locuri de muncă pentru care militarii demobilizați, statele lumii au fost lente în asigurarea sumelor de miliarde promise ca ajutor financiar.
Această situație a avut loc, în parte, datorită exigențelor ciclului de finanțare al marilor organizații de ajutor internațional, preocupărilor de securitate ale donatorilor internaționali și cererea neașteptat de mare pentru ajutorul pe termen scurt, necesar susținerii unei populații afgane în pericol să moară de foame, datorită unei perioade de mulți ani de secetă și repatrierii rapide a peste un milion de refugiati afgani.
Există, în prezent, o oarecare oboseală în misiunea din Afganistan și o relativă disperare a autorităților și opiniei publice din lumea întreagă față de lipsa de rezultate concrete. După ce Olanda și-a retras trupele în vara lui 2010, Canada și Polonia au anunțat intenția de a-și retrage trupele din Afganistan în cursul anului 2011.
La 20 martie 2011, un pastor american a ars un exemplar al Coranului, provocând proteste ample ale lumii arabe, în general și a musulmanilor, în particular.
Astfel de proteste au avut loc și în Afganistan, culminând cu chemarea la represalii, adresată de un lider religios afgan, la slujba religioasă din 1 aprilie 2011, în urma căreia a fost atacat unul din sediile UNAMA și au fost ucise 11 persoane, din care 7 erau funcționari ONU. Printre aceștia se afla și românul Filaret Moțco, ofițer responsabil cu afaceri politice în cadrul Centrului Operațional Nord din Mazar-i Sharif al misiunii ONU în Afganistan. Acesta pare să fi fost atacul soldat cu cele mai multe victime din cadrul ONU, de la începutul misiunii în Afganistan.
Incendierea Coranului de către pastorul Terry Jones poate reprezenta o amenințare suplimentară pentru trupele americane aflate în război cu forțele talibane din Afganistan, crede comandantul David Petraeus, citat de Wall Street Journal.
„Cel mai îngrozitor coșmar al oricărui lider al unor forțe de securitate este să se confrunte cu o mulțime învrăjbită, mai ales cu una care poate fi influențată de indivizi care incită la violență, care vor să deturneze pasiuni, în acest caz pasiuni ușor de înțeles”, a declarat generalul David Petraeus, comandantul trupelor aliate din Afganistan.
Generalul Petraeus s-a arătat surprins de gestul pastorului Jones. El crede că arderea Coranului a fost o inițiativă „odioasă, extrem de lipsită de respect și enorm de intolerantă”.
Un alt incident care a afectat serios imaginea prezenței internaționale în Afganistan a fost uciderea a 9 copii ca urmare a unor lovituri aeriene executate de NATO în provincia Kunar, la 2 martie 2011.
Două săptămâni mai târziu, la 15 martie 2011, alți doi copii au fost uciși în urma atacurilor aeriene ale NATO, în aceeași provincie. În urma acestui incident, Președintele Karzai a respins scuzele prezentate de comandantul american al forțelor străine, generalul David Petraeus și a cerut trupelor internaționale să pună capăt atacurilor asupra civililor.
Un raport ONU precizează că numărul civililor afgani morți în urma războiului a crescut cu 15%, înregistrând un record în 2010 și adaugă că trei sferuri dintre aceștia au fost uciși de insurgenți. Raportul a înregistrat 2.777 de civili decedați în 2010, accentuând nivelul violenței în țară într-o perioadă în care trupele străine se pregătesc să predea controlul securității forțelor afgane, în anumite zone ale țării, începând din iulie 2011. Forțele afgane trebuie să preia responsabilitatea pentru securitate în toată țara în 2014, permițând astfel trupelor străine să se retragă.
Evenimentele care au avut loc în Afganistan la sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie 2011 au atras atenția întregii omeniri și au pus sub semnul îndoielii, încă o dată, continuarea prezenței și sprijinului internațional.
Având în vedere că situația din Afganistan este departe de a fi stabilizată, considerăm esențială continuarea prezenței SUA și a comunității internaționale, cel puțin pe termen mediu, până la asigurarea unui climat de securitate socială sigur și durabil, ca premisă pentru o evoluție normală.
În condițiile continuării prezenței internaționale în Afganistan, activitățile de diplomație publică trebuie includă continuarea utilizării diplomației publice la nivel local, ca premisă pentru o mai bună colaborare între actorii implicați în procesul de stabilizare și în etapa de reconstrucție post-conflict, condiție esențială pentru revenirea la starea de normalitate a Afganistanului.
De asemenea, comunitatea internațională trebuie să fie angajată direct și constant cu populația afgană, iar personalul din teren trebuie să cunoască și să respecte credința, tradițiile și cultura afgană.
CONCLUZII
Diplomația publică este un instrument important de securitate națională și politică externă care dacă este utilizat corespunzător contribuie la dezvoltarea economiei și asigurarea securității naționale (prin atragerea de turiști și investitori străini) și la realizarea obiectivelor de politică externă, cu beneficii imediate în asigurarea unui nivel de trai ridicat al cetățenilor țării.
Diplomația publică are un rol central în securitatea națională a oricărui stat, îndeosebi prin faptul că asigură promovarea intereselor naționale în plan extern și atragerea sprijinului publicului țintă din țările importante, pentru influențarea deciziilor guvernelor acelor țări în favoarea intereselor propriului stat.
Majoritatea țărilor dezvoltate și în curs de dezvoltare fac eforturi mari și conlucrează cu firme importante de relații publice, specializate în acest domeniu, pentru prezentarea unei mărci de țară cât mai atractive. Domeniul cel mai vizat de brandingul de țară este promovarea turismului, deoarece produce efecte pe termen scurt și mediu.
Sursa de finanțare a diplomației publice trebuie să fie clară și deschisă, deoarece reprezintă interesele cetățeanului. Dacă apare tendința ca sursa de finanțare să fie ascunsă, avem de-a face cu o formă de propagandă mascată.
Un potențial imens al diplomației publice actuale, așa cum a fost și în trecut (în special în timpul celor două războaie mondiale), este dat de diaspora și de imigranți.
Pentru a a avea forță și a fi credibile, ONG-urile care acționează în sistemul internațional actual trebuie să dea dovadă de legitimitate, reprezentativitate și diversitate și se bazeze pe surse clare și verificabile de finanțare publică și privată.
O diplomație publică eficientă lucrează pentru înțelegere și contribuie la formarea unei opinii publice favorabile în străinătate și acest obiectiv îl integrează în procesul de formulare a politicii, pentru a contribui la realizarea obiectivelor securității naționale și politicii externe.
Diplomația publică a României este caracteristică statelor mici care, spre deosebire de statele mari, nu sunt vizibile (datorită faptului că nu sunt atractive pentru media decât în situații deosebite) și dispun de resurse financiare și umane limitate pentru activități de diplomație publică.
Până la această dată nu a fost realizată o concepție unitară sau o strategie de diplomație publică, deși au existat unele încercări în acest sens. Această tristă realitate provoacă pierderi mari României, în plan politic, economic și diplomatic.
Fără o strategie de diplomație publică și fără o coordonare eficientă între MAE, MECMA, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, MApN, MFP și celelalte instituții ale sistemului național de apărare, obiectivele și interesele de securitate ale României nu pot fi realizate integral.
Pentru realizarea integrală a obiectivelor urmărite, este necesară formularea unei strategii de diplomație publică și coordonarea activităților de către Ministerul Afacerilor Externe, căruia trebuie să i se aloce bugetul alocat acestor activități.
În mediul internațional post-Război Rece, securitatea economică și energetică sunt identificate cu securitatea națională. Pentru a asigura securitatea economică, guvernele trebuie să aibă voința să fie suficient de autodisciplinate pentru a reduce consumul privat la niveluri care să asigure investițiile necesare pentru cercetare și pentru dezvoltarea productivității.
În operațiile de gestionare a crizelor, utilizarea diplomației publice la nivel local poate crea premisele unei bune colaborări între actorii implicați în procesul de stabilizare și în etapa de reconstrucție post-conflict, care reprezintă o premisă esențială în revenirea la starea de normalitate a țării sau zonei respective. Pregătirea în comun a experților civili și militari români selecționați pentru participarea la misiuni internaționale ar contribui la crearea unor relații apropiate și a unei mai bune cunoașteri reciproce, astfel încât să poată colabora mult mai bine atunci când vor fi desfășurați în teatrul de operații.
BIBLIOGRAFIE
I. Documente oficiale
BIBLIOGRAFIE
I. Documente oficiale
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Diplomatiei Publice In Contextul Crizelor Si Conflictelor Internationale (ID: 107929)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.