Rolul Consiliului DE Securitate AL O.n.u In Mentinerea Pacii Si Securitatii Internationale

Comunicare

Rolul Consiliului DE Securitate AL O.n.u In Mentinerea Pacii Si Securitatii Internationale

Byadmin ianuarie 1, 2024

TEMA:ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE AL O.N.U ÎN MENȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE

PLANUL LUCRĂRII

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

CAPITOLUL I: ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

SECȚIUNEA 1. SCOPURILE ȘI PRINCIPIILE O.N.U.

SECȚIUNEA 2. CALITATEA DE MEMBRU AL O.N.U.

SECȚIUNEA 3. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA O.N.U.

SECȚIUNEA 4. ORGANE SUBSIDIARE O.N.U.

CAPITOLUL II : CONSILIUL DE SECURITATE AL O.N.U.

SECȚIUNEA 1. ORGANIZARE

SECȚIUNEA 2. FUNCȚIONAREA CONSILIULUI DE SECURITATE O.N.U.

SECȚIUNEA 3. PROCEDURA VOTULUI ÎN CADRUL CONSILIULUI DE SECURITATE O.N.U.

SECȚIUNEA 4. ATRIBUȚIILE CONSILIULUI DE SECURITATE

CAPITOLUL III : ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE ÎN MENȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE

SECȚIUNEA 1. MĂSURILE CONSILIULUI DE SECURITATE

SECȚIUNEA 2. DECIZIILE CONSILIULUI DE SECURITATE

SECȚIUNEA 3. FORMA DECIZIILOR CONSILIULUI DE SECURITATE

SECȚIUNEA 4. AUTORIZAREA FOLOSIRII FORȚEI

SECȚIUNEA 5. OPERAȚIUNI ONU DE MENȚINERE A PĂCII

SECȚIUNEA 6. SANCȚIUNILE CONSILIULUI DE SECURITATE

CAPITOLUL IV: REFORMA ONU

SECȚIUNEA 1. CONTEXTUL ISTORIC AL REFORMEI ONU

SECȚIUNEA 2: REFORMA CONSILIULUI DE SECURITATE ONU

SECȚIUNEA 3: ATITUDINEA STATELOR MEMBRE ONU FAȚĂ DE REFORMĂ

SECȚIUNEA 4: OPȚIUNILE DE REFORMĂ

CONCLUZII

ANEXE

Bibliografie

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Organizația Națiunilor Unite este succesoarea Societății Națiunilor care a activat în perioada interbelică, Tratatul de la Versailles (1920) fiind cel ce a deschis porțile acestei organizații. Societatea Națiunilor a fost prima organizație internațională având ca obiectiv principal apărarea păcii și securității internaționale. În 1933 izbucnește Al Doilea Război Mondial,statele din coaliția antifascistă considerând înlocuirea Societății Națiunilor cu o nouă organizație, deoarece ea s-a dovedit incapabilă să împiedice izbucnirea acestui război și a altor conflicte anterioare lui, eșecul organizației având la bază și faptul că în perioada 1920-1933 această organizație nu a primit o influență foarte mare. La 1 ianuarie 1942 preșdintele Frank D. Roosevelt, susținut de reprezentanții a 26 de țări, a publicat Declarația Națiunilor Unite document prin care guvernele lor s-au angajat să lupte împreună împotriva Germaniei naziste și Japoniei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Acțiunea directă de a forma o nouă organizație a avut loc la conferința din 1943 de la Moscova. Pe 30 Octombrie reprezentanții URSS, Marii Britanii, Chinei și Statelor Unite, au semnat o declarație în care au recunoscut necesitatea stabilirii unei noi organizații internaționale cât mai curând. Întâlnindu-se la Teheran, Iran, o lună mai târziu, Roosevelt, Churchill și premierul sovietic Joseph Stalin au reafirmat „responsabilitatea supremă pe care o avem noi și toate națiunile unite de a face pace care va …izgoni teroarea războiului”, tot aici s-a adoptat hotărârea ca miniștrii de externe a celor 3 state să elaboreze proiectul statutului noii organizații internaționale. Reuniunea miniștrilor de externe a avut loc la Dumbarton Oaks în anul 1944. Ei au pregătit proiectul de statut al noii organizații internaționale, denumit „Propuneri pentru înființarea unei organizații internaționale universale”. Chestiunile asupra cărora nu s-a ajuns la un acord (funcționarea noii organizații, calitatea de membru, mecanismul de vot în cadrul organelor principale) au fost discutate la Conferința la nivel înalt de la Yalta, din februarie 1945. În cadrul acestei conferințe s-a adoptat regula unanimității voturilor celor cinci membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, a viitorului organizației și a admis printre membrii săi fondatori două republici din cadrul U.R.S.S.-Ucraina și Belarus. De asemenea, s-a hotărât convocarea unei conferințe internaționale la care să participe toate statele membre ale coaliției antifasciste, care să adopte statutul noii organizații internaționale.

Această Conferință s-a desfășurat la San-Francisco între 25 aprilie și 26 iunie 1945 cu participarea a 50 de state. Conferința a definitivat statutul noii organizații internaționale sub denumirea de „Carta Națiunilor Unite” care a fost semnată de participanți, în ziua de 26 iunie 1945. În Decembrie 1945 Congresul Statelor Unite a invitat ONU să-și stabilească sediul în SUA. ONU a acceptat și în August 1946 s-a mutat provizoriu în . Mai târziu, în acel an, a fost achiziționat un loc de pe malul East River în și au demarat planurile pentru construirea unui sediu permanent. Complexul a fost terminat la mijlocul anului 1952.

Conform Cartei sale, ONU este deschisă tuturor statelor “iubitoare de pace” care acceptă obligațiile organizației. Cele 50 de națiuni ce au luat parte la conferința de la San Francisco împreună cu Polonia au devenit membre fondatoare a Națiunilor Unite. Din 1945 numărul membrilor a crescut mereu, ajungând până la 192 (Muntenegru aderă în 2006).

Carta ONU prevedea constituirea a șase organisme principale, care aveau să asigure funcționarea organizației și care există până azi: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.

Carta O.N.U. este un tratat internațional multilateral, supus ratificării statelor fondatoare. Ea a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945 în baza unei hotărâri a Adunării Generale a O.N.U., iar ziua de 24 octombrie a fost proclamată „ZIUA NAȚIUNILOR UNITE”. O.N.U. este chemată, după cum se afirmă în preambulul Cartei „să izbăvească generațiile viitoare de flagelul războiului; să reafirme credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, să creeze condițiile necesare pentru menținerea justiției și a respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional și să promoveze „progresul” social și instaurarea unor condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate”.

Ca definiție, Organizația Națiunilor Unite este „o organizație internațională cu vocație de universalitate, atât în ceea ce privește aria sa de interese, cât și competența creată în scopul să mențină pacea și securitatea internațională, să dezvolte relații prietenești între națiuni, să realizeze cooperarea între state pentru rezolvarea problemelor internaționale, cu caracter economic, social, cultural sau umanitar”.

CAPITOLUL I: ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

SECȚIUNEA 1. SCOPURILE ȘI PRINCIPIILE O.N.U.

Carta O.N.U., în articolul 1, proclamă următoarele scopuri:

a) să mențină pacea și securitatea internațională și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, să aplaneze ori să soluționeze diferende internaționale sau situațiile cu caracter internațional, care pot duce la încălcarea păcii;

b) să dezvolte între națiuni relații prietenești, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și cel al drepturilor de a dispune de ele însele;

c)să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și să promoveze respectul față de drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți oamenii fără vreo deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

d) să fie centrul în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri.

În acest sistem de scopuri ale O.N.U., locul central îl ocupă menținerea păcii și securității internaționale. Carta O.N.U. pune bazele unui sistem nou de securitate internațională întemeiată pe măsuri colective și eficiente de prevenire și înlăturare a amenințărilor la adresa păcii și de reprimare a actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii.

La baza noului sistem de securitate internațională stă principiul soluționării numai prin mijloace pașnice a tuturor diferendelor care se pot ivi între state „în conformitate cu principiile justiției și ale dreptului internațional”.

Carta O.N.U. consacră și principiile de bază ale activității organizației care sunt principiile fundamentale ale dreptului internațional public consacrate la data adaptării ei, și pe care trebuie să le respecte toți membrii organizației. Aceste principii sunt:

1. principiul egalității suverane a statelor care reunește de fapt două principii fundamentale ale dreptului internațional public; principiu suveranității statelor și principiul egalității lor în drepturi.

Din așezarea acestor principii la temelia O.N.U. rezultă că ea este o organizație interstatală iar nu o organizație suprastatală. Ca atare nici un stat membru al organizației sau un grup de state membre nu este îndreptățit să-și subordoneze organizația intereselor lor. Egalitatea statelor membre trebuie respectată în ceea ce privește reprezentarea lor în organele organizației, cât și în mecanismul de vot din cadrul acestor organe.

O abatere de la această egalitate în domeniul mecanismului de vot o constituie situația specială a celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, a căror voturi au o pondere superioară voturilor celorlalți membri ai acestui organ.

2. principiul îndeplinirii cu bună credință a obligațiilor (pacta sunt servanda) asumate de statele membre în conformitate cu Carta O.N.U. Acest principiu are o semnificație deosebită pentru asigurarea stabilității relațiilor internaționale și a egalității internaționale;

3. principiul soluționării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie;

4. principiul nefolosirii forței sau amenințării cu forța în relațiile internaționale, împotriva integrității teritoriale a statelor sau a independenței lor politice, sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite;

5. principiul neamestecului în chestiunile care țin în mod esențial de competența statelor;

6. Carta O.N.U. mai prevede și „principiul dreptului popoarelor de a dispune de ele însele”

Fie și din simpla enumerare a scopurilor și principiilor înscrise în Carta Națiunilor Unite, se desprinde concluzia că O.N.U. are menirea de a fi un organ de asigurare a păcii și securității internaționale, pentru a preîntâmpina agresiunea, pentru a înlătura pericolele de război prin realizarea unei colaborări strânse și permanente între toate statele lumii. O deosebire fundamentală între fosta Ligă a Națiunilor și O.N.U stă „tocmai în faptul că aceasta din urmă atribuie prin Cartă împuterniciri de prevenire și reprimare a unei agresiuni”.

Carta O.N.U. în articolul 2 referitor la principiile organizației stipulează două reguli importante pentru activitatea ei și a membrilor săi. Prima este aceea că statele membre ale organizației au obligația de a da acesteia un ajutor deplin „în orice acțiune întreprinsă de ea în conformitate cu Carta” și să se abțină de a ajuta vreun stat împotriva căruia „organizația întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere.(par.5).

A doua regulă se constituie într-o obligație ce revine O.N.U. Ea prevede datoria organizației de a acționa în așa fel încât statele care nu fac parte din ea „să acționeze în conformitate cu aceste principii în măsura necesară pentru menținerea păcii și securității internaționale (par.6).

SECȚIUNEA 2. CALITATEA DE MEMBRU AL O.N.U.

Membrii O.N.U. pot fi numai statele. Carta O.N.U. împarte membrii săi în două categorii și anume:

a)membrii originari (fondatori) care sunt statele participante la Conferința de la San-Francisco și care au semnat și ratificat Carta O.N.U.

b)membrii noi (admiși ulterior în organizație).

Pentru ca un stat să poată deveni membru al O.N.U. el trebuie să îndeplinească următoarele condiții (art.4 par.1 din Cartă):

a)-să fie un stat suveran;

b)-să fie un stat iubitor de pace;

c)-statul să accepte obligațiile ce decurg din Cartă;

d)-statul să fie în stare și dispus să îndeplinească aceste obligații

Aceste obligații trebuie îndeplinite cumulativ.

România a devenit membru al O.N.U. la 14 decembrie 1955. În prezent, Adunarea Generală a O.N.U. este compusă din cele 192 anizația întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere.(par.5).

A doua regulă se constituie într-o obligație ce revine O.N.U. Ea prevede datoria organizației de a acționa în așa fel încât statele care nu fac parte din ea „să acționeze în conformitate cu aceste principii în măsura necesară pentru menținerea păcii și securității internaționale (par.6).

SECȚIUNEA 2. CALITATEA DE MEMBRU AL O.N.U.

Membrii O.N.U. pot fi numai statele. Carta O.N.U. împarte membrii săi în două categorii și anume:

a)membrii originari (fondatori) care sunt statele participante la Conferința de la San-Francisco și care au semnat și ratificat Carta O.N.U.

b)membrii noi (admiși ulterior în organizație).

Pentru ca un stat să poată deveni membru al O.N.U. el trebuie să îndeplinească următoarele condiții (art.4 par.1 din Cartă):

a)-să fie un stat suveran;

b)-să fie un stat iubitor de pace;

c)-statul să accepte obligațiile ce decurg din Cartă;

d)-statul să fie în stare și dispus să îndeplinească aceste obligații

Aceste obligații trebuie îndeplinite cumulativ.

România a devenit membru al O.N.U. la 14 decembrie 1955. În prezent, Adunarea Generală a O.N.U. este compusă din cele 192 de state membre.

Sediul central al ONU este la New York, iar ca sediu regional pentru Europa, la Geneva.

Admiterea unui stat în O.N.U. se face pe baza hotărârii Adunării Generale a organizației, adoptată cu votul afirmativ a două treimi din membrii ei prezenți și votanți, la recomandarea Consiliului de Securitate (art.4, par.2).

Recomandarea Consiliului de Securitate este adoptată cu votul afirmativ a 9 membrii, inclusiv voturile afirmative a celor 5 membrii permanenți.

O.N.U. poate aplica membrilor săi următoarele sancțiuni:

a)suspendarea din exercițiul drepturilor și privilegiilor inerente calității de membru, dacă împotriva lui Consiliul de Securitate a adoptat o acțiune preventivă sau de constrângere. Hotărârea de suspendare este adoptată de Adunarea Generală a organizației la recomandarea Consiliului de Securitate (art.5).

b)un stat membru al O.N.U. poate fi exclus din organizație dacă a încălcat în mod repetat principiile Cartei. Hotărârea de excludere este adoptată de Adunarea Generală pe baza recomandării Consiliului de Securitate (art.6).

SECȚIUNEA 3. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA O.N.U.

Subsecțiunea A – Adunarea Generală

Adunarea Generală reprezintă organul de deliberare și recomandare, compus din reprezentanții tuturor statelor membre. Astfel Adunarea Generală examinează principiile generale de cooperare în menținerea păcii și securității internaționale, inclusiv principiile care guvernează la dezarmarea și reglementarea înarmărilor, și face recomandări cu privire la asemenea principii membrilor organizației sau Consiliului de Securitate. Totodată , Adunarea Generală a invitat în numeroase rânduri toate statele membre să recurgă la reglementarea pașnică a diferendelor și conflictelor internaționale prin mijloacele prevăzute de Carta Națiunilor Unite. Adunarea Generală discută orice probleme referitoare la menținerea păcii și securității internaționale care îi sunt supuse de către orice stat membru sau de către Consiliul de Securitate ori de către un stat care nu este membru al Națiunilor Unite și face recomandări în privința oricăror asemenea probleme statului sau statelor implicate, cu excepția celor aflate în dezbaterea Consiliului de Securitate al O.N.U.. Adunarea Generală primește și analizează rapoarte din partea altor organe și organisme O.N.U. și a Secretarului General al organizației mondiale; alege cei zece membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate și pe unii membri ai Consiliului de Tutelă. Împreună cu Consiliul de Securitate, dar votând independent, alege membrii Curții Inteenaționale de Justiție, numește Secretarul General al O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate și aprobă bugetul organizației mondiale.

Adunarea Generală face studii și recomandări în scopul:

de a promova cooperarea internațională în domeniul politic și de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internațional și codificarea lui;

de a promova cooperarea internațională în domeniile economic, social, cultural, al învățământului și sănătății și de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Îndeplinirea acestor atribuții contribuie la consolidarea unor relații pașnice în lume. În îndeplinirea acestui rol Adunarea Generală recomandă măsuri pentru rezolvarea pașnică a oricărei situații, indiferent de origine, pe care o consideră că ar dăuna bunăstării generale sau relațiilor prietenești între națiuni, inclusiv a situațiilor rezultând dintr-o încălcare a scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.

Adunarea Generală își desfășoară activitatea în cadrul sesiunilor plenare anuale, care se deschid de regulă, în a treia zi de marți a lunii septembrie și durează până în luna decembrie a fiecărui an, precum și în cadrul celor șase comisii. Sesiunile se oragnizează la sediul O.N.U. din New York. La cererea Secretarului General sau la cererea majorității statelor membre pot fi organizate sesiuni speciale. Sesiuni de urgență pot fi organizate în 24 de ore, în baza unei cereri primite de Secretarul General din partea Consiliului de Securitate(potrivit unei decizii adoptate cu 9 voturi favorabile) sau a unei decizii adoptate de Adunarea Generală (majoritate simplă).

Adunarea Generală își îndeplinește mandatul și prin intermediul a șapte Comitete Principale, prin organisme subsidiare și prin Secretariatul O.N.U..

Cele șase comisii corespund domeniilor majore aflate în responsabilitatea Adunării Generale : Comisia I – securitate și dezarmare; Comisia a II-a – economico-socială; Comisia a III-a – social-umanitară; Comisia a IV-a – politică specială ; Comisia a V-a – financiar-bugetară; Comisia a VI-a – juridică.

Deciziile în probleme ce privesc pacea și securitatea internațională sunt adoptate cu votul a 2/3 din votul statelor membre, iar în alte probleme, cu majoritate simplă. Adunarea Generală are ca structură cele șase comisii principale, comitetele procedurale (Comitetul General – format din președintele Adunării Generale, care îl și prezidează, cei 17 de vicepreședinți ai Adunării Generale și președinții celor șapte comisii principale), comitetele permanente (Comitetul Consultativ pentru Probleme Administrative și Bugetare și Comitetul pentru Contribuții).

La începutul fiecărei sesiuni se creează o comisie pentru verificarea deplinelor puteri; sesiunea este sprijinită și de Comitetul Consultativ pentru Probleme Administrative și Bugetare.

Limbile oficiale de lucru sunt: franceza, engleza, spaniola, rusa, chineza și araba.

În cadrul sesiunii din 2004, Adunarea Generală a discutat peste 150 de probleme, inclusiv reforma O.N.U., restabilirea respectului pentru statul de drept, cerințele micilor state insulare aflate în curs de dezvoltare, schimbările climatice și pericolele umanitare inerente acestora, precum și participarea tuturor statelor în sistemul de comerț internațional. S-au dezbătut situații specifice în mai multe țări, inclusiv cea din Irak și Sudan(regiunea Dafur).

Punctul central al sesiunii aniversare din 2005 a Adunării Generale, care a marcat 60 de ani de la înființare, a fost Raportul de cinci ani privitor la Declarația Mileniului din 2000, care includea propuneri de măsuri necesare atingerii unor obiective recomandate de Secretarul General O.N.U. în domenii precum reducerea sărăciei, rezolvarea amenințărilor legate de securitate, oprirea abuzurilor împotriva drepturilor omului și întărirea funcționării O.N.U..

Subsecțiunea B – Consiliul de Securitate

Consiliul de Securitate este al doilea organ principal al ONU având ca obiectiv principal menținerea păcii și securității internaționale.

Consiliul de Securitate este un organ politic și nu unul judiciar, putând ancheta orice diferend sau situație care ar putea da naștere la un diferend internațional.

Acest organ al O.N.U. dezbate problemele care intră în competența sa, la cererea Adunării Generale ori la cererea unui stat membru sau nemembru, în condițiile prevăzute de Cartă și de Regulamentul de funcționare a Consiliului.

Consiliul de Securitate cuprinde 15 membri, din care 5 sunt membri permanenți (China, Franța, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Rusia și S.U.A.), desemnați prin Carta, și zece membri nepermanenți, aleși pentru un mandat de doi ani. În fiecare an sunt aleși cinci noi membri nepermanenți. Deciziile importante ale Consiliului de Securitate trebuie să fie votate de nouă membri, printre care și cei cinci membri permanenți, care au și dreptul de veto.

Votul negativ al unui membru permanent al Consiliului în problemele de fond împiedică adoptarea unei hotărâri, chiar dacă toți ceilalți membri au votat pentru. Dreptul de veto al membrilor permanenți ai Consiliului rezultă din regula unanimității, stabilită la Yalta (1945). Dreptul de veto este contrar principiului egalității în drepturi a statelor membre ale ONU. Pentru a atenua rigiditatea acestui sistem de vot, practica ONU a instituit un corectiv, conform căruia abținerea de la vot a unui membru permanent nu semnifică, automat, un vot negativ și prin urmare nu împiedică adoptarea în mod valabil a hotărârilor Consiliului de Securitate. În acest mod s-a putut evita blocarea unor hotărâri ale Consiliului în momente de criză.

În problemele de procedură, hotărârile se adoptă cu votul a 9 membrii, indiferent care ar fi aceștia.

Atribuțiile Consiliului de Securitate. Prima funcție a Consiliului de Securitate, este cea de prevenire a conflictelor, prin rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale (capitolul VI din Carta ONU). De asemenea, Consiliul poate invita părțile să-și rezolve diferendul prin mijloace pașnice, poate efectua anchete privitoare la orice diferend sau situație ce ar putea duce la apariția unui diferend, fiind competent să recomande procedurile sau metodele de aplanare a unor astfel de cazuri.

Altă atribuție se referă la luarea de decizii și de recomandări pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Când recomandările de rezolvare pașnică a diferendelor nu au dat rezultate, iar situațiile se agravează punând în pericol pacea – Consiliul de Securitate poate lua măsuri ferme, astfel: în temeiul art.41 al Cartei, Consiliul de Securitate poate aplica măsuri de constrângere care nu implică folosirea forței armate, precum: întreruperea completă sau parțială a relațiilor economice sau a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a alte mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice. Dacă măsurile aplicate conform art.41 al Cartei s-au dovedit ineficiente, Consiliul de Securitate poate aplica măsuri de constrângere bazate pe folosirea forței armate, „cu forțe aeriene, navale sau terestre, orice acțiune pe care o socotește necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale”.

Între Consiliul de Securitate și statul membru al ONU solicitat să pună la dispoziția acestuia anumite forțe militare se încheie un acord special, care fixează efectivele contingentului militar, natura forțelor, gradul lor de pregătire, amplasarea lor generală, precum și natura înlesnirilor și a ajutorului care va fi dat.

Întrucât nu a fost creat un organ subsidiar al Consiliului de Securitate care să se ocupe de asemenea probleme (Comitetul de stat major), responsabilitatea forțelor militare ale ONU revine Secretarului General, pe baza mandatului primit din partea Consiliului.

Trebuie făcută precizarea că în baza art.51 din Cartă – statul (sau statele) – victimă a agresiunii armate – are dreptul la autoapărare individuală sau colectivă (exp. NATO) – cu obligația de a informa de urgență Consiliul de Securitate în legătură cu actul de agresiune, dar și cu privire la măsurile întreprinse, sau pe care intenționează să le adopte în continuare, Consiliul de Securitate este obligat să ia act despre eveniment și să adopte măsurile ce se impun pentru restabilirea păcii.

Doctrina actuală critică sistemul de securitate instituit de Cartă, lipsa de consecvență a acestuia, dar mai ales faptul că se bazează pe folosirea forței, decisă de către marile puteri membre în Consiliul de Securitate.

Consiliul de Securitate ține legătura cu organizațiile internaționale cu caracter regional în vederea menținerii păcii și securității internaționale în regiunea unde activează această organizație.

Consiliul de Securitate poate cere părților în diferend să recurgă la bunele oficii ale unui alt organ al O.N.U. (al Secretarului General, căruia i-au fost conferite funcții diplomatice).

Tot în sarcina Consiliul de Securitate intră și operațiunile de menținere a păcii.(Peace Keeping operations) – care se referă la folosirea de personal militar sub mandat O.N.U. în alte scopuri decât cele de constrângere – ca de pildă: supravegherea încetării focului, respectarea armistițiilor, forțe de interpunere la frontieră – ex. Liban, Cipru, Coreea de Sud – Coreea de Nord, Bosnia-Herțegovina, Somalia, Rwanda, Angola, Cambodgia etc..

În afară de atribuțiile principale enumerate mai sus Consiliul de Securitate are și atribuții cu privire la funcționarea O.N.U. și anume:

a)verifică și face recomandări Adunării Generale cu privire la condițiile de admitere în organizație de noi membri;

b)face recomandări sau decide măsuri pentru executarea obligațiilor ce decurg din hotărârile pronunțate de Curtea Internațională de Justiție de către partea din referend care refuză aceasta(art.94 pct.7);

c)alege, separat de Adunarea Generală, judecători la Curtea Internațională de Justiție (art.8 din Statutul C.I.J.);

d)recomandă Adunării Generale persoana sau persoanele stabilite pentru ocuparea funcției de Secretar General al Organizației (art.97);

e)cere Curții Internaționale de Justiție avize consultative.

De menționat (potrivit art.29) – Consiliul de Securitate, are dreptul să înființeze organele subsidiare care-i sunt necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor prezentate.

Consiliul de securitate este un organ cu activitate permanentă, fiecare stat membru al Congresului având un reprezentant permanent la sediul organizației.

România a ocupat locul de membru nepermanent pentru prima dată în anul 1965. În aceeași calitate România a fost aleasă în anii 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005.

Ca organe subsidiare, cu caracter permanent funcționează – Comitetul de experți pentru studierea problemelor de procedură, Comitetul cererilor de admitere de noi membrii.

Subsecțiunea C – Consiliul Economic și Social (ECOSOC)

Consiliului Economic și Social (ECOSOC) este al treilea organ principal al ONU de coordonare a activității sale în domeniile economic, social, cultural, educație, sănătate publică și în alte domenii conexe. Cei 54 de membri ai ECOSOC sunt aleși de Adunarea Generală a ONU, sub a cărui directă îndrumare și control își desfășoară activitatea. Acest organ urmărește realizarea unor obiective principale, precum: să contribuie la ridicarea nivelului de viață al popoarelor și la folosirea cât mai completă a forței de muncă; să favorizeze condițiile necesare progresului economic și social; să rezolve problemele internaționale economice, sociale, culturale de educație și de sănătate și să asigure respectarea universală și efectivă a drepturilor fundamentale ale omului.

Activitatea ECOSOC se desfășoară în sesiuni ordinare, care au loc de două ori pe an; ECOSOC întocmește studii și rapoarte asupra problemelor ce țin de competența sa și formulează recomandări către Adunarea Generală; pregătește proiecte de convenții internaționale asupra problemelor ce țin de competența sa și le supune aprobării Adunării Generale sau convoacă în acest scop conferințe internaționale; încheie acorduri de asociere cu instituțiile specializate a căror activitate o coordonează, prin consultări cu ele și prin recomandările ce le adresează.

Promovarea și garantarea pe plan internațional a drepturilor fundamentale ale omului și dezvoltarea unei legislații internaționale referitoare la aceste drepturi este una din problemele ce țin de Consiliul Economic și Social, în cadrul căruia funcționează, printre altele, un Consiliu al drepturilor omului, având o subcomisie pentru prevenirea discriminărilor și protecția minorităților.

Acest domeniu s-a concretizat prin apariția unui drept internațional al drepturilor omului, care cuprinde și prevederi pentru apărarea și protejarea drepturilor copilului.

Un aspect special al activității O.N.U. îl constituie controlul internațional al stupefiantelor. Consiliul Economic și Social a creat, încă din anul 1946, Comisia stupefiantelor, ca organ subsidiar; în 1968 a fost creat Organul internațional de control al stupefiantelor, iar în 1971 s-a constituit Fondul Națiunilor Unite de luptă împotriva drogurilor.

ECOSOC a creat numeroase organe subsidiare (comitete permanente, comisii, subcomisii). Menționăm comisiile economice regionale pentru Europa, Asia și Extremul Orient, America Latină, Africa, Asia de Vest. Comisiile pe probleme sunt pentru statistică, pentru populație, și comisia pentru stupefiante.

Subsecțiunea D – Consiliul de Tutelă

Consiliul de Tutelă ca organ principal al ONU se preocupă de regimul internațional al tutelei, instituit în conformitate cu Carta ONU, pe baza unor acorduri speciale de tutelă aprobate de Adunarea Generală. Evoluția vieții internaționale a determinat, în timp, restrângerea activității sale, pierzându-și importanța și utilitatea. În prezent, Consiliul de tutelă este alcătuit numai din SUA în calitate de administrator și ceilalți patru membri permanenți ai Consiliului de Securitate; el se întrunește anual spre a examina rapoartele statului administrator și eventuale plângeri venite din teritoriu; periodic, organizează inspecții la fața locului. Împrejurarea că acest organ și-a redus componența se explică prin faptul că problemele de tutelă internațională au devenit desuete.

Ca urmare a finalizării procesului de decolonizare, și-a încheiat practic activitatea. Toate teritoriile sub tutelă au devenit independente sau și-au exercitat dreptul la autodeterminare.

Subsecțiunea E – Curtea Internațională de Justiție

Curtea Internațională de Justiție este principalul organ judiciar al ONU, cu sediul la Haga. Toți membrii ONU sunt ipso facto (în mod automat) părți la Statutul Curții, întrucât acesta face parte integrantă din Carta ONU. Pot deveni însă părți la Statutul Curții și statele care nu sunt membre ale ONU, în condițiile stabilite de Adunarea Generală și cu recomandarea Consiliului de Securitate.

Curtea are o competență facultativă, putând judeca numai acele cauze care îi sunt supuse spre soluționare de părțile aflate în diferend care în prealabil au convenit astfel. Statele pot formula declarații de principiu, prin care recunosc că își vor supune în toate cazurile diferendele dintre ele Curții Internaționale de Justiție.

Competența Curții de a judeca probleme prevăzute în mod special de Carta ONU sau de tratatele internaționale constituie competența sa contencioasă.

Competența consultativă a CIJ constă în acordarea de avize consultative, la cererea organelor principale ale ONU sau a instituțiilor specializate, cu aprobarea Adunării Generale.

Hotărârile Curții au forță obligatorie numai pentru statele care sunt părți în diferendul judecat de ea și numai pentru cauza soluționată; ele sunt definitive, neputând fi atacate în fața unei alte instanțe de judecată. Există însă posibilitatea revizuirii hotărârilor de către Curte, în condițiile prevăzute de statutul ei.

Curtea este alcătuită din 15 judecători aleși de Adunarea Generală și Consiliul de Securitate, în mod independent, pe timp de nouă ani, care nu pot exercita alte funcții în timpul mandatului lor. În compunerea Curții nu pot intra doi cetățeni ai aceluiași stat. Sunt aleși cei care întrunesc majoritatea absolută de voturi, fără a aplica în Consiliul de Securitate principiul unanimității.

Subsecțiunea F – Secretariatul O.N.U.

Secretariatul ONU este format din Secretarul General al organizației și personalul său. Cu privire la funcțiile Secretarului General și ale personalului Secretariatului, Carta ONU subliniază caracterul lor internațional și de independență. Astfel, se prevede că „În îndeplinirea îndatoririlor lor, Secretarul General și personalul nu vor solicita și nici nu vor primi instrucțiuni de la vreun guvern sau de la vreo altă autoritate exterioară organizației”. De asemenea, se precizează că funcționarii Secretariatului organizației „se vor abține de la orice act incompatibil cu situația lor de funcționari internaționali, răspunzători numai în fața organizației”.

Carta stabilește obligația pentru membrii organizației să respecte „caracterul exclusiv al funcțiilor Secretarului General și ale personalului și să nu caute a-i influența în exercitarea sarcinilor lor”.

Secretatul General este cel mai înalt funcționar administrativ al organizației. În această calitate el va acționa la toate ședințele celorlalte organe principale, va îndeplini orice alte funcții ce-i sunt încredințate de aceste organe și va întocmi, spre a-l înainta Adunării Generale, raportul anual asupra activității organizației. Așadar Secretarul General este investit cu atribuții administrative și executive. Secretarul General al O.N.U. – este numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o durată de 5 ani, mandatul său putând fi prelungit cu încă 5 ani.

Personalul Secretariatului ONU este recrutat de Secretarul General pe criterii de pregătire profesională, competență, eficiență și integritate morală. Desigur, dat fiind caracterul universal al ONU, personalul este recrutat și pe criteriul geografic, spre a se asigura reprezentarea echitabilă a tuturor zonelor geografice ale globului.

Cu privire la atribuțiile Secretariatului General și a personalului secretariatului, practica O.N.U. împarte aceste atribuții în mai multe categorii, și anume:

– atribuții administrative și executive de ordin general;

– atribuții tehnice;

– atribuții cu caracter financiar;

Secretarul General – direct sau prin reprezentanții săi – îndeplinește atribuții de reprezentare a O.N.U. în raporturile cu statele membre, cu misiunile permanente ale acestora, cu instituțiile specializate și alte organizații internaționale.

Secretarul General – este depozitarul a numeroase convenții internaționale, în primul rând a celor încheiate în cadrul O.N.U., al instrumentelor de ratificare și aderare la aceste convenții și a altor documente conexe, având și obligația de înștiințare a statelor părți, de înregistrare și publicare a lor.

Secretarul General – în calitate de cel mai înalt funcționar internațional, dar și personalul său – se bucură, conform Cartei și convențiilor adoptate de Adunarea Generală – de privilegiile și imunitățile necesare îndeplinirii atribuțiilor ce le revin.

SECȚIUNEA 4. ORGANE SUBSIDIARE O.N.U.

Aceste organe sunt înființate de organele principale ale organizației, competența lor fiind delegată de organul principal care a creat acel organ subsidiar. Organele subsidiare sunt alcătuite din juriști, reprezentanți ai statelor membre și specialiști, care participă cu titlu personal.

a) Comisia de Drept Internațional – creată la 21 noiembrie 1947 prin Rezoluția Adunării Generale a ONU, în cadrul O.N.U. funcționează ca organism specializat cu atribuții în domeniul codificării dreptului internațional, formată din specialiști cu pregătire juridică. Ea reprezintă cel mai prestigios organ de experți ONU cu atribuții în domeniul dezvoltării progresive și codificării dreptului internațional. Codificări cu valoare deosebită sunt considerate: Convenția asupra dreptului mării (Montego Bay, 1982), Convenția privind relațiile diplomatice (Viena, 1961), Convenția asupra relațiilor consulare (Viena, 1963), Convenția privind dreptul tratatelor (Viena, 1969).

Comisia de drept internațional este alcătuită din 34 membri aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de cinci ani. Ea se reunește în fiecare an. Membrii Comisiei reprezintă principalele sisteme juridice ale lumii.

b) Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), organizată în 1964, a fost instituționalizată ca organ specializat al Adunării Generale.

Principalele funcții ale acestui organism privesc promovarea comerțului internațional în vederea dezvoltării economice a țărilor; formularea de principii și recomandări referitoare la comerțul internațional; adoptarea de măsuri pentru negocierea de acorduri comerciale multilaterale și de măsuri de armonizare a politicii țărilor și grupurilor economice regionale, în materia comerțului și a dezvoltării.

Dintre organele UNCTAD cel mai important este Conferința – organ suprem care se întrunește la fiecare patru ani; Consiliul pentru comerț și dezvoltare, alcătuit din 124 membri, care se întrunesc anual; Secretariatul, ca organ permanent, cu sediul la Geneva.

UNCTAD are șapte comisii principale, numeroase subcomisii, grupuri de lucru și comitete ad-hoc de experți. Anual, UNCTAD prezintă Adunării Generale a ONU rapoarte privind comerțul și dezvoltarea.

Între realizările UNCTAD se pot menționa formularea principiului nereciprocității privind schimburile comerciale între țările industrializate și țările în curs de dezvoltare, ca și adoptarea unui sistem generalizat de tarife preferențiale pentru țările în curs de dezvoltare.

Organizația, contestată adesea mai ales la finele secolului XX, a revenit în centrul atenției cu prilejul Conferinței de la Bangkok din 12-19 februarie 2000 consacrată problemelor globalizării. Concomitent cu Declarația finală, care afirma voința politică a statelor participante de a coopera pentru diminuarea efectelor globalizării, a fost adoptat și Planul de acțiune privind întărirea rolului UNCTAD în sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare și a țărilor în tranziție.

CAPITOLUL II : CONSILIUL DE SECURITATE AL O.N.U.

SECȚIUNEA 1. ORGANIZARE

Consiliul de Securitate este alcătuit din cincisprezece membri ai Națiunilor Unite: Republica Populară Chineză, Franța, Federația Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii – ca membri permanenți, si alți zece membri ai organizației – ca membri nepermanenți, aleși de Adunarea Generală. În această alegere se ține seama în primul rând de contribuția membrilor Națiunilor Unite la menținerea păcii si securității internaționale și la înfăptuirea celorlalte scopuri ale organizației (pet. 1 art. 23). Totodată, se are în vedere o repartiție geografică echitabilă. Membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate sunt aleși pe o perioadă de doi ani (pet. 2 art. 23). La prima alegere de membri nepermanenți, după sporirea numărului de membri ai Consiliului de Securitate de la unsprezece la cincisprezece, doi dintre cei patru membri adăugați vor fi aleși pe o perioadă de un an. Membrii al căror mandat expiră nu pot fi realeși imediat.

În anul 2009 membrii nepermanenți și sfârșitul mandatelor lor sunt: Austria(2010), Japonia(2010), Uganda(2010), Burkina Faso(2009), Liban(2009), Vietnam(2009), Mexic(2010), Costa Rica(2009), Croatia(2009), Turcia(2010).

Președinția Consiliului de Securitate este deținută, pe rând, de către membrii Consiliului de Securitate în ordinea alfabetică a numelor lor în limba engleză. Fiecare Președinte deține biroul timp de o lună calendaristică.

Cei zece membrii nepermamenți, aleși de Adunarea Generală pentru doi ani nu sunt eligibili pentru imediatele re-electorale. Numărul de membri nepermanenți a fost crescut de la șase la zece cu o modificare a Cartei care a intrat în vigoare în 1965.

Fiecare membru al Consiliului are un vot. Deciziile asupra chestiunilor de procedură sunt făcute de către un vot afirmativ a cel puțin nouă din cei 15 membri. Deciziile privind chestiuni de fond au nevoie de nouă voturi, inclusiv voturile tuturor celor cinci membri permanenți. Aceasta este regula „unanimității marilor puteri”, adesea denumită putere de „veto”.

În conformitate cu Carta, toți membrii Organizației Națiunilor Unite sunt de acord să accepte și să efectueze decizii ale Consiliului de Securitate. În timp ce alte organe ale Organizației Națiunilor Unite pot face recomandări guvernelor, Consiliul singur are puterea de a lua decizii pe care statele membre sunt obligate în temeiul Cartei să le efectueze.

Prin Carta O.N.U., Consiliului de Securitate i s-a conferit răspunderea principală în problemele menținerii păcii și securității internaționale. În temeiul prevederilor Cartei, membrii Natiunilor Unite urmează să accepte și să execute hotărârile Consiliului de Securitate. Trebuie precizat că – în scopul de a promova stabilirea și menținerea păcii și securității internaționale, fără a folosi pentru înarmări decât un minimum din resursele umane și economice ale lumii – Consiliul de Securitate are sarcina să elaboreze, cu ajutorul Comitetului de Stat-Major, planuri care sunt supuse membrilor Națiunilor Unite în vederea stabilirii unui sistem de reglementare a înarmărilor (art. 25-26). În îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul de Securitate are obligația să acționeze în conformitate cu scopurile si principiile Națiunilor Unite (art. 27).

Larga competență a Consiliului de Securitate în problemele menținerii păcii și securității internaționale își găsește expresia în faptul că potrivit Cartei are dreptul să ancheteze orice diferend sau orice situație care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend.În scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situației ar putea pune în primejdie pacea și securitatea internațională. Orice membru al Națiunilor Unite care nu este membru al Consiliului de Securitate sau orice stat care nu este membru al Națiunilor Unite, dacă este parte într-un diferend examinat de Consiliul de Securitate, este invitat să participe – fără drept de vot – la discuțiile cu privire la acel diferend; Consiliul de Securitate determină condițiile pe care le consideră juste pentru participarea unui stat care nu este membru al Națiunilor Unite (art. 32). Este de menționat și faptul că ședințele Consiliului de Securitate pot fi ținute și în alte locuri decât sediul organizației, dacă aceasta este indicat pentru a-i înlesni lucrările (pet. 2-3 art. 28).

Consiliul de Securitate poate fi sesizat de către orice membru al Națiunilor Unite cu privire la orice diferend sau situație de natură a pune în primejdie pacea si securitatea internațională. Totodată, un stat care nu este membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend la care este parte dacă acceptă în prealabil – în privința acelui diferend – obligația de rezolvare pașnică prevăzută în Cartă. În temeiul prevederilor Cartei, orice membru al Națiunilor Unite care nu este membru al Consiliului de Securitate poate participa, fără drept de vot, la discutarea oricărei probleme supuse Consiliului de Securitate, ori de câte ori acesta consideră că interesele acelui membru sunt afectate în mod special. Potrivit Cartei, sesizarea Consiliului poate fi facută de către Adunarea Generală, „asupra situațiilor care ar pune în primejdie pacea și securitatea internațională" (al. 3, art. 10). De asemenea, sesizarea poate fi făcută de Secretarul General al O.N.U. în baza Cartei, „Secretarul General poate atrage atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care după părerea sa ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale" (art. 99). Totodată, Secretarul General poate să înscrie un punct pe ordinea de zi a Adunării Generale privitor la diferend (lit. g, regula 13, Regulamentul interior al Adunării Generale).

Consiliul de Securitate are dreptul să recomande procedurile sau metodele de aplanare pe care le consideră necesare în orice stadiu al unui diferend ori al unei situații a căror prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale (pet.1 art. 36). În acest scop, Consiliul ia în considerare orice proceduri de rezolvare a diferendului deja adoptate de părți. În efectuarea recomandărilor sale, Consiliul de Securitate are obligația să țină seama și de faptul că, în regula generală, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părți Curții Internaționale de Justiție, în conformitate cu dispozițiile Statutului Curții (pet. 2-3 art. 26).

În acele cazuri în care părțile la un diferend de natură a primejdui pacea și securitatea internațională nu reușesc să-1 rezolve prin mijloacele prevăzute de Cartă, ele urmează să-1 supună Consiliului de Securitate. În situația în care Consiliul de Securitate apreciază că prelungirea diferendului ar putea, în fapt, să pună în primejdie menținerea păcii și securității internaționale, el va hotărî asupra modului de soluționare, în baza prevederilor Cartei, sau va recomanda condițiile de rezolvare pe care le consideră potrivite (pet. 1-2 art. 37).În concepția Cartei, părțile la un diferend au obligația să acționeze pentru soluționarea acestuia prin mijloace pașnice. Experiența a demonstrat și demonstrează importanța soluționării de către părți a litigiului respectiv. Consiliul de Securitate este solicitat să acționeze – potrivit procedurii sale – când o soluționare pe această cale nu a fost posibilă.

Consiliul de Securitate poate – dacă toate parțile unui diferend cer aceasta – să facă recomandări parților în scopul rezolvării pașnice a diferendului. Aceste recomandări se fac în baza competențelor ce-i sunt conferite și în lumina procedurii stipulate în Cartă (art. 38).

Importante competențe are Consiliul de Securitate în caz de amenințare împotriva păci, de încălcări ale păcii și acte de agresiune. În cazul în care va constata existența unor asemenea fapte, Consiliul de Securitate poate ca – înainte de a face recomandări sau a hotărî asupra măsurilor care trebuie luate – să invite părțile interesate să se conformeze măsurilor provizoriipe care le consideră necesare sau de dorit în vederea preîntâmpinării unei agravări a situației. Carta precizează că asemenea măsuri provizorii nu vor prejudicia întru nimic drepturile, pretențiile sau poziția părților interesate. Consiliul de Securitate are obligația să țină seama în modul cuvenit de neexecutarea acestor măsuri provizorii(art 40), ținând seama de consecințele grave cărora le poate da naștere un conflict armat,adoptarea unor măsuri imediate are o semnificație deosebită. În realizarea acestor mari răspunderi, Carta dă Consiliului de Securitate dreptul să hotărască aupra măsurilor care trebuie luate – fără a implica folosirea forței armate – spre a se da urmare hotărârilor sale. Totodată, Consiliul are dreptul să ceară membrilor Națiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Carta precizează că aceste măsuri pot să cuprindă:

1. întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație, precum și

2.ruperea relațiilor diplomatice (art. 41).

În cazul în care Consiliul de Securitate consideră că aceste măsuri nu sunt adecvate, el poate întreprinde – cu forțe aeriene, navale sau terestre – orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Potrivit Cartei, acțiunile întreprinse de Consiliu în acest caz pot cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate de forțe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor ONU.(art. 42-43). Pentru a garanta îndeplinirea acestor îndatoriri ale Consiliului de Securitate – la cererea sa și în conformitate cu un acord sau acorduri speciale – forțele armate, asistența și înlesnirile,inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale(al.1 art 43). Prin aceste acorduri se stabilesc efectivele și natura acestor forțe, gradul lor de pregătire și amplasarea lor generală, precum și natura înlesnirilor care urmează să fie acordate(al.2 art.43). Pentru a asigura la îndeplinirea la timp a obligațiilor Consiliului în aceste probleme importante, acordul sau acordurile respective trebuie negociate cât mai curând posibil, la inițiativa Consiliului de Securitate (al.3 art.43). Înainte de a cere unui membru nereprezentat în Consiliu să pună la dispoziție forțe armate – în executarea obligațiilor luate de acesta în temeiul Cartei – Consiliul de Securitate trebuie să invite pe acel membru ca să participe, în cazul în care dorește, la luarea hotărârilor Consiliului privind folosirea contingentelor de forțe armate ale acelui membru (art.44). Statele membre au îndatorirea să mențină contingente naționale de forțe aeriene imediat utilizabile pentru o acțiune combinată de constrângere internațională. Efectivele și gradul de pregătire ale acestor contingente, precum și planurile pentru acțiunea lor combinată sunt stabilite de către Consiliul de Securitate și statele membre respective. Carta precizează că planurile pentru folosirea forțelor armate vor fi stabilite de Consiliul de Securitate cu ajutorul Comitetului de Stat Major. Acest comitet este înființat pentru a sfătui și asista Consiliul de Securitate în toate problemele referitoare la mijloacelede ordin militar necesare Consiliului de Securitate în vederea menținerii păcii și securității internaționale, precum și cu privire la folosirea și comanda forțelor puse la dispoziția sa, la reglementarea înarmărilor și la eventuala dezarmare. Comitetul de Stat Major va fi alcătuit din șefii statelor-majore ale membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate sau din reprezentanții lor. Orice membru al Națiunilor Unite care nu este reprezentat permanent în comitet va fi invitat de către comitet să i se asocieze când participarea acestui membru la lucrările lui este necesară pentru buna îndeplinire a îndatoririlor Comitetului. Acest Comitet răspunde, sub autoritatea Consiliului de Securitate, de conducerea strategică a oricăror forțe armate puse la dispoziția Consiliului de Securitate. Cu autorizația Consiliului de Securitate și după consultarea cu organizațiile regionale corespunzătoare, Comitetul poate înființa subcomitete regionale (art.46-47). Este cunoscut că aceste prevederi ale Cartei vizau instituirea unui sistem mondial de securitate colectivă. Acest sistem nu a putut fi realizat, iar Comitetul de Stat-Major – înființat în 1946 – și-a încetat de fapt activitatea din 1948, deoarece nu s-a ajuns la un acord asupra principiilor generale, cârmuind organizarea forțelor armate puse la dispoziția Consiliului de Securitate de statele membre ale ONU.

Carta stabilește că măsurile necesare executării hotărârilor Consiliului de Securitate în scopul menținerii păcii și securității internaționale vor fi luate de toți membrii Națiunilor Unite sau de unii dintre ei după cum va stabili Consiliul de Securitte. Membrii organizației urmează să execute aceste hotărâri atât direct, cât și prin acțiunea lor în cadrul organismelor internaționale corespunzătoare din care fac parte (pet 1-2 art.48). În același timp, Carta statuează posibilitatea asocierii membrilor spre a-și acorda asistență mutuală în executarea măsurilor hotărâte de Consiliul de Securitate (art. 49). În cazul în care Consiliul de Securitate ia măsuri preventive sau de constrângere împotriva unui stat, orice alt stat – indiferent dacă este sau nu membru al Națiunilor Unite – care întampină dificultăți economice deosebite, ivite ca urmare a executării acestor măsuri, are dreptul să consulte Consiliul de Securitate cu privire la rezolvarea acelor dificultăți (art. 50).

Conferind asemenea competențe largi Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale, se precizează totodată că nici una din reglementările sale nu va aduce atingere dreptului inerent de auto-apărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale. În același timp, Carta stipulează că măsurile luate de statele membre în exercitarea dreptului de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate si nu vor afecta în nici un fel puterea și îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul Cartei, de a întreprinde oricând acțiunile pe care le va socoti necesare pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale (art. 51). Sunt atribute de cea mai mare importanță în direcția păstrării unor relații pașnice în lume. Funcțiile și puterile conferite Consiliului de Securitate – prin Cartă – urmăreau să dea popoarelor lumii garanții majore că pacea și securitatea vor fi ocrotite, că pericolele agresiunilor și conflictelor armate vor fi reduse și eliminate.

SECȚIUNEA 2. FUNCȚIONAREA CONSILIULUI DE SECURITATE O.N.U.

Subsecțiunea A. Ședințele

Ședințele Consiliului de Securitate, cu excepția celor obișnuite, vor avea loc la apelul Președintelui, în orice moment, când acesta le consideră necesare, dar intervalul între întâlniri nu trebuie să depășească paisprezece zile. Președintele poate convoca o ședință a Consiliului de Securitate, la cererea oricărui membru. Președintele convoacă o ședință în cazul în care un diferend sau o situație este adusă la cunoștiința Consiliului de Securitate în conformitate cu articolul 35 sau în conformitate cu articolul 11(3) din Carta ONU, sau dacă Adunarea Generală face recomandări sau adresează orice întrebare Consiliului de Securitate în temeiul articolului 11(2), sau în cazul în care Secretarul General aduce în atenția Consiliului orice problemă referitoare la articolul 99. Ședințele convocate în temeiul articolului 28 alineatul 2 din Cartă se organizează de două ori pe an, sau de câte ori Consiliul de Securitate le consideră necesare. Ședințele Consiliului de Securitate vor avea loc în mod obișnuit la sediul Organizației Națiunilor Unite. Orice membru al Consiliului sau Secretarul General poate propune un alt loc unde se va ține ședința. Dacă Consiliul de Securitate va accepta o astfel de propunere, se va decide asupra locului și perioadei în care va avea loc ședința.

Subsecțiunea B. Ordinea de zi

Secretarul general va aduce imediat la cunoștința tuturor reprezenranților Consiliului de Securitate toate comunicările membrilor, organelor Organizației Națiunilor Unite, sau ale Secretarului General cu privire la orice problemă ce necesită luarea în considerare de Consiliul de Securitate, în conformitate cu dispozițiile Cartei ONU. Ordinea de zi provizorie pentru fiecare reuniune a Consiliului de Securitate va fi elaborată de către Secretarul General și se aprobă de către președintele Consiliului de Securitate. Ordinea de zi provizorie pentru o reuniune va fi comunicată de către Secretarul General reprezentanților din Consiliul de Securitate cu cel puțin trei zile înainte de ședință, dar în situații de urgență ar putea fi comunicate în același timp cu anunțul de întâlnire. Primul element din ordinea de zi provizorie pentru fiecare reuniune a Consiliului de Securitate va fi adoptarea acesteia. Orice element de pe ordinea de zi a unei ședințe a Consiliului de Securitate, din care cauză acea întâlnire nu a fost finalizată, trebuie, cu excepția cazului în care Consiliul de Securitate decide altfel, în mod automat inclusă în ordinea de zi a următoarei ședințe. Secretarul General va comunica în fiecare săptămână reprezentanților Consiliului de Securitate o declarație rezumat al chestiunilor pe care Consiliul de Securitate le are în atenție și de stadiul în care acestea se află. Ordinea de zi provizorie pentru fiecare ședință periodică trebuie să fie anunțată membrilor Consiliului de Securitate cu cel puțin douăzeci și una de zile înainte de deschiderea ședinței. Orice modificare ulterioară a ordinei de zi provizorii trebuie să fie adusă la cunoștința membrilor cu cel puțin cinci zile înainte de ședință. Consiliul de Securitate poate, totuși, în situații de urgență, să facă completări la ordinea de zi, în orice moment, în timpul unei ședințe periodice.

Subsecțiunea C. Reprezentarea membrilor și acreditarea calității de membru

Fiecare membru al Consiliului de Securitate este reprezentat la ședințele Consiliului de Securitate de către un reprezentant acreditat. Acreditarea unui reprezentant în Consiliul de Securitate se comunică Secretarului General cu nu mai puțin de douăzeci și patru de ore înainte ca acesta să ia loc în Consiliul de Securitate. Acreditările se eliberează de către șeful statului sau al Guvernului în cauză sau de către Ministrul Afacerilor Externe. Șeful Guvernului sau Ministru al Afacerilor Externe al fiecărui membru al Consiliului de Securitate are dreptul de a sta la Consiliul de Securitate, fără a avea nevoie de acreditare. Orice membru al Organizației Națiunilor Unite,care nu este membru al Consiliului de Securitate, precum și orice stat care nu este membru al Organizației Națiunilor Unite, dacă sunt invitați să participe la o ședință a Consiliului de Securitate, trebuie să prezinte acreditarea reprezentantului desemnat în acest scop. Acreditările unui astfel de reprezentant se comunică Secretarului General cu nu mai puțin de douăzeci și patru de ore înainte de prima ședință la care este invitat să participe. Acreditările reprezentanților în Consiliul de Securitate și a oricărui reprezentant desemnat, vor fi examinate de către Secretarul General, care prezintă un raport Consiliului de Securitate pentru aprobare. Până la aprobarea acreditărilor reprezentanților în Consiliul de Securitate, astfel de reprezentanți trebuie să fie așezati cu titlu provizoriu, cu aceleași drepturi ca și ceilalți reprezentanți. Orice reprezentant în Consiliul de Securitate, a cărui acreditare a fost reclamată în cadrul Consiliului de Securitate, va continua să stea cu aceleași drepturi ca și alți reprezentanți până când Consiliul de Securitate a decis asupra problemei.

Subsecțiunea D. Președinția Consiliului de Securitate O.N.U.

Președinția Consiliului de Securitate este deținută, pe rând, de către membrii Consiliului de Securitate în ordinea alfabetică a numelor lor în limba engleză. Fiecare Președinte deține biroul timp de o lună calendaristică. Președintele prezidează ședințele Consiliului de Securitate și, sub autoritatea Consiliului de Securitate, îl reprezintă în calitatea sa de organ al Organizației Națiunilor Unite. Ori de câte ori președintele Consiliului de Securitate consideră că pentru buna îndeplinire a responsabilităților președinției el nu ar trebui să prezideze Consiliul având în considerare o anumită întrebare cu care statul reprezintat de el este în legătură directă, el trebuie să indice decizia sa Consiliului. Președenția va reveni apoi, în scopul de a analiza acea întrebare, reprezentantului statului următoarea în ordine alfabetică în limba engleză, fiind de la sine înțeles că dispozițiile din această regulă se aplică reprezentanților din Consiliul de Securitate solicitați succesiv pentru a prezida. Această regulă nu va afecta capacitatea de reprezentare a președintelui.

Subsecțiunea E. Secretariatul

Secretarul general trebuie să acționeze în această calitate, în toate ședințele Consiliului de Securitate. Secretarul general poate autoriza un deputat să acționeze în locul său, la ședințele Consiliului de Securitate. Secretarul General, sau adjunctul care acționează în numele său, poate să facă declarații fie orale sau scrise Consiliului de Securitate cu privire la orice problemă avută în considerare de către el. Secretarul General poate fi numit de Consiliul de Securitate în calitate de raportor pentru o anumită problemă. Secretarul General va furniza personalul necesar Consiliului de Securitate. Acest personal va forma o parte a Secretariatului. Secretarul General va da reprezentanților în Consiliul de Securitate notificări privind ședințele Consiliului de Securitate, a comisiilor și comitetelor. Secretarul general este responsabil cu pregătirea documentelor necesare de către Consiliul de Securitate și, cu excepția situațiilor de urgență, le distribuie cu cel puțin patruzeci și opt de ore înainte de ședința în care acestea urmează să fie discutate.

Subsecțiunea F. Conducerea lucrărilor

Președintele cheamă reprezentanții în ordinea în care au și-au exprimat dorința lor de a vorbi. Consiliul de Securitate poate numi o comisie, un comitet sau un raportor pentru o anumită problemă. Președintele poate acorda prioritate pentru orice raportor numit de către Consiliul de Securitate. Președintele Comisiei sau a unui Comitet, sau raportorul desemnat de către Comisie sau de Comitet să prezinte raportul său, poate să se acorde prioritate, în scopul de a explica raportul. În cazul în care un reprezentant ridică un punct de pe ordinea de zi, Președintele va hotărî imediat cu privire la declarația acestuia. Dacă este contestat, președintele trebuie să prezinte hotărârea Consiliului de Securitate pentru decizii imediate și aceasta se va menține cu excepția cazului în care va fi respinsă. Propunerile de rezoluții, de amendamente și moțiuni de fond, în mod normal, vor fi plasate înaintea reprezentanților, în formă scrisă. Principalele moțiuni și proiecte de hotărâre vor avea prioritate în ordinea depunerii lor. Părți de moțiuni sau de proiecte de hotărâre vor fi votate separat, la cererea oricărui alt reprezentant, cu excepția cazului în care inițiatorul ei obiectează. Următoarele moțiuni vor avea prioritate față de principalele moțiuni și proiecte de rezoluție referitoare la tema de dinaintea ședinței:

1. de a suspenda ședința;

2. pentru a amâna ședința;

3. pentru a amâna ședința pentru o anumită zi sau oră;

4. pentru a adresa orice problemă unui comitet, Secretarului General sau unui raportor;

5. pentru a amâna discuția în cauză, pentru o anumită zi sau nedeterminat; sau

6. pentru a introduce un amendament.

Orice moțiune de suspendare sau de simplă amânare a ședinței se decide, fără dezbatere. Nu este necesar pentru orice moțiune sau proiect de rezoluție propus de către un reprezentant în Consiliul de Securitate de a fi susținuți înainte ca acestea să fie supuse la vot. Un proiect de rezoluție sau o moțiune poate, în orice moment, fi retrasă, atâta timp cât nici un vot nu a fost luat cu privire la aceasta. Dacă moțiunea sau proiectul de rezoluție a fost susținută, reprezentantul care a susținut-o la Consiliul de Securitate, poate solicita ca aceasta să fie supusă la vot ca moțiune sau proiect de rezoluție cu același drept de prioritate ca și cum inițiatorul ei nu ar fi retras-o. Dacă două sau mai multe amendamente la o moțiune sau proiect de rezoluție sunt propuse, președintele trebuie să se pronunțe cu privire la ordinea în care acestea urmează să fie votate. Orice membru al Organizației Națiunilor Unite, care nu este membru al Consiliului de Securitate poate fi invitat, ca urmare a unei decizii a Consiliului de Securitate, pentru a participa, fără drept de vot, în discuții cu privire la orice problemă adusă în fața Consiliului de Securitate când acesta consideră că interesele acelui membru, care sunt în special afectate, sau atunci când un membru aduce o problemă în atenția Consiliului de Securitate, în conformitate cu articolul 35 alineatul (1) din Carta ONU. Orice membru al Organizației Națiunilor Unite invitat, în conformitate cu regula precedentă, sau în aplicarea articolului 32 al Cartei, pentru a participa la discuțiile din Consiliul de Securitate poate prezenta propuneri și proiecte de hotărâre. Aceste propuneri și proiecte de hotărâre pot fi puse la vot doar la cererea unui reprezentant al Consiliului de Securitate. Consiliul de Securitate poate invita membri ai Secretariatului sau alte persoane, pe care le consideră competente, în scopul, de furnizare de informații către acesta sau de a oferi asistență în examinarea altor probleme de competența sa.

Subsecțiunea G. Admiterea de noi membri

Orice stat care dorește să devină membru al Organizației Națiunilor Unite trebuie să prezinte o cerere Secretarului General. Această cerere trebuie să conțină o declarație făcută printr-un mijloc formal prin care acceptă obligațiile cuprinse în Carta ONU. Secretarul General va pune imediat cererea de aderare la dispoziția reprezentanților în Consiliul de Securitate. Cu excepția cazului în care Consiliul de Securitate decide altfel, cererea trebuie să fie prezentată de către președinte unui comitet al Consiliului de Securitate în care fiecare membru al Consiliului de Securitate trebuie să fie reprezentat. Comitetul examinează orice cerere pe care o primește și expune concluziile sale Consiliului cu nu mai puțin de treizeci și cinci de zile înainte de o sesiune a Adunării Generale sau, în cazul în care o sesiune extraordinară a Adunării Generale se organizează cu nu mai puțin de paisprezece zile în avans față de o astfel de sesiune. Consiliul de Securitate trebuie să decidă dacă după judecata sa statul solicitant este iubitor de pace și este capabil și dispus să îndeplinească obligațiile cuprinse în Carta ONU și, în consecință, să recomande statul solicitant pentru calitatea de membru. În cazul în care Consiliul de Securitate recomandă un stat candidat pentru statutul de membru, va transmite către Adunarea Generală o recomandare cu o înregistrare a discuției purtate cu statul aplicant. În cazul în care Consiliul de Securitate nu recomandă statul candidat pentru a deveni membru sau amână luarea în considerare a cererii, acesta trebuie să prezinte un raport special Adunării Generale, însoțit de o înregistrare a discuției. În scopul de a asigura luarea în considerare a recomandării sale la următoarea sesiune a Adunării Generale de la primirea cererii, Consiliul de Securitate va face recomandarea sa cu nu mai puțin de douăzeci și cinci zile în avans, a unei sesiuni a Adunării Generale, și nici cu mai puțin de patru zile în avans a unei sesiuni extraordinare. În situații speciale, Consiliul de Securitate poate decide să facă o recomandare Adunării Generale cu privire la o cerere pentru obținerea calității de membru ulterioare expirării termenelor prevăzute anterior.

SECȚIUNEA 3. PROCEDURA VOTULUI ÎN CADRUL CONSILIULUI DE SECURITATE O.N.U.

În funcție de doctrina dreptului internațional contemporan, general acceptată, normele de conduită internaționale s-au mutat de la o simplă politica de putere și o concomitentă suveranitatea față de un nou sistem de cooperare în cele din urmă, pe baza drepturilor omului. Abandonul doctrinei „jus ad bellum” a inițiat această modificare a sistemului de valori și de conștientizare morale. Cu toate acestea, din cauza presiunilor realităților politice, acest proces a fost lent și plin de contradicții. Un exemplu deosebit de frapant a fost larg afișatul „idealism” de cele patru guverne sponsori la Conferința din San Francisco, care propaga ideea de a crea o nouă lume bazată pe libertate și drepturi egale pentru bărbați și femei din toate națiunile (Preambul al Cartei ONU ). Cu toate acestea, în același mod, au exclus de la sine universala aplicare a acestor principii. Prin formularea articolului. 27 din Carta Națiunilor Unite (formula de vot Yalta), guvernele sponsor resping principiul egalității și a instalat un drept de veto pentru a proteja interesele lor naționale de la orice obstrucții. În ciuda regulamentului care cere unui membru al Consiliului de Securitate să se abțină de la de vot în momentul în care o parte la un conflict (care este valabilă numai în anumite cazuri și, rareori, respectată), privilegiu de veto al celor cinci membri permanenți rămâne cauza cea mai importantă pentru credibilitatea subminată a Organizației Națiunilor Unite și incapacitatea acestuia de a funcționa ca un organism democratic. Deși consecințele morale și pragmatice ale unei astfel de regulament sunt evidente, mai presus de toate, trebuie recunoscute implicațiile sale legale. Cu formula de vot stabilită la Yalta, guvernele sponsor au introdus un principiu în Cartă care nu este în conformitate cu principiul egalității suverane a statelor. Astfel, o bază a puterii politice tradiționale, sub masca; unei noi, politici de pace și parteneriat după cum se susține în Preambul, au fost reportate în era post război.

După examinarea atentă a procedurii de vot în Consiliul de Securitate, se pot dezvălui problemele unui organism care utilizează principiile puterii politice și identifica contradicțiile principiilor generale de drept consacrate în Carta Națiunilor Unite. În cazul în care cineva consideră puterea legii peste puterea tradițională și de interes politic (la fel ca în Carta Națiunilor Unite, în conformitate cu dreptul internațional contemporan), principiile autentic democratice trebuie să prevaleze.

Când politica servește ca un instrument de putere, organismul de control al normelor se exceptează des de la aplicarea lor. Larga imunitate politică de care se bucură membrii multor legislații naționale oferă un foarte bun exemplu. Se pare că fondatorii Cartei ONU au fost de acord cu aceasta. La sfârșitul anului celui de al doilea război mondial, au folosit avantajul poziției lor pentru a imortaliza status quo-ul din 1945, în Carta Națiunilor Unite. De asemenea guvernele fondatoare au asigurat permanent privilegiul de vot în Consiliul de Securitate prin articolele 108 și 110, alin. 3 – au făcut acceptarea propunerii de Cartă, precum și orice modificări ulterioare să depindă de voturile lor ca membri permanenți ai Consiliului de Securitate.

În nenumărate rânduri cercetătorii de relații internaționale au declarat că o funcționare a Națiunilor Unite este posibilă doar cu o unitate de bază printre membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Mulți experți sunt de acord cu faptul că, atunci când aceasta armonie există, problemele legate de puterea politica apar rar. Privilegiul de veto nu este necesar, acestea susțin în continuare, iar puterea lui este, în esență, ”neutralizată”. Astfel, în situația actuală, după sfârșitul războiului rece și, ca urmare a prăbușirii lumii bipolare, care a dominat de la al doilea război mondial – multe proclamă o nouă perioadă de cooperare și a statului de drept, care atribuie Națiunilor Unite rolul destinat de către fondatorii acesteia, care până acum nu a apărut din cauza omniprezentei rivalități între Est si Vest.

Această euforie, cu toate acestea, este înșelătoare cu privire la filozofia juridică și chiar periculoasă, având în vedere situația politică actuală. Aceste emoții ascund necesitatea de reformare a cadrului normativ al Organizației Națiunilor Unite, care în prezent se bazează exclusiv pe vicii ale politicii internaționale. Odată cu sfârșitul conflictului Est-Vest, noi tensiuni pot apărea în orice moment. Acest lucru este evident în intensificarea conflictelor Nord-Sud. Statute cu deficit structural în Carta ONU nu ar trebui să fie lăsate la imponderabila balanță de putere internațională. Deși astăzi unitatea din cadrul Consiliului de Securitate scade foarte mult șansa invocării dreptului de veto, posibilitatea unui viitor conflict între membrii permanenți rămâne. Dreptul de veto atunci ar putea deveni un factor.

În anumite cazuri, o constelație de putere poate fi utilă în ”neutralizarea” unui deficit structural. Dar în alte cazuri, sistemul existent ar putea chiar să aplice deficitul structural, astfel încât să pună în pericol punerea în aplicare a obiectivelor principale ale Cartei. Istoria Organizației Națiunilor Unite din anul 1950 oferă ample dovezi ale acestui pericol. Deficitul structural cauzat de contradicțiile normative în sistemul Națiunilor Unite, prin urmare, trebuie eliminat.

În plus față de acest motiv, filozofia dreptului nu trebuie să se mulțumească pentru un status quo al puterii politice, fără a analiza ideologia celor care dețin puterea. Filosofii trebuie să insiste pentru o aplicare coerentă a principiilor convenite și să critice inconstanțele fundamentale a reglementărilor internaționale în conformitate cu maxima lui Hans Kelsen ”unitatea cunoașterii normative.” În acest caz special, trebuie să se analizeze în mod direct conflictul între principii învechite de putere politică regăsite în codul normativ al Cărții, precum și principiile internaționale de cooperare și parteneriat încurajate de către Organizația Națiunilor Unite. După cum a declarat corespunzător fostul secretar general Kurt Waldheim în raportul său anual din 1972, un sistem de securitate colectivă, controlată de câteva mari puteri este, în unele privințe, mai caracteristic secolului al 19-lea decât prezentului.

Dreptul de veto în Consiliul de Securitate este un rezultat al doctrinei orientate spre putere de drept internațional a secolelor trecute. Dar, înainte de orice concluzii, trebuie să se investigheze diferitele aspecte și efectele reale de pe plan internațional ale votului din cadrul Consiliului de Securitate.

SECȚIUNEA 4. ATRIBUȚIILE CONSILIULUI DE SECURITATE

Prima funcție a Consiliului de Securitate, este cea de prevenire a conflictelor, prin rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale (capitolul VI din Carta ONU). De asemenea, Consiliul poate invita părțile să-și rezolve diferendul prin mijloace pașnice, poate efectua anchete privitoare la orice diferend sau situație ce ar putea duce la apariția unui diferend, fiind competent să recomande procedurile sau metodele de aplanare a unor astfel de cazuri.