Republica de la Ploiesti Valorificarea la Clasa a Elementelor de Istorie Politica Locala
„REPUBLICA DE LA PLOIEȘTI” – VALORIFICAREA LA CLASĂ A ELEMENTELOR DE ISTORIE POLITICĂ LOCALĂ
CUPRINS
Introducere
Cap.1. Carol I și puterile statului în conflict. Situația politică internă a
României între 1866-1870
Cap. 2. “Republica de la Ploiești”
2.1. Despre spiritul civic al ploieștenilor
2.2. Pregătirea revoluției din august 1870
2.3. Desfășurarea evenimentelor
2.4 Epilogul evenimentelor
2.5. Procesul celor 41
2.6. Statuia Libertății
Cap.3. Prin Ploieștii lui Caragiale
Cap. 4. Personalități politice implicate în “Revoluția de la Ploiești”
Cap.5. Valorificarea elementelor de istorie politică locală la clasă
5.1. Aspecte metodologice
5.2. Proiect didactic “Republica de la Ploiești
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Evenimentul istoric tratat în lucrarea de față este cunoscut și sub numele de “Republica de la Ploiești”, eveniment petrecut la data de 7-8 august 1870. Considerându-mă o fiică prin adopție al orașului Ploiești și dorind să aflu cât mai multe din istoria acestui oraș, mi-am propus să abordez acest subiect din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, în Capitolul I, am prezentat contextul politic intern și internațional din perioada 1866-1870, care a făcut ca în țară, în rândul populației, să crească sentimentul antidinastic. Perioada cuprinsă între 1866-1871 a fost o perioadă frământată din punct de vedere politic. Luptele politice dintre liberalii-moderați, radicali și conservatori și-au găsit expresie și în violente atacuri la adresa domnitorului. Campania anticarlistă a fost alimentată și de faptul că domnitorul a fost amestecat și compromis în “afacerea Stroussberg”. De asemenea, popularitatea prințului Carol a fost puternic zdruncinată în timpul războiului franco-prusac. O evidentă atitidine antidinastică au avut-o și anumite organe de presă, ca de exemplu: “Românul” lui C.A. Rosetti, “Traian” a lui B.P. Hasdeu, “Ghimpele”, ziar umoristic, “Democrația” și altele. După divorțul produs de liberalii-radicali, în 1868, aceștia iau o poziție antidinastică iar obiectivul imediat era limitat la detronarea domnitorului Carol I. Ei trec astfel la acțiune, și cu ajutorul presei, agitațiilor politice și reuniunilor publice, sunt deciși să înfăptuiască acest lucru. Fruntașul radical care a pregătit efectiv o asemenea acțiune a fost Eugeniu Carada, împins pe prim–plan de C.A. Rosetti si Ion C. Brătianu.
În capitolul al II-lea am prezentat cauzele, desfășurarea și epilogul “Revoluției de la Ploiești”, nu înainte de a scrie despre faptul că ploieștenii au un spirit civic ieșit din comun. Încă din 1869 la Ploiești au apărut frământări cu caracter anti-Carol I. În 1869 au avut loc alegerile pentru Camera Deputaților iar în timpul acestor alegeri, la Ploiești, dar și în întrega țară, au avut loc dispute aprige între tabăra guvernamentală și liberalii-radicali din Ploiești, conduși energic de Constantin T. Grigorescu. La nivelul întregii țări conservatorii au câștigat alegerile dar la Ploiești, puternica “citadelă roșie”, liberalii-radicali au obținut victoria. Mihail Sevastos, autorul unei impresionante monografii a Ploieștiului scria că: “spiritul civic ploieștean înregistrase o victorie mare”. Și în primăvara anului 1870, în timpul alegerilor locale, au avut loc incidente grave. Toate aceste tulburări au culminat cu noaptea de 7-8 august 1870, când o serie de lideri locali au încercat să organizeze o lovitură de stat care să-l răstoarne pe principe. Numai că această acțiune a fost gândită în mare măsură doar pentru Ploiești, liderii de atunci mizând pe o alăturare simultană a celorlalte orașe. Până seara, soldații veniți de la București au restabilit ordinea, iar “republica” de la Ploiești a murit la mai puțin de 24 de ore de la fondarea ei, iar cei 41 de inculpați au fost achitați de Curtea cu Juri din Târgoviste. Evenimentele derulate atunci, au fost pezentate cu un puternic iz comic, ca o ”comedioară” în operele lui I. L. Caragiale (schița “Boborul”), martor la ostilități și tânăr grefier al magistratului care a anchetat cazul. Interesant este că șeful republicanilor, “Prezidentul” de la Ploiești, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, avea să devină adjutant al regelui Carol I, iar mulți dintre participanți la evenimente, parlamentari și miniștri.
Înălțarea unui monument care să simbolizeze lupta cetățenilor pentru cucerirea și exercitarea libertăților publice era o mai veche dorință, care a fost adusă în actualitate de gravele evenimente ce au avut loc cu ocazia alegerilor din 1869; anul următor au avut loc și tulburările prezentate mai sus. Dimitrie Brătianu si C.A. Rosetti au considerat că Ploieștiul trebuie recompensat cu un monument și au deschis o subscripție publică. Statuia Libertății este cel mai reprezentativ simbol al vechiului și, am putea spune, chiar al noului Ploiești, al identității sale ca oraș și comunitate. În jurul său s-au strâns demonstranții pentru drepturi politice, s-au făcut jurăminte sau au inspirat vise.
Capitolul al III-lea l-am imaginat ca o plimbare prin orașul lui Caragiale în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Acum vreo 150 de ani, Ploieștiul era un oraș cosmopolit cu o atmosferă oriental-românească, balcanică. Am prezentat elemente de demografie, economie și societate.
Capitolul al IV-lea a fost organizat în jurul celor mai importante personalități implicate în evenimentele din august 1870: Eugeniu Carada, “ocultul”, Alexandru Candiano-Popescu, prezidentul acestei republici, Radu Stanian, revoluționar, Matache Nicolau, primar al orașului, C.T. Grigorescu, deputat, și bineînțeles Ion Luca Caragiale cu al său “Boborul”.
Capitolul al V-lea prezintă cum poate fi utilizată aceasta lucrare în activitatea metodico-științifică. Am realizat un proiect didactic numit “Republica de la Ploiești”, pentru care am imaginat utilizarea unei metode didactice inedite, “cafeneaua istorică”, care-i introduce pe copii în atmosfera sec. al XIX-lea.
În demersul meu de un real folos mi-au fost lucrările: “Monografia orașului Ploiești” de Mihail Sevastos, “Marea Carte a Ploieștilor”, noua monografie a orașului realizată de o întreagă echipă de profesori ploieșteni, coordonatori fiind Constantin Trestioreanu si Gheorghe Marinică, “Memoriile regelui Carol I. De un martor ocular”, vol. al II-lea (1869-1875), “Mahalalele Ploieștilor” de Ioan Groșescu, “Pluviografii. O istorie a culturii române de la Ploiești” de Dan Gulea, Carol Nicolae Debie cu a sa “Cronică ploieșteană”, cartea a II-a (1825-1874), Al. Candiano-Popescu “Amintiri din viața-mi” vol.I si II, I.L. Caragiale, și nu în cele din urmă, scrierile profesorilor Nicolae Simache si Paul D. Popescu, poate unul dintre cel mai bine documentat istoric.
Foarte importantă pentru realizarea acestei lucrări a fost și studierea documentele găsite la Arhivele Statului Ploiesti și a presei din acea perioadă, care au relatat pe larg episodul din august 1870: “Românul”, organul de presă al liberalilor, “Perseverența” și “Democrația” înființate de Al.Candiano-Popescu, “Trompeta Carpaților”, “Ghimpele”, “Albina” dar si “Revista Ploeștilor”, “Universul literar”, “Calendarul Minervei”.
CAPITOLUL I
CAROL I ȘI PUTERILE STATULUI ÎN CONFLICT.
SITUAȚIA POLITICĂ INTERNĂ A ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1870
Venirea dinastiei de Hohenzollern la tronul României în 1866 s-a constituit într-un moment cu repercusiuni dintre cele mai serioase asupra devenirii societății românești. Aducerea pe tron a unui prinț străin, aparținând unei dinastii europene, într-un moment de gravă tensiune pe continent, a avut importante urmări nu numai asupra situației din sud-estul Europei, ci a afectat puternic și relațiile dintre Puteri, prefigurând o redistribuire a raportului de forțe din zonă. Momentul 1866 poate fi privit ca o abatere de la cursul firesc al realităților românești. De asemenea se poate spune că acest eveniment a însemnat și consacrarea practică a politicii românești spre independență și unitate națională.
România ocupa în 1866 o situație privilegiată în Europa de Sud-Est. Ea se găsea mai departe sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar în cei șapte ani de domnie ai lui Al.I. Cuza, statul național român s-a apropiat tot mai mult de momentul desprinderii de sub suzeranitate otomană. România deținea o poziție de întâietate în această parte a Europei, situație exprimată foarte bine de principele Muntenegrului, Nicolae, care considera că Romania avea “națiunea cea mai numeroasă, cea mai prosperă…, cea mai avansată și țara cea mai bogată în resurse”.
Recunoașterea internațională a domnitorului Carol I a relevat schimbări esențiale în situarea statului român în raport cu factorii externi. Ea s-a constituit într-o confirmare evidentă a faptului că anul 1866 a reprezentat un moment important în evoluția raporturilor dintre partea română și puterile garante. Legat de trecut, regimul de garanție colectivă va intra, ca și suzeranitatea otomană, într-o tot mai evidentă contradicție cu veleitățile de independență ale românilor, veleități a căror reușită a fost “pusă în calendar” prin venirea lui Carol de Hohenzollern la tronul României.
Exista credința ca, prin alegerea lui Carol de Hohenzollern, România va obține sprijinul Prusiei și al Franței, două dintre puterile garante cu a căror monarhi domnitorul era înrudit, pentru dobândirea independenței și desăvârșirea unității statale. Speranța părea să fie confirmată de victoria Prusiei împotriva Austriei, în vara anului 1866. Astfel, urcarea prințului Carol pe tronul României a fost nu numai acceptată, dar și susținută de împăratul Napoleon al III-lea, care a ușurat recunoașterea de către Europa a noului fapt împlinit. Napoleon al III-lea, acest “european”, care cunoaște continentul nostru mai bine decât majoritatea oamenilor politici ai vremii sale, dorește independența popoarelor; și mai dorește chiar și fericirea acestora. Napoleon al III-lea dorea o nouă organizare a Europei în tradiția Primului imperiu francez, nu cum o conturaseră adversarii ilustrului său unchi. Pe linia susținerii intereselor italiene, românești, poloneze, chiar germane, toate acestea îi măreau aureola de protector al popoarelor care luptă pentru crearea de națiuni moderne. Alexandru Candiano-Popescu nota în memoriile sale: “Dacă nu s-ar fi născut Napoleon III și nu s-ar fi suit pe tronul Franței, nu s-ar fi născut România modernă” și “numele său nu trebuie șters din inima românilor”. O Românie unită, puternică, la gurile Dunării, putea să fie un element de manevră folositor în mâna politicii franceze. Dar tânărul domnitor rămânea, totuși, un prinț german. În primii ani ai domniei a continuat politica predecesorului său față de Franța, care-l ajutase mai mult decât propria sa patrie de origine în a-și consolida situația în România și a acceptat “protecția” împăratului, totuși, a căutat totodată să limiteze, treptat, prezența franceză în viața țării.
La câteva zile de la preluarea domniei, principele Carol a emis către poporul român o proclamație cu următorul cuprins:“…Români! Căldura cu care mă primiți printre voi este pentru mine o dovadă că eu pentru voi sunt într-adevăr binevenit… Să-mi fiți alături prin iubire și încrederea voastră! Nimic fără Dumnezeu, este deviza familiei mele. Dumnezeu a spus: Ajută-te singur, și eu te voi ajuta. Să ne ajutăm deci singuri, români, și Dumnezeu cu siguranță ne va fi și el alături”.
“Sa ne ajutăm deci singuri, români”, firește, aceste cuvinte ale principelui conțineau un amar adevăr. România nu se putea bizui decât pe ea însăși, pe ea și pe tânărul ei principe, care înainte de orice era preocupat ca prin conduita lui personală să trezească încredere, pentru ca apoi să facă treptat ordine în domeniul economic și politic confuz.
Viața politică românească după aducerea pe tron a principelui Carol I era de o mare diversitate. Ea reflecta năzuințe și interese sociale greu de împăcat. Sub raport social-economic, țara era polarizată. Exista o clasă mijlocie redusă numeric, aceasta fiind formată dităm deci singuri, români, și Dumnezeu cu siguranță ne va fi și el alături”.
“Sa ne ajutăm deci singuri, români”, firește, aceste cuvinte ale principelui conțineau un amar adevăr. România nu se putea bizui decât pe ea însăși, pe ea și pe tânărul ei principe, care înainte de orice era preocupat ca prin conduita lui personală să trezească încredere, pentru ca apoi să facă treptat ordine în domeniul economic și politic confuz.
Viața politică românească după aducerea pe tron a principelui Carol I era de o mare diversitate. Ea reflecta năzuințe și interese sociale greu de împăcat. Sub raport social-economic, țara era polarizată. Exista o clasă mijlocie redusă numeric, aceasta fiind formată din profesiuni liberale si funcționărime. Exista însă, o imensă majoritate alcătuită din țărănimea recent emancipată din clăcășie, stăpână pe un lot redus de pământ și, în cea mai mare măsură analfabetă, precum și cateva mii de mari proprietari de pământ, moșieri, o parte din ei cu studii în școlile Occidentului, implicate însă în prea mică măsură în economie. Dacă am încerca să tragem câteva concluzii generale asupra populației românești din acea vreme, am putea spune că, poporul român forma o masă compactă și unitară, elemente de alt neam sau de altă religie erau încă în minoritate și puțin periculoase, cu excepția evreilor. Populația era destul de redusă față de suprafața ocupată. Așezată într-o proporție extrem de mare la sate față de orașe, țăranii constituiau majoritatea. Principala ocupație a românilor era agricultura. Burghezia în număr mic față de restul populației, era formată în special din comercianți, meseriași și funcționari. Așa arăta poporul român la sosirea noului domn.
În iulie 1866 a fost adoptată o nouă Constituție care să asigure nu numai o bază pentru guvernare, ci și o largă deschidere către viitor. Legea fundamentală adoptată în 1866 își are originile în tradițiile legislative ale decadelor între revoluția lui Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1848, mai ales în programul de la 1848 ale cărui idei erau încorporate în programul Comisiei Centrale de la Focșani. Noua lege fundamentală era în acord cu necesitățile de dezvoltare socio-economice și politice ale României, următorul pas către modernizare.
La 1866, într-o Europă în care autocrațiile tradiționale reprezentau majoritatea regimurilor politice, românii adoptau astfel, după modelul belgian dar ca urmare a unui vechi curent de gândire intern, cea mai modernă și cea mai liberală constituție cu putință. Dezamăgirile ulterioare nu se vor datora textului ci practicii și țin de politica însăși; la 1866, ca și în deceniile următoare de altfel, era însă limpede că monarhia constituțională era forma de guvernământ cea mai potrivită pentru România acelor vremuri.
Legiuitorii din 1866 găsesc în constituția belgiană din 1831 modelul de urmat cel mai adecvat. România se voia o “Belgie a Orientului”. Constituția a fost în bună parte o copie a celei belgiene. Un oficial francez, apropiat al lui Napoleon al III-lea, considera că lipsește constituției un “mic grăunte de absolutism, de neaparată trebuință pentru a face să precumpănească bunele gânduri ale lui Carol I”.
Domnitorul însuși considera, într-o scrisoare adresată unui prieten fictiv, în decembrie 1870, că noua lege fundamentală era inadecvată nivelului de educație politică a românilor: “această nenorocită țară, care a fost întotdeauna sub jugul cel mai aspru, se pomenește trecând fără tranziție de la un regim despotic la o constituție atât de liberală, încât niciun popor din Europa n-are alta la fel”. De altfel, se pare, după unii istorici, că aceasta a fost scrisă într-o noapte de C.A. Rosetti si Eugeniu Carada, că ea nu se potrivește cu nivelul politic și de civilizație al țării și că se află la originea tulburărilor sociale care au străbătut țara.
Constituția din 1866 introducea în România regimul politic al monarhiei constituționale, cu o distribuire relativ echilibrată a puterilor statului: executivă, legislativă, judecatorească. Baza puterii politice o reprezenta voința natională, afirmată prin numeroase principii constituționale ce garantau o serie de libertăți și drepturi individuale și colective; astfel, societatea românească se deschidea noilor idei iar statul se liberaliza prin lichidarea autoritarismului și organizarea societății civile. Limitarea însă a exercitării votului universal, cel puțin într-o primă etapă a dezvoltării constituționale, sub forma unor colegii, a unor grupuri de interese, nu conducea automat la aplanarea disputelor dintre liberalism și conservatorism.
De asemenea, una dintre prevederile Constituției din 1866, art. 7, era restrictivă pentru evrei, refuzându-le împământenirea pe motive religioase și excluzandu-i astfel de la drepturi politice și, deci, spre funcțiile de comandă ale statului. Înscrierea unei asemenea dispoziții în actul din 1866 nu era deloc întamplătoare. Dupa 1859, România devenise o țară de imigrație pentru o bună parte a populației evreiești. Datorită unor legi speciale discriminatorii din unele state, mai ales din Rusia și Austria, multi evrei au găsit în Polonia și România locuri sigure de azil. România avea de întâmpinat această masă a populației evreiești, până la cinci sute de mii la 1866, care reprezenta un procent însemnat din populația ei. Observăm, în România “porniri antisemitice” la unul dintre cele mai tolerante popoare spre deosebire de Europa Occidentală, unde antisemitismul avea mai curând cauze politice decât economice și cauze culturale mai curând decât cele politice. Pe fondul existenței în România a unei numeroase populații evreiești ocupate mai ales în sfera comercial-financiară, in condițiile fixării unor principii constituționale prin care se tindea dărâmarea oricăror bariere politice, determinate de avere sau constituționalitate, în țară și-a făcut loc o temere față de elementul străin, în general. Au apărut astfel, în Moldova, unde comerțul și industria erau apanajul evreilor, proteste hotărâte împotriva acordării împământenirii oricărui străin, de a avea acces la viața politică. Astfel de mișcări au avut loc și la București dar și în alte orașe din țară.
Prin urmare, societatea românească se angaja în viața parlamentară în haine ce nu erau croite pe măsura ei. Nicolae Iorga scria: “Constituția din 1866 este izvorată dintr-o simplă operă de traducere a unei constituții apusene; ea n-are absolute niciun fel de legatură cu trecutul nostru propriu și nu reprezintă nicio elaborare particulară nouă”. Se pare că haina constituțională era prea largă pentru firavul trup al societății romanești. Ea începea o școala, cea a parlamentarismului și a democrației, pe care din cauza condițiilor istorice nu a absolvit-o, se pare, nici astăzi.
Viața politică românească în primii ani ai noului regim politic se caracterizează prin existența a numeroase grupări și fracțiuni politice, în sânul celor două curente: liberal și conservator. Radicalii, o formațiune politică bine structurată ideologic și organizatoric, urmăresc unificarea întregului curent liberal la scara întregii țări, mai ales în anii 1867-1868. Îndepărtarea lor de la putere, dar mai ales poziția ostilă a marilor puteri față de scopurile politicii lor externe determina in randul curentului liberal confuzie, dezbinare. Conservatorii, măcinați de rivalitățile dintre personalități, și insensibili față de imperativele majore cu care era confruntată țara, rămân în continuare divizați și lipsiți de unitate. O asemenea configurație politică, cu numeroase grupări în stare de confruntare, permitea puterii executive să manevreze în folosul ei și să slăbească astfel rolul corpurilor legiuitoare.
Epoca cuprinsă între 11 februarie 1866 – 11 martie 1871, reprezintă una dintre epocile cele mai interesante ale istoriei moderne romanești. Epocă nebuloasă, contradictorie, framântată din punct de vedere politic, e singura perioadă de parlamentarism pur din istoria noastră.
Pe scena politică se pot identifica două curente politice: conservator si liberal. Conservatorismul român se identifică în mare măsură cu boierismul. Legea electorală era cenzitară iar Senatul avea, din această cauză, o bază socială restrânsă. Constituția din 1866 era pentru conservatori garanția că societatea se va dezvolta cu pași mărunți, fără a afecta stările materiale constituite. Pentru reprezentanții acestui curent politic, evoluția societății și statului era concepută în ordine și stabilitate, printr-un proces organic desfășurat în timp. V. Boierescu, cu concursul ”Pressei”, se dovedea a fi unul dintre cei mai ardenți susținători ai regimului monarhic. Începând cu 1866 în viața politică se afirma curentul junimist; el reprezintă un conservatorism luminat pe care-l întâlnim în cercul unor intelectuali de la Iași, ai căror exponenți sunt Petre P. Carp si Titu Maiorescu. Erau adepții doctrinei formelor fără fond prin care schimbările preconizate trebuiau să fie graduale, progresul să fie măsurat sub toate planurile. Nu erau de acord cu ideile prea avansate, rupte total de realitate.
Liberalismul cunoaște două forme: moderat si radical. Moderații, printre care Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, D.A. Sturdza, Vasile Boerescu, sunt adepții convinși ai noului sistem politic creat. Liberalismul-moderat avea afinități cu conservatorismul și junimismul. Adepții acestui curent susțin dezvoltarea instituțiilor financiare și de credit și o infrastructură economică modernă. De asemenea, evreii nu trebuie marginalizați, ci integrați în societate, datorită rolului lor pe plan comercial și financiar. Liberalismul-radical, reprezentat de Ion C. Brătianu si C.A. Rosetti și de alți reprezentanți ai revoluției de la 1848, dispunea de o presă incisivă, ca de exemplu “Românul”, și de multe filiale în Muntenia; doreau transformări mari în societate și o ruptură totală cu trecutul, urmărind “arderea” etapelor de dezvoltare social-economică. Pe plan economic, erau preocupați de apărarea pieței interne față de concurența străină. Prin aspirații, erau republicani, dar, datorită conjuncturilor externe, au îmbrățișat regimul monarhiei constituționale. Reprezentau o forță și prin faptul că se adresau direct maselor populare, ca modalitate de exprimare a unor nemulțumiri, așa cum s-a întamplat și la Ploiesti, în 8 august 1870.
În Moldova, la Iași, găsim o grupare politică numita Fracțiunea liberă și independentă, condusă de Nicolae Ionescu. Era un curent ce susținea republica, inspirat de transilvăneanul Simion Bărnuțiu, ”adevăratul părinte al fracțiunii libere si independente”. Se pronunțau pentru susținerea burgheziei naționale cu ajutorul unei legislații prin care evreii să fie expulzați din țară, iar pe plan politic, respingeau dinastia străină și se pronunțau pentru instalarea pe tronul României a unei dinastii naționale, în cazul în care republica nu era posibilă.
Instalarea dinastiei străine nu desființa controversa dintre tendințele monarhică și republicană, astfel că primii ani de domnie a lui Carol I s-au concretizat printr-o agitată viață politică, printr-o mare instabilitate guvernamentală, prin ample mișcări antimonarhice și republicane. Astfel, între 1866-1871, s-au succedat 10 guverne și s-au efectuat peste 30 de remanieri guvernamentale. Durata medie a unei guvernări era de aproximativ 6 luni; instabilitatea guvernamentală se reflectă și pe planul mutațiilor parlamentare, adică, nicio legislatură nu și-a putut duce mandatul până la capăt. Executivul si legislativul se puneau greu de accord din cauza dificultăților de formare a unei majorități parlamentare. Cauzele acestei situații sunt multiple, ele ținând, mai ales, de lupta pentru imprimarea unui anumit ritm al evoluției României și al regimului politic. Dezbaterile parlamentare erau dramatice, pline de pitoresc, “actorii” luându-și rolul în serios. Chestiuni prealabile, interpelări, chestiuni personale, voturi de blam date ministerelor, discursuri interminabile, majoritatea pline de emfază și bombastice, incidentele caragialești fiind foarte numeroase.
Dar, adevarata greutate a situației interne era lipsa oricărui simțământ dinastic în poporul român, deprins de atâtea generații cu domniile efemere, indiferent la desele schimbări ale domnitorilor de pe tron. Titu Maiorescu scria că trebuia înrădăcinată ideea de credință în persoana domnitorului și a succesiunii ereditare la tron; aceasta presupunea din partea tânărului domnitor multă prudență, îngăduință, o răbdare dusă până la limitele sufletului omenesc și cunoașterea de oameni. Tot el considera că era de datoria oamenilor politici ai țării de a sprijini dinastia ce și-o aleseseră. Întelegerea dintre liberali și conservatori în acțiunea de înlăturare a lui Cuza și aducerea pe tron a unui principe străin nu putea să dureze, astfel că lupta dintre cele două facțiuni s-a declanșat chiar în cursul anului 1866. Fiecare grupare urmărea să influențeze în sensul intereselor ei pe noul domnitor, folosind în acest scop o gamă largă de metode și mijloace, de la exagerarea calităților personale ale lui Carol I, la amenințarea cu detronarea.
Chiar înainte de sosirea principelui în țară, în cercurile politice se spunea: “Noul prinț va ajunge tot atat de imposibil ca și Cuza” sau “n-o să treacă mult și o să-l gonească românii și pe acesta”. Forțele politice moderate și consevatoare considerau că monarhia constituțională reprezintă un garant al ordinei și stabilității. În această privință, chiar Ion C. Brătianu, liberal cu convingeri republicane a afirmat că a trebuit să devină monarhist pentru că aici a văzut salvarea națiunii române. Prin instituirea unei dinastii străine se înlătura astfel lupta pentru ocuparea tronului în care se lăsau ademeniți și antrenați mulți dintre membrii claselor dominante, adunând toate energiile nu în jurul unui program politic ci în jurul alegerii unei persoane. Ion C. Brătianu spunea că alegerea unui prinț străin ar face să înceteze “toate ambițiunile la domnie și prin urmare una din cauzele luptelor din trecut”; prințul străin urma să mențină “cumpăna dreptății și a inspira confiența tuturor”.
În august 1866, în călătoria sa prin Moldova, principele Carol dă o primă dovadă de tact politic; aici s-a întâlnit cu Costache Negri si Vasile Alecsandri, amicii lui Al.I. Cuza. În convorbirile cu ei principele Carol își arată intenția de a-și începe domnia prin înființarea unei întinse rețele de drumuri de fier. Acest gând era însă greu de pus în practică în condițiile de atunci, fără industrie, fără ingineri, fără credit pe piețele Europei. Ideea principelui Carol era ca România să aibă o extinsă rețea de căi ferate și astfel să se apropie de Occident. Ea putea fi pusă în practică în anul 1868 cu ajutorul capitalului german și cu cel mai important concesionar prusian Strousberg. Fiind o companie germană, recomandată de tatal său, principele Carol Anton, domnitorul, bine intenționat a comis greșeala de a se fi angajat personal în impunerea concesiunii în 1868. Dintre puținele oferte primite, se pare, că a acceptat nu numai pe cea costisitoare, dar și o companie care foarte curând avea să dea faliment.
În viața privată, principele Carol și-a găsit cea mai deplină fericire, ținând departe pe soția lui de toate lucrurile neplăcute și vorbindu-i cât mai puțin despre agitata situație politică internă. De altfel, principesei Elisabeta, nu-i îngăduia vreun amestec în treburile statului. Dar nici principesa nu se arăta interesată de treburile politice. Preocupările sale de arta populara romanească, de muzică si literatură îi absorbeau tot timpul. Mai târziu, salonul ei de la Peleș va fi plin de oaspeți. La șezătorile organizate erau întotdeauna invitați cărturari valoroși și de multe ori, oaspeți străini. Erau mai cu seamă oaspeți regali sau princiari.
Dar, chestiunea căilor ferate îl îngrijora mult pe Carol I și din ce în ce mai intens. Problema căilor ferate nu era, încă, foarte populară în țară, dar opoziția o exploata în modul cel mai reprobabil astfel încât să atâțe spiritele împotriva domnitorului. Firește că nici realizarea ei nu era lipsită de probleme. Funcționarii lui Stroussberg se comportau stângaci și arogant, iar administrația cu sediul la Berlin indispunea și nedumerea multe cercuri.Lui Stroussberg în calitatea lui de comisar guvernamental îi fusese pus alături consilierul Ambronn, care mult timp fusese în serviciul principelui, și i se încredințase controlul asupra emisiei de obligațiuni. Acest fapt era criticat și se cerea ca această sarcină să fie încredințată unui funcționar român. De aceea, în Consiliul de Miniștri și în Camera Deputaților se duceau intense dezbateri; miniștrii cereau demiterea lui Ambronn dar Carol I s-a opus, afirmând că prin această măsură s-ar aduce prejudicii întregii întreprinderi de căi ferate, căci zvonurile despre situația dificilă a acesteia s-ar amplifica; Carol I mai spunea că, țara întragă îl face răspunzător pentru construcția de căi ferate, așa că, ia asupra lui această responsabilitate și că, într-o bună zi, toți îl vor binecuvânta pentru că a insistat ca România să aibă o rețea extinsă de căi ferate.
Liberalii, trecuți în opozitie la sfârșitul anului 1868, se folosesc de toate incidentele pentru a-l ataca pe Carol I. Încă de la începutul domniei sale s-a sprijinit pe radicalii-liberali, dar după “divorțul” din toamna anului 1868, raporturile domnitorului cu radicalii s-au deteriorat treptat; cei care fuseseră principalii sustinători ai prințului străin au ajuns pe pozitii opuse și chiar ostile. De prin august 1869 ziarul “Românul” ia o evidentă atitudine antidinastică; Alexandru Marcu scria că “portretele lui Garibaldi și Mazzini au vegheat cândva redacția Românului asupra zelului conspirator al lui Rosetti și Brătianu” și că “Brătianu era un mazzinian incorigibil, în stare să distrugă liniștea Europei întregi.” Chiar și Bogdan Petriceicu Hasdeu cu “Traian” se amesteca “în acest soi de agitare”. Ziarul său, “Traian”, urmărește să răspândească ideile antidinastice.
Astfel, mișcarea antidinastică dobândea amploare mai ales în urma unei intense activități propagandistice. Dezbaterile parlamentare, întrunirile publice, reuniunile electorale și presa constituiau în mâna liberalilor-radicali un instrument de creare a unei stări de spirit republicane și antidinastice. În afară de “Românul” care îl ataca violent pe Carol I, se asociaseră la această campanie și alte ziare: “Democrația”, “Ghimpele”, sus-menționatul “Traian” iar la Craiova apăruse periodicul “Republica”, al liberal-radicalilor.
Mișcarea republicană și antidinastică internă era completată cu cea externă. După informațiile consulului francez de la Iași, republicanii români erau o parte integrantă a unui întreg curent european. Organul de presă al republicanilor europeni era “Liga internațională”. Aceasta avea agenți în multe state și, firește, și la noi. Având asemenea legături externe, “partidul roșu” avea intenția de a instaura republica în România, integrând-o în republica universală.
Propaganda antimonarhică și republicană era asociată, pe plan intern, cu o activitate agresivă desfasurată în rândul păturilor sociale orășenești. Reprezentanții radicalilor atacau dinastia prin cafenele, birturi, prin mahalalele capitalei sau provinciilor și propăvăduiau republica cu “Brătianu președinte”.
Deosebit de semnificativă pentru starea de spirit din țară, este alegerea lui Al.I. Cuza în ianuarie 1870 ca deputat la colegiul IV, al țăranilor, din județul Mehedinți, vot repetat cu același rezultat, în aprilie 1870. Tot în 1870, fostul domnitor este ales ca deputat la colegiul al II-lea din Tr. Severin. Acest eveniment dovedește respectul pentru fostul domnitor, dar și faptul că mulți considerau vremelnică domnia lui Carol I și întrezăreau reîntoarcerea lui Al. I. Cuza pe tron. Cuza declarase categoric, de nenumărate ori, că nu iși dorește acest lucru.
Știri alarmante transmise din București, Constantinopol sau Viena, fie pe filiera rapoartelor diplomatice, fie pe aceea a agențiilor de presă, conturau imaginea unei Românii imposibil de guvernat, cu un domnitor lipsit de sprijin și incapabil de a rezolva disputele dintre conservatori și liberali.
De la începutul anului 1870, opoziția față de domnitorul Carol și chiar o surdă ostilitate a opiniei publice s-au accentuat. Un proiect de lege în favoarea creerii unui apanagiu de 300 000 lei pe an în favoarea doamnei Elisabeta a fost respins, “dota” fiind considerată un “furt de la națiune”.
La toate acestea se adaugă și problema privind succesiunea la tronul Spaniei. Reprezentanții guvernului spaniol nu renunțaseră la planul lor de a încredința coroana regală prințului mostenitor Leopold. În memoriile lui Carol I citim că aceste vești îl “emoționează adânc…presa europeană a început să vorbească de candidatura la tron a prințului Leopold”. La Paris se bănuia că principele Carol jucase un rol în această chestiune și s-a trecut, la reproșuri grave și amenințarea că va pierde simpatiile poporului francez și pe cele ale împăratului, care se opunea categoric alegerii prințului Leopold pe tronul Spaniei; “Franța e jignită și îngrijorată de candidatura prințului moștenitor de Hohenzollern”. Prințul Carol-Anton, tatăl domnitorului dar și al candidatului, sfătuit de regele Prusiei care, printr-o scrisoare, îl prevenise asupra primejdiei izbucnirii unui război cu Franța, și-a determinat fiul să renunțe la candidatură. În memoriile principelui Carol, citim la 30 iunie/12 iulie 1870: “Strat depeșează prințului Carol că a fost ales de prințul de Hohenzollern spre a duce documentul original al renunțării prințului moștenitor, că l-a predat la Paris…Împăratul i-a trimis vorbă că poate scrie prințului Carol să se bizuie pe el…Războiul dintre Franța și Germania pare înlăturat și principele Carol respire mai liniștit.”
Evenimentele legate de chestiunea tronului au continuat să evolueze rapid în Germania și au dus la declarații de război, la 19 iulie 1870. La sfârșitul lui august, forțele germane i-au înfrânt pe francezi la Sedan, unde însuși Napoleon III a căzut prizonier.
În România s-a făcut totul, pentru a dovedi Franței prietenia țării dunărene; “situația principelui Carol e nespus de grea, dar el a jurat să fie român și să lucreze ca român!”. De asemenea, tot în Memoriile regelui Carol I, citim la 5/17 iulie: “Ședința de azi a Camerei e foarte agitată. Deputații cer ministerului să ia poziție într-o declarație publică față de evenimentele din apusul Europei. Se satisface cerea: se reamintește de pe banca ministerială că Ion Brătianu ca ministru a spus odată că simpatiile românilor sunt acolo unde lupta frații de credința ortodoxă! Ministerul actual zice dimpotrivă: unde luptă rasa latină, acolo e și România!”. De asemenea, Petre P. Carp, ministru de externe, cu toate studiile sale făcute în Germania și germanofil, afirma în ședința Camerei din 7/19 iulie 1870: ”Unde fâlfâie steagurile Franței, acolo sunt interesele și simpatiile noastre!” Astfel, în Cameră s-a dezlănțuit furtuna, s-a cerut guvernului să ia poziție față de evenimente; opoziția a cerut mobilizarea armatei și se lansau tot felul de ipoteze absurde. În tot acest haos de opinii, principele Carol a rămas calm, în ciuda frământărilor sufletești, îngrijorat pentru frații, rudele și prietenii lui și ai principesei. El bănuia că războiul va rămâne localizat în Germania și că va ieși învingătoare, prezicând: ”În două luni, Napoleon va pierde partida și puterea sa va fi înfrântă!”
Între timp, românii continuau să-și exprime sentimentele față de Franța. Pe 17/29 iulie 1870, citim în notele zilnice ale domnitorului: “În ziarele opoziției se deschid liste de subscripții în favoarea răniților francezi. În chip mai lămurit nu i se poate arăta prințului până la ce punct simpatiile fiilor țării sale sunt numai de partea Franței.” Entuziasmul pentru Franța creștea din ce în ce mai mult, și în aceeași măsură se exagera aversiunea împotriva a tot ceea ce venea din Germania.
In timp ce războiul din vest era în plină desfășurare și radicalii mai credeau încă în victoria Franței, “conspirația” organizată de ei iși propunea nu instaurarea unui regim republican, ci instituirea unui regent care să-l proclame drept succesor al lui Carol pe prințul Napoleon, vărul împăratului francez.
Obiectivul imediat al radicalilor era limitat la abdicarea domnitorului și instalarea unei regențe compuse din N.Golescu, I.Ghica, N.Haralambie sau un alt militar, însoțită de desemnarea lui I.C.Bratianu ca șef al guvernului. Unii dintre “roșii” ca: C.A.Rosetti, E.Carada care nutreau sentimente republicane, nu urmăreau, deopotrivă, înlăturarea domnitorului și transformarea radicală, în sens republican, a regimului politic din România.
Desfășurarea războiului franco-prusac era urmărit la București cu sufletul la gură. Presa liberală refuza să creadă în eșecurile repetate ale armatei franceze și încerca să “producă” victorii franceze în locuri unde trupele germane învingeau negreșit. În schimb, principele Carol îi scria tatălui său la 20 iulie 1870: ”Sunt încredințat că trupele germane vor învinge pretutindeni!” La 16 august 1870, principele Carol Anton îi scria fiului: “Umilirea militară și națională a Franței trebuie să devină destul de adancă spre a i se lua pe veci orice dorință de a se amesteca în afacerile unor popoare străine!”
Liberalii-radicali considerau că trebuia profitat de acea conjunctură externă pentru succesul acțiunii antidinastice. Erau siguri că Franța va fi victorioasă în războiul cu Prusia și că în România trebuia să izbucneasca “o insurecție”.
Liberalii radicali trec la acțiune; cu ajutorul presei, agitațiilor politice și reuniunilor publice, sunt deciși să realizeze detronarea principelui Carol. Liberalii îi cereau principelui Carol să sfideze presa și să-i aduca la putere, “să cheme la putere un grup de oameni energici.” Fruntașul radical care pregătea efectiv o asemenea acțiune era Eugeniu Carada, împins pe prim plan de C.A. Rosetti si Ion C. Brătianu. El acționează pentru pregătirea izbucnirii mișcării antidinastice în mai multe orașe, printre care și Ploiești.
CAPITOLUL AL II-LEA
“REPUBLICA DE LA PLOIEȘTI”
În urmă cu aproape 150 de ani românii trăiau “vremuri interesante”. Un proverb chinez spune că nu e nicio fericire să traiești astfel de timpuri; acum, când trăim, iarăși, “vremuri interesante”, este important să înțelegem ce ni s-a întâmplat atunci și cum au știut oamenii politici români să iasă la liman, să facă un pas hotărâtor pe calea construcției statului românesc, pe calea modernizării societății românești.
Referitor la evenimentul petrecut la 8 august 1870 s-au scris foarte multe articole și lucrări; de exemplu: Mihail Sevastos “Monografia orașului Ploiești”, Ioan Groșescu “Mahalalele Ploieștilor”, Carol Nicolae Debie “O cronică ploieșteană”, cartea a II-a, (1825-1874), Nicolae Simache “Mișcările din Ploiești din 1869-1870”, Paul D.Popescu are chiar mai multe lucrări, poate cel mai bine documentat istoric, și multi alții. “Nenea Iancu” prezintă însă acest eveniment în mod caricatural, în “Boborul” care apare în publicația “Epoca”, din 21 noiembrie 1896, la rubrica “Tribuna literară”, coloana V; evenimentul fiind numit intrigă boiesească. Datorită acestei scrieri evenimentul din Ploiești devine atât de cunoscut. Referiri la evenimentul din august 1870 găsim și în “D’ale carnavalului”, “Conu’ Leonida față cu reacțiunea”, “Istoria se repetă”, “O zi solemnă”, “Justiția română”. I.L. Caragiale prezintă, însă, acest eveniment în mod caricatural, pentru că finul lui simț de observație a sesizat prăpastia dintre ambițiile liberalilor și modul de-a dreptul caraghios în care au pus în practică această conspirațiune.
De altfel, în scrierile sale, “Nenea Iancu” vede Ploieștiul drept capitala; personajele sale pleaca din sau spre Ploiești iar Sinaia este vazută drept capitala secundară. În “Slăbiciune” scria: “Parisienii au aperitivul, vienezii fanfara, ploeștenii politica, alții alta: locuitorii capitalelor mari au întotdeauna câte o deosebită slăbiciune…”.
Chiar Nicolae Iorga, marele nostru savant și istoric, scria despre acest eveniment că este “o dramă de operetă” sau o “ridicolă republică de câteva ceasuri a lui Candiano-Popescu”. Dar, dincolo de aspectele ei comice, miscarea antidinastică și anticonservatoare din august 1870 reprezintă o pagină interesantă din istoria noastră și demnă de a fi luată în seamă în munca de cercetare.
2.1. DESPRE SPIRITUL CIVIC AL PLOIEȘTENILOR
Prin aducerea pe tronul României a unui principe străin, românii doreau să înlăture certurile interne pentru domnie și, de asemenea, să-și consolideze statul abia constituit. Românii credeau că un prinț străin, dintr-o dinastie domnitoare a Europei, va ajuta la obținerea independenței și ieșirea de sub suzeranitate otomană. România era o monarhie constituțională conform Constituției din 1866 iar Principele Carol jura să domnească ca un monarh constituțional, să se sprijine pe națiune și reprezentanța ei națională. El spunea că: ”eu vă aduc…acel respect pentru lege pe care l-am cules în exemplul alor mei.”
Ploieștenii sunt posesorii unui spirit civic ieșit din comun. Activitatea politică din Ploiești se identifică cu istoria spiritului civic românesc. Mihail Sevastos scrie, în celebra-i monografie, că spiritul civic s-a manifestat, în special, în Ploiești unde exista o clasă mijlocie bine închegată, înstărită, independentă, nedepinzând de buget sau de toleranța administrativă și care nu putea fi intimidată la alegeri de un simplu funcționar al statului. De asemenea, același autor afirma că locuitorii orașului Ploiești au creat totul, fără sprijinul statului; de exemplu: școlile, înființate cu mare trudă, listele de subscripții fiind impresionante, spitalele au fost înființate și întreținute de donatori, ca și asociații de filantropi, care își dedicau banii, munca și timpul pentru actele de asistență socială. Chiar I.L. Caragiale scria că “de mici aveam sentimente civice în orașul meu natal!”
Să încercăm să analizăm spiritul civic al ploieștenilor în perioada 1866, odată cu urcarea pe tron a principelui Carol I și până în 1870. Pe plan politic nu putem să nu remarcăm contribuția lui George Gr. Cantacuzino, care și-a luat doctoratul în drept în Franța, la elaborarea proiectului de constituție din 1866 iar odată cu intrarea în vigoare a legii fundamentale, politicienii prahoveni au contribuit în mod evident la popularizarea ei în rândurile cetățenilor.
Vorbind despre “politichie”, în 1866 ploieștenii doreau înființarea Gărzii Civice sau a guardiei orășenești, un corp de pază a bunurilor lor. Prin legea din martie 1866 s-a reorganizat Garda Civică în câteva orașe, printre care Ploiești, București, Pitești, Galați, Craiova, Iași, Brăila, Bacău; din iulie 1866 garda civică este oarecum organizată în Ploiești, comandant al legiunii a fost ales Constantin T. Grigorescu iar ajutorul său, Ion N. Radovici; de fapt, comandanții erau oameni politici bogați și liberali-radicali.
Dar, guardia orășenească a reprezentat un veritabil teatru de luptă politică între liberalii-radicali și conservatori. Ioan Groșescu, în “Mahalalele Ploieștilor” scria: ”cât despre guardie, aceasta se miscă greu. Cea mai mare parte a locuitorilor, cei de mijloc și cei săraci, nu era interesată, pentru că nu înțelegea de ce, pe lângă faptul că fac acest serviciu fără plată, trebuie să-și cumpere pe cheltuiala lor efectele. Cât despre pază, nici gând. De-abia veneau la convocările pentru eserțiț.” Autorul găsește și o explicație, și anume, fanfara lipsea!
În octombrie-noiembrie 1866 au loc primele alegeri parlamentare; aici și-au făcut loc, alături de vechii reprezentanți ploieșteni, și liberalii-radicali noi, precum: George Radovici și Radu Pătărlăgeanu.
La începutul anului 1867 a avut loc o regrupare a forțelor politice, realizându-se o coaliție a radicalilor și a fracționiștilor moldoveni, la Hotelul “Concordia” din București. Se urmărea astfel, realizarea unui amplu program de reforme. Această alianță, “Înțelegerea de la Concordia”, printr-un vot de blam, a pus capăt existenței cabinetului Ion Ghica.
Între martie 1867-noiembrie 1868 au mai urmat trei cabinete ale aceleași coaliții liberale, conduse de: Constantin A. Crețulescu, Șt. Golescu, Nicolae Golescu. Aceste guverne au adoptat măsuri importante care au contribuit, evident, la modernizarea României. Firește că și liberalii ploieșteni și-au adus contribuția la adoptarea acestor măsuri.
La 16 noiembrie 1868 se formează ministerul Dimitrie Ghica (Beizadea Mitică); deși Ion C. Brătianu a promis că-l va susține, la începutul lunii decembrie încep neînțelegerile între noul guvern și Parlament. Parlamentul este nemulțumit de numirea ca ministru de interne a lui M. Kogălniceanu, omul de la “2 Mai”. Din cauza evenimentelor care se precipită, guvernul Dimitrie Ghica își dă demisia în ianuarie 1869. Liberalii-radicali urmăresc să ajungă la putere; I.C. Brătianu are o întrevedere la Palat cu principele Carol I, cerându-i să-i aducă la guvernare. Brătianu trece chiar la intimidări, dar Carol care se simte jignit și insultat îi răspunde: “Nu mă tem de nimic. Un Hohenzollern nu se lasă așa ușor răsturnat ca un Prinț parvenit.” Astfel că, în ianuarie 1869, Camera este dizolvată iar războiul dintre principele Carol și liberalii-radicali e declanșat; noile alegeri au fost fixate la sfârșitul lunii martie 1869.
Alegerile din martie 1869 au avut o deosebită importanță pentru orașul Ploiești; aici liberalii-radicali s-au împotrivit ingerințelor guvernului condus de conservatorul Dimitrie Ghica. Dintre liberalii-radicali ploieșteni îi putem numi pe: Constantin T. Grigorescu, primarul orașului, Radu Stanian, foarte iubit de mahalagii, Alexandru Candiano-Popescu, director al ziarului “Perseverența”, Stan Popescu, revoluționar, Nicolae Ioachimescu, paroh al Bisericii “Sf. Vasile” și alții. Erau “oameni cunoscuți prin convingerile, prin darul oratoric și dârzenia lor, oameni capabili să devină lideri de temut.” Conservatorii ploieșteni erau reprezentați de: Gh.Gr. Cantacuzino (la Florești avea un frumos conac boieresc, Micul Trianon), Ioan I. Philiu, prefectul județului Prahova, Dumitru Sfetescu, afacerist, deținea o rafinărie, Hagi Niță Pitiș, consilier comunal.
În timpul acestor alegeri, la Ploiești, dar și în întreaga țară, au avut loc dispute aprige între liberalii-radicali și tabăra guvernamentală, conservatorii. La 22-23 martie 1869 au avut loc alegerile pentru Colegiul I și, desi tabăra parlamentară era sigură de reușită, a fost ales deputat, un conservator cu vederi liberale, Ioan Cantacuzino.(șeful conservatorilor, Gh.Gr. Cantacuzino nu a candidat).
Pe 24-25 martie 1869 au avut loc alegerile la Colegiul II; au fost prezenți la alegeri 117 alegători din cei 127 înscriși pe listele electorale. Alegerile au fost câștigate de un liberal-radical, fost prefect în timpul lui Al.I. Cuza, cu 63 de voturi, Istrate Negulescu. Acesta l-a învins pe reprezentatul taberei parlamentare, Cornilie Lipati, cu 48 de voturi. Astfel, liberalii ploieșteni au dobândit două victorii prin alegerea lui Ioan Cantacuzino si Istrate Negulescu.
Între 26-27 martie 1869 s-au desfășurat alegerile la Colegiul III, al orășenilor. Acum, luptele politice dintre liberalii-radicali și conservatori au atins apogeul. Secțiile de votare au fost instalate în cladirea gimnaziului iar alegătorii prezenți în număr de 80-90, majoritatea radicali, l-au proclamat președinte al Biroului provizoriu pe Anastase Lăzărescu. Ziarul “Românul” din 1 aprilie 1869 scria că un anume agent electoral al taberei parlamentare, Zidaru, l-a proclamat președinte, recurgând la intimidare, pe Vasile Dragomirescu. Pentru a-și contracara adversarii, tabăra parlamentară a recurs la tot felul de ilegalități: “un grup de dorobanți deghizați, conduși de agenți electorali conservatori și supravegheați de cpt. Dăscălescu, au spart ușile năvălind în sala de vot; înarmați cu ciomege, ei încep să lovească cu brutalitate pe alegătorii radicali, în special pe Stan Popescu, punându-i pe fugă.” De asemenea, prin oraș umblau bande de bătăuși, ca cel condus de Popa Tache, pentru a-i intimida pe alegătorii radicali.
Astfel că tot orașul a fost cuprins de teamă iar magazinele s-au închis. Mai mult decât atât, telegraful și intrările în oraș erau strict păzite de poliția și bataușii guvernului, pentru a-i împiedica pe opozanți să comunice cu autoritățile din capitală.
În această atmosferă tensionată, fruntașii radicalilor s-au întâlnit în casa lui Constantin T. Grigorescu, primarul orașului, pentru a stabili cum vor riposta. În mobilizarea maselor, un important rol l-a avut și tânărul Alexandru Candiano-Popescu, care a ținut două discursuri înflăcărate, unul la primărie și apoi la cazinou, invitand ploieștenii să respecte legea, Constituția țării și apoi a cerut membrilor guardiei naționale să îmbrace uniformele și să apere secțiile de votare. Între timp, radicalii au reușit, prin telegraf, să anunțe Bucureștiul că în Ploiești este răscoală, cerând ajutorul armatei. Autoritățile din capitală au decis desființarea gărzii orășenești, dezarmarea ei, iar spre Ploiești au fost trimise forțele de represiune, patru companii de infanterie, comandate de maiorul Burileanu. Secțiile de votare și-au continuat activitatea iar liberalii-radicali au obținut o mare victorie prin alegerea ca deputați a lui Constantin T. Grigorescu cu 693 de voturi, Anton Arion cu 683 de voturi și Matache Nicolau cu 635 voturi.
Pe 28-29 martie 1869 s-au desfășurat alegerile la Colegiul IV, ele fiind câștigate de conservatori, și anume, de fostul prefect Theodor Văcărescu. Localul de vot, Scoala nr. 1 de băieți, a fost înconjurat de infanterie, care nu-i lăsa să intre decât pe alegătorii de drept.
În urma unor petiții adresate principelui Carol I, acesta a trimis în Ploiești o comisie de anchetă și pe ministrul de interne, Mihail Kogălniceanu; aceasta a decis anularea rezultatului alegerilor la Colegiul III, creând vii agitații în oraș. De altfel, domnitorul Carol I a urmărit cu interes alegerile din țară, și mai ales din Ploiești.
La 29 martie 1869 o delegație ploieșteană a radicalilor a fost primită într-o audientă la palat de către principele Carol I; ei au protestat față de atitudinea avută în timpul alegerilor de către tabăra parlamentară. Petiția, semnată de vreo 300 de cetățeni, cerea domnitorului, care era imparțial în luptele politice, să facă dreptate. În petiție se scria că: “Destul am suferit Măria Ta. Funcționarii administrativi, funcționarii judecătorești, garda civică, corpul profesoral, toți au fost izbiți fără îndurare…Cetățeni comercianți, arestați, bătuți, insultați…”; se continua apoi cu explicarea fraudelor comise de tabăra parlamentară: “alegătorii înscriși pe listele oficiale opriți de a-și exercita votul, oameni de ocazie luați de pe ulițe, aduși și puși să bage câte trei și patru bilete în urnă fară să fie alegători…” Se instituie o comisie parlamentară de anchetă pentru a analiza situația, sunt înaintate Ministerului de Interne toate dosarele alegerilor; s-a decis ca aleșii Colegiului III să ramana în Cameră.
La începutul lunii aprilie 1869, alegerile pentru Camera Deputatilor erau încheiate. C.N. Debie scria că: “s-au întâmplat fapte rușinoase cu bătaie si arestări. Dar la vot au ieșit deputații pe care i-au vrut liberalii din Ploești. Printre ei este și primarele C.T. Grigorescu. Nu-i iubesc ploieștenii pe boierii ce-și zic conservatori și care sunt acum cei cu puterea.”
În aprilie 1869, călătorind spre Buzău, domnitorul Carol ocolește orașul Ploiești, din cauza agitațiilor din perioada alegerilor, socotite antidinastice.
Dupa alegeri, represiunea a fost dură, unii radicali au fost arestați, printre care și Alexandru Candiano-Popescu, găsit vinovat că a instigat poporul la revoltă: “s-a suit pe balconul Primăriei și al casinoului, de unde îndemna poporul ca să ia cuțite și ciomege spre a izgoni din sala alegerilor birourile constituite conform legii și a-i înlocui cu partizanii d-lor.” De asemenea, și-a încetat activitatea și ziarul “Perseverența” (care aparuse din 5 martie 1867). În “Perseverența” din 16 octombrie 1868, Al. Candiano-Popescu se scuza către cititori de întreruperea activității gazetei din cauza opoziției.
La nivelul întregii țări, conservatorii au câștigat alegerile din 1869. Din cei 10 deputați ai “roșiilor”, trei erau din Prahova. Astfel, Mihail Sevastos, scria că: “spiritul civic ploieștean înregistrase o victorie mare…dar mai ales în comparație cu rezultatul alegerilor din restul țării.”
Pentru a demonstra permanentul spirit de răzvrătire al ploieștenilor, caracteristic pentru spiritul lor civic, în mai 1869, din ordin ministerial, a fost numit un primar nou, Dimitrie Sfetescu iar în oraș au loc agitații politice. C.N. Debie scria că: “este zarvă mare printre locuitorii care-l vor primar pe C.T. Grigorescu” și “patima politică a orbit pe unii ploeșteni, care nu încetează de a aduce turburare în mahalale.” La fel se petrece și în iunie 1869, când prin decret regal, guardia orășenească a fost dizolvată.
După eliberarea din închisoare, Alexandru Candiano-Popescu scoate ziarul “Democrația”, la 21 august 1869, redactor fiind avocatul Naie Apostolescu. C.N. Debie scria că: ”Primele numere s-au vândut ca pâinea caldă” Această gazetă exprima o atitudine antidinastică și va avea un rol important în declanșarea “revoluției” din august 1870. În octombrie 1869 a fost reînființată, prin decret domnesc, garda națională, prilej de bucurie pentru ploieșteni.
De aceea, în Memoriile sale, regele Carol I nota: “localitatea cea mai agitată din țară este Ploieștiul. Trebuie să se ia măsuri energice ca să nu se sape acolo o mină, care ar putea s-amenințe întreaga țară.”
Totuși, pentru principele Carol I, Ploieștiul este un oras important; este de remarcat faptul că el are două mesaje pentru ploieșteni, până în 1870, în condițiile în care el nu se adresează decât locuitorilor din București și Iași! Primul mesaj este cel din 11/23 mai 1866, adresat Consiliului Comunal din Ploiesti. Ploiestenii își exprimă devotamentul față de principe și-l asigură de sprijinul lor. Domnul le răspunde: “Vă mulțumesc, domnilor, de felicitările ce-mi adresați în numele orașului Ploiești și vă însărcinez a anunța pe concetățenii d-voastre că sper a veni să-i vizitez peste puțin.” Cel de-al doilea mesaj este cel din 25 iunie/6 iulie 1870 adresat ploieștenilor; o delegație de comercianți îi prezintă principelui Carol I o adresă de loialitate. Principele le răspunde: “primesc cu o vie satisfacțiune adresa d-voastre și sunt fericit a vedea asigurările de devotament ce conține; aceste asigurări îmi sunt cu atât mai scumpe, că Ploeștii, în cei din urmă doi ani, au fost priviți ca un centru de uneltiri culpabile. D-voastre, domnilor, ca comercianti și ca reprezentanți ai adevăratelor interese ale Ploeștilor, vă este dat a menține liniștea orașului prin energica dezaprobare a tuturor încercărilor subversive ordinei.”
De asemenea, nu putem să nu observăm implicarea ploieștenilor în toate comploturile vremii. De exemplu, Alex Mihai Stoenescu în “Istoria loviturilor de stat în România”, vol. I, scrie că imediat după asasinarea lui Barbu Catargiu, au fost operate peste 200 de arestări dar cercul de suspecți a fost restrâns la trei nume. Câțiva martori au lăsat depoziții care merită toată atenția. Unul dintre aceștia, se pare, că ar fi auzit pe un anume Nicolae Iorgu din Ploiești anunțând premonitor crima în acea dimineață. Un alt episod al implicării ploieștenilor în acțiuni conspirative, este cel legat de detronarea domnului unirii, Al.I. Cuza. Alexandru Candiano-Popescu povestește în memoriile sale despre acest episod: “martori la plecarea sa au fost locotenența domnească, toți miniștrii și eu. Vodă Cuza își lua ziua bună de la noi cu multă demnitate. Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Vă iert pe toți, domnilor, zise Vodă. Și…strigă cu glas puternic: Să trăiască România! Apoi urcându-se într-o trăsură închisă, înhămată cu cai de poștă, și însoțit de energicul Stan Popescu din Ploiești, un fost garibaldian și un fanatic rosettist, porni spre granită, luând drumul Predealului.” Același Candiano-Popescu scrie în “Perseverența” despre evenimentul de la 11 februarie 1866 De asemenea, Ioan Groșescu în “Mahalalele Ploieștilor” scrie și el despre acest eveniment: “Stan Popescu le-a povestit cu de-amănuntul cum l-a arestat pe domn, chiar în dormitorul acestuia, împreuna cu Matei Smindeanu, din neamul Ioachimeștilor.”
În final, toate aceste acțiuni au culminat cu proclamarea Republicii de la Ploiești din 8 august 1870.
2.2. PREGATIREA REVOLUTIEI DIN AUGUST 1870
Încă de la începutul anului 1870 apar acțiuni efective de răsturnare a principelui Carol; partidul liberal desfășura o intensă activitate care urmărea răsturnarea principelui. Liberalii se considerau nedreptățiti de domnitorul Carol, de aceea, Eugeniu Carada, radical convins, credea că guvernul conservator trebuia răsturnat.. C.A.Rosetti se declara potrivnic ideii; în memoriile sale, Al. Candiano-Popescu scria că Rosetti a afirmat:”nu e buba coaptă.N-aveți să reușiți. Eu plec la Paris, ca să nu văd în ochi acest fiasco, plin de primejdii”. Mariu Theodorian Carada scrie că: “Ion Brătianu era nedumerit. Pe a sa răspundere el (Carada) pune la cale detronarea. Săptămâni întregi aleargă în țară, de organizează complotul”. Se pare că radicalii organizaseră o adevarată “conspirație” care câștigase și concursul armatei. Republican convins, scontând pe o victorie rapidă a Franței, acționează pentru pregătirea izbucnirii miscării antidinastice în mai multe orașe. “Revoluția așa cum o concepuse el, urma să izbucnească concomitent în cele șapte orașe prevăzute în planul său, dupa care vor urma și altele. La București urma a se instaura, după detronarea domnitorului Carol, o regență, iar un congres va hotărî să cheme pe tronul rămas vacant pe prințul Napoleon, fiul lui Jerome Bonaparte. Eugeniu Carada avea de acum în mână frâiele mișcării și fixase ziua și ora când trebuia să izbucnească răscoala”.
Pentru buna desfășurare a acestei acțiuni, Eugeniu Carada, “în sufletul căruia se redeșteptase subit republicanismul de odinioară”, a apelat la vechii săi colaboratori, care participaseră și ei la detronarea lui Vodă Cuza. M. Theodorian Carada în “Efimeridele” scria că “Toată lumea cerea detronarea lui Carol I, și conducerea mișcării am luat-o eu “(Eugeniu Carada) cu Constantin Ciocârlan, fost prefect al poliției capitalei, acum administrator la “Românul”, maiorul C.Pillat, ginerele lui C.A. Rosetti, Dr. Sergiu, medic renumit și deputat, Alexandru Candiano-Popescu, col. Lecca și alții. “Carada încredințase conducerea răscoalei la oameni de toată încrederea, fără să bănuiască că strădania îi va fi zadarnică.” Izbucnirea revoluției era stabilită la Iași, unde maiorul Lecca urma să proclame detronarea domnitorului Carol. De aici, împreună cu trupe de grăniceri și dorobanți, urma să se deplaseze spre Tecuci, unde în apropiere, la Furceni, exista o tabără militară. “Tabăra de la Tecuci, spune el, trebuia să proclame Locotenența Domnească și să pornească spre București. Revolutia era astfel fixată pentru ziua de 8 august 1870”. În memoriile sale, Al. Candiano-Popescu afirma că această dată a fost aleasă deoarece C.A. Rosetti telegrafiase din Paris că francezii au câștigat bătălia de la Gravelotte. Alte centre: București, Focșani, Buzău, Tecuci, Craiova, Brăila, Pitești și, bineînțeles, Ploiești. La Pitești, fieful lui I.C. Brătianu, “conservatorii uzau de toate mijloacele de intimidare. Tata potolea cât putea pe ai lui din Pitești, ca să nu dea pretext de represiune guvernului”, scria Sabina Cantacuzino.
Activarea centrelor de revoltă urma să fie făcută prin stațiile de telegraf unde erau puși oamenii de încredere ai conspiratorilor. De asemenea, pentru a se asigura confidențialitatea transmisiilor, fusese creat un cod secret, cifrat, care însă, nu s-a păstrat. Informațiile urmau să fie transmise comandanților de garnizoană de către regență, ordine care erau deja întocmite sub semnăturile lui Ion C.Brătianu și N. Golescu.
Când totul era pregătit, conducătorii de la Focșani, unde pregătirile erau probabil neterminate, cer o amânare de câteva zile. E. Carada acționează pentru amânarea acestei acțiuni, telegrafiind “pretutindeni să nu se pomenească la fapte până la primirea unor noi ordine”. De asemenea, a trimis “doi oameni în Moldova, cu ordin a se opri și la Ploiești” și de a-l informa pe șeful conspiratorilor de aici, un fost căpitan de artilerie, Alexandru Candiano-Popescu.
Dar, Ploieștiul, puternică citadelă roșie, dă semnalul revoluției în noaptea de 7-8 august 1870. M. Theodorian Carada scria: ” Dar Candiano în dorința de a se distinge, a dat drumul răscoalei și a sdrobit-o”. De altfel, orașul era foarte agitat pentru că “s-a aflat în târg că Franța a declarat război Prusiei, și că toate statele germane s-au unit și armatele lor au și călcat pământul francez. Orășenii se uită urât la nemții care seară de seară benchetuiesc pe socoteala scriselor din ziare, despre izbânzile prusienilor.” Ploieștenii, firește, se pronunțau pentru o victorie a Franței și țineau cu împăratul Napoleon. I.L. Caragiale scria în “Șah și mat” că: “Așa era în toată țara o agitație surdă, dar foarte adâncă, care în unele centre lua forme fătișe destul de amenințătoare pentru ordinea generală”.
In orașul Ploiești, Constantin T. Grigorescu și Alexandru Candiano-Popescu reprezentau forța nucleului de liberali-radicali. De altfel, Eugeniu Carada a vizitat orașul la începutul lunii august 1870. Și seful publicației “Columna lui Traian”, B.P. Hasdeu, liberal-radical convins, se va implica în pregătirea terenului pentru declanșarea revoluției de la Ploiești. Amicii lui notau: “Am colindat, colindăm și vom continua să colindăm, colindând în dreapta și în stânga, dar aceasta nu vas ă zică că noi căscăm gura prin Ploiești (…). Ploieștii au mare bucurie ca franțuzii au biruit, veste pe care noi am adus-o mai întâi aseară.” Mai târziu, B.P. Hasdeu a construit frumosul său castel la Câmpina.
Autoritățile conservatoare locale, precum prefectul judetului Ștefan Racotă și unii lideri conservatori: Th. Văcărescu, Ioan I. Philiu, Nicolae P. Rășcanu, precum și liberalii-moderați ai lui Istrate Negulescu, trecut apoi la conservatori, nu s-au implicat în aceste manifestări, care firesc nu se încadrau în spiritul de evoluție și ordine conservatoare.
Alexandru Candiano-Popescu nu se supune ordinelor primite de la București și a declanșat prematur acțiunea; “Ploieștenii, ori nu au primit știrea transmisă la timp de Carada, ori nu au voit să asculte de ordin, că au luat-o înainte.” Astfel că, revolta a izbucnit “ca o grenadă numai la Ploiești”. Eugeniu Carada pleaca imediat spre Ploiești și, după ce constata că graba lui Candiano-Popescu a făcut să “avorteze” mișcarea, se reîntoarce la București. M. Theodorian Carada, în “Efimeridele”, scria că E. Carada l-a găsit pe Candiano acasă la Grigorescu și, mai mult decât atât, “era radios, și la observațiile mele răspundea, când că n-a știut de amânare, când că în Ploiești nu se mai putea nimic amâna”.
Mihail Sevastos, în celebra sa monografie, scrie că în preajma zilei de 8 august 1870 au avut loc mai multe întâlniri pregătitoare, conspirative, una la C.T. Grigorescu și a alta la Radu Stanian. Prima întâlnire s-a ținut în seara zilei de 7 august 1870, începand cu ora 18, în casa lui C.T. Grigorescu, șeful liberalilor din Prahova, deputat. Aici se pare că au participat: Alexandru Candiano-Popescu, Radu Stanian, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Alexandru Comiano, Mitică Călinescu, Titu Bălăceanu, Petre Apostolescu, Guță Andronescu-Grădinaru și alții. La cea de-a doua întalnire au fost prezenți aceeași, în casa lui Radu Stanian, după lăsarea întunericului, iar Alexandru Candiano-Popescu le-a prezentat planul conspirației; le-a comunicat că de la București, a primit ordin de ridicare și că el a fost numit prefect al județului Prahova iar Stan Popescu șef al Poliției, locotenentul Comiano era reactivat, urmand să îmbrace uniforma. Au existat temeri în legatură cu o posibilă “invazie straină” dar Candiano-Popescu i-a linștit, afirmând că “oamenii politici aveau garanții de la puteri”; de asemenea, orașele mari se vor răscula iar armata va sprijini mișcarea de detronare a domnitorului. Apoi, conspiratorii au elaborat un plan detaliat în legătură cu mișcarea de a doua zi, și nu se amintește nimic despre “republică” ci doar despre “locotenența domnească”. La aceste două întruniri au fost luate două măsuri: confecționarea unui drapel dintr-o “stofă tricoloră” pe care au cumpărat-o de la “Bazar de Londra” și organizarea unei petreceri cu lăutari la hotelul “Moldavia”, cu scopul de a abate atenția autorităților.
2.3. DESFĂȘURAREA EVENIMENTELOR
Revolta a început în zorii zilei de sâmbătă, 8 august 1870; “au sunat clopotele la biserici, mai întâi la Sfântul Gheorghe Vechi și Sfântul Haralambie, apoi la Sfântul Vasile și Sfântul Ilie, și la celelalte. Au sunat goarnele, la primărie, la cazarma pompierilor de unde ieșeau gardienii și cetățenii înarmați.” Lumea a ieșit pe străzi: “și au început să curgă cetățenii și din mahalale, în frunte cu deputații și cu unii preoți.” Chiar Alexandru Candiano-Popescu s-a îmbrăcat în uniforma de căpitan “ca să aibă mai multă autoritate asupra soldaților și dorobanților.” Dintre preoții implicați în această acțiune, îmbrăcați în odăjdii de sărbătoare, îi menționăm pe N. Ioachimescu și Ștefan Dumitrescu. Numărul participanților se ridica la aproximativ 3000: “S-au adunat cu toții în Piața de sus, unde venise locotenentul Comiano cu dorobanții primăriei, cu un stindard mare pe care l-au urcat cu port-drapelul pe niște mese; lângă mese cânta muzica gărzii cetățenești, și, în jur cât era piața de mare, stăteau îngrămădiți cetățenii. S-a adunat lume multă…”.
Revoluția a urmat planul stabilit de conspiratori; șefii gardiștilor au pătruns în clădirea prefecturii, și sub amenințarea armelor, i-au arestat pe politiști și pe directorul prefecturii. “Trompeta Carpaților” scrie că s-a întâmplat acest lucru din cauza guvernului neprevăzător. Locotenentul Comiano și Guță Andronescu au ocupat telegraful iar Candiano-Popescu, la cazarma pompierilor.
Către ora 3.30, grupuri de oameni, unii dintre ei înarmați, s-au îndreptat spre centrul orașului pe acordurile imnului “Libertății”, intonate de fanfara Gărzii Civice. În fruntea mulțimii se află Candiano-Popescu, care aduce steagul roșu al revoluției. Preoții în odăjdii, cu crucea în mână, însoțesc alaiul revoluționar. Lt. Comiano se întâlnește în piața zarzavagiilor cu Guță Andronescu-Grădinaru, care-i pregătise pe grădinari, în număr de opt. Cu toții s-au deplasat apoi spre Biserica Sf. Ioan unde era și Candiano-Popescu, călare. Acesta i-a înmânat lui Comiano o copie de telegramă, pe care trebuia să i-o aducă în piață, ca de la telegraf.
În jurul orei 4.30, în adunarea din piața mare, Candiano-Popescu, călare, în fața mulțimii, dă citire telegramei pe care i-o aduseseră lt. Comiano și Stan Popescu de la telegraful care era deja blocat de insurgenți; era anunțată “răsturnarea” domnitorului iar el era numit prefect și însărcinat să ia jurământul de credință față de locoteneța domnească de la București, care, bineînteles, nu exista. Telegrama avea următorul conținut: “Prefect Candiano, Ploiești, vă anunț definitivul succes al libertății pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al regentului, primiți jurământul funcționarilor civili, precum și trupei militarilor de acolo. Nesupunerea considerată de înaltă trădare către națiune, Ministru Brătianu”. Citirea telegramei de către Candiano-Popescu a stârnit uralele mulțimii care a început să strige: “Ura! Am scăpat de neamț!” În această atmosferă plină de entuziasm s-a trecut la cucerirea puterii politice și administrative pe plan local; mai întâi, mulțimea s-a îndreptat spre primărie. În sala mare a Primariei, Alexandru Candiano-Popescu împarte funcții publice iar portretul domnitorului Carol este dat jos și s-a împărțit apoi apă și vin. În aceeași clădire se aflau cazarma și comandamentul pompierilor; acestea au trecut de partea insurgentilor și le-au permis să ia cele 24 arme și două goarne ale Gărzii Civice. Următoarea oprire a fost cazarma dorobanților care se afla în mahalaua Buna Vestire. De aici au fost luate 90 săbii și 20 puști care au fost împărțite manifestanților.
Mulțimea, în frunte cu Alexandru Candiano-Popescu, își continua drumul spre închisoarea orașului: ”mulțimea a strigat cu bucurie, Ura! Ura!, si cu muzica în frunte, a plecat în convoi către drumul Rudului, pe la temniță…”, unde au fost eliberați deținuți politici, precum: Ilie Trăsnea, I.N. Radovici și Ghiță Ștefănescu, arestați cu trei luni în urmă din cauza incidentelor petrecute în timpul alegerilor electorale din primăvara lui 1870.
Un alt obiectiv îndeplinit de revoluționari a fost și neutralizarea șefilor aparatului administrativ, astfel că au ocupat sediul Poliției și l-au arestat pe Alecu Theodorescu, polițaiul orașului. Stan Popescu l-a înlocuit, i-a sediul în primire, dezarmându-i pe cei de acolo. Următorul arestat a fost directorul prefecturii Constantin Ruban, prefectul județului, Ștefan Racotă, nefiind în oraș. Gardiștii înarmați i-au înconjurat locuința din mahalaua Sf. Nicolae, interzicându-i, astfel, orice legătură cu orașul.
Înarmați, revoluționarii au ocupat prefectura, au sigilat casa de bani și au pus-o sub paza gărzii naționale. Un alt grup de revoluționari au ajuns la tribunal, l-au înconjurat și i-au silit pe lucrătorii de acolo să se alăture demonstranților. Apoi, Comiano și Guță Antonescu au ocupat telegraful. Oficiantul Iorgulescu a încercat să fugă, dar a fost prins și pus sub pază. Pe la 5.00 dimineața, curajosul Iorgulescu, deoarece Guță Antonescu, imprudent, a adormit. a întrebat Bucureștiul ce este acolo; i s-a răspuns “Pace și liniște!”Atunci, a sunat la casa primului-ministru informându-l despre ce se întâmpla în Ploiești.
Pasul următor a fost cucerirea cazarmei infanteriei; aici staționa o mică garnizoană pe care guvernul a trimis-o din cauza “neorânduielilor ce au avut loc cu ocazia alegerilor”. Despre aceste evenimente maiorul Polizu ne povestește în memoriile sale, apărute peste un sfert de secol în “Convorbiri literare”. Maiorul Polizu a întocmit un raport amănunțit către gen. Alexandru Solomon din București, informându-l asupra situației din Ploiești. Pentru aceasta trimite un călăraș: “Băiete, sunt acum 6 ore, la 9 și jumătate să fii în București. Chiar dacă ai pierde calul în goană, ți se va plăti și vei fi răsplătit. Trebuie cu orice preț să remiți aceasta în mâna domnului general Solomon.” Călărașul trimis la București, preda raportul pe la 9.30.
Imediat după acest eveniment, își face apariția “Alexandru Candiano-Popescu, călare cu două revolvere la brâu și cu un steag roșu în mână, în capul unei multimi de peste 3000 de oameni… .Se auzeau strigăte: Ura, să trăiască Candiano-Popescu, prefectul districtului! Ura, să trăiască Brătianu!” Alexandru Candiano-Popescu și oamenii lui cer maiorului Polizu să treacă de partea locotenenței domnești. Acesta refuză și amenință să dea ordin de foc soldaților săi: “Vă invit, domnule Candiano, a vă retrage, căci la cea mai mică mișcare dau ordin trupei de începerea focului”; apoi, Candiano-Popescu se adresa maiorului: “Vei fi răspunzător, domnule maior, de nesupunerea d-tale…veți plăti scump conduita d-voastră.” Candiano-Popescu se retrage amânând pentru mai târziu ocuparea cazărmii. Maiorul Polizu a rămas închis cu soldații săi, în cazarmă, toată ziua. De aceea, mai târziu, va fi învinuit că nu a acționat pentru reprimarea revoltei.
În jurul orei 8.00 dimineața, la 8 august 1870, Alexandru Candiano-Popescu a revenit la prefectură și, instalându-se pe scaunul de prefect, depune jurământul de credință față de guvernul provizoriu și regent. Pe la 9.00, el “începu să facă acte de administrație: primi jurământul funcționarilor prefecturii…, numi șase subprefecți…”.
În jurul orei 10.00, Alexandru Candiano-Popescu se oprește la telegraf. O primă depesă a fost trimisă maiorului Polizu, “semnată” de Ion C. Bratianu, ministru de Razboi, în care era anunțat de detronarea domnitorului Carol și i se cerea să i se supună prefectului Al.Candiano-Popescu. Alte două telegrame au fost trimise prin angajatul telegrafului Iorgulescu, amenințat cu pistolul: una căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor din Predeal, și cealaltă ziarului “Albina” din Ungaria. Căpitanului Georgescu îi comunica: “Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent, sunt prefectul districtului numit de guvernul provizoriu, concentrate imediat granicerii și în 24 ore, dacă se poate, să fiți în Ploiești. Aștept de la patriotismul d-voastră și de la energia d-voastră acest serviciu.” Cealaltă telegramă concepută de el ziarului românesc“Albina” din Pesta, urma să facă cunoscută acțiunea pe plan internațional: “Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înființat sub titlu de regent. În Ploești mare entuziasm.”
Firește că destinatarii acestor telegrame nu s-au conformat; unii nu au crezut în ceea ce spunea Candiano-Popescu, alții din cauza evoluției evenimentelor. Cele două telegrame au fost oprite la Predeal și nu au ajuns la destinatarii lor. Cert este că această revoluție era consecința curentului antidinastic ce creștea mereu. M. Sevastos scrie că, citând din “Istoria poștelor române” a lui Constantin N. Minescu, “oficiantul Iorgulescu cheamă oficiile București și Predeal, le pune pe aceeași lamelă în schimbător și transmite telegramele în același timp ambelor oficii, adăugând oficiului Predeal să nu le dea curs…, deoarece conțin fapte neadevărate…”. Firește, Guvernul a luat măsurile necesare și nu a uitat, mai târziu să mulțumească pentru zelul lor, domnilor maiori Polizu și Gorjan, corpului telegrafic de la Predeal, și Ploiești, d-lui Iuliu Filipescu, Iorgulescu și Constantinescu și “s-a ordonat direcțiunei de a-i înainta pentru această devotată și inteligentă purtare.” Candiano, povestește în memoriile sale că la Predeal, căpitanul Georgescu a primit ordin din București să nu se supună lui, și atunci a realizat că totul era compromis.
Pentru conspiratorii din capitală, era foarte evident că mișcarea antidinastică a eșuat odată cu arestarea lui Ion C. Brătianu. De aceea, la 8 august 1870, vine la Ploiești Eugeniu Carada cu misiunea de a opri acțiunile revoluționarilor. Pe la orele 12.00-13.00, Carada însoțit de câțiva fruntași locali se deplasează la sediul telegrafului. Noul angajat, pus de complotiști, Ștefan Ionescu, nepotul lui Ilie Trăsnea, urmărind corespondența de pe fir, află că în țară este liniște și că guvernul știe despre ceea ce se întâmplase la Ploiești. De asemenea, află că trupele de represiune, sub comanda maiorului Gorjan, sunt în drum spre oraș. De asemenea, în oraș, animația scăzuse, deși în piața mare continua să cânte muzica. Unii dintre revoluționari au plecat acasă, să se odihnească, alții au rămas să mai petreacă în cârciumi.
Eugeniu Carada pune la punct împreună cu revoluționarii ploieșteni un plan ingenios de încetare a mișcării care, mai târziu, le-a folosit să-și dezvolte apărarea. Seara, în jurul orei 18.30, are loc o întâlnire acasă la C.T. Grigorescu cu Alexandru Caniano-Popescu și preotul N. Ioachimescu care pun la punct ultimele detalii. Candiano-Popescu și-a dat seama că orice opoziție ar fi inutilă, așa că se gandește să părăsească orașul; la fel gândesc și ceilalți revoluționari. “Trompeta Carpaților” îi numește trădători iar “Ghimpele” scrie că acțiunea condusă de Candiano era să răstoarne guvernul și dinastia cu care abia ne obișnuiserăm.
Prin urmare, un rol important în risipirea manifestației republicane de la Ploiești a fost deplasarea rapidă a lui Eugeniu Carada la locul evenimentelor. Tot el spunea: ”toți ofițerii din batalionul lui Gorjan erau în complot. De mă arătam lor și un cuvânt să le fi spus, îl arestau pe Gorjan. N-am facut însă asta, pentru că era de prisos și ar fi fost să-i compromit în zadar”. Guvernul de la București avea în posesie conținutul “depeșelor” trimise de Candiano-Popescu prin intermediul telegrafului din Predeal și trecuse deja la arestări în București, Pitești iar la Craiova sunt descoperite documente compromițătoare și apar primii martori. Guvenul condus de Manolache Costache Epureanu pregătește arestarea principalilor suspecți: Eugeniu Carada, I.C. Brătianu, generalul Nicolae Golescu. “Ghimpele” scria că acest complot, descperit de guvern, avea ramificații întinse.
Eugeniu Carada realizează că mișcarea revoluționară de la Ploiești a dat greș, asa că “se reîntoarce pe jos de la Ploești, facând două zile în tovărășia unor cărăuși. Înainte de a intra în oraș, se îmbracă, pentru a nu fi recunoscut cu hainele rupte și murdare, și-a tras pălăria pe-o ureche…cu bastonul pe umeri și nepăsător ca orice chefliu.” Ajungând acasă la C.A.Rosetti, îi găsește aici pe Ion C. Brătianu și frații Golești, care îl sfătuiesc să plece în străinătate dar el nu dorește acest lucru. Așa că, a stat ascuns și a distrus toate urmele compromițătoare care l-ar putea învinui și apoi publica în ziarul “Românul”, la 19/31 august 1870 o scrisoare adresată Primului Procuror: “Am aflat că mă căutați și mă mir că mă căutați prin case streine când mă puteți găsi în toate diminețile la redacția “Românului”. Știa că va fi arestat, fapt care s-a și întâmplat a doua zi, când comisarul guvernului a venit cu mandatul de arestare.
2.4. EPILOGUL EVENIMENTELOR
Capii mișcării revoluționare din Ploiești “văzând că răzvrătirea nu se întinsese și în celelalte orașe, că sătenii din Prahova și din alte ținuturi nu se mișcaseră…” au abandonat misiunea și s-au refugiat în diverse locuri. I.L. Caragiale scria în “Boborul”: “ Pe la trei jumătate după-amiaz, în vagoanele de material ale liniei ferate București-Ploiești, atunci încă-n construcție, sosea grabnic în republică un grozav oaspete. Ce era? Era Reacțiunea. Reacțiunea cu tot ce are ea mai oribil și mai hidos – un batalion de vânători sub comanda maiorului Gorjan…”. Maiorul Gorjan care primise ordine clare pentru o represiune dură, începu “vânătoarea după republicani”. “Reacțiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidență, ieșise prin granița de răsărit a Republicii, bariera Bucovului, pe când Reacțiunea intrase pe granițe de apus, bariera Rudului.”; “s-a zăpăcit și a fugit la Buzău!”. Batalionul condus de căpitanul Gorjan i-au arestat pe revoluționarii care ocupau telegraful, poșta și temnita. “Toată noaptea au umblat patrule după căpeteniile răsculaților. Duminică dimineață era liniște în tot orașul.”
Represiunea a fost ceva dureros. Al.Candiano-Popescu scria că: ”eroicul Gorjan căuta rebeli cu orice preț, și rebelii nu se găseau. Îi trebuia victorie, și nu avea cu cine lupta.”. Numărul celor arestați era atât de mare încat n-au ajuns arestul prefecturii și cazarma dorobanților, ocupându-se, de asemenea, și Hanul Călugărului. Arestații stăteau claie peste grămadă, suferind bătăi și schingiuiri. Prefectul de Prahova, Ștefan Racotă, sosește în Ploiești pe la 12.00 noaptea și primește noi instrucțiuni de la București, prin intermediul telegrafului. Represiunea durează toată noaptea și ziua următoare. Au fost arestați capii mișcării revoluționare: Guță Andronescu este prins după ce a fost tras în aer un foc de revolver, Stan Popescu, pe capul căruia prefectul a pus o recompensă, a fost găsit ascuns în fabrica de gaz a lui Marin Mehedințeanu iar Alexandru Candiano-Popescu și Alexandru Comiano, conform unei proclamații a guvernului sunt dați în urmărire la prefecturile Dâmbovița și Buzău. Chiar pe 9 august 1870, guvernul publica un aviz prin care face cunoscut cetățenilor faptul că deputatul Candiano-Popescu “a făcut la Ploiești o încercare pe cât de criminală pe atât de nesăbuită spre a răsturna actuala ordine de lucruri, dar că liniștea a fost restabilită de trupe, după 24 de ore.” “Albina” din 19 august 1870 scrie despre acest caz, considerându-l pe Candiano-Popescu autorul acestor fapte și despre cum l-au sfătuit cu câțiva ani în urmă “la moderațiune, la cumpetu, la sânge rece, făra doritulu succesu.”
În ziua de 10 august, Candiono-Popescu și Al. Comiano, arestați la Lipia, sunt aduși în Ploiești. În memoriile sale, Candiano poveșteste că îi era teamă să nu fie asasinat. Radu Stanian este prins spre Țigănești, într-o trăsură închiriată la plecarea din Stăncești, unde fusese la un botez, deputatul liberal Matache Nicolau, una dintre cele mai căutate persoane, se va ascunde atât de bine, încât nu a fost prins decât după terminarea valului de arestări. Firește, fiecare a mințit cum a putut, că au fost la o petrecere, la un botez, alții, precum Radu Stanian, “nu știu că, de fapt, se numeste revoluție”, alții, precum preoții în odăjdii, cum că au trecut din întâmplare pe la telegraf, iar frizerul D. Rădulescu spunea că “Dl. Candiano m-a făcut ca un fel de caporal, și mi-a zis să îngrijesc de oamenii care se îmbată să nu piarză săbiile”, etc. Arestații, în închisoare, erau bătuți, umiliți, schingiuiți, de exemplu: preotul Ștefan Dinicescu a fost crunt bătut și “tras mereu de barbă”, Stan Popescu a fost dus și bătut într-un beci împreună cu mulți alții, după ce în cap li se aruncaseră mantale, “Drăghicescu a fost băgat într-un coteț și târât de păr în cea mai grozavă murdărie…” Condițiile în care erau ținuți deținuții erau umilitoare, scrie “Românul” la 4/10 Răpciune: “Guvernul nu le dă nici hrană, sau, dacă le dă, trebuie să mănânce la un loc și din aceiași mâncare cu hoții din temniță. Pe lângă aceasta, este oprit chiar rudelor de a veni să-i vadă, fară permisul special al parchetului…”
“Trompeta Carpaților” îi critica pe revoluționari:”Ce ați făcut voi punând mâna pe toată administrațiunea celui mai avutu județu, brăzdatu de drumuri în toate sensurile… .Ce mari avantaje ați sperat? Ce fel de revoluționari sunteți voi care ați fugit?…”
La 11 august 1870, în urma unui ordin dat de ministrul de război, locotenentul Comiano a fost cercetat de o comisie condusă de căpitanul D. Giurescu și judecat apoi de Consiliul de Război la București; a fost condamnat la ani grei de temniță, dar după un an a fost grațiat de domnitor și eliberat. “Trompeta Carpaților”, din 30 august 1870, scrie că, vineri pe 29 august, locotenentul în neactivitate, Comiano, a fost condamnat la ocna pe viață.
A fost arestat și Eugeniu Carada, “eminența cenușie”, ocultul, și dus la Ploiești, la Hanul Călugărului, unde se aflau cei mai mulți dintre complotiști: Ion Ghica, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Panait Ghica, maiorii Pillat, Radu Mihai, N. Golescu, col. Crețulescu și alții. C.A. Rosetti fuge la Giurgiu, într-un moment de panică sau, după alții, de lașitate și se refugiază pe un vas austriac pentru a nu fi arestat. Au fost puși sub acuzare 126 de cetățeni, deși în inchisoare au fost aruncați peste 400 de “republicani”. Au fost ținuți la Ploiești pentru cercetări aproape o lună, întreaga activitate judiciara fiind strict supravegheată, până pe 9 septembrie 1870, de către Jean Lahovary, procurorul general de pe lângă Curtea de Apel din București, care era fratele ministrului de justiție, Alexandru Lahovary. De asemenea, Prefectura a cheltuit sume mari de bani pentru prinderea “revoluționarilor”. Apoi, autoritățile au decis mutarea unor arestați în frunte cu Eugeniu Carada la Târgoviște, se pare, din cauza simpatiei de care se bucurau conjurații în rândul populației, dar și datorită faptului că la Ploiești sau Pitești exista riscul izbucnirii unor revolte populare. “Ploieștenii toți simpatizau cu cei arestați. La Hanul Călugărului, erau zilnic zaiafeturi cu cele ce li se trimiteau din oraș, banchete la care lua parte și ofițerul de gardă.” Lotul lui Ion C. Brătianu a fost dus de la Pitești la Câmpulung, deoarece “guvernul înțelese că era o nebunie să riște trecerea lor prin curtea de jurați din Pitești.” Când au ajuns la Târgoviște, seara, ferestrele locuințelor erau luminate cu “sfeșnice aprinse și așezate între geamuri” așa și-au arătat locuitorii simpatia față de complotiști; a doua zi, chiar prefectul Rizu a prezentat respectele sale lui Eugeniu Carada. Condițiile din închisoare erau aspre: “Rigoarea s-a făcut mare cu cei arestați. Îi țin grozav de prost; mai mult sunt bolnavi și topiți de umiditate și necurățenie.”
Desi nereușită, “revoluția” de la Ploiești, a reușit să impresioneze profund pe domnitorul Carol; nu-i venea să creadă că generalul Golescu, care-i predase puterea în urmă cu patru ani, ca membru al locotenenței domnești, și Ion C. Brătianu, au complotat împotriva lui. În memoriile sale, scrie că: “provocatorii tulburărilor au abuzat desigur într-un chip criminal de numele lui Golescu și Brătianu, care suna atât de frumos.” Aflând că este arestat gen. Golescu, domnitorul Carol trimite pe unul dintre aghiotanții lui pentru a-l aduce la el și exprimându-și regretele pentru cele întâmplate, îl pune în libertate, fiind convins de fidelitatea generalului. Ion C. Brătianu, care se afla pe moșia lui, la Florica, a fost arestat, într-o noapte, fără a opune rezistență și dus la Pitesti. Sabina Cantacuzino scrie că: “În tot orașul era o indignare strașnică; se făcuseră percheziții, nu se găsise nimic bineînțeles, nu numai pentru că conspiratori ca tata și tovarășii lui erau prea virtuoși în acest mesteșug, dar fiindcă tata nu fusese niciodată printre cei care doriseră să răstoarne dinastia străină, introdusă și asezată de el cu atatea sacrificii și morale, și personal materiale.” Domnitorul credea că C.A.Rosetii este adevăratul inițiator al mișcării (care fugise din țară), de altfel, el nu cunoștea pe adevăratul cap al acestei mișcări. Domnitorul “cu gândurile îndreptate într-alte direcții, nu banuiește câtuși de puțin pe aceștia-Golescu și Brătianu-, și el singur dă ordin să fie puși în libertate.” Eliberat din închisoare, I.C. Brătianu s-a deplasat la Târgoviște pentru a-și apăra prietenii.
Conform Memoriilor Regelui Carol I, la 24 august 1870 sosește la București o delegație a orașului Ploiești “care exprima devotamentul și regretele sale pentru încercarea câtorva anarhisti”. Domnitorul le răspunde că se bucură de această atitudine, mai ales că “Ploieștii au ajuns de doi ani, un centru de intrigi răzvrătitoare.” “Este târgul liniștit, dar înfricoșat de amenințările ce face guvernul cu procesul revoluționarilor.”
Care a fost reacția presei în legătură cu condițiile în care erau ținuți deținuții? De exemplu, ziarul “Trompeta Carpaților” prezintă revoluția ca fiind “cea mai neagră trădare”, “crima neagră contra naționalității” dar se pronunța împotriva arestărilor nedrepte și a condițiilor umilitoare la care sunt supuși deținuții. “Columna lui Traian” scria că acțiunile represive de la Ploiești au fost greu de suportat de către B. P. Hasdeu care a fost închis opt zile “în grosul din Văcărești” suportând “barbarele pedepse” și că “condițiunile arestului devin din ce în ce mai grele”. Iar la 27 august 1870 scrie că: ”înșiși dorobanții mai milosi decât d. Alexandru Lahovary, ajunseră a refuza de a mai bate pe mulți…” Ziarul “Românul” scrie la 5 septembrie 1870 ”…înverșunarea merge atât de departe, încât s-a arestat și se ține în pușcărie până și un bărbat, de a se fi luat după muzică… .Un număr mare de cetățeni sunt arestați într-o necurățenie și infecțiune nespusă…” În Parlamentul României au loc intense dezbateri în legătură cu evenimentul de la Ploiești, dl. Negură a dezaprobat, în discursul său, cu o justă asprime “Republica de la Ploiești.”
2.5. PROCESUL CELOR 41
Ion Bulei scria într-un articol intitulat “Un proces la Curtea cu Jurați” că încă de la începuturile României moderne, curțile cu jurați au devenit o realitate. Era cea mai democratică formă de justiție, impusă de liberalii-radicali. Despre modul cum funcționau acestea, avem o dovadă certă și anume procesul celor 41 de inculpați din septembrie 1870.
După ce capii revoluției de la Ploiești au fost arestați, puterea a realizat că nu-i poate judeca pe revoluționari la Ploiești sau la Pitești, deoarece exista riscul izbucnirii unei noi revolte populare, posibil de o mai mare amploare. De aceea, procesul celor 126 de acuzați, conform deciziei nr. 382, acuzați de complot împotriva guvernului, a fost transferat pe fieful conservatorilor, în Dâmbovița, la Târgoviște. Se pare că numai prefectul de Dâmbovița și-a luat angajamentul ca în județul său revoluționarii de la Ploiești vor fi condamnați. Modul în care sunt făcute arestările și atitudinea anchetatorilor sunt “simptomatice pentru ceea ce avea să urmeze”. Complotiștilor li se ofera chiar ocazia de a distruge acte compromițătoare și de a fugi de sub arest. Mariu Theodorian Carada scrie că lui Eugeniu Carada “cât de ușor i-ar fi fost să fugă, se poate vedea și din aceea că cel trimis să-l aresteze…Comisarul Culoarei de Roșu, îi zice că dacă vrea să fugă, el va raporta că nu a găsit pe nimeni, că desigur scrisoarea din Românul ar fi fost o farsă.” O altă poveste amuzantă este aceea povestită în “Efimeridele”de către M. Theodorian Carada, când, căutat de autorități după evenimentele din Ploiești și luând ceaiul în salon cu d-na Rosetti, vine servitoarea și îi anuntă de sosirea unui procuror; Carada se ascunde după perdea, d-na Rosetti îl poftește pe invitat iar acesta o anuntă că pe Carada l-au gasit în haine tăranești, la munte. După plecarea procurorului, Carada continuă conversația cu d-na Rosetti și face următoarea afirmație: ”ar fi fost o mare nenorocire pentru noi dacă isbuteam să-l detronăm; și isbuteam desigur, dacă nu făcea Candiano nimic după capul lui.”
Domnitorul României, Carol I afirma în legătură cu acest proces că “dânsul și miniștrii lui vor ști să ia pentru binele țării, măsurile cuvenite spre a împiedica reînnoirea unor astfel de fapte”.
Dintre cei 126 de inculpați, au fost trimiși în judecată numai 41. Erau acuzați că, la 8 august 1870 “au comis atentat cu scop de a surpa, prin mijloace răzvrătitoare și ridicare de popor, forma guvernului”. Pentru apărarea acuzaților s-au oferit să pledeze 35 dintre cei mai buni avocați ai țării, printre care Ion Câmpineanu, Alexandru-Papiu Ilarian, Nicolae Fleva, Anastase Stolojan și alții. În cele din urmă, nouă avocați de prestigiu i-au apărat pe inculpați; printre aceștia, putem menționa pe: Pantazie Ghica, Alexandru Sihleanu, Scarlat Turnavitu, Nicolae Fleva-care a rostit, de altfel, și pledoaria finală, precum și alții. Procesul s-a desfășurat în trei ședințe și s-a încheiat la 17 octombrie 1870.
Ministru de Justiție era Alexandru Lahovary, un tânăr care făcuse studii în străinătate și, care, potrivit memoriilor lui Al.Candiano-Popescu, “ținea conferințe, apoteozând pe Mirabeau și revoluția” iar ca ministru de justiție “nu se sfia de a sprijini bandele de bătăuși beți…” Procuror general a fost numit fratele lui, Jean Lahovary. Sabina Cantacuzino scria despre acesta: “Jean Lahovary, abia sosit din Paris, după studii strălucite, fusese numit de frate-său Alexandru, procuror general și trimis să facă rechizitoriul. Bietul om crescut de copil în Franța, nici nu știa bine românește.” Oarecum comică este întâmplarea cu procurorul general, care ajuns la Câmpulung nu gasește nicio gazdă dearece toti îl refuzau pe unul care urmărea condamnarea lui Brătianu.“Toate casele de seamă din Câmpulung se închiseră în fața lui și pierdut în acel mediu străin și inimic, veni să ceară voie tatii să-l viziteze…mama fu indignată de îndrăzneala tânărului.”
Jurații, firește, au fost aleși după sprânceană, conservatori, iar primul jurat, Nicu Rusu, “trecea drept adversar ireductibil al liberalilor”. M. Theodorian Carada scrie că, Nicu Rusu, pe vremea când l-a cunoscut el, era director al Penitenciarului Bucovat, “un om înalt și corpolent cu favorite cărunte”.
Apărarea este strălucit condusă de avocatul Nicolae Fleva, om politic liberal, care va trece, mai târziu în tabăra conservatorilor. Comisia juraților era alcătuită din 12 membrii iar procesul s-a desfășurat pe parcursul a 7 zile. Sala dezbaterilor a fost stabilită la Hotelul “Iancu Filip”. Publicul care simpatiza cu acuzații era îngrămădit împrejurul hotelului și pe străzi, așteptând cu mari emoții verdictul.
Cine erau într-adevăr inculpații în acest proces? Nicolae Fleva scrie:”Dacă voi căuta diferitele persoane ce compun mulțimea acuzaților, găsim între dânșii: depuțati în cameră, avocați, preoți, comercianți, oameni de toate profesiunile onorabile din cetatea Ploești.” În pledoaria sa, Nicolae Fleva contesta ideea că orașul Ploiești este un oraș reacționar sau că aici ar fi fost o “rebeliune, complot, asistență la complot”. El încearca să convingă Curtea cu Jurați că la 8 august nu a fost o revoluție deoarece mișcarea a fost “opera câtorva indivizi” și nu a națiunii întregi, pe când cea din februarie 1866, care a dus la înlăturarea domnitorului Al.I. Cuza, a fost. Prin urmare inculpații s-au apărat bazându-se pe această idee: în noaptea de 11/12 februarie 1866 când Al.I. Cuza a fost detronat, nimeni nu a fost arestat!
Acuzatorii, însă, menționau acest eveniment ca fiind “revoluțiune, tentativă de revoluțiune, rebeliune, complot, comedie, spectacol”. Apărarea răspunde acestor acuzații: “În Ploești a fost o manifestațiune care ar fi putut avea cel mult caracterul de o adunare tumultoasă, dar pe care legea nu o poate osândi”.
Pledoaria lui Nicolae Fleva este remarcabilă atunci când vorbește despre Alexandru Candiano-Popescu, Radu Stanian, Stan Popescu, Petre Apostolescu, Titu Bălăceanu, Guță Andronescu, preoții Ștefan Dinicescu și Nicolae Ioachimescu. În rechizitoriu, Eugeniu Carada, Ilie Trăznea, Gheorghe Kirițescu (care s-a apărat singur), Ion. N. Radovici erau acuzați de complicitate.
Apărarea începe cu acuzatul Alexandru Candiano-Popescu: “acest acuzat este reprezintant al Ploescilor în camera României, redactorele ziarului Democrația, care a biciuit fără cruțare abuzul și imoralitatea, susținând drepturile sfinte ale poporului”; el este prezentat ca fiind o victimă a guvernului iar vina lui cea cea mare era că “s-a bucurat și el (de căderea guvernului) cu toți concetățenii săi”; este chiar numit “Robespierul României”
Acuzatul C.T. Grigorescu este și el prezentat de către apărare, ca fiind “deputat în Parlamentul român, reprezentant al Ploescilor, cetățean stimat și onorabil” și că nu a luat parte la “săvârșirea materială și intelectuală a faptului”.
De asemenea, acuzatul Radu Stanian era găsit vinovat de implicare și organizare a acestui complot iar un martor al acuzării ar fi mărturisit că în data de 8 august, acesta avea în mână un un toporas (halebarda) și că i-ar fi zis că “are să taie cu ea capete de zahăr nemțesc”. Apărarea, însă, susține că el este “un cetățean stimat și cu putere mare de influență asupra concetățenilor săi și de aceea, puterea se răzbună pe el”.
Stan Popescu era numit de acuzare “capul cetei răzvrătitoare, alături de Candiano” dar apărarea îl numește erou deoarece a luptat pentru independența Poloniei, iar în Italia a luptat alături de Giuseppe Garibaldi.
Guță Andronescu, staroste de grădinari, “era cunoscut guvernului pentru caracterul și curajul opiniilor sale”, afirma apărarea și că a fost întemnițat pe nedrept; de asemenea, acest inculpat a fost tratat cu brutalitate în arest:”este cetățeanul cu capul și mâinile crestate de săbii, care a făcut 60 de zile în spital și care trăgea să moară”.
Preoții Ștefan Dinicescu și Nicolae Ioachimescu sunt acuzați că au fost în fruntea mișcării revoluționare, îmbracati în odăjdii, cu crucea în mâini; preotul N. Ioachimescu, spunea apărarea “are însă crima comună tuturor acuzaților, aceea de a fi de opinii contrarii guvernului și de a fi amic cu cetățenii cei mai iubiți și mai stimați din orașul Ploesci”.
În legătură cu Eugeniu Carada, redactorul ziarului “Românul”, apărarea cere “astăzi de la dreptatea dumneavoastră, să redați societății pe acest cetățean onorabil și presei independente o pană inteligentă și îndrăzneață.” Totuși, M. Theodorian Carada scrie că: ”totdeauna unchiu spunea că afară de Brătianu, l-a apărat și Fleva”, se pare că Brătianu l-a apărat pe E. Carada.
În ziua procesului, procurorul general, Jean Lahovary ține un discurs dur împotriva inculpaților, apoi aleargă la telegraf ca să îl anunțe pe fratele său: “J’ai ete sublime: condemnation certaine”; mai târziu, s-a râs mult pe seama discursului lui Jean Lahovary, deoarece “putea să nu spue că a fost sublim”. Dupa două ore de intense deliberări, primul jurat, D.N. Rusu dădu verdictul “înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor că acuzații nu sunt culpabili”. Astfel, la 17 octombrie 1870, toți acuzații erau achitați, “apărătorii, rudele și amicii, toți cetățenii auditori, militarii chiar, plângeau de bucurie…”. Toți inculpații, cu excepția lui Al.Candiano-Popescu, s-au întors acasă victorioși. Au sosit la Ploiești, scrie C.N. Debie, “liberi și mândri de isprava lor” iar orașul era în sărbătoare, “în localurile publice oamenii petrec și cântă în cinstea libertății”.
Ce s-a întâmplat, de fapt, în august 1870 în Ploiești? De ce “s-a răsculat” Alexandru Candiano-Popescu? Poate dintr-o interpretare greșită a unei telegrame sau poate “dintr-o grabă neserioasă?” Cert este că legătura dintre Alexandru Candiano-Popescu și șefii liberalilor nu s-a putut face, dar nu credem că “deputatul roșu” a lucrat fără știrea lui C.A. Rosetti si Ion C. Brătianu.
La știrea că toți cei 41 de acuzați au fost achitați, primul ministru, Manolache Costache Epureanu “și-a ieșit din sărite” iar prințul Carol I afirma: “achitarea revoluționarilor e o lovitură dată așezămintelor liberale din România!”. El considera că nu mai are puterea de “a înfrunta toate dușmăniile amare” și de aceea era convins că trebuie să abdice. Deși revolta din Ploiești nu a fost încununată de succes, a reușit însă, să-l afecteze mult pe domnitor “gândul abdicării, care-i venise de mai multe ori fugitiv în minte în urma violentelor campanii ale roșiilor, se înstăpânește definitiv în cugetul lui”. Domnitorul Carol I scria în memoriile sale că s-ar întoarce bucuros în Prusia, “dar nu înainte de a fi asigurat viitorul țării, căci nu vrea s-o dea pradă anarhiei.” De aceea a decis ca înainte să facă acest pas, trebuie “să aducă la cunoștința puterilor garante piedicile ce se opun la regenerarea României”. Miniștrii săi, în schimb, considerau că achitarea conspiratorilor a fost cumpărată; principele Carol I nu crede în această idee pentru că nu exista nicio dovadă în acest sens.
La 18 octombrie, ziarul “Românul” scria despre achitarea celor 41 că este “un act patriotic” și îl ataca virulent pe domnitor. “Trompeta Carpaților” scrie, însă, că printre jurați nu s-a găsit măcar unul care să ia în serios tot procesul și să-i condamne. Mai departe, se caută vinovații: “Asupra cui rămâne fapta de la Ploiești care a existat și care nu se poate contesta că a fost: răsturnarea monarhiei și plantarea Republicii pe ruinele ei?”
La 15 noiembrie 1870, în mesajul de deschidere a Parlamentului, evenimentele din Ploiești sunt vag amintite, dar taxate cu cuvintele lui Montesquieu: ”Un guvern liber, adică totdeauna agitat, nu se poate menține, dacă nu este în stare a se îndrepta prin propriile sale legi.”
În concluzie, evenimentele din august 1870, au fost subiectul de studiu al multor istorici și scriitori; de fapt, Alexandru Candiano-Popescu nu a proclamat Republica la Ploiești și niciun document semnat de el nu menționează cuvântul republică. “Trompeta Carpaților” este gazeta care a caracterizat acțiunea ca fiind republicană. De asemenea scria: “deci nu sunteți nici republicani, nici constituționaliști, nici monarhiști. Sunteti gheșeftari curați…”. Sintagma “Republica de la Ploiești” este improprie; chiar Alexandru Candiano-Popescu, republican convins la acea dată, afirma că la 8 August, nu s-a proclamat republica “această legendă e copil de suflet al reacțiunii. În acea zi, nu s-a proclamat decât căderea domnitorului și un guvern provizoriu, prezidat de o regență.”
În legătură cu procesul celor 41 de inculpați, ei erau bineînțeles, vinovați. Dumitru Brătianu scria că “în timp normali, unii dintre acuzații de la Ploești ar fi fost osândiți pentru că au expus țara lor la o criză.”
Profesorul Nicolae Simache, scriind despre acest eveniment, “Republica de la Ploiești”, a subliniat seriozitatea modului în care ea a fost pregătită și s-a desfășurat, precum și prin felul în care a acționat represiunea, de o extremă duritate pe care n-o mai cunoscuseră luptele politice de la noi.
Revoluția de la Ploiești, deși executată copilărește, deși prăbușită după câteva ore, era rezultatul sentimentului ce creștea împotriva domnitorului iar valul antidinastic creștea. La mijlocul lunii decembrie 1870, cabinetul Manolache Costache Epureanu a fost silit să demisioneze ca urmare a ostilității majoritatii Camerei Deputaților față de domnitor și față de un guvern considerat a fi prea supus acestuia. Realitatea a fost însă mai complexă și cu mari implicații politice.
Republica de la Ploiești, orchestrată din umbră de liberalii I.C. Brătianu și Eugeniu Carada, al cărui pivot principal a fost Alexandru Candiano-Popescu, a fost privită pentru mult timp ca un gest de naivitate și ridiculizată. Verva lui I.L. Caragiale a anulat-o pur și simplu în memoria contemporanilor și a generațiilor următoare. Profesorul N. Simache, care s-a ocupat mai pe larg despre momentul 8 august 1870, credea că I.L.Caragiale a participat la evenimente dar nu a preluat nicăieri afirmația acestuia despre proclamarea republicii.
În memoriile lui Al.Candiano-Popescu, citim:” 8 August nu purcede din porniri anarhice. El nu este rezultatul îndrăznelii unei persoane sau explozia nechibzuită a unor nemulțumiri. Nu este revoluție, ci lecție și protestare energică a simțămintelor bărbătești și liberale contra înclinărilor Domnului străin și regimului inaugurat de dânsul la început, voind să pună persoana sa mai presus de ființa statului român.”
Această mișcare conspirativă a fost o mișcare organizată și nu o acțiune a unor cheflii, care a urmărit înlăturarea monarhiei. La această mișcare au participat aproximativ 3000 de oameni, inclusiv demnitari din prefectură și din poliția orașului. 8 august 1870 reprezintă o parte memorabiliă din istoria Ploieștiului.
Prin urmare, “Republica de la Ploiești” a fost o mișcare antimonarhică, o expresie a voinței românilor de a se asigura un regim democratic în țara noastră, de a se opune unor eventuale tendințe autocratice ale domnitorului Carol I.
2.6. STATUIA LIBERTĂȚII
Statuia Libertății reprezintă pentru ploieșteni cel mai reprezentativ simbol al identității sale ca oraș și comunitate. Este situată pe Bd. Rpublicii, nr. 2, în plin centru al orașului și a fost înălțată în 1881, prin subscripție națională, dorind să reprezinte simbolul libertăților publice pentru care se ridicaseră ploieștenii, mai întâi cu ocazia alegerilor pentru corpurile legiuitoare din 1869 și 1870 și, apoi, în august 1870, într-un gest de revoltă, în contextul căreia se proclama “Republica de la Ploiești”, cu largul concurs al lui Alexandru Candiano-Popescu, eroul acestui eveniment.
În istoria orașului Ploiești, anii 1869-1870 au fost marcați de grave tulburări în desfășurarea alegerilor parlamentare; s-au produs grave incidente, bătăi între taberele electorale, soldate chiar cu victime. Atât în 1869, cât și în 1870, liberalii au obținut victoria, “din care lupte au ieșit înfrânți boierii, care nesocoteau drepturile legale ale orășenilor.” Evenimentele din 1869 sunt pe larg prezentate în “Revista Ploeștilor” din 1927, al cărei director era G. Zagorit, în numerele 1-6. În nr. 1 al acestei reviste, evenimentele din martie 1869 sunt văzute ca zile de “doliu și de mândrie, de groază și de bucurie, de înfrângere și de triumpf, al cărei nume va răsuna delungul veacurilor cât va trăi pe lume numele de Ploești.”
De asemenea, în august 1870, s-a declanșat mișcarea antidinastică cunoscută sub numele de “Republica de la Ploiești”. Toate procesele rezultate din aceste evenimente au fost mutate la Târgoviște deoarece aici, Curtea cu Juri, era considerată de către liberali ca fiind “cea mai supusă guvernului.” Așa cum am prezentat evenimentele, procesele s-au încheiat cu achitarea inculpaților. Acum este momentul când se decide, la propunerea lui Dimitrie Brătianu, ridicarea unui monument la Târgoviște, “un edificiu destinat Curții de Jurați, în comemorarea marețului act săvârșit acolo la 17 octombrie anul 1870” și amplasarea la Ploiești a unei plăci comemorative.
Pe parcurs, planul a suferit modificări deoarece la Ploiești s-a înființat un comitet al cetățenilor liberali, conduși de edilul orașului, Constantin T. Grigorescu, care au acționat și stăruit pentru ridicarea unei statui în oraș. Statuia a fost realizată la Paris, în atelierele L’oudry et Comp. și a fost adusă la Ploiești în 1876, iar piatra fundamentală s-a așezat la 1 septembrie 1879.
Statuia Libertății, una dintre cele mai vechi statui din Ploiești, o reprezintă pe Zeița Înțelepciunii, Minerva, cu boneta frigiană, purtând în mâna dreaptă, lancea iar în cea stângă un pergament cu inscripția: “Constituțiunea și legea electorală”, “cuvinte ce nu spun nimic nou, căci o știam și noi demult că unde e liberatate trebuie să fie și constituțiune” scria în “Revista Ploeștilor”. Avea o înălțime de 3,5 metri și era confecționată din bronz galvanizat. Era așezată pe un soclu de marmură de Provița, conceput de către arhitectul Toma Socolescu și era înconjurată de un gard din fier forjat realizat la Școala de Meserii, iar în cele patru colțuri avea câte un felinar adus din Paris. Pe cele patru fețe ale soclului sunt urmatoarele înscrisuri: “Anul 1869-martie 26-anul 1881-iunie11, cetățenilor ploieșteni, apărătorii libertăților publice. România recunoscătoare. Monument ridicat prin subscripție națională. Refăcut în 1903.” Se pare că statuia a fost ridicată chiar pe locul unde, la 8 august 1870, Al. Candiano-Popescu a citit actul de înființare a “republicii de la Ploiești”.
Pe 21 iunie 1881, duminică, s-a desfășurat o ceremonie fastuoasă, în piața Primăriei, pe linia Bulevardului, neterminat încă, prilej cu care s-a dezvelit Statuia Libertății,pe care ploieștenii o alintau “madam Grigoresco” simbolul dreptății și a libertății; C.N. Debie scrie că: “a fost inaugurată printr-o mare serbare pe care liberalii au vrut s-o arate ca o victorie a luminii asupra întunericului.” Serbarea a început de dimineață, pe la ora 8, garda națională era instalată lângă statuie, având drapelul iar corul era pregătit. Tribuna era împodobită cu drapele naționale și ramuri de brad iar “în jur cât vedeai cu ochii, mulțime de popor cu drapele, orășeni și săteni.” În jurul orei 10 sosesc invitații și delegații din capitală iar comitetul serbării i-a întâmpinat la gară și i-a condus apoi în sala de onoare a Primăriei. Nu au putut ajunge, scuzându-și absența prin “cauze binecuvântate” Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti si V.A. Urechia. În sala mare a Primăriei, “comitetul serbării” a prezentat tuturor invitaților de față, “pergamentul de fondație, pe care l-au semnat și l-au închis într-un tub de plumb”; a urmat apoi o slujbă frumoasă ținută de arhiereul Calistrat Orleanu, “fiu demn al Ploeștilor” După serviciul religios, “s-a așezat pergamentul într-o adâncitură aflată în soclul statuii, pe care pietrarii au și închis-o cu mortar.”
Apoi întreg “convoiul se îndreptă spre piața statuii” unde în cadrul acestei ceremonii s-au ținut discursuri înflăcărate. Primul care a luat cuvântul a fost primarul orașului Constantin T. Grigorescu care a toastat pentru rege și regină. Urmează discursurile prezentate de oficialități: prefectul Ion Furduiescu, deputații Ghika, Cernătescu, Fundescu, Buescu, Călinescu din București care au lăudat buna organizare a evenimentului iar din partea oficialităților prahovene au luat cuvântul deputatul Radu Pătârlăgeanu, preotul N. Ioachimescu, I.G. Bibicescu, I. Romanescu și alții, proslăvind țara, guvernul și pe eroicii ploieșteni din luptele electorale pentru libertate.
După aceste cuvântari, profesorul Zacharia Antinescu a prezentat oda pe care a compus-o cu acest prilej, “La Statuia Libertății”, din care cităm : “Fiică suavă a lui Joe, tu în lume adorată,/ Și născută din Junone, în Olimp glorificată;/ În frumoasa Libertate (…) bine ai venit, Deesa, din Olimp acum sosită/ Sus pe ceriul Urbei noastre.” După acest moment emoționant, a urmat un imn cântat de cor, imn compus de Alexandru Flechtenmacher iar apoi s-a cântat “O! Românie, O! dulce țară” și “Hora Curcanilor.” După aceste evenimente, toți invitații: civili, militari, gardă, preoți, delegații rurali, s-au îndreptat spre liceu, unde în sala mare a acestuia a fost organizat un mare banchet, totul încheindu-se cu un spectacol de focuri de artificii.
Cu prilejul unei vizite făcute la Ploiesti, N. Iorga scria ironic despre vestitul monument: “am văzut Statuia Libertății, o cocoană mică de bronz, într-un colț de piatră- și, pe când unul sau altul se aprindea la taifas revoluționar, noi, cari știam ce rol a avut în dezvoltarea noastră drama de operetă care s-a jucat aici la 1870, am râs din toată inima supt nasul grecesc al zeiței.”
Instalată în piața centrală a orașului, statuia a fost mutată în 1934 într-o grădiniță din fața primăriei. În perioada 1943-1945 a fost depozitată la Păulești, împreună cu alte opere de artă, iar după război a fost readusă în Ploiești și amplasată în fața Sediului Administrativ, având în partea dreaptă Palatul Culturii. În timpul revoluției din 1989 populația s-a adunat în jurul statuii, și de atunci a devenit un loc de comemorare a eroilor. In noiembrie 2010 au început lucrările de restaurare a statuii pentru a împiedica procesul de degradare evolutiv, și pentru că aceasta începuse să se încline periculos în față, existând pericolul prăbușirii acesteia.
Despre Statuia Libertății, putem concluziona având în vedere opinia lui I. L. Caragiale care scria, ironizând narcisismul civic al ploieștenilor că este: “o operă de artă de o necontestată valoare; este un dar splendid pe care și l-au făcut ploieștenii într-un moment de admirațiune pentru propriul lor patriotism și curaj civic- este Statuea Libertății”.
CAPITOLUL AL III-LEA
PRIN PLOIEȘTII LUI CARAGIALE…
Secolul al XIX-lea este numit și “secolul naționalităților” și a reprezentat pentru Principatele Române, apoi pentru România, o perioadă de adevărată “renaștere”. A fost un secol foarte important pentru români, cu mari realizări pe plan național. De la 1848 încoace, se înregistrează importante progrese economice comparative cu ceea ce fusese înainte. Societatea și economia se modernizează pe toate planurile. Totuși, în comparație cu țările din Europa Occidentală, lumea românească avea o economie slab dezvoltată, preponderent agrară, cu o industrie incipientă și cu un sistem bancar abia închegat, dependent de capitalul și investițiile străine.
Vechiul Regat luase tot mai mult un aspect European modern; procesul de integrare în Europa vremii nu avea un alt scop decât împlinirea obiectivelor naționale. Întreaga societate românească era îndreptată spre Europa Ocidentală, în pornirea ei spre modernizare. În întreaga Europă ritmul schimbărilor era mare, la fel și la noi. Întreaga dezvoltare politică începând cu 1859, regimul Constituției de la 1866, schimbaseră mult aspectul României. Ion Bulei, în cartea “Atunci când veacul se năștea. Lumea românească 1900-1908” îl menționează pe Radu Rosetti care în “Amintirile” sale scria în termeni elogioși despre transformarea societății românești:”nu cred să fie altă țară în care toată viața publică și privată să se fi schimbat mai repede și mai desăvârșit decât la noi și mai ales în care orice urmă a unui trecut relativ foarte apropiat, să se fi stins atât de complect și de repede ca la noi.”
Bineînteles că și Ploieștiul a trecut prin aceste transformări. Pe acest pământ, viața pulsează încă din zorii civilizației umane. Pe acest pământ, istoria pulsează vie, puternică, adevarată. Ploieștiul, la fel ca și Bucureștiul se poate lăuda cu un întemeietor cioban; este vorba despre Moș Ploae care împreună cu cei șapte feciori ai săi a întemeiat o așezare căreia i-a dat numele său. Urmează sute și sute de ani de istorie scrisă. Satele mai importante devin târguri, târgurile mai puternice devin orașe. Aici au avut loc primele exploatări de petrol și de sare, prima rafinărie, primele fabrici, primul ziar…; molime calamități, războaie, distrugeri. Și iarăși orașul se zidește, se organizează munca și viața, speranța, visul. Primul drum de fier, primul telegraf, primele capitaluri străine în petrol, primele bombardamente asupra aurului negru… .
Populația României a crescut foarte mult în secolul al XIX-lea iar acest lucru s-a datorat mai ales creșterii producției de cereale și, bineînțeles, datorită creșterii producției de resurse alimentare. Urbanizarea, creșterea numărului de orașe, s-a bazat pe următorii factori: amplificarea funcțiilor administrative, culturale și politice ale orașelor, sporul productivității agricole și dezvoltarea industriei.
Bucureștiul era văzut ca un oraș de la marginea Ploieștiului, un cartier de la marginea orașului. Ploieștiul este poate singurul spirit local/regional din România care nu se definește prin raportare la metropolă, la spiritul bucureștean. Unii spun că tocmai apropierea de București i-ar fi estompat de-a lungul timpului, personalitatea. Dar poate că tocmai aici, în această perpetuă tendință de asimilare sau de presupusă încorsetare a evoluțiilor, stă în ambiția ploieștenilor de a fi ei înșișiiar evenimentele istorice au reflectat asemenea răbufniri de orgoliu. Ca mai toate orașele de provincie și Ploieștiul a căutat să fie diferit, să atragă noi locuitori și noi afaceri.
I.L. Caragiale vedea Ploieștiul drept o capitală. Bucureștiul era detestat deoarece era un oraș fără monumente și fără istorie; imaginea capitalei era una zgomotoasă, negativă. În opinia lui orice capitală, precum Budapesta, Viena sau chiar Parisul, are nevoie de un fluviu iar Ploieștiul are Dâmbul.Ploieștiul era un oraș al contrastelor:”oraș ce aduna mitocani și oameni în general de proastă calitate” dar și “un oraș cochet, șic”, “oraș al ambițiilor ridicole, perlă a micului târg de provincie cu ambiții capitaliste, capabil uneori de mișcări revoluționare”.
Să ne imaginăm orașul acum aproape 150 de ani: Ploieștiul era un oraș cosmopolit. Atmosfera orașului era una oriental-românească, balcanică, aici întâlnim: bulgari (cu o comunitate bine organizată din 1830), ruși, evrei, greci, turci dar și ardeleni, moldoveni și, bineînteles, țigani. Veneau aici aventurieri, fugari, sărmani, țărani, afaceriști, atrași de mirajul acestui oraș. Dar noblețea acestui oraș nu consta numai în creșterea populației, dezvoltării industriale, comerciale, a mijloacelor de existență ci și în calitatea locuitorilor care poate fi masurată prin gradul de ajutor reciproc, de solidaritate, de bravură, etc.
În lucrarea ing.Alexandru R. Budescu, putem citi că la 1810 orașul Ploiești avea 2042 locuitori, în 1831- 5701 locuitori, în 1835 județul Prahova avea 53000 locuitori, Ploieștiul- 3000, în 1843- 15513 locuitori, 1860- 26468 locuitori iar la 1880- 31063 locuitori. Se poate observa că numărul populației a crescut semnificativ din anul 1810 pâna în 1880. Același autor vine și cu o explicație în această privință: creșterea populației de la orașe, la fel și în cazul Ploieștiului, nu provine numai din sporul natural ci mai ales din “imigrațiunile fie a populației rurale dimprejurul orașelor, fie din alte părți sau a străinilor din alte orașe ale țării.” Aceste categorii sociale, erau atrase, firește, de posibilitatea unei vieți mai bune în Ploiești, datorită dezvoltării comerțului și a industriei. Tot ing. Alexandru R. Budescu ne prezintă în al său studiu și un tablou de mișcare a populației de la 1 ianuarie 1866 pâna la 1934, după Registrul Stării Civile, și aici putem observa că, la 1869-1870 s-au născut 1335 copii, morți 1677 (mortalitatea infantilă era mare), morți până la 10 ani -1095, morți de la 10 la 21 ani-99, morți de la 21 de ani în sus-483, excedent-, deficit-342.
Ioan Groșescu în “Mahalalele Ploieștilor” scrie și el că la 1860 existau 26468 de locuitori din care 1381 negustori ploieșteni și mulți veniți din Brașov, la 1862- 27500 locuitori, la 1865- 28000 locuitori, 3450 case, 3 piețe, 18 străzi bolovănite (pietruite); existau 4 școli publice, 10 particulare și Gimnaziul “Sf. Petru și Pavel” cu 700 de elevi.
Dezvoltarea economică a orașului trebuie pusă pe seama construirii șoselei București-Predeal, construită la 1846-1867 și a șoselei spre Buzău-Focșani. De asemenea, construirea liniilor de cale ferată a fost unul dintre marile realizări ale statului român, cel mai important și mai puternic instrument de progres. Drumul de fier a contribuit și la transformarea economică a orașului Ploiești.
În secolul al XIX-lea, structura socială a cunoscut prefaceri importante. Crearea României moderne a însemnat și renunțarea la împărtirea pe stări a populației: în 1847 a fost abolită robia țiganilor, Convenția de la Paris din 1858 a desființat rangurile boierești, dar Constituția din 1866 avea un mare minus, menținea într-o stare de inferioritate socială cea mai mare parte a populației țării, prin sistemul de vot censitar.
Conform unei statistici din 1880, este prezentat nomenclatorul meseriilor, și printre altele, se pot remarca: 2228 de muncitori, 643 militari, 519 profesii libere, 448 cârciumari, 312 menajere, 177 agricultori, 93 cerșetori, 111 hoți în penitenciar, 98 gardiști și gardieni, 34 avocați, 49 profesori, 134 lăutari, etc.
Din cauza dezvoltării economice, de la 1852 la 1882, suprafața orașului a crescut semnificativ, având mai multe mahalale: Mahalaua Sf. Nicolae Vechi, Tabagi/Biserica Domnească, Sf. Vineri, Sf. Dumitru, Maica Precista, Sfinții Voievozi, Buna Vestire, Sfinții Împărați, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Ioan, Sf. Pantelimon, Sf. Treime, Sf. Spiridon, Sf. Nicolae Nou, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Haralambie, Sf. Vasile, Sf. Ștefan, Sf. Ecaterina, Sf. Tănase, Sf. Sava. Starea străzilor era destul de precară, multe nepavate, făra trotuare, simple drumuri de țară, noroiul pe timp de ploi și praful erau permanente. Străzile pavate apar abia pe la 1873-1880, pavajul fiind din piatră cubică, probabil din gresie de pe Valea Prahovei; Ploieștiul era văzut ca un sat mare și așa va rămâne pâna la 1880.
Între 1830 și 1910 orașul s-a confruntat cu o problemă deosebită: o mulțime de porci râmători, colindau străzile fiind stăpâni pe mahalalele Ploieștiului. Se pare că acești “bagabonți râmători” creau mari probleme autorităților. Acești râmători erau lăsați liberi de gospodari pe ulițe, încurcau circulația, râmau pe ulițe și în cimitire, făceau mari pagube în grădinile oamenilor și ajunseseră să ia până și zarzavaturile de pe tarabe! Ioan Groșescu, în “ Mahalalele Ploieștilor” scrie că, profesorul Zacharia Antinescu adresa o petiție autorităților în care scria că problema cea mai gravă nu sunt sticăciunile făcute de porci ci rușinea:”într-un oraș ca Ploiești, vizitat de mulți străini trecători nu este cuviincios acest lucru…ne facem de rușine” Primăria a căutat soluții pentru rezolvarea acestei rușinoase probleme: i-a însărcinat pe pompieri să-i captureze pe porci. Porcii prinși erau vânduți iar banii intrau în contul primăriei. Pompierii trec prin nenumărate peripeții, aveau și datoria să întocmească referate depre porcii prinși, prin care aprobau vânzarea cărnii. Primarul a hotărât crearea unei comisii pentru rezolvarea acestei probleme. Și poliția se implica în această misiune ingrată iar între comandantul Pompelor de incendiu, poliție și primărie se poartă o incisivă corespondență. Problema va rămâne nerezolvată până aproape de declanșarea primului război mondial.
Acum vreo 150 de ani în Ploiești funcționau un număr mare de cârciumi, grădini și restaurante, de ex.: Grădina lui Grigore Lipănescu, pentru buzunarul tuturor, Grădina lui Gheorghe Rachieru, Grădina lui Mihalache Scurtu, Grădina lui Costache Trăznea, Grădina Bordei, Grădina lui Costache Cărămidaru, Birtul cu club al Măriuței Smântânoaiei, Grădina Nemțească, Grădina lui Ivanciu, nu mai putin de 119 cârciumi. “Cârciumăria, aici suntem tari de tot!” Până la 1881 numărul lor ajunsese la 448, toți români neaoși. Sabinu Mir. Nicoriță scrie în studiul său economic și social că “în general toți cârciumarii sunt oameni foarte simpli, fără cunoștințe nu numai speciale dar și generale, mulți nici nu știu scrie sau citi,” și că, “la Ploesci toată lumea care nu se pricepe la altceva se face cârciumar.” Se pare că la Ploiești se petrecea pentru orice, din orice, nu era neapărat nevoie de un eveniment. Mahalagii s-au bucurat și au sărbătorit închinând un pahar în 1859 la dubla alegere a lui Al.I. Cuza, cu prilejul vizitei acestuia în oraș la 7-8 februarie 1859. Atunci orașul a fost pregătit de sărbătoare, casele văruite, porțile împodobite cu brazi și mii de oameni au ieșit pe străzi să-l vadă., la înlăturarea domnitorului în 1866, spunând ei la “Oțelul” București, că “bine că unirea era făcută!”; au sărbătorit de asemenea la înscăunarea lui Carol I dar și la proclamarea Republicii în august 1870.
Aflându-se la răscrucea drumurilor comerciale, orașul Ploiești a avut un vad foarte bun afacerilor cu cârciumi și restaurante. În primul rând datorită numeroșilor muncitori care lucrau la rafinăriile și fabricile din ce în ce mai numeroase; în al doilea rând, afacerile bune se încheiau la un pahărel, de aceea clientela birturilor era numeroasă și diversă. Mai târziu, renumit va fi restaurantul din gara orașului, condus de Constantin Dobrogeanu-Gherea, vizitat chiar de regele Carol I. Firește, la atâtea cârciumi era nevoie și de numeroși lăutari, care cântau despre iubire, noroc, curaj. În jurul anului 1881 erau 134 de lăutari, aspect precizat în lucrarea lui Sabinu Mir. Nicoriță. Autorul concluzionează: “industrie n-avem și comerțul e în mâinile jidanilor” deși politicienii susțineau că: ”țară mai bogată și oraș mai frumos și mai avut ca Ploesci nu mai e sub soare”, numindu-i pe aceștia niște “palavragii de cafenea”.
Un alt eveniment foarte important pentru oraș a fost introducerea telegrafului în ianuarie 1855. “Altfel circulau veștile acum! De-acum oamenii știau ce se petrece în lume și nu mai erau prostiți cu una-cu două!”
În 1857 la Ploiești intra în funcțiune prima rafinărie de petrol din Europa, “fabrica de gaz”, a lui M. Mehedințeanu, a doua în lume după cea din S.U.A. deschisă la 1854. Aceasta, situată la bariera Râfov, producea gaz lampant pentru iluminarea Bucureștiului iar din 1858 Ploieștiul devine al doilea oras din țară iluminat, pe centru, cu gaz. Odată cu introducerea iluminatului cu gaz, industria producerii lumânărilor din seu a slăbit considerabil; ele se vor produce mai ales pentru trebuințele bisericești.
Pe la sfarșitul anului 1858 o altă rafinărie este înființată de Eduard Madasch, în Mimiu, ceea ce a creat noi locuri de muncă pentru ploieșteni și pentru țăranii din satele învecinate. În 1866 s-a mai înfiintat și rafinăria lui Matache Nicolau, transformată mai târziu în rafinăria “Standard”, situată în sudul orașului, la Ploieștiori-Prahova. În 1870, Costache Manole deschide o rafinărie cu o mai mare putere de lucru, comparativ cu cele prezentate mai sus. Astfel, din 1856 până în 1908 au fost înființate 11 rafinării. De asemenea, în 1864 apar primele sonde, la Țintea, sistem de exploatare care se va extinde în toată țara după 1882.
Apropierea orașului Ploiești de capitală, distanța fiind de aproximativ 60 de km, duce la progresul mijloacelor de comunicații: șosele, linii de cale ferată. Ne putem întreba cât călătoreau ploieștenii în a doua jumătate a sec. al XIX-lea? Spre deosebire de epoca anterioară, când oamenii, în general, călătoreau foarte puțin, acest lucru fiind apanajul unor categorii privilegiate, precum: elitele, militarii, negustorii, în epoca modernă, mai ales după 1880, are loc o transformare a mentalului colectiv, datorită dezvoltării economice. Cum se poate explica mobilitatea redusă a ploieștenilor? Putem enumera câteva motive: lipsa resurselor financiare, înapoierea culturală, teama de necunoscut. Ziarul “Perseverența” din 24 aprilie 1868, la pagina 4, ne oferă o listă interesantă cu persoanele intrate și ieșite din capitală între orele șapte dimineața și șapte seara: au intrat în capitală 44 de persoane, proprietari, arendași, funcționari, profesori, ingineri, comercianți, militari, 10 erau din Ploiești, și 24 de persoane au ieșit din capitală, din care 10 erau din Ploiești. Aceasta este o dovadă că oamenii călătoreau foarte puțin. Dacă la 1827 doar trei ploieșteni aveau trăsuri, deducem că foarte puțini dintre ei se deplasau dincolo de granițele județului. În 1841 se călătorea cu brașoveanca, o trăsură cu coviltir din piele, în 1848, călătoria se făcea cu un fel de brișcă ușoară, o minicăruță, iar un drum de la București la Iași dura 5 zile de osteneală, suferințe și necazuri. De asemenea, în oraș, era folosit muscalul, o trăsură cu roți de cauciuc, condusă de un vizitiu rus, care era însă foarte scumpă, 20 de franci ora. “Orice funcționar trebuie să se plimbe la șosea cu muscalul, e condiția necesară pentru a face parte din lumea bună”. Acum un secol, toată lumea umbla cu bicicleta, sportul la modă la români era ciclismul; primele velocipede apar la București în 1869. În 1868 o statistică națională a serviciului poștei ne oferă informația că doar 1105 persoane călătoreau cu diligențele.
După 1880, orașul Ploiești devine al doilea mare nod feroviar al țării. Ploieștenii încep să se deplaseze pe distanțe medii și lungi pentru a-și câștiga traiul zilnic, iar elitele încep să practice turismul din rațiuni culturale, atingând continente și țări din ce în ce mai îndepărtate Din a doua jumătate a sec.al XIX-lea, era la modă să calătorești în Occident; firește, ne referin la anumite categorii sociale: moșierimea și burghezia. Mulți dintre aceștia merg la tratamente medicale, călătoresc în interes de afaceri, pentru a vizita sau pentru a urma cursuri la universitățile de prestigiu din Occident. Personalități ploieștene au studiat sau au călătorit în Europa Occidentală: Alexandru Candiano-Popescu, Stan Popescu, Zaharia Antinescu, Toma Socolescu, Take Ionescu și alții.
Sec. al XIX-lea a fost și secolul revoluției în transporturi, a fost secolul călătoriilor cu trenul și vaporul. Trenul și calea ferată au avut meritul important de a fi învins distanțele, de a schimba istoria. Prin intermediul lor, toate realizările Europei Occidentale au pătruns și în România.
Calea ferată, această nouă cucerire tehnică, nu întârziase să-și facă simțită prezența și în spațiul românesc iar Ploieștiul a fost unul dintre primele orașe românești unde s-au construit linii de cale ferată. Bineînțeles, s-a ținut cont de factorul geografic, orașul fiind amplasat pe o axă strategică, la intersecția drumurilor spre Transilvania și Moldova.
În octombrie 1869 se inaugurează prima linie de cale ferată din România de 67,7 km, București-Giurgiu. Primul tren pleaca din Filaret, prima gară a Bucureștilor; scopul era de a lega această cale ferată de cea pe care turcii o construiau între Ruse și Istanbul. La 26 august 1869 principele Carol face prima călătorie în Occident după urcarea sa pe tron, cu trenul de la gara Filaret la Giurgiu, în aproximativ 2,5 ore și apoi cu vaporul pe Dunăre. O operă importantă, între 1868-1869 au fost construite 208 Km de șosea iar sub guvernul Epureanu s-au construit 700 km de cale ferată.
La 22 septembrie 1868 se votează legea pentru construirea unei linii de cale ferată care urma să treacă și prin județul Prahova iar la 13 septembrie 1872 linia București-Ploiești-Buzau-Galați-Roman a fost oficial inaugurată, la fel și gările de pe traseu. Dacă drumul cu diligența între Ploiești-București dura cam 13 ore, pe drumuri care erau mai curând ale naturii decât ale omului, în 1872 călătoria cu trenul dura 2 ore și șase trenuri circulau între București-Ploiești.
Inaugurarea liniei de cale ferată a avut importante transformări economice asupra orașului. Principele Carol spunea: “Numai printr-o linie de drum de fier între București și Iași, Moldova va fi cu adevărat unită cu Țara Românească și orice idei separatiste vor dispărea.”
Dorin Stănescu, în lucrarea :”Evoluția căilor ferate în regiunea Prahova (1792-2000) și impactul acestora asupra societății prahovene”, scria că “Ploieștiul este copilul din flori” al căilor ferate române și al zăcămintelor de petrol. Construirea liniilor de cale ferată au fost rodul unor intense eforturi depuse de unii politicieni români. Printre aceștia îi putem menționa pe Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Ion C.Brătianu, care prin discursurile parlamentare sau lucrările publicate, au reușit să convingă întreaga clasă politică românească de necesitatea adoptării acestui proiect care deschidea România spre sistemul economic European. Dar lipsa capitalurilor, a unei industrii naționale, a făcut ca acest proiect să fie aplicat târziu și de aceea am concesionat construcția căilor ferate și am contractat capitaluri străine. La 13 septembrie 1872 a fost inaugurată și Gara Ploiești care a schimbat orașul pentru totdeauna, astfel orașul de provincie, tradițional, devine cosmopolit, european. Era un loc al socializării, venea lume, pleca lume, era locul parcă unde se întampla câte ceva; era o gară cu personalitate. După sediul primăriei, era cea mai mare clădire din oraș. Ioan Groșescu scria în “Mahalalele Ploieștilor” că : ”Europa vine la Ploiești pe calea ferată” Pe lângă faptul că numeroși ploieșteni și-au găsit de lucru, se schimba chiar modul lor de viață: iși doresc să călătorească și ei, doresc să vorbească așa cum o fac călătorii, să se îmbrace așa cum au văzut în gară; această lume se străduia să împrumute aspecte occidentale: limbajul franțuzit, comportament, modă. Concepțiile despre lume, despre viață, precum și ideile politice au suferit și ele influența occidentală. Modernitatea, la români, se expune: în arhitectură, obiceiuri culinare, divertisment, viața edilitară, mijloace de transport, și poate cel mai evident în domeniul vestimentar. Este de remarcat că tot mai mult din vestimentația boierilor și boieroaicelor au fost importate din vest iar în adoptarea modelului occidental, femeile au fost mai receptive decât bărbații și firește, tinerii decât bătrânii. Pe străzile capitalei, în micile orașe de provincie, peste tot se auzea vorbită limba franceză iar românii vorbeau limba franceză cu plăcere ori de câte ori aveau ocazia. Chiar ramuri întregi ale economiei, au început să funcționeze nu numai prin copierea lor dupa modele deja existente, ci și printr-un aport direct al unor oameni și capitaluri provenite din Occident. Gara Ploiești, azi Gara Sud, a primit vizitele unor personalități; toți regii României au oprit în prima gară a orașului, întodeauna cu mare entuziasm. Dacă în august 1866, în prima sa vizită prin țară, principele Carol, oprindu-se și la Ploiești, a călătorit cu poștalionul, în octombrie 1868 a ajuns să inspecteze lucrările de construire a căii ferate București-Ploiești, care începuseră cu câteva luni în urmă. În 1883 Monitorul Oficial scrie despre vizita lui Carol I la Ploiești, venind din Sinaia însoțit de șeful Casei Sale și de col. Alexandru Candiano-Popescu, adjutant de serviciu; regele a fost întâmpinat: ”cu pâine și cu sare, după străvechiul obicei de către primarul orașului, care-i ura bună sosire în mijlocul ploescenilor mândri și fericiți…apoi se duse la locuința ce-i era pregătită în casele domnului Radu Stanian, primarul Ploesciului.” Alte personalități care au oprit în oraș: în 1877 țarul Alexandru al II-lea și Marele Duce Nicolae, 1896 împăratul Austro-Ungariei, Franz Josef, iar în septembrie 1916, trenul mortuar regal, venind din Sinaia, s-a oprit în Gara Ploiești. În mai 1877, aici a locuit Constantin Dobrogeanu-Gherea iar mai târziu, restaurantul deținut de el în gară între 1882-1920 dobândește o notorietate națională. Astfel, chiar regele Carol I care se afla în Ploiești în 1897 cu prilejul dezvelirii Statuii Vânătorilor, vizitează restaurantul și gustând din bucate, spune: ”da, aici se mănâncă bine!”În 1880 a fost deschisă linia de cale ferata Ploiești-Predeal. Astfel, trenurile care mergeau de la București spre Ardeal, erau oprite în gara Ploiești, locomotiva fiind decuplată de garnitură și direcționată pe linia spre Predeal, o simplă manevră feroviară, care trezea teama în rândul călătorilor ce aveau sentimentul că au greșit destinația sau trenul; de aici și celebra expresie “a o-ntoarce ca la Ploiești”.
CAPITOLUL AL IV-LEA
PERSONALITĂȚI POLITICE IMPLICATE
ÎN “REVOLUȚIA DE LA PLOIEȘTI”
EUGENIU CARADA (1836-1910)
Eugeniu Carada s-a născut la Craiova, pe malurile Jiului, la 29 noiembrie/11 decembrie 1836. Tatăl se numea Nicolae Carada iar mama Petrița Slăvitescu; căsătoria dintre cei doi a avut loc în 1831 iar Eugen Carada era un vlăstar al unei vechi familii de boieri olteni. Tatăl era bucureștean, dar unii biografi au susținut ideea că tatăl ar fi avut origini franceze, alții că ar avea origini grecești sau aromâne.
Studiile le-a făcut la Craiova, la Colegiul Național, una dintre cele mai importante instituții de învățământ ale vremii, ale cărui cursuri le-a absolvit în 1853. În paralel urmează și cursurile Institutului Francez Raymond, școală a cărei programă de educație era asemănătoare celei de la Sorbona-Paris. Studiile le-a continuat la College de France, vreme de doi ani, studiind dreptul și literele. Încă din copilărie s-a arătat a fi un suflet de reformator, gata de luptă. La vârsta de 12 ani, s-a implicat activ în mișcările revoluționare din 1848; s-a dus și el la comitetul revoluționar din Craiova, care-și avea sediul în așa-numita “Pescăria veche” și a depus jurământul pe noua constituție elaborată de revoluționari. După înfrângerea revoluției, numeroși revoluționari au plecat în exil iar copilul Carada era cu mintea și sufletul către aceștia care scriau cărți despre libertate la Paris, Londra sau Istanbul. Deși lucrările lor erau interzise în Principate, ele ajungeau totuși în mâinile românilor care “citeau cu lacrimi în ochi și cu pumnii încleștați.” Un episond interesant din copilăria lui este acela când, elev fiind la Colegiul Național făcea propagandă împotriva Rusiei și de aceea rușii au vrut să-l exileze împreună cu alți agitatori la Harcow, dar a scăpat ascunzându-se “la o vie de pe moșia familiei sale, numită Mierea-Birnici” până s-au liniștit lucrurile. Pleacă din țară pentru studii.
În anul 1854, după revenirea în țară, este numit pentru o scurtă perioadă de timp, șase luni, șeful de cabinet al lui Grigoriță Bengescu, ministrul Instrucțiunii. Între 1856-1857 pleacă din nou din țară dar revine la București în 1857, implicându-se activ în lupta pentru unirea Principatelor, fiind secretar al Adunării ad-hoc a Țării Românești iar în această calitate îl cunoaște pe Ion C. Brătianu. În 1857 a fost ales deputat în consiliul municipal al orașului, de către cetățenii cu drept de vot din mahalaua Schitu Măgureanu. Mai mult decât atât, în 1866 ajunge chiar ajutor de primar, unii biografi susțin că a fost chiar primar al orașului până în 1869.
Un episod interesant al vieții sale din această perioadă a fost 22 ianuarie 1859 când pe scena teatrului din Craiova a recitat o poezie patriotică proprie, motiv pentru care a fost arestat, pentru prima dată, pentru tulburarea liniștii publice. La 24 ianuarie 1859 a fost eliberat. Un al doilea episod a fost cel din 27 septembrie 1859 când a fost din nou arestat pentru că a participat la o manifestare de protest împotriva lui Al.I. Cuza. Privarea de libertate a durat foarte puțin, opinia publică cerând eliberarea celor care au participat la manifestații.
Cariera de ziarist o începe la 19 ani la ”Gazeta Națională”; mai târziu, în 1859, la recomandarea lui Cezar Boliac, C.A. Rosetti îl angajează la “Românul”. Eugeniu Carada a fost angajat mai întai ca secretar de redacție dar puterea lui de muncă, talentul său l-au ajutat să ajungă la conducerea ziarului. În 1859 ajunge prim-redactor și în această calitate scrie până în 1871 când a părăsit ziarul din cauza intrigilor create în familia Rosetti. La împlinirea a 25 de ani de activitate a “Românului”, C.A. Rosetti a ținut un discurs impresionant în care a prezentat extraordinara putere de muncă a lui Carada; acesta aflând că Rosetti o să vorbească despre el, l-a rugat să nu-i pomenească numele. “…Cel mai june, care este fiu de oltean, lucre de dimineața până seara, iar când însera era odihnit și reîncepea iară să lucreze de seara până dimineața.”
Pe plan personal, Eugeniu Carada nu a avut acelasi succes. A fost logodit vreme de doi ani, 1862-1864, cu Libia, fiica lui C.A. Rosetti care însă nu s-a concretizat într-o căsătorie. Următoarea sa logodnă a fost cu Jeanne, nepoata lui Jules Michelet, pe care a iubit-o foarte mult, dar nici această relație nu s-a finalizat cu o căsătorie.
A luptat împotriva lui Al.I. Cuza mai ales prin intermediul “Românului”. În iunie 1862 primul-ministru Barbu Catargiu a fost asasinat iar el a fost considerat unul dintre autorii morali ai acestui episod. De aceea a fost arestat pentru o scurtă perioadă de timp, între 9-22 iunie 1862.
În anul următor a plecat la Paris pentru a-și finaliza studiile iar în 1865 s-a întors la București și alături de Brătianu au acționat pentru detronarea lui Al.I. Cuza și aducerea unui prinț străin. Este din nou arestat, împreună cu I.C. Brătianu, până în noiembrie 1865, în cazarma pompierilor din Dealul Spirii. Eliberat, pleacă la Paris împreună cu I.C.Brătianu cu scopul de a negocia aducerea pe tronul României a principelui Carol. Abdicarea lui Al.I. Cuza s-a petrecut în lipsa celor doi, care se vor întoarce în țară în martie 1866. După instalarea locotenenței domnești, împreună cu Rosetti elaborează în 24 de ore proiectul de constituție pe care guvernul și-l însușeste și-l depune în Cameră spre aprobare. În perioada guvernării Brătianu, Eugeniu Carada a fost deseori trimis în străinătate cu diverse misiuni diplomatice.
Între Carada și Brătianu se legase o strânsă prietenie care a durat toată viața; Brătianu îi spunea Turcul, datorită dârzeniei sale, iar unii auzind că îl numea așa au crezut că era turc de origine. Un episod emoționant a fost acela că între documentele rămase după moartea lui Carada s-a gasit și un portmoneu pe care îl primise de la Brătianu când acesta era pe patul de moarte, pe moșia lui de la Florica, și în portmoneu au fost găsite câteva petale uscate de trandafir, pe care marele om de stat le purtase cu sfințenie.
În 1870, împreună cu alți reprezentanți liberali-radicali, a organizat o amplă mișcare la nivelul întregii țări, care avea ca scop înlăturarea principelui Carol I. Mișcarea a eșuat datorită faptului că, la Ploiești, Al.Candiano-Popescu nu a respectat ordinul lui Carada; aceasta a fost practic o mare înfrângere pentru Carada, dar, la final, una fericită deoarece, mai târziu, “recunoștea că era o greseală detronarea lui Carol.” Trimis în fața Curții cu Jurați din Târgoviște, el a fost achitat împreună cu ceilalți inculpați. A fost apărat de I.C.Brătianu, arestat și el la Pitești, apoi eliberat a venit la Târgoviște să-și apere prietenii, și, bineînțeles, de N.Fleva. Acest eveniment a marcat pentru totdeauna relația cu principele Carol I. El devine cel mai neînfricat adversar al domnitorului și cât a trăit nu a vrut să primească nici o funcție care ar fi reclamat un decret regal. N. Iorga scria că: “Palatul nu l-a avut ca oaspete. Prin Cameră abia a trecut”A refuzat să meargă la Palat deși a fost invitat de multe ori. Interesant este faptul că cei doi nu s-au întâlnit niciodată; chiar când regele Carol I a venit să viziteze noua clădire a Băncii Naționale, Carada nu se afla printre membrii consiliului de administrație; deși regele venise pe neașteptate, sperând să-l întâlnească, Carada a ieșit pe ușa din spate. În realitate, cei doi bărbați se admirau reciproc și ambii își canalizau eforturile pentru dezvoltarea țării.
În anul 1871 părăsește redacția ziarului “Românul”, spre surprinderea lui C.A. Rosetti care spunea că el i-a fost cel mai iubit ucenic și se stabilește la Paris. Aici scria în ziarul “L’homme libre” pe care-l susținea și cu bani. Populația Parisului era încântată de entuziasmul cu care susținea ideile republicane, astfel încât, într-o zi, o delegație i-a propus să fie deputat. Carada le-a raspuns: “Dar nu sunt francez.” Crezând că glumește, membrii delegației i-au zis: ”Știm că nu esti parizian, dar ești de la sud” iar Carada le răspunde: “Nu sunt nici de la sud; sunt Român neaoș!” iar membrii delegației au fost dezamăgiți că un asemenea om nu era cetățean francez.
Eugeniu Carada se întoarce în România odată cu declanșarea războiului pentru independență. S-a implicat activ atât pe plan intern cât și pe plan extern, el fiind mâna dreaptă a primului-ministru I.C.Brătianu. Deși nu era militar, și-a luat ranița în spate și a luptat ca simplu soldat, stârnind admirația tuturor. Cu această ocazie a primit singura medalie din viața sa, “Trecerea Dunării”, spunând: “Aceasta o merit, fiindcă am trecut Dunărea.”
De asemenea, i s-au oferit, de mai multe ori, mandate de deputat în Cameră, numeroase portofolii de ministru dar le-a refuzat. Chiar atunci când a reușit răscumpărarea căilor ferate române de la consorțiul german Stroussberg, a refuzat numirea într-o funcție importantă, mulțumindu-se cu aceea de director al Căilor Ferate Române.
În 1880, la înființarea Băncii Naționale, este numit, prin decret regal, primul ei guvernator, dar a refuzat. Abia după doi ani, la insistențele lui I.C.Brătianu, acceptă funcția de director, dedicându-se timp de 30 de ani coordonării activităților acesteia; i se spunea “oculta de la bancă”, și a format în Banca Națională un personal de elită. De asemenea, a fost organizatorul creditului statului român, adevăratul întemeietor și conducător al politicii financiare din România, a negociat construcția podului de la Cernavodă, a comandat Băncii Naționale a Franței, emiterea primelor bancnote românești.
Eugeniu Carada a fost și “un fiu al Muzelor” A scris numeroase poezii, mai ales patriotice, unele dintre acestea au ajuns până în Transilvania, de exemplu: ”Frunzuliță de stejar”; a scris și piese de teatru în tinerețe, unele dintre acestea s-au jucat chiar pe scena Teatrului Național din București: “Banii”, “Gloria și amorul”, “Cimpoiul fermecat”, “Frații de munte”, “Urâta satului”, “Fata de la Cozia”, etc. Cea mai reușită dintre acestea a fost “Fata de la Cozia”, pentru care compozitorul Flechtenmacher i-a făcut și muzica de operă. De asemenea a tradus piese de teatru. Într-un articol din revista “Furnica” din 1910 se face o analiză a valorii sale literare: “…ale cărui juvenile și scrise cu chirilice producțiuni beletristice erau de-o jalnică mediocritate…” Dintre scrierile politice putem menționa: “Anii de pribegie”, “Evreii”, “Ministerul Brătianu”, “Intrigile Rusiei în România” și altele. A fost și un om al artelor, l-a atras sculptura și pictura; îl admira nespus pe Nicolae Grigorescu. În capitală, din dorința lui, s-au ridicat numeroase monumente și statui în cinstea eroilor neamului: statuia lui Mihai Viteazul, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, fraților Golești, cel dedicat pompierilor., contribuind cu sume mari.
A decedat la București, la 10/23 februarie 1910, la 73 de ani, și a fost înmormântat, conform dorinței lui, la Craiova, lângă mama lui.
Nicolae Iorga scria despre Eugeniu Carada că a fost o persoană ”invizibilă” și un veșnic “ocult” al liberalilor, un “bătran mazzinian” și cel mai “admirabil sectar” pe care l-a avut România. Nu putem nega faptul că, toate domeniile vieții publice românesti au profitat de acest “ocultism”: politică, economie, artă, literatură. Crezul care l-a călăuzit toată viața a fost: “nimic pentru noi, totul pentru țară.” Ion Bulei scria în lucrarea “Atunci când veacul se năștea”, că Eugeniu Carada era o legendă vie. Viața lui era foarte bine organizată: “veșnic la aceeași oră pleca de acasă la Banca Națională și la aceași oră se întorcea. La fel îmbrăcat întotdeauna: într-un fel de levită lungă, albastru închis, fie iarna, fie vara. Nu mergea niciodată cu trăsura și niciodată pe Calea Victoriei. Relații sociale nu avea. Nu se ducea în vizite și rar primea câte una”, firește cu exceptia familiei Brătianu.
I.G. Bibicescu spunea despre acest mare bărbat de stat: “…a trăit Carada o viață de muncă, cum puțini au muncit; o viață de luptă cum puțini au luptat; o viață de sacrificii cum nu știu altul să fi făcut, și toate: viață, muncă, luptă și sacrificii, toate au fost închinate binelui public.”
ALEXANDRU CANDIANO-POPESCU (27.01.1841 – 25.06.1901)
A fost un personaj contradictoriu, paradoxal chiar, dar foarte popular în epocă; a fost nu numai un vestit general, erou în războiul pentru independență, dar și scriitor, poet, avocat, doctor în drept, ziarist, deputat, om de stat, formidabil tribun și, mai ales un mare patriot. “Înflăcărarea patriotismului său îți făcea impresia că reiese din întreaga sa ființă.” Ion V. Lascăr scria despre generalul Candiano: “parcă văd acea siluetă mică, dar respirând energia, în uniforma sa neagră de general de cavalerie, cu brandeburguri pe piept, totdeauna în cisme, cu fața-i brună din a cărei oval regulat și frumos reieșea acea mustață groasă, căruntă, cu ochii-i negri ce scăpărau de sub două sprâncene stufoase, sbârlite.”
S-a născut în 1841, în București, dar de foarte mic a fost adus în Ploiești, în casa părintească de pe strada Fulgeanu, azi, strada Stadionului nr. 8, în una dintre puținele case cu etaj din oraș. Mama lui se numea Zinca și se pare că a fost rodul unei iubiri nelegitime a unor persoane din înalta societate, se vehicula chiar numele lui Alexandru Ghica. De aceea a fost crescută de o boieroaică pe nume Elenca Urziceanu. Tatăl se numea Dumitru Popescu și era fiul unui boier din comuna Lipia de lângă Buzau. El era polițaiul orașului Ploiești și a decedat la 27 de ani, trântit de un cal negru, în timp ce-l escorta pe episcopul de Buzău. La fel au murit și cei doi unchi ai lui Alexandru Candiano-Popescu. Mama lui a rămas văduvă la 19 ani, cu trei copii: Alexandru, Serghie și Iorgu. Ultimul dintre frați a murit la scurt timp după decesul tatălui. Fratele mijlociu, Serghie a mai trăit câțiva ani și își iubea foarte mult fratele mai mare, ținându-se împreună de năzdrăvănii.
În memoriile sale, Alexandru Candiano-Popescu povestește că fiind foarte neastâmpărat, zburdalnic, și sperând să-l potolească, la cinci ani și jumătate, mama l-a dat la școală, la dascălul Leascu. Învață foarte bine iar dascălul ajunsese să-l îndrăgească, să-l răsfețe, iertându-i toate năzbâtiile. După șapte ani de la moartea tatălui, mama lui s-a recăsătorit cu Nicolae Candiano, tot polițai al orașului Ploiești. Se spunea că familia lui se trăgea dintr-o antică familie de italieni, refugiată din Veneția. Bunica lui, vistiereasa Elenca Urziceanu, locuia împreună cu ei, contribuind la creșterea și educația lui Candiano. La vârsta de șapte ani, Candiano și fratele lui au schimbat școala pentru că învățătorul Leascu a murit. Directorul noii școli se numea Zisidi.
În 1851 se înființează în orașul Ploiești un pensionat condus de un cetățean grec, Nicolae Lorenti, așa că cei doi frați vor merge să învețe acolo. Al. Candiano-Popescu învăța foarte bine și spunea el: “eu am învățat întâi grecește și apoi românește.” Mai departe, în memoriile sale povestește despre frumoasa lui copilărie, jucându-se alături de copiii bulgari, sârbii care formau o comunitate numeroasă în Ploiești, evrei, ruși, și de fratele lui de cruce, Ioniță, de aceeași vârstă cu el, în timpul ocupației rusești și austriece. Noul director al pensionatului a devenit un român din Transilvania, Pavel Eliade, pe care tânărul Alexandru l-a admirat foarte mult.
În 1854 trupele de ocupație austriece încă se aflau în țară. Căpitanul Alexandru Solomon, care era adjutantul generalului comandant al armatei de invazie, se afla în Ploiești având cartierul în casa lui Al. Candiano-Popescu. Copilul Alexandru avea o admirație deosebită pentru acest căpitan, dar mai ales pentru uniforma militară. Ofițerul i-a promis băiatului că îl va ajuta să urmeze o carieră militară. Înainte de a implini 14 ani, Al. Candiano-Popescu a intrat al doilea la Școala Militară din București. Școala și viața militară i-au plăcut foarte mult. Îi plăcea să citească “Românul” și “Steaua Dunării”. Prin intermediul profesorului de istorie, Cernescu, câteva dintre articolele sale au ajuns să fie publicate în ziarul “Dâmbovița” al lui Dimitrie Bolintineanu.
Era dornic de a învăța, de a ști cât mai multe, de aceea își petrecea aproape jumătate din noapte citind, la lumina lumânării, operele marilor scriitori clasici francezi. Cu prilejul unei serbări naționale lipise pe frontispiciul școlii câteva versuri patriotice: “Să trăiești sfântă Unire/ Tu, al țării sfânt liman./ Căci sub steagu-ți de’nfrățire/ Tot românul e oștean.” Îi plăcea să scrie versuri, mai ales patriotice, pe care le citea la școală colegilor. Doctrina “românismului” a pus stăpânire pe el.
În 1859, la aproape 18 ani a terminat școala militară și a fost avansat la gradul de sublocotenet de artilerie. În același an începea războiul pentru unificarea Italiei. Domnitorul Al.I. Cuza a trimis mai mulți ofițeri români să lupte alături de trupele franco-piemonteze. Al. Candiano-Popescu a cerut o audiență domnitorului, cerându-i să-l trimită și pe el; Al.I. Cuza a admirat patriotismul tânărului, spunându-i că va putea în curând să-și dovedeasca vitejia. În aceste condiții Candiano l-a cunoscut pe Al.I. Cuza.
Cu prilejul unei vizite a domnitorului Cuza în Ploiești, acesta o întâlnește pe mama lui Candiano, îl laudă și îi prezice un viitor strălucit. “Vodă întrebă cu glas tare: -Al matale este căpitanul cela smolitul? -Al meu, Măria Ta! -Este mic de trup, dar inimos. Îl iubesc foarte mult. Puteai să-l porți nu nouă luni ci de două ori atât în pântece, căci aveai ce purta.” A fost apropiat și apreciat de AL.I. Cuza “Candiano este unul dintre cei mai buni și mai iubiți ofițeri ai mei”, spunea acesta în public. “Universul Literar” din 5 martie 1912 are un articol numit “Cele două mari icoane” și ne povestește despre sprijinul acordat de Al.I. Cuza lui Al. Candiano-Popescu aflat în culmea disperării din cauză că era să piardă moșia tatălui său, dar domnitorul l-a ajutat cu suma de bani necesară și, mai mult decât atât îl numește ca ofițer de ordonanță.
De asemenea, în capitală era foarte apreciat de înalta societate. Ideologia liberal-radicală l-a atras foarte mult pe tânărul ofițer. I-a admirat pe C.A. Rosetti, al cărui ziar îl citea, Ion C. Brătianu de care se va atașa pentru toată viața. Liderul liberal l-a simpatizat, i-a apreciat calitățile dar i-a descoperit și defectele: avea un temperament vulcanic, greu de disciplinat dar ușor de manipulat. Ofițerul Al. Candiano-Popescu a îmbrățișat ideologia liberal-radicală, a susținut primele reforme ale lui Al.I. Cuza care au contribuit la consolidarea statului, a susținut lovitura de stat din 2 mai 1864.
Al.I. Cuza s-a sprijinit în programul de reforme pe liberalii-moderați, de aceea opoziția liberalilor-radicali a devenit tot mai vie. De aceea s-au apropiat de elementele conservatoare, adversarii lor politici, și au format “monstruoasa coaliție” al cărui scop era înlăturarea domnitorului și aducerea unui prinț străin. În misiunea lor s-au folosit și de lipsa de moralitate a domnitorului. Cel care l-a atras pe Al.Candiano-Popescu în “monstruoasa coaliție” a fost maiorul Lecca; acesta i-a dat misiunea să-l aducă în coaliție pe col. Haralambie, unul dintre cei mai populari și mai onești comandanți ai armatei.
La 11 februarie 1866 Al.I. Cuza a fost detronat iar Al.Candiano-Popescu a avut un rol important în această acțiune prin comasarea trupelor în jurul palatului și prin convingerea unor ofițeri care nu erau încă siguri de fapta lor. A pătruns în palat alături de ceilalți complotiști iar domnitorul a fost obligat să semneze actul de abdicare deja redactat și l-au arestat. Un alt ploieștean a fost implicat în acest complot, “energicul Stan Popescu din Ploiești, un fost garibaldian și un fanatic rosettist.” În memoriile sale, Candiano își justifica fapta: “mie îmi mergea bine, țării însă îi mergea rău. Cu sufletul înnecat în amărăciune și în mâhnire, am intrat în conspirație, împins de cea mai desăvârșită desinteresare și împlinind cea mai grozavă jertfă pe care un om poate să o împlinească. Deoparte dragostea și devotamentul meu către Domn, de altă parte dragostea și datoria mea către țară.”
După acest eveniment, Al.Candiano-Popescu ajunge șef de cabinet al gen. Haralambie. Pe tronul de la București, în 1866, s-a instalat principele Carol I, prusac sobru și rece pentru care conta foarte mult sentimentul datoriei și onoarei, i-a tratat cu răceală pe cei care participaseră la complotul din 11 februarie și care l-au adus în țară. Simțindu-se dați la o parte, cei mai mulți dintre aceștia și-au dat demisia; la fel a procedat și Al. Candiano-Popescu devenind colaborator la “Românul” lui C.A. Rosetti.
Într-o primă etapă, domnitorul Carol I s-a sprijinit pe elementele liberal-moderate și conservatoare. Ieșit din armată cu gradul de căpitan, în februarie 1867, Candiano-Popescu se orientează către o carieră în politică, s-a mutat în Ploiești și sprijinit de liberalii-radicali devine ziarist. Pune bazele “Perseverenței”, prin care “apărăm cu entuziasm opiniile liberale, atacând pe conservatori…ziarul Perseverența devenise organul tinerimii”, și mai târziu a ziarului “Democrația”, primele ziare prahovene. În cele două ziare apăra ideile democratice înaintate. Să fie ziarist îi plăcea foarte mult dar simțea că nu este suficient. Astfel, s-a implicat într-o serie de mișcari care l-au dus în închisoare și i-au consumat averea. O primă astfel de aventură politică a avut loc prin 1866-1867 odată cu instaurarea dualismului austro-ungar. El scria în memoriile sale: “dualismul inaugurat la 66 mâhnise pe români. Drepturile lor începuse să fie știrbite. O mână de tineri…am început să agităm chestiunea Transilvaniei. Eu scriam ziarul Perseverența și o agitam și prin ziarul meu.” De asemenea, credea că doar o acțiune de voluntari din Țara Românească dincolo de munți i-ar ridica pe români la luptă împotriva deciziei de anexare a Transilvaniei la Ungaria. De aceea, inspirat de viața lui Garibaldi și a lui Horia, Cloșca, a cumpărat 50 de puști și muniție pe care le-a depozitat la Sinaia și a început să caute voluntari pentru această acțiune. Merge mai întâi la Brașov, scrie el “să pipăi tărâmul” și se întâlnește cu G.Barițiu care “m-a primit bine, dar rezervat.” Dezamăgit, merge la Budapesta iar aici studenții români l-au primit cu entuziasm și chiar i-au scris o poezie cu litere de aur. Revine apoi în Transilvania, oprindu-se la protopopul Balint, la Roșia, în munții Abrudului; aici îl întâlnește și pe Avram Iancu. De la aceștia nu a primit decât încurajări verbale. Plecând din Roșia, jandarmii unguri l-au arestat și închis la Arad ca ”agitator daco-roman.” Situația lui era deosebit de gravă, dar spre norocul lui, radicalii care intraseră într-o coaliție guvernamentală, îl aveau pe Ion C. Brătianu ministru de interne, și datorită intervenției acestuia pe lângă autoritățile austro-ungare, Candiano-Popescu (dupa 36 de audieri) a fost eliberat și predat la graniță autorităților române.
O a doua aventură politică, a fost amestecul său în viața politică ploieșteană, cu ocazia alegerilor parlamentare din martie 1869. În Prahova, opoziția era reprezentată de liberalii-radicali, erau foarte numeroși și doreau să câștige alegerile. Au început astfel tot felul de ingerințe administrative, degenerând în adevărate lupte de stradă între tabăra guvernamentală și radicalii conduși de C.T. Grigorescu. În aceste condiții, Al.Candiano-Popescu a ținut un discurs impresionant la balconul primăriei iar zeci de oameni au venit să-l asculte; la fel a făcut și la balconul cazinoului, “casinul” lui Dobrogeanu, de pe strada Franceză. El i-a îndemnat pe membrii guardiei orășenești să îmbrace uniforma și să-i păzească pe cetățenii pașnici. Apoi merge la col. Culoglu, comandantul gărzii orășenești, cerându-i să-și facă datoria; acesta i-a răspuns că ce se întâmplă în oraș nu-l privește pe el și de accea Candiano, furios, l-a pălmuit și l- a provocat la duel. Col Culoglu s-a speriat și s-a încuiat în casă. Candiano i-a legătura cu subalternul acestuia, Radovici, și astfel, garda civică este mobilizată iar alegerile s-au desfășurat corect. Candiano scria în memoriile sale: “liberalii au fost greu încercați de această luptă cu abuzul de putere și cu nelegiuirea patronată de înșiși consilierii tronului.” Interesant este că, nefiind alegător la Ploiești, Candiano nu a intrat nici măcar într-o sală de vot. În ciuda forțelor de represiune trimise de guvern, radicalii ploieșteni au obținut victoria iar conservatorii n-au putut obține decât un mandat de la Colegiul IV. Astfel, mai bine de jumătate din opoziția din Camera Deputaților era formată din deputații prahoveni.
Dupa aceste evenimente, tabăra guvernamentală dar și fruntasul conservatorilor din Prahova, Gh.Gr. Cantacuzino zis și Nababul, au căutat să se răzbune, au făcut arestări iar Candiano-Popescu a fost arestat, fiind acuzat că a încercat să-l omoare pe col. Culoglu cu revolverul în ziua alegerilor. A stat închis două luni iar în temniță, scria el, ”am fost ales deputat de Ploiești.” În urma unor intervenții ale mamei pe lângă Dmitrie Ghica, a fost eliberat.
Imediat după eliberare, Candiano-Popescu a scos un nou ziar, “Democrația”, mult mai virulent la adresa opoziției decât “Perseverența”. A devenit unul dintre cei mai acerbi critici dinastici. La începutul anului 1870 s-a amestecat și în alegerile parțiale, ceea ce a făcut să fie din nou arestat pentru o scurtă perioadă de timp, o lună de zile, fără condamnare; eliberat din nou, ziarul “Democrația” a fost suspendat. Ziarul și-a înterupt apariția între 19 martie și 5 aprilie 1870.
În 1870 s-a implicat în conspirația inițiată de radicali, condusă din umbră de Eugeniu Carada, care avea ca scop înlăturarea principelui Carol I. Această mișcare antidinastică ar fi trebuit să izbucnească în mai multe orașe din țară; se stabilise și data la care să se declanșeze acțiunea, dar, în ultimul moment, s-a amânat. Firește că și omul de legătura din Ploiești, Al. Candiano-Popescu a fost înștiințat despre acest fapt, dar datorită firii lui impulsive a ascuns ceea ce aflase și mișcarea s-a declanșat doar la Ploiești. În memoriile sale scria că: “având în vedere apropiata răscoală, populația Ploieștiului o țineam într-o fierbere necontenită. Prin întruniri și prin presă îngrijeam ca focul să fie mereu aprins.” A găsit în acest oras oameni de încredere, îndrăzneți, precum ofiterul în rezervă Alexandru Comiano, Radu Stanian, Stan Popescu și câțiva preoți care l-au susținut. Bineînțeles că la baza planului său stătea o minciună, a scris o telegramă falsă în care se spunea că principele Carol a fost detronat, că s-a numit o locotenență domnească, iar el a fost numit prefect al județului Prahova și Stan Popescu comandantul poliției din Ploiești. Au avut loc întâlniri cu liderii locali, cu Matache Nicolau, primar al orașului din mai 1870, cu C.T. Grigorescu care se arăta foarte rezervat, cu Radu Stanian, și chiar cu niște lideri ai grădinarilor, negustorilor, abagiilor, tabacilor, și ai mahalalelor. Autoritățile de la București au aflat despre mișcarea din Ploiești și evenimentul s-a soldat cu un eșec. Al. Candiano-Popescu și alți radicali au fost arestați iar procesul ținut la Târgoviște i-a achitat pe toți cei 41 de inculpați.
În 1871 Al.Candiano-Popescu a plecat la Neapole pentru a urma Facultatea de Drept. El scrie în memoriile sale că partidul conservator aflat la putere “era fericit să mă știe plecat, pentru un timp mai lung, căci scăpase de opoziția mea înverșunată.” Titu Maiorescu scrie în “Discursuri parlamentare” că, aflat în Italia, Candiano a mers la Florența să ceară iertare fostului domnitor Al.I. Cuza. În 1874 și-a luat doctoratul în drept și s-a întors în țară. Vreme de trei ani a practicat avocatura dar viața politică l-a atras și mai mult. Se stabilește la Ploiești iar cariera lui de avocat atinge apogeul. Se pare însă că, din motive politice, în același an, 1874 părăsește orașul Ploiești și se mută la Craiova, argumentând că: “Ploieștiul e prea aproape de București.” La Craiova continuă să practice avocatura, având un mare success, dar pe plan politic este destul de rezervat, așteptând momentul prielnic pentru a se afirma. Ocazia nu a întârziat să apară, atunci când omul politic liberal Anastasie Stolojan este atacat într-o adunare de conservatori. Acesta este momentul în care Al.Candiano-Popescu intervine, și urcând la tribună își afișează talentul de orator. Este momentul în care a intrat în viața politică locală.
În 1875 se constituie Coaliția de la Mazar-Pașa iar Candiano-Popescu devine membru al acestei formațiuni politice care avea ca scop răsturnarea conservatorilor de la putere.
În 1875-1876 se redeschide “problema orientală” iar războiul între marile puteri ale vremii devine evident. Este momentul în care afirmă că: “schimbarea domnului în epoca aceea, cu Germania omnipotentă mi se părea o nenorocire” iar în Parlament a afirmat că: “de astăzi înainte, voi face opoziție crâncenă guvernului, nu voi face opoziție dinastică.” Astfel, situația internațională l-a făcut pe Al.Candiano-Popescu să apere dinastia străină.
În 1876 la guvernare vin liberalii-radicali în frunte cu Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti; aceștia considerau că împrejurările externe erau favorabile obținerii independenței României. În aceste condiții Al.Candiano-Popescu, care a fost ales deputat de Dolj, în 1876, cere să fie înrolat în armată. Este singurul parlamentar care a cerut acest lucru! Era un tribun în toată puterea cuvântului, deoarece vorbea aprins și smulgea tuturor atenția și aplauzele. Ion C. Brătianu care preluase ca ad-interim și ministerul de război i-a aprobat cererea și l-a avansat la gradul de maior. Datorită întreruperii serviciului militar vreme de 11 ani dar și vârstei, a fost încadrat în armata de rezervă, nu în cea operativă. A contribuit evident la apărarea liniei Dunării, învingând bandele care jefuiau satele bulgărești din spatele frontului și care amenințau convoaiele militare românești și rusești.
În prejma zilei de 30 august 1877, aflându-se în zona Plevnei a aflat că Batalionul 2 Vânători din Ploiești a ramas fără comandant și a cerut să i se dea comanda acestui batalion. A obținut comanda și i-a impresionat și îmbărbătat pe soldați printr-un discurs înflăcărat, spunându-le că ei luptau pentru victorie, pentru libertatea țării ca români dar mai ales ca ploieșteni. În fruntea ostasilor săi, majoritatea prahoveni, Candiano-Popescu avea să dovedească un eroism reprezentativ pentru virtutea patriotică a luptătorului român. S-a aflat tot timpul în primele linii, înfruntând pericolele pentru a fi un exemplu soldaților săi. Este binecunoscut momentul în care un soldat din batalionul său, Grigore Ion din Dumbrăveștii Prahovei, ajutat de alți doi soldați, a reușit să captureze drapelul verde al inamicilor turci. Apoi, Al. Candiano-Popescu, alături de Grigore Ion, înfig drapelul românesc în redută. Acest episod l-a făcut celebru pe Candiano-Popescu. Din acest moment nu a mai participat la lupte, fiind folosit în misiuni de protocol. Împreună cu cei doi soldați-vânători eroi au prezentat domnitorului Carol I drapelul capturat și același lucru l-a făcut în fața țarului Alexandru; a fost decorat cu “Virtutea Militară”, precum și cu ordinul rus “Sfântul Gheorghe”. Au mers și la București pentru a prezenta principesei Elisabeta și oficialităților drapelul capturat, pe care apoi l-au depus la arsenalul armatei.
La sfârșitul lunii ianuarie 1878 e trimis la Sankt Petersburg în calitate de curier personal al domnitorului Carol I, apoi pleacă la Tiflis pentru a înmâna fratelui țarului, comandant al trupelor rusești din Asia, Cordonul “Stelei României” și Medalia “Virtutea Militară”.
La întorcerea în țară, cum razboiul se încheiase dar și vacanța parlamentară, a fost demobilizat și și-a reluat rolul de deputat. În dezbaterile parlamentare care au urmat, a susținut cu mult curaj, pozitia de intransigența a domnitorului Carol I, a lui Brătianu și Kogălniceanu față de ingerințele internaționale. La Congresul de Pace de la Berlin s-a decis recunoașterea independenței României cu anumite condiții: cedarea către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei, modificarea art.7 din Constituția de la 1866 iar România primește Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor. Al. Candiano-Popescu primește și o răsplată administrativă. Titu Maiorescu, în “Discursuri parlamentare” scrie despre Candiano-Popescu că participând la acest război, “și-a spălat trecutul pe câmpul de bătaie.” În vara anului 1878, în condițiile creșterii agitației conservatorilor pentru obținerea puterii, Ion C. Brătianu l-a numit prefectul poliției capitalei, sarcină pe care a primit-o încântat. Pe când era șeful poliției capitalei, s-a căsătorit cu Sofia Hagi-Panteli, care mai fusese o dată căsătorită; au rezultat doi copii: Eliza și Alexandru-Ștefan, care a fost o mare probemă a acestei familii. După patru luni, demisionează din postul de prefect al poliției capitalei și este numit avocat al statului.
Ion C.Brătianu a înțeles curând că în orice funcție administrativă, Candiano-Popescu cu firea lui zbuciumată, ar fi putut să provoace mari încurcături. Nu putea să se debaraseze de el pentru că fusese în tot acest timp mai mult decât credincios mișcarii liberale, de aceea având aerul că îi face o altă favoarea i-a propus să reintre în armată. Al. Candiano-Popescu a acceptat propunerea și a renunțat la activitatea politică. A fost avansat locotenent-colonel în octombrie 1878 și a primit comanda unui regiment. Militarii nu aveau dreptul să facă politică, așa că el s-a retras din Partidul Liberal dar a rămas sufletește alături de ei.
Încă din timpul Războiului pentru Independență atitudinea lui față de domnitor se schimbase. Candiano scria că: “întemeietorul dinastiei, din norocul țarei, s-a întâmplat să fie un domnitor plin de înțelepciune, de ageră pricepere și înzestrat cu mari virtuți militare.” Domnitorul Carol I a fost comandantul suprem al armatei române iar ca militar s-a purtat ireproșabil. Candiano scria: “cu sângele vărsat în război, s-a plămădit neatârnarea, Regatul, Coroana de oțel și toate îmbunătățirile de care ne bucurăm…”.
Liberalii erau acum la putere și vor mai fi încă vreo zece ani iar Ion C.Brătianu se bucura din partea regelui Carol I de încrederea deplină. Despre Brătianu, Al. Candiano-Popescu scria: “un om trebuia și domnului și țării, ca să îndeplinească toate minunile care s-au săvârșit; acel om a fost Ion Brătianu. El este cel care avea o credință fără margini în neamul românesc, și ajutat de această sfântă credință, a zis țarei sale, să-și măreasca destinele și le-a mărit.”
În 1882 a fost avansat la gradul de colonel fiind comandantul unui regiment de artilerie și a fost și inspector al acestei arme la nivelul întregii țări; devine chiar adjutant regal, sarcină pe care o îndeplinește până în anul 1894. Liberalii aveau nevoie de un om al lor în intimitatea regelui Carol I și l-au determinat să intre în anturajul acestuia, ca aghiotant al regelui. Candiano scria despre această poziția a lui, că: “Brătianu premedita sugrumarea carierei mele politice”. Această funcție nu a fost deloc ușoară, fiind criticat sever de adversari. Mihai Eminescu scria, criticând pe liberali și pe Candiano: “Da, într-un spital ați prefăcut țara, pe care, prin importul vostru de fraze, ați îmbolnăvit-o moralicește și fizicește. Spitaluri pentru bolnavii morali, temnițe, spitaluri pentru bolnavii fizici, spitaluri pentru jertfele politicii voastre economice și sociale, căci poporul întreg e bolnav de hatârul cu care milionarizați creaturile voastre, de hatârul cu care cercetați crimele cărăturilor peste Balcani, de hatârul cu care faceți din rebelul din Ploiești pe adiutantul Maiestătii Regelui…”
În iunie 1894 a fost avansat general de brigadă, în martie 1899 este numit Comandant al Diviziei Active Dobrogea iar în aprilie 1901 este numit Comandantul Corpului al III-lea de Armată cu reședința la Galați. Și în ultima parte a vieții Candiano-Popescu a rămas același personaj viu și foarte frământat.
În 1901, “o boală care nu iartă nimănui, îl pironi în pat; timp de cateva luni a fost tot mereu bolnav. Diferite supărări, de natură intimă, amărara ultimele zile ale vieții sale și, în Târgoviște, în orasul glorios de strămoși lăsat, generalul Alexandru Candiano-Popescu în ziua de 25 iunie 1901 își lua rămas bun de la toți ai săi.” Funeraliile lui Candiano-Popescu au avut loc într-un cadru național. Trupul său a fost depus într-un vagon special pe care fluturau steaguri tricolore și a fost dus la București. Serviciul funebru a avut loc la Biserica “Sf. Gheorghe” la care au participat miniștrii, generali, chiar Grigore Ion, eroul de la Grivița, și un imens public. A fost inmormântat la Cimitirul Bellu.
A fost poet și memorialist. În 1866 publica o culegere de versuri, 36 de poezii. “Când n-aveam ce face. Poezii”, reeditată în 1875 la Craiova, după întoarcerea lui din Italia iar în 1891 apare al doilea volum de versuri “Țara” care cuprinde poezii patriotice inspirate din războiul pentru independență. Alt volum de poezii patriotice se intitulează “Țară și dor. Poezii”. În revista “Familia” din 1883 găsim o poezie intitulată “Tu și-al meu suflet” din care cităm o strofă: “În al meu suflet, plăpândă floare,/ Din dor și lacrimi ai răsărit/ Și dacă-n ceruri e mândrul soare,/ Eu am în mine chipu-ți slăvit.” În 1901 apare un volum de cuvântări ținute în fața soldaților și ofițerilor, numit “Cuvântări ostășești”. În 1913 a fost publicat “Războiul neatârnarei. Istorie critică. Asaltul și luarea redutei Grivița”, o foarte revelatoare carte a războiului pentru independență. Dar, foarte importante sunt memoriile sale, “Amintiri din viața-mi”, primul volum publicat în 1944 sub îngrijirea ginerelui lui, Ion V.Lascăr și a fiicei lui, Eliza, iar al doilea volum nu este decât o radiografie a vieții politice românești din perioada 1867-1898.
În concluzie ne putem pune întrebarea, ce fel de personaj a fost Al.Candiano-Popescu? Versatil, oportunist, cameleonic? Scria în memoriile sale: “arta să faci pe nebunul e suprema înțelepciune.” În primul rând, a fost un mare patriot iar în memoria lui, ploieștenii au numit o stradă și o școală gimnazială după numele lui.
STAN POPESCU (1830-1910)
Ca și Al.Candiano-Popescu, Stan Popescu a fost militar, dar avea și patima scrisului. El a rămas celebru prin replica ce va da titlul schiței “Boborul” a lui I.L. Caragiale. În memoriile sale, Stan Popescu își povestește viața, în stil de proces-verbal. Rândurile de mai jos – portretul lui Stan Popoescu, au fost inspirate după memoriile lui, cărora nu le-a dat un titlu, descoperite de de profesorul N.I. Simache în 1962, directorul de atunci al Muzeului de Istorie.
S-a născut în satul Breaza, în județul Prahova, în 1830. Tatăl lui se numea Constantin Duhovnicu, născut în ținutul Brașovului, și era preot în sat. Carte a învățat cu dascălul Nichita ce slujea la biserica din sat, buchisind toată ziua pe Bucoavna (abecedar chirilic), “Tatăl nostru” și “Crezul”. Tatăl lui și-a dorit să-l facă preot dar pentru a-l pregăti pentru viață, l-a angajat la zapciu, în Urlati, în cancelaria acestuia; acesta era un om dur iar copilul Stan Popescu îi scria mamei “cu lacrimi fierbinti” despre cum o ducea; așa începe să scrie tot felul de “jelbi” ajungând să i se spună logofătul Stănică.
În timpul revoluției de la 1848 el este cel care pe steagul tricolor a scris: “Să trăiască Constituția Românilor”. În 1849 este numit căpitan de post pe Valea Prahovei; între 1850-1851 era logofăt al satului Breaza și dascăl. Între 1855-1856 și 1857 a fost numit funcționar administrativ (pomojnic) al asezării Urlați. În acest timp a făcut o intensă propagandă pentru unire, colaborând cu Comitetul pentru Unire din Ploiești. Devine proprietarul a 25 de pogoane de pământ în plasa Cricovului, fapt care-i permite să se înscrie la alegerile ținute în Școala din Urlați, el fiind ales delegat al micilor proprietari de pământ care urmau să meargă la Ploiești să aleagă reprezentanții pentru adunarea ad-hoc. Intră în conflict cu prefectul, motiv pentru care este închis pentru puțin timp, dar cu sprijinul unor membrii din comitetul unirii este eliberat; merge în Urlați unde își dă demisia din cancelaria zapciului. În 1859 a lucrat contabil pe moșiile din Ialomița ale fraților Giuvara, iar în 1859 îl găsim ca ajutor de plasă în Buzău. Ziua de 24 ianuarie 1859, când a fost ales Al.I. Cuza și în Țara Românească, îl găsește în București. În 1860 este numit director al poliției din Ploiești, dar din cauză că nu a gestionat bine o răscoală a comercianților, este dat afară. În 1861, în timpul ministerului N.Golescu este numit pentru câteva luni, subprefect de Câmpina iar la sfârșitul acestui an se implica în afacerile familiei Mehedințeanu din Ploiești. În 1862, în timpul guvernării Barbu Catargiu, este din nou închis în urma unor procese de calomnie.
Fiind o fire aventuroasă și urmărind prin ziare ce se se întâmpla în Italia, decide să plece acolo, pentru a se înrola în armata lui Garibaldi, în mai 1862. Este primit în armata celor 1000 de cămăși roșii, chiar primește una. În memoriile sale, Stan Popescu povesteste că viața în Italia este foarte grea, în condițiile în care banii erau foarte puțini. În iunie 1863, aflând de declanșarea revoluției din Polonia rusă, împreună cu câțiva garibaldieni, au plecat spre Cracovia unde s-au înscris în armata revoluționară. Și aici condițiile de trai erau grele, “de multe ori dormeam noaptea în parc, prin grădini, prin poduri de case, grajduri, magazii, fabrici, făcând totul spre a scăpa de agenții poliției…patriotismul și abnegațiunea femeilor polone, a bogaților și a săracilor era sublimă.” Despre aventura lui din Polonia aflăm din scrisorile către ziarul “Românul”.
În anul 1864 îl găsim în țară, ocupându-se de afacerile familiei Mehedințeanu. În 1866, prietenul său, Anton Arion, șeful corpului vânătorilor de gardă, trimis se pare de C.A. Rosetti îl convinge să participe la complotul împotriva lui Al.I. Cuza. În complot erau implicați și cpt. Costescu, Radu Ionescu, Falcoianu, maiorul Lecca, C. Ciocârlan și altii, ne povestește în memoriile sale, și doar el era ploieștean, toți conspiratorii fiind bucureșteni. Mai departe ne povestește cum garda vânătorilor lui Al.I. Cuza era de partea complotiștilor, cum au intrat în dormitorul lui Cuza care era cu femeia iubită, Obrenovici, și l-au forțat să semneze actul de abdicare; apoi l-a urcat pe domnitor într-o trăsură și s-au oprit acasă la C. Ciocârlan unde au rămas peste noapte. Stan Popescu scria în memoriile sale: “în acele minute cugetam la nestatornicia puterii omenești, era Cuza, era în toată mărirea Domnească, și azi un biet țăran de la munte, îi măsoara cu degetul lumina ferestrei spre a zări puțin.” Seara, a doua zi a fost dus la Palatul de la Cotroceni unde se întâlni cu d-na Elena, copiii și alte persoane politice; aici s-a decis plecarea spre Brașov iar Anton Arion a fost însărcinat, împreună cu Stan Popescu, Costescu și câțiva soldați, să-l conducă pe domnitor până la graniță, la Predeal. Avem informații despre discuțiile purtate între domnitorul Cuza și Stan Popescu, atât în memoriile sale, cât și în presa vremii.
După acest eveniment a fost numit, până în noiembrie 1866, șeful poliției din Ploiești, dar, odată cu schimbarea ministerului Ion Ghica a fost nevoit să demisioneze. În același an au loc alegeri generale, intră în conflict cu prefectul Ploieștiului, Văcărescu și este arestat pentru trei zile. În 1867 este numit din nou șeful poliției din Ploiești și apoi din Brăila, de unde a demisionat în 1868, după retragerea liberalilor de la putere. În martie 1869 au loc alegeri pentru Camera Deputaților și citim în memoriile sale: “la alegerile din martie 1869, am fost bătut și maltratat de dorobanți deghizați de prefectul în sala Gimnaziului unde se făcea alegerile și pentru lupta curagioasă desfășurată de alegători s-a ridicat în Ploiesci Statua Libertății făcută de țară prin subscripțiune națională…în pergament este scris și numele meu.” I.L. Caragiale scria despre Stan Popescu că: “în tinerețe, era unul din cei mai bravi electori din localitate.”
În 1870 a luat parte alături de Candiano-Popescu și mulți alți cetățeni notabili ai orașului Ploiești la mișcarea “contra guvernului apăsător de atunci”; scrie în memoriile sale că timp de trei luni a fost închis în pușcăriile din Ploești și Târgoviște iar în cele din urmă Curtea cu Jurați i-a achitat pe toți. Deși acest eveniment l-a făcut foarte cunoscut în oraș, Stan Popescu oferă puține informații, poate fiindu-i o tristă amintire în cariera sa.
În anii următori 1871-1873 s-a ocupat de afacerile fraților Mehedințeanu, în 1874 se implica din nou în luptele electorale și este arestat. Între 1876-1878 administrează salina Slănic Prahova și din nou trece printr-un proces politic, fiind închis câteva zile. Până în 1890 a deținut postul de șef al depozitului de sare din Tulcea și de aici s-a ales cu “o mică pensioară”.
În viață, nu a fost așa de norocos ca Al.Candiano-Popescu, ultima funcție publică a sa este de subdirector de închisoare la Ploiești, lucru pe care îl aflăm de la I.L.Caragiale: ”mi-a făcut deosebită plăcere revederea vechiului meu prieten, totdeauna verde și vesel, Stan Popescu, bravul garibaldian, care odinioară a luptat atâta pentru liberatea Poloniei…Stan Popescu n-a fost în viața lui amant al libertății!…El! luptătorul pasionat pentru libertate, să ajungă la bătrânețe subdirector a ce? A unui stabiliment oficial de robie-pușcăria locală!”
MATACHE NICOLAU (1829-1894)
Personalitate politică ploieșteană, a fost primar în timpul evenimentelor din 1870, funcție pe care a deținut-o între mai 1870 – mai 1871. Pe plan politic a îmbrățișat ideologia liberal-radicală. La alegerile din martie 1869 pentru Camera Deputaților, a reușit să obțină un mandat de deputat, alături de Anton Arion și Constantin T. Grigorescu. Pe plan economic, a contribuit la dezvoltarea orașului, el fiind proprietarul unei rafinării de petrol numită “Standard” în Bariera Bucureștilor. A fost un mare proprietar, deținea pământ în oraș dar și în mediul rural; în oraș avea în proprietate terenul pe care a fost înființat, mai târziu, Cimitirul Eroilor și mai deținea un teren în Piața Legumelor, azi zona Poștei Centrale. În mediul rural avea pământ la Vadul Săpat, Șoimari, Chiojdeanca, Păcureți.
Un loc în istorie i s-a rezervat și lui, deși a acționat oarecum din umbră, în august 1870, dar a avut un rol important prin influența politico-organizatorică.
CONSTANTIN T. GRIGORESCU ( 1824-1903)
Personalitate marcantă a orașului Ploiești, Constantin T. Grigorescu, a fost consilier, deputat și, în mai multe rânduri, primar; a fost unul dintre cei mai marcanți edili ai orașului S-a născut la Ploiești, într-o familie modestă, dar inteligența și puterea de muncă l-au ajutat să devină avocat. A practicat această meserie cu pasiune, bucurându-se de un real succes, iar veniturile mari obținute le-a folosit, în mare parte, pentru activitățile politice, culturale și filantropice.
Constantin T. Grigorescu a participat activ la revoluția din 1848, în 1857 a fost ales deputat în Adunarea ad-hoc și, la fel, în Adunarea electivă în 1859. A fost un susținător al unirii Principatelor și al dublei alegeri a lui Al.I. Cuza. A activat în tabăra liberalilor iar din 1866 intra sub influența lui C.A. Rosetti, șeful liberal-radicalilor, care a avut o influență deosebită asupra lui. În februarie 1866 după detronarea lui Al.I. Cuza a fost numit primar și reconfirmat în acestă funcție, în mai 1866. După venirea principelui Carol I, a făcut parte din Parlamentul României, remarcându-se ca un deputat activ, participând la elaborarea Constituției din 1866. După alegerile pentru Camera Deputatilor din martie 1869, soldate cu violențe de stradă, din ordin ministerial, a fost înlocuit cu un conservator, Dimitrie Sfetescu.
Referitor la evenimentul din august 1870, C.T. Grigorescu a fost destul de rezervat. În timpul întâlnirii secrete care s-a ținut în casa lui, la ora 18.00, în ziua de 7 august 1870, la care au participat:Candiano-Popescu, Radu Stanian, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu și alții, el spunea “să se aștepte întâiu știrea oficială de la București înainte de se începe ceva la Ploiești.”. După înfrângerea revoluției, a fost considerat complice și întemnițat, apoi în urma procesului ținut la Târgoviște a fost achitat.
A fost membru al coaliției de la Mazar-Pașa. În iunie 1877 a fost ales, pentru a doua oară primar al orașului dar și deputat în Parlamentul României. În timpul războiului pentru independență, în calitate de primar și sprijinit de ajutorul său, Ion Radovici, s-a preocupat de bunul mers al orașului: aprovizionarea populației, păstrarea liniștii și a ordinii, cazarea militarilor ruși, efectuarea corectă a rechizițiior pentru front. În 1881 când s-a făcut prima listă cu străzile din Ploiești, C.T. Grigorescu a propus ca aceasta să eternizeze memoria celor căzuti în acest război; astfel, Bulevardul, încă neterminat la acea dată, a luat numele de Bd. Independenței iar una dintre noile piețe s-a numit Piața Victoriei. De asemenea, au apărut străzi cu numele unor importante personalități, de exemplu: Carol, Elisabeta, I.C. Brătianu, Al.Candiano-Popescu dar și străzi cu numele unor bătălii: Smârdan, Grivița, Vidin, Plevna. S-a dovedit a fi un bun gospodar, în timpul mandatului său de primar au fost ridicate școlile nr. 5 și 6, Școala secundară de fete, Cimitirul Viișoara, instituții muzicale. În 1883, fiind ales deputat, l-a susținut la primăria Ploieștiului pe liberalul Radu Stanian.
A fost și gazetar; între 1873-1879 a scos ziarul “Democratul” și a înființat în 1880 tipografia “Progresul” iar în 1883 tipografia “Democratul”.
De asemenea, a sprijinit acțiunea de ridicare a Statuii Libertății, simbol al orașului Ploiești.
La 13 ianuarie 1903 a decedat, fiind înmormântat două zile mai târziu la Cimitirul Viișoara. În memoria lui, există o stradă care-i poartă numele iar pe mormânt, în 1903, s-a ridicat bustul lui din bronz, operă a sculptorului Themistocle Vidali. Pe soclu sunt scrise următoarele: “Primăria Ploiești, celui mai vrednic primar, C.T. Grigorescu.” Ionescu-Quintus spunea despre acest bărbat de stat: “În timp de aproape 50 de ani, Grigorescu a fost în primele rânduri ale marilor noștri luptători, luptându-se altfel decât toți, cu o minte care era numai a lui, cu o voință care era numai a lui, cu un entuziasm care era numai al lui.”
RADU STANIAN (1840-1897)
A fost o personalitate politică respectată și cinstită de contemporanii săi, un model de urmat pentru viitorii politicieni. S-a născut în Ploiești, într-o familie înstărită care avea în proprietate multe terenuri în Ploiești. A fost un mare avocat, deși nu a făcut studii de drept; în 1866 este primit în Baroul de Prahova iar în celebra monografie a lui M. Sevasos scrie că a fost un: “strălucit avocat, mai ales în penal și îndeosebi la Curtea cu Juri.” De asemenea, în aceeași lucrare este creionat portretul său fizic: “era un om de-o statură potrivită, cu figura negricioasă, simpatică…îl vedeai veșnic cu surâsul pe buze…avea o voce plăcută, o sinceritate îi vibra în glas, iar bunătatea-i se reflecta în ochii pătrunzători, ageri, vii, dar în același timp blânzi și plini de compătimire.”
A fost un om care s-a dedicat muncii, el făcând parte “din clasa oamenilor muncitori, neînfumurați, prietenoși, care nu fac zgomot în jurul lor și nu cerșesc meritele.” Încă de foarte tânăr a fost atras de politică, fiind adeptul ideologiei liberale, bun prieten cu liberalii-radicali C.T. Grigorescu și Al.Candiano-Popescu. În martie 1869, cu prilejul alegerilor pentru Cameră, a contribuit la obținerea victoriei de către tabăra liberal-radicalilor. În 1870 s-a implicat în declanșarea “Republicii de la Ploiești” alături de Al.Candiano-Popescu și Stan Popescu. În seara zilei de 7 august 1870, după lăsarea întunericului, în casa lui Radu Stanian s-a ținut cea de-a doua ședință conspirativă la care au participat toți cei care au fost prezenți și în casa lui C.T. Grigorescu. Aici, Al.Candiano-Popescu i-a informat că a primit ordin de ridicare din capitală și că el a fost numit prefectul Prahovei iar Stan Popescu, șeful poliției din Ploiești. Tot aici s-a decis organizarea unei petreceri cu lăutari la “otel Moldavia” pentru a abate atenția autorităților și, de asemenea, tot aici s-a decis confecționarea drapelului “dintr-o stofă tricoloră.” După înfrângerea mișcării antidinastice, a fost arestat, judecat și achitat de Curtea cu Juri de la Târgoviște. În pledoaria lui, Nicolae Fleva, afirma: “el este unul din cetățenii ce se bucură de multă stimă și iubire, care au multă influență și autoritate între concetățenii săi din Ploiești.”
În anii 1879, 1880, 1885, 1888, 1895 și 1897 a reprezentat cu onoare județul Prahova în Parlamentul României în calitate de deputat și senator.A fost primar în anii: 1883-1888, 1890, 1896-1897; bun gospodar, s-a preocupat de modernizarea și sistematizarea orașului, continuarea lucrărilor Bulevardului, sprijinirea educației și a elevilor merituoși. M. Sevasos scria: “copiii îl știau de la împărțirea premilor, când el ca primar al orașului, le vorbea suit pe o masă, le dădea cărți și bomboane, iar noaptea le făcea luminație cu foc de artificii.”Alte proiecte pe care le-a implementat în calitate de primar: reducerea cheltuielilor bugetare, a evaziunii fiscale, sprijinirea instituțiilor de cultură, a școlilor și spitalelor. O frumoasă casă a construit-o pe Bulevard, care a servit până nu demult, drept Casa Căsătoriilor.
La 4 septembrie 1897, la vârsta de 57 de ani, a decedat iar la înmormantarea lui a participat întreg orașul fiind condus pe ultimul drum și de lăutari; M. Sevastos scrie că, atunci când a fost coborât în groapă, în Cimitirul Viișoara, un lăutar i-a strigat: ”Să trăiești, coane Radule!”așa cum, de obicei, îi spunea după vreo petrecere.
În cinstea lui, ploieștenii au dat numele său unei școli gimnaziale și, de asemenea, au ridicat un bust din bronz, așezat pe Bd. Independenței, pe care sunt scrise următoarele cuvinte: ”Lui Radu Stanian, fost primar patriot, onoare cetățeanului patriot.”
I.L. CARAGIALE ( 1852-1912)
I.L. Caragiale este unul dintre cei mai importanți scriitori români, cel mai mare dramaturg dar și pamfletar, nuvelist, poet, ziarist, scriitor, director de teatru și membru al Academiei Române post-mortem.
S-a născut în 1852 în satul Haimanale, azi numit I.L. Caragiale, fiul lui Luca și al Ecaterinei. Mama lui, Ecaterina, născută Karaboa, se trăgea dintr-o veche familie de negustori brașoveni. Tatăl lui, se pare că avea obârșii grecești sau albaneze, a cochetat cu actoria în tinerețe, a exercitat profesiile de administrator al moșiei mănăstirești Mărgineni, apoi de avocat și magistrat la Ploiești. Unchii lui, Iorgu și Costache au fost scriitori și au rămas nume marcante în istoria teatrului și a dramaturgiei românești; Luca, Iorgu Caragiale, Zacharia Antinescu au cerut înființarea în Ploiești a unui “Teatru Român.” I. Suchianu scria despre Caragiale: “nepot a doi mari actori, trăit foarte de tânăr în lumea teatrului și a scenei, a avut și prin moștenire și prin mediu pe lângă darul de a scrie și tehnica teatrală…”
I.L. Caragiale avea o soră mai mică, născuta în 1855. Datorită meseriei de avocat al tatălui, întreaga familie s-a stabilit la Ploiești, în 1859. L-a învățat să citească părintele Marinache și apoi urmează clasele primare la Școala Domnească, unul dintre dascăli fiind Zaharia Antinescu, un mare poet. Un alt dascăl, învățătorul lui din clasa a IV-a, pe care I.L. Caragiale l-a admirat și i-a purtat un deosebit respect a fost Basil Dragoșescu. În 1867 a absolvit gimnaziul la Ploiești. Între 1868-1870, a frecventat Conservatorul din București, cursul de declamație și mimică a unchiului Costache. Îl cunoaște și pe Mihai Eminescu, sufleur în trupa lui Pascaly. În iunie-octombrie 1870 are meseria de copist la tribunalul din Ploiești, unde tatăl lui funcționa ca judecător supleant. După câteva luni tatăl lui a decedat iar I.L. Caragiale, nefiind atras de această meserie, a renunțat, stabilindu-se la București. Aici a practicat un lung șir de meserii, de exemplu în 1871-1872 a fost sufleur și copist la Teatrul Național din București, el fiind nevoit să-și întrețină mama și sora. Pentru a asigura existența familiei, a practicat simultan mai multe meserii: a fost corector și colaborator la diferite gazete, face traduceri și primele încercări literare care sunt publicate în “Ghimpele”, “Unirea democratică”, “România liberă”; la propunerea lui M. Eminescu, prin 1877 începe colaborarea la “Timpul”. În 1879 are loc prima reprezentație a comediei “O noapte furtunoasă” pe scena Teatrului Național București. În 1881 este numit de ministrul Instrucției Publice, revizor școlar în județele Suceava și Neamț, apoi în Argeș-Vâlcea. Continuă să scrie comedii care au un real succes; a scris nouă piese în care a transpus foarte bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. “Caragiale a fost între scriitorii umoriști, regele calamburului”, scria în amintirile sale despre Caragiale, I. Suchianu. În 1888 este numit director al Teatrului Național București, în 1904 călătorește în Italia și Franța iar în 1905 s-a stabilit la Berlin. Pe 9 iunie 1912 a decedat la Berlin dar rămășițele sale pământești au fost aduse și depuse la Biserica Sf. Gheorghe. În noiembrie 1912 este reînhumat, alături de Mihai Eminescu, la cimitirul Bellu.
Anul 1870 a avut un rol important în formarea personalității lui I.L. Caragiale, un fapt fiind participarea lui la “republica de la Ploiești”. Lucra la tribunalul din Ploiești în calitate de copist. Leonida S. Georgescu scria în memoriile sale că atunci când a fost numit copist la Tribunalul Prahova, la 21 august 1870, “odată cu mine a fost numit în acceași calitate și Ioan L. Caragiale…” Evenimentul din august 1870 a fost prezentat în schița “Boborul” care a apărut în ziarul “Epoca” din 21 noiembrie 1896 la rubrica “Tribuna literară” cu subtitlul “Din istoria Republicii ploeștene”. Trebuie menționat faptul că schița nu are nimic de-a face cu istoria, cu excepția datei de declanșare a revoluției și numele câtorva capi ai revoltei. Fiind martor ocular la acest eveniment, având o inteligență și o mare capacitate de observație, nu a prezentat evenimentul sub toate aspectele lui ci a ales să prezinte ceea ce i s-a părut mai comic, mai pitoresc. În “Boborul”, mișcarea antidinastică este numita de către Caragiale, “republica”, deși ploieștenii implicati în eveniment nu au folosit vreodată acest cuvânt. Nici Alexandru Candiano-Popescu, în cuvântările sale sau în memoriile sale, nu folosește acest cuvânt. Evident, I.L. Caragiale, cunoscând foarte bine începutul și desfășurarea mișcării, a căutat să exagereze totul. Gluma cu “Republica de la Ploiești” i s-a părut bună, obsedându-l, chiar. Caragiale scrie despre “republica de la Ploiești” și în “Conu Leonida față cu reacțiunea” și “D’ale carnavalului”.
În “Boborul”, I.L. Caragiale, descrie pas cu pas cele “vreo cincisprezece ore” ale faimoasei republici: “Născută din, prin și pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august, tânăra republică a fost sugrumată în aceeași zi pe la ceasurile patru după-amiazi.” Întâlnirea complotiștilor are loc la “otel Moldavia”, unde jucau “la chilometru”, așteptând, de fapt, semnalul începerii revoluției. Acesta nu a întârziat, “tocsinul sunase”(clopotul de alarmă), “pe la unu trecute”și ”începe goana revoluționară prin oraș pe la toate instituțiile”: telegraful, temnița, cazarma, poliția. La ora 6 , “în Piata Unirii plină de popor – tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândra Statue a Libertății, prezidentu, urcat pe un scaun de tocat cârnați, citește actul solemn de întemeiere a Republicii.” Evenimentele sunt urmărite cu multă atenție de Caragiale și sunt prezentate cât mai comic. Excesele bahice și gastronomice din Grădina Lipănescului, au însoțit nașterea republicii: “aici pe iarbă, se-ncinge un zaiafet nemaipomenit în analele celor mai bătrâne republice.” După-amiază sosește în oraș Reacțiunea, în frunte cu maiorul Gorjan; prezidentul ia drumul Buzăului dar este prins și închis la Hanul Călugărului împreună cu ceilalți conspiratori. Cei 41 de inculpați au fost judecați la Târgoviște și achitați.
În calitate de “cetățean al acelei republice”, I.L. Caragiale a conturat două personaje pe care le cunoștea și pe care le considera responsabile, prezidentul Al.Candiano-Popescu și mâna lui dreaptă, Stan Popescu; firi aventuroase, curajoase, liberali-radicali care doreau continuarea revoluției de la 1848, au ridicat “boborul” la lupta pentru democrație. Candiano este prezentat ca fiind capul mișcării, Prezidentul, călare pe un cal alb, iar tribuna de la care vorbește, un scaun pentru tocat cârnații. Stan Popescu este și el ironizat de către Caragiale. Stan Popescu a făcut parte din armata celor 1000 ai lui Garibaldi care a luptat pentru unificarea Italiei și a luat parte și la mișcarea pentru independență a polonezilor. Îl admira pe Candiano și i-a ascultat toate ordinele.
Care a fost rolul adolescentului de 17 ani, Caragiale? Cert este că se afla în oraș și nu a fost doar martor la evenimente ci s-a implicat activ în această mișcare antidinastică. Atunci când Stan Popescu este numit seful poliției, tânărul Caragiale ajunge subcomisar cu o sabie încinsă la brâu. Mama lui I.L. Caragiale, “o femeie de modă veche, un spirit reacționar” era îngrijorată în legatură cu ceea ce se petrecea în oraș si-i face tânărului Caragiale ”o scenă grozavă” iar băiatul a încercat să-i explice că: “am o funcțiune publică de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o… o săptămână m-a ținut astfel captiv, până s-a potolit primejdia.”
In memoriile sale, Leonida S. Georgescu scria că: ”N-am apucat să sosim la Manu (grădina) și iată că în goana cailor patru călărași dorobanți ne ajunseră din urmă strigând: Stai! Ceilalți colegi se împrăștiară, dar pe mine și Ioan Caragiale, care eram mai guralivi, ne arestară și ne duseră la poliție. Acolo am fost recunoscuți ca băeți de treabă și am fost liberați îndată, spunându-ne că nu e bine ca tocmai noi să turburăm liniștea pe vremea asta de răsvrătire. Adevărat, căci cu vreo două săptămâni înainte se făcuse la Ploiești vestita proclamare a Republicei contra Domnitorului Carol și așezămintelor legale la care luaseră parte și mulți dintre funcționari pentru care au și fost destituiți și arestați în urmă. …Iancu Caragiale îmi spuse după ce ne dădu drumul, chefliu cum era el: Măi a dracului e și revoluția asta fără băutură!”
Republica de la Ploiesti îl făcea pe I.L. Caragiale să fie mândru de acest episod în cercurile junimiste și în cercurile bucureștene, deși, scria că “a fost o perfidie din partea amicului meu (M.Eminescu) să mă atragă acolo (Junimea): toată noaptea…s-a râs cu o vervă nespusă pe socoteala mea, care fusesem denunțat de Eminescu ca un vechi brav al Republicii de la Ploiești.” Din punct de vedere politic, mediul în care s-a dezvoltat I.L. Caragiale e impregnat de amintirea revoluției de la 1848, la care tatăl și unchii lui au participat. Avea însă idei conservatoare, detesta deschis practicile politice ale vremii și pe politicieni, cu excepția conservatorului Take Ionescu, pe care l-a prețuit. A scris chiar versuri împotriva regelui Carol I, de exemplu: ”Mare farsor, mari gogomani”(1906), din care cităm: “ Un comediante de bravură/ Joacă de 40 de ani,/ Făcând enormă tevatură/ În faț’ă niște gogomani…L-au maltratat. Ce nu-i făcură? / În brânci afar’au vrut să-l dea…/ Ași! Răbdătoarea creatură / Că nu’nțelege se făcea.”
Desi născut în Haimanale, Caragiale s-a considerat, totdeauna, a fi ploieștean, fiindcă aici a crescut, a învățat, s-a format, aici a găsit lumea plină de pitoresc a republicanilor înfocați, a demagogilor, a amorurilor pasionale, lume pe care o regăsim în opera sa de mai târziu. În memoria lui, ploieștenii i-au ridicat un bust, situat în scuarul de pe Bd. Independenței, în parcul de lângă C.N. ”M.Viteazul” și de lângă fosta Casă a Căsătoriilor, și aici locuitorilor orașului le place să se fotografieze după oficierea căsătoriei. De asemenea, în oras există Casa Memorială “I.L. Caragiale” pe strada Kutuzov, nr.1 și cel mai vechi liceu prahovean, azi colegiul național care poartă numele marelui dramaturg român.
Îi dăm dreptate lui N.Iorga care spunea: “fără Ploiești, Caragiale n-ar putea fi înțeles pe deplin.”
CAPITOLUL AL V-LEA
UTILIZAREA LUCRĂRII ÎN ACTIVITATEA METODICO-ȘTIINȚIFICĂ
5. 1. ASPECTE METODOLOGICE
În concepția marelui savant Nicolae Iorga, istoria este un tot unitar, care înglobează aspectele cele mai variate și profunde ale activității umane: “eu când zic istorie, nu înțeleg istoria cutărui oraș, cutăror provincii, stat sau națiune, ci înțeleg istoria în totalitatea ei, cu legăturile ei infinite, care merg de la o lature la alta și trec peste milenii”. În acest spirit, istoria nu se oprește la o anumită dată, ci se derulează sub ochii contemporanilor, care participă, într-o formă sau alta la făurirea propriului lor destin.
Tot marele istoric, Nicolae Iorga scria: “căci istoria e viața omenească, problemele de odinioară sunt de acum în altă formă, cu alți oameni…”; prin urmare, studierea atentă a trecutului reprezintă un exemplu pentru prezent, dar și o modalitate de prospectare a viitorului. În ansamblul disciplinelor școlare, istoria ocupă un loc important în formarea tinerei generații. Acest loc în ansamblul disciplinelor cu acțiune educativă, se datorează, în primul rând, obiectului cunoașterii istorice (reconstituirea trecutului sub toate aspectele sale, explicarea acestuia prin descoperirea dincolo de faptele singulare a necesității, esențialității și universalității); în al doilea rând, prin multiplele sale valențe educative, formative; în al treilea rând, prin ponderea pe care o ocupă istoria în viața elevului; în al patrulea rând, prin prezența istoriei în viața cotidiană, prin mass-media.
Istoria este chemată să joace un rol politic foarte important în Europa de azi. Istoria poate ajuta la o mai bună înțelegere, toleranță și încredere între indivizi și între popoarele bătrânului continent. Pentru cei mai mulți dintre tineri, istoria începe în școală iar învățarea istoriei nu ar trebui să fie pur și simplu o memorare a faptelor istorice ci ar trebui să fie o inițiere în modul de cunoaștere specific istoriei, o modalitate de dezvoltare a unei abordări critice.
Comisia Internațională pentru Educație în sec. XXI, ce activează sub egida ONU, a concluzionat că “noul tip de educație în secolul întâi al mileniului trei se bazează pe patru competențe fundamentale, piloni, stâlpi ai educației: a învăța să cunoști (să știi), a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună cu ceilalți și a învăța să fii…”. Azi, școala, trebuie să formeze cetățeni capabili să se adapteze unei lumi globalizate și să formeze competențele necesare pentru integrarea lor socială și profesională. În decebrie 2006, la recomandarea Parlamentului European și a Consilului UE, au fost adoptate opt competențe-cheie din perspectiva învățării pe tot parcursul vietii. Competențele-cheie sunt combinații între cunoștințele, deprinderi, atitudini adecvate contextului; ele sunt necesare oricărui individ pentru formare și dezvoltare personală, cetățenie activă, muncă și incluziune socială.Aceste competențe-cheie sunt: comunicare în limba maternă, comunicare în limbi străine, competența digitală, competențe matematice și competențe pe bază de științe și tehnologii, a învăța să înveți, spirit de inițiativă și antreprenoriat, competențe sociale și civice, sensibilizare și exprimare culturală.
Bineînțeles că și disciplina istorie contribuie la formarea acestor competențe-cheie; cele vizate direct prin studiul acestei discipline sunt: competențe sociale și civice, comunicare în limba maternă și sensibilizare și exprimare culturală. Competențele-cheie vizate indirect sunt: a învăța să înveți, competența digitală, spirit de inițiativă și antreprenoriat.
În învățământul gimnazial, competențele generale urmărite prin studiul acestei discipline sunt: utilizarea vocabularului și a informației în comunicarea orală sau scrisă; dezvoltarea comportamentului civic prin exersarea deprinderilor sociale; formarea imaginii pozitive despre sine și despre ceilalți; sensibilizare față de valorile estetice ale culturii; utilizare surselor istorice a metodelor și tehnicilor adecvate istoriei pentru rezolvarea de probleme. Din competențele generale, decurg cele specifice iar competențele generale și specifice care trebuie formate prin procesul de predare-învățare-evaluare, promovează următoarele valori, atitudini și comportamente: coerență și rigoare în gândire și acțiune, gândire critică și flexibilă, relaționare pozitivă cu ceilalți, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, rezolvarea pe cale non-violentă a conflictelor, dezvoltarea atitudinilor pro-active în viața personală și socială, antrenarea gândirii prospective prin înțelegerea rolului istoriei în viața prezentă și ca factor de predicție a schimbărilor, asumarea diversității etnice, sociale, religioase și culturale, acceptarea reprezentărilor multiple asupra istoriei, culturii și vieții sociale. În general valorile reprezintă suma calităților care dau sens și însemnătate unei ființei umane, iar atitudinile sunt definite ca dispoziții de a reacționa la diverși stimuli.
Scopul istoriei în școală nu este sub nicio formă o însușire de informații, date, fapte, evenimente, asa cum era înțeleasă în didactica tradițională, ci ea trebuie să vizeze formarea capacităților individuale ale elevilor, de a înțelege și aborda cu gândirea proprie trecutul umanității la nivel local, național, universal, de a face comparații, de a analiza și elabora păreri proprii. În societatea actuală are loc un proces dinamic care obligă toate categoriile sociale să țină pasul cu evoluția societății și implicit a educației. Și în învățământ au loc transformări rapide pornind de la crearea mediului de învățare care poate eficientiza tehnicile de învățare și de muncă intelectuală. Nevoile și cerințele copiilor, actori pe scena educațională, pretind dascălilor o schimbare radicală a modului de abordare a activității didactice. Din experiența mea de profesor de istorie m-am convins că noi, dascălii, trebuie să găsim noi forme de comunicare și instruire a elevilor. Am încercat, la orele de istorie, să găsesc o modalitate de a-i face pe elevi să iubească această materie. Istoria este una dintre disciplinele pe care elevii o iubesc sau o urăsc: date numeroase sau complicate, evenimente și fenomene…plictisitor. Nu așa trebuie să se întâmple! De aceea, profesorul de istorie trebuie să își schimbe total rolul pe care l-a avut prin tradiție la clasă. El trebuie să fie un moderator al unei dezbateri de idei din clasă, motivează și stimulează elevii, încurajează elevii să-și formeze opiniile. De asemenea profesorul de istorie trebuie să fie și un bun ascultător, ascultător activ, trebuie să-și controleze mimica, să folosească un limbaj care încurajează comunicarea, să știe cum să pună întrebări și să aștepte răspunsul, când să asculte sau când să tacă, să manifeste empatie, să fie tolerant și înțelegător. Ca profesor de istorie, caut să dezvolt memoria dar mai ales imaginația și fantezia elevilor; am constatat că elevilor le lipseste viziunea trecutului așa că ea trebuie creată prin imagini, povestiri, jocul de rol. Am căutat un astfel de conținut prin care elevii să se transforme în martori oculari ai evenimentelor istorice. Pe lângă manualul de istorie, putem utiliza numeroase documente, dar și balade, doine, legende și mituri, proză și poezie, cântece, scenete istorice; se obține, astfel, un conținut nou, viu, bogat dar mai ales interesant și se creează astfel o comunicare armonioasă între elev și profesor.
Într-o lume a informației, rolul memorării mecanice a unor date și nume s-a diminuat. În acest context, interesul pentru studiul istoriei trebuie reorientat pe noi făgașuri, mai facile din perspectiva înțelegerii. Abordarea elementelor de istorie locală este de natură să stimuleze interesul și imaginația elevilor facilitând trecerea de la o învățare axată pe elev. Prin urmare această lucrare poate fi utilizată în activitățile care își propun să abordeze și elemente de istorie locală.
Așa cum istoria românilor nu poate fi înțeleasă dacă o privim izolat, dacă nu o integrăm în istoria universală, tot așa și elementele de istorie locală nu pot fi înțelese dacă nu sunt integrate în istoria națională. Prin integrarea în lecțiile de istorie a elementelor de istorie locală, cunoașterea trecutului țării noastre devine mai clară, mai profundă; noi, profesorii, contribuim astfel la stimularea interesului și a dragostei elevilor pentru această disciplină. Elevii devin astfel, mai conștienți de contribuția adusă de înaintașii noștri la dezvoltarea orașului natal. Folosirea elementelor de istorie locală în cadrul lecțiilor de istorie, prin simpla lor evocare sau prin utilizarea diferitelor strategii didactice, creează în clasă o atmosferă afectivă, care mărește receptivitatea elevilor, îi face să simtă și să acționeze conform convingerilor patriotice. Acordând un înțeles mai larg noțiunii de “istorie locală”, putem menționa elementele pe care le-am putea utilize în cadrul orelor de istorie: materiale narative (relatări asupra unor evenimente istorice concrete), materiale beletristice, materiale documentare și arheologice, materiale folclorice, reprezentări grafice (tabloul istoric, fotografii, desene, grafice, harta locală) monumente istorice.
Episodul “Republica de la Ploiești” din august 1870 nu este pe larg prezentat în manualele de istorie și este un eveniment mai puțin cunoscut de către elevi, de aceea este necesar ca profesorul de istorie să aducă la cunoștință elevilor acest moment din istoria noastră locală. Bineînțeles că elementul de istorie locală nu poate constitui miezul lecției, scopul ei; el este doar un material ajutător, care multiplică, potențează influențele educative ale lecției. Materialul de istorie locală este cu atât mai eficient cu cât folosim metodele și procedeele didactice adecvate.
Pentru valorificarea cu bune rezultate a elementelor de istorie locală în lecția de istorie, se impune însă respectarea câtorva cerințe și anume: autenticitatea materialului, evitarea supraîncărcării lecției cu material de istorie locală, introducerea adecvată a materialului istoric local în lecție, interpretarea corectă din punct de vedere științific a materialului, nivelul de cunostințe al elevilor. Nu toate temele din istoria românilor pot utiliza într-o mare pondere a elementelor de istorie locale. În unele cazuri, integrarea lor se rezumă la una sau două intervenții scurte cu scopul de a stârni interesul elevilor asupra evenimentelor.
Activitatea profesorului de istorie nu trebuie să se limiteze doar la lecția susținută în clasă ci și în afara clasei și a școlii. Cu alte cuvinte, procesul de instruire a elevilor trebuie continuat și în alte forme de activitate menite să stimuleze munca independentă și inițiativa creatoare a elevilor, să le dezvolte cunoștințele prin efort propriu. Aceste activități susținute în afara clasei au un rol foarte important, ele fiind un mijloc eficient de lărgire a cunoștințelor dobândite de elevi la lecție. Ca forme de activitate în afara clasei putem menționa: cercul de istorie, vizitele, excursiile, concursurile școlare cu temă istorică și chiar lectura independentă.
Prin urmare, pentru a fi valorificat cu succes în lecție, materialul de istorie locală, trebuie bine cunoscut. Varietatea elementelor de istorie locală determină existenta unei varietăți de forme de prezentare. Metodica folosirii elementelor de istorie locală are un caracter complex; ea cuprinde o gamă largă de procedee începând cu simpla evocare a faptelor de ordin local, continuând cu direcționarea elevilor la descoperirea prin efort propriu a elementelor de istorie locală. Astfel că, elementele de istorie locală au valoare educativă și dobândesc posibilitate reală de a influența nu numai prin intermediul activității elevului, ci mai ales prin intermediul personalității profesorului.
Tema abordată în această lucrare nu este prevăzută ca subiect explicit în programa școlară pentru gimnaziu, clasa a VIII-a. Totuși, informațiile pot fi utilizate cu succes, în special, la unitatea de învățare “Constituirea României moderne”, lecția “Începuturile vieții politice moderne”. Ca aplicație metodică aș putea realiza un proiect didactic cu tema “Republica de la Ploiești”, temă care face parte din unitatea de învățare menționată. O problemă esențială în abordarea acestei teme la clasă este de a o face accesibilă elevilor, și în același timp, de a propune o activitate variată care să antreneze elevii.
Tema poate oferi numeroase posibilități de combinare și recombinare a metodelor și formelor de evaluare a activității elevilor, care să satisfacă toate exigențele de înnoire a învățământului românesc. Astfel, elevii vor fi familiarizați cu elemente semnificative ale istoriei, și mai ales a istoriei locale, vor sesiza asemănări și deosebiri, își vor îmbogăți vocabularul istoric, competențele de comunicare și acțiune. De asemenea, voi acorda o importanță deosebită metodelor utilizate în tratarea temei: analiza și interpretarea surselor, lucrul pe grupe, cafeneaua istorică.
În viitor, pentru elevi, voi folosi materialul ca informație suplimentară la Cercul de istorie al elevilor “Cultul Eroilor”, care poate acorda temei un număr mai mare de ore iar într-o asemenea activitate pot fi valorificate cu succes elemente de istorie locală care țin de evenimentele petrecute la Ploiești în 1869-1870.
Proiectul didactic se intitulează“Republica de la Ploiești”; după predarea lecției “Începuturile vieții politice moderne”, elevii și-au dorit să afle mai multe despre episodul republican de la Ploiești, din august 1870. Profesorul le-a recomandat o bibliografie de consultat și astfel tema s-a constituit într-un studiu de caz, elevii fiind puși să cerceteze evenimentul până la ora următoare. Apoi, acest eveniment căruia profesorul îi va dedica o oră din programa școlară va fi dicutat în ora umătoare de istorie.
În seria metodelor activ-particiative, utilizabile atât ca metode de predare-învățare, cât și
ca metode de evaluare, se număra și cafeneaua literară pe care eu o voi adapta la disciplina istorie și o voi numi “Cafeneaua Istorică”. Într-un cadru diferit de cel în care se desfășoară majoritatea orelor de curs, reînviind în miniatură vechea tradiție a cafenelei, în care scriitori, politicieni, oameni de cultură, în general, se adunau în jurul unei cești aburinde de cafea pentru a discuta divese probleme de interes general: politice, sociale, economice, literare. Mai ales în sec.al XIX-lea, cafenelele erau foarte căutate, fiind adeseori adevărate cenacluri literare, în care se schimbau tot felul de idei, se citeau fragmente din scrierile unuia sau altuia, se afirmau direcții noi. Asemenea oamenilor de cultură din sec. al XIX-lea, elevii, micii istorici și iubitori de lectură sunt puși în fața unor surse istorice și literare, urmând să surprindă, după o lectură atentă și comentarii în echipă, subtilitățile surselor primite. Înainte de a începe lecția, ne vom asigura că elevii au cunoștințele necesare rezolvării temei, înțeleg modul în care trebuie rezolvate cerințele, prezentându-le regulile de bază, sfaturi ce trebuie urmate, astfel încât activitatea să se poată derula cu succes.
Clasa de elevi o împărțim în patru ateliere/grupe de lucru, organizate în jurul a patru mese așezate la o oarecare distanță, astfel încât discuțiile purtate între membrii grupelor să nu-i stânjenească pe ceilalți. Profesorul va alege grupele, eterogene ca aptitudini, capacitate sau interese; fiecare grupă își alege un raportor, un lider-organizator al activității grupului, pentru a comunica la final opinia generală în legătură cu problemele puse în fața echipei. Fiecare grupă primește din partea profesorului fișele de lucru, coala de fipchart, coli de hârtie și instrumente de scris.
Fiecare grupă va analiza cu multă atenție materialul primit, membrii fiecărui grup își vor manifesta opinia în legătură cu chestiunile puse în discuție, susținându-și cu argumente opiniile. Liderul grupului în calitate și de moderator al dezbaterii, va consemna în scris opinia majorității grupului. După terminarea sarcinilor de lucru, ideile fiind deja notate pe foaia de flipchart, grupele își deleagă câte un reprezentant, numit și vizitator pentru că va merge în vizită la o altă grupă. De exemplu, grupa I trimite un reprezentant/vizitator la grupa II,III, IV; Grupa II trimite câte un reprezentant la grupa I,III, IV și așa mai departe. Membrii rămași, gazdele, cei care nu se deplasează nicăieri, prezintă produsele pe care le-au realizat până în momentul respectiv. Vizitatorii rețin aspectele cele mai importante și pun întrebări lămuritoare dar nu prezintă ce au realizat în grupele lor. Apoi, vizitatorii revin în grupele lor și în fucție de informațiile primite de la membrii celorlalte grupe, își perfecționează și își dezvoltă materialul. În final, fiecare grupă, prin reprezentantul ei prezintă produsul pe foaia de flipchart în fața clasei.
În tot acest timp rolul profesorului este de a facilita munca elevilor, de a încuraja emiterea de idei, de a face clarificări, observații, recomandări și la final de a evalua. Fiind o activitate cu grad sporit de dificultate prin complexitatea ei, elevii trebuie încurajați să-și exprime opiniile, apreciați, cultivându-le încrederea în forțele proprii. Profesorul va urmări modul în care elevii rezolvă cerințele și va consemna în fișa de observații; aprecierea se va face pe activitatea și rezultatele obținute de grup, la fiecare dintre punctele fișei de lucru, stimuland capacitatea de a munci în echipă.
5.2. PROIECT DIDACTIC
Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială „Sf. Vasile”, Ploiești
Data: 17.04.2014
Profesor: Bratu Simona
Aria curriculară: Om și societate
Disciplina: Istoria Românilor
Clasa: a-VIII-a
Unitatea de învățare: Constituirea României Moderne
Lecția: „Republica de la Ploiești”
Tipul lecției: consolidare de cunostințe
Durata: 50 min.
Competențe specifice:
1.1 Utilizarea termenilor istorici specifici în situații de comunicare scrisă și orală;
1.3 Compararea unor opinii și argumente diferite referitoare la o temă de istorie;
2.1 Construirea unor demersuri de tip analitic cu privire la situații și contexte social-politice concrete;
2.2 Participarea la acțiuni care valorizează trecutul localității;
2.3 Proiectarea unui demers de cooperare pentru identificarea și realizarea unor scopuri comune;
4.3 Analizarea punctelor de vedere similare, opuse și complementare în legătură cu fenomenele istorice studiate;
Competențe operaționale -elevii:
1.3 Formulează și exprimă opinii referitoare la principalele etape ale vieții politice românesti din perioada 1866-1871;
3.4 Explică și argumentează interdisciplinar evenimentele și procesele istorice;
2.1 Argumentează necesitatea aplicării ideilor reformatoare pentru spațiul românesc;
2.2 Identifică și realizează scopurile comune prin cooperare;
3.1 Interpretează și comentează sursele istorice și literare date referitoare la importanța evenimentelor din august 1870 pentru viața politică în spațiul românesc, și formulează puncte de vedere pro și contra față de desfășurarea acestui eveniment, și a consecințelor pe care le-a generat în viața politică de după 1870.
Valori și atitudini:
Competențele formate prin procesul de predare-învățare au la bază următoarele valori și atitudini:
– Realizarea importanței drepturilor și libertăților susținute de ploieșteni la 1869-1870;
– Respectarea egalității sociale;
-Înțelegerea rolului pe care l-au avut evenimentele din Ploiești în derularea ulterioară a evenimentelor din istoria națională.
Strategia didactică:
-Metode: conversația, explicația, problematizarea, învățarea prin descoperire, activitate pe grupe, metoda “cafeneaua istorica”
-Mijloce de învățământ: harta istorică, manualul de istorie, fișele de lucru, flipchart.
Bibliografie:
– Crestomație de texte pentru istoria românilor;
– Ioan Scurtu, Monarhia în România (1866-1947), Editura Danubius, București, 1991;
– Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol.II (1869-1875), Editura Scripta, București, 1993;
– Gheorghe Marinică, Constantin Trestioreanu (coord.), Marea Carte a Ploieștilor, Editura Ploiești-Mileniul III, Ploiești, 2011;
– I.L. Caragiale, Boborul în “Nuvele, povestiri, amintiri”, Editura Facla, Timișoara, 1984.
– Felicia Adăscălitei, Doru Dumitrescu(coord.) – Elemente de didactică a istoriei, Editura Nomina, București, 2010.
Desfășurarea activității:
I. Elevii sunt împărțiți în 4 grupe, care primesc fișele de lucru și le analizează;
II. Se costruiește pe tablă un chenar cu patru rubrici, unde elevii vor așeza/prezenta produsul final.
III. Analiza ideilor, aprecierea rezultatelor și fixarea cunoștințelor. Se împart grupelor fișele de lucru; cerințele sunt diferite pentru toate grupele de elevi, sursele istorice și literare fiind, de asemenea, diferite.
Scenariul didactic
Evocare:
-pregătirea grupelor;
-anunțarea temei și a motivației derulării activității;
-care este subiectul ce știți despre el? ce așteptați/vreți și /sau trebuie să știți despre el?
-folosind metoda Cafeneaua istorică, elevilor li se cere să analizeze textele primite și să răspundă cerințelor;
-elevii citesc cu atenție materialele primite și completează pe foaia de flipchart răspunsurile cerute;
-elevii sunt implicati activ în încercarea de a-și aminti ce știu despre tema enunțată pe care apoi o vor studia și analiza în detaliu;
-cunoștințele fiecărui elev vor fi conștientizate și este evidențiată schema preexistentă în gândirea fiecăruia în legătură cu subiectul;
-rolul profesorului este acela de a facilita munca elevului, de a încuraja emiterea a cât mai multor idei. Elevilor li se menționează faptul că, la acest moment, importante sunt ideile și nu emiterea judecăților de valoare asupra lor.
Realizarea sensului:
-prezentarea modului în care se desfășoară lecția;
-se formează 4 grupe/ateliere de lucru de câte 5 elevi, fiecare grupă alegându-și un raportor/reprezentant;
-grupa I- trebuie să stabilească care a fost contextul intern și internațional care au făcut ca în țară să crească opoziția față de domnitorul Carol I; grupa a II-a, pe baza surselor de pe fișa de lucru, trebuie să prezinte cauzele și desfășurarea evenimentelor din august 1870; grupa a III-a prezintă urmările acestui eveniment, făcând referire și la monumentul-simbol, Statuia Libertății; grupa a IV-a, prezintă evenimentele după schița “Boborul” a lui I.L. Caragiale;
-după primirea fișelor de lucru și parcurgerea atentă a acestora, membrii fiecărui grup, își vor exprima opinia în legătură cu cerințele puse în discuție, susținându-și cu argumente opinia; liderul/raportorul va avea rolul de moderator al discuțiilor și de asemenea are rolul de a consemna opinia majorității grupului;
-elevii completează pe foaia de flipchart ideile și răspunsurile cerute;
-după terminarea sarcinilor, grupele de lucru își deleagă câte un vizitator, care va merge și se va așeza la mesele celorlalte grupe;
-membrii rămași, gazdele, adică cei care nu se deplasează nicăieri, prezintă produsele relizate iar vizitatorii rețin aspectele cele mai importante și pun întrebări lămuritoare; ei nu prezintă despre ce au realizat în grupele lor;
-vizitatorii revin în grupele lor și în funcție de informațiile primite de la colegii din celelalte grupe, își completează materialul.
Reflecție:
-prezentarea rezultatelor activității fiecărui grup în fața clasei;
-exprimarea de către elevi a informațiilor și ideilor noi dobândite, în mod personal și generarea unui schimb de idei se va realiza prin analiza ideilor completate pe foaia de flipchart și asezate pe tablă în colțul indicat;
-această structurare a informațiilor realizate trebuie să scoată în evidență faptul că elevii au înțeles foarte bine cerințele formulate în fișa de lucru;
-evaluare;
-rolul profesorului este acela de a face clarificări, observații, recomandări și de a evalua.
Extindere:
-actualizarea rezultatelor elevilor cu sarcinile fiecărui grup;
-realizarea unei comparații între diferitele etape ale domniei lui Carol I: 1866-1870 și după 1871; a unei comparații între modul în care a fost percepută acțiunea de către istorici și de către I.L.Caragiale; explicarea contextului intern și internațional care a contribuit la declanșarea revoluției la Ploiești; menționarea principalililor actori ai acestui eveniment și a importanței revoluției pentru orașul nostru.
-concluzii;
GRUPA 1
FIȘA DE LUCRU
Se dau sursele:
A. “ Primii ani de domnie a lui Carol I s-au caracterizat printr-o agitată viață politică, printr-o mare instabilitate guvernamentală (în perioada mai 1866-martie 1871 s-au succedat 10 guverne și s-au efectuat peste 30 de remanieri guvernamentale), prin ample mișcări antimonarhice și republicane. Cauzele acesteia sunt multiple, ele ținând, în principal, de lupta pentru imprimarea unui anumit ritm al evoluției României și, mai ales, al regimului politic. Înțelegerea dintre liberali și conservatori în acțiunea de înlăturare a lui Cuza și aducerea pe tron a unui principe străin nu putea, în mod obiectiv să dureze, astfel că lupta dintre cele două fracțiuni s-a declanșat chiar în cursul anului 1866. Fiecare grupare urmărea să influențeze în sensul intereselor ei pe noul domnitor(…).
Deosebit de semnificativă pentru starea de spirit din țară este alegerea lui Al.I. Cuza în ianuarie 1870 ca deputat la colegiul IV (al țăranilor) din județul Mehedinți, vot repetat cu același rezultat, în aprilie 1870, precum și alegerea fostului domnitor ca senator la colegiul II din Tr. Severin, tot în 1870.
În ianuarie 1870 s-a declansat o criză guvernamentală în momentul în care s-a prezentat în Parlament un proiect de lege prin care se acorda un “apanaj” de 300000 de mii de lei pe an principesei Elisabeta, soția lui Carol I. Acest act a provocat o puternică reacție în opinia publică , “dota” fiind considerată un furt pentru națiune(…).
(Ioan Scurtu, Monarhia în România(1866-1947), Editura Danubius, București, 1991, pp. 19-20)
B. Liberalii, trecuți în opoziție la sfârșitul anului 1868, se folosesc de toate incidentele pentru a-l ataca pe Carol I. Încă de la începutul domniei sale s-a sprijinit pe radicalii-liberali, dar după “divorțul” din toamna anului 1868, raporturile domnitorului cu radicalii s-au deteriorat treptat; cei care fuseseră principalii susținători ai prințului străin au ajuns pe poziții opuse și chiar ostile. De prin august 1869 ziarul “Românul” ia o evidentă atitudine antidinastică la fel și “Democrația”, “Ghimpele”.
C. La toate acestea se adaugă și problema privind succesiunea la tronul Spaniei. Reprezentanții guvernului spaniol nu renunțaseră la planul lor de a încredința coroana regală prințului mostenitor Leopold. La Paris se bănuia că principele Carol jucase un rol în această chestiune și s-a trecut, la reproșuri grave și amenințarea că va pierde simpatiile poporului francez și pe cele ale împăratului, care se opunea categoric alegerii prințului Leopold pe tronul Spaniei; Franța era jignită și îngrijorată de candidatura prințului moștenitor de Hohenzollern. Evenimentele legate de chestiunea tronului au continuat să evolueze rapid în Germania și au dus la declarații de război, la 19 iulie 1870. La sfârșitul lui august, forțele germane i-au înfrânt pe francezi la Sedan, unde însuși Napoleon III a căzut prizonier. Românii continuau să-și exprime sentimentele față de Franța Entuziasmul pentru Franța creștea din ce în ce mai mult, și în aceeași măsură se exagera aversiunea împotriva a tot ceea ce venea din Germania, inclusiv asupra lui Carol I.
În timp ce războiul din vest era în plină desfășurare și radicalii mai credeau încă în victoria Franței, “conspirația” organizată de ei își propunea instaurarea unui regim republican.
Desfășurarea războiului franco-prusac era urmărit la București cu sufletul la gură. Presa liberală refuza să creadă în eșecurile repetate ale armatei franceze și încerca să anunțe victorii franceze în locuri unde trupele germane învingeau negreșit
Răspundeți următoarelor cerințe:
Numiți conducătorul României după abdicarea forțată a lui Al.I. Cuza, precizând și anii de domnie;
Explicați, pe baza sursei C, contextul internațional care a făcut ca în țară să crească opoziția față de principele Carol I;
Menționați numele a două ziare care duceau o campanie antidinastică;
Argumentați de ce pe plan intern a crescut, din 1866 și până în 1870, opoziția față de domnitorul Carol I.
GRUPA NR. 2
FIȘA DE LUCRU
Al. Candiano-Popescu
Se dau sursele:
“ Orașul Ploiești constituia un important bastion, în planul general al unei asemenea miscări antidinastice și republicane, pornind de la cunoscutele sale tradiții de luptă pentru democrație, de la spiritul civic dezvoltat al cetățenilor ei dar și că aici exista un puternic nucleu liberal în frunte cu C.T. Grigorescu si Al. Candiano-Popescu.”
(Gh. Marinică, C-tin Trestioreanu, Marea Carte a Ploieștilor, vol.I, Editura Ploiești- Mileniul III, Ploiești, 2011, p. 337)
Alegerile din martie 1869 au avut o deosebită importanță pentru orașul Ploiești; aici liberalii-radicali s-au împotrivit ingerințelor guvernului condus de conservatorul Dimitrie Ghica și au câștigat alegerile pentru Camera Deputaților cu o mare victorie împotriva conservatorilor. Dintre liberalii-radicali ploieșteni îi putem numi pe: Constantin T. Grigorescu, primarul orașului, Radu Stanian, foarte iubit de mahalagii, Alexandru Candiano-Popescu, director al ziarului “Perseverența”, Stan Popescu, revoluționar, Nicolae Ioachimescu, paroh al Bisericii “Sf. Vasile” și alții. Erau “oameni cunoscuți prin convingerile, prin darul oratoric și dârzenia lor, oameni capabili să devină lideri de temut. Memoriile sale, regele Carol I nota: “localitatea cea mai agitată din țară este Ploieștiul. Trebuie să se ia măsuri energice ca să nu se sape acolo o mină, care ar putea s-amenințe întreaga țară.”
“Liberal-radicalii, în frunte cu Eugeniu Carada, prim-redactor al ziarului “Românul”, au organizat o conspirație, având rețele în șapte orașe, între care București, Ploiești, Pitești, Craiova, Buzau, precum și în tabăra de la Furceni. Mișcarea trebuia să se declanșeze în ziua de 8 august 1870. Dar ofițerii conspiratori de la Furceni au cerut amânarea ei. Totuși, Al. Candiano-Popescu, șeful grupului din Ploiești, n-a acceptat propunerea de amânare. Astfel, el cu un grup de susținători, între care Stan Popescu, Matache Nicolau, a fost deputat și primar, au reușit să ocupe instituțiile importante din oraș. Clopotele bisericilor au început să sune, iar populația s-a adunat în centrul orașului. Aici, în fața mulțimii, Candiano-Popescu a anunțat căderea domnitorului și numirea unui nou prefect al Prahovei, pe el, și a unui nou sef al poliției Ploiești, Stan Popescu. A anunțat prin două telegrame căderea domnitorului și numirea unui nou guvern, una trimisă comandantului grănicerilor din Predeal și cealaltă trimisă ziarului românesc “Albina” din Pesta. Circumspect, șeful stației telegrafice din Predeal, a anunțat guvernul din București și a oprit cele două telegrame, fără a le mai transmite.”
(Ioan Scurtu, Monarhia în România(1866-1947), Editura Danubius, București, 1991, pp. 20-21)
Răspundeți următoarelor cerințe:
Explicați, pe baza sursei A și B de ce orașul Ploiești reprezenta un centru important al conspiratorilor radicali;
Transcrieți din text care era părerea domnitorului Carol I despre orașul Ploiești;
Numiți doi lideri ai liberal-radicalilor ploieșteni;
Care este numele, (“eminența cenușie”), celui care a plănuit această mișcare antidinastică și menționați trei orașe unde trebuia să se declanșeze conspirația;
Prezentați, pe scurt, pe baza sursei C, desfășurarea evenimentului din 8 august 1870 în Ploiești.
GRUPA NR. 3
FIȘA DE LUCRU
Statuia Libertății- Ploiești
Se dau sursele:
A.“Guvernul a trecut la arestarea celor bănuiți de participare la complot, între care Eugeniu Carada, I.C. Brătianu, gen. Golescu și alții. Nedispunând de forțele militare necesare, fără a fi asigurat acțiunii sale o pregătire temeinică, Al.Candiano-Popescu n-a putut organiza rezistența, astfel încât a trebuit să abandoneze lupta. Conspiratorii au fost arestați și judecați de Curtea cu Juri din Târgoviște.”
(Ioan Scurtu, Monarhia în România(1866-1947), Editura Danubius, București, 1991, p. 22)
B.“ În încheierea procesului de la Târgoviște, completul de jurați, în unanimitatea membrilor săi, în ziua de 17 octombrie 1870, a dat verdictul: Acuzații nu sunt culpabili, adică erau declarate nevinovate cele 41 de persoane participante, în mod nemijlocit, la mișcarea antidinastică de la Ploiești.”
(Gh. Marinică, C-tin Trestioreanu, Marea Carte a Ploieștilor, vol.I, Editura Ploiești-Mileniul III, Ploiești, 2011, p. 345)
C.Statuia Libertății reprezintă pentru ploieșteni cel mai reprezentativ simbol al identității sale ca oraș și comunitate. Este situată pe Bd. Rpublicii, nr. 2, în plin centru al orașului și a fost înălțată în 1881, prin subscripție națională, dorind să reprezinte simbolul libertăților publice pentru care se ridicaseră ploieștenii, mai întâi cu ocazia alegerilor pentru corpurile legiuitoare din 1869 și 1870 și, apoi, în august 1870, într-un gest de revoltă, în contextul căreia se proclamă “Republica de la Ploiești”, cu largul concurs al lui Alexandru Candiano-Popescu, eroul acestui eveniment. Statuia Libertății o reprezintă pe Zeița Înțelepciunii, Minerva, cu boneta frigiană, purtând în mâna dreaptă, lancea iar în cea stângă un pergament cu inscripția: “Constituțiunea și legea electorală”, “cuvinte ce nu spun nimic nou, căci o știam și noi demult că unde e liberatate trebuie să fie și constituțiune”, scria în “Revista Ploeștilor”. Avea o înălțime de 3,5 metri și era confecționată din bronz galvanizat. Era asezată pe un soclu de marmură de Provița, conceput de către arhitectul Toma Socolescu și era înconjurată de un gard din fier iar în cele patru colțuri avea câte un felinar adus din Paris. Pe cele patru fețe ale soclului sunt următoarele înscrisuri: “Anul 1869-martie 26-anul 1881-iunie11, cetățenilor ploieșteni, apărătorii libertăților publice. România recunoscătoare. Monument ridicat prin subscripție națională. Refăcut în 1903.” Se pare că statuia a fost ridicată chiar pe locul unde, la 8 august 1870, Al. Candiano-Popescu a citit actul de înființare a “republicii de la Ploiești”.
Răspundeți următoarelor cerințe:
Explicați, pe baza surselor A și B, ce s-a întâmplat cu cei care au participat la această conspiratie;
Explicați de ce la Ploiești a fost ridicată o Statuie a Libertății;
Descrieți, pe baza sursei C, acest simbol al orașului Ploiești.
GRUPA NR. 4
FIȘA DE LUCRU
Publicația “Epoca”, din 21 noiembrie 1886, în care a apărut schița “Boborul”, inspirată de mișcarea republicană de la Ploiești, din 1870 (rubrica “Tribuna literară”, coloana V)
Se dă textul:
”În secolul nostru s-a născut și s-a sfârșit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conștiincios să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de la Ploești, un stat care, deși a durat numai vreo cinsprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin și pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceeași zi pe la ceasurile patru după-amiazi. Nu face nimica! mărirea și importanța statelor nu se judecă după extensiunea și durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puțin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal(…)
Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi susținători ai ordinii în Republica Ploeștilor. Ceasuri glorioase, n-am să vă uit! Șeful meu, polițaiul, era simpaticul și bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului. Cu astfel de șef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.
De cu seară din ajun, 7 august, mai mulți conspiratori, între cari și Stan Popescu, așteptând vești (de unde? istoria nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel "Moldova", la chilometru. Pe la unu trecute, după miezul nopții, când era să se-nceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. Toți jucătorii, uitând de petrecerea lor inocentă, se ridică încruntați. Tocsinul sunase. Cauza sfântă a poporului îi chemă pe câmpul de onoare. Era ceasul acțiunii… Toți pornesc tăcuți și hotărâți în grămadă. Ies pe gangul otelului și apucă spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate părțile; se contopesc toate grămadă; cu cât înaintează acest brav popor, cu atât numărul sporește.
La 2 și jum. despre ziuă, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte și mai ales casa confiscată.
La 4, ușile temniței de pe drumul Rudului se deschid pentru câțiva republicani închiși în prevenție.
La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mânile Prezidentului.
La 5 și jum., poliția republicană este organizată; poporul, ca gardă civică a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate de la pompieri și de la ipistați, cu puști de vânat, cu pistoale și reteveie.
La 6, în Piața Unirii plină de popor – tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră statua Libertății (cetățenilor ploeșteni, Națiunea recunoscătoare!) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnați, citește actul solemn al întemeierii Republicii.
La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marșului eroic de la '48.
La 8, o parte din popor, cu polițaiul și un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.
Aci, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte și gras, ca niște altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o dată deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niște ruginite instituțiuni ce nu mai corespund exigențelor moderne, și, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca niște reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului și interesele vitale ale societății. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele și cătușele tiraniei și, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate și – te pupă! O!
Eram la Lipănescu-n grădină de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului creștea mereu, când o onoare nenchipuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul – el, în persoană! – urmat de un adiutant, veni să viziteze petrecerea noastră populară și să spargă o oală cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor săi ploeșteni, cari au știut ca totdeauna să se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism; o furie! Oalele toate de pământ, căciulile-n sus și "Ura! Vivat Republica!" Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, polițaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnați, cu ultimele fleici și oale, se strecură și poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicei(…).
Pe la trei și jumătate după-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate București-Ploești, atunci încă-n construcție, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. Ce era? Era Reacțiunea. Reacțiunea cu tot ce are ea mai oribil și mai hidos – un batalion complet de vânători sub comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe pământul sacru, începură vânătoarea după republicani. Reacțiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidență, ieșise prin granița de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reacțiunea intrase pe granița de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de șease sute de copii ai poporulul. Pușcăria și patru hanuri, prefăcute în pușcării, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihnească! Era o femeie fără multă învățătură, dar ce prevedere politică! Dacă mă prindea Reacțiunea cu sabia la brâu!
Reacțiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins călăreții prefecturii către seară de tot, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poști departe de granițele răsăritene ale Statului său. Când i-au strigat călăreții din goană: "Stăi!" el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat: "Ce făceai aici?" el a răspuns scurt: "Mă plimbam". Și fiindcă este indiferent, când te plimbi, dacă te plimbi așa ori așa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi și iar înapoi! niciodată înainte! iată deviza Reacțiunii.
Dar polițaiul?… Ce se făcuse Stan Popescu? Se dusese să ia în posesiune jețul lui de mușama în cancelaria poliției. De două zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergăturile cu poporul… pe urmă festivitatea de dimineață la Lipănescu… entuziasmul… Se simțea zdrobit, și era atât de plăcută răcoarea în cancelarie. O dulce aromeală, foarte naturală după atâtea emoțiuni, după atâta triumf, îi apăsa cu putere brava cerbice. Omul își încrucișă mânile pe biuroul său, își așeză bine capul și, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.
Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident – a cărui urmă o aflaseră și în goana căruia porniseră călăreții – și l-au și găsit. Maiorul Gorjan, dând ușa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Polițaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul face patru pași mari și trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiți.
– Cine te-a pus pe tine aici? răcnește strașnic reacționarul.
– Boborul! răspunde foarte răgușit republicanul.
Atâta i-a trebuit Reacțiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a și-nhățat pe Stan și, valvârtej cu el, drept la hanul Călugărului!
Așa s-a sfârșit cu Republica noastră! Așa Reacțiunea a sfâșiat cea mai eroică pagină a liberalismului român!” ( I.L. Caragiale, “Boborul”)
Răspundeți următoarelor cerințe:
Precizați cum numește I.L. Caragiale evenimentul din august 1870;
Prezentați, pe scurt, cum s-au petrecut evenimentele din 7-8 august 1870, în viziunea lui I.L. Caragiale, care prezintă într-un mod caricatural evenimentul;
Explicati termenii folositi de I.L. Caragiale în această schiță: “reacțiunea” și “boborul”.
GLOSAR
Remaniere guvernamentală = modificarea componenței unui guvern;
Vot censitar = drept de vot acordat în funcție de avere, de cota de impozit (cens) plătită;
Camarilă = grup de oameni politici și de afaceri, reuniți în jurul unei personalități, ale cărei acte și fapte le influențează; camarilla regală: persoane din anturajul regelui care influențează politica unui stat în sens personal;
Monarhie constituțională = regim politic în care monarhul conduce pe baza unei constituții;
Drept de veto = drept de opunere absolută în votarea unei legi, măsuri, dispoziții, etc;
Partid politic = asociație voluntară de indivizi, uniți prin interese și opinii comune, care își propune să guverneze statul;
Pluralism politic = sistem politic bazat pe existența mai multor partide.
CLASA : a VIII-a
TIPUL DE ACTIVITATE : ” Cafeneaua istorică”
FIȘĂ DE EVALUARE
COMPONENȚA GRUPELOR DE LUCRU :
APRECIEREA ACTIVITĂȚII PRESTATE
CONCLUZII
“Republica de la Ploiești – Valorificarea la clasă a elementelor de istorie politică locală” reprezintă o lucrare de cercetare, finalizată prin abordarea unor aspecte metodologice, pentru a cărei realizare am utilizat o gamă largă de izvoare istorice, folosind atât materiale de arhive, cât și documente edite, periodice, site-uri, dicționare, enciclopedii, lucrări și studii de specialitate.
“Republica de la Ploiești” a fost o mișcare antimonarhică, o expresie a voinței românilor de a se asigura un regim democratic în țara noastră, de a se opune unor eventuale tendințe autocratice ale principelui Carol I (1866-1914). “Republica de la Ploiești” a fost din umbră orchestrată de liberalii-radicali: I.C. Brătianu și Eugeniu Carada, al cărui pivot principal a fost Alexandru Candiano-Popescu.
Alexandru Candiano-Popescu nu a proclamat “republica de la Ploiești” și nu menționează cuvântul “republică” nici în memoriile sale, în discursurile sale și în niciun document semnat de el. Ziarul “Trompeta Carpaților” a caracterizat acțiunea ca fiind republicană. Ce s-a întamplat de fapt în august 1870? De ce s-a răsculat Al.Candiano-Popescu? Poate dintr-o interpretare greșită a unei telegrame sau poate datorită firii lui impulsive a declanșat prematur revoluția. Știm însă sigur că a existat o legătura între șefii liberalilor-radicali și Alexandru-Candiano-Popescu, care însă nu s-a putut dovedi, dar nu credem că “prezidentul” a lucrat fără știrea lui Eugeniu Carada, C.A. Rosetii sau I.C. Brătianu.
În legătură cu procesul celor 41 de inculpați, ei erau firește vinovați, iar când a aflat de achitarea lor, domnitorul Carol I a vrut să abdice și să se întoarcă în Prusia, dar nu înainte de a asigura viitorul țării de adopție. Consecințele unui asemenea act ar fi putut să fie deosebit de grave pentru România. Cabinetul Manolache Costache Epureanu a demisionat în decembrie 1870 fiind înlocuit cu cabinetul Ion Ghica. Toate aceste mișcări antidinastice vor înceta atunci când domnitorul a adus în frunte, în 11/23 martie 1871 guvernul conservator, de mână forte, condus de Lascăr Catargiu, care va pune capăt perioadei de instabilitate.
I.L. Caragiale prezintă acest eveniment în mod caricatural în schița “Boborul” care a apărut în 1896, la aproape un sfert de secol de evenimentul propriu-zis. Datorită acestei scrieri episodul din Ploiești a devenit atât de cunoscut, numit de scriitor “republica de la Ploiești”. Referiri la evenimentul din august 1870 găsim și în “Conu’ Leonida față cu reacțiunea”, “D’ale carnavalului”, “Istoria se repetă”, “O zi solemnă”, “Justiția română”.
Un loc în istorie i s-a rezervat în primul rând lui Alexandru Candiano-Popescu, un personaj carismatic, energic dar și impulsiv, gazetar, memorialist, poet și erou în timpul războiului pentru independență. A fost alături de el și “garibaldianul” Stan Popescu, șeful poliției republicane, memorialist și poet. Deși au acționat mai ales din umbră, un rol important în derularea evenimentelor l-au avut și C.T. Grigorescu, Radu Stanian, Matache Nicolau. Trebuie însă amintiți și vrednicii preoți Ștefan Dinicescu și Nicolae Ioachimescu care se aflau în odăjdii și cu crucea în mâini în fruntea mulțimii în august 1870.
Lucrarea de față aduce ca elemente de noutate în istoria localitații abordarea unor aspecte legate de modul de viață al ploieștenilor în a doua jumatate a sec. al XIX-lea, viața politică din acea perioadă si de personalitațile implicate in acțiunea conspirativă din august 1870.
Consider că acest demers de investigare a istoriei locale va contribui din plin la sedimentarea și difuzarea în rândul locuitorilor, al elevilor școlii, a informațiilor privind trecutul ploieștenilor în a doua jumatate a sec. al XIX-lea.
BIBLIOGRAFIE
Arhive
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Casa Regală, dosar 4/1870;
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Prahova, fond Prefectura de Prahova, dosare: 88/1866, 89/1866, 4/1867, 26/1869, 70/1869, 527/1869, 45/1870-1873;
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Prahova, Colectia de Documente nr. 38/1870.
Documente edite:
-Cuvântările regelui Carol I, vol.I (1866-1886), Fundația pentru Literatură și Artă “Regele Carol al II-lea”, București, 1939;
-Regele Carol I al României. Cuvântări și scrisori, vol.I, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1909;
-Istoria literaturii române, III, Epoca marilor clasici, Editura Academiei, RSR, București, 1973;
-File din trecutul istoric al județului Prahova, Muzeul de Istorie, Ploiești, 1971;
-Ploiești 1597-1997. Patru secole de istorie. Cronologie, Editura Salt SRL, Ploiești, 1997.
-POPESCU, Paul, D., Documente de piatră și bronz ale municipiului Ploiești, Comitetul de Cultură si Artă, Ploiești, 1969;
Publicații periodice:
-“Românul”: nr. 51/1861, 52/1861, nr.7/1863, din 1 decembrie 1866, 9 februarie 1869, 11 februarie 1869, 15 februarie 1859, 29 martie 1869, 5 septembrie 1870, 19 octombrie 1870;
-“Pressa”: an III, nr.44/1870; nr, 185/1878;
-“Columna lui Traian”: nr.21/18 mai 1870; nr.3/13 martie1870, nr.49/26 septembrie 1870;
-“Perseverența”: nr.31/16 octombrie1868, nr.30/24 aprilie 1868;
-“Democrația”: nr.1/21 august 1869, și din 13 noiembrie 1869;
– “Trompeta Carpaților”: nr. 845/13 august 1870, nr.846/20 august 1870, nr.849/30 august 1870, nr.862/18 octombrie 1870, nr.854/20 septembrie 1870, nr.870/15 noiembrie 1870;
-“Ghimpele”: nr. 30/23 august 1870, nr. 34/20 septembrie 1870;
-“Albina” , nr. 72/19 august 1870;
-“M.O”: nr. 152/13 octombrie 1883;
-“Furnica”, nr. 25/25 februarie 1910;
-“Luceafărul”, nr. 7/1 aprilie 1910;
-“Revista Ploeștilor”: nr.1/ 1 ianuarie 1927, nr.2/ 1 februarie 1927, nr.6/1 iunie 1927;
-“Restitutio”, nr.3/februarie 2003, BNR;
-“Familia”, nr.6/6 februarie 1883;
-“Universul literar”, nr.10/ 5 martie 1912;
-“Calendarul Dacia. Literar și artistic”, an I, Tipografia editoare “Dacia”, Iași, 1898;
-“Studii și materiale de istorie moderna”, vol.IX, Editura Academiei Române, București, 1995;
-“Studii de istorie modernă” vol.I, Editura Universitatea “Al.I. Cuza”, Iași, 1995;
-“Istoria ca lectură a lumii”, Biblioteca Fundației Academice “A.D. Xenopol”, Iași, 1994;
-Analele Știintifice ale Universității “Al.I. Cuza”, tomul XXXVI, Iași, 1990;
-“Anuar”: vol. VII, Ploiești,1995; vol. VIII, Ploiești, 1996.
Webografie:
www.ziarulprahova.ro;
www.revistaclipa.com;
www.adevarul.ro;
www.zf.ro;
www.ilcaragiale.eu;
www.wikisource.org;
www.revistacultura.ro;
www.vavivov.com.
www.didactic.ro
Memorii
-Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol.II (1869-1875), Editura Scripta, București, 1993;
-CANDIANO-POPESCU, Alexandru, Amintiri din viața-mi, vol.I, Editura Universul, București, 1944; și vol.II (1867-1898), Editura Eminescu, București, 1998;
-CARADA, Mariu-Theodorian, Efimeridele. Însemnări și amintiri, Editura Tipografia Capitalei, București, 1930;
-SUCHIANU, I., Diverse. Însemnări și amintiri, Tipografia Ziarului „Universul”, București, 1933.
Dicționare:
-ROSETTI, Dim., R., Dicționarul contimporanilor, ediția I, Editura Lito-Tipografiei “Populara”, București, 1897.
Enciclopedii:
-“Calendarul Minervei. Mică enciclopedie populară a vieței practice”, Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva, București, 1902;
– „Județul Prahova: album monografic”, Consiliul Județean Prahova, Muzeul Județean de Științele Naturii, Ploiești, 2005.
Lucrări și studii de specialitate:
-ADĂSCĂLIȚEI, Felicia, BERCEA, Marilena, DUMITRESCU, Doru, (coord.), Elemente de didactică a istoriei, Editura Nomina, București, 2010;
-APOSTOL, Mihai, Contribuții la istoria culturii ploieștene, Comitetul de Cultură și Educatie Socialistă al județului Prahova, Ploiești, 1973;
-BACALBAȘA, Constantin, Bucureștii de altădată, vol.I (1871-1877), Editura Eminescu, București, 1987;
-BARBER, John,R., Istoria Europei moderne, Editura Lider, București, 1993;
-BERINDEI, Dan (coord.), Istoria României, vol.VIII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică, București, 2003;
-Idem, Românii și Europa în perioadele premodernă și modernă, Editura Enciclopedică, București, 1997;
-BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, 1998;
-BUDESCU, Alexandru, R., Ploeștii I. Documentări: demografice, istorice, economice. Municipiul Ploești în comparație cu celelalte municipii, Biblioteca Urbanistică a Municipiilor, Ploiești, 1934;
-BULEI, Ion, Viața în vremea lui Carol I, Editura Tritonic, București, 2005;
-Idem, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, București, 1996;
-Idem, Atunci când veacul se năștea…Lumea românescă 1900-1908, Editura Eminescu, București, 1990;
-Idem, În vechiul regat, Editura Tritonic, București, 2013;
-CANDIANO-POPESCU, Alexandru, Războiul neatârnărei. Istorie critică.Asaltul și luarea redutei Grivița, Institutul de Arte Grafice și Editura „Flacăra”, București, 1913;
-CANTACUZINO, Sabina, Din viața familiei Ion C. Brătianu, Editura Albatros, București, 1993;
-CARADA, Mariu-Theodorian, Eugeniu Carada, 1836-1910, Editura Tipografia Gutenberg, București, 1922;
-CARAGIALE, Luca, Ion, Reminiscențe, Institutul de Editură și Arte Grafice „Flacăra”, București, 1955;
-Idem, Nuvele,povestiri, amintiri, Editura Facla, Timișoara, 1984;
-Idem, Opere, vol.III, Proză, versuri, articole politice și literare, Editura de Stat, București, 1950;
–CĂPIȚĂ, Laura, CĂPIȚĂ, Carol, Tendințe în didactica istoriei, Pitești, Editura Paralela 45, 2005;
-CIACHIR, Nicolae, Istoria universală modernă, vol.II, Editura Oscar Print, București, 1998;
-CONSTANTINESCU, Nicu, Mișcarea de la Ploiești din august 1870, Editura Minerva, București, 1910;
-CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, partea a III-a, Istoria Modernă, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997;
-DEBIE, Carol, Nicolae, O cronică ploieșteană (1832-1874). Muzica în viața orașului Ploiești, Cartea a II-a (1866-1906), Editura “Ploiești-Mileniul III”, Ploiești, 2006;
-DUMITRESCU, Nicolae, Ploiești. Orizonturi culturale-de ieri și de azi, Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova, Ploiești, 2005;
-FLEVA, Nicolae, Procesul lui 8 august. Apărarea făcută celor 41 de acusați, Editura Typographia Curții, Lucrătorii Asociați, București, 1871;
-GAL, Teodor, RETEGAN, Ion, Valorificarea instructiv-educativă a elementelor de istorie locală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1967;
-GEORGESCU, Vlad, Istoria ideilor politice românești (1369-1878), Colecția istorică Ioan Dumitru Verlay, Munchen, 1987;
-GROȘESCU, Ioan, Mahalalele Ploieștilor, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2008;
-GULEA, Dan, Pluviografii. O istorie a culturii române de la Ploiești, Editura Paralela 45, Ploiești, 2012;
-IORGA, Nicolae, Istoricul Constituției românești, Editura Humanitas, București, 1990;
-Idem, România cum era până la 1918, vol.I, “România Munteană”, Editura Minerva, București, 1972;
-Idem, Oameni cari au fost, vol.I, Editura pentru Literatură, București, 1967;
-LINDENBERG, Paul, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, București, 2010;
-MAIORESCU, Titu, Istoria contemporană a României (1866-1900), Editura Librăriei Socesu, București, 1925;
-Idem, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, București, 1994;
-Idem, Discursuri parlamentare cu priviri asupra desvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol.I (1866-1876), Editura Librăriei Socecu&comp., Bucerești, 1897;
-MARCU, Alexandru, Conspiratori și conspirații în epoca renașterii politice a României (1848-1877), Editura Cartea Românească, București, 2000;
-MARINICĂ, Gheorghe, TRESTIOREANU, Constantin, (coord.), Marea Carte a Ploieștilor, Editura “Ploiești-Mileniul III”, Ploiești, 2011;
-MURGESCU, Bogdan, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1501-2010), Editura Polirom, Iași, 2010;
-NEACȘU, Ioan, Instruire și învățare, Editura Științifică, București, 1990;
-NEDELEA, GH., Din istoricul unor școli prahovene, Editura Printeuro, Ploiești, 2006;
-NICORIȚĂ, Sabinu, Mir., Ploescii în 1881. Studiu economic și social, Tipografia Ioan C. Costescu, Ploesci, 1881;
-PLATON, Gheorghe, CRISTIAN, V., Istoria modernă a României, compendiu, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași, 1880;
-POLIHRONIADE, Mihail, TELL, Christian, Al., Domnia lui Carol I, vol.I (1866-1877), Editura Vremea, București, 1937;
-POPESCU, Paul, D., Începuturile vieții politice moderne în Prahova (1866-1870), Ploiești, 2004;
-Idem, Caragiale și istoria. “Întâlnire” cu Caragiale. Chipul lui Caragiale, Editura Prahova, Ploiești, 2012;
-Idem, Ploiești-Mileniul II. O istorie în date și imagini, Editura “Ploiești-Mileniul III”, Ploiești, 2003;
-Idem, Nicolae Simache, O istorie adevărată. Cărturarul, Biblioteca Județeană “Nicolae Iorga”, Ploiești, 1996;
-RĂUTU, Constant, Eugeniu Carada. Omul și opera (1836-1910), Editura Ramuri, Craiova, 1940;
-ROMAȘCANU, Mihail,Gr., Eugeniu Carada, 1836-1920, Editura Cartea Românească, București, 1937;
-SEVASTOS, Mihail, Monografia orașului Ploiești, Tiparul “Cartea Românească”, București, 1837;
-SCURTU, Ion, Monarhia în România (1866-1947), Editura Danubius, București, 1991;
-Idem, Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Editura Mica Valahie, București, 2010;
-SLĂVESCU, Victor, Corespondența lui Ion Ghica cu D.A. Sturdza, 1860-1880, Editura Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1943;
-STAN, Apostol, Putere politică și democrație în România (1859-1918), Editura Albatros, București, 1995;
-Idem, Grupări și curente politice în România între unire și independență (1859-1877), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979;
-STOENESCU, Alex, Mihai, Istoria loviturilor de stat din România, vol.I, Editura Rao, București, 2002;
-ULIERU-DOGARU , Valentin, DRĂGHICESCU, Luminița, (coord.), Educație și dezvoltare profesională, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2011;
-VRÂNCEANU, Costin, Conservatori și conservatorism în Prahova, Editura “Ploiești-Mileniul III”, Ploiești, 2007;
-Idem, O istorie a liberalismului politic în Prahova, Editura “Ploiești-Mileniul III”, 2007.
BIBLIOGRAFIE
Arhive
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Casa Regală, dosar 4/1870;
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Prahova, fond Prefectura de Prahova, dosare: 88/1866, 89/1866, 4/1867, 26/1869, 70/1869, 527/1869, 45/1870-1873;
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Prahova, Colectia de Documente nr. 38/1870.
Documente edite:
-Cuvântările regelui Carol I, vol.I (1866-1886), Fundația pentru Literatură și Artă “Regele Carol al II-lea”, București, 1939;
-Regele Carol I al României. Cuvântări și scrisori, vol.I, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1909;
-Istoria literaturii române, III, Epoca marilor clasici, Editura Academiei, RSR, București, 1973;
-File din trecutul istoric al județului Prahova, Muzeul de Istorie, Ploiești, 1971;
-Ploiești 1597-1997. Patru secole de istorie. Cronologie, Editura Salt SRL, Ploiești, 1997.
-POPESCU, Paul, D., Documente de piatră și bronz ale municipiului Ploiești, Comitetul de Cultură si Artă, Ploiești, 1969;
Publicații periodice:
-“Românul”: nr. 51/1861, 52/1861, nr.7/1863, din 1 decembrie 1866, 9 februarie 1869, 11 februarie 1869, 15 februarie 1859, 29 martie 1869, 5 septembrie 1870, 19 octombrie 1870;
-“Pressa”: an III, nr.44/1870; nr, 185/1878;
-“Columna lui Traian”: nr.21/18 mai 1870; nr.3/13 martie1870, nr.49/26 septembrie 1870;
-“Perseverența”: nr.31/16 octombrie1868, nr.30/24 aprilie 1868;
-“Democrația”: nr.1/21 august 1869, și din 13 noiembrie 1869;
– “Trompeta Carpaților”: nr. 845/13 august 1870, nr.846/20 august 1870, nr.849/30 august 1870, nr.862/18 octombrie 1870, nr.854/20 septembrie 1870, nr.870/15 noiembrie 1870;
-“Ghimpele”: nr. 30/23 august 1870, nr. 34/20 septembrie 1870;
-“Albina” , nr. 72/19 august 1870;
-“M.O”: nr. 152/13 octombrie 1883;
-“Furnica”, nr. 25/25 februarie 1910;
-“Luceafărul”, nr. 7/1 aprilie 1910;
-“Revista Ploeștilor”: nr.1/ 1 ianuarie 1927, nr.2/ 1 februarie 1927, nr.6/1 iunie 1927;
-“Restitutio”, nr.3/februarie 2003, BNR;
-“Familia”, nr.6/6 februarie 1883;
-“Universul literar”, nr.10/ 5 martie 1912;
-“Calendarul Dacia. Literar și artistic”, an I, Tipografia editoare “Dacia”, Iași, 1898;
-“Studii și materiale de istorie moderna”, vol.IX, Editura Academiei Române, București, 1995;
-“Studii de istorie modernă” vol.I, Editura Universitatea “Al.I. Cuza”, Iași, 1995;
-“Istoria ca lectură a lumii”, Biblioteca Fundației Academice “A.D. Xenopol”, Iași, 1994;
-Analele Știintifice ale Universității “Al.I. Cuza”, tomul XXXVI, Iași, 1990;
-“Anuar”: vol. VII, Ploiești,1995; vol. VIII, Ploiești, 1996.
Webografie:
www.ziarulprahova.ro;
www.revistaclipa.com;
www.adevarul.ro;
www.zf.ro;
www.ilcaragiale.eu;
www.wikisource.org;
www.revistacultura.ro;
www.vavivov.com.
www.didactic.ro
Memorii
-Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol.II (1869-1875), Editura Scripta, București, 1993;
-CANDIANO-POPESCU, Alexandru, Amintiri din viața-mi, vol.I, Editura Universul, București, 1944; și vol.II (1867-1898), Editura Eminescu, București, 1998;
-CARADA, Mariu-Theodorian, Efimeridele. Însemnări și amintiri, Editura Tipografia Capitalei, București, 1930;
-SUCHIANU, I., Diverse. Însemnări și amintiri, Tipografia Ziarului „Universul”, București, 1933.
Dicționare:
-ROSETTI, Dim., R., Dicționarul contimporanilor, ediția I, Editura Lito-Tipografiei “Populara”, București, 1897.
Enciclopedii:
-“Calendarul Minervei. Mică enciclopedie populară a vieței practice”, Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva, București, 1902;
– „Județul Prahova: album monografic”, Consiliul Județean Prahova, Muzeul Județean de Științele Naturii, Ploiești, 2005.
Lucrări și studii de specialitate:
-ADĂSCĂLIȚEI, Felicia, BERCEA, Marilena, DUMITRESCU, Doru, (coord.), Elemente de didactică a istoriei, Editura Nomina, București, 2010;
-APOSTOL, Mihai, Contribuții la istoria culturii ploieștene, Comitetul de Cultură și Educatie Socialistă al județului Prahova, Ploiești, 1973;
-BACALBAȘA, Constantin, Bucureștii de altădată, vol.I (1871-1877), Editura Eminescu, București, 1987;
-BARBER, John,R., Istoria Europei moderne, Editura Lider, București, 1993;
-BERINDEI, Dan (coord.), Istoria României, vol.VIII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică, București, 2003;
-Idem, Românii și Europa în perioadele premodernă și modernă, Editura Enciclopedică, București, 1997;
-BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, 1998;
-BUDESCU, Alexandru, R., Ploeștii I. Documentări: demografice, istorice, economice. Municipiul Ploești în comparație cu celelalte municipii, Biblioteca Urbanistică a Municipiilor, Ploiești, 1934;
-BULEI, Ion, Viața în vremea lui Carol I, Editura Tritonic, București, 2005;
-Idem, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, București, 1996;
-Idem, Atunci când veacul se năștea…Lumea românescă 1900-1908, Editura Eminescu, București, 1990;
-Idem, În vechiul regat, Editura Tritonic, București, 2013;
-CANDIANO-POPESCU, Alexandru, Războiul neatârnărei. Istorie critică.Asaltul și luarea redutei Grivița, Institutul de Arte Grafice și Editura „Flacăra”, București, 1913;
-CANTACUZINO, Sabina, Din viața familiei Ion C. Brătianu, Editura Albatros, București, 1993;
-CARADA, Mariu-Theodorian, Eugeniu Carada, 1836-1910, Editura Tipografia Gutenberg, București, 1922;
-CARAGIALE, Luca, Ion, Reminiscențe, Institutul de Editură și Arte Grafice „Flacăra”, București, 1955;
-Idem, Nuvele,povestiri, amintiri, Editura Facla, Timișoara, 1984;
-Idem, Opere, vol.III, Proză, versuri, articole politice și literare, Editura de Stat, București, 1950;
–CĂPIȚĂ, Laura, CĂPIȚĂ, Carol, Tendințe în didactica istoriei, Pitești, Editura Paralela 45, 2005;
-CIACHIR, Nicolae, Istoria universală modernă, vol.II, Editura Oscar Print, București, 1998;
-CONSTANTINESCU, Nicu, Mișcarea de la Ploiești din august 1870, Editura Minerva, București, 1910;
-CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, partea a III-a, Istoria Modernă, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997;
-DEBIE, Carol, Nicolae, O cronică ploieșteană (1832-1874). Muzica în viața orașului Ploiești, Cartea a II-a (1866-1906), Editura “Ploiești-Mileniul III”, Ploiești, 2006;
-DUMITRESCU, Nicolae, Ploiești. Orizonturi culturale-de ieri și de azi, Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova, Ploiești, 2005;
-FLEVA, Nicolae, Procesul lui 8 august. Apărarea făcută celor 41 de acusați, Editura Typographia Curții, Lucrătorii Asociați, București, 1871;
-GAL, Teodor, RETEGAN, Ion, Valorificarea instructiv-educativă a elementelor de istorie locală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1967;
-GEORGESCU, Vlad, Istoria ideilor politice românești (1369-1878), Colecția istorică Ioan Dumitru Verlay, Munchen, 1987;
-GROȘESCU, Ioan, Mahalalele Ploieștilor, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2008;
-GULEA, Dan, Pluviografii. O istorie a culturii române de la Ploiești, Editura Paralela 45, Ploiești, 2012;
-IORGA, Nicolae, Istoricul Constituției românești, Editura Humanitas, București, 1990;
-Idem, România cum era până la 1918, vol.I, “România Munteană”, Editura Minerva, București, 1972;
-Idem, Oameni cari au fost, vol.I, Editura pentru Literatură, București, 1967;
-LINDENBERG, Paul, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, București, 2010;
-MAIORESCU, Titu, Istoria contemporană a României (1866-1900), Editura Librăriei Socesu, București, 1925;
-Idem, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, București, 1994;
-Idem, Discursuri parlamentare cu priviri asupra desvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol.I (1866-1876), Editura Librăriei Socecu&comp., Bucerești, 1897;
-MARCU, Alexandru, Conspiratori și conspirații în epoca renașterii politice a României (1848-1877), Editura Cartea Românească, București, 2000;
-MARINICĂ, Gheorghe, TRESTIOREANU, Constantin, (coord.), Marea Carte a Ploieștilor, Editura “Ploiești-Mileniul III”, Ploiești, 2011;
-MURGESCU, Bogdan, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1501-2010), Editura Polirom, Iași, 2010;
-NEACȘU, Ioan, Instruire și învățare, Editura Științifică, București, 1990;
-NEDELEA, GH., Din istoricul unor școli prahovene, Editura Printeuro, Ploiești, 2006;
-NICORIȚĂ, Sabinu, Mir., Ploescii în 1881. Studiu economic și social, Tipografia Ioan C. Costescu, Ploesci, 1881;
-PLATON, Gheorghe, CRISTIAN, V., Istoria modernă a României, compendiu, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași, 1880;
-POLIHRONIADE, Mihail, TELL, Christian, Al., Domnia lui Carol I, vol.I (1866-1877), Editura Vremea, București, 1937;
-POPESCU, Paul, D., Începuturile vieții politice moderne în Prahova (1866-1870), Ploiești, 2004;
-Idem, Caragiale și istoria. “Întâlnire” cu Caragiale. Chipul lui Caragiale, Editura Prahova, Ploiești, 2012;
-Idem, Ploiești-Mileniul II. O istorie în date și imagini, Editura “Ploiești-Mileniul III”, Ploiești, 2003;
-Idem, Nicolae Simache, O istorie adevărată. Cărturarul, Biblioteca Județeană “Nicolae Iorga”, Ploiești, 1996;
-RĂUTU, Constant, Eugeniu Carada. Omul și opera (1836-1910), Editura Ramuri, Craiova, 1940;
-ROMAȘCANU, Mihail,Gr., Eugeniu Carada, 1836-1920, Editura Cartea Românească, București, 1937;
-SEVASTOS, Mihail, Monografia orașului Ploiești, Tiparul “Cartea Românească”, București, 1837;
-SCURTU, Ion, Monarhia în România (1866-1947), Editura Danubius, București, 1991;
-Idem, Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Editura Mica Valahie, București, 2010;
-SLĂVESCU, Victor, Corespondența lui Ion Ghica cu D.A. Sturdza, 1860-1880, Editura Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1943;
-STAN, Apostol, Putere politică și democrație în România (1859-1918), Editura Albatros, București, 1995;
-Idem, Grupări și curente politice în România între unire și independență (1859-1877), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979;
-STOENESCU, Alex, Mihai, Istoria loviturilor de stat din România, vol.I, Editura Rao, București, 2002;
-ULIERU-DOGARU , Valentin, DRĂGHICESCU, Luminița, (coord.), Educație și dezvoltare profesională, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2011;
-VRÂNCEANU, Costin, Conservatori și conservatorism în Prahova, Editura “Ploiești-Mileniul III”, Ploiești, 2007;
-Idem, O istorie a liberalismului politic în Prahova, Editura “Ploiești-Mileniul III”, 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Republica de la Ploiesti Valorificarea la Clasa a Elementelor de Istorie Politica Locala (ID: 107872)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.