Reportajul Social Modalitati de Realizare. Studiu de Caz Postul de Televiziune ‘’publika Tv’’

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………

Capitolul I: Scurt istoric despre reportaj

1.1 Definirea noțiunii de reportaj

1.2 Tipologia și clasificarea reportajelor

Capitolul II: Modalități de realizare și tehnici de redactare a reportajului

2.1 Aspectele definitorii ale reportajului social

2.2 Structura reportajului scris, televizat și radio

2.3 Reportajul social și imaginea video

Capitolul III: Deontologia materialelor jurnalistice

3.1 Suportul juridic al reportajului social și veridicitatea informațiilor

3.2 Problemtica reportajului social și problemele redactării

Capitolul IV: Studiu de caz

4.1

Concluzii…..

Introducere

Jurnalismul prezintă oamenilor informații despre evenimentele și faptele ce au loc în societate, incluzând poveștile oamenilor de viață și aducând lumină asupra a ceea ce se petrece în lume, de aceea reportajul social transmite publicului tot ce se întâmplă în mediul înconjurător, și fără de el viața pe pământ nu ar fi deplină, nu am ști ce se petrece în jurul nostru, și nu am putea să ne dezvoltăm într-o societate neinformată.

Regula de aur în reportaj este rigoarea informațiilor, iar scopul redactării unui reportaj este acela de a-i face pe cititori să vadă, să audă și să simtă ceea ce jurnalistul însuși a văzut, a auzit și a simțit. Am ales din toate genurile publicistice să abordez anume reportajul, pentru că prin reportaj jurnalistul transmite publicului o mare doză de informație și îl face să înțeleagă mai bine lucrurile, pentru că prezintă materialul chiar de la fața locului, ceea ce oferă veridicitate și simț estetic reportajului.

Actualitatea temei investigate.

Tema lucrării mele este actuală, pentru că chiar dacă situația de criză se menține în republică pe parcursul mai multor ani la rând, și problemele sociale rămân a fi cam aceleași din an în an, dacă încercăm să găsim de fiecare dată detalii și subtilități noi, cu siguranță vom realiza niște reportaje sociale unice, pentru că poveștile de viață a oamenilor constituie cel mai bun subiect de reportaj.

În noile realități sociale au apărut o mulțime de oportunități pentru jurnaliștii care semnalează sau cercetează o problemă ce ține fie de drepturile cetățenești, fie de interesele consumatorului, fie de o situație concretă cu conotație social, rămâne doar ca în continuare presa noastră să nu le ignore, preocupată fiind, ca și până acum, de reglări de conturi politice.

Subiectul jurnalismului social este relația unei persoane cu mediul înconjurător, cu alte persoane, cu instituții și cu el însuși, poate include informații despre starea întregii societăți sau a grupurilor vulnerabile ale societății, și informații cu privire la interacțiunea diferitelor comunități de oameni, schimbări în aceste interacțiuni, precum și despre persoane concrete și problemele sale, ceea ce face acest domeniu să fie atât de important pentru societate.

Tematica socială poate fi realizată în mai multe genuri jurnalistice, însă anume reportajul oferă o mare libertate de expresie, de structurare a informației și flexibilitate stilistică abordată de subiectele “umane” în reportajul social. Libertatea este recomandată la scrierea reportajelor, pentru că, dându-ne frâu liber imaginației în timpul organizării informației și scrierii propriu-zise a textului, ajungem la un text care să captiveze cititorul prin originalitatea sa.

Scopul și obiectivele lucrării.

Pornind de la actualitatea temei, mi-am propus să arăt importanța reportajelor sociale, să definesc noțiunea de reportaj și clasificarea acestora în dependență de conținut și tema abordată. Cu toate că domeniul social pare a fi unul vast și cu un spectru larg de teme, spre deosebire de domeniul economic sau extern, care sunt mult mai exacte, eu mi-am propus să arăt în această lucrare că nu este atât de ușor să gasești un subiect original despre care nu s-a mai scris, și să-l abordezi dintr-un unghi din care nu a fost niciodată abordat, pentru a menține publicul interesat de o temă anumită.

Unul din obiectivele pe care mi le-am propus a fost să arăt că relația cu sursele de informație se cultivă în timp, și trebuie neapărat păstrată pentru colaborări ulterioare, iar dacă sursa va avea încredere în ziarist atunci va fi dispus săi livreze informații permanent.

Scopul acestei lucrări este arăt care sunt etapele de realizare a reportajului, cât de mult contează să ne bazăm materialul pe informații veridice, și care sunt problemele sociale cu care se confruntă cel mai des Republica Moldova.

În ceea ce privește studiul de caz, mi-am propus să arăt cum a decurs stagiul meu de practica la Televiziunea ”Publika TV”, cum se muncește într-o redacție de televiziune de știri, și care au fost dificultățile cu care m-am ciocnit eu în realizarea reportajelor din domeniul social.

Structura proiectului de licență.

Lucrarea mea cuprinde introducerea, trei capitole cu subcapitolele respective. Primul capitol este despre reportaj în general ca gen publicistic și despre clasificarea reportajelor în funcție de construcția și subiectul abordat.

În cel de-al doilea capitol mă refer mai mult la tehnicile de realizare a reportajului social, relația reporterului cu sursele,deoarece, pentru a face rost de o informație autentică, nu trebuie să apelăm la persoanele care se află mai sus în ierarhia profesională, pentru că adesea acestea pot fi preocupate de organizarea procesului de lucru în structura sa, și poate ști puține despre munca propriu-zisă, ci la lucrătorii care care se ocupă nemijlocit de miezul chestiunii.

De asemenea în acest capitol m-am referit la structura reportajului televizat, scris, dar și a reportajului de radio. Am descris cât de mult contează imaginea video într-un reportaj, și cât de strânsă trebuie să fie relația dintre aceste două aspecte pentru a produce un material deosebit prin originalitatea sa.

În capitolul al treilea mi-am propus să abordez suportul juridic în jurnalism, respectarea deontologiei în scrierea textelor jurnalistice și tuturor exigențelor necesare elaborării unei informații obiective, care în caz contrar deseori poate duce la defăimare.

Am vorbit despre veridicitatea informațiilor prezentate de către jurnaliști, dar și despre problematica reportajului social cu care se confruntă Republica Moldova.

Metodologia lucrării.

La scrierea proiectului de licență m-am bazat pe metode generale de realizare, am folosit metoda analizei în studierea noțiunii de reportaj, a modalităților de realizare și a tehnicilor de redactare a reportajelor, a structurii și stilisticii acestuia.

Un rol major în scrierea acestui proiect de licență la jucat și stagiul de practică pe care l-am efectuat chiar în domeniul social la Publika TV, care m-a ajutat să înțeleg și să învăț cât de mult muncește un reporter și de cât de multă răbdare și profesionalism trebuie să dai dovadă pentru a face față unui asemenea ritm de lucru.

Am observat și am descris în această lucrare, din experiența acumulată în urma stagiului de practică, că jurnaliștii începători trebuie să știe cum să lucreze cu furnizorii de informații, care dețin fapte și declarații importante, și săi predispună să fie deschiși față de ei, iar acest lucru se dobândește odată cu experiența acumulată, demonstrând răbdare și dragoste față de ceea ce fac.

Capitolui I. Scurt istoric despre reportaj

1.1Definirea noțiunii de reportaj

Reportajul este un articol sau o serie de articole scrise de un jurnalist, având ca punct de plecare informații culese la fața locului (Le Dictionnaire de notre temps,1990).[2,p.11]

Potrivit DEX reportajul este – specie publicistică, apelând adesea la modalități literare de expresie, care informează asupra unor situații, evenimente de interes general sau ocazional, realități geografice, etnografice, economice etc., culese de obicei la fața locului.

Reportajul, inițial specie tipic jurnalistică și care apelează deseori la mijloacele literare de expresie, a fost preluat și de literatură, de cinematografie și de televiziune. Cultivarea reportajului prin literatură se face prin reviste de specialitate, dar nu numai, promovând un tip de reportaj numit "de creație" și care se deosebește de cel strict jurnalistic prin două elemente: viziunea artistică și mesajul estetic.

Reportajul poate fi de informație sau de creație, fiind legate de o anumită tematică sau pur și simplu fiind unul compozițional. De asemenea, după stilul de prezentare sunt reportaje satirice, explozive, de relatare implicată, etc.

În genurile de reportaj literar, compoziția de o factură suprarealistă, care îmbină satiricul și absurdul se bucură de un succes generalizat. Uneori reportajul se combină cu romanul și creează o specie nouă, romanul reportaj.

Cel mai cunoscut autor de reportaje literare român, care poate fi numit chiar părintele reportajului literar românesc, este poetul și publicistul Geo Bogza.

Cinematografia (la începuturi) și apoi televiziunea realizează filme de scurt metraj pe care le prezintă publicului spectator sau telespectator sub forma de jurnale de actualități, realizând astfel un nou tip de reportaj, reportajul filmat.

Jurnalele de actualități din cinematografie au dispărut în timp deoarece faptul cotidian, mai bine zis actualitatea imediată nu mai prezenta mare interes după, uneori și câteva ore. Televiziunea prin spontaneitatea ei a preluat acest tip de reportaj, ea fiind capabilă să realizeze chiar transmisiuni directe.

De asemeni, atât cinematografia, cât și televiziunea, pot să realizeze filme documentare, în mare parte reconstituiri cât mai reale a unor fapte petrecute, care într-un fel sau altul a influențat opinia publică la un moment dat.

Veridicitatea reportajului este creată prin: relatarea secvențială a evenimentului narativ, inserarea elementelor portretistice de-a lungul relatării, prin introducerea detaliilor, camuflarea impresiilor subiective în scurte relatări, prezentarea faptului ca real.

Considerată ca fiind o specie jurnalistică, complexă, reportajul îmbină cele trei moduri de expunere (descrierea, narațiunea și dialogul), creând impresia unei reconstituiri în amănunte existențiale decisive.

Reportajul aduce în prim plan evenimentul trăit în punctul lui maxim de tensiune și reconstituit dintr-un unghi de vedere care permite cititorului, spectatorului de film cinematografic sau telespectatorului, să descopere și să observe faptele cele mai însemnate.

1.2 Tipologia și clasificarea reportajelor

Un prim criteriu de clasificare a reportajului este legat de modalitatea de construcție a acestuia. Specificul reportajului în raport cu alte genuri publicistice, ține de calitatea acestuia de text narativ.

Cel dintâi tip este reportajul de atmosferă, ceea ce înseamnă că intenția autorului este să creeze ”culoarea locală” a evenimentului, de a oferi detalii semnificative ce au rolul de a reda atmosfera pe care jurnalistul a cunoscut-o la fața locului. Reportajul de atmosferă își propune să modifice calitatea cititorului în raport cu realitatea: un receptor ce înmagazinează astfel de informații devine un receptor care participă și vibrează afectiv la situația prezentată de jurnalist.

Cea de-a doua clasă de reportaje cuprinde reportajele de eveniment, care presupun plasarea cititorului în mijlocul faptelor, cu ajutorul detaliilor de atmosferă, plasându-le pe acestea în planul al doilea.

O altă modalitate de a clasifica reportajele ține seama de evaluarea semnificației sau complexității evenimentului. Această tipologizare este specifică manualelor de jurnalism americane, autorii clasificând reportajele după calitățile evenimentului, după complexitatea și semnificația faptelor.

Faptele diverse reprezintă o categorie de evenimente ce pot constitui subiecte de reportaj, deși cel mai adesea ele apar în paginile ziarelor sub forma știrilor, relatărilor. Faptul divers nu este atât de puternic legat de actualitate, în schimb, orice persoană aparținând comunității căreia i se adresează o publicație ar putea fi subiectul unui fapt divers.

Evenimentele pe fapte de actualitate, de larg interes uman și social: accidentele, crimele, întâmplări mondene.

Evenimente caracterizate prin complexitatea faptelor și a planurilor pe care se desfășoară acestea. Astfel de evenimente se defines prin conflicte puternice și consecințe semnificative: greve, manifestații, proteste, revoluții, războaie.

Evenimente caracterizate prin fapte ce se succedă în timp: zile, săptămâni, luni, care necesită o activitate de investigare pe o durată mare de timp, cu semnificații umane și sociale multiple. Astfel de teme pot fi uneori subiectele unor anchete. Ele se află la granița dintre jurnalismul de informare și jurnalismul de investigare.

Reportajul de știri este tipul clasic de reportaj care este de scurtă durată (maxim 3 minute) și care este difuzat practic în toate jurnalele de știri ale televiziunilor. Specific pentru acest tip de reportaj este actualitatea informațiilor transmise, care se referă la un interval precis de timp (o singură zi), iar termenii temporali ‚’’astăzi’’‚ ’’în urmă cu câteva ore’’ ‚’’în această dimineață’’ subliniază actualitatea acestui subiect.

Obiectivitatea este o altă calitate a acestui tip de reportaj, care constă în prezentarea unui reportaj de știri în cadrul căruia informația se expune în așa fel încât martorii participanți la evenimentul respectiv să fie gata să declare că aceasta nu a fost denaturată.

Reportajul de profunzime este mai dificil de realizat față de reportajul de știri și are dimensiuni mai ample. O trăsătură specifică acestui gen de reportaj este ca evenimentul trebuie plasat în context, ceea ce presupune o documentare mai minuțioasă a reporterului și o mare atenție la detalii.

Reportajul analitic, sau cel de interpretare se bazează pe contradicțiile din interiorul unui eveniment și se străduiește să răspundă întrebării ‘’de ce’’.

În cadrul acestui tip de reportaj jurnalistul trebuie să fie foarte implicat în colectarea, ierahizarea și explicarea informației, fapt prin care este foarte greu de menținut echidistanța în analiză, ceea ce este primordial în reportajul analitic, deoarece la finalul acestuia telespectatorii trebuie să fie incapabili să declare de partea cui era reporterul pe parcursul relatării.

Reportajul de investigație este un reportaj al probelor și argumentelor imbatabile, care se bazează pe probe și documente, declarații ale martorilor.

Reportajul de televiziune este artă, este esența realității care ne pune la curent cu tot ce are loc în jurul nostru, și aduce lumină peste semnele de întrebare cu care se confruntă societatea.

Capitolul II: Modalități de realizare și tehnici de redactare a reportajului social

2.1 Reportajul social – aspecte definitorii

Reportajul social, ca formă și conținut, constă în identificarea, punerea în atenția publicului larg precum și explicarea, analiza din procese ale epocii și societății în care trăim. [5, p.26]

Viața de zi cu zi, evenimentele ce se petrec în jurul nostru pot constitui un subiect bun pentru realizarea unui reportaj social. Poveștile de viață reprezintă unghiul de abordare, și centrul de greutate în cazul realizării unui reportaj social. Indiferent de subiectul abordat, trăirile, suferința, triumful în ciuda greutăților, dezastrele din care au scapat, durerea, dorința de schimbare, experiența oamenilor implicați în poveste vor constituie miezul reportajului social.

Uneori povestea de viață a oamenilor este spusă de jurnalist, prin intermediul citatelor luate din interviul cu persoanele date, alteori astfel de materiale se realizează la persoana întăi, modelate de întrebările perspicace ale jurnalistului.

Interesul uman reprezintă o tematică intens abordată în cadrul reportajelor sociale, în general tot ce atrage compasiunea și provoacă un sentiment de solidaritate poate constitui un material bun pentru un reportaj social.

Reportajul social ne permite să zugrăvim realitatea ca proces de evoluție în dinamica dezvoltării sale, care se bazează pe un puternic potențial emoțional al cititorilor.

Reportajul de ’’human interest’’ are, prin definiție, o puternică încărcătură emoțională, subiectele sunt de obicei ‘’tari’’, se construiesc pe întâmplări neobișnuite și conturează profile umane care ies din comun. Marea parte a acestor texte au o ușoară atingere cu senzaționalul, sunt axate pe dramă și suspans. [3, p.59]

Reportajul social oferă o mare libertate de expresie și de structurare a informației. În contrast, reportajul economic, sau cel juridic, de exmeplu, ține de niște domenii mai detașate de factorul uman, mai exacte în esența lor. Reportajul social permite astfel, atît o flexibilitate stilistică, cît și includerea factorului uman, folosindu-se exemple concrete, aceasta va conferi reportajului o formă mai estetică și un conținut mai profund și mai complex.

O temă socială poate fi reflectată printr-un șir întreg de genuri jurnalistice, de la relatarea directă cu două sau trei surse la reportajul complex cu – uneori – zeci de surse, multiple citate, folosindu-se chiar și secvențe de dialog. Pentru relatarea directă, forma cea mai răspîndită este ‘’piramida inversată’’, unde informația este organizată în ordinea descreșterii importanței sale. Cititorului îi este astfel ușor să prindă esența informației din primele cîteva alineate și să treacă mai departe dacă subiectul nu-l interesează în profunzime sau dacă nu are timp să citească toată relatarea.

Piramida inversată creează anumite comodități și pentru redactori, care, în situația crizei de spațiu într-un număr dat al ziarului, pot tăia relatarea de la coadă fără ca narațiunea să se întrerupă brusc și fără ca aceasta să se destrame.

Reportajul, spre deosebire de relatare, are o structură mai complexă și este compus din mai multe elemente.

La scrierea unui reportaj social jurnalistul poate folosi din plin toate posibilitățile oferite de acest gen : citate, informația conținută în datele statistice și în aprecierile pe care le fac specialiștii asupra situației date, exemple cu situații concrete și situații concrete. Se face uz de aceste elemente pentru ca textul final al reportajului să fie atrăgător din punct de vedere al organizării și stilului, și să fie bogat în informație, deoarece dacă textului îi va lipsi informația, atunci jurnalistul nu își respect funcția fundamentală de a informa, iar dacă textului îi lipsește atractivitatea – atunci jurnalistul sau redacția își pierde publicul.

Jurnaliștii deseori tind să se bazeze pe informații neconfirmate, generale, a căror sursă nu o știe nimeni, pentru că documentarea minuțioasă cere mult timp și efort din partea jurnalistului, dar un reportaj de calitate, bine documentat are o valoare jurnalistică mult mai mare decât propriile gânduri adunate în eseuri care pretind a fi reportaje.

Jurnalistul trebuie să se afle la fața locului, fie ca este vorba de o întâmplare concretă care trebuie reflectată, fie de un fenomen social care trebuie explicat. În orice caz jurnalistul trebuie să identifice surse pentru alimentarea reportajului și trebuie să se documenteze din acele surse.

În cazul reportajului social- și în deosebi în acest caz – este nevoie de a identifica cât mai multe surse independente pentru a reflecta cât mai multe laturi ale unui eveniment sau ale unui fenomen. În acest domeniu rareori pot fi găsite teme care să corespundă simplei scheme ‘’alb sau negru’’. [5, p.69]

În presa actuală reportajele sunt făcute la comanda redacției, pentru a acoperi un subiect de interes uman, care va face parte din secțiunea emoțională a publicației, fie că acestea sunt vesele sau tragice.

Pe fondul unei tragedii, crainicii de reportaje sociale trebuie să dea dovadă de profesionalism și decență, pentru a întra în dialog cu oamenii care refuză categoric orice comunicare, și de mult curaj în cazul unor reportaje de la proteste sau diferite manifestații publice. Pentru a dispune de aceste calități este nevoie de multă muncă, deopotrivă pe teren și în redacție și experiență în domeniu care se câștigă o data cu dorința și efortul depus, dar și de relații inter- umane și capacitatea de a comunica cu oamenii.

Astfel, jurnalistul începător nu trebuie să se simtă descurajat dacă nu găsește subiecte de reportaj, pentru că acestea nu ”se găsesc” și nici ”nu apar”, ele vin din imaginația reporterului, care se imbogățește odată cu experiența acumulată.

Rolul reportajului social este de a informa, de a aduce lumină asupra evenimentelor ce au loc în lume, de a spune lucrurilor pe nume, si de a aduce adevăr asupra subiectelor ce prezentau semne de întrebare, astfel de reportaje sunt foarte importante pentru a clarifica si aduce răspuns la întrebările oamenilor, sau pentru a-i atenționa de anumite lucruri când este cazul.

Există subiecte destinate în mod special reportajului social, subiecte care sunt ușor și vizibil de identificat, care reprezintă o mare încărcătură de interes și factor uman, dar mai prețuite și mai deosebite sunt acele subiecte care sunt identificate de jurnalist, și abordate din unghiul cel mai potrivit pentru a crea un reportaj unic.

Un interes social la fel de intens pot avea subiecte cum ar fi învingerea unui obstacol, victoria asupra unui handicap, catastrofe naturale, care au o încărcătură emoțională foarte puternică, și implică posibilitatea de a strârni lacrimi oamenilor, iar reporterul să ocupe rolul unui regizor de telenovela, fapt care nu și-l dorește nimeni. Astfel de ‘’reportaje lacrimogene’’ se mai practică și astăzi, dar doar în presa de bulevard, care este destinată unui cerc de oameni cu nivelul de cultură scăzut, pentru că astfel de reportaje nu mai cuceresc ca odinioară marele public.

În mijloacele audio-vizuale moderne, reportajul are mai puțin rolul de a informa, cât pe acela de a reconstitui un eveniment. Această reconstituire are loc cu participarea directă a reporterului și prin intermediul unei compoziții a textului, care respectă normele narative.

Reportajul aparține genului jurnalistic prin caracterul său informativ, dar și literaturii, prin deschiderea lui spre creație și prin libertatea totală a expresiei.[3, p.13]

Sursele

Dacă jurnalistului, care și-a asumat o temă, nu-i este bine cunoscută tema data, procedeul cel mai sigur de abordare este să înceapă căutările informației în presă. Fiecare redacție posedă probabil dosare de presă, iar unele poate și baze de date electronice ale presei din ultimii ani, în caz contrar, în Internet se pot găsi variantele electronice ale multor publicații importante. Astfel, jurnalistul poate relativ repede găsi materialele relevante asupra temei date din ultimii ani.

În practica jurnalistică din SUA există o regulă, care spune că în presa din ultimii trei ani neapărat se poate găsi ceva util la orice subiect. Astfel, jurnalistul va găsi niște repere care îi vor indica posibile direcții de căutare a informației și posibile surse, în același timp jurnalistul își va crea o idee, mai vagă sau mai clară, în funcție de ceea ce va găsi în dosarele presei, despre problema care intenționează să o abordeze și despre diferitele ei aspect. După care își poate începe documentarea direct la sursele identificate.

O altă categorie de surse utile la faza inițială a procesului de documentare pot fi alți jurnaliști. În virtutea profesiei lor, cît și în virtutea persoanlității, jurnaliștii comunică cu foarte multă lume și vizitează multe locuri, iar starea lor de vigilență involuntară le permite să observe mult mai multe lucruri decît observă muritorii de rind, și astfel să traseze legături între oameni, evenimente, fenomene sociale.

Sursele pot fi de mai multe feluri și pot avea diferite grade de relevanță de la subiect la subiect. Astfel, o categorie de surse cuprinde surse guvernamentale și alte surse instituționale cu un grad înalt de competență asupra problemei date în virtutea activității lor. Acest fel de surse pot furniza date statistice și puncte de vedere competente. Tot în această categorie se conțin și documentele tipărite, deținute de sursele instituționale.

O altă sursă de informații sînt persoanele direct implicate în domeniul cercetat : părinții, profesorii, chiar și elevii în cazul școlarizării, pictorii, criticii de artă, instituțiile finanțatoare din domeniu în cazul artei vizuale. Aceste surse pot oferi atît informații interesante și revelatoare, cît și citate.

Un citat reușit adaugă o dimensiune suplimentară reportajului, relevînd atît informații, cît și stări spirituale, emoționale sau laturi ale personalității vorbitorului. Uneori un citat poate dezvălui chiar și falsitatea unei afirmații, ceea ce va constitui în reportaj un element puternic și convingător, mai convingător decît explicația jurnalistului dată aceleiași situații sau parafrazarea de către acesta a celor spuse.

Sursele de mai sus sînt cele mai evidente într-o documentare jurnalistică, însă pe lîngă acestea, în funcție de temă, jurnalistul poate identifica un șir întreg de contacte, locuri, surse scrise pe care să le examineze. Jurnalistul însuși este o sursă atunci cînd se află la fața locului sau chiar în interacțiunea sa cu oamenii vizați. Observația directă este importantă pentru a descrie atmosfera de la fața locului, conferind astfel reportajului o nouă dimensiune, ajutîndu-l pe cititor să ’’vadă’’ și să ’’simtă’’ cele întâmplate.

În mod ideal jurnalistul trebuie să cerceteze toate sursele posibile care promit informații asupra unui subiect. În viața reală, jurnalistul este constrâns de limitele temporale pe care le impune activitatea în cadrul unei redacții. Însă jurnalistul trebuie totuși să examineze cît mai multe surse posibile pentru a cuprinde cît mai multe laturi ale subiectului cercetat. Sarcina jurnalistului este de a-și informa publicul asupra realității înconjurătoare, iar realitatea reprezintă un sistem foarte complex, ce conține o infinitate de nuanțe ale adevărului. Cu cît mai multe nuanțe ale subiectului vor fi reflectate într-un reportaj – prin informații generale, statistice, citate expuse de cei implicați, observații personale ale jurnalistului, concluzii trase de experții și de subiecții unui eveniment sau fenomen – cu atît mai autentic va fi reportajul.

Stilul

Textul fiecărui reportaj își poate găsi locul cel mai potrivit, în funcție de tema și de timpul de care dispune jurnalistul pentru a se documenta, de-a lungul unei scări stilistice, care începe cu știrea pură, bazată numai pe fapte, trecînd treptat spre o formă stilistică ce se apropie de genurile literare și care folosește citate, dialog, observarea directă.

Decizia de a scrie reportajul într-un stil sau altul depinde în întregime de judecata autorului și de elementele de care dispune. Jurnalistul poate fi de părerea că evidențierea elementului uman merită toată atenția sau, dimpotrivă, poate folosi o doză mai mică de element uman într-un reportaj bazat mai mult pe fapte, dacă nu dorește decît să ’’înmoaie’’ puțin ariditatea unei înșiruiri a faptelor.

În jurnalism, mai ales în reportajul social, jurnalistul poate face orice, atîta timp cît respectă normele jurnalistice : corectitudinea faptelor, imparțialitatea, claritatea celor relatate.

La scrierea reportajelor regulile pot fi încălcate în mod conștient, sau noi reguli pot fi create dacă situația dată cere acest lucru. Însă atunci cînd sunt încălcate regulile, o astfel de abatere trebuie să servească o funcție concretă – trebuie să adauge un element necesar reportajului dat.

Oricare ar fi avîntul creator al jurnalistului, el trebuie să țină cont de elementele definitorii ale textului jurnalistic scris.

Roman Jakobson definește șase funcții ale limbajului jurnalistic, care sînt relevante pentru reportajul scris :

Funcția referențială – prezentarea realității obiective și desemnarea constituenților evenimentului (nume proprii, circumstanțe de loc, timp, fapte).

Funcția fatică – respectarea particularităților mijlocului de informare ; această permite utilizarea unui limbaj mai complex și mai esthetic decît, de exemplu, în cazul audiovizualului ; de asemenea, această funcție permite utilizarea materialelor grafice și tipografice concrete.

Funcția poetică – secundară celorlalte două, dar, după cum am văzut mai sus, poate reprezenta un instrument foarte eficace atunci cînd este folosită la locul potrivit și în modul potrivit ; această funcție include utilizarea figurilor de limbaj, paralelismul, metafora, hiperbola, cu scopul de a atrage atenția asupra mesajului.

Anume funcțiile referențială și cea fatică plasează reportajul printer genurile publicistice, separîndu-l de genurile literare.

În concluzie, jurnalistul are o sarcină importantă, dar și interesantă ; el trebuie să informeze, dar și să suscite interesul cititorului pentru informația care i-o oferă.

Un text jurnalistic bun este ca o țesătură formată din fapte, atmosferă și profunzime psihologică ; aceasta cere o muncă migăloasă și dedicare din partea jurnalistului, puțin noroc care să-l ajute să găsească faptele relevante și citatele revelatoare și puțin talent cu care să poată combina toate elementele genului într-un text solid și irezistibil de captivant.

Cum să-ți faci un nume în reportajul social

Reporterii tineri care vor să abordeze reportajul social, la începutul carierei lor se ciocnesc de un paradox, deoarece li se pare că domeniul social având un spectru larg de teme, este unul ușor de abordat, iar de cealaltă parte, anume în această sferă ușoară a jurnalisticii, unui începător îi este greu să găsească un subiect original despre care nu s-a mai scris, iar pentru a fi un jurnalist bun, originalitatea este cheia succesului.

Jurnaliștii începători trebuie să știe cum să lucreze cu furnizorii de informații, care dețin fapte și declarații importante, și săi predispună să fie deschiși față de ei, iar acest lucru se dobândește odată cu experiența acumulată, demonstrând răbdare și dragoste față de ceea ce fac.

Pentru a face rost de o informație autentică, nu trebuie să apelăm la persoanele care se află mai sus în ierarhia profesională, pentru că adesea acestea pot fi preocupate de organizarea procesului de lucru în structura sa, și poate ști puține despre munca propriu-zisă, ci la lucrătorii care care se ocupă nemijlocit de miezul chestiunii.

Relația cu sursele de informație se cultivă în timp, și trebuie neapărat păstrată pentru colaborări ulterioare, iar dacă sursa va avea încredere în ziarist atunci va fi dispus săi livreze informații permanent.

2.2 Structura reportajului scris, televizat și radio

Reportajele din presa scrisă apar în toate formele și mărimile, și, teoretic, orice lucru ne trece prin minte poate fi transformat într-un subiect de reportaj. Există mai puține reguli de scriere a acestor materiale decât în cazul știrilor, deși reportajele sunt de obicei mai lungi decât știrile, folosesc mai multe surse și recurg la mai multe informații suplimentare. Unele reportaje se bazează mult pe experiențele personale sau pe opiniile autorului.

Cea mai bună metodă de a învăța să scrii reportaje este să citești și să scrii cât mai multe, încurajându-i la rândul tău pe alții să le citească și să le comenteze. David Randall, un cunoscut jurnalist de la un cotidian national, observă : ‘’Scrisul este ca un mușchi, se face mai puternic dacă îl soliciți zilnic’’ [1, p.166].

Reportajele de calitate au un început, un cuprins și un final. Ele ar trebui, de asemenea, să aibă și o temă, o idee, ceva de spus.

Intro-ul

Partea introductivă a unui reportaj, cunoscută și sub numele de intro, are rolul de a deschide cititorului perspectiva asupra evenimentului și de a evidenția semnificația evenimentului. Singura funcție esențială a unui intro este sa îl facă pe cititor să își dorească să citească mai departe.

Intro-ul poate cuprinde elemente foarte specifice – un comentariu, o privire, un gând, un telefon, o amintire, o călătorie, o sosire, o panorama, un citat – un detaliu mărunt care ilustrează mai degrabă amănuntul decât imaginea în ansamblu.

Substanța unui articol

Conținutul și structura unui articol vor fi diferite în funcție de subiectul abordat, de stilul publicației, de preocupările cititorilor, de intențiile autorului și de timpul și energia disponibile pentru documentare.

Reportajele cuprind în general câteva dintre următoarele elemente, dacă nu toate :

Faptele – sunt un ingredient esențial în jurnalism, iar reportajele nu fac excepție. Faptele constituie diferența între reportaj și opera scriitorului de ficțiune sau a filosofului de crâșmă.

Declarațiile – pot să însuflețească materialul, adăugându-i o nuanță de autoritate, dramatism sau forță, permițându-le astfel personajelor să vorbească în locul reporterilor.

Descrierile – jurnaliștii buni de reportaje urmează modelul lui Tolstoi și încearcă mai degrabă să arate, nu să spună – adică să descrie.

Anecdotele – sunt povești, iar în acest context sunt povești în alte povești. Ele trebuie să amuze, să distreze, să informeze sau chiar să șocheze.

Opiniile – în reportaje apar deobicei mai multe opinii decât în știri, provenind adesea din surse mai multe și mai variate și mergând mult mai departe decât tradiționala ‘’reflectare a ambelor versiuni’’ ale unui conflict.

Analiza – în materialele de tip reportaj ar fi bine de adăugat o analiză sau câteva analize diferite, acestea pot proveni de la specialiști care au realizat cercetări relevante, dar și de la oameni ’’simpli’’ direct implicați într-un anumit domeniu sau care au o anumită expertiză.

Concluzia – poate lua forma unui rezumat, a unei răsturnări de perspectivă, a unui citat sau a unei reveniri la ideea din intro. Cel mai important lucru este ca finalul să nu îi lase cititorului senzația că redactorul a rămas fără suflu sau, mai rău, că și-a pierdut interesul față de subiect. [1, p. 171]

Redactarea paragrafului final este tot atât de importantă ca și montajul scenelor cu semnificație sau conceperea paragrafului inițial. Dacă începutul unui text deschide perspective și creează așteptări, finalul are rolul de a fixa în mintea cititorului fenomenul tratat. Finalul reportajului poate fi conceput prin introducerea unui element de noutate : o scenă puternică, un detaliu de culoare, un citat semnificativ.[2, p. 32]

Stilul și construcția

Asemenea oricărui text jurnalistic, și reportajul se supune celor patru reguli ‘’de aur’’ ale stilului jurnalistic, cunoscute și sub numele de ’’principiile lui Mark Twain’’ : acuratețea, claritatea, credibilitatea și adaptarea stilului la eveniment (fapte și persoane) sau stilul potrivit (Mencher).

Acuratețea se referă în termeni foarte generali la actul de a comunica informațiile cu exactitate. Un text de presă trece de proba acurateții atunci când sunt identificate corect, verificate și consemnate numele de persoană, numele geografice, datele istorice sau alte date importante, ciferele, statisticile.

Pentru Mark Twain, acuratețea înseamnă să ’’utilizezi cuvântul potrivit’’, adică acel cuvânt care denumește cel mai exact realitatea. Aceasta se obține prin modul în care jurnalistul alege cuvintele și respectă regulile de formare corectă a enunțurilor.

Se vor evita eufemismele sau perifrazele, vor fi folosite cu precădere cuvintele care se pot raporta la obiecte din realitate, vor fi eliminate verbele al căror sens este ‘’tocit’’ de uz și care intră în constrcția unui număr foarte mare de locuțiuni și expresii, cum ar fi : a avea, a face, a fi. Utilizarea în exces a acestor verbe sau a unor cuvinte a căror sens nu este specific, concret, ușor de identificat, diminuează acuratețea și expresivitatea oricărui text jurnalistic.[2, p.35]

Claritatea reprezintă acea calitate a unui text de a fi înțeles în conformitate cu intenția autorului. Un text clar este un text coerent, iar coerența în sens larg, înseamnă ordinea logică a ideilor și respectarea regulilor gramaticale, specifice limbii în care este redactat textul.

Claritatea textului jurnalistic este, în cele mai multe situații, acea însușire care conferă eficiență actului de comunicare jurnalistică. Lipsa de claritate înseamnă ambiguitate, iar ambiguitatea nu constituie o calitate a comunicării eficiente. O modalitate sigură pentru eliminarea confuziilor și evitarea ambiguităților o constituie, în mod evident, cunoașterea și respectarea regulilor gramaticale.

Topica are un rol important în redactarea unor enunțuri clare îl are respectarea regulilor privind ordinea cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază.[2, p.36]

Punctuația este esențială pentru construirea unor enunțuri clare și logice, aspect fundamental al transmiterii unor informații exacte.

Credibilitatea este acea însușire a unui text de a fi convingător, chiar și pentru cel mai exigent cititor. Credibilitatea este o calitate pe care un text o dobândește atunci când cititorul este convins că textul informează cu acuratețe despre fapte din realitatea înconjurătoare.

Un jurnalist câștigă greu credibilitate în ochii cititorilor săi, dar o poate pierde foarte ușor dacă aceștia constată inexactități în prezentarea faptelor sau neglijențe în redactare. Observația este adevărată și dacă ne referim la o publicație, pentru care credibilitatea reprezintă atuul cel mai important pentru menținerea și creșterea audienței.

Un text este credibil atunci când faptele prezentate sunt rezultatul direct al observației sau provin din surse identificate cu precizie. Redactarea textului într-un limbaj simplu și accesibil, în respectul normelor limbii literare, fără erori gramaticale și asperități stilistice reprezintă o modalitate sigură pentru câștigarea încrederii publicului.

Un alt aspect care contribuie la obținerea credibilității unui text îl reprezintă titlul, care are rolul de a crea așteptări cititorului. Dacă textul propriu-zis nu răspunde așteptărilor create de titlu, atunci cititorul reacționează ca în fața unei promisiuni neonorate și își pierde încrederea în ‘’partenerul’’ de dialog.[2, p.40]

Stilul potrivit se referă la adaptarea stilului la caracterul faptelor prezentate, la stilul publicației și la genul jurnalistic abordat. A folosi un stil adecvat înseamnă a folosi tonul potrivit cu faptele prezentate și a selecta acele fapte de limbă congruente cu subiectul tratat în textul de presă.

Stilul este unul dintre cele mai alunecoase concept din jurnalism. Pe de o partea înseamnă stilul publicației, iar pe de alta înseamnă stilul de scris, iar editorul de reportaj trebuie să se ocupe de ambele.

Revistele și ziarele au un anumit stil editorial, care menține consistența folosirii limbajului.O bună cunoaștere a stilului publicației, a modului său de a ortografia și a folosi elementele de punctuație este esențială pentru o editare rapidă și exacta.

Titrarea reprezintă o structură complexă constituită de unitatea : titlu-supratitlu-subtitlu ori titlu-supratitlu sau titlu-subtitlu. Titrarea (sau titlul) pur și simplu este în sine un text, deoarece comunică o idee semnificativă pentru cititor și are sens, chiar dacă nu este completată cu informațiile din textul propriu-zis.

Titrarea are rolul de a anunța ideea textului și de a informa în legătură cu circumstanțele în care jurnalistul și-a desfășurat documentarea la fața locului, de asemenea , titrarea creează așteptări de lectură, pe care cititorul este invitat să le satisfacă prin lectura textului.

Titrarea reprezintă primul nivel de lectură al textului. Ea are un rol important în creșterea lizibilității textului și reprezintă o etapă esențială în procesul de selecție și de ierarhizare a informațiilor. De felul în care jurnalistul știe să-și dozeze informațiile pe care le înserează în titlu, cantitatea și calitatea acestora, depinde în cea mai mare măsură interesul cititorului pentru lectura integrală a textului.

Titlul trebuie să evite formulările vagi, generale, care nu trimut către o situație anume, retorismul facil, enunțurile fără predicat. Uneori , o metaforă sau o comparație bine aleasă constituie un mijloc sigur pentru a capta interesul cititorului. Titrarea trebuie să țină seama de tipul de text pe care îl anunță, dar și de strategia pe care o are publicația în legătură cu titrarea. Astfel, titlul va fi coerent cu intenția autorului în legătură cu textul, dar și cu politica publicației în privința titrării.[2, p.44]

Ilustrația și legenda reprezintă alte elemente constitutive ale reportajului. Ilustrațiile aferente unui reportaj constituie, împreună cu titlul, primul nivel de lectură și au un rol important în obținerea unei lizibilități optime a textului. Ilustrația îl ajută pe cititor să repereze cu ușurință și, fiind un element vizual puternic, atrage privirea și stârnește curiozitatea.

Plasarea imaginilor în structura unui reportaj nu ține numai de o anumită tehnică a graficianului de a atrage atenția cititorului și de a-l invita la lectură. Prezența ilustrațiilor reprezintă un element constitutiv al reportajului, fiind impusă de însăși definiția acestuia ca gen ce vizualizează informația. Din această perspectivă, ilustrația nu reprezintă pentru reportaj doar un simplu detaliu grafic, ea este complementară textului și necesară credibilității acestuia.

Ilustrațiile sunt întotdeauna însoțite de o explicație (legenda), pentru ca la primul nivel de lectură informația să fie receptată cu acuratețe. De multe ori un reportaj este completat cu mai multe imagini, care autentifică, în felul acesta, informațiile existente în text. Ilustrațiile îl ajută pe cititor să reconstituie scenele la care jurnalistul a fost martor și să ’’vadă’’ persoanele, detaliile care l-au impresionat pe acesta. Ele creează, încă de la primul nivel de lectură, alternanța între planul vizual, specific fotografiei, și cel narativ – refernțial, specific textului.

Un reportaj bine scris respectă cele patru reguli de aur enunțate la începutul acestui subcapitol : acuratețea, claritatea, credibilitatea și stilul potrivit. În același timp evocator, explicativ și dinamic, reportajul reconstituie o experiență trăită de jurnalist cu intenția declarată de a-l convinge pe cititor de autenticitatea acesteia. [2, p.48]

Reportajul de televiziune – trebuie să prezinte prin materialul său, ceva din puzzle-ul destinat să reconstruiască realitatea cotidiană. De aceea, din ce în ce mai des, realitatea devine obiectul referential al discursului mediatic. [4, p.93]

Televiziunea modernă, recomandă reportajul ca pe o relatare captivantă despre un aspect din realitate.

Un reportaj reușit se realizează pe baza unei decupări mai mult sau mai puțin subiective a unui eveniment din viața cotidiană , care este bine îmbinat într-o narațiune care să conțină mai multe elemente vizuale adecvate mesajului verbal.

Judecând după filiația etimologică, un reportaj este un raport (din franțuzescul rapporter). Diferența însă dintre un raport classic , care presupune o comunicare instituțională și un reportaj televizat este aceea că genul audiovizual se adresează unui public mai amplu, având ca scop pe lângă acela de a informa, și de a satisfice apetitul publicului de spectacol.

Reportajul modern de televiziune recomandă acest gen al audiovizualului drept o relatare precisă, detaliată și argumentată, care trebuie să respecte două cerințe : informativă și expresivă.

Spre deosebire de știre sau interviu, reportajul impune așa zisa ’’clauză a participării directe’’, care îi oferă reporterului dreptul de a expune el cum au avut loc evenimentele, faptele, dat fiind faptul că acesta a fost prezent la fața locului, și a văzut, a simțit ce se intâmplă și are dreptul să vorbească.

În realizarea și structurea reportajului, reporterul nu trebuie să uite de prerogativele sale și ale întregii sale echipe, deoarece pe lângă faptul că reporterul o dată ajuns la fața locului este un martor privilegiat al evenimentului, acesta reprezintă ochii și urechile publicului, dar totodată nu trebuie să uite și de faptul că el este reprezentantul unui post de televiziune, ale cărui rigori editoriale trebuie neapărat respectate.

Pentru a realiza un reportaj bun este nevoie de un contact constant cu actorii principali ai evenimentului, care poate fi personal, sau dacă astfel nu este posibil, prin schimb de mesaje scrise sau prin convorbiri telefonice, care vor contura momentele din desfășurarea filmării. Practica jurnalistică a demonstrat că actorii evenimentului trebuie sa fie la curent cu tema reportajului, și subiectul acestuia, însă nu și cu zonele de interes și prioritățile reportajului în abordarea temei.

Pâna a se deplasa reporterul la fața locului unde trebuie să se desfășoare evenimentul, acesta trebuie neapărat să verifice dacă acesta nu a fost amânat, sau dacă locația, ora și ziua nu au fost schimbate.

Documentarea reprezintă un moment foarte important din pregătirea reporterului pentru realizarea unui reportaj, peste care în nici într-un caz nu trebuie de trecut cu vederea, și pentru că timpul alocat acestei etape este foarte limitat, dat fiind faptul ca astfel de evenimente se pot produce spontan, reporterul are nevoie de o accesare rapidă și eficientă a surselor și de o capacitate maxmă de selecție a informației.

Deplasarea echipei de filmare la locul evenimentului poate vizibil influența comportamentul participanților, de aceea o dată ajuns la fața locului reporterul trebuie să se orienteze rapid în spațiu, și să observe esența evenimentelor, neaparăt să selecteze câțiva martori credibili, pentru că nu fiecare participant la eveniment va dori să vorbească în fața camerei, și nu fiecare poate fi o sursă veridică în realizarea reportajului.

Apelul la sursele oficiale la fel este foarte important în realizarea unui reportaj, chiar dacă purtătorii de cuvânt al unor surse oficiale sunt părtinitorii acestora, și astfel ei nu reprezintă o sursă veridică pentru telespectatori.

Interacțiunea cu alți jurnaliști poate fi benefică dacă acest schimb de informații are loc ca între profesioniști ai mass-media, și derutantă, atunci când predomină concurența și fiecare reporter urmărește să aibă întâietate în realizarea subiectului.

Experții prezenți la fața loc pot fi surse credibile pentru reporteri, cu condiția ca ei să se conformeze regulilor de redactare a materialului : informație concisă prin limbaj nespecializat, pentru a fi înțeles de diverse categorii ale publicului.

Observația directă a reporterului la fel este foarte importantă, pentru că nu putem neglija ceea ce vedem, simțim și auzim. Modul de a reda ambianța este foarte prețuit la un reporter, pentru că în televiziune comentariile minime, care insoțesc o bună descriere a imaginii, reprezintă rețeta ideală.

Redactarea unui reportaj de televiziune reprezintă defapt etapa de personalizare a reportajului, care constă din îmbinarea unor percepte standard cu elemente de originalitate.

Astfel, un reportaj trebuie să țină seama de :

-regula conciziei, conform căreia frazele sunt scurte și alerte, iar termenii utilizați aparțin lexicului comun, fără abuz de metafore și de abstracțiuni.

-intro-ul reportajului trebuie să rețină atenția și să provoace interesul față de continuarea subiectului : regula primului cadru șocant creează adesea un impact util în menținerea audienței.

-unghiul de abordare a subiectului trebuie enunțat în primele două minute ale reportajului, pentru a asigura coerența formatului.

-finalul reportajului nu trebuie să lase loc unor așteptări neonorate, ci să închidă complet subiectul și, pe cât posibil într-o manieră memorabilă, ultimele secvențe răman, de obicei, în atenția telespectatorului, ca și ultimele cuvinte ale comentariului.

-finalurile elaborate în formula moralizatoare sunt desuete și dau impresia că il abuzează pe telespectator. [4, p.99]

Reportajul de radio

Reporterul de radio lucrează de cele mai multe ori în echipă. El trebuie să colaboreze cu tehnicianul, cu operatorul, cu redactorul șef, cu realizatorul emisiunii. Prin urmare, trebuie să aibă o minte organizată, să știe cu exactitate ce să ceară echipei tehnice și, în același timp, să se adapteze rapid cerințelor coordonatorilor din redacție. Spre deosebire de reporterul de presă scrisă, care fiind înarmat cu pix și hârtie poate să noteze rapid declarațiile interlocutorului, reporterul de radio este nevoit ca atunci când îi sunt ocupate mâinile să memorizeze toată informația, și trebuie să fie foarte atent la cee ace spune interlocutorul.

Reportajul în direct presupune o mare putere de concentrare și rapiditate în obținerea informațiilor, și asumarea de către reporter a deciziilor de difuzare și ierarhizare a materialului. Descrierea atmosferei are un rol foarte important în reportaj, iar deseori reporterul nu are timp să își noteze ceea ce urmează să spună, așa că acesta trebuie să fie atent la logica și coerența exprimării, să fie spontan și pregătit să răspundă oricăror întrebări din studio.

Un reporter de radio trebuie să ajungă la locul desfășurării evenimentului cu cel puțin un sfert de oră înaintea începerii acestuia, pentru că spre deosebire de reporterii din presa scrisă, care dacă întîrzie pot să își facă materialul din informațiile obținute de la colegi, reporterii de radio nu pot lucra fără sunet, și trebuie să știe să regleze nivelul acustic al aparatului de înregistrat, să știe cum să filtreze sunetele pentru a reduce zgomotele de fond.

Cele mai multe reportaje de radio sînt înregistrate și dau reporterului avantajul să elimine eventualele greșeli, gafe făcute sau zgomotele nedorite din bandă.

În cazul reportajelor înregistrate, reporterul trebuie să aibă capacitatea de a sintetiza și de a lucra rapid materialul sonor, astfel încât să selecteze și să prelucreze în timp cât mai scurt informațiile pe care le va difuza și dau reporterului posibilitatea de a-și folosi simțul artistic prin introducerea cu ajutorul montajului a sunetelor de fond și a muzicii.

Reporterul de radio trebuie să aibă o voce radiogenică, un timbre agreabil, o dicție bună, să intoneze și să frazeze corect. Auzite la radio, textele citite trebuie să pară vorbite, dând impresia că reporterul vorbește liber.

Reportajul îmbină obiectivitatea informării cu impresiile, opiniile, trăirile reporterului.

2.3Reportajul social și imaginea video

Jurnaliștii începători, care doresc să lucreze în televiziune, trebuie să învețe a gîndi în imagini, pentru că atunci cînd e vorba de emisiunile tv, este necesar să ne referim în primul rind la imagine, deoarece în acest gen de presă ea deține primatul. Acest lucru poate fi făcut și fără camera de luat vederi, imaginîndu-ne ce cadre ar putea expima noțiunile “sărăcia”, “disperarea”, “anxietatea”, “frica”.

Reporterul trebuie să aducă in fața telespectatorilor imagini cât mai puțin ambigue, pentru a le câștiga și a menține atenția, iar textele care însoțesc imaginile video trebuie să fie cât mai simple, iar montajul – logic și coerent.

Un alt element important care contribuie la eficiența unui reportaj este dozarea optimă a așa-ziselor efecte de postprocesare ( realizate prin montaj nonlinear), efecte care știrbesc de multe ori din mesajul principal al reportajului.

Atrași și seduși adesea de efectele montajului digital, deseori reporterii începători uită că informația cea mai emoționantă și veridică este imaginea care vorbește de la sine, și este cea mai apropiată limbajului direct al realității.

Un reportaj de la un eveniment începe totdeauna cu un plan de exterior (localizarea în spațiu) al locației unde se desfășoară.

Pentru a realiza un reportaj bun cu un text coerent trebuie să se evite sincroanele prea multe, pentru că acestea îneacă materialul și îi alterează fluența.

Aflîndu-se în teren, la filmări, reporterul trebuie să observe detaliile care completează sau amplifică mai mult decît cuvîntul sensul celor relatate. De exemplu, într-un reportaj despre o femeie rămasă invalid de gradul I în urma unui accident rutier, căreia parcul de troleibuze (vinovat de accident era șoferul troleibuzului) îi refuză plata compensației, se pot monta următoarele două cadre : imaginea eroinei care plânge și picăturile de ploaie care se preling pe sticla geamului. Fără a face uz de cuvinte, picăturile de ploaie s-au asociat cu lacrimile, subliniind durerea femeii rămase fără nici un sprijin cu doi copii și pierduse nouăzeci la sută din capacitatea de muncă.

Un alt caz ar putea fi un reportaj despre o mamă cu trei copii, care, în urma decesului soțului și intrigilor rudelor acestuia, au rămas „fără casă și fără masă”. Pentru a arăta starea lor materială grea, putem ruga cameramanul să facă o panoramă – de la posterul de pe perete cu imaginea unei mese copioase spre copiii care beau ceva ce abia amintește ceaiul, cu bucăți mici de pâine goală – ceea ce nu va mai lăsa loc de cuvinte.

Realizînd reportaje pe teme sociale, filmînd mai multe persoane și familii care o duc greu sau s-au care pomenit în alte situații dificile, deseori ne întrebăm dacă trebuie să arătăm și să spunem totul despre acești oameni, ținând cont de etica jurnalistică. Însă nu există recomandări elaborate prentru fiecare caz în parte, de aceea nimerind într-o atare situație, trebuie să încercăm să-i punem în locul celor filmați pe rudele și apropiații noștri, și să ne întrebăm dacă ne-ar plăcea să-i vedem prezenți așa la ercan. Această metodă ne va da răspunsul cel mai potrivit cum să acționăm cu eroii subiectelor.

Selectarea unei imagini sugestive și montajul asociativ pot da în sumă un rezultat cu efecte greu de obținut în cazul altor mijloace de informare.

”Mariajul” bine calculat dintre text și imagine sporește gradul de penetrare a informației, de întipărire în memoria telespectatorului.

O imagine bună poate spune mult mai multe decât un text masiv și fraze mult prea sofisticate, de aceea relația cuvânt – imagine trebuie să fie una constantă, să aibă sens și să se completeze una pe cealaltă, în așa fel ca să creeze o viziune clară telespectatorilor asupra a ceea ce a vrut reporterul să redea, să transpună realitatea și veridicitatea evenimentelor, pentru a menține publicul informat în legătură cu evenimentele ce au loc în societate.

Capitolul III: Deontologia în materialele jurnalistice

3.1 Suportul juridic al reportajului social și veridicitatea informațiilor

Reportajul social, atunci cînd nu respectă toate exigențele necesare elaborării unei informații obiective, deseori aduce la așa-numitul litigiu de defăimare sau așa cum e mai exact să-l definim în virtutea legislației noastre, de apărare a onoarei și demnității.

Verificarea necorespunzătoare a informației sau difuzarea acesteia fără existența probelor necesare confirmării celor comunicare sînt cele mai frecvente surse generatoare de chin și necaz cu justiția. Situația actuală ne face să apreciem procesele de defăimare și ca un risc al profesiei de jurnalist. Asemenea procese sînt intentate foarte des ziariștilor, de multe ori neîntemeiat, creînd stress nejustificat și furînd timp prețios, iar alteori totuși pe bună dreptate.

Reportajul social, reflectînd problemele sociale în complexitatea acestora, are un cîmp de acțiune foarte larg. De aici diferă și suportul juridic al fiecărui articol în parte, avînd particularitățile specifice subiectului.

Pentru a vorbi despre încălcarea dreptului la onoare și demnitate a unei persoane, în baza legislației în vigoare, avem nevoie de întrunirea cumulative a următoarelor trei elemente :

1 Să se răspândească anumite informații.

2 Informațiile răspândite să lezeze onoarea și demnitatea unei persoane concrete sau identificabile.

3 Informațiile răspândite să nu corespundă realității.

În cazul în care jurnalistul sau redacția nu sînt în stare să dovedească că cel puțin una dintre cele trei condiții invocate nu sînt întrunite, ei vor fi în mod ordinar obligați să publice sau să difuzeze o dezmințire pentru afirmațiile litigioase, iar deseori vor fi supuși unor compensații pentru repararea daunelor morale și, eventual, material cauzate reclamanților.

Este bine știut că libertatea de exprimare nu este un drept absolut. Statul a decis să limiteze libertatea de exprimare, atunci cînd s-a considerat că aceasta poate aduce mai multe prejudicii decît beneficii. Limitele libertății nu sînt însă întotdeauna evidente, generînd în unele cazuri litigii judiciare.

Elementul juridic esențial al reportajului social este fundamentarea pe o informație veridică. Atît timp cît reportajul se bazează pe fapte adevărate, care pot fi dovedite și în instanță, este puțin probabil că autorul și persoana juridică care difuzează materialul vor avea confruntări nefavorabile cu justiția. E adevărat că în practică se întâmplă foarte des ca jurnaliștii să fie siguri de veridicitatea anumitor informații, însă să fie în imposibilitate de a o dovedi în instanță. În aceste cazuri, autorii trebuie să fie conștienți de riscul pe care și-l asumă.

Atunci cînd se decide corespunderea informațiilor defăimătoare realității, judecătorii ar trebui să ia în considerație esența informațiilor și nu unele elemente particulare. Astfel dacă despre cineva se spune că și-a bătut membrii familiei, dar în realitate el nu i-a bătut pe ei, ci pe vecini, atunci esența cazului nu se va schimba, căci acțiunile sale în ambele cazuri vor fi condamnate de societate.

Alt element semnificativ este că dovedirea corespunderii realității trebuie să se facă în raport cu momentul răspîndirii informațiilor și nu în raport cu momentul cînd s-a intentat acțiunea sau s-a emis hotărîrea judecătorească. Respectiv, dacă o persoană a fost condamnată și sentința a intrat în vigoare, iar ulterior persoana a fost achitată, ziarul care a scris un articol în perioada cînd sentința era în vigoare nu poartă răspundere conform art. 7 Cod Civil. Același lucru este valabil și în privința altor acte oficiale.

Este de menționat că pentru publicarea unor informații false și lezante poate purta răspundere atât redacția, cât și autorul. În același timp, reclamantul este în drept să aleagă doar un răspunzător. Această răspundere dublă este tradițională în litigiile privind apărarea onoarei și demnității, dar în general contravine spiritului legislației civile, a cărei regule generale este că organizația răspunde pentru dauna cauzată de lucrătorul său în timpul exercitării obligațiilor de serviciu.

În concluzie, observăm că domeniul de acțiune al moralei și al dreptului sînt aproape coincindente: ceea ce este ilegal este aproape întotdeauna și amoral, în același timp, morala acoperă un domeniu mai vast decît dreptul, însă jurnalistul nu trebuie să uite niciodată că are o funcție socială foarte importantă, informativă și educativă și că prin activitatea sa trebuie să contribuie la fortificarea valorilor, și nu la distrugerea lor.

3.2 Problematica reportajului social

Pentru a înțelege mai bine care ar trebui să fie problematica reportajului social, să încercăm, mai întâi de toate, să definim noțiunea de ‘’problemă socială’’. Conform Dicționarului de Sociologie, problema socială este o caracteristică, o situație apărută în dinamica unui sistem social, care afectează negativ funcționarea acestuia și necesită intervenție pentru corectarea, eliminarea ei.

În funcțiile de domeniile de manifestare, putem deosebi următoarele tipuri de probleme : social-politice, social-economice, social-culturale, social-demografice, social-medicale, social-psihologice etc. Problemele sociale parcurg următoarele etape de dezvoltare : apariția, manifestarea, atenuarea. Majoritatea problemelor sociale, odată apărute, nu dispar, ci doar pot fi atenuate în anumite condiții. De exemplu, problema sărăciei nu poate fi nicidecum eradicată, ci doar redusă.

Pornind de la conceptul teoretic al problemelor sociale, precum și de la considerentul că mass-media sînt o oglindă veridică a transformărilor care au loc în societate, trebuie să accentuăm că problematica reportajului social în presa scrisă, în emisiunile radio și televizate din Republica Moldova trebuie să fie foarte variată și să cuprindă toate aspectele : social, politic, economic, cultural, spiritual ale societății noastre.

Principiile de bază în selectarea temelor reflectate de către mass-media sînt, în primul rând, interesele și necesitățile informaționale ale publicului larg. Din aceste considerente, cercetarea și cunoașterea intereselor cititorilor, radioascultătorilor devine una din problemele primordiale ale jurnalistului-reporter.

După cum arată cercetările sociologice efectuate în mass-media, metodele de studiere de către jurnaliști a intereselor publicului sînt diverse : poșta redacțională, mesele rotunde, conferințele de presă, alte mijloace de informare. Cu regret, cercetările sociologice și, în particular, cele axate pe media, deși foarte eficiente, sînt folosite destul de rar de către presă, radio, televiziunea din Republica Moldova pentru promovarea tematicii solicitate de public.

În acest context, trebuie să accentuăm importanța utilizării de către jurnaliști a rezultatelor Barometrului de opinie publică, realizat de două ori pe an de către Institutul de Politici Publice cu suportul Fundației Soros. Avînd drept obiectiv studierea cu anumită frecvență a opiniilor publicului din țară referitor la situația economică, socială, politică, calitatea vieții, Barometrul în cauză nu doar fixează atitudinile diferitelor grupuri social-demografice, dar, totodată și evidențiază cele mai stringente probleme cu care se confruntă populația, precum și unele modalități de soluționare a acestora.

Astfel, de exemplu, conform rezultatelor Barometrului de opinie publică realizat recent, s-a constatat că cele mai mari probleme sociale de care se teme, în primul rînd, populația din Moldova sînt sărăcia, viitorul copiilor, boala, un război în zonă, șomajul. Agravarea problemei sărăciei în ultimii ani este înregistrată și de alte investigații sociologice și statistice din țară. De problema sărăciei este legată direct și cea a șomajului, care continuă să progreseze în ultimii ani, mai ales în rândurile celor tineri. În consecință, conform datelor neoficiale, mai bine de 600.00 de cetățeni ai Republicii Moldova apți de muncă lucrează în condiții ilegale peste hotarele țării noastre.

Anume despre aceste probleme, precum și despre acțiunile întreprinse de Guvern și Parlament în direcția soluționării lor ar fi dorit să citească, să vizioneze sau să asculte publicul prin intermediul mass-media naționale și locale.

Conform rezultatelor Barometrului de opinie, un interes deosebit pentru publicul larg ar prezenta materialele ce țin de calitatea vieții populației, probeleme sferei sociale : medicină, învățămînt, corupție, participarea populației la luarea deciziilor etc. Astfel, 77% din populație este nemulțumită de felul în care trăiește. Mai bine de 2/3 din cei chestionați nu sînt mulțumiți de asistența medicală, banii de care dispun, de salubrizarea și îngrijirea localității, viața politică din țară. Unele dintre problemele evidențiate de public au fost luarea de mită în diferite instituții de stat : la spital, la vamă, la școală, precum și posibilitatea redusă a populației de a influența deciziile importante atît la nivelul întregii țări, cît și la nivelul local.

De rînd cu problemele sociale enunțate de public, jurnaliștii-reporteri trebuie să se orienteze spre promovarea proceselor sociale noi din republică, diseminarea experienței avansate în scopul preluării acesteia. În acest sens, deosebit de importantă este cunoașterea de către reporteri a situației reale în diferite domenii ale vieții sociale, politice, economice, spirituale la nivel național și local.

Cu părere de rău, analiza conținutului mass-media din republică denotă că presa, radio, televiziunea de multe ori rămîn în urma evenimentelor și proceselor actuale, trecîndu-le cu vederea sau tratîndu-le unilateral și fără cunoștință de cauză. Drept exemplu în acest sens ne pot servi schimbările care au loc în sfera rurală în rezultatul implementării de către guvern și de către administrația publică locală.

O temă aparte este protecția socială a populației, în particular a grupurilor social-vulnerabile. Și în acest domeniu, presa, televiziunea, radioul trebuie să fie susținători a ideilor noi și să pledeze pentru soluționarea problemelor într-un mod calitativ nou. Acestea și alte temi ar trebui să fie reflectate din perspectiva schimbărilor sociale, a impactului social pozitiv în reportajele difuzate în mass-media din republică.

Promovarea eficientă a ideilor noi, analiza experiențelor pozitive, pune în prim-plan problema instruirii continue a jurnaliștilor, care trebuie să știe cum să identifice cele mai actuale probleme sociale, să descrie evenimentele și faptele într-o ordine cronologică, să fie maxim de exacți în reflectarea faptelor , să le generalizeze, apreciindu-le la justa valoare din punct de vedere al costului și impactului lor social.

De rînd cu varietatea tematică, în funcție de necesitățile publicului și promovarea noului în societate, reportajele sociale trebuie să se evidențieze prin calitatea mesajelor, actalitatea și veridicitatea faptelor descrise, temeinicia argumentării lor. Jurlastul-reporter trebuie să țină minte că un reportaj nu răspunde numai la întrebările ce fel de eveniment s-a produs și unde a avut loc, dar încearcă să se clarifice și asupra faptului : ce a condus la apariția acestui fenomen sau eveniment, care sunt costurile socale ale acestuia, care vor fi consecințele lui sau impactul asupra persoanelor implicate și asupra țării în general. Și totodată să fie foarte vigilent în expunerea propriului punct de vedere asupra evenimentului sau fenomenului. Fiind în centrul evenimentului produs, mult mai eficientă ar fi reproducerea opiniilor diverșilor participanți la eveniment sau ale experților în domeniu.

Problemele redactării unui reportaj

Într-o lume ideală, niciun reportaj nu ar trebui să aibă nevoie de redactare. Cerințele publicației ar trebui să fie atât de clare, jurnalistul atât de bun, planificarea atât de exemplară, încât textul, având exact numărul necesar de cuvinte, scris în tonul adecvat și acoperind aspectele în mod exemplar, trebuie să fie predat la timp și să intre exact în schema de paginare a acelui număr al publicației.

Procesul de redactare a unui reportaj poate să fie împărțit astfel în trei mari subsecțiuni : structura inițială a materialului, redactarea propriu-zisă și post redactarea. Ciclul de producție și planificarea diferă enorm, se pot face în mod cotidian, săptămânal, lunar și trimestrial, dar principiile sunt aceleași.

Reportajele trebuie planificate cu atenție la fiecare ediție a publicației. Adesea, aceste planificări reflectă teme specifice, un anotimp, un eveniment anual, punctul culminant al unei acțiuni, sau orice și oricâte zile, săptămâni sau luni de sărbătorire și comemorare. Pentru găsirea unor astfel de teme este bine să existe un jurnal actualizat atent, din care se va putea afla totul dinainte, unele publicații au o persoană sau în general un departament cu responsabilitatea menținerii unui astfel de jurnal și informării diverselor departamente asupra detaliilor relevante.

Redactarea textului unui reportaj se poate face în trei etape : o primă lectură a textului, corectura articolului și apoi paginarea. La un cotidian, aceste trei procese trebuie făcute mai mult sau mai puțin simultan, în timp ce la o revistă lunară calendarul producției permite o revizuire mai pe îndelete. [1,p.179]

În realizarea unui reportaj bun, jurnaliștii de asemenea se pot confrunta cu probleme etice și legale, de aceea fiecare trebuie să fie la curent cu drepturile și obligațiile impuse în mass-media, iar editorii de reportaje trebuie să cunoască mult mai multe despre lege decât știu redactorii cărora le dă de lucru.

Nerespectarea codului deontologic prin publicarea unui text defăimător poate pune în mare pericol o publicație, dacă nu elimină acuzațiile nefondate din articol. Astfel, fiecare editor de reportaje ar trebui să aibă la îndemână un consilier juridic, pe care să-l poată consulta înainte de a publica un reportaj defăimător sau după ce a primit o amenințare cu un proces. Dimensiunea redacției nu are nicio legătură cu aspectele legale, astfel orice publicație poate fi dată în judecată.