Relatiile Transfrontaliere ale Romaniei
Relațiile transfrontaliere ale României
CUPRINS
LISTA CU ACRONIME
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: Aspectele istorice, geografice și politice ale regiunii proxime României
1.0 Scurt sumar istoric și geografic
1.1 Spațiul extins al Mării Negre
1.2 Politica Europeană de Vecinătate
1.3 Securitatea Regională
CAPITOLUL II: Relațiile propriu-zise ale României cu statele vecine
2.1 Relația României cu Republica Moldova
2.2 Relația României cu Ungaria
2.3 Relația României cu Ucraina
2.4 Relația României cu Serbia
2.5 Relația României cu Bulgaria
CAPITOLUL III: Turcia ca putere majoră în regiunea extinsă a Mării Negre
3.0 Aspectul istoric al perspectivei turcești
3.1 Prioritățile și politica Turciei în regiune
3.2 Instrumentele realizării unei bune relații cu Rusia
3.3 Importanța unei relații strânse a României cu Turcia
3.4 Impactul aderării României la UE asupra relațiilor Turcia-UE
3.5 Perspectivele Turciei asupra problemelor legate de securitate
3.6 Particularitățile politicilor turcești
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
LISTA CU ACRONIME
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice socialiste
UE – Uniunea Europeană
OCEMN – Organizația Cooperării Economice a Mării Negre
PEV – Politică europeană de vecinătate
OTAN – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
NATO – North Atlantic Treaty Organization
APC – Acordul de Parteneriat și Cooperare
GSP+ – Sistemul Generalizat de Preferințe Plus
PCA – Preferințe comerciale autonome
CMPRU – Comisia mixtă prezidențială Româno-Ucraineană
ONRC – Oficiul național al Registrului Comerțului
ENPI – Instrumentul European de vecinătate și parteneriat
FEDR – Fondul European de dezvoltare regională
GAP – Southeastern Anatolia Project (Guneydogu Anadolu Projesi)
TRASEKA – Coridor de transport Europa-Caucaz-Asia
CSI – Comunitatea Commonwealth a statelor independente
GUAM – Georgia, Ucraina, Azeribaidjan, Moldova
CSTO – Collective Security Treaty Organization (Organizația tratatului securității colective)
CEPS – Centrul pentru studii politice europene
ONU – Organizația Națiunilor Unite
PKK – Partidul muncitoresc al kurzilor
PESA – Politică europeană de securitate și apărare
UEO – Uniunea Europeană Orientală
SUA – Statele Unite ale Americii
INTRODUCERE
Această lucrare are ca scop evidențierea relațiilor diplomatice ale României cu țările vecine, dar și cu țările din regiunea proximă, astfel, reliefând relațiile diplomatice interstatale ca instrument sau mijloc de realizare a unei stări generale de bine la nivel internațional, ce se identifică cu ideile generale Uniunii Europene de menținere a păcii, ridicarea nivelului de trai, aducerea tuturor regiunilor la standarde vest-europene și crearea unei piețe libere și competitive pentru toți membrii săi.
Subiectul relațiilor transfrotanliere ale României este de o importanță deosebită, din prisma faptului că țara noastră se situează într-o regiune cu o mare însemnătate geopolitică și geostrategică, fiind la granița externă a Uniunii Europene și de asemenea, se învecinează cu Marea Neagră, care se poate spune că este cel mai bun vecin al său, și totodată îi oferă noi posibilitați și oportunități de a se afirma ca un actor internațional important.
Personal, am ales această temă deoarece mi s-a părut interesant felul în care România interacționează cu statele și organizațiile internaționale în acestă regiune estică și sud-estică a Europei. Această lucrare aduce laolaltă mai multe pasiuni de ale mele și anume: aspectul geografic, cel istoric dar și cel politic. În relațiile internaționale e importantă crearea unei imagini cuprinzătoare în ceea ce privește un anumit subiect, ceea ce am încercat să realizez și cu această lucrare.
Structura lucrării a fost concepută din trei componente, structurate și prezentate într-un mod cuprinzător din punct de vedere al relevanței informației, ce sunt echlibrate din punct de vedere al cantității și calității.
Sursele bibliografice folosite sunt lucrări de specialitate ale unor autori de mare valoare în domeniu, surse online, tratate, dicționare, reviste, publicații și vin în completarea ideei generale a lucrării.
Fiecare capitol este prezentat în mod individual, dar și în relație cu celelalte articole, astfel formând o coeziune a lucrării, toate elementele întrunindu-se și urmând firul logic al expunerii informației. Toate părțile lucrării prezintă, fiecare, câte o mică introducere și o concluzie care să însumeze ideea principală a fiecărui capitol.
Ultima parte a lucrării este un studiu de caz despre Turcia, despre diferite aspecte care să dea răspuns la întrebarea: „ De ce România ar trebui sa mențină și să își accentueze relațiile diplomatice cu Turcia?”. De asemenea, în ultima parte a lucrării se va regăsi si o concluzie generală care să puncteze toate elementele esențiale ce au fost menționate anterior.
CAPITLOUL I :
Aspectele istorice, geografice și politice ale regiunii proxime României
Introducere în Capitolul I
Primul capitol al acestei lucrări își propune să plaseze România într-un cadru istoric, geografic și politic bine definit. În acest capitol vor fi abordate subiecte precum: Spațiul extins al Mării Negre, Politica Europeană de Vecinătate și securitatea regională. Pentru a intra in subiectul propriu-zis al relațiilor transfrontaliere concrete dintre România și statele vecine, este necesară prezentarea acestor aspecte din prima parte a lucrării; aspecte precum apartenența României la diferite instituții, organizații sau programe regionale, integrare europeană, securitate militară dar și a resurselor și nu în ultimul rând, regionalizare.
1.0 Scurt sumar geografic și istoric al României în contextul subiectului
Domeniul de studiu al relațiilor internaționale este vast și în continuă schimbare și inovare. În lumea globalizată a secolului XXI, relațiile internaționale se prezintă ca fiind un element obligatoriu pentru menținerea balanței de putere și a păcii mondiale. Deși actorii internaționali precum statele sau organizațiile internaționale încearcă să stabilească cât mai multe relații, de diferite tipuri (economice, politice, militare), prin intermediul diplomației, în toate colțurile lumii, respectiv la nivel macro, actorii internaționali trebuie să realizeze mai intâi o armonie sau o stare generală de bună înțelegere la nivel micro, respectiv într-o anumită regiune geografică din care fac parte.
România, fiind un actor al relațiilor internaționale, are ca obiectiv propriu, dar și impus odată cu aderarea la Uniunea Europeană, menținerea relațiilor diplomatice în regiunea central-sud-estică a Europei, atât cu vecinii săi dar și cu statele din proximitatea regiunii Mării Negre. Factorul care permite exercitarea și desfășurarea relațiilor internaționale este reprezentat de către frontieră, care delimitează entitățile internaționale și, practic, le oferă astfel posibilitatea de a fi un actor internațional, cel puțin în cazul statelor naționale.
Frontiera poate fi definită în diferite feluri, dar definiția care se aplică cel mai bine subiectului și contextului relațiilor internaționale este aceea că ea nu este în mod simplist o linie pe o hartă, o parte neproblemtică a vieții politice, unde jurisdicția unui stat încetează iar al altuia începe. În lumea contemporană, frontierele dintre state pot fi văzute ca fiind instituții și procese de mare importanță. Ca instituții, sunt stabilite de către deciziile politice și regulate de către documentele legale. Frontiera este instituția politică de bază. Nicio societate contemporană ce deține o constituție sau o serie de legi privind domeniile economic, social și al vieții politice, nu ar putea exista fără existența frontierei. De asemenea, frontiera definește, într-un sens legal, indentitatea indivizilor deoarece condițiile de a avea naționalitate și cetățenie sunt delimitate de către frontieră.
România este un stat situat în partea central-sud-estică a Europei. Fiind localizată în această parte a Europei, România se învecinează cu mai multe state sau elemente de relief. Astfel, la sud se învecinează cu Bulgaria, la sud-vest cu Serbia, la nord-vest cu Ungaria, la nord cu Ucraina, la est cu Republica Moldova, Ucraina și Marea Neagră. Faptul că granițele României sunt reprezentate în mare parte de elemente de relief dă României o importanță geopolitică și geostrategică deosebită, o bună parte din frontierele acesteia fiind reprezentate de Dunăre, despre care se poate spune că este coloana vertebrală a Europei, și Marea Neagră ce este nu numai o delimitare a teriotoriului românesc, dar și al continentului european.
Pentru o întelegere mai bună a relațiilor transfrontaliere ale României din ziua de astăzi este necesară prezentarea unui scurt istoric al formării acestor granițe interstatale. Încă de la începuturile poporului român, din perioada Regatului Dacic, el a fost unul cunoscut ca fiind cel de la nord de Dunăre, aceasta fiind o primă coordonată geografică care a rămas în mare parte neschimbată încă din acea perioadă. În ceea ce privește celelalte granițe ale României, ele au fost stabilite în urma mai multor confruntări militare fie ideologice sau de cucerire. În ceea ce privește granița cu Ungaria, ea a fost stabilită în urma Primului Război Mondial, când Transilvania a fost revendicată de către România, ca urmare a pierderii războiului de către Austro-Ungaria. Deși în partea de vest România a avut de câștigat prin alipierea Transilvaniei în România, în partea de nord, sud și est a avut de pierdut. În nord și est, România a fost nevoită să cedeze URSS-ului Bucovina de Nord și Basarabia, iar în sud a fost nevoită să restituie Bulgariei Cadrilaterul.
1.1 Spațiul extins al Mării Negre
În sistemul relațiilor internaționale contemporane, relațiile diplomatice joacă un rol important în dezvoltarea interconexiunilor dintre state, interconexiuni ce duc la dezvoltare economică, la dezvoltarea drepturilor și libertăților omului, prin răspândirea valorilor democratice și de asemenea răspândirea și înțelegerea reciprocă a culturii națiunilor sau grupărilor etnice. În contextul formării și dezvoltării a tot mai multor organizații internaționale cu diferite obiective, fie militare, de securitate, de integrare, de dezvoltare economică, precum Uniunea Europeană sau Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, sistemul relațiilor internaționale a devenit tot mai deschis și conștient față de problemele și necesitățile apărute în toate domeniile de studiu și se încearcă rezolvarea acestor necesități prin intermediul diplomației și, în cazul Europei și a viziunii Uniunii Europene, a ideii de integrare.
România, odată intrată în Uniunea Europeană, a devenit membră a acestei „familii” de state care împărtășesc aceleași norme și valori, în general reprezentate de criteriile incipite de aderare stipulate prin Criteriile de la Copenhaga. Uniunea Europeană este un actor internațional definit cel mai bine prin sintagma sui generis. România, făcând parte din aceasta organizație, și-a cedat, în mod voit, o parte din suveranitate, în scopul realizării unui bine colectiv mai mare, care să satisfacă nevoile tuturor statelor membre, mergând pe ideea de „unitate în diversitate”. Procesul prin care România a trecut pentru a adera la Uniunea Europeană a fost unul complex. Acest proces continuă să se manifeste prin fenomenul de integrare europeană, dar capacitățile și rapiditatea cu care România reușește să asimileze noile norme impuse de UE, sunt reduse și lente.
Din momentul căderii regimului comunist în România și până în anul 2014, în decursul a aproximativ 24 de ani, statul român a dus lupte de integrare în noile valori democratice și indepărtare față de ideologiile blocului estic din timpul Războiului Rece. Cele mai lente domenii în care se avansează sunt cel economic, cel al justiției și cel al infrastructurii; se poate spune că domeniile sunt interconectate între ele iar disfuncționalitatea unui domeniu atrage, după sine, proasta gestionare și a altor domenii. În acest scop, al dezvoltării șarte din suveranitate, în scopul realizării unui bine colectiv mai mare, care să satisfacă nevoile tuturor statelor membre, mergând pe ideea de „unitate în diversitate”. Procesul prin care România a trecut pentru a adera la Uniunea Europeană a fost unul complex. Acest proces continuă să se manifeste prin fenomenul de integrare europeană, dar capacitățile și rapiditatea cu care România reușește să asimileze noile norme impuse de UE, sunt reduse și lente.
Din momentul căderii regimului comunist în România și până în anul 2014, în decursul a aproximativ 24 de ani, statul român a dus lupte de integrare în noile valori democratice și indepărtare față de ideologiile blocului estic din timpul Războiului Rece. Cele mai lente domenii în care se avansează sunt cel economic, cel al justiției și cel al infrastructurii; se poate spune că domeniile sunt interconectate între ele iar disfuncționalitatea unui domeniu atrage, după sine, proasta gestionare și a altor domenii. În acest scop, al dezvoltării și integrării statelor membre, Uniunea Europeană vine în ajutorul statelor cu anumite strategii de dezvoltare regională și planuri de acțiune. Aceste strategii ce își propun aducerea tuturor zonelor din Europa la standardele europene nu vizează numai statele membre ale Uniunii Europene, ci și statele din vecinătatea Uniunii, intrând în incidența politicii de vecinătate a Uniunii Europene.
În cazul României, în contextul politicii europene de vecinătate, statul român întreține relații diplomatice nu numai cu statele ce ne sunt vecine în mod direct, dar și cu statele ce se află în regiunea extinse a Mării Negre. Regiunea extinsă a Mării Negre cuprinde toate statele din vecinătatea Mării Negre, iar în ceea ce privește această regiune există diferite organizații internaționale, diferite acorduri internaționale și planuri de acțiune ce iau în considerare diferitele aspecte ale regiunii care, îmbunătățite și dezvoltate, pot duce la o dezvoltare individuală dar și colectivă a tuturor statelor implicate. Aceste aspecte sunt: cel demografic, social, politic, administrativ și economic. Pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare regională în spațiul extins al Mării Negre este necesar un grad înalt de cooperare interstatală. În acest scop, a fost creată Organizația Cooperării economice a Mării Negre. Din această organizație fac parte Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Federația Rusă, Serbia, Turcia și Ucraina. Această organizație are ca obiective dezvoltarea și diversificarea cooperării bilaterale și multilaterale în conformitate cu principiile și normele legislției internaționale, îmbunătățirea mediului de afaceri și promovarea inițiativei individuale și colective a întreprinderilor și companiilor implicate în mod direct în procesul de cooperare economică, dezvoltarea cooperării economice și intensificarea respectului reciproc și a încrederii, a dialogoului și cooperării dintre statele membre OCEMN.
Un alt instrument de dezvoltare regională și intensificare a relațiilor internaționale a fost crearea Programului Operațional Comun de Cooperare în bazinul Mării Negre. Bazinul Mării Negre reprezintă una din principalele zone de interacțiune dintre Uniunea Europeană și vecinii săi din est, și beneficiază de o evoluție structurală rapidă și intesă. După ultima extindere a Uniunii Europene din 2007, odată cu intrarea a două state litorale, România și Bulgaria, iar Turcia ducând negocieri pentru a adera, Uniunea Europeană acum are țărmurile la Marea Neagră. Ca rezultat, interesul Uniunii Europene pentru o stabilitate și securitate mai accentuată în zonă a crescut. Pentru a se adresa provocărilor emergente din această regiune, și cum ar putea ele să afecteze relațiile cu vecinii sudici și estici ai Uniunii Europene, Uniunea Europeană a decis, în 2003, să promoveze o nouă abordare în ceea ce privește cooperarea cu statele vecine, ce a rezultat în formularea unei strategii cuprinzătoare în mai 2004, și anume politica europeană de vecinătate.
Cadrul legal curent în ceea ce privește relațiile UE cu aceste state sunt expuse în Acordurile de Cooperare și Parteneriat. Prioritățile comune sunt stabilite prin intermediul planurilor de acțiune ale politicii europene de vecinătate. Programul de Cooperare Transfrontalieră este o componentă integrată a PEV și al Parteneriatului Strategic Uniunea Europeană – Rusia, oferindu-le posibilitatea, atât statelor membre UE, cât și statelor partenere, de a lucra împreună la nivel regional. Obiectivele de bază ale Programului de Cooperare Transfrontalieră la granițele externe ale Uniunii Europene sunt de a sprijini dezvoltarea sustenabilă de-a lungul ambelor părți ale granițelor externe ale UE, de a reduce diferențele în nivelul de trai dintre aceste granițe și de a se adresa provocărilor și oportunităților apărute odată cu extindere Uniunii Europene.
Există mai multe provocări și probleme legate de dezvoltarea regională. Toate regiunile eligibile sunt în urma nivelului mediu de dezvoltare al UE, atât în cazul statelor membre cât și a statelor partenere din regiune. Produsul intern brut anual pe cap de locuitor este de sub 3600 de euro, singura excepție substanțială fiind unele regiuni din Grecia. Deși toate regiunile beneficiază de o creștere economică foarte dinamică, ce reduce în mod ușor acest gol și crează bazele pentru viitoare îmbunătățiri, dezechilibrele economice sunt încă evidente în mod puternic.
Ca o consecință, toate statele din bazinul Mării Negre se confruntă cu o puternică tendință de migrare a populației înspre economiile puternice ale Europei, ceea ce a generat un echilibru de migrație netă negativă. În anumite cazuri, migrația este atât de puternică, mai ales printre rândurile populației active și a muncitorilor calificați, încât a devenit o constrângere pentru dezvoltarea locală. Calitatea și cantitatea infrastructurii regiunii reflectă nivelul general al dezvoltării economice. Disponibilitatea infrastructurii în transport este limitată, chiar și luând în considerare rata scăzută a folosirii a acestei părți a infrastructurii, ceea ce reflectă nivele scăzute ale dezvoltării economice. Infrastructura utilităților este, de asemenea, încă subdezvoltată, infrastructura în ceea ce privește apa curentă nefiind disponibilă pentru mulți dintre locuitorii regiunilor, în special în zonele rurale. În plus, se pot observa multe alte provocări. Printre acestea, se numără recentele tensiuni interne și internaționale, ce au devenit conflicte înghețate, și în mod recent, în cazul Ucrainei și a războiului civil, chiar activ sau cald. Alte probleme sunt reprezentate de către traficul ilegal de persoane, migrația ilegală, constrângeri geografice structurale și insuficiența infrastructurii sociale și economice. Cu toate acestea, provocarea indentificată de către statele partenere ca fiind cea mai relevantă pentru programul strategiei este degradarea mediului înconjurător ce este înrădăcinată în structura geologică a bazinului, ce a fost accelerată de factorul uman, mai ales odată cu schimbările geopolitice și economice de la începutul anilor 90. Toate statele sunt dependente în mod intens de energie, ce are un impact enorm asupra mediului. Inexistența infrastructurii pentru prezervarea mediului înconjurător duce la poluarea masivă mai ales a râurilor și fluviilor din Bazin dar și a Mării Negre în sine.
1.2 Politica Europeană de Vecinătate
Extinderea Uniunii Europene din 2007 a făcut ca granițele ei să ajungă la țărmurile Mării Negre. Aderarea Bulgariei, dar mai ales a României, a adăugat încă două voci în corul statelor interesate în mod special în regiunea Mării Negre. De atunci, interesele și politicile Uniunii Europene în regiune au devenit mult mai explicite. Atitudinea Uniunii Europene către politica sa de vecinătate în partea de est a Europei și a Mării Negre este descrisă ca fiind fundamental divizată. Totuși, este mai adecvat să afirmăm că deși statele membre împart aceleași interese generale menționate mai sus, este dificil ca ele să cadă de acord asupra modului în care să le urmărească și implicit să le rezolve. Uniunea Europeană susține dezvoltarea regională prin diferite instrumente precum programe, strategii sau planuri de acțiune. În partea de sud-est a Europei promovează așa-numita Sinergie a Mării Negre, încurajând cooperare între statele ce înconjoară Marea Neagră. Sinergia propune un forum pentru rezolvarea problemelor regionale, iar în același timp propunând reforme politice și economice. O conferință între Uniunea Europeană și miniștrii afacerilor externe ai țărilor riverane Mării Negre a avut loc în Kiev, Ucraina în 2008 ce a condus la formularea unei declarații comune ce a inițiat Sinergia Mării Negre, pe care Uniunea Europeană o privește ca fiind un mijloc de a crește cooperare între statele ce înconjoară Marea Neagră. Legături regionale mai strânse vor stimula reforme democratice și economice, vor sprijini stabilitatea și promova dezvoltarea în zonă, vor facilita proiecte practice în zone de interes comun, vor deschide noi oportunități și provocări prin acțiuni coordonate într-un cadru regional și în cele din urmă, vor încuraja rezolvarea pașnică a conflictelor în regiune. Parteneriatele specifice din sectorul Sinergiei Mării Negre se vor adresa domeniilor precum transportul, energia și mediul înconjurător. Inițiative adiționale pot urma în învățământul înalt, medicină și lupta împotriva crimei organizate. Activitățile au fost deja începute în domenii precum societatea civilă, cercetare și societatea informațională.
Parteneriatul Mediului înconjurător al Mării Negre a fost lansat în martie 2010, propunând și mai multe măsuri pentru conservarea biodiversității, precum și o zona de coastă integrată și un management mai bun al bazinului Mării Negre. Alte priorități includ îndepărtarea poluării și promovarea integrării din punct de vedere al mediului, monitorizarea, cercetarea și ecoinovării.
În contrast cu politica de extindere, PEV nu prevede transferul unui compendiu fix a legislației UE în legislația națională. Mai degrabă, proiectele menționate în planurile de acțiune sunt largi și formulate în mod deschis, astfel încât să acorde o marjă de manevră politică semnificativă. Deși planurile de acțiune au fost negociate bilateral între UE și vecinul respectiv, astfel reflectând diferite puncte de plecare și caracteristici naționale, anumite puncte de focalizare pot fi indentificate. Primul se referă la armonizarea legislației in statele ce intra sub incidența PEV cu standardele internaționale (democratice și constituționale).
În domeniul regulamentelor legale, nevoia de acțiune este pronunțată în mod frecvent, de exemplu în formularea unei baze legale pentru condamnarea anumitor crime. Prin acest punct, sunt urmărite două obiective: pe de o parte respectarea statului de drept și legalitatea acțiunilor administrative trebuie să fie îmbunătățite; pe de cealaltă parte, să fie umplute anumite goluri în ceea ce privește legislația, mai ales în dreptul penal. Cel de-al doilea punct focalizator se referă la crearea și îmbunătățirea structurilor administrative și judiciare și consolidarea eficienței autorităților. Necesitatea este evidentă: autoritățile în statele vecine adesea duc lipsă de echipament tehnic adecvat și personal calificat care să facă față provocărilor reprezentate de crimă și migrația ilegală. Totuși, aceasta nu este o problemă financiară. De exemplu, reforma poliției și a autorităților judiciare post-sovietice s-a dovedit a fi extrem de dificilă și din punct de vedere cultural. Eforturi uriașe au fost depuse de către Consiliul Europei, Organizația pentru Securitatea și Cooperare Europeană și Uniunea Europeană dar sunt încă departe de viziunea unei poliții civice democratică. În cele din urmă, al treilea punct de concentrare al UE este de a promova o mai cooperare transfrontalieră. Pe de o parte, cooperarea regională între statele vecine va fi îmbunătățită. Pe de cealaltă parte, se subînțelege faptul că cooperarea politică și practică a UE și a vecinilor săi va fi de asemenea intensificată.
Totuși, planurile de acțiune oferă cea mai mare atenție în domeniul politicii granițelor externe. În mod particular, proiectele aprobate merg în mod semnificativ mai departe de simpla formulare a fundamentelor și declarațiilor de intenție pentru o cooperare îmbunătățită. Iar aceasta nu este o coincidență. Logica cooperării Schengen, potrivit căreia controalele vamale interstatale să fie înlocuite cu cele de la granițele externe ale Uniunii Europene, a făcut ca politica europeană de vecinătate să fie principalul subiect de discuție în ceea ce privește securitatea internă în Europa. Statele din partea centrală și estică a Europei ce au aderat în 2004 la Uniunea Europeană, au intrat în mod simultan și sub incidența tratatului Schengen, aplicând elemente importante ale aquis-ului Schengen, de exemplu politica în ceea ce privește viza.
Totuși, statele membre mai vechi nu vor înlătura controalele vamale în ceea ce privește aceste state noi aderate (România și Bulgaria în 2007), înainte ca, Consiliul să decidă în mod unanim că se conformează cu cerințele Schengen de control la granițele sale estice. Astfel, un control eficient al frontierelor estice ale UE este o condiție prealabilă obligatorie pentru stabilirea libertății de circulație, ce este atent monitorizată de statele membre mai vechi. În mod evident, această sarcină nu poate fi realizată fără cooperarea cu vecinii săi. În acest sens, au fost aprobate proiecte concrete în planurile de acțiune în ceea ce privește statele estice și din statele din vecinătatea Mării Mediterane. Ca un rezultat al guvernului Tunisian ce a intensificat capacitățile sale instituționale în ceea ce privește controlul vamal, s-a căzut de acord asupra unui schimb de informații mai bun cu UE și a unui program de pregătire pentru forțele poliției de frontieră, iar în cazul Moldovei, UE a pus accent pe modernizarea punctelor de control vamal și eforturi de îmbunătățire a pregătirii personalului.
În ceea ce privește regiunea extinsă a Mării Negre, Uniunea Europeană și-a dezvoltat politica de vecinătate, incluzând mai multe obiective și planuri de acțiune. Printre ele se numără promovarea democrației, drepturile omului și a bunei guvernanțe și sprijinirea inițiativelor regionale; securitate în legătură cu tranzitul persoanelor, mai ales in cazul imigrării ilegale și crima trans-națională; un rol mai activ în cele patru conflicte înghețate (Transnistria, Abkhazia, Ossetia de Sud, Nagorno Karabakh); diversificarea surselor de energie prin investiții într-un nou coridor trans-Capsian și trans-Marea Neagră, implicit să submineze poziția monopolistă a Rusiei, vizând o posibilă politică comună a energiei cu statele vizate de politica europeană de vecinătate; coridoare de transport care să sprijine diferite rute importante ce au fost identificate pentru infrastructura europeană și armonizarea regulamentelor în acest sector; protecția mediului.
Aceste aspecte țin mai ales de Marea Neagră în sine și Dunărea ce se varsă în ea; politică maritimă favorizând o politică cuprinzătoare vizând siguranța transporturilor maritime, protecția mediului și crearea de locuri de muncă în sectorul maritim și zonele de coastă; căutarea de noi metode și formularea de noi regulamente în ceea ce privește pescuitul; politică de comerț ce susține apartenența la Organizația Mondială a Comerțului a țărilor ce nu sunt încă membre (Rusia, Ucraina, Azerbaidjan) și aproximarea standardelor europene legate de comerț dar cu precauție față de inițiativele regionale de a forma o piață liberă, ce ar putea intra în dezacord cu politicile vamale ale UE; rețele pentru cercetare și educație, promovând o mai bună conectivitate între sisteme și armonizarea regulamentelor; șomajul și probleme sociale, dialog social și pregătire profesională; politică regională propriu-zisă în sensul de a extinde experiențele Bulgariei și României de participare la programele UE de a îmbunătăți competitivitatea în regiunea de coastă.
Propunerile Comisiei Europene au fost, astfel, foarte ecletice și se adresează tuturor subiectelor imaginabile, cu excepția securității de nivel înalt și a problemelor militare. Este sugerat faptul că UE se îmbarcă într-o perioadă experimentală pentru a putea vedea în ce sectoare și ce abordări ar putea să se dezvolte în mod semnificativ, procesul birocratic darvinian de selecție naturală fiind deja menționat.
De fapt, vizează aproape toate departamentele sectoriale ale Comisiei ce iși prezintă fiecare propriile idei asupra ce ar dori să facă în Marea Neagra. Comisia se pare ca „zboară pe pilot automat” în aceasta privință, și comenzile au fost blocate pe practica stabilita în ultimul deceniu, în negocieri în ceea ce privește atât extinderea cât și politica de vecinătate, ca derivatul său mai slab. Aceasta consistă în preluarea capitolelor procesului de extindere pentru alinierea politicilor în ceea ce priveste normele si standardele UE.
Odată cu Comisia, ce lucreaza ca și un corp colegial, noile initiative politici generale o să se prezinte sub forma unui grup de lucru inter-servicii și coordonatorul de proiecte, în acest caz directorul general pentru relatii externe, ce trebuie sa prezide producerea documentului politicii ce a rezultat, ce este în consens cu diplomația internă.
Cu toate acestea, există o ordine bună a priorităților implicite, având cinci din primele șase sectoare coincizând cu recomandările CEPS. Adăugarea propusă de către Comisie este grija față de rezolvarea conflictelor în regiune, ceea ce este cu siguranță un obiectiv desirabil. Implicarea Uniunii Europene într-o încercare de mediere în cele patru conflicte înghețate mai sus menționate, a fost, până acum, foarte limitată. Principala excepție a fost în cazul Transnistriei, unde UE a pus în aplicare o misiune de monitorizare a granițelor și s-a alăturat mesei oficiale de negocieri în așa-numitul său format 5+2.
Pe de cealaltă parte, lista conține elemente numai de plauzibilitate scăzută în ceea ce privește implicarea UE în regionalizarea Mării Negre – de exemplu șomajul și chestiunile sociale, cercetarea și dezvoltarea.
O inițiativă a României în ceea ce privește politica europeană de vecinătate este Forumul Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat ce reunește țări precum Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, turcia, Ucraina, România. Forumul a fost organizat primul Summit la București în data de 5 iunie 2006, propunându-și crearea unei platforme de cooperare și angajament în ceea ce privește dezvoltarea unei strategii regionale și a unei viziuni comune, care să identifice noi oportunități concrete de cooperare, crearea unor rețele de parteneriate. România s-a pronunțat și cu acea ocazie în favoarea accelerării cooperării în zona Mării Negre, pledând pentru o patformă regională care să ofere un cadru propice pentru amplificare interacțiunilor între totți partenerii regionali.
În lunile ce au urmat, Ministerul Afacerilor Externe român a propus partenerilor o serie de proiecte ale Forumului legate de protecția mediului, prin implicarea societății civile din regiune, de schimbul de experiență între cooperarea în regiunea nordică a UE și cooperarea în regiunea pontică. De altfel, din 2006 până în prezent, au fost organizate o serie de conferințe și seminarii internaționale ce au vizat aceste inițiative, îndeosebi consolidarea capacității societății civile în regiunea Mării Negre de a se conecta la procesele europene și de a accesa fonduri europene pentru proiecte punctuale.
Parlamentul European a aprobat în data de 17 ianuarie 2008 o Rezoluție asupra abordării regionale a politicii la Marea Neagră, ca urmare a unui raport elaborat și înaintat de fostul europarlamentar român, Roberta Anastase, în data de 20 decembrie 2007, prin cre se solicita identificarea de propuneri concrete de sprijinire a cooperării regionale și construirea unui parteneriat autentic în zona Mării Negre.
1.3 Securitatea regională
În zilele de astăzi, regiunea Mării Negre este, prin esență, punctul de intersecție a patru dinamici geopolitice diferite. Primele două dinamici sunt bazate pe interesele a celor două state puternice din regiune, și anume Turcia și Rusia. În afară de acestea două, se mai adaugă și numeroasele state incluse în politica de vecinătate a Uniunii Europene. Statele Unite ale Americii, totuși, privește regiunea ca fiind o cale de acces în cadrul politicilor sale desfășurate în Orientul Mijlociu și Eurasia. Astfel, Marea Negră a devenit o intersecție ale celor patru părți implicate, Turcia, Rusia, Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană. Ca urmare, securitatea și stabilitatea în Bazinul Mării Negre au reverberații în întreaga zonă Euro-Atlantică și Eurasia.
Securitatea și stabilitatea în Marea Neagră sunt importante nu numai pentru statele litorale, dar și pentru comunitatea Euro-Atlantică. În plus față de gama largă de resurse naturale disponibile în zonă, potențialele rute de transport de energie au adăugat și o importanță strategică regiunii.
În acest sens, Turcia alocă o importanță deosebită inițiativelor și mecanismelor de cooperare regională bilaterale sau multilaterale cu statele litorale. În mod curent, securitatea și stabilitatea Mării Negre este construită pe doi mari piloni. Primul este Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre, mai sus menționat în lucrare, iar cel de-al doilea este BLACKSEAFOR, ce reprezintă o forță navală regională.
Organizarea Organizației de Cooperare Economică a Mării Negre și a BLACKSEAFOR sunt două exemple de succes ale abilităților politicilor externe ale Turciei în ceea ce privește inițiativele proactive. Aceste inițiative au fost menite să umple golul strategic în regiune ce a venit odată cu prăbușire URSS-ului, înainte de prezența OTAN și a UE în regiune.
Un alt instrument care a venit în ajutorul formulării unei strategii de securitate este Agenția Europeană de Apărare. Agenția Europeană de Apărare este agenția Uniunii Europene care facilitează cooperarea în domeniul apărării printre statele sale membre și de asemenea incluzând cooperarea în domeniul cercetării, tehnlogoiei, achizițiilor de armament și a pregătirii militare.
Agenția Europeană de Apărare a luat naștere în urma unei acțiuni comune a miniștrilor Consiliului Uniunii Europene pe data de 12 iulie 2004, pentru a sprijini Statele Membre și Consiliul în efortul lor de a îmbunătăți capacitățile de apărare europene în domeniul managementului crizelor și să susțină Politica Europeană de Apărare și Securitate. Rolul Agenției Europene de Apărare este de a dezvolta capacități în domeniul apărării, să promoveze cercetarea și tehnologia în ceea ce privește armele, să faciliteze cooperarea în privința armamentelor și să creeze o piață competitivă a armamentelor europene, precum să întărească și bazele tehnologice, de apărare și industria europeană.
Un alt program de securitate regională este Programul Securității în Marea Neagră, al cărui obiectiv general este să încurajeze politica regională prin cooperare și integrare. Programul este unic prin misiunea sa de a aduce împreună elitele politice din regiune cu oficialii Statelor Unite ale Americii pentru a dobândi o înțelegere mai profundă a problemelor ce afectează regiunea și să încurajeze rezolvarea problemelor în domenii de interes comun. Programul implică reprezentanți militari înalți și specialiști în securitate civilă din Statele Unite ale Americii și zece parteneri regionali: Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Rusia, Turcia și Ucraina. Programul dorește să aprofundeze înțelegerea participanților în ceea ce privește strategia globală și regională, organizarea apărării, reforma și restructurarea militară; să identifice numeroasele domenii în care există înțelegere între statele riverane Mării Negre și să pună accent pe istoria lor comună și pe faptul că împărtășesc aceleași valori și norme; să traseze domeniile în care există cooperare în mod curent în acele domenii de interes vital și în același timp să identifice acele probleme ce le separă și ce prezintă o provocare pentru cooperarea regională; să expună oficialii Mării Negre la ideile pluraliste ale sistemului american și a comunității de securitate națională a Statelor Unite ale Americii.
Strategia Europeană de Securitate a schițat un cadru pentru interesele Uniunii Europene în zonele vecine. Riscurile cele mai mari pentru UE în ceea ce privește această regiune sunt reprezentate în domeniul securității. Războiul din Georgia nu a rezultat într-un influx de refugiați în statele vest-europene, dar totuși a afectat rutele de transport pentru petrol și gaz natural, iar consecințele politice și militare ale războiului continuă să afecteze Georgia și regiunile învecinate, astfel afectând mai multe state partnere ale UE. O confruntare militară între Armenia și Azerbaidjan, posibil implicând și Rusia și Turcia, ar putea avea implicații mult mai teribile pentru Uniunea Europeană. Războiul civil din Ucraina și confruntările însângerate continuă să afecteze în mod curent zona Mării Negre în termeni de stabilitate, mai ales în contextul în care Ucraina era un posibil candidat la aderarea în Uniunea Europeană; dar evenimentele petrecute recent ar putea trage Ucraina cu mult înapoi în acest drum al integrării și aderării.
În afară de aceste aspecte, slăbiciunea statelor în regiune și existența unor entități nerecunoscute în mod legal atrage grupuri teroriste și criminale și fac ca regiunea să fie susceptibilă către a deveni un punct de trafic ilegal al armelor, drogurilor și ființelor umane. Terorismul, ineficiența statelor, conflictele regionale și crima organizată sunt printe cele mai apăsătoare amenințări de securitate prezentate în Strategia Europeană de Securitate. Este, astfel, în interesul Uniunii să lucreze asupra acestor amenințări împreună cu statele din regiune. Statele din regiunea extinsă a Mării Negre continuă să aibă provocări persistente în ceea ce privește securitatea, datând încă de la prăbușirea Uniunii Sovietice, mai ales prin conflicte teritoriale armate nerezolvate. Extinderea Uniunii Europene a adus, odată cu sine, conflictele nerezolvate din Transnistria în Moldova, Abkhazia și Ossetia de sud în Georgia, conflictul armeano-azer și conflictul tot mai pronunțat și extins asupra regiunii al Caucazului de Nord. Situația în aceste regiuni este pe departe a fi stabilă, astfel frustrarea nerezolvării conflictelor provoacă părțile implicate să recurgă iarăși la uzul armelor. Procesele de negociere și de menținere a păcii continuă să fie dominate de către Rusia, ce se identifică mai mult ca fiind o parte a conflictului, decât un mediator neutru.
Pentru a preveni aceste conflicte și a securiza zona, Uniunea Europeană continuă să construiscă instituții menite să asigure statul de drept și valorile democratice. În acest sens, se poate observa un progres notabil în România, Bulgaria și Turcia, prin încercarea de a ajunge la standarde europene. Statele membre UE se arată, de asemenea, îngrijorate de faptul că Europa devine tot mai dependentă din punct de vedere energetic de Rusia și trebuie să conceapă o strategie a securității energetice care să nu facă ca statele membre ale UE să fie în totalitate dependente de Rusia. Astfel, Europa încearcă să își diversifice sursele de energie, mai ales în ceea ce privește gazul natural. Nefiind sub controlul Rusiei, regiunea caspică prezintă un interest deosebit pentru Europa pentru viitor, având depozite importante de gaz natural, ce ar putea asigura nevoile statelor europene, respectiv le-ar asigura securitatea energetică.
De asemenea, pentru a asigura securitatea în regiune, Uniunea Europeană ar trebui să aibă un rol mai activ în negocieri și în menținerea păcii în Caucaz, precum a făcut și în Transnistria. Uniunea Europeană are capacitatea de a servi ca o entitate imparțială, ceea ce ar aduce o mult dorită legitimitate și credibilitate acestor procese.
Uniunea Europeană ar trebui să dezvolte o strategie regională mai largă pentru rezolvarea conflictelor, prin care să se adreseze dreptului statelor mici la suveranitate și integritate teritorială. Această abordare ar trebui să includă Federația Rusă în discuțiile de menținere a păcii și să intre și în parteneriatul stategic Rusia – Uniunea Europeană. În paralel, UE ar trebui să sprijine în mod activ dezvoltarea politicilor care să sprijine minoritățile naționale în statele din regiune, continuând fenomenul de integrare.
Uniunea Europeană ar trebui, de asemenea, să sprijine rolul NATO în regiunea extinsă a Mării Negre, ceea ce este crucial în avansarea securității regionale. Iar, în cele din urmă, UE ar trebui să își dezvolte un parteneriat strâns cu Statele Unite ale Americii, și ambele puteri ar trebui să își coordoneze politicile către această regiune, profitând de punctele și rolurile tari complementare. Se poate spune că securitatea își are rădăcinile la nivelul micro. Începând cu fiecare individ și până la entități supranaționale cum este Uniunea Europeană, dorința de securitate a fost mereu pronunțată. Cea mai bună modalitate pentru a ne asigura securitatea regională este de a ne asigura mai întâi securitatea națională sau chiar locală, rezolvându-ne propriile conflicte politice, etnice, sociale iar apoi vom putea aspira la o securitate regională, și de ce nu chiar și mondială, integrală.
Uniunea Europeană, ca răspuns la dinamica securității în relațiile internaționale, a dezvoltat o așa-numită politică externă și de securitate comună, care urmărește să întărească abilitățile externe ale UE prin dezvoltarea capacităților militare și civile în ceea ce privește prevenirea conflictelor și managementul în situații de criză.
Ceea ce este dificil în realizarea politicii comune nu este stabilirea obiectivelor și indentificarea amenințărilor, ci stabilire mijloacelor prin care să urmărească aceste obiective, deoarece, fiind o organizație alcătuită din 28 de state, iar fiecare dorind să aibă un cuvânt cât mai pronunțat în ceea ce privește astfel de decizii, este dificilă trasarea modalităților de punere in practică a strategiilor. Uniunea Europeană folosește mai multe strategii, programe, planuri de acțiune în ceea ce privește securitatea.
Un instrument pentru adresarea problemei securității este constituit de Strategia Europeană de Securitate ce a elaborat un cadru general pentru interesele Uniunii Europene în continent. Una dintre cele mai importante zone din punct de vedere al securității este regiunea extinsă a Mării Negre datorită faptului că este un punct geostrategic deosebit, având două state riverane foarte puternice din punct de vedere militar și economic, Rusia și Turcia, și tot odată este în proximitatea Orientului Mijlociu, unde recent s-au desfășurat numeroase conflicte politice, cunoscute ca și fenomenul de primăvara arabă.
Concluziile Capitolului I
România este un actor internațional cu un statut special în contextul regiunii extinse al Mării Negre și joacă un rol important în geopolitica regiunii. Din prisma tuturor aspectelor prezentate mai sus, cel al securității, cel geografic, cel politic și cel instituțional, România a prezentat și continuă să prezinte interes pentru crearea și intesificarea relațiilor diplomatice internaționale cu partenerii săi regionali, dar chiar și din alte continente precum America de Nord și Asia. Astfel, capitolul I decurge, din punct de vedere al continuării firului logic al ideilor din această lucrare, în mod natural către a doua parte a lucrării, unde aceste aspecte ce au fost prezentate mai sus vor fi puse în mod concret în evidență relațiile României cu statele vecine.
CAPITOLUL II:
Relațiile propriu-zise ale României cu statele vecine
Introducere în Capitolul II
Cea de-a doua parte a aceste lucrări își propune să evidențieze relațiile transfrontaliere cu vecinii săi, creând un cadru pentru poziționarea României la un anumit nivel diplomatic, reliefând relațiile diplomatice concrete ale României și cooperarea cu statele vecine. Relația cu fiecare stat în parte va fi caracterizată la diferite nivel: la nivel oficial, exemplificând prin întâlniri la nivel înalt, acorduri, declarații publice; la nivel social, prin aspectul demografic dar și al nivelului de trai; la nivel economic; la nivel juridic; dar și la alte nivel, precum ar fi cel cultural sau al tineretului și sportului.
2.1.0 Relația României cu Republica Moldova
România este cel dintâi stat ce a recunoscut independența Republicii Moldova, la doar câteva ore după declararea independenței noului stat, în data de 27 august 1991. Relațiile diplomatice, în ceea ce privește ambasadele, s-au stabilit în anul 1991, pe data de 29 august. Ambasada României a fost prima reprezentanță diplomatică deschisă de un stat în capitala Republicii Moldova, la Chișinău, astfel începându-și activitatea în anul 1992, la data de 20 ianuarie. Cel dintâi ambasador român a fost acreditat la Chișinău în anul 1993, în luna iulie. Primul ambasador din partea Republicii Moldova la București a fost acreditat în anul 1992, în luna ianuarie. Din data de 5 martie 2010, domnul Marius Lazurcă este reprezentant ca și ambasador al României la Chișinău. Din data de 11 iulie 2010, domnul Iurie Reniță este și continuă să fie ambasadorul Republicii Moldova la București.
România percepe relația sa cu vecinul său de peste Prut ca fiind bazată pe două coordonate majore:
Afirmarea și nuanțarea caracterului deosebit al acestei relații bilaterale, conferit de comunitatea de lingvistică, istorică, culturală, tradițională – realități ce nu pot fi eludate sau negate;
dimensiunea viziunii europene a cooperării bilaterale are ca punct esențial obiectivul strategic al integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
România abordează în mod pragmatic relația cu Republica Moldova, pornind de la interesul bine conturat și justificat de a vedea Republica Moldova mergând către un drum al integrării europene și de asemenea, de a asigura o regiune de stabilitate și securitate la granița estică a României, ce s-a constituit ca fiind și granița de est a OTAN și UE.
Ideile de bază ale relației bilaterale rezultă din Declarația privind instituirea unui parteneriat strategic între România și R. Moldova pentru integrarea europeană a Republicii Moldova (semnată în anul 2010, pe data de 27 aprilie, la București), respectiv din Planul de acțiune între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova pentru aplicarea Declarației Comune (semnat la Iași, la 3 martie 2012).
2.1.1 Cooperare economică și domeniul dezvoltării
Cadrul juridic în ceea ce privește cooperarea dintre Republica Moldova și UE este exemplificat de Acordul de Parteneriat si Cooperare, semnat in 1994 și intrat în vigoare în data de 1 iulie 1998. În momentul de față există negocieri între Republica Moldova și UE pentru finalizarea unui Acord de Asociere.
Odată cu data de 1 ianuarie 2006, Republica Moldova s-a bucurat de avantajele Sistemului Generalizat de Preferințe Plus. În fundamentul acestuia, șapte mii două sute de materii prime, constând în produse originare din Republica Moldova au profitat de acest sistem și de accesul nerestricționat pe piața UE, fiind scutite de achitarea taxelor vamale. La data de 21 ianuarie 2008, UE a făcut oficială atribuirea de Preferințe Comerciale Autonome Republicii Moldova. Ca și consecință, aproximativ 90% din exporturile Republicii Moldova au acces nerestricționat pe piața din România. În limita anumitor margini tarifare, Republica Moldova se bucură de neplata de taxe vamale în ceea ce privește exporturile respective pe piața UE. PCA și contingentele tarifare s-au pus în aplicare din cea de-a doua jumătate a lunii martie 2008.
Acordul de Asociere ce va urma, aflat în momentul de față pe masa negocierilor între Republica Moldova și UE, va cuprinde o componentă de liberalizare a tranzacțiilor. La importul produselor românești în Republica Moldova se percep taxe vamale, accize și taxe pentru proceduri vamale.
2.1.2 Cooperare în domeniul educației
Începând cu anul universitar 2002-2003, România s-a conformat modelului european de oferire a burselor de studii în ceea ce privește tinerii din Republica Moldova. În acest sens, a fost concepută o procedură descentralizată care să se identifice cu practicile internaționale, prin care se stipulează faptul că, doritorii din Republica Moldova se pot înscrie în mod direct la universitățile precum și la școlile de pe teritoriul statului român, față de care și-au arătat interesul că ar vrea să le urmeze. Fundamentul cooperării cu Republica Moldova este definit de către Acordul privind colaborarea în domeniile științei, învățământului și culturii între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova, semnat la Chișinău, la 19 mai 1992, în vigoare din 27 decembrie 1993.
2.1.3 Colaborarea în domeniul cultural
Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a făcut parte din acțiuni culturale mutuale laolaltă cu partenerii din Republica Moldova, ce au avut loc în Republica Moldova și anume: turnee de teatru și organizarea de expoziții de artă contemporană. În România, de exemplu participarea în cadrul unor tabere de arte plastice, la festivaluri și concursuri de teatru și folclor. România oferă ajutor tehnic in ceea ce privește conservarea și restaurarea monumentelor de patrimoniu, în cadrul Inițiativei Kiev, lansată în capitala României, București în anul 2006. România sprijină în mod susținut înfăptuirea unei politici de comunicare culturală între UE și Republica Moldova, în cadrul Platformei 4 – People to people contact a Acordului Estic, din care reiese că Republica Moldova poate avea acces la diferite programe europene monitorizate în domeniul culturii și audiovizualului.
2.1.4 Cadrul juridic
Convenție între Guvernul României și Guvernul Republicii Sovietice Socialiste Moldova privind colaborarea în construirea de locuințe, obiective social-culturale și rețele edilitare aferente pe teritoriul RSS Moldova. (semnată la București, 17. VII. 1990);
Înțelegere între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind stabilirea relațiilor diplomatice la nivel de ambasadă, începând cu data de 27 august 1991. (semnată la București, 29. VIII. 1991; data intrării în vigoare: 27. VIII. 1991);
Acord privind colaborarea în domeniile științei, învățământului și culturii între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova. (semnat la București, 19. V. 1992; data intrării în vigoare: 27. XII. 1993);
Acord privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova. (semnat la București, 14. VIII. 1992; data intrării în vigoare: 15. VI. 1997);
Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova în domeniul transporturilor rutiere. (semnat la București, 28. X. 1992; data intrării în vigoare: 18. III. 1993);
Acord privind serviciile aeriene între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova. (semnat la Chișinău, 28. VI. 1993; data intrării în vigoare: 14. XII. 1993);
Convenție între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova pentru evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit și pe capital. (semnată la Chișinău, 21. II. 1995; data intrării în vigoare: 10. IV. 1996);
Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova cu privire la principiile colaborării în domeniul transportului feroviar. (semnat la Chișinău, 21. II. 1995; data intrării în vigoare: 22. XI. 1995);
Înțelegere între Ministerul Afacerilor Externe al României și Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova privind punerea la dispoziția Ambasadei României în Republica Moldova și Ambasadei Republicii Moldova în România, pe bază de reciprocitate, fără plata chiriei, a imobilelor și apartamentelor cu suprafețe locative echivalente pe care le au în folosință.
2.2.0 Relațiile României cu Ungaria
Relațiile bilaterale maghiaro-române au un caracter de parteneriat strategic, în conformitate cu Declarația de Parteneriat Strategic dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare pentru Europa Secolului XXI, semnată la capitala Ungariei, Budapesta, în data de 29 noiembrie 2002. Cooperarea și coordonarea politică și sectorială sunt puternice, fiind deja implementate sau în desfășurare nenumărate proiecte la scală mare în zone de interes precum: transporturi, energie, mediu, dezvoltare regională. Relațiile diplomatice dintre Ungaria și România au fost stabilite prima oară în anul 1920. În anul 1944, relațiile diplomatice au fost suspendate sau încetate, fiind reluate în anul 1946 și dezvoltate la nivel diplomatic de ambasadă în anul 1954.
Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate dintre România și Republica Ungară, semnat în Timișoara, la data de 16 septembrie 1996, intrat în vigoare la 27 septembrie 1996, reprezintă un punct de plecare în redefinirea relațiilor bilaterale. Întâlnirea comună a celor două state, respectiv guverne, din 20 octombrie 2005, de la București, a reprezentat un lucru nou și inedit în istoria relațiilor bilaterale și, la nivel regional, fiind pentru prima oară când aceste două guverne s-au întâlnit pentru a trasa liniile comune ale Planurilor Naționale de Dezvoltare și pentru a demara proiecte mutuale de colaborare. Cu ocazia ședințelor comune de guvern din data de 16 noiembrie 2006, din Budapesta, din 14 noiembrie 2007, de la Sibiu, și din 21 octombrie 2008, de la Szeged, s-a luat în considerare stadiul asigurărilor măsurilor stabilite anterior și s-au înaintat noi propuneri de cooperare bilaterală.
2.2.1 Reprezentare diplomatică
Misiuni ale României:
Ambasada României în Ungaria: ambasador extraordinar și plenipotențiar domnul Victor Micula, care și-a prezentat scrisorile de acreditare la 24 octombrie 2011
Consulatul General al României la Seghedin (Szeged): consul general domnul Ioan Fodoreanu
Consulatul General al României la Jula (Gyula): consul general domnul Trandafir Florin Vasiloni
Misiuni în România:
Ambasada Ungariei la București: ambasador extraordinar și plenipotențiar domnul Zákonyi Botond, care și-a prezentat scrisorile de acreditare la 15 ianuarie 2014
Consulatul General al Ungariei la Cluj-Napoca: consul general domnul Magdo Janos
Consulatul General al Ungariei la Miercurea-Ciuc: consul general domnul Zsigmond Barna Pal
Consulatul onorific al Ungariei la Constanța: consul onorific doamna Ildiko Toldișan
Consulatul onorific al Ungariei la Iași: consul onorific domnul Adrian Christescu
Institute culturale:
Institute culturale ale României în Ungaria: Budapesta, cu filială la Szeged
Institute culturale ale Ungariei în România: București, cu filială la Sfântu-Gheorghe
2.2.2 Cooperare economică
Ungaria este unul dintre partenerii tradiționali ai României și ocupă o permanentă poziție înaltă în comerțul exterior românesc, poziționându-se și în anul 2013 pe locul 3 in totalul tranzacțiilor comerciale ale României după Germania și Italia.
În anul 2013 valoarea însumată a tranzacțiilor comerciale a ajuns la suma de 7 miliarde euro, în scădere cu 4,49% față de anul 2012. Deficitul balanței comerciale bilaterale a înregistrat o scădere față de 2012, atingând suma de 2 miliarde de euro. La data de 31.12.2013, erau monitorizate în România 12.266 societăți comerciale cu reprezentare ungară la capitalul social, semnificând un capital total investit de 663,47 milioane de euro (1,87% din capitalul social străin investit în România). Ungaria ocupă poziția 14 în clasamentul investitorilor străini din România. În Ungaria sunt monitorizate peste 7.200 de societăți mixte ungaro-române.
2.2.3 Minoritatea maghiară din România
La recensământul maghiar din 2011, 26.345 de persoane au susținut că sunt de origine română, 13.886 de persoane au declarat limba română ca fiind limba lor maternă, iar 17.983 de persoane au declarat că folosesc limba română ca instrument de comunicare. Conform rezultatelor recensământului din 2011, minoritatea maghiară din România însuma 1.227.600 de persoane și reprezintă 6,5% din totalul populației.
2.3.0 Relația României cu Ucraina
România este printre primele state ce au recunoscut Ucraina ca stat independent. Stabilirea de relații diplomatice, în 1992, a fost urmată în mod imediat de înființarea Ambasadei României la Kiev, în locul Consulatului General, care a existat în capitala ucraineană din anul 1971. România acordă o atenție deosebită dezvoltării relațiilor cu Ucraina și încurajează aspirațiile sale europene.
2.3.1 Formate mixte de dialog și cooperare
a) formatele de cooperare stabilite în baza anumitor decizii politice în ceea ce privește șefi de stat – Comisia Mixtă Prezidențială Româno-Ucraineană, care cuprinde: trei comitete sectoriale – Comitetul pentru securitate și cooperare europeană, euroatlantică și regională; Comitetul pentru cooperare în domeniul culturii, educației, minorităților naționale și informației publice; Comitetul pentru protecția mediului și dezvoltare durabilă; Subcomitetul pe probleme economice; trei grupuri de lucru – Grupul de lucru pe problematica transnistreană; Grupul de lucru pe problemele minorităților naționale; Grupul de lucru special la nivel de experți pentru dezvoltarea și implementarea abordărilor comune asupra problemelor privind protecția mediului, transporturi și frontieră;
b) formatele de cooperare alcătuiesc în temeiul prevederilor unor tratate, acorduri și convenții bilaterale sau trilaterale – Comisia mixtă interguvernamentală pe problemele asigurării drepturilor minorităților naționale, Comisia mixtă româno-ucraineană pentru cooperarea economică, industrială și tehnico-științifică, Comisia mixtă româno-ucraineană însărcinată cu verificarea traseului frontierei și cu întocmirea unei noi documentații de frontieră, Comisia mixtă tripartită privind cooperarea în zona formată din ariile protejate ale Deltei Dunării și Prutului de Jos.
2.3.2 Reprezentare diplomatică
Ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al României în Ucraina este domnul Cornel Ionescu începând cu data de 29 noiembrie 2010. În 1995 a fost deschis Consulatul General al României la Odesa. Consulul general al României la Odesa este domnul Emil Rapcea începând cu 12 aprilie 2012. În mai 1999 a fost deschis Consulatul General al României la Cernăuți. Consulul general al României la Cernăuți este doamna Eleonora Moldovan începând cu data de 27 noiembrie 2012.
2.3.3 Cooperare economică și în domeniul dezvoltării
La 30.11.2013 cantitatea totală a schimburilor comerciale dintre România cu Ucraina a fost de 1,7 miliarde de dolari americani, din care exportul României a fost de 1,1 miliarde de dolari si importul de 563,1 milioane de dolari, soldul fiind de 593,5 mil dolari. Față de aceeași perioada a anului 2012, volumul schimburilor comerciale a crescut cu 2,3%, din care exportul a crescut cu 18%, iar importul cu 8,1%.
2.3.4 Cooperare cultural-științifică și în sfera dezvoltării umane
Se negociază finalizarea unui inovativ Protocol de colaborare în ceea ce privește învățământul între Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului din România și Ministerul Învățământului și Științei din Ucraina. Un nou Protocol de co-gestionare între Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România și Ministerul Culturii și Turismului din Ucraina este în proces de dezbatere. România are ca obiectiv deschiderea în viitorul apropiat a unui Institut Cultural Român la Kiev, în primă fază, și o filială a acestuia la Cernăuți, în contextul Consulatului General al României de la Cernăuți, în perspectivă. Începând cu anul 2007 în cadrul Ambasadei Ucrainei la București funcționează un Centru Cultural și de Informare al Ucrainei. În 2009 a fost inaugurată Casa de Cultură Ucraineană la Timișoara.
2.3.5 Minoritatea română
Comunitatea românească ar reprezenta a treia etnie ca pondere din Ucraina, după ucraineni și ruși, dacă nu ar fi împărțită artificial în români (151.000 persoane) și „moldoveni” (258.600 persoane). Repartiția numerică a etnicilor români pe regiuni și localități: în zona Cernăuți – 181.780 de românofoni, în regiunea Transcarpatia – 32.152 de etnici români; trăiesc, mai ales, în sectoarele Teaciv și Rahiv. În zona Odesa, la cel din urmă recensământ demografic, s-au constatat 724 de persoane române, iar 123.751 – moldoveni. Alte zone inhabitate în mod compact de români: Kirovograd, Nikolaev, Herson, Ananiev, Balta. Dilemele cu care se confruntă minoritatea română din Ucraina: disponibilitatea accesului la învățământul în limba maternă, folosirea oficială a limbii române în administrație și în justiție, susținerea activităților organizațiilor minorității române, media în limba română, menținerea identității religioase, reprezentarea la nivel de administrației, lipsa reprezentării parlamentare și retrocedarea proprietăților care au ținut de comunitatea românească.
Comisia mixtă interguvernamentală româno-ucraineană de coordonare în dilemele minorităților naționale, reprezentată în temeiul articolului 13 din Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, reprezintă un cadru de cooperare în vederea îndeplinirii angajamentelor asumate de cele două țări în ceea ce privește menținerea și dezvoltarea identității etnice, lingvistice, religioase și culturale a minorității române din Ucraina și a minorității ucrainene din România, aceasta testând periodic modul de realizare a îndatoririlor relevante din tratat. Comisia se întrunește în sesiuni anuale; au avut loc cinci sesiuni: 10-12 noiembrie 1998 la București, 25-26 noiembrie 1999 la Kiev, 17-18 mai 2001 la București, octombrie – decembrie 2002 la București, respectiv Cernăuți, noiembrie 2006 (București).
Ministerul Afacerilor Externe al României depune toate eforturile pentru ca relațiile politico-diplomatice dintre România și Ucraina să evolueze inclusiv în beneficiul comunității românești.
2.4.0 Relația României cu Serbia
România și Serbia au conturat relații diplomatice la 14/26 aprilie 1879 la nivel de legație. La 1 ianuarie 1939 legațiile au evoluat la rang de ambasadă. Relațiile diplomatice între cele două părți au fost încetate la 13 mai 1941, fiind restabilite la date de 24 ianuarie 1945, la nivel de reprezentanță diplomatică și ridicate la nivel de ambasadă pe 1 martie 1956. În 2009 s-au aniversat 130 ani de relații diplomatice româno-sârbe. După un timp de stagnare, între octombrie 1996 și octombrie 2000, înlocuirea regimului și dobândirea de putere a opoziției democratice în Serbia a deschis o perioadă nouă în relația dintre cele două, marcată de evoluții pozitive.
2.4.1 Reprezentare diplomatică:
Misiuni ale României:
Ambasada României în Republica Serbia
Consulatul General al României la Vârșeț
Consulatul General al României la Zajecar
Misiuni în România:
Ambasada Republicii Serbia în România
Consulatul General al Republicii Serbia la Timișoara
2.4.2 Cooperare economică
La 31.12.2012 se puteau observa in România o cifră de 575 de societăți mixte româno – sârbe, cu un capital însumat investit de 5,81 milioane euro, Serbia poziționându-se pe locul 63 în ierarhia investitorilor straini. Până în momentul de față sunt încheiate un număr de 68 de relații de parteneriat, înfrățire sau colaborare între autoritățile locale din cele două state.
2.4.3 Cooperare în domeniul educației
În România își performează activitatea doi lectori de limbă și literatură sârbă, la Universitatea din București, și, respectiv, Universitatea de Vest din Timișoara. România, de asemenea, este prezentă în Serbia cu câte un lector de limbă și literatură română, la Universitatea din Belgrad și la Universitatea din Novi Sad. Este în curs de discuție un acord bilateral în sectoarele culturii, științei, educației, tineretului și sportului.
2.4.4 Minoritatea română
Comunitatea românească din Serbia se poate găsi în două regiuni, o proporție în Voivodina și cealaltă în Serbia de nord-est, în regiunea cunoscută generic ca Valea Timocului. Rezultatele recensământului din 2011 măsoară un număr de 29.132 de români sau 0,42% din populație față de 34.176 în 2002 – 0,46%, precum și 35.320 de „vlahi” sau 0,46% din populație. Conform organizațiilor românești din acea zonă, rezultatele recensământului din 2011 nu reflectă adevărul, estimările neoficiale indicând un număr cu mult mai ridicat al etnicilor români.
Principala dificultate a minorității românești din Serbia este exemplificată de separarea artificială dintre români, cei mai mulți dintre ei fiind înregistrați în Voivodina și „vlahii” din nord-estul Serbiei, tradusă într-o inegalitate de tratament față de comunitatea românească. Astfel, etnicii români din nord-estul Serbiei nu sunt avantajate de drepturile acordate persoanelor aparținând minorităților naționale în domeniile religiei, mass media, educației sau administrației publice.
În relația cu Serbia, funcționează o Comisiei Mixtă ce are în vedere minoritățile naționale, funcționabilă începând cu 2009, în baza prevederilor Acordului Interguvernamental româno-sârb privind cooperarea în domeniul protecției minorităților naționale semnat în 2002, în vigoare din 2004. La data de 1 martie 2012, a fost semnat Protocolul sesiunii a doua a Comisiei Mixte având în vedere minoritățile naționale, în prezența comisarului european pentru extindere, Stefan Fule, și a Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, Catherine Ashton.
2.5.0 Relația României cu Bulgaria
Relațiile României cu Republica Bulgaria sunt foarte bune, evoluând pe baza unui dialog politico-diplomatic frecvent și de asemenea, printr-o cooperare dinamică în plan european și regional. State vecine și partenere în cadrul Uniunii Europene și OTAN, Bulgaria și România dețin un potențial de cooperare deosebit, în sectoare precum cel bilateral, al afacerilor europene și în plan local, în proiecte precum Sinergia Mării Negre, menționată în prima parte a acestei lucrări, și Strategiei Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării. Bulgaria și România cooperează și în prin prisma unor formate trilaterale ce includ Serbia și Grecia. La data de 12 octombrie 2012 s-a desfășurat prima Ședința Comună a Guvernelor României și Bulgariei, în București. Prin Declarația politică comună a celor doi Prim-miniștri considerând instituirea unui Consiliu de cooperare de nivel înalt, adoptată cu același prilej, a fost stabilită organizarea anuală de ședințe comune de guvern. La data de 7 martie 2014, a fost organizată, la Ruse, a doua ședință de guvern româno-bulgară.
2.5.1 Reprezentare diplomatică
Relațiile diplomatice dintre Bulgaria și România au fost stabilite în 1879, la nivel de Birou al reprezentantului diplomatic. Apoi, reprezentarea diplomatică bilaterală a evoluat la nivel de consulate, legații, consulate generale, iar după anul 1944, la nivel de ambasadă. Relațiile diplomatice dintre cele două state decurg în baza Tratatului de prietenie, colaborare și bună vecinătate semnat la Sofia, la 27 februarie 1992. În anul 2014 se sărbătoresc 135 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice între România și Bulgaria.
Misiuni ale României:
Ambasada României la Sofia: ambasador Anton Păcurețu (prezentarea scrisorilor de acreditare la 24 septembrie 2009).
Consulat onorific la Burgas: consul onorific Evghenia Todorova Popesku
Consulat onorific la Silistra: consul onorofc: Ștefan RAITCHEV
Consulat onorific la Vidin: consul onorifi Kosta GRIVOV
Misiuni ale Bulgariei:
Ambasada Bulgariei la București. Ambasadorul Bulgariei la București, Alexander Filipov
Consulat onorific la Timișoara, consul onorific: Gheorghe Nacov.
2.5.2 Cooperare economică
În cadrul Uniunii Europene, România ocupă poziția a treia între partenerii comerciali ai Bulgariei. În 2013 volumul tranzacțiilor bilaterale era de 3,2 miliarde de euro, dintre care: exportul românesc in Bulgaria a fost de 1,6 miliarde euro, iar importurile au fost de 1,5 miliarde euro, balanța fiind pozitivă pentru România cu aproximativ 173 milioane euro. Conform datelor Oficiului Național al Registrului Comerțului, la data de 30 noiembrie 2013 erau înregistrate în România 1.787 societăți mixte româno-bulgare, cu un buget investit de 54,25 milioane Euro. Bulgaria se poziționează pe locul 35 în cadrul investitorilor străini din România.
2.5.3 Mecanisme de cooperare economică bilaterală:
Entitatea mixtă româno-bulgară pentru exploatarea noului pod mixt (rutier și feroviar) peste fluviul Dunărea, între orașele Calafat (România) și Vidin (Republica Bulgaria),
Comitetul mixt de cooperare transfrontalieră România-Bulgaria
Comisia mixtă româno-bulgară pentru transporturi rutiere
Comisia mixtă de cooperare științifica și tehnologică
Comisia mixtă româno-bulgară privind gospodărirea apelor
Comisia mixtă româno-bulgară privind cooperarea în domeniul dezvoltării regionale
Mecanismul de consultari bilaterale între Ministerul Economiei din România și Ministerul Economiei și Energiei din Bulgaria
Grupul de experti pe energie condus la nivel de secretar de stat /ministru adjunct.
2.5.4 Cooperare transfrontalieră
Între anii 2007-2013, România și Bulgaria au obținut finanțare europeană în cadrul Programului de Cooperare Transfrontalieră România-Bulgaria 2007-2013, Programului de Cooperare Transnațională Sud Estul Europei, Programului de Cooperare Interregională INTERREG IV C și Programului pentru rețeaua de dezvoltare urbană URBACT II, finanțate de FEDR, precum și prin Programul Operațional Comun „Marea Neagră 2007-2013” (finanțat din ENPI), programe în care cele două state sunt partenere.
Concluziile Capitolului II
Relațiile României cu vecinii săi au în primul rând un caracter istoric. România a păstrat relații diplomatice bune cu toți vecinii săi și continuă să participe la programe, planuri, acțiuni comune, astfel accentuând cooperarea și omogenizând regiunea extinsă a Mării Negre, și stabilizând-o din punct de vedere al securității, al dezvoltării economice și al ridicării nivelului de trai. O bună relație diplomatică între România și vecinii săi, și astfel, o bună stabilitate regională, poate atrage noi parteneri, atât strategici cât și economici, importanți. Un actor internațional important la nivel regional este Turcia, cu care România își dezvoltă din ce în ce mai multe parteneriate, iar această alianță strategică bilaterală este de o importanță geopolitică și geostrategică deosebită, așa cum urmează să se evidențieze în ultima parte a acestei lucrări.
CAPITOLUL III:
Studiu de caz: Turcia ca putere majoră în regiunea extinsă a Mării Negre
Introducere în Capitolul III
În această ultimă parte a lucrării voi încerca să evidențiez faptul că Turcia este un actor internațional important și puternic, atât la nivelul scenei complete al relațiilor internațional, dar mai ales în contextul regional. În această privință, voi arăta importanța poziției geografice a Turciei și faptul că, prin intermediul teritoriului turcesc se face legătură între două zone de o importanță majoră, Europa și Asia, regiunea extinsă a Mării Negre și Orientul Mijlociu. De asemenea, ultima parte va arăta relațiile diplomatice ale României cu Turcia și felul în care cooperează pentru o mai bună omogenizare a regiunii, reflectând unde se încadrează România în relația cu Turcia și care ar pute fi beneficiile unei alianțe mai puternice româno-turcă.
3.0 Aspectul istoric al perspectivei turcești
Regiunea Mării Negre a câștigat o mare importanță în ultimele două decenii, deoarece a devenit gazdă pentru rute alternative pentru transportul din Marea Caspică, Asia Centrală și a resurselor de hidrocarburi din Orientul Mijlociu către țările Uniunii Europene. Elementele constitutive fundamentale ale acestei rețele sunt țările din regiune, ca țări consumatoare și de tranzit, furnizori către regiunile învecinate și țări de consum ale UE.
Rolul regiunii Mării Negre în politica externă a Turciei s-a schimbat de mai multe ori în decursul istoriei țării. În secolul XV – XVII, Marea Neagră era privită ca fiind intersecția dintre cele mai importante rute de transport, sprijinind comerțul dintre guvernele și popoarele învecinate. La mijlocul secolului al XX-lea, Marea Neagră a devenit o regiune de contact direct între două blocuri politico-militare: OTAN și Pactul de la Varșovia. Ca o consecință, în Turcia, în acest timp, Marea Neagră începuse să fie văzută ca o regiune de frontieră adiacentă unei încercuiri ostile. Din punctul de vedere al politicienilor turci, aceasta a oprit și a inhibat dezvoltarea coastei Mării Negre, motiv pentru care economia Turciei, ca întreg, era subevaluată. Ceea ce era în mod special evident, era faptul că, companiile din Turcia foloseau în mod foarte sărac si ineficient capacitățile râurilor ce se vărsau în Marea Neagră de a le aduce profit.
În privința aceasta, autoritățile turcești au menționat că dominația otomană asupra acestor râuri ca Tigru, Eufrat, și cursul inferior al Nilului, Dunăre, Nipru, Nistru, Don și Volga, râuri care leagă marea de uscat (sau, mai precis, sunt continuarea lor pe continent), în secolele anterioare au garantat un control sporit asupra teritoriilor adiacente și a promovat dezvoltarea comerțului. Astăzi, din cele 120 de milioane de tone de mărfuri transportate la și de la Turcia pe mare, doar 13% vine prin Marea Neagră. În conformitate cu politicieni turci, acesta este un testament la marginalizarea rolului Mării Negre în strategia turcă pentru dezvoltarea transportului maritim.
După căderea URSS, Turcia a fost eliberată de sentimentul de izolare strategică care, la momentul acela a devenit principalul motiv pentru aderarea la NATO. De asemenea, problema vecină a "încercuirii ostile", care a existat anterior, a încetat să mai existe. Au existat două motive pentru acest lucru. În primul rând, Tratatul de la Varșovia s-a destrămat. Turcia a început construirea de relații cu foștii membri ai alianței, pe baza acordurilor bilaterale care vizează obținerea de avantaje reciproce pentru ambele părți. În al doilea rând, formarea noilor guverne independente din Ucraina și Georgia au promovat consolidarea relațiilor cu Turcia, în special pe fondul persistentului dezacord politic cu Rusia. Mai mult decât atât, în cercurile politice ale Turciei în anii 1990, se credea că Rusia nu a avea un guvern stabil.
Ne-am fi putut aștepta la dezintegrarea guvernului rus într-o manieră similară cu cea a fostei Uniuni Sovietice, care ar putea afecta teritoriul țării de-a lungul Mării Negre. Acest punct de vedere a fost reflectat în percepția turcă din regiunea Caucazului de Nord, și în special a separatismului în Cecenia. Fără să o transforme într-un subiect al politicii guvernamentale oficiale în Turcia. Turcia nu a împiedicat mai multe propriile organizații social-politice să coopereze cu separatiștii sau acordarea de asistență pentru mișcările pan-turce din regiunile unde se vorbea limba turcă în Caucazul de Nord.
Ca urmare a situației aflată în permanentă schimbare din regiune în anii 1990 și 2000 – care mai presus de toate a indicat un risc de securitate scăzut – nu mai era necesar ca Turcia să mențină o aliniere extrem de apropiată față de interesele în regiune ale strategiei de politică militară practicată de către forțele vestice. În Turcia, Marea Neagră a fost din ce în ce mai privită ca un coridor de transport maritim care ar putea deschide rute de transport comerciale alternative spre Europa de Est și de Nord, precum și către Caucaz și Asia Centrală. Ca urmare, în politica externă a Turciei, regiunea Mării Negre a ajuns să fie percepută în primul rând ca un punct central în care liniile de distribuție esențiale se întâlneau. În acest scop, un proiect de dezvoltare a capacității de transport și a infrastructurii de pe coasta Mării Negre a început să fie întreprins.
3.1 Prioritățile și politica Turciei în regiune
Participarea activă a Turciei în OCEMN, creat în 1999, a fost destinat pentru a juca un rol important în realizarea planurilor de politică externă ale țării.Scopul organizației este dezvoltarea cooperării economice și comerciale între țările din bazinul Mării Negre. În plus, OCEMN acordă o atenție sporită pentru a se opune unor astfel de amenințări la adresa securității regionale precum poluarea Mării Negre, a crimei organizate, traficului de droguri și terorismul. La început, Turcia a fost un participant entuziast în OCEMN. În special, proiectul de creare a unui coridor de transport Trans-Marea Negră a fost foarte atractivă pentru politicieni și cercurile de afaceri turcești. Cu toate acestea, "războiul de cinci zile", dintre Rusia și Georgia din august 2008, împreună cu o serie de probleme în relațiile bilaterale dintre Turcia și alți membri ai OCEMN, a făcut posibilitatea de realizare a traseului să fie îndoielnică.
În ultimii ani, OCEMN a fost din ce în ce mai mult subiectul criticilor în Turcia. Organizația își pierde din interes pentru Turcia, în măsura în care aceasta a stabilit cadrul de realizare de proiecte comune, și în multe țări membre (Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Republica Moldova și Serbia), conflictele interne împiedică realizarea de proiecte ambițioase de infrastructură. Mai mult decât atât, faptul că un număr semnificativ de membri OCEMN nu au teritoriu învecinat Mării Negre (de exemplu, Albania, Armenia, Azerbaidjan), complică dezvoltarea unei poziții cuprinzătoare cu privire la o serie de întrebări.
Pentru moment, organizația nu a fost capabilă de a crea instituții durabile și forme de parteneriate economice raționale, sau de a garanta securitatea politică în regiune. În plus, au apărut suspiciuni în cercurile politice turce cum că OCEMN ar putea începe să fie percepută ca o alternativă la aderarea la Uniunea Europeană. În contextul acestor nemulțumiri față de OCEMN, în conformitate cu partea turcă, este necesar să se concentreze pe proiecte concrete care efectuează proiecte nu neapărat mari, ci mai degrabă pe cele care sunt mai realizabile și care vor avea un efect economic.
Acestea fiind spuse, în cercurile politice din Turcia este o convingere că este necesar de a utiliza potențialul Mării Negre în primul rând pentru organizarea unui progres economic în regiune. În special Ministrul Afacerilor Externe al Turciei a sugerat evaluarea posibilității de a folosi râurile care se varsă în Marea Neagră în vederea efectuării schimburilor comerciale prin intermediul transporturilor maritime transfrontaliere. În scopul de a face acest lucru, potrivit ministrului afacerilor externe din Turcia, Davutoglu, este necesar să se creeze stimulente pentru antreprenori și de a iniția proiecte care vor fi profitabile pentru ei.
Politicienii turci aduc în discuție munca pe liniile de feribot Constanta – Trabzon (referitoare la activitatea pe liniile Trabzon – Novorossiysk și Odessa – Trabzon), ca un exemplu de succes de linie de distribuție ale Mării Negre. În cazul în care acestea și proiecte similare sunt de succes, Turcia ar putea deveni o intersecție a coridoarelor de transport nord-sud și est-vest, unind Europa de est și țările din Eurasia, cu Orientul Mijlociu și Oceanul Indian. În acest caz, o legătură de rute de transport ar fi garantate pe teritoriul Turciei, între Europa de Est, pe de o parte, și Asia de Sud, pe de altă. În opinia politicienilor turci, OCEMN trebuie să se concentreze cu exactitate asupra aceastei sarcini. Din punctul de vedere al politicii interne a țării, acest lucru ar putea oferi impulsul pentru dezvoltarea accelerată a Anatoliei de sud-est în cadrul proiectului GAP, și vor deschide noi piețe pentru produsele turcești.
Având în vedere o astfel de abordare, dorința Turciei de a se concentra pe proiecte concrete pare de înțeles. În acest context, deciziile de a crea feribotul de transport feroviar Samsun – Caucaz, precum și vamele ruso-turce și centrele logistice pe teritoriul Krasnodar și regiunea Rostov, apar anticipative.
Crearea de terminale logistice și relaxarea procesului de trecere a frontierei este un pas strategic important pentru a face progrese în transportul transporturile de mărfuri din Rusia în Turcia și mărfuri din Turcia în Rusia, atât în ceea ce privește procesul simplificat pentru completare a documentelor, și garanția că toate serviciile care au un interes într-un anumit transport sunt informate cu privire la conținutul acestuia și detaliile de expediere. Pentru Turcia, crearea unor astfel de centre logistice reprezintă, de asemenea, un beneficiu clar, în măsura în care în cazul în care funcționarea normală a Uniunii Vamale Rusia, Belarus, Kazahstan, Turcia are posibilitatea de a livra marfă mai eficient și rapid, în special pentru Europa de Est și Asia Centrală.
Realizarea serviciului de feribot Caucaz-Samsun va permite relațiilor dintre cele două țări de a avansa la un nou nivel, o parte importantă a coridorului de transport Marea Neagră între Rusia și Turcia va fi finalizate, astfel ocolind Georgia.
Coridorul de transport TRASEKA este un alt punct de vedere strategic important pentru Turcia în Marea Neagră. Pentru realizarea acestui proiect, OCEMN și acorduri de transport cu Rusia sunt la masa negocierilor. TRASEKA presupune construirea unui coridor de transport de legătură din Asia Centrală cu Europa continentală prin Caucazul de Sud. Cu toate acestea, pentru moment, proiectul a întâmpinat probleme clare. În primul rând, construcția și instalarea porțiunii de cale ferată de la granița georgiano-turcă stagnează; în al doilea rând, o campanie activă de modernizare și extindere a sistemului de cale ferată turc este necesar; în al treilea rând, prezența strâmtorilor Turciei încetinește viteza de transport între Europa și Asia (nu luăm în considerare transportul intermodal din Marea Neagră). În același timp, construcția unui tunel subteran pe sub Bosfor sa întâlnit cu anumite dificultăți. Pe termen lung , realizarea proiectului de construcție de cale ferată Trabzon – Batumi ar putea aduce o contribuție perceptibilă pentru dezvoltarea transportului pe coasta Mării Negre din Turcia și Caucaz.
În relațiile sale cu Rusia, Turcia urmărește, și va urmări, propriile sale obiective și interese în primul rând. Nucleul de cooperare ruso-turc este în energie și turism, precum și în construcții și contractarea de lucru efectuate de către companii turcești în Rusia. Comerțul cu produse agricole turcești, produse industriale ușoare și textile joacă de asemenea un rol important. Există multe probleme nerezolvate privind cooperarea dintre Turcia și Rusia cu privire la furnizarea și livrarea de resurse energetice. Partea turcă, în special, încearcă de a minimiza transportul de petrol prin strâmtori, și întreprinde măsuri specifice în acest sens. De exemplu, se limitează dreptul de trecere a tancurilor rusești prin Bosfor și Dardanele. Acest lucru în mod clar nu este pe placul Rusiei. Puncte de concentrare rămân, de asemenea, în ceea ce privește proiectul conductei de gaz South Stream.
Ca și înainte, problema de diversificare a relațiilor bilaterale ruso-turce din industria de inginerie și high-tech nu a fost rezolvată. Intensificând oarecum teza de lucru, s-ar putea spune că Turcia extrage un maximum de beneficii din cooperarea cu Rusia (energie, conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan, precum și comerț, construcții, și locuri de muncă contractante), în același timp, ca și pentru Moscova, cooperarea are, la un grad larg recunoscut, un caracter forțat.
Potrivit unor evaluări, sprijinul Rusiei a proiectului conductei de gaz Samsun-Ceyhan a fost pentru Rusia, în mare măsură un pas făcut din necesitate în schimbul acordului de la Ankara de a efectua studii geologice în zona de posibila plasare a gazoductului South Stream. Cu toate acestea, alte evaluări susțin că nu ar trebui să se subestimeze avantajele de colaborări bilaterale, pe care Rusia, la rândul său, de asemenea, le primește. Pentru Rusia, Turcia este un cumpărător (și, mai mult decât atât, la prețuri europene) de resurse energetice rusești, și umple rolul de țară de tranzit de încredere.
3.2 Instrumentele realizării unei bune relații cu Rusia
Consolidarea securității regionale este un obiectiv strategic important al politicii externe a Turciei în Marea Neagră. Din această perspectivă, BLACKSEAFOR și Black Sea Harmony vor dobândi tot mai multă semnificație. Inițial, aceste instituții au fost inițiate de către Turcia. Acordul privind participarea la aceste programe a fost semnat de către Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Georgia și Turcia. În ultimii ani, exercitii au fost efectuate fără participarea Georgiei. Funcția BLACKSEAFOR constă în organizarea de misiuni umanitare, oferirea de ajutor pentru victimele dezastrelor, localizarea de mine explozibile, combaterea terorismului, a contrabandei, și a migrației ilegale, precum și lupta împotriva poluării mediului. Nave de război, nave de pază, nave de patrulare, nave care „mătură” mine explozibile, nave amfibii de asalt, și navele de sprijin pot participa la exerciții care au loc în cadrul proiectului naval.
Comanda este transferată de la țară la țară într-o rotație, care are loc pe o bază anuală. De la an la an sarcinile devin din ce în ce mai complexe. În același timp, forțele armate turce nu ascund faptul că partenerul lor principal, este marina rusă. În anii 2000, în cercurile politice din Turcia a avut loc o reevaluare generală a rolului și perspectivele Rusiei în regiune. Turcia consideră că este Rusia cea mai puternică forță din Marea Neagră, și cu care este necesară o bună relație din punct de vedere militar. Este de remarcat, totuși, că în exercițiile BLACKSEAFOR , navele care sunt testate sunt exact acele categorii de nave care cuprind flota turcă a Mării Negre, pe termen lung.
În același timp, din 2006, Marina rusă a luat parte la exercițiile Black Sea Harmony, care sunt organizate de către Turcia. Corespunzătoare documentare interguvernamental cu privire la această colaborare a fost semnat mai târziu. Nu a exclus posibilitatea ca, în cadrul proiectului dat, forțele navale ale celor două țări ar putea fi atras în a privde securitate pentru conducta de gaz "Blue Stream" de la posibile diversiuni executate de către teroriști.
Recent, partea turcă a adus în discuție, de asemenea, un argument în sensul că Rusia și Turcia ar trebui să își asume responsabilitatea pentru ceea ce are loc în Marea Neagră, prin dreptul lor de moștenitori ai marilor imperii. În același timp, în comunitatea academică a luat amploare un interes în acest subiect cu privire la istoria comerțului și a activității maritime în Marea Neagră. Acestea fiind spuse, politica Turciei în ceea ce privește Rusia rămâne pragmatică. Atunci când este necesar, Turcia se pot îndrepta spre cooperarea cu Rusia pe probleme de securitate, dar, în același timp, poate aplica presiuni severe asupra partenerilor săi în ceea ce privește problemele de energie. În ciuda faptului că Turcia a tăiat recent Rusia (precum și Armenia, Georgia, Iran, Bulgaria și Grecia), de pe lista țărilor care reprezintă o potențială amenințare pentru Turcia, posibilitatea de extindere a cooperării ruso-turcă pe probleme de securitate, nu ar trebui să fie supraestimat.
Pasul acesta a fost in mare parte o afirmare a consecințelor căderii URSS-ului acum 23 de ani și o respingere a tipului de gândire care a caracterizat perioada Războiului Rece. În același timp, Rusia este obligată să asculte Turcia, flota dominantă în Marea Neagră (fapt care a devenit evident în zilele crizei din august 2008), și să ia în considerare influența substanțială a factorului turc în economia Rusiei, și, în consecință, în politica sa.
Generalizând, trebuie să reținem că, în ciuda prezenței unui număr întreg de probleme pe care Rusia și Turcia le pot rezolva în formatul unui parteneriat multidimensional, în viitor, dezacordul cu privire la diverse aspecte ale politicilor mondiale și regionale nu poate să nu fie luat în considerare și tratat cu lipsă de seriozitate.
Conflictul armat dintre Rusia și Georgia, din 2008, a stimulat o activare a politicii externe a Turciei în regiunile Mării Negre și Caucaz: a fost imediat după acest conflict când Ankara a propus o Platforma de Stabilitate și Cooperare și a consolidat eforturile în direcția rezolvării problemelor Nagorno-Karabah și propriile relații cu Armenia. În ziua de astăzi, ar fi dificil să spunem că progresul în oricare dintre aceste direcții au fost substanțiale, dar asta nu înseamnă că eforturile turci nu vor continua. În ciuda problemelor logistice de a călători cu mașina pe teritoriul Georgiei pentru a ajunge în Rusia, Turcia continuă să vadă Georgia ca partener al politicii externe și sprijină formarea relațiilor reciproce avantajoase dintre Georgia și Azerbaidjan.
Trebuie să privim dezvoltarea relațiilor Ankarei cu Abhazia ca un aspect separat al politicii turce din Caucaz și din regiunea Mării Negre, deși în Rusia, a devenit acceptabil să subestimeze oarecum acest aspect. O parte din punctele de vedere ale clasei politice turci implică Armenia în orbita turcă a politicii în Caucaz ca o posibilitate distinctă. Pentru moment, această idee va întâlni opoziție suficient de clară, inclusiv în cercurile publice largi, dar în cazul în care aceasta se va realiza, se va deschide pentru Turcia o perspectivă de dominanță de scară largă politică, economică, și, eventual, chiar și militară în Caucazul de Sud.
Astfel, este posibil să caracteriză principalele probleme politice cu care se confruntă Turcia în Marea Neagră ca fiind un efort de a garanta securitatea politică și militară în regiune. Turcia se poziționează ca un actor-cheie și un centru independent de putere, încercând în acest mod să „stoarcă” maximul posibil din diferitele alianțe formale și informale, atât cele în care Turcia este un membru cât și cele pe care încearcă să le formeze. Se pare că de aici, Turcia va încerca să intensifice în cea mai mare măsură posibilă menținerea relațiilor sale cu SUA, intenționează să adere la UE și de să dezvolte relația cu vectorii săi din Eurasia și Orientul Mijlociu, politică externă din care Rusia și Iran fac parte. În ciuda retoricii anti-israeliene și anti-americane, se pare că o dispută pe scară largă cu SUA și NATO nu sunt parte a direcției pe termen lung a politicii externe a Ankarei. Turcia este suficient de strâns integrată în structura alianței. În ciuda impactului ambiguu al participării Turciei la mai multe operațiuni NATO, Turcia are propria sa politică regională indepedentă în curs de dezvoltare; trebuie să presupunem că este vorba despre elaborarea unor soluții reciproc acceptabile în cadrul consultărilor formale și informale pe care le-au avut de-a lungul mai multor decenii.
Cu toate acestea, partenerii Turciei, inclusiv Rusia, nu ar trebui să subestimeze procesele actuale de politică internă din Turcia, care conduc la o creștere constantă în influența factorului islamic. În cazul în care această tendință va continua, atunci nu ar trebui exclusă posibilitatea ca pe parcursul următorilor câțiva ani, Turcia să devină o altă țară decât este astăzi: în mod substanțial mai închisă, deziluzionată de perspectivele europene, și cu scopul de a deveni un centru regional de influență absolut independent, dar nu orice fel de influență, ci influență colorată de islam. Acest lucru nu ar fi lent în a avea un efect asupra percepției Turciei către situația din Caucaz, în cazul în care într-un astfel de caz, radicali islamici ar câștiga influență pe teritoriul aliat Turciei, Azerbaidjan, precum și în Caucazul de Nord al Rusiei.
Diversitatea, deși departe de a fi echivalentă, a asociațiilor integrate existente (a CSI, GUAM, CSTO, OCEMN și acum, de asemenea, UE), încă nu a dus la dezvoltarea unui nou sistem de securitate în regiunea Mării Negre. Activitatea comună a Rusiei și Turciei în rezolvarea conflictelor regionale continuate ar putea face o diferenta, cu toate acestea, necesită un nivel mai mare de încredere reciprocă. Aici s-ar putea aminti comentariile provenind de la conducerea politică rusă care exprima o atitudine pozitivă față de coordonarea procesului de normalizarea relațiilor armeano-turci, cu soluționarea conflictului din Nagorno-Karabah.
Principala problemă economică este organizarea fluxurilor comerciale de transport, și linii comerciale cu țările de la Marea Neagră. Turcia va continua să utilizeze potențialul său de participa într-o serie de organizații internaționale (OCEMN, NATO, BLACKSEAFOR, Black Sea Harmony), în scopul de a-și consolida influența în regiunea Mării Negre. În ceea ce privește caracterul relațiilor sale cu Rusia, având în vedere toate declarațiile verbale cu privire la stabilirea unui parteneriat strategic, Turcia rămâne un competitor serios pentru Rusia în regiunea Mării Negre și a Caucazul de Sud. Și aceasta este o realitate geopolitică care nu poate fi ignorată.
3.3 Importanța unei relații strânse a României cu Turcia
Marea Neagră este o zonă de tranzit crucială, deoarece aproximativ jumătate din importurile de energie ale Europei sunt preconizate să treacă în regiune în următorii ani. Cele mai multe state din regiunea Mării Negre au interese majore în sectorul energetic, de la interesele de producție și de tranzit mari din Rusia, la ambiția Turciei de a deveni al patra arteră aprovizionatoare de energie a Europei, după rolurile Georgiei, României și Ucrainei în tranzitul de petrol și gaze. Deși relațiile energetice ale UE cu vecinii săi au un caracter bilateral în primul rând, o abordare regională a fost promovată timid, în ultimul deceniu.
Mai mult decât atât, aceste organizații anterior menționate au devenit vehicule pentru anumite puteri regionale, cum ar fi Rusia și Turcia să-și afirme interesele hegemonice sub o umbrelă instituțională legitimă. OCEMN s-a dovedit a fi un forum de consolidare a încrederii mai eficiente pentru discuții de interese comune. De-a lungul anilor, cu toate acestea, deficiențele acestei instituții au devenit din ce în ce mai pronunțate, supra-birocratizarea și prezența unor relații bilaterale tensionate dintre statele membre fiind unele dintre cauzele principale din spatele performanței slabe ale OCEMN. Cu alte cuvinte, regionalizarea regiunii Mării Negre ar trebui să presupună construirea de legături majore de acomodare reciprocă, care să cuprindă cei mai importanți jucători din regiunea Mării Negre, care combină un amestec unic de mecanisme de dialog regional reciproc cu inițiative internaționale demareze procesul de cooperare.
Traian Băsescu și Abdullah Gül, președinții României și Turcia, au semnat o declarație de parteneriat strategic pentru cele două țări la 12 decembrie 2011 la Ankara. Această declarație subliniază caracterul special al relațiilor româno-turce și este menită să creeze un cadru pentru consolidarea în continuare a cooperării în domeniile politic, economic, de securitate, de cultură și de educație. Consolidarea precisă a acțiunilor în domeniile de cooperare trebuie să fie definite într-un document separat executiv, care este așteptat să se concentreze pe îmbunătățirea condițiilor de cooperare economică. România a semnat, de asemenea, acorduri de parteneriat strategic cu Statele Unite, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania, Polonia, Ungaria, China, Japonia și Coreea de Sud.
Declarația făcută de președinți dă naștere unui nou format de contacte bilaterale, care ar putea facilita dezvoltarea cooperării. Cu toate acestea, în etapa actuală, aceste documente ar trebui să fie tratate în primul rând, ca o confirmare a dorinței de a dezvolta relațiile română-turce, care sunt deja foarte bune.
Unul dintre factorii care stimulează procesul de construire a unor relații mai strânse între România și Turcia sunt interesele strategice ale celor două țări, care se suprapun în mare măsură. Turcia a sprijinit în mod activ aderarea România la NATO, iar România acum în schimb, oferă sprijinul său puternic pentru aspirațiile turci pentru aderarea la UE. Cele două țări sunt, de asemenea, implicate în proiectul de construire a scutului de apărare antirachetă. Pentru România, parteneriatul strategic cu Turcia are un avantaj geopolitic suplimentar: aceasta ar trebui să fie un element de slăbire a dominației ruso-turci din regiunea Mării Negre. La rândul său, pentru Turcia, acesta este un element al politicii sale de angajament mai larg în imediata sa vecinătate și consolidarea poziției sale în relațiile sale cu Rusia.
România și Turcia au cooperat strâns într-o serie de organizații regionale. Cu toate acestea, ele diferă în viziunile lor pentru bazinul Mării Negre. București este un susținător devotat al internaționalizării acestei regiuni, și anume creșterea implicării din partea SUA și UE. De asemenea, se dorește o revizuire a Convenției de la Montreux care urmează să fie luate în considerare, care legitimează controlul Turciei a Bosforului și strâmtoarea Dardanele. La rândul său, Turcia nu dorește ca actorii externi să devină mai activi în această regiune și dorește să-și păstreze controlul asupra strâmtorii de la Marea Neagră.
Un semn important al stabilirii relațiilor politice mai strânse între România și Turcia este dezvoltarea economică robustă a cooperării lor. În 2010, Turcia a fost al cincilea partener comercial pentru România și primul dintre statele membre din afara UE. Cu toate acestea, în același timp, Turcia a fost doar printre primii douăzeci de investitori străini din România. Bucureștiul este interesat în obținerea de investiții directe din Turcia, deoarece planificată o vânzare a unei părți din acțiuni din companiile energetice controlate de stat (inclusiv blocuri minoritare de acțiuni la Transelectrica, Transgaz și Romgaz, și participări majoritare în companiile de energie electrică). De asemenea, este de așteptat o cooperare mai strânsă cu Turcia, pentru a accelera punerea în aplicare a proiectelor energetice, inclusiv coridorul sudic al gazelor sau a rețelei de cabluri electrice Constanta-Istanbul de-a lungul fundul mării.
De fapt, România a început deja să pună mai mult accent pe regiunea extinsă a Mării Negre. Nu este o exagerare să spunem aceasta deoarece aproape fiecare discurs al Președintelui România, Traian Băsescu despre politica externă, a inclus acest subiect. Subliniind importanța geopolitică și caracterul imprevizibil din zona extinsă a Mării Negre, o zonă care include mai multe conflicte înghețate și în curs de desfășurare, România dorește să joace un rol mai activ în calitate de actor regional. Toate argumentele și amenințările prezentate sunt reale. Cu toate acestea, dacă România este capabilă de a juca un rol de lider este o chestiune de speculație. Se poate argumenta că OTAN este cel mai bine poziționată pentru a răspunde. Într-adevăr, la primul summit-ul NATO la care România a participat ca membrăm în Turcia 2004, a remarcat importanța regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică și a subliniat disponibilitatea de membrii NATO pentru a completa eforturile depuse de mecanismele de cooperare regională existente.
Cu toate acestea, ceea ce România așteaptă, și nevoile regiunii, sunt mai mult decât o promisiune. Se poate argumenta că, dacă România caută sprijin regional și un partener pentru a urmări un rol mai activ în Marea Neagră și în zonele învecinate, Turcia este cel mai bun candidat. Având în vedere importanța pe care România o acordă parteneriatelor strategice cu Statele Unite și Marea Britanie, și similaritatea relației stragetice de lungă durată cu Statele Unite ale Americii cu Turcia, este de așteptat ca aderarea la NATO a României să aibă un impact mai mult asupra relațiilor România-Turcia decât asupra faptului că România este stat membru al UE. România ca stat membru al UE, ar putea beneficia de creșterea sprijinului instituțiilor UE pentru politicile de interes comun pentru România și Turcia.
Un alt domeniu potențial de colaborare este PEV. România ca membru UE și Turcia, ca țară candidată, negociând pentru aderare, pot contribui la succesul PEV împreună. Pe măsură ce țările vecine ale UE își arată interesul către această organizație, România și Turcia au interese suplimentare în obligația de a acționa pentru succesul PEV și poate fi de așteptat de a se face lobby pentru alte inițiative pentru regiune. Prin urmare, România ca stat membru al UE poate consolida cooperarea română-turcă existente pentru promovarea securității și stabilității regionale.
Se așteaptă ca relațiile sociale și culturale să se îmbunătățească în urma aderării România la UE. Noi oportunități pentru schimbul social și cultural ar trebui să apară. În mod evident, nu sunt multe oportunități și proiecte în prezent pentru tinerii români și turci pentru a ajunge să se cunoască mai bine. Mai multe schimburi între școli și universități, și proiecte comune în domenii culturale, sociale și educative ar putea oferi tinerilor din cele două țări oportunități de a întâlni și de a explora ceea ce și cât de mult au în comun.
Aceasta ar ajuta la construirea identității europene și regionale și ar fi o investiție importantă pentru depășirea judecăți eronate și formării unei imagini greșite. Turismul cu siguranță ajută de asemenea. Cu toate acestea, este nevoie de mai multe schimburi ce implică tineri, dacă un viitor comun urmează să fie construit. Acest lucru trebuie să se facă în special în Balcani și regiunea Mării Negre, în care propriul trecut și istoria recentă a fiecărei națiuni sunt pline de probleme, și amintiri ale acestora și a "inamicior" încă rămân în stare proaspătă.
Nu este o surpriză faptul că atunci când există o oportunitate de a studia în străinătate români și turci ar prefera Statele Unite sau o țară din Europa de Vest în calitate de destinație. Pentru a crește stimulentele și a face interacțiunea mai atractivă, România ca stat membru al UE ar putea face lobby pentru mai multe fonduri UE pentru a crește schimburile sociale, culturale și educaționale regionale în rândul tinerilor, precum și profesori și academicieni. În cazul în care aceste eforturi au avut succes în Balcani și regiunea extinsă a Mării Negre, ar fi cu siguranta o investiție bună pentru Turcia, România și toate celelalte țări participante.
3.4 Impactul aderării României la UE asupra relațiilor Turcia-UE
În mod evident, aderarea României la UE va afecta nu numai relațiile România-Turcia. Acesta va avea, de asemenea, consecințe și implicații asupra relațiilor Turcia-UE și perspectivele de aderare a Turciei. În momentul de față, la fel ca multe dintre noile state membre ale UE, România a reiterat sprijinul pentru aspirațiile de aderare ale Turciei și pentru continuarea procesului de aderare. Este de așteptat ca noii membri să nu se opună oricărui proces de aderare atât de curând după ce au obținut apartenența în UE. Ar fi greșit din punct de vedere moral și împotriva intereselor lor, dat fiind faptul că extinderea aduce stabilitate în Europa.
Cu toate acestea, este larg recunoscut faptul că aderarea Turciei va avea nevoie de timp și vor avea loc discuții în curs de desfășurare cu privire la costurile și beneficiile aderării sale la UE. Prin urmare, cu toate că există un sprijin pentru procesul de negociere din momentul de față, în viitor preferințele și poziția României se pot schimba.
Unele state membre ale UE se așteaptă ca noile state membre să fie neutre în discuții strategice importante și mai pro-UE decât Atlantiști în alegeri de politică externă. Într-adevăr, România a fost criticată puternic în timpul crizei din Irak, din 2003, când a încercat să combine un sprijin puternic pentru SUA, cu un angajament de "europenizare". Privind aderarea Turciei este așteptat ca România să fie neutră, înainte de aderare deoarece nu are nimic de câștigat prin exprimarea opoziției. După ce va deveni un membru, cu toate acestea, România va avea o voce și voturi, prin sprijinul Turciei în sturcturile europene. Diplomații turci nu cred că România va fi printre țările care pot provoca dificultăți pentru aderarea Turciei. Cu toate acestea, aderarea România va avea în mod inevitabil unele efecte atât asupra relațiilor Turcia-UE cât și asupra procesului de extindere a UE.
De la finalizarea aderării la NATO și UE, România a început să caute un rol de jucat în aceste organizații, subliniind situația sa geopolitică importantă. Fiind la marginea noii UE, România a reînviat vechea funcție mitică de apărător al civilizației europene. Cu toate acestea, de data aceasta România dorește să apere Europa nu de rezistența din afară, ci prin angajarea sa în Balcanii de Vest și jucând un rol de punte în promovarea democratizării și europenizării în vecinătatea UE. Acest lucru poate fi realizat prin intermediul PEV și, în ochii României, dezvoltarea unui nou concept de securitate pentru zona extinsă a Mării Negre.
Trebuie remarcat că argumentele pe care România le invocă în sprijinul unei politici active în zona Mării Negre sunt exact aceleași ca și cele folosite de turci pentru a sublinia importanța geopolitică a aderării lor la Uniunea Europeană. Când România evidențiază amenințările care decurg din zona extinsă a Mării Negre, precum și necesitatea de a promova stabilitatea în regiune pentru securitatea Europei și a rutelor de energie, acestea argumente se întăresc în cazul Turciei. În ochii susținătoriilor aderării Turciei și a multor turci, Turcia ar reprezenta un avantaj pentru UE în eforturile sale de a elimina sursele de instabilitate în vecinătatea sa. Cu toate acestea, este discutabil dacă într-adevăr este necesar să se admită Turcia în UE, în scopul de a juca astfel de roluri, deoarece aceasta este deja un membru al NATO și nu are nici un interes în a submina eforturile UE de democratizare și stabilizare a vecinătății sale.
Mai mult decât atât, dificultățile de a fi o țară de frontieră a UE și insistența România cu privire la necesitatea de a promova implicarea europeană în asigurarea stabilității pe termen lung din regiunea extinsă a Mării Negre sugerează că România va continua să sprijine o polică a ușilor deschise pentru UE. Un astfel de sprijin pentru extinderea în curs de desfășurare în Balcanii de Vest și vecinătatea mai mare din Europa ar putea afecta relațiile Turcia-UE în două moduri. În primul rând, este clar din declarațiile succesive a miniștrilor români ai Afacerilor Externe, că România nu savurează perspectiva de a fi la marginea Europei.
Prin urmare, România este de așteptat să sprijine aderarea Turciei, pentru ca astfel frontiera UE poate fi împinsă mai departe spre est, reducând astfel povara României și care să permită țării să se simtă un pic mai mult ca un element de interior. Aderarea Turciei ar contribui, de asemenea, la reducerea crimei organizată, traficului de oameni, traficului de droguri și traficul de arme provenind din regiunea extinsă a Mării Negre.
În al doilea rând, cu toate acestea, România poate acorda prioritate aderarea statelor din Balcanii de Vest și Republica Moldova. Discursurile președintelui Traian Băsescu cu privire la problemele de politică externă și de extindere a UE demonstrează cât de multă importanță oferă Balcanilor de vest și Moldova. Într-adevăr, Băsescu a afirmat că Europa are nevoie de o pauză de la extindere și că Balcanii de Vest ar trebui să fie o prioritate viitoare. În ceea ce privește Turcia, și după subliniind prietenia care există între România și Turcia, Băsescu a declarat că, deși deschiderea negocierilor de aderare în octombrie 2005 ar fi binevenită, discursul cu care Turcia și într-adevăr, Ucraina ar putea adera la UE va depinde de capacitatea UE de a absorbi mai mulți membri. El a continuat susținând că, pentru moment, un parteneriat privilegiat ar fi un compromis acceptabil atât pentru UE, cât și pentru Turcia și Ucraina.
Deși comentariile lui Băsescu cu privire la capacitatea UE de a absorbi noi membri, cum ar fi Turcia sunt corecte, ele sugerează că sprijinul român pentru aderarea Turciei nu poate fi luat drept fiind categoric. De asemenea, turcii ar putea avea dificultăți în a înțelege cuplarea cu Ucraina, la momentul când negocierile de aderare au loc și Ucraina nu este un candidat. Un parteneriat privilegiat, un concept fără conținut și statut nedefinit, ar putea fi un compromis acceptabil pentru Ucraina și UE în acest moment. Cu toate acestea, nu numai populația din Turcia, dar chiar și "sultanul surd", cum ar spune turcii, au auzit că turcii înșiși sunt suficient de privilegiați cu statutul lor curent asociat și a uniunii vamale. Mai mult decât atât, autoritățile turce se repetă la fiecare ocazie că nimic mai putin de statutul de membru este sau va fi acceptabil pentru ei în acest moment sau în viitor.
Pentru că va fi, probabil, un deceniu între aderarea România și când Turcia speră să finalizeze negocierile de aderare, Turcia, nu va fi afectată în mod direct de aderarea din România în modul în care România a fost afectată de aderarea celor zece țări care au aderat la UE în mai 2004. Pe de altă parte, procesul de aderare a Turciei va fi cu siguranță afectat de oboseala extinderii și problemele UE-15 când UE a trebuit să facă față la admiterea a doisprezece noi membri. Nu există ceva despre care Turcia se poate plânge. În schimb, ar trebui să se concentreze pe pregătirea în sine cel mai bine posibil pentru aderare. Aici, experiențele României, uneori problematice, ar putea fi un avantaj pentru Turcia în cazul în care ar exista un schimb de informații. Fiind o țară cu un sector agricol mare, cu probleme legate de corupție, sistemul de justiție și de mediu, România poate fi un exemplu pentru Turcia și sprijini Turcia în eforturile sale de a adresa provocările cu care se vor confrunta în timpul negocierilor.
România și Turcia sunt parteneri în Balcani și regiunea Mării Negre. Ele au relații politice și economice bilaterale foarte bune. Viitorul acestor relații este încurajator. Mai mult decât atât, integrarea euro-atlantică a României va consolida cooperarea existentă între cele două țări în mai multe organizații regionale. Ambele țări au un interes în promovarea stabilității și securității în Balcani, Marea Neagră și regiunea învecinată. În acest moment, aderarea României la NATO poate fi privită ca o evoluție foarte importantă pentru accentuarea cooperării existente. Faptul că ambele țări sunt membre ale NATO, va face mai ușoară cooperarea între ele și de a obține sprijinul altor actori internaționali importanți. Deși legăturile economice formează nucleul relațiilor bilaterale română-turce, problemele legate de securitate domină agenda politicii externe a ambelor țări. De asemenea, ele oferă, fără îndoială, un motiv întemeiat pentru aderarea lor la UE și prezintă o bună sincronizare la nivelului contextului internațional. Ambele țări au o relație strategică cu Statele Unite și este corect să spunem că Marea Britanie este cel mai consecvent susținător al proceselor lor de aderare la UE. Ambele țări se confruntă cu aceleași provocări la frontiera UE și în vecinătatea lor. Astfel, este de așteptat ca România și Turcia să continue să colaboreze la orice prilej posibil.
3.5 Perspectivele Turciei asupra problemelor legate de securitate
De securitate este strâns legat conceptul de auto-apărare, care are trei ramuri: asigurarea supraviețuirii populației; protejarea integrității teritoriale și păstrarea identității de bază a unei națiuni, ca formă de trăsături politice, economice, sociale și culturale. Securitatea națională și securitatea colectivă sunt cei doi principalii piloni interdependenți de conceptul general de securitate. Într-o eră definită de globalizare, mediul de securitate actual a întărit și mai mult această legătură și a confirmat faptul că securitatea este cu adevărat indivizibilă.
Ca un răspuns la provocările de securitate în evoluția de astăzi, comunitatea internațională trebuie să-și revizuiască în mod constant metodele de a o pune în aplicare. Pregătirea terenului pentru crearea unui mediu sigur și liniștit pentru a promova securitatea internațională, a stabilității, precum și a dezvoltării durabile și a progresului uman formează încă obiectivele generale la care trebuie să se ajungă. În acest sens, protejarea integrității teritoriale; contribuind la operațiunile colective de apărare și de gestionare a crizelor (cum ar fi de menținere a păcii, operațiuni umanitare și misiunile de poliție); prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă și a mijloacelor lor de livrare și de sprijin, dezarmarea, sunt printre factorii care trebuie să fie analizați cu atenție.
Pe de altă parte, combaterea amenințărilor asimetrice, cum ar fi terorismul, crima organizată, perturbarea fluxului de resurse vitale, mișcare de masă necontrolată de oameni ca urmare a conflictelor armate, precum și riscurile de război cibernetic au transformat în amenințări care necesită punerea în aplicare a eforturilor comune pentru a asigura securitatea internațională în secolul 21. În acest sens, factori cum ar fi accelerarea cooperării la scală largă și dezvoltarea unei perspective de securitate bazată pe parteneriat, dialog și "putere soft" sunt de o mare importanță în noua arhitectură de securitate internațională la nivel mondial. Ca rezultat, Turcia încearcă să mobilizeze activele sale în mod eficient pentru a contracara aceste provocări în regiunea sa apropiată, dar, de asemenea, în mediul geografic larg.
Unele dintre aceste riscuri și amenințări nu sunt neapărat de natură militară. Mai mult decât atât, securitatea nu mai poate fi realizată numai prin mijloace politice și militare. Având în vedere că definiția de securitate s-a extins, ca atare, ar trebui în abordarea noastră, să luăm în calcul aceste noi amenințări. Securitatea trebuie să fie în măsură să angajeze o combinație mai largă a politicilor militare, economice, sociale și politice într-o mai bună coordonare pentru a se putea confrunta cu provocările de securitate actuale. Cu alte cuvinte, avem nevoie de a angaja o "abordare cuprinzătoare" care să se confrunte cu amenințările de securitate din ziua de astăzi.
Înființată în 1923, în urma unui război costisitor de independență față de puterile ocupante, securitatea Republicii Turcia a fost dictată de două elemente principale: geografie și relațiile de lungă durată cu țările vecine. Acești doi factori fac ca Turcia să fie un jucător cheie de securitate regională în Europa, Balcani, Caucaz, Orientul Mijlociu, Marea Mediterana și regiunile Mării Negre. În ultimii ani, Turcia a demonstrat, de asemenea, capacitatea de a acționa ca un actor global dincolo de aceste regiuni.
În conformitate cu această perspectivă globală, politica externă a Turciei a fost construită pe elemente-cheie, cum ar fi cooperare și parteneriat, precum și respectarea suveranității, independenței și integrității teritoriale. Prin urmare, stabilirea și menținerea relațiilor de prietenie cu alte țări; promovarea cooperării regionale și internaționale, prin strategii bilaterale și multilaterale; rezolvarea conflictelor prin mijloace pașnice și consolidarea păcii regionale și internaționale, stabilitatea și prosperitatea sunt principiile directoare ale politicii externe ale Turciei.
În perioada interbelică, între 1923-1939, Turcia a promovat în mod activ strategii de cooperare cu vecinii săi și alte țări prietene. În mod similar, ea, de asemenea, a contribuit la eforturile de cooperare în domeniul securității regionale la nivel multilateral prin inițierea creării Antantei Balcanice din 1934 cu Grecia, România și Iugoslavia, precum și Pactul Sadabad din 1937, cu Iran, Irak și Afganistan.
În perioada de după al doilea război mondial, Turcia a făcut alegerea istorică de a se alia cu lumea liberă și Blocul de Vest. Această politică a condus la faptul ca Turcia să devină membru al NATO, la 18 februarie 1952. De atunci, NATO a fost piatra de temelie a politicii de apărare și securitate a Turciei. În timpul Războiului Rece, Turcia a rămas un membru devotat al NATO într-o regiune volatilă riverane Blocului de Est. Ea a făcut o contribuție substanțială la securitatea și apărarea Alianței, în general, și în Europa de Vest, în special de către paza flancul sudic al Alianței. Având cea mai lungă graniță cu fosta Uniune Sovietică, Turcia a fost responsabilă pentru apărarea de o treime din frontierele terestre ale Alianței împotriva Pactului de la Varșovia. Pentru o țară cu resurse limitate, aceasta a venit în detrimentul unor mari sacrificii. Între timp, Turcia, de asemenea, sa străduit pentru a ajuta la reducerea tensiunilor între blocurile de Est și de Vest.
Rămânând în același timp angajat la securitatea Alianței, Turcia a continuat, de asemenea, politicile sale de securitate tradiționale, bazate pe promovarea cooperării în regiunile sale adiacente. În acest context, Turcia a inițiat cooperarea în domeniul securității, atât în Balcani și Orientul Mijlociu. Pactul Balcanic din 1954 cu Grecia și Iugoslavia și Pactul de la Bagdad din 1955 cu Marea Britanie, Iran, Irak și Pakistan au fost rezultatele concrete de inițiative care vizează consolidarea securității în aceste regiuni.
În plus, prin sprijinul ei puternic pentru NATO și conceptul său de apărare colectivă, Turcia a contribuit la aducerea confruntării Est-Vest către un final pașnic. În urma Războiului Rece, Turcia, ca și alți membri ai comunității internaționale, a început să se adapteze la noul mediu de securitate. Semnificația și rolul NATO, cu toate acestea, a rămas o constantă în viziunea turcă de apărare și politica externă de securitate.
În ultimii douăzeci de ani, globalizarea și revoluția tehnologică a început să servească nu numai pentru evoluții pozitive, dar, de asemenea, pentru inițiative ostile care au avut un impact negativ asupra aspectelor transfrontaliere care amenință securitatea internațională. În acest mediu în care gradul de conștientizare a riscurilor și provocărilor globale a crescut, sinergia și eforturi comune au devenit mai multe componente vitale pentru a se confrunta cu aceste amenințări. Această nouă abordare, de asemenea, a devenit proeminentă în noul Concept Strategic al NATO.
Turcia, în calitate de membru fondator al ONU, membru al NATO și a mai multor instituții europene, și o țară ce negociază cu UE pentru a deveni membru cu drepturi depline, a urmărit o politică externă proactivă pentru a dezvolta prietenia și cooperarea în regiune.
3.6 Particularitățile politicilor turcești
Perspectivele de securitate ale Turciei pot fi analizate din punct de vedere ale unor cercuri concentrice. Nucleul este scena internă din Turcia, urmate de mediul său de securitate imediat format din vecini. Apoi vine geografia mai larg formată din regiuni și țări care au legătură indirectă cu preocupările de securitate ale Turciei însă care încă au afinități istorice, culturale sau etnice. Scena Euro-Atlantică și cadre mai largi de securitate, inclusiv NATO și UE sunt următoarele blocuri. În cele din urmă organizația de securitate unică universal, ONU completează imaginea. Pe scurt, noul mediu de securitate prezintă comunității internaționale provocări universale care trebuie să fie abordate cu viziune, determinare, solidaritate și cooperare, în cazul în care generațiile viitoare vor putea spera la o lume mai bună.
O abordare de tipul clădire a blocurilor de scuritate a problemelor de securitate, pornind de la mediul imediat, cu scopul de a consolida înțelegerea reciprocă, încredere și cooperare, de a trece la un context geo-strategic mai larg, prin utilizarea eficientă a mecanismelor multilaterale, urmărind astfel angajamentul activ și pozitiv în continuu, geostrategia reprezintă o abordare viabilă. Turcia are viziunea strategică și capacitatea de a-și aduce contribuția utilă în acest context.
Perspectivele de securitate ale Turciei pot fi sensibil analizate din punct de vedere geostrategic în cercuri concentrice. Aș dori să încep cu nucleu, adică scena internă din Turcia. Principala problemă în Turcia pentru mai multe decenii, cu implicații clare de securitate, a fost lipsa de consens național cu privire la anumite aspecte ideologice.
În anii '70, s-a constatat o polarizare ideologică între "stânga" și "dreapta", care sa dezvoltat în militantism și lupte de stradă. Aceasta a fost, în esență, un produs al competiției globale între stilul sovietic al socialismului și liberalism. Turbulențele ce au urmat au dus la suspendarea temporară a procesului democratic din Turcia. Sfârșitul Războiului Rece a adus cu ea discreditarea socialismului sovietic și triumful economiei de piață precipitare, prin urmare, la sfârșitul acestui tip de polarizare în Turcia.
Între timp, a devenit clar că stânga ideologică a încorporat o ideologie naționalistă kurdă, sub masca de kurde marxismului. Alianța inițial s-a încheiat cu răscruce de drumuri, kurzi separatiste îmbarcă pe propria lor campanie sângeroasă prin terorismul PKK. PKK a beneficiat de sprijin financiar din partea expatriaților din Europa de Vest, precum și politic, logistic și chiar sprijin operațional de la unii dintre vecinii Turciei. Acesta a intrat într-o alianță nesfântă cu ciprioții greci și diaspora armeană. Adăposturi au fost furnizate în teritoriile vecine din care PKK ar fi putut lansa incursiunile transfrontaliere.
Vidul de autoritate centrală în nordul Irakului, în urma războiului din Golf au contribuit la această situație. Atitudinea unor țări din Europa de Vest și ale grupurilor pentru drepturile omului, care nu vedeau PKK ca pe niște teroriști sau separatiști veridici, ci ca pe niște luptători pentru libertate, a încurajat mai mult radicalism. Când PKK a început să se gândească că a avut, de fapt, puterea militară necesară pentru a câștiga în conflict și de a aduce confruntarea etnică la nivel național și de îl polariza, au făcut un calcul greșit crucial în ceea ce privește faptul că integrarea kurzilor în societatea turcă a făcut progrese ireversibile.
Este calculat greșit, de asemenea, puterea și determinarea forțelor dedicate Republicii. Cu toate acestea, PKK a fost capabil de a deveni o provocare formidabilă de securitate, să contribuie la drenarea resurselor Turciei și să provoace suferințe umane imense, dar cel mai important, intarzierea de democratizare și reforme în domeniul drepturilor omului. Islamul ideologic a fost, de asemenea, o sursă de polarizare. Forțele motrice din spatele creșterii internaționale a islamului politic au fost, în esență, în Libia, Gaddafi, și revoluția lui Khomeini din Iran. Turcia a avut partea sa de activiști religioși motivați politic.
În special în anii '90, activismul islamic a intrat într-o perioadă de ascensiune politică. Iran, trece la model turc de democrație seculară, nu mai vorbim în acest caz de alte state arabe conservatoare. Expatriații fundamentaliști din anumite țări europene ar putea funcționa în mod liber, și cu condiția existenței resurselor financiare. Ordinea religioasă a înflorit în țară, influențând structura politică și elaborarea de politici. În cele din urmă, segmentele societății au rămas fidele principiului unei republici seculare, ce a dat naștere unei reacții populare larg răspândită împotriva islamului politic. Acest lucru a fost accelerat de descoperirea faptelor oribile ale Hezbollah, care a fost un element fundamental în mișcarea kurdă subterană care a plecat inițial într-o luptă pentru putere cu PKK. Modelul stalinist, ca acesta din urmă îmbrățișat, a fost văzut ca o provocare ideologică. Când PKK a refuzat, Hezbollah a extins obiectivul său și sa angajat în acte de terorism împotriva anumitor grupuri islamice și intelectuali seculari. Măsuri draconice, în frunte cu armata, au trebuit să fie introduse pentru a opri valul.
Separatismul etnic a fost evitat de către națiune. Partidul politic care rulează pe un bilet de naționalismul kurd, în ciuda apelurile sale la electoratul să voteze pe criterii etnice, a rămas la un pic mai mult de 6%. Acest lucru a scăzut considerabil față de procentul estimat al populației de etnie kurdă. Mesajul a fost clar: kurzii din Turcia au ales, în majoritate covârșitoare să se creeze o conciliere națională și se angajează în căutarea bunăstării prin alinierea cu politica de masă. Aceasta a fost posibil ca urmare a faptului că PKK a mărturisit deja că au abandonat terorismului și a adoptat strategia de a solicita recunoașterea politică internațională sub numele de KADEK.
Încetarea de sprijin din exterior a fost, de asemenea, decisivă. Decizia Siriei de a expulza liderul PKK a precipitat astfel arestarea lui Öcalan, fiind o lovitură majoră. Iran în cadrul Khatami angajat pe relații de bună vecinătate cu Turcia a reziliat sprijinul PKK. Apropierea turco-grecă a avut consecințe similare.
Islamul radical ideologic, a fost interzis de la politică, de asemenea, și a intrat în declin. După ani de coaliții fragile, un guvern cu un singur partid și un singur partid de opoziție s-a arătat, astfel ajutând la stabilitatea și eficiența politică.
Terorismul etnic a fost practic eliminat, democrația Turciei a găsit un spațiu de manevră pentru a-și linge rănile sale și să se angajeze în reforme. Parlamentul anterior a fost capabil să treacă în vara anului 2002, un pachet foarte cuprinzător de legislație care vizează respectarea criteriilor de la Copenhaga. Acest proces poate continua cu mai multă încredere și ușurință.
Dezvoltarea societății civile în Turcia este un alt element important de conciliere națională și construirea unui larg consens. O rețea eficientă de control și echilibrare sociale, contribuind la motivarea și conștiința națională, a prins rădăcini. Acesta oferă stimulent puternic pentru un comportament responsabil la care populația să răspundă în mod pozitiv.
Relația dintre instituțiile civile și militare este, de asemenea, la un nivel optim. Constrângerile impuse de mediul turc de securitate impune forțelor armate un rol proeminent, care nu este ușor de înțeles de către unii dintre aliații europeni. Un deceniu de confruntări militare cu PKK a supărat anumite părți. Normalizarea situației este rectificarea rapidă a aceastei situații. Anumite îmbunătățiri de prezentare trebuie încă să fie făcute. Toate părțile ce prezintă o amenințare pentru Turcia ar trebui să înțeleagă faptul că forțele armate turce sunt profesioniste și eficiente, modernizându-se în mod constant în sine. Ei sunt foarte motivați, dar într-un mod restrâns. Acesta nu este un obstacol, ci un factor care contribuie la procesul democratic sănătos.
Ieșirea de la nucleul către primul dintre cercurile concentrice, cercul cel mai intim este format din mediul de securitate imediată. Turcia „trăiește într-un cartier predispus la conflict”. Moștenirea istoriei sale comune exercita o influență considerabilă, prezentând atât provocări cât și oportunități. Provocări de securitate au fost emanate în mare măsură de la regimuri care sunt lipsite de responsabilitate democratică și verificări ale pluralismului politic. Sprijinul popular și diversiunile de la problemele interne au fost de multe ori căutate prin exploatarea de plângeri istorice, precum și diferențele actuale. Imposibilitatea de a contribui la crearea de încredere reciprocă și de înțelegere a dus la percepții de incompatibilitate a intereselor naționale, un sentiment ce a determinat rivalitate și de multe ori ostilitate. Inițiative îndrăznețe pentru a depăși problemele endemice sunt rare.
Mediul demografic și etnic fracturat a fost rădăcina cauză a multă ciocniri și chiar conflict direct. Un astfel de mediu a fost de multe ori exploatat de mișcări, mai ales rebele (PKK) pentru a efectua operațiunile lor, cu un minim de constrângere. Un astfel de mediu implică în mod inevitabil încrederea periculos în armament. Militarizarea a fost o realitate omniprezentă de viață. Achiziționarea de capacitatea de a produce arme de distrugere în masă și un mijloc pentru eliberarea lor a fost un efort constant.
În timp ce orchestra o reacție internațională larg împotriva terorismului, SUA a propus să se ocupe cu amenințarea destul de mult în mod unilateral. "Războiul împotriva terorii" a devenit punctul central al tuturor activităților ulterioare.
Aceasta nu este o ordine de zi care trece. Amenințarea poate fi evazivă, dar cele care oferă refugiu și sprijin ar putea fi mult mai identificabile. Talibanii au fost un caz care reflectă această idee. Inițial, Statele Unite au acționat aproape în mod unilateral în Afganistan; alte state au urmat ulterior. Această acțiune de "unilateralism" a SUA a însemnat, în ceea ce privește relevanța NATO ridicarea multor întrebări. A vrut Washington să eludeze Alianța? NATO a pierdut utilitatea pentru SUA? A devenit clar că Statele Unite nu intenționează să întreprindă această luptă îndelungată și costisitoare singură. La summit-ul de la Praga din noiembrie 2002 al NATO, de la Washington a apelat la Alianță și la aliați pentru deciziile critice și le-a cerut să fie mai bine pregătiți din punct de vedere al conceptelor, planificare, modalitățile de cooperare și, cel mai important, din punct de vedere al capacităților operaționale.
Praga a fost numit de la "summit-ul de transformare". NATO a început să creeze forța, structurile de comandă și capacităților militare, care vor permite reacții rapide, eficiente și durabile la provocările de securitate, oriunde și ori de câte ori este necesar. Domenii numeroase au fost identificate și aliați au fost rugați să își asume angajamente concrete pentru a le rectifica, ca răspuns la cerințele unui mediu de securitate dominat de neliniști cu privire la forțele rebele, cu o capacitate de a provoca daune neconventionale grave.
La summit-ul de la Nisa a UE, modalitățile de implicare în PESA a aliaților membri europeni non-UE sa dovedit a scădea considerabil pe termen scurt a "acquis-ului" UEO. Principiul de "participare deplină" a fost abandonat. Aceasta a fost o contradicție cu spiritul care a fost vizibil cu un an înainte, la Summit-ul de la Washington a NATO în cazul în care Alianța a decis să facă capacitățile sale operaționale de care dispune UE pentru operațiunile PESA. Pentru că UE nu a reușit să livreze partea sa din afacere, Turcia a blocat activitatea la NATO cu privire la punerea în aplicare a relațiilor operaționale între NATO și PESA.
Aceasta a condus la negocieri suplimentare pentru a îmbunătăți modalitățile de participare la programele de securitate. Prin urmare, "Documentul de la Ankara” , a fost produs, care a fost acceptat de guvernul turc în decembrie 2001. UE în sine nu a putut ajunge la un acord din cauza obiecțiilor grecești. Ca o condiție de acceptare, Grecia a solicitat ulterior pentru a extrage garanții din partea UE cu privire la integritatea teritorială și granițele externe ale țărilor membre. Acest lucru ar fi dus la transformarea PESA într-un pact de apărare și ceilalți membri ai UE l-au respins. La summit-ul de la Bruxelles în octombrie 2002, UE a ajuns la un acord cu privire la modalitățile de participare, dar a amânat o decizie formală până NATO a ajuns la propriile acorduri cu privire la punerea în aplicare a relației strategice cu UE.
În afară de terorism, există și alte provocări de securitate cu caracter universal, care trebuie să fie tratate, cum ar fi traficul ilicit de droguri, armament, chiar și ființe umane. Acest tip de comerț și a terorismului se susțin reciproc, generatoare de resurse financiare care pot fi utilizate cu rea intenție, precum și crearea unui sector de muncă pentru recruți.
Pe scurt, noul mediu de securitate prezintă comunității internaționale cu provocări universale care trebuie să fie abordate cu viziune, determinare, solidaritate și cooperare, dacă vrem ca generațiile viitoare să trăiască într-o lume mai bună. Așa cum am făcut aluzie la analiza mea de cercuri concentrice, o clădire bazată pe blocuri de abordare a problemelor de securitate, pornind de la mediul imediat, cu scopul de a consolida înțelegerea reciprocă, a încrederii și a cooperării, de a trece la un context geo-strategic mai larg, prin utilizarea eficientă a mecanismelor multilaterale, urmărind astfel angajamentul activ și pozitiv într-o continuă perspectivă geostrategică este o abordare viabilă. Turcia are viziunea strategică, dreptul și capacitatea de a-și aduce contribuția utilă.
CONCLUZII
Această lucrare, prezentată în trei părți, a avut ca scop punerea în lumina a actorului internațional România, prin diferite aspecte. Prin toate argmunetele menționate în mod mod anterior, se poate observa în mod clar importanța implicării României în relațiile internaționale globale, dar mai ales regionale.
România este un actor special pe scena globală. Mereu a avut acest statut. Încă din perioada comunistă, prin politica dusă de Ceaușescu, care treptat, s-a distanțat față de Moscova, și a căutat aliați în Statele Unite ale Americii și Israel, care era o aliată a celei dintâi, România s-a evidențiat ca un actor special. Apoi, în regimul democratic, poporul român a fost unul care s-a adaptat foarte rapid la schimbarea ideologică, și chiar a dus termenul de democrație la noi extreme, dar aceasta este subiectul unei alte discuții.
Statul român a căutat mereu să își găsească un rol de jucat în această regiune plină de însemnătate istorică dar și geografică ce este regiunea extinsă a Mării Negre. Această aspirație, de a juca un rol important și a trasa liniile unei politici majore și de lungă durată, a României se poate observa prin apartenența ei la diferite organizații politice, militare și economice, menite cu exact acest scop în vedere, de a face vocea României auzită și de a îi da o mult dorită credibilitate.
Prin această lucrare, am încercat să arăt de ce România are o identitate unică prin istoria sa, prin geografia sa, prin relațiile întreținute cu vecinii săi, prin posibilele alianțe pe care ar trebui să le urmărească și ce ar trebui să facă România pentru a-și consolida această identiate sau imagine de putere regională în devenire.
Făcând parte din cel mai mare organism insituțional din lume, Uniunea Europeană, și fiind la granițele exterene ale sale, noi, ca popor român, avem o mare responsabilitate pe umeri. Această mare responsabilitate însumează mai multe aspecte: cel al securității, cel al stabilizării regiune extinse învecinate nouă, astfel creând noi cadre pentru alte state de a putea adera la Uniunea Europeană, aspectul economic, aspectul demografic și social.
România a menținut relații bune cu toți vecinii săi, chiar și cei care nu se învecinează în mod direct cu noi. Statul român a știut întotdeauna să își urmărească interesul și să își creeze alianțe avantajoase, precum a fost arătat în capitolele acestei lucrări.
Relațiile României cu vecinii săi au în primul rând un caracter istoric. România a păstrat relații diplomatice bune cu toți vecinii săi și continuă să participe la programe, planuri, acțiuni comune, astfel accentuând cooperarea și omogenizând regiunea extinsă a Mării Negre, și stabilizând-o din punct de vedere al securității, al dezvoltării economice și al ridicării nivelului de trai. O bună relație diplomatică între România și vecinii săi, și astfel, o bună stabilitate regională, poate atrage noi parteneri, atât strategici cât și economici, importanți.
Un actor internațional important la nivel regional este Turcia, precum am arătat în analiza mea anterioară, cu care România își dezvoltă din ce în ce mai multe parteneriate, iar această alianță strategică bilaterală este de o importanță geopolitică și geostrategică deosebită, așa cum urmează să se evidențieze în ultima parte a acestei lucrări.
Motivul pentru care eu am ales ca studiul de caz să îl fac despre Turcia și diferitele aspecte ale relației Turcia-România, a fost pur și simplu unul datorat pasiunii mele pentru această țară. Acest loc istoric are o puternică încărcătură istoric, fiind punctul de intersecție a două lumi total diferite și de asemenea a două continente. Un alt motiv pentru care eu am ales acest subiect a fost faptul că am avut prilejul de a beneficia de o bursă de studii Erasmus în Istanbul, iar timpul petrecut acolo, și posibilitatea de a cunoaște oamenii la nivel personal și să le înțeleg punctul de vedere, m-a făcut să simt ca golul dintre aceste două lumi diferite din punct de vedere cultural nu este chiar atât de mare pe cât ar pare.
Turcia este un stat impresionat, puternic, care impume respect, dar pe care îl și merită. Lumea orientală, în ceea ce privește Turcia, nu este atât de haotică precum pare. Au un sistem educațional, militar, social, politic bine definite, pe care eu am avut ocazia să le cunosc în mai de aproape în urma șederii mele în acest loc foarte interesant din toate punctele de vedere, ce este Istanbul.
România și Turcia au avut mereu puncte comune, chiar și în perioada de ocupație otomană. Turcii și românii sunt vechi prieteni, și această legătură de prietenie se poate vedea și pe străzile din Istanbul, fiecare turc știind cel puțin câteva cuvinte în limba română și câte ceva despre cultura noastră. În final aș vrea să spun ca România își croiește un viitor internațional frumos în contextul în care va ști să își folosească cum trebuie atuurile, iar legătura noastră specială de prietenie cu Turcia nu ar trebui neglijată, ci intensificată.
ANEXE
Anexa nr.1
Relații bilaterale România – Ucraina: Vizite la nivel înalt
Vizite la nivel înalt
Ale Președintelui României în Ucraina: 27-28 mai 1999 – Kiev și Cernăuți; 17-19 septembrie 2002 – Kiev și regiunea Odesa; 17 iunie 2003 – Cernăuți (a fost semnat Tratatul privind regimul frontierei de stat); 23 ianuarie 2005, Kiev – participare la ceremonia de învestire în funcție a omologului ucrainean; 2 decembrie 2005, Kiev – participare la Forumul Comunității pentru o Opțiune Democratică; 2-3 februarie 2006 – Kiev și Cernăuți, vizită oficială. A fost semnat Protocolul privind constituirea Comisiei Mixte Prezidențiale Româno – Ucrainene; 15 ianuarie 2007 – inaugurarea podului istoric peste Tisa și a punctului de trecere al frontierei Sighetu Marmației; vizită privată la Slatina; 20 august 2008, vizită de lucru.
Ale Președintelui Ucrainei în România: 2 iunie 1997 – Constanța (a fost semnat Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare); 21 aprilie 2005 – București, vizită oficială; 5 iunie 2006 – participare la Forumul Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat; 15 ianuarie 2007 – inaugurarea podului istoric peste Tisa și a punctului de trecere al frontierei Sighetu Marmației – Solotvino, vizită de lucru la Sighetu Marmației; 30-31 octombrie 2007 – vizită oficială; prima sesiune a Comisiei Mixte Prezidențiale Româno – Ucrainene; 3-4 aprilie 2008 – participare la Summit-ul NATO de la București.
Președinții României și Ucrainei au avut întâlniri și în marja diverselor reuniuni internaționale, cea mai recentă fiind la Chicago, în marja Summit-ului NATO (20-21 mai 2012).
Vizite la nivelul primilor miniștri
Ale Prim-ministrului României, în Ucraina: 29 martie 1996 – vizită de lucru. Au fost semnate, la Ismail, acorduri de cooperare în domeniile transporturilor rutiere și aeriene, științei și tehnologiei, sănătății și științelor medicale, relațiilor consulare.
Ale Prim-ministrului Ucrainei, în România: 29-30 ianuarie 2002 – a II-a sesiune a Consiliului Consultativ Interguvernamental Româno-Ucrainean de Colaborare Comercial – Economică și un forum al oamenilor de afaceri români și ucraineni.
La 27 iulie 2012, la Londra, în marja ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice, premierii României și Ucrainei au avut o scurtă întrevedere.
Vizite la nivelul miniștrilor de externe
Ale ministrului român de externe, în Ucraina: 3 mai 1997, Kiev – parafarea Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina; 27 noiembrie 2001, Kiev și Cernăuți; 15 august 2002, Ialta; 23 ianuarie 2005 – participare la ceremonia de învestire a președintelui ucrainean; 22 martie 2005; 2 decembrie 2005 – participare la Forumul Comunității pentru o Opțiune Democratică; 2-3 februarie 2006 – participare la vizita oficială în Ucraina a președintelui României; 23 mai 2006, Kiev – participare la Summit-ul GUAM. Întrevedere cu ministrul afacerilor externe ucrainean; 24 iunie 2006, Odesa – participare la cea de-a 134-a masă rotundă a Fundației Bergedorf, The Black Sea Between the EU and Russia: Security, Energy, Democracy, întrevedere bilaterală cu ministrul afacerilor externe al Ucrainei; 4 iulie 2006, Odesa – rundă de negocieri româno-ucrainene la nivel de ministru de externe; 14 februarie 2008, Kiev – reuniunea miniștrilor de externe din statele UE și din regiunea Mării Negre; 22-23 ianuarie 2009 – Kiev, vizită de lucru; 9-10 noiembrie 2011 – Kiev, vizită oficială; 10 martie 2014 – Kiev, vizită de lucru..
Ale ministrului ucrainean de externe, în România: 3- 4 septembrie 1992; 18-20 februarie 1999; 18 februarie 2004; 10 noiembrie 2005; 5 iunie 2006 – participare la Forumul Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat; 30-31 octombrie 2007 – participare la vizita oficială a președintelui Ucrainei și la prima sesiune a Comisiei Mixte Prezidențiale Româno – Ucrainene; 3-4 aprilie 2008 – participare la Summit-ul NATO de la București; 18 mai 2011 – vizită oficială la București;13 septembrie 2013 – București, vizită oficială.
Întâlniri ale miniștrilor de externe în format multilateral: 27 martie 2010 – cu ocazia participării la Conferința internațională Brussels Forum; 2 decembrie 2010, Astana – în marja Summit-ului OSCE; aprilie 2011, Luxemburg – cu prilejul reuniunii Grupului de Prieteni ai Ucrainei; aprilie 2011, Berlin – în marja reuniunii Comisiei NATO – Ucraina; iulie 2011, Luxemburg – cu prilejul reuniunii Grupului de Prieteni ai Ucrainei; aprilie 2012, Bruxelles – cu ocazia ministerialei NATO; septembrie 2012, New York – în marja Adunării Generale a ONU.
Sursa: http://mae.ro/node/1734
Anexa nr.2
Tabel cu schimburile comerciale bilaterale dintre România și Serbia
La data de 31.12.2012.
– milioane Dolari –
Sursa: http://www.mae.ro/bilateral-relations/4533
Anexa nr.3
Tabel cu evoluția schimburilor comerciale dintre România și Bulgaria
La data de 31.12.2013
Milioane de euro:
Sursa: http://www.mae.ro/bilateral-relations/1689
Anexa nr.4
Declarație comună a Miniștrilor Afacerilor Externe ale statelor Uniunii Europene și ai regiunii extinse a Mării Negre
http://eeas.europa.eu/blacksea/doc/joint_statement_blacksea_en.pdf
Anexa nr.5
Hartă cu rutele conductelor de gaze din Turcia
Sursa: http://mondediplo.com/blogs/pipeline-chess-across-the-black-sea
Bibliografie
Studii cu caracter general, tratate, cursuri, monografii, dicționare
Paul Ganster și David E. Lorey, Borders and Border Politics in a Globalizing World, 2005
Mircea Vâlcu-Mehedinți, Dezvăluiri: Fața nerecunoscută a istoriei României,vol X – Cadrilaterul; Politica bulgarilor față de România; Otomanii Editura MIRCEA VLAICU-MEHEDINTI, 2008
Iris Kempe, Kurt Klotzle, The Balkans and the Black Sea region: Problems, Potentials, and Policy Options, Political Analysis no.2, aprilie 2006, Center for Applied Policy Research
Orhan Babaoglu, The Black Sea Basin: A new axis in Global Maritime Security, Harvard Black Sea Security Program Publications, paragraful 9, 24 august 2005
Kiss Tamas, Perspectivă administrativă? O analiză comparativă a discursului demografic din România, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2009
Selim Deringil, Turkish Foreign Policy during the Second World War: An Active neutrality, 1989, Editura Cambridge University Press, Cambridge
Madeleine K. Albright, Stephen J. Hadley, Steven A. Cook, U.S. – Turkey Relations: A new partnership, Editura Council of Foreign Relations, Washinghton, 2012
Lucian Boia, History and Myth in Romanian Consciousness, Editura Central European University Press, Budapesta, 2001
Osman Bahadir Dincer, Mustafa Kutlay, Turkey’s Power Capacity in the Middle East: Limits of the Possible, An empirical Analysis, Editura Usak Reports, Ankara, iunie 2012
David Romano, The Kurdish Nationalist Movement: Opportunity, Mobilization and Identity, Editura Cambridge University Press, Cambridge, 2006
Nicole F. Watts, Activists in Office: Kurdish Politics and Protest in Turkey, Editura University of Washinghton Press, Seattle, 2010
Richard Jackson, Writing the War on Terrorism: Language, Politics and Counter-Terrorism, Editura Manchester University Press, Oxford, 2005
DEX, ediția a2a, revizuită și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012
Convenția de la Viena din 1979 privind Succesiunea Statelor. Regimuri de frontieră, articolul 11
Declarația de la Istanbul și Declarația Bosforului.
Carta CEMN
Articolului Instrumentului European de Vecinătate și Parteneriat numărul 1638/2006
Programul Operațional Comun în Bazinul Mării Negre, articolului 86(4) al regulării Comisiei Europene nr. 718/2007
Articolului nr. 9(5) al regulării Instrumentului European de Vecinătate și Parteneriat.
UE/Tunisia Plan de Acțiune 2004:19f
UE/Moldova Plan de Acțune 2004: 30f
Publicația Fondului Monetar Internațional, 2013, Vol. LXVI, Washinghton
Referințe rezervate internetului
http://www.ezilon.com/maps/european-continent-maps.html
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/video-dezbatere-historia-republica-moldova-pactul-ribbentrop-molotov-un
http://www.nato.int/nato-welcome/
http://europa.eu/legislation_summaries/glossary/accession_criteria_copenhague_en.htm
http://legal-dictionary.thefreedictionary.com/sui+generis
http://ec.europa.eu/economy_finance/international/neighbourhood_policy/index_en.htm
http://www.bsec-organization.org/Pages/homepage.aspx
http://www.mae.ro/node/1501
http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_countries/eastern_europe_and_central_asia/r17101_ro.htm
http://www.blacksea-cbc.net/
http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_countries/eastern_europe_and_central_asia/r17002_en.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_countries/eastern_europe_and_central_asia/r17104_ro.htm
http://eeas.europa.eu/russia/
http://eeas.europa.eu/blacksea/index_en.htm
http://ec.europa.eu/environment/index_en.htm
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-10-279_en.htm?locale=en
http://ec.europa.eu/romania/news/151211_ecoinovare_ro.htm
http://www.schengen.mira.gov.ro/Documente/utile/catutil/manual%20de%20prezentare.pdf
http://eeas.europa.eu/moldova/index_en.htm
http://eeas.europa.eu/tunisia/index_en.htm
http://www.wto.org/
http://www.ceps.be/
http://eurodialogue.org/osce/Negotiations-On-The-Transnistria-Conflict-In-A-Deep-Freeze
http://ec.europa.eu/research/reports/2007/index_en.html
http://www.europarl.europa.eu/RegistreWeb/search/simple.htm?fulltext=17%20january%202008&year=2007¤tPage=1
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_8633/Regiunea-Marii-Negre-are-un-nou-rol-de-securitate.html
http://www.harvard-bssp.org/bssp/about
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0026_ro.htm
https://www.eda.europa.eu/
http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/fight_against_organised_crime/r00004_en.htm
http://eeas.europa.eu/cfsp/index_en.htm
RAPORT COMPLET – Şedinţa comună a guvernelor României şi Republicii Moldova
Preşedinţii României şi Turciei vor semna o Declaraţie de parteneriat strategic
http://www.euronaval.ro/79-conventia-de-la-montreux-20-iulie-1936-si-aplicarea-in-criza-ucrineana
http://nato.mae.ro/node/279
Bibliografie
Studii cu caracter general, tratate, cursuri, monografii, dicționare
Paul Ganster și David E. Lorey, Borders and Border Politics in a Globalizing World, 2005
Mircea Vâlcu-Mehedinți, Dezvăluiri: Fața nerecunoscută a istoriei României,vol X – Cadrilaterul; Politica bulgarilor față de România; Otomanii Editura MIRCEA VLAICU-MEHEDINTI, 2008
Iris Kempe, Kurt Klotzle, The Balkans and the Black Sea region: Problems, Potentials, and Policy Options, Political Analysis no.2, aprilie 2006, Center for Applied Policy Research
Orhan Babaoglu, The Black Sea Basin: A new axis in Global Maritime Security, Harvard Black Sea Security Program Publications, paragraful 9, 24 august 2005
Kiss Tamas, Perspectivă administrativă? O analiză comparativă a discursului demografic din România, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2009
Selim Deringil, Turkish Foreign Policy during the Second World War: An Active neutrality, 1989, Editura Cambridge University Press, Cambridge
Madeleine K. Albright, Stephen J. Hadley, Steven A. Cook, U.S. – Turkey Relations: A new partnership, Editura Council of Foreign Relations, Washinghton, 2012
Lucian Boia, History and Myth in Romanian Consciousness, Editura Central European University Press, Budapesta, 2001
Osman Bahadir Dincer, Mustafa Kutlay, Turkey’s Power Capacity in the Middle East: Limits of the Possible, An empirical Analysis, Editura Usak Reports, Ankara, iunie 2012
David Romano, The Kurdish Nationalist Movement: Opportunity, Mobilization and Identity, Editura Cambridge University Press, Cambridge, 2006
Nicole F. Watts, Activists in Office: Kurdish Politics and Protest in Turkey, Editura University of Washinghton Press, Seattle, 2010
Richard Jackson, Writing the War on Terrorism: Language, Politics and Counter-Terrorism, Editura Manchester University Press, Oxford, 2005
DEX, ediția a2a, revizuită și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012
Convenția de la Viena din 1979 privind Succesiunea Statelor. Regimuri de frontieră, articolul 11
Declarația de la Istanbul și Declarația Bosforului.
Carta CEMN
Articolului Instrumentului European de Vecinătate și Parteneriat numărul 1638/2006
Programul Operațional Comun în Bazinul Mării Negre, articolului 86(4) al regulării Comisiei Europene nr. 718/2007
Articolului nr. 9(5) al regulării Instrumentului European de Vecinătate și Parteneriat.
UE/Tunisia Plan de Acțiune 2004:19f
UE/Moldova Plan de Acțune 2004: 30f
Publicația Fondului Monetar Internațional, 2013, Vol. LXVI, Washinghton
Referințe rezervate internetului
http://www.ezilon.com/maps/european-continent-maps.html
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/video-dezbatere-historia-republica-moldova-pactul-ribbentrop-molotov-un
http://www.nato.int/nato-welcome/
http://europa.eu/legislation_summaries/glossary/accession_criteria_copenhague_en.htm
http://legal-dictionary.thefreedictionary.com/sui+generis
http://ec.europa.eu/economy_finance/international/neighbourhood_policy/index_en.htm
http://www.bsec-organization.org/Pages/homepage.aspx
http://www.mae.ro/node/1501
http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_countries/eastern_europe_and_central_asia/r17101_ro.htm
http://www.blacksea-cbc.net/
http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_countries/eastern_europe_and_central_asia/r17002_en.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_countries/eastern_europe_and_central_asia/r17104_ro.htm
http://eeas.europa.eu/russia/
http://eeas.europa.eu/blacksea/index_en.htm
http://ec.europa.eu/environment/index_en.htm
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-10-279_en.htm?locale=en
http://ec.europa.eu/romania/news/151211_ecoinovare_ro.htm
http://www.schengen.mira.gov.ro/Documente/utile/catutil/manual%20de%20prezentare.pdf
http://eeas.europa.eu/moldova/index_en.htm
http://eeas.europa.eu/tunisia/index_en.htm
http://www.wto.org/
http://www.ceps.be/
http://eurodialogue.org/osce/Negotiations-On-The-Transnistria-Conflict-In-A-Deep-Freeze
http://ec.europa.eu/research/reports/2007/index_en.html
http://www.europarl.europa.eu/RegistreWeb/search/simple.htm?fulltext=17%20january%202008&year=2007¤tPage=1
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_8633/Regiunea-Marii-Negre-are-un-nou-rol-de-securitate.html
http://www.harvard-bssp.org/bssp/about
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0026_ro.htm
https://www.eda.europa.eu/
http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/fight_against_organised_crime/r00004_en.htm
http://eeas.europa.eu/cfsp/index_en.htm
RAPORT COMPLET – Şedinţa comună a guvernelor României şi Republicii Moldova
Preşedinţii României şi Turciei vor semna o Declaraţie de parteneriat strategic
http://www.euronaval.ro/79-conventia-de-la-montreux-20-iulie-1936-si-aplicarea-in-criza-ucrineana
http://nato.mae.ro/node/279
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatiile Transfrontaliere ale Romaniei (ID: 107850)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.