Realizarea Textelor Mass Media

Introducere

Tema acestei lucrări se numește “Realizarea textelor mass-media”, motivez această temă prin pasiunea mea pentru comunicare, dar în primul rând pentru începutul unei cariere de relaționist ce urmează să apară.

Pe lângă faptul că mă simt apropiată de această temă, la prelucrarea ei am avut ca obiectiv furnizarea de informații, oferirea de surse de inspirație celor care lucrează în acest domeniu, precum și celor care sunt interesați de această temă.

Conceperea de texte pentru relațiile publice înfățișază crearea unor mesaje prelucrate magistral tipurilor caracteristice de mass-media și de public. Autorii de texte din branșa relațiilor publice concep obiective pentru toate tipurile de mass-media care pot comunica informația, în plus, de cele mai multe ori, aceste mesaje-cuvinte, imagini și frecvent sunete sunt comunicate electronic, abstract aceste mesaje pot fi preluate oriunde in lume.

Ceea ce face ca conceperea de texte pentru relațiile publice să fie distinctă sunt puterea și răspunderea persoanei respective, care este în circumstanța de a garanta buna dispoziție dintr-o instiuție și categoriile ei de public. Această responsabilitate are două aspect. Din punct de vedere strategic, relațiile publice necesită felul în care acțiunile și politica unei organizații afectează oamenii, interacțiunea directă a angajaților cu cu clienții și parisia organizației la treburile comunității. Din punct de vedere tactic însă, politica bună și acțiunile exacte nu au nici o valabilitate dacă lumea nu sesizează acea politică și nu a auzit despre acele fapte. Baza faptei în branșa relațiilor publice prisosește comunicarea, mai ales în configurația ei scrisă.

Pentru a fi bun in branșa relațiilor publice, este necesar talentul în comunicare și de capabilitate în conexiunea cu mijloacele de comunicare în masă, dar și de înțelegerea lăuntrica a tehnicilor colaborării cu publicul larg și a normei convingerii. Apoi, cel care informează necesită să cunoască când să informeze și ce anume. Aceasta necesită cercetare, discernământ, ghidare și progamare pe lângă afabulația comunicării și înaintea ei.

Primul capitol este destinat sociabilității textului în mass-media și sunt prezentate supraevaluarea radicală a informației, schimbările din sfera fenomenului de comunicare, un nou concept de comunicare, despre consecințele legate de structura societății, consecințele legate de cultură, știința comunicării, etapele cercetării în comunicare, vorbirea rostită, genul textului, formă de tipar, analiza de text, prezentarea textului, limbaj, vorbire, radio, televiziune, buletinul de știri la radio și la televiziune, sistemul de instrumente fonetice ale exprimării, melodia tipurilor de propoziții, locul intonației în sistemul lingvistic, tehnici de vorbire și probleme de ortoepie în practica prezentatorilor radio/tv.

În al doilea capitol, “Tehnici de redactare”, sunt prezentate tipurile de redactare jurnalistică și construcția textului.

Încheierea lucrării se face prin studiul de caz, în care este prezentată realizarea textelor mass-media.

Prin combinarea acestor date de cercetare teoretică, analiză, opinie publică, voi reușii să ajung la o concluzie concretă a acestei lucrări.

CAPITOLUL I

Sociabilitatea textului în mass-media audio-vizuală

„Nu se poate a nu se comunica”

(Buda Béla)

„ Comunicarea înseamnă transmiterea informațiilor, ideilor, simțurilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, grafică, etc.)”

(Berelson-Steiner)

Am purces lucrarea de la aceste citate plansând accentul pe limba de informare. După conceptele preliminare, în care sunt prezentate înlocuirile din suprafața fenomenului de informare, repercursiunile legate de componența societății, fazele analizei în comunicare, lucrarea cercetează consecutiv, următoarele configurații: Vorbirea rostită (caracterizarea generală a vorbirii, clauzele comunicării, vorbirea corectă, tipologia comunicării în

masă, teleconferința și radioconferința); Categoria textului, configurația de tipar, cercetarea unui text ( lumea textelor, deslănțuirea vorbirii și emiterea textului, limbajul în public, conectarea dintre text și configurația textului); Limbă, vorbire, radio și televiziune ( sunetul radiodifuziunii și televiziunii, centralele genuri acustice ale comunicării în radio și televiziune, intertextualitate); Buletinul de știri la Radio și TV (comunicarea știrilor, însușirile știrilor radio/tv, noțiunea de știre, genuri de știri, conceperea știrilor); Sistemul de instrumente fonetice ale manifestării și conectările acestuia ( sonoritatea și înrăurirea textului, pronunțarea deslușită/circumstanța, textul și intenția ca determinative ale sonorității limbajului);

Melodia genurilor de propoziții ( acordul propoziției interogative, acordul propozițiilor expresive, acordul frazelor); Locul inflexiunii în sistemul lingvistic ( definirea inflexiunii, articularea inflexiunii, calitățile inflexiunii); Metode de comunicare și chestiuni de ortoepie în eficacitatea prezentatorilor radio/tv. Pentru că fiecare limbă are mai multe versiuni și constant trece printr-un proces de înlocuire, cauza acestei lucrări este de a pune în balanță textul corect și incorect utilizat în radio și televiziune, transmițând texte veritabile din mass-media din România. Odată cu producerea televiziunii s-a pus chestiunea dacă aceasta nu va îmbrânci pe ‚linie moartă’ radioul. Cu scurgerea timpului însă, s-a confirmat că, este necesar de amândouă sursele mediatice. Ele lucrează nu concomitent, ci completându-se, dar fiecare își are locul bine caracterizat în mass-media audiovizuală. Însă, este cert că, jurnaliștii de radio au necesitat să-și verifice propriul tip jurnalistic – întocmai la importanța televiziunii. A fost necesar ca ei să-și preschimbe textul radiofonic.

Televiziunea poate comunica informații fără text, doar prin limbajul imaginilor, pe când în radio, consecința auditivă fabrică mulțumire. Tonul, puterea, nunața, articulația sunetului din radio fac parte din comunicarea dată și au o funcție deosebită în transmiterea comunicării. Din aceste cauze s-au putut evolua pe căi distincte textul radiofonic și textul crainicului de radio, ca branșă anume a științei mediatice. Fiecare om nebolit poate să comunice, dar pentru a se manifesta în circumstanțe distincte, a face auzită nuanța, ritmul, inflexiunea unui text, este necesar să ai o anume gotovire, să fii specialist.

Comunicarea/formularea în public are uzanțe clare: cât de mult necesită să-și asimileze textul prezentatorul – care este versiunea mai corectă: dacă își asimilează în întregime sau dacă zăbovește departe de el?! Poate să-și domine emoțiile, sau din considerentul acestora respiră mai rapid și astfel ritmul comunicării se transformă în mai iute; ridică tonul și comunică mai tare?! (de ex. în momentul transmisiilor sportive). Care este funcția inflexiunii raționale și al celei emotive? Cum influențează melodia comunicării inflexiunea cuvântului, a propoziției și a textului? , etc. La aceste chestiuni verific să găsesc răspuns în lucrearea mea de disertație. Mass-media are un scop hotărâtor în societatea modernă, pentru că omul zilelor noastre prin ea se documentează despre tot ceea ce se petrece în lume. Astfel i se evoluează pregătirile despre lume. Însă este foarte apreciabil ca limbajul, comunicarea prin care se împărtășesc înștiințările către receptor, să fie concordante dispozițiilor lingvistice și a formulării exacte, frumoase. Comunicarea este mișcarea cea mai multilaterală, care nu se clironomisește, ci se studiază de la părinți și la școală. Limbajul este un ansamblu de formulare cu mai multe canale. Cuprinsul colectiv al cuvintelor frecvent se înlocuiește în funcție de inflexiune, ritm, volum, articulație, etc. În progresarea vorbirii și a limbajului o funcție decisivă o are mass-media. La radio și televiziune nu o dată deslușim texte la care se simte că prezentatorul se comasează foarte mult la emiterea consoanelor și vocalelor, la formulare, ton și inflexiune, interpunctualitate. Ascultăm toate acestea, însă nu ascultăm ideea în sine. Deși radioul nu poate actualiza prin imagini – cum face televiziunea -și el are propriul lui limbaj informativ: vocea umană, comunicarea prezentatorului. Prin acordul dintre semnificația textului și componentele fonetice se trece la o nouă însușire: importanța auditivă garantează și efect vizual. Această ”vizualitate interioară” are o consecință aparte. Astăzi este precis: televizorul nu antrenează pe „linie moartă” radioul. Limbajul acustic (și textul citit), mai ales limbajul viu brusc se leagă de personalitate, circumstanță și partenerul receptor. De obicei, este afectic, o vorbire multilaterală. În limbajul viu, pe lângă pronunțare, ajută formularea: utilizarea generală și alternativă a instrumentelor fonetice.

Unitatea și conceperea textului natural este mai destinsă, decât cea a informării scrise. Întocmai de aceea componentele verbale și gramaticale nu sunt satisfăcătoare mereu. În complinirea lor apar componente fonetice, care execută prin mai multe ranguri unitatea intonațională. Comunicarea este din precept dialog, pentru că se înaintează partenerilor și, chiar dacă este monolog, ideea centrală nu înfățișază doar limajul de sine, ci perceperea de sine. Se poate spune că, înștiințarea în primul rând are o cauză, iar comunicarea, un țel. În relația informativă receptorul este cel care desface textul, în relația de comunicare însă, partenerul. Comunicarea concretă întocmai de aceea este un interact (interaktus) în care comunicatorul și receptorul oricând se pot înlocui. Comunicarea este deci, contractată și de grad egal între vorbitor și ascultător. În timpul comunicării țelul central este ca să fim înțeleși. Dar pentru că, comunicarea este un proces fiziologic anevoios, care are o mulțime de componente, nu este apatic , în timpul comunicării necesită să ne focalizăm sau este un reflex formularea exactă. De-a lungul anilor radioul și televizorul au înlocuit conținutul comunicării: locul vorbirii directe a fost recepționat de vorbirea indirectă. Cei țintiți de cele mai multe ori sunt întruchipați de marele auditor, a cărui constituient nu este omogen, iar standardul intelectual de cele mai multe ori este mediu sau se află sub acest standard. Dar și în circumstanța comunicațională directă se înlocuiește constituientul auditoriului. Perioada unităților de vorbire (știri) la radio și televiziune fluctuează în principiu, între 30 de secunde și 3 minute, la știrile de foarte mare

însemnare – 10 minute. Aceasta se justifică prin faptul că la o perioadă mai mare, receptorul nu se poate comasa la un singur lucru și nu poate struni foarte multe înștințări. Este apreciabil ca dintre partenerii de vorbire, vorbitorul/comunicatorul în partitura cui și în ce circumstanță se expune – ca persoană fizică sau guvernamentală. În folosirea limbajului, a stilului este revelator faptul că, vorbirea/comunicarea se execută între parteneri de același grad de cultură sau nu, dacă auditoriul se alcătuiește din mai multe persoane sau nu, dacă este omogen sau eterogen. Este însemnat că procesul de vorbire se derulează prin comunicare vie/totală, adică au partitură atât componentele comunicaționale verbale cât și cele nonverbale. Nu este pasiv nici faptul că, în cazul dialogului se înlocuiesc partiturile de vorbire sau nu, ambii parteneri sunt formatori dinamici ai textului, sau nu. Reportajele și emisiunile de categorie masă-rotundă par doar la vedere vorbire completă. Receptorii obiectivi nu sunt partenerii de discuție, ci auditorii, telespectatorii. Reporterul chestionează în numele lor, iar persoana intervievată le comunică, chiar dacă, părelnic răspunde reporterului. Consecința lingvistică este același ca și în situația dialogului. La radio și televiziune însă, în asemenea situații, rar sunt ascultate texte bruște, pentru că majoritatea reportajelor se propovăduiesc în versiunea ”cosmetizată”: reporterul/redactorul prin montaj poate reduce, ”înfrumuseța” textul. Astfel reportajul propovăduit către auditor, telespectator deseori este perfect. Televiziunea, ca și filmul, este un mediu multilateral. Înglobează cele trei configurații importante ale vorbirii umane: imaginea, sunetul și cuvântul sunt prezente paralel. Și media audio-vizuală execută texte, a căror tălmăcire poate fi un protocol la fel de dinamic, ca și citirea. Textele din radio și televiziune necesită decodificate la fel ca și cuvintele și propozițiile, însă protocolul de analiză impune o altfel de creativitate. În zilele noastre, mass-media audio-vizuală are o funcție decisivă. Prezența, inaugurarea radioului și a televizorului semnifică participația la evenimentele lumii. Orice auzim sau vedem, se raportează la noi, pentru că radioul și televizorul, în ciuda intervalelor, a compus o comunitate nemărginită. Acest lucru simbolizează probabilități nemărginite, dar ascunde și pericole. Textele cele mai tradiționale în radio și televiziune sunt:

– emisiunile de știri;

– talk-show;

– reclame;

– emisiunile de sport;

– emisiunile interactive;

– filme documentare, etc.

În situația televizorului, textul și imaginea de cele mai multe ori sunt observate în același timp de către telespectator.

Există, bineînțeles un distinctiv al textului de televiziune spre diferențiere de cel de ziar sau de radio. În televiziune mesajele sunt comunicate în debit prelungit, iar ceea ce nu s-a perceput din prima este ratat. Comunicând despre asocierea imagine-cuvânt, subînțelegem în mod benevol sau neintenționat trei însușiri: rivalitatea, redundanța, complementaritatea. Mesajele imaginii și ale cuvintelor necesită să se suprapună. La producerea sunetului în radio dispar acele componente nonverbale, care îl sprijină pe auditor la distingerea textului. Este vorba de mimică, gesturi, tot ceea ce semnifică un plus din partea comentatorului. Toate acestea ar necesita împlinite de către vorbitor prin vocea lui și prin felul de elaborare a textului. Există câteva norme și canoane în elaborarea textelor. Toate aceste distinctive ale televiziunii cer ca materialele audio-vizuale propovăduite să fie cît mai elementare, îngăduind telespectatorului să perceapă imediat, fără povară, semnificația mesajului.

Textul de televiziune necesită:

– să se scrie neîncărcat, deslușit, laconic și direct, adică clar;

– să se scrie în limbajul de fiecare zi, așa cum se comunică în mod firesc, evitându-se însă familiarismele și jargonul. Se vor eluda emiterile importante sau gongorice, metoda oficială, administrativă etc. Dacă informația conține într-un document oficial să fie inclusă într-o știre sau comentariu, ea va fi tălmăcită în limbajul colocvial. O bună metodologie de elaborare pentru audio-vizual consistă în a se pronunța propozițiile cu voce tare, pentru ca apoi să fie înregistrate. Revizuirea însușirii auditive a unui text se face prin parcurgere cu voce tare:

– să se utilizează propoziții și fraze scurte, ocolindu-se construcțiile ramificate, anevoioase;

– înștiințarea să fie aranjată în mod rațional, natural și lejer de urmărit;

– să se desiste la amănuntele și cuvintele zadarnice;

– să se asorteze relația dintre cuvânt și imagine. Clauza de postament a succesului vorbirii este priceperea generală/egală a ansamblul de semne: limbajul general. Orice comunicare se execută în funcție de acesta. Însă comunicarea într-o singură limbă nu aparține numai de limbă, ci și în domeniul acesteia aparține de elemente și priorități. Informația – în semnificația cea mai largă a cuvântului – semnifică comunicarea cunoștințelor, informațiilor. În acestă situație, elaborarea textului are două regimuri. Poate fi informațional sau sociabil. În prima versiune, documentarea este cea mai însemnată, în a doua versiune, ascultătorul, pentru care documentarea contractează formă. Este însemnat ca lanțul sociabil să nu fie curmat nici o clipă. Raportându-ne la comunicare, la prezentația cu voce a textului scris, evocăm două chestiuni importante:

a. cum este textul care la prezentare/citire necesită să-și descopere configurația sonoră;

b. dacă în textul dat există elemente care coordonează într-un fel sau altul, prezentarea exactă a textului, și dacă, da, cum se pot recunoaște acestea. Componentele de pronunșie și inflexiune apar în propoziții, însă rangul și conținutul lor îl dobândește în text, în câmpul comunicativ. Deci, din punctul de vedere al prezentării recomandabile, nu este însestulătoare analiza componentelor minore de comunicare. Este necesar să analizeze în textul întreg, înglobarea, regularitatea și conexiunea componentelor textuale. Doar dacă simțim corelarea dintre cuprins și sunet, putem să fim încredințați că comunicarea noastră are într-adevăr sonoritate de conversare exactă. Conversarea din mass-media audio-vizuală se poate divide în două mari spețe de exprimări: conversația literară și cea informativă. În radio și televiziune acestă speță din urmă este mai frecventă, având în vedere că cele mai multe emisiuni sunt informative.

Relația dintre concludent și auditor este următoarea:

VORBITORUL – compune – AURIDTORULUI

SCRIITORUL – compune – AUDITORULUI

În cazul în care, prezentatorul de radio și tv citește texte redactate de alte persoane și nu de el însuși, nu mai este ”vorbitor” în semnificația relațională dintre el și partener. Această circumstanță este tradițională în cazul emisiunilor de știri, unde nu un singur redactor execută toată emisiunea. Între radio/televiziune și știre dăinuie o relație specială. Probabilitățile radioului și ale televiziunii încredințează configurațiile perfecte de informare a știrilor, iar știrea este cea mai apreciabilă varietate de emisiune a radioului și televiziunii. Știrea este o configurație accelerată de documentare a populației despre cele mai ”actuale” evenimente. Astăzi, deja și televiziunea poate comunica accelerat știri, punându-le și imagini. La radio și televiziune dăinuie canale care comunică foarte tradițional emisiuni de știri și cea mai scurtă emisiune necesită să cuprindă 5-6 știri. Iar succesiunea acestora necesită să urmeze o anumită raționalitate.

Pilonul comunicării consistă din regula celor 5 W :

_ Who – cine (cu cine s-a produs)?

_ What – ce (s-a produs)?

_ When – când (s-a produs)?

_ Where – unde (s-a produs)?

_ Why – de ce (s-a produs)?

Orice știre exactă necesită să răspundă la toate chestiunile sus menționate, sau cel puțin la primele patru. Cu timpul, cele 5W-uri au fost rotunjite și de chestiunea: How– cum (s-a petrecut)? Universal, se poate spune că, față de anii anteriori, limbajul, informarea știrilor de radio și televiziune s-a ameliorat. Cele mai multe sunt bine redactate și se pot frecventa ușor. Dacă însă vizionăm latura sonică a știrilor, nu se constată aceeași circumstanță bună, pentru că ele nu sunt destul de ”viețuitoare”. Argumentul acestei chestiuni însă ne recidivează din nou la scrierea/conceperea știrilor, pentru că pe lângă cele bine concepute, sunt destul de multe care, din anumite cauze ascund dificultăți pentru a fi bine prezentate și însărcinează percipialitatea și considerabilitatea textului. Datoria prezentatorului este de a decodifica textul conceput, traducându-l pe un cod acustic, adică nu să-l citească pur și simplu, ci să-l transmită accesibil. Acest lucru nu este lejer mai ales în cazul în care autorul este o altă persoană decât prezentatorul, pentru că se constată erori de compunere, de ortografie în textul dat. Practica mesagerului însă, reduce clarificarea acestei chestiuni. Ascultătorul – grație complexității limbii, nu observă propriu compozițiile compuse din multe componente. O compoziție de patru componente se poate asculta lejer, una de cinci-șase mai scurt, iar cele cu mai multe componente, ascultătorul nu le poate urmări, mai ales dacă sunt foarte încâlcite, cu intercalații. Circumstanța, textul și calcului sunt determinativelee răsunetului convorbirii. Examinările fonetice de ani de zile examinează partea sonică a limbii și a convorbirii, divizând și unele sunete. Succesiunea

”articulată” a acestora este urmată de inflexiune. Toate acestea însă, nu înfățișază convorbirea adevărată,pentru că enunțurile sună bine, corect, dar din punct de vedere acustic nu redactează un rătez textual. Deși unitatea literală există, mai absentează unitatea intonațională, ceea ce nu mereu este rezultatul utilizării corecte a componentelor de inflexiune. Aceste componente, care se numesc instrumente fonetice ale conținutului, apar în enunțuri, în cuvinte și componente ale cuvintelor, dar semnificație dobândește doar în context, în câmpul de informare. Chestiunea este: cum izbutește să vitalizeze toate acele componente care apar în plurivalența unui text, un prezentator de radio și televiziune? Chestiunea apare atunci când comunicatorul/prezentatorul nu aude propriile erori, pentru că s-a alcătuit un auz intern prin care el distinge propriile erori ca fiind exacte. Astfel, după stabilirea ”diagnozei” necesită să urmeze munca cea mai anevoioasă: ”teratamentul”.

Este foarte însemnat să existe un minim de comunicare, sub care să nu ajungă nimeni în fața microfonului. Acest lucru ar necesita să se raporteze și la interpreți, uneori chiar la intervievați, pentru că este foarte însemnat ca conținutul, convorbirea care ajunge la urechile ascultătorului să fie atât exactă cât și observabil. Se poate spune că limba/limbajul unei națiuni este în constantă preschimbare, evoluează, se metamorfozează continuu, iar reprezentanții mass-mediei necesită să aprecieze noile norme. În ceaa ce privește transmiterea, ea se execută în societate, care constrânge, pe de o parte, pe cel care comunică înștiințarea – comunicatorul – pe de altă parte, pe cel care o interceptează, – receptorul . Sociologii, esteticienii și filozofii de zeci de ani analizează și tălmăcesc acea acțiune , potrivit căruia sistemele mediatice înrăurește gândirea umană. O însemnare distinctă are examinarea detaliată a tipicității scrisului, a convorbirii și a vizualității.

CAPITOLUL II

Tehnici de redactare

I.I. Tipuri de redactare jurnalistică

Ceea ce este crucial în scrierea jurnalistică ține de reproducerea reală a faptelor însemnate, a înștințării – cheie. Subiectul unei afirmații îndură tălmăciri, versiuni conotative cu imperceptibili ai fineței stilistice si ale elocvenței pasionale, deraieri întâmplătoare de la factual, către opinabilul netestabil si întortocheat. Acestea nu motivează nici o nepotrivire între modurile abordării si subiectul repercutat în materialul de presă – se preconizează o stabilitate între temă si tonalitatea afirmației, între ceea ce se spune si cum se spune, între factual si opinabil, între problema tratată si condica stilistică. O temă secundară abostată dintr-un unghi impropriu, cu congestionări retoricești, cu emfază nemotivată, cu tactica limbajului ornant, este împrejurarea jurnalismului mezozoic, de factură senzaționalistă. Imaginile de o anumită expresivitate acordă textului jurnalistic atractivitate, desigur, însă nu necesită să obstrucționeze semnificația incipientă. Jurnalistul nu necesită să-si asume primejdia dezorientării cititorului cu un limbaj figurativ prea încâlcit. Calificativul jurnalistic apune spre garnisire, personalizare, cel figurat se redescoperă mai devreme în beletristică. Compararea jurnalistică necesită un context mai exact de decodare, iar intervalul între comparat si comparant nu poate fi prea mare; comparantul nu necesită creditat dintr-o ambianță puțin consacrată publicului-țintă. Cu o enciclopedică literatură străină din domeniu citată, C.F. Popescu prescrie poluarea enunțurilor scurte si a celor lungi, lămurirea scadențelor din jargoane, utilizarea verbelor de acțiune, la diateza dinamică, frazarea cadențată, textul definit de laconicitate, densitate, pregnanță, ultima exigență fiind necesară cuceririi lizibilității. Autorul român menționează, printre enunțurile lizibilității ponderate peste hotare, pe cea numită formula ușor ascultată. Se evidențiază faptul că, pentru conceperea unui text de presă, este necesară exactitatea, echivalată cu exactitatea informației, simbolizată de clasificarea exactă a informațiilor, de citarea exactă, de menționarea fără omisiuni a cifrelor, a numelor de persoane si de instituții, a relațiilor corecte consfințite între persoane si între fenomene. Constantin Stan cugetă că protocolul de elaborare pare a fi mai degrabă un protocol tehnic ce se subjugă unor canoane , unor precepte. Conferirea necesită făcută corect exact, deslușirea este capitală, stabilitatea si cinstea sunt esențiale. În presă, organizarea este înainte de orice psihologică, predominând emoționalul, senzorialul în prejusiciul echilibrării. Elaborarea poate urma planul diacronic, descriptiv; abordarea dialectică este adecvată în textele argumentative. În lucrările de disciplină se oferă recomandabile privitoare la regimurile optime de concepere a unui text jurnalistic. J.J. Van Cuilenburg transmite în Stiința comunicării un grafic cu privire la nivelul de greutate a textelor, pe următoarele indicatoare:

-lexicul;

-compoziția propozițională;

-densitatea noțională;

-curiozitatea umană

O scriitură de presă dreaptă, fadă, nu va tenta cititorul. Este însemnat ca jurnalistul să decerne o configurație ideatică pe care să îl întregească cu unul stilistic, apreciând caracteristicul fiecărui gen de articol de presă. Cercetătorii au observat faptul că procentajul de creativitate jurnalistică nu consistă în a căuta epitete, comparații, metafore, personificări, ci în modul de a chibzui înștințările din viitorul unui corpus care să spună ceva cititorului, într-un anume mod de prezentare, nici surprinzător, nici imoral, nici secret, nici zeflemist, după o normă vechie de când lumea: convorbirea autenticității e simplă. A conversa despre preceptele conceperii în cazul scriiturii de presă exactitate, limpezime, plauzibilitate, limbaj ajustat, înseamnă a comunica, implicit, despre însușirile exprimării textelor ce se împrejmuiește în exprimarea jurnalistică, iar logica unui text este dată de coincidența dintre înștiințarea pe care acesta o semnalizează unui auditoriu, configurația de formă selecționată și așteptările auditoriului cu privire la acestea. Sunt consacrate în nomenclatura jurnalistică tehnici de concepere precum cea a piramidei aclimatizate, a piramidei intervertite sau a celei rotunde, tehnica conceperii titlului în trei timpi, tehnica intitulată coș de sobă din olane. Un articol necesită să fie compus dintr-o suită de componente îmbinate unul într-altul. Conceperea unui text jurnalistic îndeplinește imperativele oricărei alte metode :

● proprietatea termenilor

● limpezimea

● laconicitatea

● diversitatea

● elocvența

● personalitatea

Limpezimea ideilor și a limbajului derivă în urma folosirii propozițiilor stravezi. În plus, este nevoioasă emiterea clară, marcarea explicită a relațiilor raționale cu protecția conectorilor efemeri, cosmici, ai totalizării, etc. Concentrarea, diversitatea organizărilor gramaticale, prevenirea poftoririlor, cuvintele perceptibile, simplitatea, elocvența, distincția sunt recomandate de toți specialistii branșei. În organizarea de recomandare a ideilor sunt preconizate: constituirea

pe axa efemeră, constituirea pe axa cosmică. Organizarea raționale aspiră o dozare progresivă. Specialiștii branșei prescriu circumspecție în folosirea eufemismelor, a sinonimelor, a jargoanelor, a cuvintelor conceptuale, a adjectivelor, a argoului. Imparțialitatea este concordantă cu exactitatea, nu cu afișarea de impresionant a exprimării înflorite. Un enunț – o idee. Cronologia necesită respectată, altfel are loc abaterea în literar. Cele mai bune regimuri de a impulsiona o idee este modelul semnificativ, explicația, aproximația datelor / statisticilor, confruntarea, potrivirea cu un component obișnuit cititorului. A concepe un text de presă reușit din punctul de vedere a consecinței asupra receptorului semnifică și a preciza logic, fără echivoc, unghiul de acostare a subiectului abordat. Exactitatea se raportează la trasarea integrală a sursei, cu nume, grad, cu menționarea nivelului de implicare în eveniment, dacă este realizabil; lămurirea termenilor anevoioși care apar în explicațiile unor intervievați; detalierea; semnalarea exactă fără decontextualizare și fără retezare. Jurnalistul este o combinație de artist, strajă, lucrător public și informator. El conversează despre puterea unui enunț simplu declarativv. despre exactitate, ce ține de corecția gramaticală, de declarațiile probate la diverse surse. O știre bine redactată este scrisă într-o exprimare clară, directă, cu înștințarea rațional organizată. A scrie bine se raportează la naturalețe, sobrietate, cu ocolirea tiparelor și a inutilităților. Este citat Mark Twain cu cele patru norme ale unei scriituri de presă de izbândă : exactitate; limpezime; volum de convingere; simplitatea stilului. Melvin Mencher aduce în conversație concentrarea, în următorele scadențe: toate îndeletnicirile creative au la bază arta preterarea, mai puțin înseamnă mai intens.

Însemnată este volumul jurnalistului de a opera selectările în urma cărora capitalul să iasă în relief, concis. Jurnalistul necesită să raporteze despre un eveniment pe care îl cercetează, cât mai deslușit și mai concis. Naturalețea expresiei se raportează la enunțuri scurte, cuvinte scurte, logică și structura coerentă a poveștii. Tiparele și inutilitățile prejudiciază imparțialității unei scriituri de presă neocolite și deslușite. Lipsa evidențierii unui singur detaliu însemnat dovedește neîndemânarea jurnalistului de a verifica povestea. Autorul chibzuiește că, în presă, eufemismele voalează adevărul.

Un text jurnalistic necesită conceput onorând următoarele exigențe:

-exprimare deslușită, riguroasă, concludentă;

-enunțuri scurte;

-adaptare la circumstanța de vorbire;

-lizibilitate;

-vocabular sobru.

Cuvintele centrate pe atenția umană sunt cele mai recomandabile. Se prescrie ocolirea jargoanelor, exprimarea omului aclimatizat va avea consecință mai mare asupra cititorului. Exemplificările și paradigmele se pot transforma în atribute ale noțiunilor și evenimentelor. Nu este preferabilă expansivitatea adjectivală.

Ziariștii sunt sfătuiți să aprecieze proprietatea intervalelor; să conceapă într-o manieră directă și simplă, un text bun este deslușit și laconic, ceea ce simbolizează că necesită respectate exigențele deslușirii. Exagerările beletristice, clauzele obscure și jargonul pot să sensibilizeze; argoul poate distra, dar pentru a conversa în mod deslușit jurnaliștii necesită să folosească un vocabular mai fluent. Termenii din limbajele specializate prejudiciază și ei strădaniei de lectură a cititorului, făurind încurcătură și anosteală în rândul ignoranților. Tiparele, metaforele decedate, personificările exorbitante prejudiciază unui stil iute și plăcut. Un jargon neciteț, eufemismul prea neclar, scadențele care califică calomniator, scadențele sexiste, exprimarea depersonalizatore, modernul apelat cu scadențe ale nonumanului, sunt tehnici ale manevrării și ale dezinformări. Se inițiază justețea și distingerea agonisite prin ferecarea logică, construirea cea mai sobră subiect-predicat- complement, prin utilizarea exactă a operatorilor raționali presupuși în relaționarea de tip analogic, disjunctiv, cauzal, etc. Lexicul laconic, exact, scadențele adaptate circumstanței de comunicare, propozițiile scurte, expresia autentică, organizarea cea mai accesibilă – o singură idee primejdioasă într-o propoziție, chiar într-un singur alineat, toate acestea sunt punctele capitale pentru conceperea unui text izbutit la stadiu stilistic, gramatical, pragmatic. Scriitura jurnalistică părtinește laconicitatea, prezentarea faptelor, popularizarea. Este un limbaj în căutarea operativității: puține cuvinte, ocolirea divagațiilor și are drept țintă atât dibacitatea, cât și simțibilitatea cititorului, fiind definit în primul rând de sobrietate. Capitalul necesită postat la debutarea paragrafului: rațiunea ideilor bine pusă la punct; elementarul înseamnă rigoare și exactitatea expresiei. Sobrietatea nu simbolizează sărăcie lexicală, nici lesnicioasă. Lămuririle numeroase aduc un plus de comprehensabilitate, dar necesită ocolite frazele lungi. Comunicarea constrânge ierarhizarea riguroasă. Unghiul de acostare ales incipient necesită păstrat până la final. Un articol alcătuiește un tot energic. Dacă, în interior, mai multe activități trag în direcții distincte, energia întregului hazardează să se dărâme. Justețea – cuvântul just, limbajul proporționat, rațiunea proporționată, tonul proporționat fiecărui articol, pentru a caracteriza munca jurnalistului profesionist, cel care nu este un autor de fantezie, de roman, dar este un profesionist al cuvântului, al frazei, al prezentării, al portretului, al imaginii, al narațiunii, al dialogului, al scenariului. Publicul țintă este cel care sugerează, în practica jurnalistică, direcții de înfiere a unui anume gen de limbaj, mai categoric ori mai informațional. A scrie succint, citeț, interesant, plauzibil, simbolizează reguli de aur pentru jurnalisti. Lizibilitatea dezvoltă în textele care fac apel la imagini palpabile, la organizarea sobră: Subiect – Predicat – Complement.

Limbajul corect – cuvantul adaptat, succinz, însuflețit, neologismele și jargoanele utilizate cu masură, imparțialitatea, sunt ținte anevoios de atins de către jurnaliștii aflați la început de drum. Obiectivitatea este o trebuință, dar factualul și opinabilul sunt destrămate de o linie instabilă, cu deraieri primejdioase în spre terenul manipulării atunci cand jurnalistul nu-i face evidentă cititorului delimitarea între judecata de calitate particulară perspectivei ziaristice și veridicitatea considerabilei. Jurnalistul este în primul rand om, cu simțirile și îngrijorările lui, cu gusturile și alegerile proprii, dar în fața unui public căruia îi capătă încrederea cu destulă povară necesită să își verifice puseurile de subiectivism nejustificat, să își potolească înclinațiile înclinitoare, să își intoneze vocea publică în detrimentul celei lăuntrice – în articolele care nu se împrejmuiesc în categoriile de opinie. Răsunetul glasului de adâncă necesitare într-o cauză, a vocii personalizate în învinuiri și detractări rabiate nu este ăngăduit în textul unei știri; doar editorialistul și comentatorul de autoritate, libelistul subversiv și bigotul polemist își îngăduie defulări în petarde verbale, teratamente prin scris în arena publică.

Imparțialitatea apare atunci când, cu toate că autenticitatea are mai multe fețe, jurnalistul izbutește să asambleze toate informările într-un bloc unitar, să lase fiecare voce să fie auzită, să nu suprainformeze, să nu lase răzleț informații esențiale. Scriitura trebuie să fie concodantă – în sonoritate, în oferirea argumentelor citate de la părțile implicate. Acesta ar fi moralicul obiectivității în conceperea materialelor strict informative.

În materiale de presă strict pragmatice, în știri, condiția echidistantă a jurnalistului constă în oferirea detaliilor cosmice, efemere clare, cu nominalizarea martorilor și a înaintașilor într-un eveniment, cu nominalizarea originii, fără provocări părtinitoare, fără figuri de stil. Constituenta subiectivă se face simțită în articole de comentariu, în diatribe etc., prin interjecții, puncte de suspensie, exclamări și întrebări retorice, epitete congestionate, componente de oralitate, antifraze, intensități argotice. Echidistanța maximă – lipsa fructificărilor și a comentariilor individuale, nu simbolizează că textul necesită să fie aglutinat de relief, fad, incolor. Un detaliu revelator din decor, din imaginea unei persoane, poate activa textul. Afirmația nu semnifică povestire și spectacol – oricum și oricât de mult ar avea de spus jurnalistul.

I.II. Construcția textului jurnalistic

Structurarea unui text poate urma direcția diacronică sau secvențială. Există și structurarea ce respectă apreciabilitatea subiectelor acostate, iar structurarea textului în calitate de secvențele raționalității cauzale, cu recomandarea rezultatelor căpătate – acțiuni, repercursiuni, este și cea mai nimerită de teoreticienii branșei jurnalistice. Alocuțiunea jurnalistică își atinge obiectivul cuantizând posibilul retoric al ethosului, pathosului, logosului –elementele aristotelice contopesc într-o aceași măsură literală. Preconizările lucrărilor de branșă se raportează la:

– reducerea unui paragraf la formularea unei singure idei;

– conexiunea paragrafelor asigurată de cuvinte de trecere, de conectori ai locului, ai timpului, de conectori raționali, ai considerentei și ai repercursiunii;

încătușarea rațională a ideilor care au puncte generale, în paragrafe înrudite.

Covingătorii comunică despre raționalitatea lăuntrică a discursului, despre faptul că repercursiunile retorice nu pot face abstractizare de convingerea, beatitudinea și acordul metodei.

Textul jurnalistic simbolizează, în mare măsură, și rescriere, parafrazare, semnalare, transcriere nealterată, îmbinarea unor discursuri postexistente.

Poate activa formula dialogului trucat, fățărnicie de schimb de replici produsă fie prin dedublarea vocii autorului, fie prin aducerea în text a unei persoane și voci străine. De asemenea, apar formulele colajului enumerativ de citate, cea a emiterii expediate pentru a necesita cititorul. Definitorie stilului publicistic ar fi tocmai aceast contrapunct explicit- îmbinarea vocii ziaristului cu alte voci. În studiul consacrat cercetării discursului, cercetǎtoarea Daniela Rovența-Frumușani apreciază textul ca o entitate definită printr-o dublǎ sistematicitate : globală.

Privitor la discursul mediatic, autoarea atrage interesul cǎ, în logica informației lesnicioase și accelerate, formulate retoric și publicitar, se instaleazǎ perfid: încurcătura categoriilor și actorilor, o intertextualitate individualizată, etc. În punctul de vedere al autoarei discursul mediatic face ca o narațiune comunicativă, sistematică care induce tematici și ierarhii tematice, creditând însușirile mitului, legendei, povestirii folclorice.

José de Broucker prescrie constituirea corpusului literal pe principiul sistematicii, al curiozității, al adaptabilității. În lucrările de domeniu, discursul mediatic este caracterizat în relație cu publicul- țintă; de aici decurge accentuarea calibrului pragmatic și a constituentei scop. Din cauza acestei proporții practice cu cea mai mare valabilitate discursivă, caracterul țintă al vorbirii mediatice are o anumită instabilitate. Discursului mediatic i-au fost imputate procesul de ficționalizare a concretului, inutilitatea, construirea unui real propriu prin montajul secvențelor selecționate din cotidian. Discursul mediatic se impulsionează prin elementele ce țin de cointeresarea cititorului, de ademenirea acestuia și de realizarea acordului. Este o deviere deontologică emfatizarea constituentei seductive, în momentul în care logica discursului abate de la normele demonstrării temeinice, cu severitatea celor spuse, cu respect față de coerență, față de adevăr, etc. Se crede că discursul este precedent textului. Discursul ca eveniment, ca provocare este un protocol prealabil produsului căpătat care este textul. (RovenŃa-Frumusani,

Discursul nu poate fi redactat în afara unui context oral, existențial al informațiilor, circumstanțial, acțional al fragmentelor discursive ca acte lingvistice, psihologic al proiectelor, aspirațiilor, cucerniciilor. Autoarea citată evocă taxonomia lingvisticii germane cu privire la texte de gen narativ/ descriptiv/ enunțiativ/ educativ/ argumentativ. În Dicționarul de științe ale limbii se menționează: dacă textul este o secvență esențială de expresii lingvistice, discursul este un eveniment sociabil, exteriorizat printr-o manieră lingvistică. Textul este o partitură compusă după niste reguli exacte. Caracterul omogen al textului este decernat de:

-unitatea la cotă sintactică;

-sistematica la cotă semantică;

Luminița Roșca, în lucrarea dedicată fabricării textului jurnalistic, indică faptul că ceea ce se numește structură se referă strict la fabricația și constrirea textului jurnalistic, adică recunoașterea și fixarea unor organizări literale variate într-un tot cu țintă unică, în concordanță cu un sistem de reguli prestabilite. Autoarea cugetă că limbajele se alcătuiesc dintr-o sumă de texte și din tot ce simbolizează fabricare, construcție, receptare a acestora. Limbajele cuprind texte, dar și orice text cuprinde însușirile limbajului pe care il înfățișază. Sunt accentuate aspectele caracteristice ale textualității, plecând de la teoriile lui Beaugrande și Dressler, din 1981: coerența – un text suscită așteptări și este sistematic în raport cu un receptor sau cu o colectivitate de receptori; coeziunea – privitoare la anumite structuri sintactico–semantice precum referința, înlocuirea, elipsa, conjuncția, concomitența, recapitularea, timpul; intenționalitatea emițătorului; acceptabilitatea receptorului față de enunț- atenția față de un text este cu atat mai mare cu cât cititorul este mai tentat de tema gândită, cu cât are mai multe informații căpătate în preliminar în legătură cu subiectul tratat; informativitatea; situaționalitatea; intertextualitatea. Textul jurnalistic este o coeziune tematică, lingvistică și grafică, parte a sistemului mass-media, a cărui grad important e acela de a raporta despre evenimente publice. Este amintit faptul că pragmalingvistica a fixat că relațiile sistematice sunt la cotă semantică și privesc: traversarea de la vorbirea directă la cea indirectă; continuația tematică; componentele de tranziție; conectorii demonstrației; pronumele; enunțuri marcatoare, etc. În textul de presă apar: componente ale vorbirii directe, indirecte, vorbirea indirect independentă, vorbirea directă încătușată.

Manualele de jurnalism prescriu titlul deslușit, ușor de decodat, a cărui construcție să fructifice cât mai puțin procedeele echivocității. Tema anunțată de titlu necesită să fie evoluată în corpul textului, nu rareori însă titlul este ompesionant- înșelător. Titrarea – supratitlu-titlu-subtitlu, prepune o întâlnire naturală a componentelor sale, acestea aducând, în cascadă, înștiințări suplimentare, ocolindu-se inutilitățile, sinonimiile. Un bun titlu are simțul perceptibilului, este succit, sobru, cu apel la cuvintele-cheie din text. Supratitlul – titlul – subtitlul constituie un ansamblu resistent de comunicare în cascadă, integralându-se mutual, fără inutilități, cu evidențierea anumitor date de interes, fără a plictisi cu amănunte zadarnice ce se pot pribegi în textul propriu-zis. Un titlu bun are răsunet în memoria cititorului. îi trezește interesul și îi aprobă o lectură interesantă. Titlul incitativ este ușor de conceput, însă nu mereu își cinstește promisiunea de lectură posterioară a unui text pe măsura anunțului–șoc. Titlul și sapoul ar necesita să alcătuiescă fragmente expozitive de sine stătătoare., scutindu-și o oarecare libertate față de textul propriu-zis. Cristian Florin Popescu identifică puterea de înrăurire a titlului ce îmbină informativul cu incitativul. Pentru Aurelia Lăpușan și Raluca Petre, autoarele unui curs de tehnici de concepere în presa scrisă, titlul necesită să fie energic, trepidant, în formă afirmativă, cu verbe la diateza activă, cu ocolirea adverbelor, adjectivelor, cuvintelor tehnice, livrești. Acululând înștiințarea considerabilă a textului în maximum șapte cuvinte, titlul necesită să fie aplicabil numai unui singur text. Maria Cvasnai Cătănescu supranumește peritext oral orice component care flanchează textul de presă propriu-zis și indică faptul că orice titlu jurnalistic ar necesita să îndeplinească reguli precum cele privitoare la coincidența între gradul de impediment al textului și copabilitatea de lectură a receptorului, lucru repercutat în normele conciziei, ale sobrietății la stadiu lexical și sintactic, ale non-ambiguității. Autoarea remarcă prezența supraliciațieii componentului artificial, în unele titluri din presă -construcții afectate, pentru dobândirea impresionantului și a epatantului.

Autoarea analizează:

-gramatica titlului jurnalistic;

-nivelul lexico- semantic: titluri ce cuprind termeni generici- etnonime, nume ale provenienței regionale, ale profesiei, ale unor grade în politică; titluri ce înmagazinează nume proprii; titluri pregătite pe baza expresiilor colocviale, argotice, pe baza unor scadențe neologicice. Titlul care fructifică citatul este cel care, dacă multiplicarea nu este statornică, poate fi clădit prin trunchierea, perifraza, înlocuirea unora dintre cuvintele formulate de persoana citată. Citatul îi îngăduie jurnalistului să se retrogradeze pe un plan adjunct, lăsând o voce capabilă într-o branșă să acorde un plus de imparțialitate textului. El este și o modalitate sobră de individualizare prin limbaj- marcă a moralității unei persoane. Citatul poate fi înfățișat de stilul nemediat sau poate fi reprodus în vorbire indirectă. Titlurile pot fi clădite și cu ajutorul metodelor stilistice precum parodia cu origine populară –Cine doarme după-amiaza, departe ajunge, cu originea instruită –parodii cliseizate după Caragiale, Eminescu, cu origine în fraze faimoase, în sloganuri politice sau publicitare. Titlul cu ambiguități ale omonimiei și ale polisemantismului este ilustrat din îndestulare. Figurile fonetice, de construcție, cele semasiologice au un rol copleșitor în construcția titrării cu presupoziții și implicații, în condica echivocității. În lucrarea dedicată analizei limbajului publicistic, Stelian Dumistrăcel categorizează titlul de presă astfel: reprezentativ/ bazat pe jocuri de cuvinte – cel care fructifică fondurile stilistice ale semnelor de punctuație și ale rimei/ cel care este micșorat la un citat/ cel înfățișat de o întrebare sau de o exclamare.

Autorul propune paradigme de titluri în care configurațiile idiomatice, titlurile unor opere știute, citatele și maximele celebre sunt destructurate prin următoarele metode: detractio, adiecto, immutatio, transmutatio. Plecând de la teoria lui Eugen Coseriu privitoare la mariajul cvasiobligatoriu între cuvinte, Stelian Dumistrăcel chibzuiește că in presa scrisă există o dispoziție de a întrona, prin înlocuire, relații nefirești între elementele enunțului ce înfățișază mariajuri indispensabili. Exemplele sunt convingătoare: libertatea de expresie.

Sunt foarte acceptate de jurnaliști titlurile fundamentate pe jocuri de cuvinte. Titlul fundamentat pe joc de cuvinte este cel care impune, mai cu seamă, analizarea posterioară amănunțită în corpul articolului. Titlul nominativ, în formula înșirării, a definirii unei persoane/ situații politice/ țări este ușor de clădit și preaales de unii jurnaliști, pentru că este focalizat și, în ciuda absenței verbului, are ritm: Coreea de Nord: un dictator, trei fii, o singură rachetă. Într-un capitol denumit Limbajul jurnalistic: între strategiile senzaționalului și atracția tiparului din lucrarea Diversitatea stilistică în româna actuală, Rodica Zafiu ilustrează cercetarea despre retorica titlurilor cu următoarele predicamente: titlul verbal; nominal – cel care hazardează să rămână în branșa conținuturilor abstracte și colective, al posibilităților care nu ating criteriul adevărului; narativ- rezumat al unei povești simple, cu personajele sale centrale; titlul în care apare constituirea epică, prin nominalizare și limitare; titlul în care se redescoperă constituirea părtinitoare; titlul care stârnește presupoziții în rândul cititorilor; titlul bazat pe jocul de cuvinte lesnicios; titlul antimetatetic. În comunicarea prin presă din lucrarea Teoria Comunicării, Sultana Craia înfățișează modele din presă de titluri-aluzie la scrieri faimoase, parifrazate, metamorfozate de ziarist în obiective persiflatorice. Sunt titluri care dirijează cititorul, la prima vedere, pe o pistă neautentică, pentru a-l consterna prin turnura lucrurilor, în cuprins. Cu socoteala nemărturisită deschis, jurnalistul poate pune în nepotrivire benevol titlul și cuprinsul, fiind vorba de o ademenire deliberată.

Sintetic, de contextualizare, semnificativ al surselor, deslușitor al unor cauze/ repercursiuni, sapoul îl poate delapida de la lectura exhaustivă a unui articol pe cititorul alertat sau pur și simplu mai puțin preocupat de subiectul raportat. Constantin Stan menționează că sapoul explică ceea ce un titlu aluziv ambiguizează, prezintă cum a fost căpătată informația, prezintă perioada, reamintește episoadele precedente în anchetele seriale.

Modele de sapouri la același eveniment:

a) Jurnalistul Cristi NIcu a fost implicat, sâmbătă seara, într-un accident rutier în urma căruia doi tineri au fost răniți malign, după ce au intrat cu motocicleta în mașina condusă de ziarist, pe care acesta a răsucit-o într-un scuar, răzbind apoi pe celălalt sens de mers.

b) Jurnalistul Cristi Nicu hazardează, potrivit legii, până la 3 ani de închisoare, dacă una dintre victimele accidentului instigat de el sâmbătă în Craiova are necesitate de mai mult de 50 de zile de îngrijiri medicale.

Leadul sau paragraful incipient înfățișază, alături de titlu, piatra de încercare a talentului, a îndemânării jurnalistului de a spune mult în cât mai puține cuvinte. Este cel care crapă , cu calicenie, ușa către desfacerea enigmei / revelarea temei, dar nu destăinuie toată informația capitală. Cercetătorii branșeo îi acordă paragrafului incipient însușiri legate de volumul

de a certifica abordarea problematică, într-un anumită rezonanță și dintr-un anumit unghi de vedere. Dacă sapoul înfățișează acea parte a unui articol în care jurnalistul necesită să se exprime concis, în termeni de suspendare a interesului, recepționând din subiectul tratat pe larg ceea ce se cugetă capital, partea necesară pentru noutatea temei și pentru recunoașterea notei personale, leadul necesită să se demonstreze la fel de curajos, de plin de miez informativ.

Din punct de vedere stilistic, paragraful originar poate cuprinde metafore, comparații – însă aplicabile la tema textului și apoi explicitate pe parcurs. Echivocitatea din lead, într-un calambur, joc de cuvinte, imagine plurivalentă, neelucidată în corpul textului, stabilizează lectorul, contrariindu-l ca și cum ar fi vorba de un mister din proza literară. Numit de unii autori partea cea mai însemnată a știrii, primul paragraf este prin excelență secvența de text care recepționează curiozitateal subit, cu ajutorul unor tehnici discursive intrate în tradiția ziaristică: o prezență excepțională, o polojenie sau o turnură deșteaptă de frază ar înfățișa ceea ce Stephens și Lanson numesc soft leads, spre distincție de hard leads- caracteristice știrilor despre evenimente însemnate, entuziaste. Leadul este cel care rezumă, la obiect, cele mai revelatoare înștiințări. Primele cuvinte – specialiștii în branșă vorbesc de cele dintâi 30 de cuvinte – desemnează atacul –rezistent, transparent, incitativ, orientativ. Este foarte calculat de jurnalist leadul – aforistic, epatant: Trăim vremuri aiurea. Apreciat paragraful capital al unui material construit după modelul piramidei răsturnate, este fragmentul textual care necesită la maximum volumul jurnalistului de a spune cât mai mult, cât mai succint cu putință – dar fără abrogarea consecinței de surpriză sau al celui de activare a interesului. Cel mult două fraze, cu restrângerea de 20-30 de cuvinte, cu menționarea originii și cu răspunsuri privitoare la actorul principal /acțiunea/ timpul/ locul evenimentului- acestea sunt directivele specialiștilor.

Dicționarele recomandă tipologia leadului rezumat. Există și probabilitatea conceperii leadului antedatat, a leadului care fructifică resursele limbajului figurativ. În lucrările de

domeniu se conversează și despre: leadul narativ; cel impersonal; cel care expune un punct de vedere; cel moralizator; cel umoristic. Există și posibilitatea folosirii citatului/ interogației/ dialogului în lead. Alți autori comunică despre leadul staccato, exploziv, leadul cartus – pontarizează pe un enunț șoc, leadul uluitor – este cel care cuprinde o formulare în scadențele superlativului. S-a mai comunicat despre leadul policefal privitor la configurații diverse ale unui eveniment, dăruind chiar repercursiunile – dacă sunt foarte însemnate. Melvin Mercher conferă modele de lead direct, zăbovit, chibzuind că numărul culminant de cuvinte din lead este 35.

Leadul direct nu este necesar fad, pur factual, dar necesită să conducă cititorul direct spre centrul poveștii. Tehnica leadului tîmândit este adoptată de jurnaliștii care preferă abordarea narativă ori cronologică sau de cei care evidențiază însemnătatea unei anumite persoane implicate în eveniment sau citate.

Leadul orb dăruiește puține informații sau este prea imprecis. Există și leadul combo – cel care îmbină leadul direct și leadul amânat, dar are și componente din leadul orb. Leadul necesită să aibă o organizare sobră: subiect – predicat – complement, cea mai funcțională organizare pentru lămurirea misterelor cu privire autorul acțiunii și de ceea ce s-a petrecut. Conferirea se poate face la începutul sau la sfârșitul leadului. Ken Metzler recomandă leadul multiparagraf. În primul paragraf se dăruiesc răspunsuri la chestiunile cine?, ce? și de ce?, în al doilea se garantează la chestiunile unde? și când? și se oferă originea; al treilea paragraf – cum?, iar al patrulea face trecerea către cuprinsul amănunțit al materialului orientativ.

Metzler categorizează leadul astfel: narativ/ rezumat/ interogativ/citat/ flash by/ interpelarea cititorului/ descriptiv/ provocare. Constantin Stan menționează: atacul unui reportaj cuprinde componente vizuale, cel al unui interviu- imagini auditive, cel al unei anchete- ezitări sistematice asupra clarității.

Un lead care să nu fie supraîncărcat ar necesita să nu aibă mai mult de două paragrafe. Autorul deosebește între lead și atac, chibzuind că leadul însuși are un atac de sine stătător.

Numit în spațiul francez la chute, paragraful final ar necesita să fie cel puțin la fel de izbândit ca și cel originar. El aduce lămuriri și nu necesită să fie un simplu rezumat al celor emise precedent. În funcție de categoria ziaristică abordată, finalul poate înfățișa o încheiere, un citat, o imagine percutantă. A fost observată dispiziția tuturor jurnaliștilor, naturală de altfel, de a ulitiza paragraful sfârșit doar pentru recapitularea informației analizate/ prezentate precedent.

În reportaj, sfârșitul dăruiește o ultimă imagine expresivă, iar în interviu, sfârșitul poate suprapune cu un citat al interlocutorului. Textele de opinie se termină cu o judecată/ maximă/ o părere-șoc, într-o pronunție laconică, de influență.

CAPITOLUL III

Studiu de caz. Realizarea textelor mass-media

Transmiterea unei campanii de presă prin mail personalizat

În ceea ce urmărește ascensiunea online, dacă advertorialele susține partea orientative iar bannerele pe cea vizuală, în mod cert un newsletter individualizat asamblează cu izbândă cele două părți, având totodată beneficiul de a nu trece neobservat din simpla cauză că aterizează în adecvatul inbox. Newslettere personalizate, email marketing, newsletter dedicate sau direct mailing- toate se raportează la același lucru: expedierea unui mesaj caracteristic de promovare către anumite persoane, prin medierea email-ului. Totuși, supranumirea care formulează cel mai bine acțiunea este cea de newsletter dedicat, pentru că tot ceea ce cuprinde este consacrat în întregime unui client, începând cu spațiul concret și continuând cu textile, componente vizuale sau link-urile centripete, toate aparțin celui care decide să promoveze astfel un produs sau un serviciu. Pe lângă acel cuprins plăcut, un alt secret din spatele unui newsletter izbândit este însăși baza de date pe care se face transmiterea sau mai perceptibil, potrivirea targetului referitoare cu produsul/serviciul avansat. Există două versiuni de a trimite un newsletter către o bază de date:

Cea în care este clară exhaustiva bază de prenumeranți ai unui site.

Cea în care se trimite un mesaj promoțional către o triere personalizată de contacte, formată în funcție de norme precum zona geografică, vârstă, sex, branșa de activitate CAEN, funcție, anturajul și număr de angajați, date financiare, etc

Garantat, selecționarea uneia dintre cele două versiuni de mai sus se face în rolul de targetare și cauzele clientului- cu cât este mai comun expediat produsul sau serviciul avansat, cu atât este mai recomandabilă o bază totală, iar în cazul unor produse caracteristice este nimerită doar o deosebită selecție de contacte, valoroasă în funcție de acele principii clare, în așa fel încât mesajul să meargă la scop. Un aspect vretnic de consemnat este faptul că cititorul, înainte de a găsii concret cuprinsul newsletterului, vede în primul rând subjectline-ul mailului și sender-ul. Când cel ce trimite e un nume déjà știut, gradul de încredere se mărește. Subject line-ul încă primește extra atenție atunci când este individualizat: de exemplu, când fixează numele celui ce încasează emailul sau o altă distincție a acestuia, fie ea socio-profesională sau particulară. Atenție așadar la felul în care e exprimat prima dovadă asupra a ceea ce fixează newsletterul- un verb ajustat și un cuvânt expresiv stârnește din start primul click al cititorului- cel de deschidere a emailului.

În ceea ce scrutează designul, un newsletter personalizat poate cuprinde texte, imagini, content video- orice stârnește cititorul să analizeze email-ul primit și să ajungă mai departe în site-ul sau landing page-ul hărăzit produsului sau serviciului avansat, pentru a afla și mai multe informații.

În momentul în care toate amănuntele newsletterului sunt puse la punct și se prepară trimiterea propriu-zisă, speciala este pornirea contentului în format html către publisher sau către administratorul bazei de date cu prenumeranții. În acest fel, se rentabilizează procesul și se desfășoară cu facilitate toate probele și verificările indispensabile înaintea expedierii.

Html-ul trebuie să fie în echivalență cu targetul căruia i se expediază. De exemplu, dacă este avut în vedere un produs sau serviciu business, html-ul va trebui să indice cumpătat, profesional, să fie ventilat, să transmită plauzibilitate, iar din mesaj să decurgă clar câștigurile utilizatorului. În cazul în care ceea ce se avansează se expediază unui public colectiv, advertiserul poate veni cu mai multe componente inventive, artistice, jucăușe, originale.

Câștigurile unei campanii de email marketing sunt diverse, de la simpla comunicare a unor noutăți, la trimiterea menire și personalizată a veștilor și ofertelor pentru provocarea de vânzări și leaduri.

De altfel și raportul post-campanie cuprinde informații ce susțin aceste câștiguri, iar gradul la care ajung indicatorii confirmă dacă au fost impresionate obiectivele campaniei:

-Rata de desfacere indică numărul de deschideri solitare ale email-ului

-Rata de click evaluează grija acordat de cititori cuprinsului email-ului-câți dintre cei ce au deschis campania au trecut la pasul continuator prin accesarea unui link din cuprinsul ei. Se socotește după formula: click-uri vizate la numărul de deschideri, înmulțit cu 100.

-Rata de conversite este coordonatorul centrat pe vânzările colective de o specială campanie.

Cei ce aleg să orânduiască în astfel de acțiuni necesită să știe că au la hotărâre un mod eficace de promovare, care trebuie însă utilizată cu grijă și măsură. În principiu, destinatarii oricărei campanii trebuie să fie atrași și justificați să găsească în detaliu ceea ce le este adus în vedere, pentru a deveni posterior clienți satisfăcuți. Fokus Interactive este regia de firidă avută de Fokus Digital Services, parte a Grupului Rentrop&Straton. Compania romano-germană Fokus

Digital Services dăruiește servicii integrale de online outsourcing pentru firme din Uniunea Europeană, Africa de Sud, Australia și Statele Unite ale Americii. Fokus Interactive, prin statutul de regie de nișă, ilustrează un portofoliu nemărginit de site-uri pe piața de publicitate online, monetizând cuprinsul acestora. Acest lucru admite încântarea clienților ajustați pentru spațiile publicitare neocupate, în așa fel încât reclamele să fie în acord cu informațiile comunicate pe site. Ceea ce deosebește regia Fokus Interactive de alte regii din România este faptul că portofoliul acesteia include doar site-uri de cotlon. Fiecare dintre acestea publică cuprins perfecționat pe anumite domenii, iar gestionarea acestuia admite păstrarea atenției pe subiectele tratate.

Prezentari multimedia profesionale pe CD & DVD

Prezentarea multimedia reprezinta o forma moderna de prezentare a unui volum mai mare de informatie, intr-un mod elegant, interactiv si personalizat. Acest instrument de promovare va aduce un plus de imagine in relatiile de afaceri, substituind efectul redus al cartilor de vizita si oferind acces la o prezentare interactiva a tuturor serviciilor, produselor sau ofertelor clientilor.

Acest instrument de marketing este complementar serviciilor de webdesign si este destinat utilizarii in cadrul diferintelor evenimente (conferinte, targuri, showroomuri, expozitii), avand un impact superior pliantelor, brosurilor sau afiselor publicitare, atat prin forma grafica deosebita cat si prin afisarea interactiva (animatie, sunet, reprezentare grafica superioara, spoturi, tururi virtuale, galerii foto).

Prezentarile multimedia reprezinta o alternativa mult mai accesibila a cataloagelor de produse tiparite oferind posibilitatea vizualizarii unui volum foarte mare de informatie intr-un mod mai explicit si vizual, fara a fi necesara o conexiune la internet sau cunostiinte tehnice in domeniu.

Prezentarile multimedia pot fi publicate pe diferite suporturi (CD / DVD, business Card), in functie de volumul de informatie ce il contin dar si de destinatia acestuia.

Cele mai importante caracteristici ale unei prezentari multimedia pe CD / DVD sunt:

Prezentare multimedia realizata pentru diferite evenimente (prezentare companie sau produs);

Modalitate de afisare a unui volum insemnat de informatii: modern, elegant si rapid;

Interfata grafica personalizata (va urmari identitatea vizuala a produsului/companiei);

Publicare informatii variate (imagini, animatii, filme, tururi virtuale, oferte speciale, fise tehnice, etc.);

Personalizare atat la nivelul prezentarii multimedia cat si al CD / DVD-ului (CD Cover);

Exista mai multe tehnologii pentru realizarea acestor prezentari multimedia pe suport CD / DVD, printre cele mai utilizate de noi sunt Adobe Flash si Adobe Director (sau tehnologii hibride), acestea oferind posibilitati de animatie si reprezentare vizuala deosebita.

Media Serv ofera clientilor sai un serviciu complet de realizare a prezentarilor multimedia: concept, design, programare, implementare, personalizare CD / DVD. Inca de la inceput luam in calcul domeniul de activitate si piata tinta cat si toate detaliile aferente clientului, serviciile si produsele sale, mediul in care va fi realizata prezentarea, mesajul care se doreste a fi trasmis, gradul de implicare tehnologica (interactivitate / static / dinamic), bugetul alocat prezentarii multimedia, timpii de executie etc, pentru ca rezultatele finale sa isi depaseasca tintele comerciale.

Prin prezentarile multimedia pe care le oferim clientilor nostrii contribuim la imaginea companiilor sau produselor prezentate, imbinam creativ tehnologia si informatia, pentru a transmite un mesaj direct si explicit, intr-o forma de prezentare originala, interactiva si memorabila.

Realizarea interviului

Originile interviului, în accepțiunea modernă a termenului, dacă ar fi să le dăm crezare gazetarilor americani, trebuie identificate încă de la întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu pe Muntele Sinai. Jurnalistul John Christie vede în această întrevedere una dintre mărcile profesionalismului în presă, intervievatorul căutând să obțină de la personalități informații inedite, controversate.

Primul interviu profesionist îi este atribuit lui James Gordon Bennet, fondatorul ziarului The New York Herald. Scoțianul va publica în paginile gazetei sale un articol despre o crimă celebră în epocă, dintr-o perspectivă cu totul nouă. Ceea ce în alte ziare a apărut ca o simplă știre la rubrica evenimentelor “negre”, în New York Herald a făcut obiectul unei ample investigații, textul publicat îndeplinind, prin multitudinea tehnicilor de abordare a subiectului – de la alegerea interlocutorului, documentare, stabilirea prealabilă a întrebărilor, până la întocmirea unui adevărat plan de atac, în care era instaurată interactivitatea și primatul întrebării, în dauna răspunsului – toate condițiile interviului modern.

Contestat inițial și considerat a atenta deopotrivă la statutul meseriei de jurnalist și la moralitatea cititorului, noua formulă va găsi repede adepți, în cadrul ambelor componente ale
lanțului comunicării – emițători și receptori, prin îndepărtarea de schema tradițională, unidirecțională și aducerea în prim-plan a actorilor evenimentelor.

Etimologic, termenul “interviu” provine de la franțuzescul entrevue și desemnează o întrevedere directă, față în față, între două sau mai multe persoane. Situația prezintă o anecdotică aparte: deși de origine franceză, termenul s-a impus, atât în practica anglo-saxonă, cât și în cea franceză, în varianta engleză – interview.

Dar ce este interviul?

„Interviu, interviuri = n. convorbire a unui ziarist cu o personalitate politică, culturală etc. (care este publicată în presă, transmisă la radio sau la televiziune); (p. ext.) articol într-o publicație periodică care redă o astfel de convorbire [Din engl., fr. interview]

„Interviews = deși există multe tipuri de interviuri și diverse motive pentru realizarea lor, scopul comun rămâne adunarea informațiilor și înțelegerea altor persoane, printr-un proces planificat de întrebări și răspunsuri”.

Definițiile, acoperind toată gama situațiilor interacțiunilor verbale intrepersonale, diferă prin preeminența acordată, de la caz la caz, uneia dintre cele două componente: întrebare sau răspuns. Deosebirea între dialogurile cotidiene și cele instituționalizate o găsim, așadar, în variația cantitativă a unuia dintre cei doi vectori. T. Vlad, într-o lucrare ce analizează interviul în evoluția sa de la Platon până în zilele noastre, consideră că “în cadrul dialogului comun, al conversației cotidiene – putem vorbi despre o anume superioritate a răspunsului (…), în vreme ce în situațiile (sub o formă sau alta)
instituționalizate, întrebarea dobândește un rol cel puțin la fel de consistent”.

Definițiile aplicate dialogului, cel puțin în situațiile instituționalizate (interviuri de angajare, formulare etc), surprind, aproape toate, raportul bidirecțional dintre actorii implicați în acest proces, pe de o parte, și relația lor direct dependentă de contextul socio-cultural în care se desfășoară dialogul pe de altă parte. Dialogul, reliefând destinatarul, trimite „la situația alocutivă, utilizează simultan mai multe cadre de referință și se caracterizează prin prezența elementelor metalingvistice și prin frecvența formelor interogative”.

Despre importanța alternanței răspuns-întrebare vorbea, încă din anul 1940, cercetătorul rus Mihail Bahtin: “În viața reală a limbajului, orice comprehensiune concretă este activă; ea implică ceea ce trebuie înțeles în orizontul obiectual-expresiv propriu și este indisolubil legată de un răspuns, de o obiecție sau de o consimțire motivată. Într-un anume sens, primatul aparține răspunsului, ca principiu activ”.

Interviul este, din această perspectivă, o “interacțiune subiectivă circumstanțială, socio-cultural situată și situantă pentru protagoniști, integrând, în grade diferite, un demers comun de simbolizare care mediază și orientează interacțiunea”.

În practica mass-media, interviul este perceput ca o conversație planificată și controlată între două persoane, care are un anumit scop, cel puțin pentru unul dintre participanți. Nu orice delarație este un interviu, trebuie să existe o structură dialogală a declarației pentru ca aceasta să emită pretenții de interviu.

Dar, “interviul nu este un gen jurnalistic veritabil decât dacă este prezentat ca atare într-un întreg articol sau într-o porțiune importantă a unui articol. Se înțelege de la sine că orice sau aproape orice reportaj include interviuri, discuții cu persoane bine informate, dar care, de regulă, nu sunt citate. Interviul, în adevăratul său sens, considerat deci ca un tip special de reportaj, are drept scop să dea cuvântul unei personalități”, să lămurească o situație, să pună în valoare pe cineva sau toate acestea la un loc. În aceste condiții, reporterul are misiunea să incite la conversație persoana intervievată, să o determine să spună ceea ce ar putea interesa publicul larg.

Interviul poate fi înțeles așadar ca un tip de reportaj, foarte redus, în care nu e permisă existența unor timpi morți. Reporterul nu trebuie să-și permită, nici sieși și nici intervievatului, momente de relaxare, acest tip de articol solicitând, în cel mai înalt grad, atenția consumatorului de produse mediatice, atenție direct proporțională cu capacitatea reporterului de a stârni interes, prin întrebări bine formulate și adresate la momentul optim.

Realizarea unui interviu depinde de corelarea anumitor factori. Reporterii ar trebui să știe că de prima întrebare atârnă tot restul interviului. De aceea, ziariștii cu experiență recomandă, ca atitudine profesională, începutul discuției cu un schimb de amabilități, care să destindă atmosfera și să contribuie la găsirea unui ton potrivit. Pentru a testa buna-credință a interlocutorului în debutul conversației se adresează întrebări la care reporterul cunoaște deja răspunsul. De altfel, pe tot parcursul interviului, întrebările trebuie adresate cu aerul că, reporterul fiind documentat, cunoscând adică răspunsul, nu așteaptă decât o confirmare. Se va evita astfel situația de a fi indus în eroare de către intervievat.

Dar, dacă documentarea poate rezolva această situație de inducere voită în eroare, există alte cazuri în care jurnaliștii se pot lăsa ușor păcăliți. Unul dintre pericolele la care sunt supuși frecvent gazetarii îl reprezintă sondajele de opinie elaborate sau comandate de grupuri cu interese speciale, sondaje utilizate de multe ori ca puncte de plecare în obținerea unor interviuri sau ca materiale auxiliare ale acestora. Agenția de știri Associeted Press, conștientă de acest risc, recomandă reporterilor săi să solicite răspuns la următoarele întrebări, înainte de a utiliza asemenea materiale:

Câte persoane au fost intevievate și cum au fost ele selectate? Sondajele efectuate pe eșantioane mai mici de 384 de persoane, alcătuite prin selecție aleatorie, pot avea o marjă de eroare foarte mare.

Când a fost realizat sondajul? Opiniile se schimbă foarte repede într-un timp foate scurt.

Cine a plătit sondajul? În cazul celor comandate de către particulari, reporterii trebuie să fie sceptici și să încerce să afle dacă sunt oferite publicității toate datele aflate sau clienții au efectuat anumite trunchieri.

Care este marja de eroare?

Cum a fost efectuat sondajul? Prin telefon sau față în față? Pe stradă, în magazine sau la domiciliul celor selectați?

Cum au fost formulate întrebările și care a fost ordinea lor? A elabora întrebări este o artă, care poate fi adeseori convertită într-o artă a manipulării.

Pentru a evita eventualele situații de prezentare incorectă a rezultatelor unui sondaj, agențiile care prestează asemenea servicii au introdus în contracte o clauză care prevede următoarele: “Dacă apar astfel de prezentări incorecte, noi (agenția) vom publica versiunea corectă, fără a ne declina răspunderea pentru confidențialitatea clientului în toate celelalte aspecte”.

Interviurile, realizate de regulă între două persoane, față în față sau la telefon, au drept scop obținerea de informații (opinii sau reacții), ca și clarificarea și transmiterea lor pentru o bună informare a publicului. Aceasta înseamnă că auditorii așteaptă ca un interviu să le explice un fenomen natural, să contureze personalitatea cuiva, să demaște anumite jocuri de culise etc.

Rezultatul activității de intervievare depinde în mare măsură de pregătirea prealabilă – de intermediere și de documentare – și, abia apoi, de tehnica de conversație.

Intermedierea presupune identificarea unui subiect și stabilirea grupului de persoane interesat de acesta. Următorul pas va fi găsirea unui interlocutor îndreptățit să vorbească despre tema aleasă și ale cărui opinii să prezinte un potențial interes pentru publicul-țintă.

În practica jurnalistică, etapele par a fi amețitor inversate, luându-se ca punct de plecare, de prea multe ori, interlocutorul, omițându-se astfel două etape elementare ale procesului de intervievare: selecția temei și, mai ales, identificarea grupului-țintă de receptori.

Ce presupune documentarea? Reporterii trebuie să cunoască tot ce s-a scris despre temă, iar dacă până în acel moment ea nu a făcut subiectul altor articole, informații utile se pot obține de la familie, de la prieteni, rude, vecini, colegi de muncă, foști profesori etc. După o cunoaștere sumară a subiectului și a contextului său, este necesară identificarea întrebărilor la care nu s-a răspuns încă. Dacă totuși există o serie de întrebări revelatorii pentru subiect ce trebuie reluate, interesantă și inovatoare va fi atunci forma răspunsurilor și maniera de redactare a întrebărilor.

Documentarea permite reporterului realizarea unei liste cu întrebări posibile, care va constitui planul interviului, întrebările mai importante memorându-se. “În cursul conversației, nu trebuie uitate întrebările pregătite în prelabil, dar, totodată, nu trebuie nici să ne ținem strict de acestă listă. Pe măsură ce se vor obține răspunsuri, vor apărea elemente neprevăzute care vor face inutile unele întrebări sau vor necesita altele noi”. Rezultatul poate fi, în aceste condiții, un articol mai reușit decât a fost el conceput inițial de către reporter.

Pentru că deseori apar momente tensionate, interviurile se realizează, de regulă, față în față și nu la telefon, variantă în care există riscul ca intervievatul să întrerupă convorbirea, pentru reluarea căreia va fi necesară o nouă procedură de contact. Un alt motiv care impune preferința pentru interviul direct, nemediat de telefon sau de alte mijloace de comunicare moderne (precum internetul), îl constituie posibilitatea de a nota atmosfera și caracterul interlocutorului, gesturile, îmbrăcămintea, ambianța, elemente care vor ajuta la redarea scenei pentru cititori și vor impune tonul interviului – oficial sau familial –, precum și ritmul său – egal sau sacadat.

Intervievatorul se confruntă, în general, cu două situații: “încercarea de a se impune, de a perora el însuși, de a-l domina pe intervievat” sau cu “un exces de timiditate și de reținere, care are drept rezultat faptul că intervievatul vorbește vrute și nevrute, după capul lui”. Alte două greșeli, care apar cu frecvență deosebită mai ales în audiovizual, și asupra cărora avertizează și T. Vlad, sunt legate de rolul jurnalistului în medierea conversației; astfel, avem, pe de o parte, o atitudine de pasivitate, concretizată în întrebări previzibile, care nu aduc nimic nou nici la nivelul răspunsurilor, și, pe de altă parte, o atitudine de egocentrism din partea jurnalistului, vădită în abundența de opinii și puncte de vedere personale, irelevante pentru receptor, care nu dorește să vadă un reporter-protagonist, ci un reporter-martor.

Fără a fi confundată cu specializarea, documentarea presupune însușirea anumitor termeni sau elemente, în funcție de tema sau personalitatea abordată, care să faciliteze procesul de „vulgarizare” a informațiilor obținute. Marcel Tolcea vede în documentare:

* „o abordare obiectivă sau factuală – date, cifre, nume, rapoarte etc. cu privire la temă, ce se pot găsi în cărți, reviste, baze de date;

* o abordare „personalizată” – mărturii ale celor apropiați cu privire la pasiunile, ticurile, reacțiile, micile „secrete” ale unei personalități”.

Și totuși, documentarea nu trebuie privită ca un scop în sine, nu acesta este mesajul pe care reporterul urmărește să îl transmită cititorilor. Documentarea este motorul pentru obținerea informațiilor și transpare, vizibil, în lead (chapeau) și în modul de formulare a întrebărilor. Este important, așadar, ca reporterul să nu piardă nici un moment controlul, iar intervențiile sale să fie documentate, impersonale, scurte și la obiect.

Simplificând observațiilor anterioare, putem schița, în linii mari, etapele fundamentale ale realizării unui interviu:

Găsirea subiectului sau a persoanei potrivite. Fiecare reporter are anumite criterii după care se ghidează în alegerea interlocutorilor; uneori contează notorietatea, personalitatea intervievatului sau autoritatea informației obținute, alteori realizările deosebite, participarea la un eveniment neobișnuit sau simțul umorului, capacitatea de a crea atmosferă.

Precizarea temei dialogului. Alegerea temei impune și o opțiune în privința atitudinii față de interlocutor, care poate fi de simpatie nedisimulată, de obiectivitate ori de confruntare. Această etapă precede de multe ori, în mod firesc, desemnarea intervievatului, cu precădere în situațiile când evenimentul este important prin el însuși și mai puțin prin cei implicați în desfășurarea lui.

Obținerea de la intervievat a mai multor informații decât au obținut alții și chiar a mai mult decât ar dori sau ar crede el însuși că poate spune.

Documentarea este vitală: nici un interviu nu se poate construi fără ca între participanți să existe un set minim de cunoștințe reciproce. Dar, dacă pentru protagonistul interviului este uneori suficientă simpla recomandare/prezentare a jurnalistului, pentru acesta din urmă lucrurile devin mai complicate. Orice informație poate constitui un bun prilej pentru obținerea de alte informații, datele înlănțuindu-se, în mod logic, dar, cu siguranță, lipsa întrebărilor din partea reporterului – generate de o lacună în documentare – nu poate avea ca rezultat decât ratarea interviului. Nu de puține ori s-a întâmplat ca, după luni întregi de solicitare a unui interviu unei personalități, când aceasta își dă în sfârșit acceptul, intervievatorul să nu se aleagă cu nimic publicabil, datorită documentării superficiale sau inexistente, ajungând uneori să fie chiar dat afară din biroul acestuia și din redacție.

Cheia oricărui interviu este a-l convinge pe partener să vorbească, să coopereze în vederea obținerii unui text interesant pentru auditor. Pentru aceasta, reporterul, îmbrăcat corespunzător, adecvat adică locului și ținutei partenerului, trebuie să știe să pună întrebări. Cele mai bune sunt acelea care pornesc din curiozitatea firească a jurnalistului, dar care nu-l implică emoțional. O întrebare este cu siguranță bună dacă cititorul are senzația că și el ar fi adresat aceeași întrebare, în locul reporterului. De asemenea, întrebările trebuie să demonstreze faptul că reporterul s-a documentat, iar interlocutorul trebuie să fie interesat de răspunsul pe care-l va da. Există persoane experimentate în a da interviuri și care par că răspund la întrebări, când, de fapt, nu spun nimic la obiect. De aceea, atenția jurnalistului va fi mereu trează, pândind neconcordanțele sau reaua-credință evidentă. Apoi, în funcție de intervievat, jurnalistul se efasează sau „aruncă” cu întrebări. Dacă nu i se răspunde la o întrebare, aceasta va fi reformulată și reluată în alt moment al interviului, până când va primi răspuns. Uneori, se poate recurge la pauze sugestive: după câteva secunde de expectativă, înțelegând că i se solicită detalii în plus, interlocutorul va completa răspunsul. Secretul este să se păstreze tăcere cât mai mult timp. Fiecare întrebare are un moment optim în care poate fi adresată, moment ce nu trebuie ratat. Apoi, important este ca toate întrebările să fie înțelese, să nu existe îndoieli sau nedumeriri de nici o parte. Pentru evitarea acestor situații, cel ce realizează interviul va cere explicații, mai ales în cazul subiectelor tehnice. Reporterul, în virtutea faptului că lucrează pentru un public foarte divers ca grad de cultură, educație și statut social, se îndepărtează de informația „de azi pe mâine” și intră în domeniul vulgarizării, pentru care interviul e un instrument eficient. Jurnalistul nu scrie pentru elite, ci pentru publicuri cât mai largi, alcătuite din cetățeni obișnuiți, caracterizați printr-o capacitate de atenție limitată, prin preferința pentru divertisment, în detrimentul instruirii și prin pierderea interesului față de materialele care solicită eforturi intelectuale. Astfel, “ziaristul intervine ca un intermediar necesar. Mai întâi, va ști să pună anumite întrebări pentru a clarifica subiectul; apoi, după ce le va fi înțeles, va reorganiza faptele sau ideile într-un limbaj pe înțelesul publicului”. Persoanele neobișnuite cu interviurile au nevoie de un tratament special: acestora li se vor adresa întrebări care să le încurajeze în a vorbi despre sine, să le îndemne la confesiuni, de genul: “Care este cea mai dificilă experiență pe care ați avut-o?”. Tot pentru a le incita și a le determina să reacționeze, reporterii experimentați folosesc întrebări trucate, care solicită răspunsuri defensive: “Cutare spune despre dvs… Ce părere aveți?” Succesiunea tipurilor de întrebări are un rol major în forma și calitatea materialului final. Indiferent de strategia aleasă, se vor ivi întotdeauna momente într-un dialog când interlocutorului trebuie să i se solicite mai multe detalii, mai multe explicații ori răspunsuri tranșante.

În tentativa de a clasifica întrebările se pornește, în mod curent, de la criteriul dependenței sau independenței lor ca propoziții în frază. Astfel, distingem, mai întâi, întrebări principale și întrebări subordonate.

Întrebările principale cuprind mai multe subtipuri de întrebări:

întrebări deschise – sunt cele care oferă intervievatului posibilitatea de a-și exprima, detaliat, punctul de vedere în legătură cu un subiect.

întrebări închise – când este necesar un răspuns de tipul “da” sau “nu”.

întrebări directe – îl implică în mod nemijlocit pe interlocutor, solicitându-i-se să-și descrie propriile trăiri;

întrebări indirecte – interlocutorul este implicat direct fără însă ca întrebarea să i se adreseze în mod explicit.

În studiile britanice, clasificările grupează întrebările într-un scenariu propriu, fără un criteriu evident, în afara utilizării lor:

§ întrebări deschise

§ întrebări închise

§ întrebări primare – introduc subiectul fiecărui aspect nou adus în discuție;

§ întrebări subsidiare – urmează răspunsurilor întrebărilor primare;

§ întrebări neutre – nu sugerează nici un răspuns așteptat;

§ întrebări conducătoare – sugerează interlocutorului răspunsul așteptat și nu sunt folosite în interviurile de cercetare.

În general, sunt recomandate întrebările cu final deschis, adică cele la care nu se poate răspunde doar prin “da” sau “nu” și care oferă intervievatului posibilitatea de a se exprima pe larg asupra unui subiect pe care îl cunoaște. Dintre aceste întrebări, cele mai importante sunt:”Cum?” și “De ce?”, care solicită o opinie sau un motiv pentru o anumită acțiune, dar și “Cum v-ați simțit în acel moment?”, “Ați lua aceeași hotărâre și a doua oară?”, “Ce v-a surprins?”.

Întrebările subordonate prezintă, la rândul lor, mai multe variante:

de clarificare – vizează obținerea unor reformulări ori a unor precizări suplimentare;

de amplificare – reclamă dezvoltarea unui răspuns anterior;

de confruntare – sugerează un punct de vedere diferit de al interlocutorului și generează replica acestuia.

Raportul cantitativ dintre întrebările principale și cele subordonate poate oferi indicii asupra modului de structurare a planului, dominanța celor dintâi semnificând o greutate în comunicare a reporterului, incapacitatea detașării de plan, ceea ce are drept rezultat un dialog rigid, cu răspunsuri ce nu pot fi fructificate. Dimpotrivă, un număr mai mare de întrebări secundare denotă flexibilitatea jurnalistului, atenția lui în a selecta și puncta detaliile considerate relevante ce apar pe parcursul convorbirii.

Apoi, indicații pot veni și din utilizarea cu o frecvență mai mare a celorlalte variante de întrebări. Întrebările deschise pot fi semnele ale unei atmosfere destinse, ale unei atitudini de participare deplină a intervievatului. Și invers, cele închise demonstrează o atitudine defensivă a interlocutorului, motiv pentru care ziaristul se vede obligat să îndrepte discuția într-o zonă unde poate obține răspunsuri categorice, neechivoce.

Pe lângă aceste clasificări, mai există o gamă întreagă de altele, adiționale, cuprinzând întrebări ce pot furniza răspunsuri mai detaliate, absolut necesare în economia textului jurnalistic.

în funcție de scop:

factuale sau de informație (oferă date concrete);

de opinie (prezintă punctul de vedere al unui specialist);

de mărturie (reprezintă confirmarea unei informații);

de motivație (oferă motivele, cauzele unei acțiuni, decizii, intenții etc );

de urmărire (clarifică o chestiune discutată anterior);

de completare (se adresează, de regulă, la sfârșitul interviului).

în funcție de rolul lor:

de atac (prima întrebare);

de sprijin (îl ajută pe intervievat să fie clar, îl constrâng să răspundă etc);

de relansare (îl readuc pe interlocutor la subiectul dialogului);

de insistență (se insistă asupra unor declarații pentru a le clarifica și a le accentua importanța);

de obiecție (contracarează tentativele de evaziune ale intervievatului);

de controversă (interlocutorul poate fi contrazis).

Interviurile, considerate a avea capacitatea de a reproduce o imagine, oricât de aproximativă, a intervievaților nu se pot cantona numai în zona întrebărilor serioase. Cititorul simte adeseori nevoia unei pauze în efortul intelectual pe care-l depune în urmărirea unui interviu, de aceea, la anumite intervale, se simte nevoia “smulgerii” unui zâmbet, printr-o anecdotă sau alte întrebări de relache. Anecdotele bune pot face articolele mult mai interesante, mai atractive, le dau culoare. Dar, pentru a le obține din partea interlocutorilor, este nevoie de o adevărată strategie care să-i determine pe aceștia să-și amintească și să dorească să împărtășească aceste momente. Intuind zonele din activitatea intervievaților care ar fi putut declanșa asemenea situații și insistând asupra lor este mult mai probabil să ajungem la ceva interesant și plin de umor. Sunt rare cazurile când le vom obține solicitându-le direct, abrupt să evoce asemenea situații. Rezultatul este de cele mai multe ori un blocaj complet, care ar putea dăuna interviului în ansamblu.

Concluzie

În societatea modernă se poartă o luptă necontenită între organizații, întreprinderi și persoane prin fenomenul fiecarei dorințe de succes, să înflorească și să se impulsioneze în spațiul public. Acesta este branșa relațiilor publice care a debutat a căpăta o însemnătate din ce în ce mai mare prin nevoia serviciilor dăruite.

Primul capitol, înglobează sociabilității textului în mass-media și sunt prezentate supraevaluarea radicală a informației, schimbările din sfera fenomenului de comunicare, un nou concept de comunicare, despre consecințele legate de structura societății, consecințele legate de cultură, știința comunicării, etapele cercetării în comunicare, vorbirea rostită, genul textului, formă de tipar, analiza de text, prezentarea textului, limbaj, vorbire, radio, televiziune, buletinul de știri la radio și la televiziune, sistemul de instrumente fonetice ale exprimării, melodia tipurilor de propoziții, locul intonației în sistemul lingvistic, tehnici de vorbire și probleme de ortoepie în practica prezentatorilor radio/tv.

Al doilea capitol, cuprinde doua subcapitole: Tipuri de redactare jurnalistică și Constructia textului jurnalistic. Ceea ce este esențial în scriitura jurnalistică ține de redarea obiectivă a faptelor importante, a informației – cheie. Subiectul unei relatări suportă interpretări, variante conotative cu imponderabile ale rafinării stilistice si ale retoricii pasionale, deraieri ocazionale de la factual (în anumite genuri ziaristice), către opinabilul netestabil si labirintic. Recomandările lucrărilor de specialitate se referă la:

_ limitarea unui paragraf la enunțarea unei singure idei;

_ consecuția paragrafelor asigurată de cuvinte de tranziție, de conectori ai locului, ai timpului, de conectori logici ai cauzei si ai consecinței;

Studiul de caz cuprinde detalii amanunțite despre realizarea interviului, prezentări multimedia profesionale cât și transmiterea unei campanii de presă prin mail personalizat.

Bibliografie

1.Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundației Romania de Maine, Bucuresti, 2009;

2.Sorin Preda, Tehnici de redactare in presa scrisa, Editura Polirom, Iasi, 2006 ;

3. Luminița Rosca, Producția textului jurnalistic, Editura Polirom, Iasi, 2004 ;

4. Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genuri redactionale. Vol.I, Editura Tritonic, Bucuresti, 2003;

5. Stan, Constantin, Libertate supravegheată. Tehnici de redactare, Ed. Fundației Meridian, Craiova, 2000.

6.Chisu, Lucian, Limbajul jurnalistic, Ed. Fundației România de Mâine, Bucuresti,2008;

7.Dumistrăcel, Stelian, Limbajul publicistic, Ed. Institutul European, Iasi, 2006.