Reality Show Viata Ca Spectacol Televizat Si Iluzia Realitatii

CUPRINS

INTRODUCERE

În zilele de azi vorbim din ce în ce mai mult și ne înțelegem din ce în ce mai puțin. Într-o eră a informației în care noi, ajutați de capacitățile intelectuale proprii, ne străduim să selectăm informația reală și folositoare, media decât să încetinească acest proces de selecție, aducând în loc, o abundență enormă de iluzii nefondate.

Am ales tema Reality-show-ul – viața ca spectacol și iluzia realității vrând să demonstrăm că într-adevăr mass-media și ,in general televiziunea ne oferă o iluzie asupra realității de zi cu zi.

Vizionarea programelor la televizor a devenit un reflex, o obișnuință la care apelăm zilnic. Fie că dorim să ne informăm, fie că ne plictisim, televizorul a reprezentat întotdeauna, pentru unii, un mijloc ideal de deconectare de la banalulcotidian. Sunt emisiuni la care ne uităm în fiecare zi, sau programe de divertisment care ne scot din problemele zilnice, seriale pe care nu vrem să le ratăm, știri ce ne uimesc sau ne încântă. Nu contează modul în care primim informația, pe cale audio sau vizuală însă este cert că un rol deosebit de important în viața noastră îl deține televiziunea, tot ea fiind cea care ne influeanțează atiutidnea și comportamentul. Obiectivul principal al posturilor de televiziune ar trebui să fie culturalizarea și informarea maselor.

Dacă în trecut, accesul la gamă are de programe TV era oarecum restrâns, astăzi, copii și adolescenții au posibilitatea să aleagă și să urmărească filme sau emisiuni care nu sunt potrivite vârstei lor. Una dintre problemele cele mai frecvente este cea a violenței, care ia naștere în urma vizionării unor filme sau emisiuni TV. Nu putem pune exclusiv peseama televiziunii actele de violență socială, dar numeroase studii arată ca și aceasta are rolul ei important și chiar îngrijorător. Un rol desăvârșit în această situație, l-ar  putea avea și părinții, însă nu există o atenție sporită pentru o astfel de problemă. De-a lungul timpului media a creat formate de emisiune educative, emisiuni concurs pe teme de cultură generală. Unele dintre acestea există și în ziua de azi și se bucură de un număr crescut de telespectatori. Această lucrare este concepută pentru a acoperi o multitudine de teme și interogații privind relația dintre educație și mass media, precum și pentru a răspunde problematicilor respective în era digitalului. În esență, acest demers științificurmărește să afle care sunt implicațiile mass-media asupra educației copiilor, dar șiefectele asupra comportamentului lor, aplicat pe emisiunile concurs. Oare există educație prin mass media? Mass media educă sau poate reprezenta un pericol îneducarea unui copil?

De-a lungul timpului, numeroasele studii realizate, nu au putut sa certifice influența fie pozitivă, fie negativă a mass media asupra educației unui copil. Însă putem afirma că televiziunea influențează sănătatea copiilor și a adolescenților deoarece cei mai mulți dintre aceștia își petrec mult timp în fața televizorului provocându-le stări de oboseală, sau creându-le o agresivitate în stare latentă în urma vizionării unor filme sau programe cu un grav ridicat de violență verbală și fizică.

Lucrarea mea cuprinde 3 capitole despre reality showul românesc din care un capitol îl reprezintă studiul de caz asupra celui mai vizionat reality show din România dar și din lume, Big Brother.

În primul capitol este prezentat istoria jurnalismului, unde am vorbit despre apariția scisului și a tiparului, fapt ce va conduce la apariția jurnalismului de mai târziu, și conduc în cele din urmă la apariția televiziunii, factor principal al culturii moderne. Tot în acest capitol am prezentat evoluția formelor jurnalistice țara noastră, prima emisiune de televiziune din România apărând în anul 1937 la Facultatea de Științe din București în cadrul unor demonstrații publice, iar în 1956 inaugurându-se televiziunea de stat în România, fapt ce va conduce în ziele noastre la apariția canalelor actuale de televiune.

În al doilea capitol este prezentat în detaliu conceptul de reality show și evoluția acestuia în contextul modern al audiovizualului românesc, pornind de la apariția și dezvoltarea televiziunii prezentată în capitolul anterior, fapt ce a condus și la apariția Internetului și a presei on-line unde informația globală circulă mult mai repede și expunând o societate a spectacolului și spectaculând orice informație, transformând realitatea într-un adevârat spectacol. Am analizat în acest capitol faptul că deși acest fenomen deși întâlnit frecvent este foarte putin analizat de cercetătorii care au analizat impactul divertismentului și al emoționalului asupra sferei publicului.

Tot în acest capitol am analizat definițiile provenite din mediul academic sau de la producătorii media referitoare la conceptul de reality show și putem spune că nu există un consens în privința a ceea ce este și ce nu e de fapt un reality show, acesta fiind genul TV care a atras o dezbatere controversată asupra definirii sale.

Concluzionăm, fiind de acord cu unii cercetători și producători că aceast gen TV este inspirat din mediul jocurilor – concurs, a documentarelor și a serialelor fiind de fapt un gen hibrid al emisiunilor de televiziune, amestecând modele factuale și de ficțiune în formate de emisiuni orientate spre divertisment.

Analiza diferențelor dintre termenul reality și termenul show, termene ce totuși vin în contradicție, sunt prezentate tot în acest capitol, urmând ca în ultimul capitol, cel al studiului de caz, să prezint primul reality show autohton.

Capitolul trei reprezintă studiul de caz efectuat asupra show-ului Tv Big Brother în România, show ce a evoluat la noi în țară pe parcursul a două sezoane, acesta apărând pe ecranele noastre în anul 2003.

Capitolul prezintă istoricul apariției show-ului în Europa, prezentând formatele de emisiune din diverse țări din Europa, acestea diferind de la o țară la alta.

Lansarea, în septembrie 1999, a programului a constat în ficionalizarea realului (niște indivizi anonimi care se adresează direct camerei de luat vederi sunt filmați în mai multe episoade, în cadrul unei experiențe colective).

Însă dincolo de evidența profitului uriaș pe care îl aduce producătorilor un asemenea program de televiziune, mai multe întrebări incomode rămân camuflate sub aparența unei emisiuni de divertisment : există o ,filosofie" a reality show ului ? Este vorba despre realitate sau despre ficțiune ?

Sperăm ca interviurile de la final să fie destul de elovente în formarea unei opinii personale.

CAPITOLUL I. ISTORIA JURNALISMULUI ȘI A TELEVIZIUNII

Primul pas până la sintagma ,,stilum prendere’’ (= ,,a lua condeiul’’), a fost vorbirea, limbajul articulat, care cu timpul s-a transformat într-o experiență verbală, transmisă din generație în generație. A urmat apoi inventarea alfabetelor evoluând până la vechile manuscrise de acum peste 3000 de ani.

Apare însă la mijlocul secolului al XV-lea Johannes Gensfleisch zis Johann Gutenberg de Mazence (1400-1468), fiind cel care imprimă primele cărți europene – Biblia cu caractere mobile metalice. Aceasta a fost revoluția tiparului, ce anunța parcă prea bine-cunoscuta și mult tehnologizata revoluție a mass-mediei.

Apariția tiparului și putem spune că implicit a unei ere vizuale a vorbelor și limbajului, a constat în apariția mai multor efecte precum: unificarea limbilor naționale, a națiunilor, prin conștiința de neam, constituirea categoriilor de intelectuali, separarea științelor de arte, rolul-busolă revenindu-i imprimatelor, în primul rând cărții (cărților): Cartea a născut logocentrismul occidental, ducând la detribalizarea individului, iar repetabilitatea secvențială a textului tipărit a imprimat circulației informațiilor o viteză fără precedent, care a suprasolicitat simțul vizual, în detrimentul celorlalte, a auditivului, cu precădere. McLuhan considera că litera a contribuit în mare măsură la unidimensionarea omului postrenascentist, creator și totodată produs al propriului său fapt de cultură până la următoarea etapă, impactul cu Marconi (cinematograful, radioul, televiziunea). Tehnologiile erei electronice se deosebesc auditiv (vorbirea) de cele vizuale (tiparul) în sensul că reprezintă o extindere a întregului sistem nervos, solicitat simultan pe canalele mai multor simțuri, ceea ce duce la o armonizare a acestora.

1.1.Contribuția presei specializate în cadrul dezvoltării culturii moderne

Constantele scrisului publicistic românesc, angajarea, civismul, combativitatea, întăresc și mai mult decât în trecut ideea unei prese de înaltă ținută umanistă. Într-un context de eflorescență a genurilor publicistice alimentate de timpul extraordinar de bogat în evenimente pe care îl trăim, mesajului clasic al presei i se alătură, cu forță de percuție din ce în ce mai mare, cel al radioului și al televiziunii, mărind gradul de competitivitate, după 1990.

În munca grea de zi și de noapte în biroul redacțional își consumă energiile, inteligența și pasiunea noile generații de gazetari, cca: 12 000 în presa scrisă și radio-tv.

Presa română a rezistat de-a lungul timpului, de la o etapă la alta și a parcurs un drum ascendent datorită capacității de cuprindere a realității în dinamica desfășurării ei, iar ideea de a concura a implicat mai multe elemente care au ținut de pregătirea de specialitate (element ce determină la rându-i specializarea mesajului de presă), de experiența de viață și de muncă, de ținută etică. Contopite, aceste trăsături și calități ale jurnalistului conduc la o competitivitate profesională, a cărei primă consecință însemnează eficiența la cititor.

În această epocă a electronicii care este asaltată de mii de stimuli mass-media pe toate meridianele Terrei circulă mai multe opinii disociate vizavi de ideea de ,,concurență’’ în literatura de specialitate. Teoreticieni transmit păreri discutabile cu privire la destinul presei scrise, în special, preconizând un declin al acesteia, sub avalanșa celorlalte două mijloace de comunicare de masă, a televiziunii cu precădere. Bineînțeles că în funcție de particularitățile mesajului de presă, de conținutul acestuia și, desigur, de procesul de tehnologizare însuși, unele păreri pot ajunge să fie validate de practică.

Tehnicile electronici sunt realități, sunt un adevăr incontestabil. Dar oare, la un moment dat, aceste tehnici pot să suprime ziarul?

Sunt redacții de ziare care au adaptat sistemul de compoziție programată, adică au încredințat unui ordinator ,,cvasitotalitatea misiunilor îndeplinite de operatorii tipografi’’, cum ne informează Louis Guéry. Același specialist anticipează că viitorul apropiat ne va oferi un ziar care, grație unui ordinator central, va fi dotat ,,cu memorii pentru texte și memorii pentru imagini’’. Firește, în epoca atât de impresionantă a comunicării prin sateliți artificiali ai pământului asemenea anticipări sînt posibile împliniri.

Teama unor gazetari cu privire la destinul presei scrise nu se justifică pe modernizarea tehnicilor de imprimare a textelor, deoarece acestea vizează procesul de producție a lucrărilor tipografice și nu elaborarea textelor înseși, principiu al inteligenței și talentului omului. Chiar și atunci când un redactor va lăsa din mână creionul cu mină și va descoperii creionul electronic pe un ecran video, el nu-și va dezminți funcția de secretar de redacție, de gazetar. Asta pentru că valoarea unui articol sau plasamentul lui în pagină depind nu de atributele tehnologiei moderne, ci de cele ale pregătirii și priceperii lui.

Dacă anumite evenimente, întâmplări, fapte despre timp și despre oameni ajung mai direct la public, grație rapidității tehnicilor de transmisie sau ajung însoțite de muzică și de imagini, nu însemnează că ziarul, difuzat cu o întârziere oarecare, să nu reia aceleași realități, când sunt importante sau mai puțin importante, dar cu condiția unei reluări particularizate. Articolul de gazetă este o lectură, nepusă între ghilimele, la care se poate reveni oricând, în timp ce ,,lectura’’ radio-televiziunii are un timp efemer, incomod uneori ca receptivitate, comod în alte privințe.

Beneficiind de toate condițiile ca să existe în timp și peste timp, mesajul adus mâine de presa liberă și democrată va rămâne competitiv, în sensul unei adânciri profunde în problematica complexă a timpului, a relevării trăsăturilor lui de largă cuprindere în masa cititorilor, a opiniei publice în general, în sensul unei neîntrerupte perfecționări publicistice. După cum spunea Arghezi, în tableta Dintr-un foișor, ,,A scrie, pur și simplu, e ceva cu totul grav, peste toate sensurile de vocabular’’.

Gravitatea aceasta, în contextul mesajului mass-media echivalează cu responsabilitatea pentru fiecare cuvânt, silabă, pentru fiecare element al vieții așternut pe hârtie, difuzat în eter sau transmis pe micul ecran. Adică respectul pentru adevăr, respectul pentru om, într-o viziune proprie ziaristului om de condei de o structură profesională deosebită.

În nici o împrejurare, prin urmare, un cuvânt care izvodește din dragostea de neam și de țară nu poate fi sortit deșertăciunii, cum nu a fost de la cronicari încoace, ceea ce deja îl face competitiv cu timpul însuși, cu generațiile prezente și cu cele care vor urma, întru câștigul cititorului, aplecat zi de zi peste pagina de ziar, această folositoare și plăcută zăbavă a ,,vestitorilor de obște’’.

1.2. Apariția televiziunii

Apariția televiziunii este un fenomen rezultat al unei întregi serii de procese tehnice. Începuturile sistemului de televiziune au avut ca bază “paradigma" electromecanică. Televiziunea este posibilă datorită unei trăsături specifice sistemului de percepție uman, numit persistență a imaginii. Ochii continuă să vadă o imagine pentru încă o fracțiune de secundă, după ce aceasta a dispărut din vedere. Pentru transmiterea sunetelor și a imaginilor, televiziunea apeleaza la un ansamblu de trei tehnici: fotoelectricitatea, analiza imaginii punct cu punct și linie cu linie și undele hertziene.

Primele prototipuri ale sistemelor de televizune au apărut în jurul anilor ’20, iar rezultatele acestor încercări au reprezentat transmiterea la distanță a unor litere. Dispozitivele folosite utilizau principiul transmiterii fotografiei prin telefon. Perioada următoare a fost marcată de invenții precum tubul catodic, iconoscopul și dispozitivul de baleiaj a imaginii. SUA, Anglia, Franța și Germania și-au intensificat eforturile pentru a pune la punct televiziunea ca nou sistem de difuziune.

Ch. Jenkins si J. Bird au realizat în anul 1925 prototipurile televiziunii mecanice.Tot în anul 1925 Bird a înființat prima societate de televiziune din lume, Television Limited. Imaginile oferite de paradigma mecanică au fost însă de o rudimentară. Vladimir Zvorykin, în același context a dezvoltat ideea unei variante electronice a televiziunii, iar în 1927, va inventa pentru RCA tubul catodic de receptie (cinescopul), iar in 1931 tubul analizator al camerei.. Pe de altă parte, Philo Fransworth realizează, tot în 1927, pe același principiu, prima telecameră electronică și îmbunătățește sistemul video de la 60 de linii la 400. Începand cu anul 1934 guvernul impunea ca model standard o definiție minimă de 240 de linii și 25 de imagini pe secundă, astfel că producatorii din domeniul audiovizualului trebuiau să acționeze într-un cadru determinat legislativ.

Începând cu anul 1941, SUA a început să dezvolte televiziunea. Cu o zi înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Comisia Federală a Comunicațiilor (FCC), și-a dat acordul pentru televiziunea de larg consum, noua legislație fiind preluată, în mare măsura, din legislația pentru radio. Momentul a reprezentat transformarea televiziunii în mediu de masa. Reglementarea sistemului TV a insemnat adevaratul start in ceea ce a devenit mai târziu o mare industrie. Numarul statiilor a crescut de la sase sau opt in 1945, la 98 in 1950, iar in cel al receptoarelor , de la 10.000 in 1945, la 4 milioane in 1950, iar zece ani mai tarziu ajungand la cifra de 35 de milioane.

Anul 1948 a reprezentat pentru televiziune „perioada de îngheț”, după ce FCC a interzis acordarea de noi licente pentru statiile de televiziune. Statiilor care erau deja in functiune nu au fost afectate, având permisiunea sa-si continue activitatea. Pentru a putea evita cât mai multe probleme atunci când televiziunea avea să cunoască vârful apogeului, era nevoie de timp pentru a pune la punct detaliile unui plan general.

Televiziunile din statele europene, trec din 1955, dupa modelul american, la un sistem concurential, care admite existenta difuzorilor particulari, însă renunțarea statului a avut ca drept urmare aparitia progresiva a unui nou drept. Europenii adoptau formula unei reglementari autonome in momentul in care in SUA incerca limitarea ei. Odată cu venirea anului 1960 televiziunea a devenit un element obisnuit al vietii cotidiene. Piata de desfacere a receptoarelor ajunsese la saturatie, iar numarul statiilor de emisie crescuse si el, formându-se și trei mari retele: ABC, NBC, CBS. Caracteristicile esențiale ale programelor rezultau dintr-un amestec de show-business, publicitate si multa informatie, in functie de politica retelei producatoare si de contractele ei cu agentii economici si cu elementele politice.

În Romania, primele experiente de laborator in domeniul transmiterii imaginilor dateaza din 1928, dar prima emisiune de televiziune a fost realizată de Facultatea de Stiinte din Bucuresti in 1937. Războiul a întrerupt emisiunile dar au fost reluate neregulat, când s-a terminat iar in 1955 este data in functiune, in capitala, statia experimentala de televiziune care a constituit fundamentul Radioteleviziunii Romane, cu o prima transmisiune pe 31 decembrie 1956.

Comparativ cu presa scrisa, unde toate fostele publicatii au fost privatizate imedit dupa decembrie1989, mediul audio-vizual in Romania a fost afectat de aparitia unor posturi private de radio si televiziune. În prezent, pe piata romaneasca de audio-vizual exista mai multe zeci de posturi private de televiziune care tind sa se grupeze in concerne gigant de presa. Cele mai bine cotate posturi de televiziune private sunt ProTV si Antena 1, care transmit prin satelit si pot fi receptate prin cablu in toata tara. Ambele posturi au deschis statii locale, de asemenea receptabile prin cablu.

Conform unui studiu realizat de Centrul European de Jurnalism, peste 80% dintre familiile care locuiesc in Bucuresti beneficiaza de cablu TV. Totodată, în sursa mentionata arată ca numarul de abonati pentru televiziunea prin cablu in Romania depaseste cu 7% cifrele prezentate de Franta sau Marea Britanie. Romania are, in prezent, aproximativ 700 de distribuitori de televiziune prin cablu, oferind abonatilor lor acces la posturi de televiziune din Romania, Europa si Statele Unite ale Americii.

Aparitia televiziunii este un fenomen rezultat al unei intregi serii de procese tehnice. Începuturile sistemului de televiziune au avut ca baza “paradigma" electromecanica. Televiziunea este posibila datorita unei trasaturi specifice sistemului de perceptie uman, numit persistenta imaginii. Ochii continua sa vada o imagine pentru inca o fractiune de secunda, dupa ce aceasta a disparut din vedere. Pentru transmiterea sunetelor si a imaginilor, televiziunea apeleaza la un ansamblu de trei tehnici: fotoelectricitatea, analiza imaginii punct cu punct si linie cu linie si undele hertziene.

Cuvântul "televiziune" a fost inventat de inginerul rus Konstantin Perski, fiind folosit pentru prima data pe 18 august 1900, în cadrul discursului susținut de specialistul rus la Congresul Internațional de Electronică de la Paris. Termenul a avut succes, intrând în vocabularul a milioane de oameni din toată lumea, astăzi putând fi recunoscut aproape în orice țară. Congresul a făcut parte dintre manifestările organizate la Expoziția Mondială de la Paris, dedicată începutului secolului al XX-lea. Perski a fost profesor în St. Petersburg și a prezentat, în limba engleză, un material despre transmiterea imaginilor electronice la distanță, folosind noul cuvânt, "televiziune", într-o manieră mai degrabă franceză. Detaliul a făcut ca o parte dintre istoricii occidentali să atribuie folosirea acestui cuvânt pentru prima dată unui savant francez numit… Perski! Astăzi, dacă inginerul rus nu ar fi adoptat termenul de televiziune, nu ar fi fost exclus ca în vocabular să avem în loc o sintagmă precum "vedere la distanță" sau, de ce nu, "telescopie electronică".În decembrie 1899, Perski a primit brevetul pentru primele imagini electronice transmise vreodată. Primul pas spre era televiziunii a fost făcut la Paris, unde inginerul rus a prezentat ideile sale despre proiecțiile televizate, dispozitivele necesare și oportunitățile ce ar fi putut duce la materializarea unui asemenea proiect.

Mulți cred că Statele Unite ale Americii au contribuit cel mai mult la crearea televiziunii moderne. Specialiștii americani recunosc însă că istoria televiziunii a început în Rusia. Primul aparat pentru transmiterea unor imagini televizate, iconoscopul (cinescopul), a fost construit în Rusia de către savantul american de origine rusă, Vladimir Zvorikin. Dar cercetările acestuia nu ar fi fost posibile fără suportul financiar al lui David Sarnoff (de asemenea, de origine rusă). Boris Rosing, unul din inventatorii televiziunii moderne, a realizat primul model electronic experimental pentru televiziune în 1907. Boris a cunoscut succesul pe nouă mai 1911, atunci când a reușit să consemneze primele imagini recepționate vreodată pe televizorul său rudimentar – patru dungi albe pe fond negru.

1.3.Televiziunea în România

În spațiul românesc, fenomenul numit televiziune a apărut în timpul celor două războaie mondiale, într-o perioadă și într-un un context nu tocmai prielnic dezvoltărilor științifice, dar atât pe teritoriul românesc, cât și în cel european, televiziunea s-a impus si s-a dezvoltat cu mult față de alte mijloace de informare precum presa scrisă sau precum radioul.

Încă din perioadă în care era într-o fază experimentală și la început, televiziunea a reușit să pătrundă și în România, așa cum apătruns peste tot în lume. În anul 1926, după 40 de ani de la primele evenimentele referitoare la experimentele realizate public de Ayrton și de Perry, Baird a reușit transmiterea semnalelor tv cu ajutorul undelor radio. Astfel că, în 1932, Societatea Britanică de televiziune a început un serviciul de televiziune experimental, iar din anul 1936 emisiuni Tv sunt difuzate în mod regulat.

În România, primele teste referitoare la transmisia imaginilor la distanță au fost realizate în anul 1928. În acest an fizicianul român George Cristescu publică prima lucrare științifică de acest gen din România și prin aceasta propunea un nou sistem de explorare a imaginii TV, efectuând și experimente elocvente în acest sens. În anul 1937, în cadrul unor demonstrații făcute în mod public la Facultatea de Științe din București, s-a realizat prima emisiune televizată din România emisiune care era mult mai apropae de conceptul modern al noțiunii de emisiune.

O realizare mare pentru istoria începuturilor televiziunii în România a fost în anul 1953 când profesorul Alexandru Spătaru a fost construit și probat primul emițător de televiziune românesc în alb-negru. După doi ani, la data 21 august 1955 în București se începe difuzarea în mod regulat a unor emisiuni, și din anul 1964 vor avea loc și primele experimente de televiziune în culori.

Specialist în domeniul televiziunii, Nicolae Stanciu, a ajutat în lansarea Televiziunii Române căreia i-a fost director tehnic pe o perioadă de mulți ani și modernizând-o prin contribuțiile sale care au vizat calitatea imaginii de televiziune.

La 31 decembrie 1956,  în România, s-a inaugurat televiziunea de stat, sub denumirea de Televiziunea Română. Din acel moment putem spune că România a apărut în instituția televiziunii. Modelul instituției era preluat după Televiziunea Franceză și după BBC, adică se limita spectrul frecvențelor și se realiza un program național standardizat. Odată cu acest demers instituția televiziunii a primit rolul de a fi în serviciul public și având obligația educării și informării cetățenilor.

Televiziunea în România a evoluat din Studioul Național de Televiziune al TVR, amplasat în str. Molière nr. 2. Acesta era locul de plecare al programelor spre emițătorul amplasat în fosta Casa Scânteii, acum aceasta purtând denumirea de Casa Presei Libere. Deși dezafectate din jurul anului 2000, antenele de emisie amplasate în vârful corpului central (cel mai înalt) pot fi ușor observate și astăzi.

Primele premiere naționale ale televiziunii din România au avut loc în anul 1957. Atunci intra primul car de reportaj în dotarea TVR, se înființa o stație pentru recepția emisiunilor din exteriorul României, au fost efectuate două transmisii în direct a unor evenimente, primul fiind muzical – concertul lui Yves Montand de la Sala Floreasca, iar al doilea sportiv. Emisia în această perioadă realizându-se cu ajutorul unui emițător de 22 kw, în standardul D, pe canalul 2.

În anul 1968, Televiziunea Română inauga un nou sediu, folosit și în prezent, pe Calea Dorobanților constituit din: trei studiouri de producție (1, 2 și 3), un studio pentru știri (4), două studiouri pentru crainic (5 și 6), un studio pentru schimburi internaționale (7), un studio pentru înregistrări muzicale și alte incinte cu facilități pentru producție și montaj.

Interesul pe care românii îl prezintă pentru această formă de comunicare este deosebit, statisticile confirmând cererea crescută de televiziune, dar și existența unui număr din ce în ce mai mare de consumatori. Dacă în 1965 numărul abonaților la serviciul public de televiziune ajungea la un număr de 500.000, în anul 1970 atingea cifre de 1,5 milioane. O altă dovadă a interesului crescut pentru televiziune a constat și apariția în 1968 a programului 2 de televiziune, numărul orelor de program depășind volumul de 100 pe săptămână la nivelul anului 1973.

În anul 1982 orele de program încep să se reducă drastic, ajungând ca în 1985 canalul 2 să dispară iar programul canalului 1 să se limiteze la doar doua și ulterior trei ore pe zi, în România Socialistă a lui Nicolae Ceaușescu.

În timpul regimului comunist, televiziunea în culori a fost considerată ca fiind un moft. Acest lucru nu a stat în calea celor de la conducerea Televiziunii Române de la acea vreme, care au a luat inițiativa de a testa televiziunea în culori, în sistem PAL. Pe 23 august 1983, romțnii puteau vedea la Televiziunea Română prima transmisie color oficială a paradei militare și a manifestațiilor ce aveau loc cu ocazia Zilei Naționale de atunci (23 August).

Fiind sub controlul politic al Uniunii Sovietice și din motive financiare dezvoltarea producției de televiziune în culori s-a desfășurat cu mari dificultăți. Au urmat ani la rând în care se difuzau așa-numitele programe "parțial-color", în funcție de proveniența materialelor difuzate, de dotările tehnice (regiile de producție ale studiourilor mari erau încă alb/negru) dar și de decizia politicului vremii.

Un alt an important în istoria televiziunii din România îl reprezintă anul 1989. În decembrie, TVR a avut ocazia de a transmite în direct unul din evenimentele majore ale istoriei recente a României, Revoluția Română din 1989. Tot în această perioadă poate fi consemnată o primă măsură de schimbare de imagine a postului de televiziune de la înființarea sa, transformarea TVR în TVRL Televiziunea Română Liberă. In mod normal, se reia în februarie 1990 emisia canalului 2 iar apoi cursul TVR este unul ascendent.

Schimbarea sistemului economico-politic din 1989 și-a pus amprenta în domeniul audiovizual românesc, acesta suferind schimbări evidente și de amploare

De la începutul anului 1992, anul apariției Legii audiovizualului și până în anul 2000, Consiliului Național al Audiovizualului (CNA) a acordat 235 licențe TV pentru emisie terestră, 2523 licențe pentru transmisia programelor prin cablu și 18 licențe pentru emisia prin satelit.În 1994 prin legea 41 din 17 iunie 1994 este înființată Societatea Română de Televiziune, un serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române. Prin această lege sunt preluate bunurile și personalul moștenite de la Radioteleviziunea Română și se ia măsura despărțirii celor două instituții separate până în acel moment: radioul și televiziunea. Aderarea din 2007 la Uniunea Europeană dar și evoluția televiziunii din țările dezvoltate, au adus în România o nouă schimbare: trebuia rețelele naționale de televiziune (emițătoarele centrale și releele din teritoriu)trebuiau digitalizate până în 2015. Digitalizarea terestră fusese prevăzută inițial până în anul 2012, însă a fost nevoie să fie amânată din cauza opoziției industriei cablului. Guvernul României a negociat astfel cu Comisia Europeană o amânare a digitalizării de trei ani (maximul posibil).

Canale tv și formate de emisiuni

Apărut în 1991, SOTI (acronim de la "Societatea pentru o Televiziune Independentă", alternativă la "Televiziunea de Stat") a fost primul canal privat de televiziune din România. Emisunile canalului erau difuzate dupa ora 23.00, pe frecvențele TVR 2 (care emitea zilnic între orele 16 și 23). În 1993, apărea și canalul Antena , iar în 1994 apare postul TV Tele 7 ABC (care a dat faliment în 2004). La 1 decembrie 1995 fostul canal de sport "C31" devine Pro TV, un post TV ce a adus schimbări radicale stilulului de a face televiziune în România. Tot în luna decembrie, dar în anul 1997, "Canal 38" (Amerom Teleamerica) devine Prima TV., iar în februarie 2007, se lansează pe piața română postul de televiziune  Kanal D România, prima subsidiară autonomă a unei televiziuni străine, Kanal D Turcia.

Statisticile realizate în anul 2004 prezintă situația audiovizualului din România în următorul mod, 99 canale TV cu emisie terestră, 600 societăți de cablu, nouă canale cu emisie prin satelit.  Din cele 253 de licențe de emisie cele mai multe sunt acordate pentru posturi locale, conform statisticii din 2004 doar trei județe neavând licențe pentru astfel de posturi: Călărași, Giurgiu, Ilfov.

Actualmente, în România, sistemul de televiziune cuprinde o gamă largă de posturi TV comerciale care coincid cu nevoile și cererile public. Putem să spune că există posturi de televiziune generaliste precum: Antena 1, Pro TV, Prima TV, Național TV dar și posturi de televiziune cu programe de nișă: știri – Antena 3, Realitatea TV, N 24, canale dedicate femeilor – Acasă Tv, Euforia TV, sportive -Telesport, Sport.ro, muzică – MTV România, KISS TV, Zu Tv, Music Chanel, U Tv, etc.

Nu putem să uităm însă că trăim în era onlinelui iar printre televiziunile din România, există și televiziuni care produc conținut exclusiv online, ca și HappyFish.ro, Show Time TV, ArenaTV, Feminis.ro, Sănătatea TV sau Business TV.

Prima televiziune din România care a emis exclusiv online, a fost lansată pe 15 aprilie 2007 și se numea Evo TV. Canalul ce transmitea online, și-a încetat activitatea după aproape un an, în iulie 2008, dar a revenit in 2010 cu o formulă editorială nouă, tot sub conducerea celui care a fondat-o, jurnalistul Sergiu Mihalcea. În prezent, EvoTv.ro emite exclusiv conținut jurnalistic. 

Formate de emisiuni

Formatul de televiziune reprezintă licența de a produce și a difuza o versiune nationala a unui program TV strain protejat prin drepturi de autor si de a utiliza numele acestuia.

Emisiunile din televiziune au preluat termenul de divertisment de televiziune din presa scrisă si literatura de divertisment, folosesc sunetul din divertismentul de radio si au preluat imaginea din cinematografie. Odată cu aparitia internetului si capacitatea de a crea o imagine virtuala au dus la realizarea unor studiouri virtuale, cu decoruri virtuale în emisiunile de divertisment. În urmă cu 20 de ani emisiunile clasice de divertisment erau vizionate într-un cadru familial, în schimb în zilele noastre, telespectatorul este solicitat fara intrerupere de animatorii programelor de divertisment. Pentru public, vizionare unor emisiuni de divertisment, nu costă mult. În ceea ce îi privește pe producătorii, costurile unei astfel de productii nu sunt ieftine.

Pentru a realiza o emisiune de divertisment, producătorii obțin în urma unei licitații de programe constituita de catre un canal sau o statie, pe baza unei cereri de oferta, producția emisiunii. Formatul unei emisiuni de divertisment este alcatuit din elemente pe baza carora se poate caracteriza emisiunea. Elementele componente ale formatului sunt: Titlul programului; Descrierea formatului; Durata; Frecventa si numarul de editii; Pozitia in grila (ziua si ora);

Publicul țintă se stabileste în funcție de varsta, rezidenta, nivelul de instruire, audienta scontata (dupa primele 4 editii), motivatia editoriala si artistica; Continutul care trebuie sa aiba sinopsisul (povestea pe scurt a emisiunii), Conceptia regizorala asupra ei si modalitatile regizorale; Personajele principale (Moderatori, invitati); Locul de filmare; Regimul productiei: curenta, de portofoliu, ocazională, eveniment; Resursele de productie necesare: umane, artistice, tehnice;. Desfășurătorul cadru; Elemente care țin de valențele și oportunitatile emisiunii (valoarea artistica, documentara, inedit, patrimoniu, costurile mici, medii, mari, foarte mari, durata productiei, difuzarea si bugetul). Printre emisiunile de divertisment din România amintim: Vocea României, Dansez pentru tine Masterchef, Serviul Român de Comedie de la Pro Tv, Next Star, Te cunosc de undeva, Icomedy sau Familiada de la postul TV Antena 1, Roata norocului și Paparazzi de la Kanal D, Schimb de mame și Cronica Cârcotașilor de la Prima Tv.

Un alt format de emisiune îl reprezintă și matinalul. Acest format de emisiune este în dimineața difuzat, în direct (de obicei între 06:00 și 10:00). Matinalul este un tip de program de televiziune infotaiment, ce se adresează unui public mixt de persoane care se pregătesc să meargă la lucru, la școală sau stau acasă. Today este primul și cel mai lung spectacol de dimineață de până acum și a apărut pe 14 ianuarie 1952, pe postul Tv NBC în Statele Unite.

În general emisiunile de dimineață sunt împărțite în două jumătăți, prima aducând telespectatorilor știri dure, actualizările poveștilor majore care au avut loc peste noapte sau în timpul zilei precedente, știri politice și interviuri, rapoarte privind titluri de afaceri și legate de sport, prognozele meteo și rapoarte de trafic. Partea a doua din cadrul emisiunii pune accent pe știri soft cum ar fi poveștile de interes uman, stilul de viață și de divertisment.

În România, astfel de emisiuni matinal sunt Neatza cu Răzvan și Dani, „Observatorul dimineții” , „Dimineața mondenă”pe Antena 1, Știrile dimineții la B1 Tv, Ce se întâmplă, doctore?”, „Vremea” și „Horoscop cu Neti Sandu”, toate difuzate de Pro TV.

Lansat la 26 aprilie 2002 de către Societatea Română de Televiziune, Tvr Cultural, a fost primul program care a oferit publicului emisiuni preponderent culturale. Din păcate, pe bază de motive economice, programul cultural s-a restrâns, iar la 15 septembrie 2012 canalul a fost închis. Pe parcursul celor zece ani de emisie au fost tranmise emisiuni precum Literatura de azi”, „Săptămâna culturală”, „Magazinul de litere”, „Concertele TVR Cultural”, „Capodopere”, „Maestro”, Spectacol de operă”, Iluminatul public”, „Campania Premiile TVR Cultural”,„Despre documentar… și încă ceva în plus” sau „Întâlnirea de vineri seara”.

Fie că sunt în căutare de noi talente sau sunt realizate doar pentru divertisment, emisiunile concurs știu să își atragă public de toate vârstele. Un game show, este un spectacol unde concurenții, personalități de televiziune sau celebrități, joacă un joc în care răspund la întrebări sau rezolvă puzzle-uri, de obicei, pentru bani și / sau premii. Prima emisiune concurs a fost difuzată în 1938. În jurul anilor `50, emisiunea concurs devenea rapid un dispozitiv, dar în anul 1959, se descoperea că multe dintre mizele mari spectacole de joc erau fraudate, multe jocuri de timp prime fiind anulate. În România s-au difuzat emisiuni de tip concurs Vrei să fii miliardar? De la Prima Tv, Next Star, X factor, Te cunosc de undeva la postul Tv Antena 1, Vocea Romniei, Românii au talent, Dansez pentru tine de la Pro tv.

Talk show-urile sunt emisiunile unde o persoană, sau un grup de persoane discută diverse teme propuse de moderatorii emisiunii. Există mai multe formate de talk show care diferă în funcție de tema de discuție și ora la care sunt difuzate. Joe Franklin, o personalitate de radio și de televiziune american, a găzduit prima emisiune de tip talk show. NBC Tonight Show este cel mai longeviv-talk-show din lume, care a debutat în 1954, și este încă în desfășurare, urmat de Irlanda Late Show în 1962, cel mai lung talk show difuzat în Europa. De-a lungul timpului în România au fost talk show-uri precum Sinteza zilei, Subiectiv, Știrea zilei, Punctul de întâlnire, toate produse de Antena 3, Ultima oră, Zona de impact, Exces de putere pe Realitatea Tv.

Jurnalul principal al zilei reprezintă o formă de discurs unde este actualizată și prezentată sinteza tuturor evenimentelor petrecute în 24 de ore. Necesitând mari resurse financiare, știrile trebuie plasate acolo unde există cea mai mare audiență. Prin știri publicul se informează. Tvr 1 începe transmisiunea știrilor cu Telejurnalul matinal de la ora șapte, iar cele mai importante știri ale zilei vin la Telejurnalul de la ora 14.00 și ora 20.00. Posturile private de televiziune precum Pro tv încep ziua cu Știrile Pro Tv de la ora șapte, apoi revin la ora 13.00, 17.00 și 19.00, iar Antena 1 difuzează Observatorul de la ora șase, apoi la ora 13.00, 16.00 și 19.00.

Capitolul II. Reality show-ul în contextul audiovizual modern

Deja, pentru mulți jurnaliști, internetul este pur și simplu unealta principală de căutare. Dacă nu le satisfaci așteptările pe internet, atunci nu le satisfaci așteptările.

În măsură din ce în ce mai mare, cel mai rapid și mai eficient mod de a transmite mesajul reporterilor de presă scrisă, radio și televiziune este prin e-mail. În vreme ce media care servește sectorul financiar și tehnologic au fost în mod deosebit influențate, totuși nu există nici segment comercial sau profesional neatins de revoluția internetului.

O serie din ce în ce mai mare de cotidiene, săptămânale și periodice își publică acum versiunile online. Adesea, acestea sunt diferite de versiunile tipărite. Mai mult, internetul cunoaște o afluență de newsletter-uri, reviste și chiar cotidiene care nu au echivalentul în presa scrisă. Internetul crează o revoluție în tehnologia mass – media.

În țara noastră, anul acesta Internetul a împlinit 16 ani. Firmele, asociațiile nonguvernamentale, ziarele, televiziunile sunt conștiente de importanța prezenței lor pe Internet. Astfel, Web-ul este folosit de mijloacele mass-media ca un veritabil mijloc de promovare. Industria media se modifică , astfel Internetul este folosit ca mijloc de comunicare în masă dar si ca mijloc de informare pe scara largă.

Fie că este vorba de un post de radio, de televiziune , ziare și reviste, toate au pagini de web, din nevoia de informare si promovare. Totul a devenit foarte simplu si rapid : putem afla știri de pe toate continentele cu un singur click, putem accesa o pagina web pentru a vedea programul tv al zilei in curs..

Cele mai respectabile publicații au câte un “frate geamăn” pe Internet. Internetul oferă astfel, posibilitatea jurnaliștilor să formuleze informațiile într-un mod în care să permită utilizatorilor să selecteze ceea ce este relevant pentru ei.

Internetul este deja centrul mass-media. Totul devine din ce în ce mai accesibil prin intermediul internetului care devine o formă dominantă a mass-media.

II. 1. Jurnalismul și evoluția tehnologică

O dată cu dezvoltarea Internetului, spre sfârșitul secolului XX, a apărut o formă a jurnalismului imbunătățită, care includea accesul la informația globală, realizarea de reportaje instantanee și o mare interactivitate. Toate aceste schimbări aveau ca scop atragerea celor dezinteresați de presa clasică. Dar ca orice schimbare produsă destul de rapid într-un domeniu, are și dezavantaje. Astfel, adevărul, autenticitatea conținutului, acuratețea și verificarea surselor pot fi puse sub semnul întrebării , în cazul în care cineva intenționează să dezinformeze prin intermediul Internetului.

Știrile sunt într-o continuă schimbare și sunt actualizate permanent deoarece utilizatorii pun mare preț pe cât de “proaspătă” este o știre. Tehnologia evoluează pe zi ce trece, având un impact foarte mare în toate domeniile, îndeosebi asupra jurnalismului.

Redacțiile au o structura din ce în ce mai descentralizată și flexibilă, printre angajați fiind acceptați și freelanceri. Întreaga industrie media se modifică, astfel furnizorii de știri principali nu sunt doar ziarele sau televiziunile tradiționale, ci chiar organizații care folosesc Internetul ca mijloc de comunicare în masă și de informare la scară largă. Televiziunile și ziarele informează pe un spațiu restrâns, unele la scară națională. Dar știrile on-line pot servii arii largi de consum, din moment ce nu există nicio formă de restrângere.

II. 2. Mass-media electronică

“Internetul este, înainte de toate, un mijloc de comunicare în masă. În ultimii ani, acest fenomen tinde însă să scape de sub control, astfel încât, prin intermediul web-ului oricine poate să își creeze propria pagina web unde să introducă date și informații pe Internet.” În opinia mea, utilizarea noilor tehnologii pentru comunicare nu va duce neapărat la o revoluție – chiar dacă unii vorbesc deja de ‘revoluția blogurilor’, de exemplu. Asistăm, pur și simplu, la deschiderea unui nou nivel de acces – informația și opiniile devin mai accesibile, circulă mai ușor, pentru că fiecare poate avea o voce.

Aici se ivește o problemă, aceea a autenticitații și a credibilitații informațiilor de pe Internet. Sursa de care putem fi in mare măsură siguri, este cea jurnalistică – ziare, agenții de presă, posturi de televiziune si de radio- .

Responsabilitatea cea mai mare a mass-media electronice este informarea corectă a utilizatorilor de Internet. Cei mai multi dintre noi preferă de cele mai multe ori să deschidă laptop-ul sau calculatorul pentru a citi un ziar decât să meargă la chioșc să-l cumpere, să-l citească și chiar să-și murdarească mâinile.

Times e unul dintre cele mai tradiționaliste ziare din lume. În așa măsură, încât și acum păstrează caracterele de literă pe care le folosea acum o suta de ani. Dar jurnalismul e in continuă evoluție și îmbrățișează noile tehnologii. Așa se face că New York Times are unul dintre cele mai interactive site-uri de știri din lume, iar redacția ziarului pe hârtie și cea a ziarului online au fost recent integrate – cu alte cuvinte, fiecare jurnalist de la NYT e și jurnalist online. Pe site-ul nytimes.com sunt zeci de bloguri și tot felul de modalități prin care utilizatorii sunt invitați să producă conținut. E o dovadă a faptului că acest nou tip de comunicare e un instrument (sau un set de instrumente) care adaugă valoare jurnalismului.

O dată cu progresul tehnologic și scăderea prețurilor sistemelor de calcul, un număr tot mai mare de oameni pot beneficia de contactul cu mediul electronic. Cu ajutorul computerelor sunt realizate mesajele sau efectele speciale din domeniul cinematografic sau animația din genericele pentru televiziune. Din ce în ce mai mult, în acest domeniu electronic este folosită substituirea textelor prin imagine animată.

Atât ziarele, cât și posturile de radio sau televiziune au pagini de web, informând si beneficiind de reclamă pe toate “câmpurile” posibile. Acum putem urmări știri on-line cu un simplu click. Emisiunile radio si de televiziune au fiecare adresă de e-mail unde ascultătorii sau telespectatorii pot trimite mesaje. Din ce în ce mai mulți prezentatori de știri îndeamnă telespectatorii să viziteze site-ul de Internet al postului respective.

Internetul oferă o serie de instrumente prin care putem adăuga valoare informației: link-uri care trimit cititorul la sursă; elemente de interactivitate cum este posibilitatea oferită cititorului de a scrie o reacție sau de a da o notă articolului, combinarea textului cu elemente multimedia (film, sunet), structurarea non-lineara a conținutului, astfel încât cei interesați să poată să sară direct la bucata care îi interesează.

Să luăm de exemplu, site-ul postului CNN. Acesta are un conținut tradus în mai multe limbi de circulație europeană, și are forma unei pagini de ziar : pagina este împarțită în trei coloane, cea centrală fiind cea mai mare. În partea de mijloc sunt prezentate știrile cele mai importante ale zilei sau saptămânii. Textul este destul de mic, dar dacă se accesează acea bucată de text se deschide întreg articolul. În partea dreaptă, majoritatea site-urilor web au informații repartizate pe domenii, asemanator cu cele ale unui ziar.

Site-ul trebuie sa fie foarte bine structurat si atrăgător pentru a atrage atenția publicului și pentru a fi accesat de foarte multă lume. Dar cu ajutorul site-urilor, televiziunile, posturile de radio si ziarele iși rotunjesc veniturile prin intremediul reclamei. Bannere-le atrag din ce în ce mai mulți utilizatori și implicit firme care își doresc o publicitate sigură.

“Cu timpul, mediul on-line va fi prielnic oricărei instituții media de a se afirma sau expune „produsul” informațional. Mass-media electronică poate naște o adevărată revoluție informațională în țara noastră, dacă se vor gasi resursele necesare. Din păcate, mass-media electronică trebuie susținută cu bani, astfel, pentru a face rost de fonduri trebuie sa obții utilizatori care sunt atrași de informații precise și o interactivitate atragatoare.”

Un nou tip de jurnalism, bazat pe recentele forme de agregare a Internetului, câștigă teren. Este vorba despre jurmalismul interactiv care dă cuvant și publicului. Un conflict inevitabil stă să se ivească: între presa care are un nume și o reputatie de apărat și media alternative care evoluează și care au câștigat în vigoare și în prestigiu tocmai datorită faptului că au trecut peste o serie de reguli ale jurnalismului traditional. Jurnalismul online presupune producerea articolelor special pentru Web. De asemenea, există un mod diferit de tratare a informației și un mod diferit de organizare a conținutului. Media online se deosebește de celelalte tipuri de jurnalism prin structura nonlineară, link-urile, elementele care stimulează interactivitatea. Jurnalismul on-line se dezvoltă rapid dar sigur în România. Astfel, in cațiva ani, nu numai că va crește numărul jurnaliștilor online, dar aceștia vor fi învățat să folosească resursele Internetului la adevăratul lor potențial, pentru a oferi informație de calitate și elemente care să adauge valoare acestei informații , astfel încât să îi diferențieze de concurență.

“Jurnalismul online este definit ca fiind o formă de presă produsă pentru World Wide Web. Jurnalismul on-line nu este destinat numai Internetului, el fiind pliabil și altor suporturi denumite generic “new media” precum telefoanele mobile. În aceasta formă de jurnalism, sunt inplicate acîiuni de documentare și colectare a informației dar și structurarea lor după cerințele mediuliu și publicarea lor pe Web sau alt suport “new media”.”

Jurnaliștii online difera de colegii lor din celelalte medii de informare prin folosirea caracteristicilor specifice Internetului in activitatea lor cotidiană, fiind necesară decizia jurnaliștilor on-line în privința formatelor folosite pentru transmiterea mesajului multimedia. Elementele esențiale ale unei publicații on-line sunt : conținut original, fotografii, arhive, posibilitați de participare ale utilizatorilor, stratificarea conținutului, navigare facila, forum, și posibilitățile de customizare.

Câteva dintre trăsăturile acestui tip de jurnalism care îl disting de cel tradițional au fost subliniate de Mike Ward în cartea sa “Journalism On-Line”. Mike Ward afirmă că printre caracteristicile jurnalismului on-line se numără “caracterul său imediat, posibilitațile multiple de punere în pagină, folosirea elementelor multimedia, platformele flexibile de distribuție, arhivarea, construcția și receptarea nonlineară a conținutului, interactivitatea și existența link-urilor”.

Internetul a “smuls” radioului titlul de mediu cu cea mai rapidă reacție. Astfel, Mike Ward sublinia și faptul că “pe Web există potențialul pentru a aduce la zi informațiile, știrile din showbiz și oricare altă pagină simultan și repetat, minut cu minut, pentru a oferi atât cele mai noi știri, cât și bârfele despre staruri. Un singur site de știri poate publica zeci de variante aduse la zi, pentru fiecare articol, la fiecare câteva minute.”.

Arhivele sunt cele care permit căutarea și accesarea imediată a articolelor , astfel ele reprezintă unul dintre elementele care fac diferența pentru jurnalismul on-line. Internetul oferă jurnaliștilor posibilitatea de a formula informațiile într-un mod în care să permită utilizatorilor să selecteze ceea ce este relevant pentru ei. Utilizatorilor le place să dețină controlul în momentul în care se află în fața calculatorului și să selecteze ceea ce este mai important pentru el. Mike Ward afirmă că nici un alt mediu nu permite consumatorilor receptarea informației în mod activ. Mediul comunicării este într-o permanentă evoluție. Dacă până acum știrile erau făcute pentru un public pasiv, de acum înainte audiența este cea care ia deciziile privind ce, cum și cât din ceea ce oferă jurnaliștii se poate consuma.

Mike Ward consideră “documentarea on-line” ca fiind “o trăsătură importantă a jurnalismului on-line, iar folosirea Internetului pentru documentare în legătură cu subiecte jurnalistice nu este o posibilitate exclusivă a jurnalismului on-line. Acest tip de documentare este folosit la scară largă , astazi, de majoritatea jurnaliștilor , indiferent de mediul în care lucrează. În același timp, jurnaliștii on-line nu ar trebui să se limiteze la documentarea pe Internet. În unele cazuri, nimic nu se poate compara cu o investigație pe teren și colectarea informației de la surse directe.”

Un site poate avea câteva sute de pagini legate între ele, care pot fi citite independent, deoarece în Internet nu există constrângeri de spațiu sau de timp, existând posibilitați multiple de punere în pagină. Textul “îmbracă” altă haină pe Internet cu ajutorul elementelor grafice, audio și video. O altă caracteristică importantă a jurnalismului on-line este dată de existența arhivelor pe site. Arhiva electronică ușurează munca de căutare, spre deosebire de arhiva unui ziar. Atunci când arhivele electronice sunt dotate cu motoare de căutare, căutarea devine mai facilă.

Puterea media prin reality show

„Când se pune punct ultimului episod al unui program de reality TV, nimic nu mai este așa cum fusese la debutul emisiunii : pentru «actorii)› improvizați, pentru spectatorii din fața micilor ecrane, pentru producătorii postului de televiziune, pentru clienții lor de publicitate, în fine, pentru toți cei implicați în marele show, realitatea este acum altă. Ceea ce s-a petrecut, timp de câteva săptămâni sau luni, pe micul ecran i-a influențat și le-a schimbat viața."

Cel mai mare bun al artei, și în special al artei pentru artă îl constituie iluzia realității. Realitățile alternative recreate sunt un apanaj al literaturii, cinematografiei și al artelor plastice și mod special al picturii.

În principiu, arta își propune, conform unui celebru enunț paradigmatic, să „exprime inexprimabilul” sau, potrivit ilustrului teoretician literar francez Roland Barthes, să „inexprime exprimabilul”, și astfe putem spune că produsul mediatic trebuie, în general, să exprime atât inexprimabilul, cât și exprimabilul însuși deoarece principala menire a factorilor mass-media este acela de „exprimare” a mediului înconjurător. Așadar, dacă actul artistic este animat în special de o intenție estetică remodelatoare, cel jurnalistic este însuflețit de un resort explicativ, decodificant. Arta a făcut, mai ales în ultimul secol, un salt de la un mimetism descriptiv la o mimare a realității, la o iluzionare asumată și mărturisită. Apariția diverselor canale mediatice, și în mod special a celor audiovizuale, a condus la faptul că actul artistic nu-și mai putea permite o reproducere fidelă a realității, în vreme ce televiziunea reușea mai rapid și mult mai convingător să satisfacă această dorință, ducând-o până în stadiul unei necesități organice a publicului avizat. Acest fenomen de transformare paradigmatică este dovedit și de metamorfozarea intențională a picturii și sculpturii după apariția dagherotipului, în condițiile în care fotografia reda fidel realitatea într-un mod mult mai eficient, un context care obliga artiștii plastici să se reorienteze către elementele interioare, psihologice, nedetectabile în general lentilei fotografice. În mod asemănător s-a întâmplat și cu literatura, după apariția cinematografului, nefiind deloc întâmplătoare succesiunea „incidentelor” artistice și tehnologice prin care aveau să se producă adevărate revoluții paradigmatice, o cronologie care nu lasă loc de interpretare în acest sens:

În vara anului 1895 a avut loc prima transmisiune radiofonică a lui Guglielmo Marconi iar în data de 28 decembrie 1895, prima proiecție publică a unui film, realizată de Auguste and Louis Lumière la Salon Indien du Grand Café din Paris.

În luna mai 1902 a avut loc lansarea peliculei Le Voyage dans la Lune, de Georges Méliès, considerat primul film artistic din istorie și în anul 1913 aapărut primul volum (Du côté de chez Swann) al meta-romanului de proporții epice À la recherche du temps perdu al lui Marcel Proust.

În 1914 Franz Kafka începea să scrie celebrul său roman Der Process, iar în 1916 apare romanul lui James Joyce A Portrait of the Artist as a Young Man, urmat în 1922 de capodopera scriitorului irlandez, Ulysses.

Așsadar putem cu ușurință observăm că romanele heterodoxe, personale, care dinamitează narațiunea și care se concentrează, obsesiv și non-liniar asupra elementelor de introspecție, au apărut abia după ce devenise evident faptul că și cinematograful căpătase valențe și aspirații artistice veritabile. Convențiile artistice funcționează elocvent, eficient și integru numai în acest cadru bine definit și atent statuat, în mediul contextual acceptat de toate entitățile participative, un acord mutual asumat care are prevederi clare și care, în eventualitatea unor violări ale acestor clauze, presupune activarea unor resorturi sanitare ce demască derapajele și incriminează mistificatorii.

În preasă legile ficționalității nu sunt acceptate în mod evident. Dacă literatura funcționează în special sub imperiul verosimilității, actul jurnalistic trebuie guvernat de veridicitate. Canalele de informare moderne, de exemplu televiziunea și radioul, trebuie subordonate principiului autenticității, și concesii sunt permise numai atunci când se difuzează producții artistice etichetate ca atare și livrate în concordanță absolută cu acea convenție asumată de cele două părți, emițător sau creator, pe de o parte, și receptor sau consumator, pe de cealaltă. Unul dintre cele mai importante roluri ale mediilor de informare contemporane este de a observa cu minuțiozitate mediul înconjurător și de a oferi o imagine fidelă a lumii. Canalele mediatice, și cele audiovizuale în mod special, au capacitatea deplină de reproducere, dar și de „re-producere” a realității, ceea ce le conferă un statut privilegiat din caracteristicile căruia rezidă însă și riscul mistificării sau denaturării adevărului. În acest proces de prezentare și reprezentare a realității, un factor determinant îl joacă intențiile producătorului de mesaj jurnalistic. Pentru a atinge standardele general acceptate de coeziune, coerență și, cel mai important în cazul nostru, de credibilitate, un text sau un produs jurnalistic trebuie să corespundă parametrilor de intenționalitate, acceptabilitate și situaționalitate care aglutinează eșafodajul, arhitectura interioară a oricărui demers mediatic bine intenționat. Conform Luminiței Roșca, intenționalitatea, marcă a textualității, trebuie înțeleasă ca „atitudine a producătorului enunțului față de setul de ocurențe ce constituie un text coeziv și coerent, producător care își propune să transmită cunoștințe sau să atingă un scop prin intermediul unui plan de comunicare” . Câteodată, coeziunea și coerența acestui plan sunt subminate de către chiar condițiile de elaborare a produsului mediatic, dar „receptorii manifestă toleranță față de intenția explicită sau implicită a comunicării pe care o acceptă” . Element complementar intenționalității, acceptabilitatea face referire „atât la atitudinea receptorului față de actul de comunicare, la relația reală existentă între receptor și text, cât și la ceea ce crede instanța de enunțare despre receptor” .

Receptarea și acceptarea materialului expus depind foarte multe de atitudinea pe care o are producătorul de mesaj, și în mod expres cel de mesaj jurnalistic față de publicul-țintă. Pornind de la o credibilitate implicită, sau mai exact de la o prezumție de veridicitate, produsul jurnalistic veritabil este asimilat unei realități indiscutabile. Cu toate acestea, dacă intenționalitatea instanței de enunțare este viciată de reflexe mistificatoare provocate de interese politice sau economice, de expansiunea contextuală, în tentativa de augmentare a rating-ului și de acapararea unei cât mai consistente cote de piață, apare fenomenul pe care l-am putea numi iluzionare non-artistică, ceea ce este mai exact fenomenul de înșelare, de inducere în eroare a publicului. În lipsa unui avertisment cu privire la caracterul ficțional al unui produs audio-vizual, telespectatorii sau radioascultătorii pot recepta drept enunț factual autentic un material pseudo-jurnalistic care nu-și dezvăluie intenționalitatea și beneficiază de o acceptabilitate bazată însă pe o încălcare a codului deontologic, a sistemului de reguli cu privire la etica profesională. Aceste derapaje apar ca urmare a unor crize morale ale jurnalistului sau ale factorilor de decizie dintr-o instituție de presă, a unui fenomen de diminuare a conștiinței etice a acestora și de desconsiderare a obligațiilor morale pe care formatorii de opinie trebuie să le aibă și să le respecte cu sfințenie. Astfel, la întrebarea „Față de cine sunt îndatorați moral jurnaliștii?”, Christians, Fackler, Rotzoll și McKee identifică, în lucrarea „Etica mass-media”, cinci categorii de obligații:

1. Datoria față de noi înșine

2. Datoria față de public

3. Datoria față de instituția de presă

4. Datoria față de colegii de breaslă

5. Datoria față de societate, „o dimensiune din ce în ce mai importantă a eticii aplicate (…) evidențiată, în cazul mass-media, sub denumirea de responsabilitate socială” .

Pe baza acestor fundamente și perspective etice, orice act jurnalistic dobândește cu pași mai mici sau mai mari credibilitate. Iar credibilitatea este fundația reputației unei instituții mass-media și a jurnaliștilor care o deservesc. Odată zdruncinată, cu greu ea își mai recapătă echilibrul, iar odată pierdută, reputația este aproape imposibil de recuperat.

Ținând cont de influența incontestabilă a presei în societatea modernă, îndeosebi în statele democratice în care libertatea de expresie este garantată explicit, firește în limitele legale și morale general asumate, putem vorbi de Media Power, o sintagmă ce se subsumează celebrei expresii „A patra putere în stat”, care plasează mass-media în vecinătatea onorantă a celor trei puteri tradiționale și oficiale: executivă, legislativă și judecătorească. Exemplele în care presa și-a dovedit forța sunt numeroase, unul dintre cele mai notorii fiind reprezentat de ancheta jurnalistică a celor doi talentați și perseverenți ziariști de la Washington Post, Bob Woodward și Carl Bernstein, care au demascat tentativa de mușamalizare a unei flagrante încălcări a legilor și a constituției Statelor Unite ale Americii de către chiar Administrația Prezidențială, o anchetă ce avea să ducă la demisia președintelui Richard Nixon, prima și până în prezent singura din istoria exercițiului democratic american.

Autoritatea cu care opinia publică învestește canalele mediatice are însă și o latură întunecată. Efectul opus este abuzul de putere, care nu este specific doar celor trei puteri de stat oficiale. Profitând de creditul primit de la societatea pe care, în principiu, trebuie s-o deservească obligatoriu cu onestitate, unele instituții de presă își permit să inducă în eroare, să se joace cu mințile și conștiințele celor care le oferă până la urmă chiar rațiunea de a exista. Credibilitatea preexistentă le permite formatorilor de opinie să elaboreze realități alternative receptate, cel puțin în primă instanță, drept the real deal de către public. Este vorba aici de o confecționare premeditată și interesată a senzației de realitate, o iluzie a realității indusă sau premeditată.

II.4. Conceptul de Reality show

Trăim astăzi într-o societate a spectacolului. De multe ori, pentru rating, mass-media și în special televiziunea urmărește spectacularizarea cu orice preț a informațiilor prezentate.De aceea a apărut termenul de homo spectacu-lum, ființe definite prin spectacol.

De aceea numeroși producători de emisiuni TV consideră că sistemul capitalist se bazează pe rein-ventarea continuă și reconstrucția realității, spectacolul fiind preocuparea esențială a capitalismului. Foarte puțini cercetători au analizat impactul divertismentului, al emoționalului asupra sferei publice. Mediul academic adesea ignoră importanța includerii în spațiul public a emoționalului și se rezumă la un fel de panică morală, reflectând teama elitelor de aimplica cultura populară în politică și teama de implicarea politică a maselor populare. Pătrunderea divertismentului în sfera publică este un subiect care lipsește din discuțiile curente despre sfera publică. Ioan Drăgan consideră că „divertismentul și noile genuri și sensibilitățimuzicale ale tinerilor poartă în ele sâmburii unor noi forme de contestare, de liberare și de emancipare, toate constituind forme de îmbogățire și de reînnoire a “marelui” spațiu public, așa cumera el văzut mai ales de Habermas” .

Nu trebuie ignorat faptul că produsele audiovizuale sunt determinate de anumite strategii de difuzare, care acordă prioritatedivertismentului. Modul în care televiziunea face posibilă participarea democratică poate fi cheia pentru o nouă dezvoltare a conceptului de sferă publică. Prin acapararea sferei publice de către presă se observă alterarea severă a modelului tradițional de sferă publică propus de Habermas, deși în condițiile revoluției tehnolo-gice, ale dezvoltării permanente a mijloacelor de comunicare, sfera publică nu putea să rămână aceeași, ea necesită un nou spectru deanaliză. Acest lucru nu trebuie însă tradus ca o alterare, o degradare, ci poate însemna mai degrabă o evoluție, o adaptare a conceptului, a întregului sistem teoretic, la condițiile de comunicare și la condițiile sociale actuale. Divertismentul este un element esențial care trebuie să fie luatîn considerare.

Divertismentul, spectacularizarea, presupun prioritizarea unor modalități speciale de realizare a discursului în televiziune:

1. alegerea subiectelor este făcută conform unei agende bazate mai mult pe problemele private, decât publice;

2. problemele sunt dramatizate și prezentate ca niște povești;

3. cunoștințele experților avizați sunt popularizate;

4. participanțiisunt rugați să povestească experiențele și trăirile lor, mai mult decâtopiniile lor;

5. dialogul tehnic și academic este înlocuit de maniere colocviale de discuție.

Iar unele din caracteristicile emisiunilor tip reality show le putem aprecia ca fiind:

Apropierea aparentă a cetățeanului de televiziune, publicul devenind instrumentul de legitimare a discursului moderatorului.

Existența unei „realități ficționale” care, de regulă, se construiește în jurul unui subiect centrat pe domeniul vieții sociale. Se alege o temă de interes, cum ar fi maltratarea unor copii, și se aduc în studio persoane care au puncte de vedere foarte diferite, mizându-se pe conflictul dintre acestea.

Amestecul genurilor.

Importanța dispozitivului tehnic care duce la declanșarea discursului cetățeanului

Funcția socială.

Consecințele principale ale promovării acestor producții este accesibilitatea conținutului, deci nu neapărat, lipsa acestuia. Divertismentul mută astfel conceptul sferei publice din terenul procesului politic și al reprezentării sociale înterenul plăcerii sociale. Din perspectivă radical-democratică, divertismentul este conceput ca un mijloc prin care persoanele fizice pot comunica unele cu altele, mai degrabă decât pur și simplu un mijloc de plăcere, de relaxare. Această percepție subliniază legătura dintre divertisment șicomuniune și astfel stabilește rolul divertismentului în procesul deconstrucție a identității colective. În dinamica sferei publice divertismentul este inerent.

Divertismentul social a existat întotdeauna îndomeniul public, dar rolul oamenilor era doar de spectatori. Reality-show-urile și multe alte formate de televiziune sugerează că astăzi indivizii au ales să devină din spectatori, actori.

Programele de tip reality

Definițiile existente – provenite din mediul academic sau de la producătorii media arată că nu prea există un consens în privința a ceea ce este și ce nu este de fapt un reality show. Reality show-ul este genul TV care a atras o dezbatere controversată pe tema definirii sale. Natura inerent hibridă a genului reality show – inspirată din programe de tip jocuri- concurs, documentare și seriale de tip telenovelă, printre alte genuri de emisiuni – amestecă modele factuale și deficțiune în formate de emisiuni orientate spre divertisment. Astfel, însăși natura sa face ca aplicarea directă a unor repere esențiale să fie deosebit de problematică. În plus, utilizarea termenului reality în sine ar putea explica o parte din dificultatea definirii genului dat fiind faptul că datorită acestui termen, lucrurile prezentate în aceste emisiuni sunt considerate din start ca fiind reale. Situând pretențiile sale de realitate alături de funcția sa primară de a oferi divertisment, genul reality show a fost adesea analizat, pentru că popularizează situații factuale (sau bazate pe fapte reale), și a fost adesea considerat un indiciu al diluării valorii oferite de televiziune, într-o eră a televiziunii concurențiale. Primele studii asupra fenomenului emergent al reality show s-au axat pe definirea genului și pe stabilirea relației cu alte genuri de televiziune. Studiile lui Bill Nichols, John Corner, Richard Kilbornprivind statutul programelor reality show s-au axat în special pe primele dezbateri despre elementele factuale și fictive din genul reality. Kilborn definește genul ca: „1. înregistrare, cu ajutorul echipa-mentelor video, a evenimentelor din viața indivizilor și grupurilor, 2. încercare de a stimula astfel de evenimente reale prin diferite forme de reconstrucție actoricească, 3. încorporarea acestui material într-o formă corespunzătoare editată a unui program de televiziune atractiv, care poate fi promovat prin puterea sa de reflectarea realității”. De asemenea, autorul susține că scopul de bază al programelor de tip reality-show este de a „crea mai mult diversiune decât claritate, fiind un gen de televiziune destinat divertismentului”. 

Primele studii asupra fenomenului emergent al reality show s-au axat pe definirea genului și pe stabilirea relației cu alte genuri de televiziune.

II.5. Reality show în România

În România emisiunile de tip reality au avut un început dificil. Anul lansării genului TV reality este considerat anul 2001, când totul a început cu „Vara ispitelor” la ProTV. A urmat apoi „Seara regăsirii” (2001), tot la ProTV și „Vară fără limite” (2001) la PrimaTV. Dar adevăratul an al lansării emisiunilor de tip reality în România este anul 2000, când la televiziunea națională s-a difuzat emisiunea săptămânală „Totul la vedere”, o emisiune live de trei ore care a avut 11 ediții. Începutul emisiunilor de tip talent-show poate fi considerat anul 1994, când la TVR1 era difuzată emisiunea „Școala vedetelor”. În 2003 a început primul reality-show de anvergură din România, „Big Brother” (două sezoane 2003- 2004), difuzat de PrimaTV. Tot în 2003 PrimaTV a difuzat și „Star Factory”. După „Big Brother” a urmat o perioadă de ignorare a programelor de tip reality-show, probabil pentru că „Big Brother” nu a avut audiența pe care producătorii o așteptau. Publicul românesc nu era încă pregătit pentru un astfel de format de emisiune. Situația s-a schimbat însă începând cu anul 2006 când PrimaTV a reactivat interesul publicului român pentru emisiunile de tip reality prin reality show-ul „Megastar”. Au urmat apoi „Schimb de mame” (2006), „Super Nanny” (2006), „Trădați în dragoste” (2007), game-show-ul „Cine știe câștigă” (2008), „Școala de bune maniere” (2010), „Fermier caut nevastă” (2011), „Miss fata de la țară” (2011) și reality-telenovela „Iubiri secrete” (2011).

Nici celelalte posturi de televiziune nu au rămas indiferente la genul reality. ProTV a oferit publicului „Căsătorie în direct” (2001),reality makeover-ul „Frumusețe pe muchie de cuțit” (2009), varianta românească a show-ului „Extreme Makeover”, apoi ProTV a preferat talent-show-urile „Alege ASIA” (2002) – prima emisiune talent show de succes din România, „Popstar” (2003), format preluat din Noua Zeelandă, dar care nu a fost bine primită de publicul român și a avut doar un singur sezon, „Dansez pentru tine” (2006), „Românii au talent” (2011), „Vocea României” (2011), „MasterChef” (2012). Antena 1 a ieșit pe piață cu „Test de fidelitate” (2008), „Aruncați din tren” (2009), „Să te prezint părinților” (2009), „Cearta în bucate” (2009), „Marele câștigător” (2010), „Next Top Model” (2011), „Vaporul iubirii” (2011), „Burlacul” (2011), „Burlăcița” (2011), reality-show-ul matrimonial „Mireasă pentru fiul meu” (2011), talent-show-ul „X-Factor” (2011). Din același trust, postul de televiziune Euforia Tv a lansat reality-show-urile „Inelul cu diamante” (2008-2009), „Prodanca și Reghe- Afaceri de familie” (2011). Național TV difuzează reality-show-ul „Schimb de vieți” (2008), „Iubire interzisă” (2009), „Soacra, poamă acră” (2011), „Fosta mea Iubire” (2011). La postul de televiziune B1 TV am urmărit de-a lungul anilor doar două emisiuni de tip reality, „By Monica Columbeanu”  (2007), "Interzis" cu Laura Andreșan  (2007). Postul de televiziune Kanal D a pornit încă de la lansare cu reality show-ul matrimonial „Noră pentru mama”, considerat astăzi unul dintre cele mai longevive programe de tip reality-show dinRomânia, transferat apoi la Antena 1 cu o nouă denumire „Mireasă pentru fiul meu”. Tot la Kanal D se completează seria reality show-urilor cu: „Aștia-s socrii” (2007), „Fata lui tata” (2009), „Rătăciți în Pa-nama” (2010), „Restaurant la noi acasă” (2010), „Căsătorește-te cu mine” (2010), „Blestemul iubirii” (2011), „Clejanii” (2012- 2013), „Găsește-mi familie” (2011), „Ochii din umbră” (2011), „Nuntă cu surprize” (2011).

Succesul extraordinar al genului reality va rezista atât timp cât va persista confuzia gravă între informație și divertisment, ficțiune și realitate, cultivată de neoteleviziune în rândul telespectatorilor.

Annette Hill lansează opinia că, fără o serie de contexte istorice, culturale și industriale specifice, dezvoltarea fără precedent a reality show-ului, din deceniul 1990-2000, nu ar fi fost posibilă. Mai exact, ar fi vorba despre trei direcții principale, distincte, în dezvoltarea televiziunii factuale, aflată în strânsă dependență cu sectoare ale producției mediatice:

1.jurnalismul tabloidizat;

2. documentarul de televiziune;

3.divertismentul pentru publicul larg.

Atât producția jurnalismului tabloidizat, cât și a divertismentului pe scară largă au cunoscut o afirmare reala în anii '80 ai secolului trecut. Evoluția lor ulterioară a fost în mare parte motivată de un dezechilibru al pieței și de agresivitatea noilor concepte de marketing din strategiile mediatice ale unor zone hiper industrializate, ca America, Europa de Vest sau Australia. Expansiunea pieței de media a convers cu explozia telecomunicațiilor, a pieței IT și cu competiția acerbă între rețelele de televiziune prin cablu și satelit. În acest context, regresul documentarului clasic de televiziune a devenit vizibil. O lume tensionată și în continuă mișcare a început să-i revendice televiziunii același dinamism și forță de adaptare — totul integrat în spectacol, în conflict dramatic, în jocul de rol al unor personaje.

În acest fel, audiovizualul e marcat de o conversie dublă: obsesia pentru obiectivare și pentru realul netrucat a documentarului clasic e valorificată în mod cu totul rentabil de către reality show, în timp ce documentarul în sine se ficționalizeaza și se dramatizează în termenii unui performance postmodern, folosind atestarea istorică și documentul doar ca pretext al unei intrigi scenice convingătoare.

Mai mult decât atât, în televiziunile cu tradiție ale Europei, scăderea în popularitate a documentarului clasic e contrabalansată de succesul rapid al primelor emisiuni de tip magazin, care încep să câștige audiența încă de la sfârșitul anilor '70.

Așa de pildă, formate de magazin ca „Tonight” (produs de BBC între 1957 și 1965) sau „Nation wide” (BBC 1969-1984) s-au folosit de o combinație originală a știrilor cu schetch-urile umoristice, iar acest tip de program poate fi considerat precursorul televiziunii factuale de astăzi sau a ceea ce neo televiziunea desemnează mai recent prin infotainment. Totodată, acesta poate fi considerat și debutul a ceea ce postmoderniștii vor numi foarte curând "cultura divertismentului", la începutul anilor '80, extinderea sferei de influență a programelor recreative și de loisir devenind de necontestat.

Cât privește elementele care fac legătura dintre formatele noului gen de reality show si jurnalismul tabloidizat, aici pot fi enumerate: interacțiunea dintre publicul telespectator și celebrități, interesul marcat pentru viața privată a starurilor, intruziunea în forță a elementelor mondene în fluxul continuu de informații al buletinelor de știri. John Fiske descrie în termenii
următori structurarea unui material publicistic destinat unui tabloid : „subiectul se situează la intersecția dintre viața publică și cea privată, stilul este senzaționalist, iar tonul populist
și fluiditatea discursului nu face nici a diferență stilistică între ficțiune și realitate".

Această tendință către tabloidizare e motivată de teoretician prin recircularea, într-o optică populara, a formelor de limbaj al narațiunii, cum ar fi de exemplu, oamenii obișnuiți care fac lucruri extraordinare. La rândul tor, tabloidele TV s-au dezvoltat pe terenul fertil pregătit de alte structuri audiovizuale „conectate" nu doar la cursul mentalităților, ci la expansiunea tehnologiei.

Așa de pildă, în America anilor '70, „știrile locale au evoluat ca un produs profitabil, care presupunea includerea în corpul informației a bârfei și a zvonului, ceea ce era, de cele
mai multe ori, preferat de telespectatori" (Glynn, 2000, p.23). Această tendință spre tabloidizare a știrilor și, începând cu anii '90, a majorității formatelor incluse în televiziune,
factuala, nu trebuie sa surprindă.

Nu în ultimul rând, rețeaua de satelit și minicamerele de filmare, accesibile la nivel de masă, au asigurat vizionarea în timp real a intervențiilor poliției în cazul unei crime, a unei luări de ostatici, a luptelor de stradă sau a intervențiilor în caz de incendiu, iar acest material brut, captat în priză directă, a devenit un ingredient indispensabil al programelor de reality show.

Dincolo de toate limitele sale, de scăderile care pot fi puse pe seama concesiilor făcute audienței, reality show ul este unul dintre formatele TV care au contribuit și contribuie, în continuare, la apariția unei noi paradigme între toate genurile audiovizualului ultimelor decenii.

În ultimii ani, în întreaga lume, programele de televiziune sunt din ce în ce mai dinamice, cu formate combinate în permanență și frecvent reîmprospătate. Principala tendință este comercializarea, în care divertismentul invadează toate formatele, ducând la efecte hibride. Reality-show-uri excentrice se îmbină cu emisiuni-concurs interactive, iar goana după audiențe reprezintă principalul scop al marilor companii care "fabrică" divertisment pe bandă rulantă. Interesant este modul în care "a prins" la noi acest gen de emisiuni, unele sub licență, "adaptate" cerințelor publicului de aici, altele pur și simplu imitații cu buget mare.

În zilele noastre reality show-ul a încetat să fie normal și a început să derapeze spre exotic, devenind chiar morbid. Menite să prezinte persoane obișnuite, anonime sau publice, în diverse situații, uneori chiar jenante, producțiile de tip reality show, mențin dorința telespectatorilor de a vedea spaimă sau desfătare. Inconștient publicul, acordă mult timp și prezintă mare interes pentru emisiunile de tip reality show, deoarece privind la problemele altora, astfel nu vor fi singurii cărora li se întâmplă diverse lucruri sau nu sunt singurii puși în diferite situații în viața reală, cea de zi cu zi. Mizând pe faptul că unor protagoniști ai reality show-urilor li se întâmplă lucruri buni, sau că unii trec peste ghinionul în dragoste ce i-a urmărit ani de zile, mulți dintre telespectatori renunță să mai privească și pornesc spre drumul către celebritate.

Pentru că audiența vinde, iar vulgaritatea sau sexul sunt două caracteristici importante ce fac audiență, în ultimi ani reality show-urile au ajuns de la real la fictiv. Dar atunci când povestea este scrisă și construită pe o realitate prefabricată, în care iluzia realului este inserată prin tehnici de filmare, produsul rezultat nu mai este atât de autentic. Un articol apărut în presă, arată cum reporterii au pătruns la preselecțiile a două emisiuni de tip reality show, „Căsătorește-te cu mine", difuzată de Kanal D, și „Iubire interzisă", de la Național TV. Acolo au surprins cum reality-show-urile sunt trucate, iar dramele sunt inventate, uneori pe loc, cu roluri interpretate de actori ocazionali.

Studiu de caz: Big Brother

Genul de reality show Tv este de multe ori asemănat cu cel al creării unei arte, al unui realități paralele dacă nu chiar noi.

Ca și experiență, această artă acordă și putere. Această putere influențează mulți oameni ce trăiesc zi de zi prin prisma celor prezentate la televizor. Nu de multe ori, emisiunile tv ne influențează modul și stilul de viață. Începem să trăim, trebuie să recunoștem odată cu începerea unei emisiuni de reality-show, împărțășim emoțiile și toate bucuriile și trăim intens toate evenimentele odată cu protagoniștii acestuia.

Când se pune punct ultimului episod al unui program de reality TV, nimic nu mai este așa cum fusese la debutul emisiunii : pentru «actorii» improvizați, pentru spectatorii din fața micilor ecrane, pentru producătorii postului de televiziune, pentru clienții lor de publicitate, în fine, pentru toți cei implicați în marele show, realitatea este acum altă. Ceea ce s-a petrecut, timp de câteva săptămâni sau luni, pe micul ecran i-a influențat și le-a schimbat viața.

Genul Tv de reality show era demult pe piață, inainte să fie prezent în România, emisiunea de divertisment cu același nume apărând peste tot în Europa.

Putem însă spune cu certitudine că show-ul Big Brother este primul reality show apărut în România. Primul sezon din Fratele cel mare a apărut pe micile ecrane la data de 16 martie 2003. Pe atunci 12 tineri au stat în aceeași casă peste două luni, fără TV, Internet, ziare, ceasuri sau să vorbească cu altcineva din exterior. Al doilea sezon a fost lansat pe piață pe 13 martie 2004 și a durat mai bine de trei luni, încheindu-se pe 14 iunie. Ceea ce se întâmplă în reality-show-urile de tip Big Brother sau fly-on-the-wall, poate fi vorba de o deformare a realității, realitatea provocată. Este vorba despre influențarea greu sesizabilă sau chiar insesizabilă a comportamentului uman, în condiții de monitorizare cvasi-permanentă unde indivizii acceptă izolarea într-un platou în care Fratele cel Mare (numit astfel după infamul dictator din romanul 1984 al lui George Orwell) îi supraveghează permanent, iar imaginile sunt transmise în lumea exterioară, unde milioane de oameni urmăresc cu voluptate voyeuristică întâmplarile din studio. Evident că nu doar la sugestia vocii Fratelui cel Mare comportamentul subiecților este influențat și devine artificial, ci și ca urmare a presiunii psihologice constante a camerelor de luat vederi, o conjunctură care, s-a dovedit dincolo de orice urmă de îndoială, provoacă mutații comportamentale profunde, cel puțin până la momentul de acomodare deplină, atunci când „cobaii umani” uită definitiv de ochii din pereți. Sau, dacă vreți, fiind vorba de un show de tip fly-on-the-wall, de musca de pe perete. Este în acest reality-game imaginat de olandezul John de Mol, cel responsabil și pentru show-ul „The Voice”, preluat la noi sub denumirea de „Vocea României”, o realitate de laborator, dar nu o realitate complet regizată, fiindcă liberul arbitru își poate face simțită prezența neîngrădit în multe momente.

Ideea reality show-ului Big Brother se pare că a apărut în urma unui brainstorming susținut de angajații de la firma Endemol a lui John de Mol, în prezența și cu contribuția acestuia, la 10 mai 1997. Prima versiune a emisiunii a fost difuzată pe postul TV olandez Veronica în 1999. În anii care au urmat, formatul, inclusiv versiunile Celebrity Big Brother (Big Brother VIP) și Evil Big Brother, a pătruns pe toate continentele. Franșiza a fost achiziționată, în cei 15 ani scurși de la lansare, de televiziuni din peste 50 de țări ale lumii, inclusiv în România, unde reality-show-ul a rezistat doar două sezoane, în 2003 și 2004.

John de Mol este proprietarul Talpa Media Group și capul procesul de creație în cadrul organizației.

De Mol a început cariera ca un producător de televiziune independent, la vârsta de 24, timp în care el a adunat deja mai mulți ani de experiență de lucru pentru radio, comerciale și de radiodifuzorii publici din Țările de Jos. Împreună cu Joop van den Ende, John de Mol a fost, în 1994, unul dintre fondatorii Endemol Entertainment, care a dezvoltat sub conducerea sa într-o companie internațională cu filiale în 24 de țări. De Mol este cunoscut ca creierul din spatele hit la nivel mondial "Big Brother", dar a dezvoltat, de asemenea, sute de alte programe, independent și cu Endemol. În 2005 el a început pentru el o dată cu stabilirea Talpa Media.

În timpul mai mult de 35 de ani de cariera ca dezvoltator si producator format, John de Mol a primit numeroase premii media olandeze și internaționale, inclusiv 2004 Golden Rose pentru intreaga la festivalul Lucerna și în 2013 un premiu Emmy Primetime pentru Vocea .

Pe langa munca sa pentru Talpa, De Mol este de asemenea activ ca un investitor, în special în sectorul mass-media. El este un acționar direct într-o serie de companii de media și de divertisment, inclusiv SBS Nederland.

Reality-show-ul e un format pentru țările bogate și democratice, dar succesul pe care Big Brother 1-a înregistrat în țări ca Polonia și Ungaria contrazice aceasta afirmație. De asemenea, la București, versiunea românească a jocului concurs televizat a respectat îndeaproape tot acel mode d'emploi al manualului Endemol, pentru producția show-ului. Spotul publicitar transmis, începând cu 18 decembrie 2003, pentru seria a doua a emisiunii, pe postul de televiziune Prima TV cuprinde, în rezumat, toate elementele formatului: ineditul unui experiment sociologic, presiunea asupra destinatarului și includerea lui într-o convenție televizată, dimensiunea ludică prin autoproclamare ca joc de competiție, dar și identificarea vieții cotidiene cu varianta ei mediată, ca viață la televizor :

"Ai fost cu ochii pe ei zi de zi, timp de patru luni. Ai avut viață în direct, fără retușuri și fără repetiții. I-ai urmărit, i-ai votat, ai decis cine pleacă și cine rămâne. Ești pregătit și-ți trăiești viața ? Ei au avut curajul să arate că nu au nimic de ascuns. Tu ? Ce mai aștepți ? Cu siguranță te-ai gândit măcar o dată ce-ai fi făcut sau cum ai fi reacționat dacă erai concurent la Big Brother. Acum ai ocazia se fii în locul lor și să de ce ești în stare. Sună la 402.24.11 pentru a te înscrie la preselecție”.

După celebrul Te uiți și câștigi, slogan al televiziunii dominante generaliste PRO TV, lansat în 1996, aceasta a fost strategia publicitară cea mai intruzivă și cea mai solicitantă la nivelul mentalului colectiv și al comportamentului de identificare cu personajul văzut pe ecran.

Dacă prima televiziune comercială performantă din România oferea o atitudine eminamente pasivă (uitatul la televizor) într-o modalitate activă de adjudecare a profitului („câștigi") – dublată la propriu de premii în bani, oferite telespectatorilor fideli – spotul Big Brother perseverează pe aceeași temă a unui unui regim al familiarității (prin adresarea directă, la persoana a doua singular) pentru a ajunge imediat la interpelarea insistentă și, uneori, chiar agresivă („Ești pregătit să-ți trăiești viața?… Ce mai aștepți?").

Practic, spotul reality-ului Big Brother marchează net o etapă nouă a proiectului de interactivitate cu publicul pe piața mediatică românească. Recompensa nu mai e de această dată explicată și nici obligatorie sau, în orice caz, ea devine în primul rând calitativă (adică simbolică, marcând prestigiul și respectul de sine, precum și câștigarea stimei celorlalți). Aceste tactici clasice de persuasiune și de influențare sunt combinate cu manierele subtile de acroșaj al telespectatorului, inițiate de noua televiziune terapeutică : o flatare minimă a celui care privește la ecran, prin complimentarea facilă a unor "merite" ale sale, pe care tot televiziunea le-a creat („Ai avut viță în direct, fără retușuri și fără repetiții, i-ai urmărit, ai decis cine pleacă și cine rămâne").

Sub aparenta modificare a anonimatului și a consumatorului obișnuit de programe de divertisment, care are acum acces la celebritate, noua televiziune își insinuează, de fapt, propriul mecanism generator, ca și automatismul ejectării necondiționate a „vedetelor" instant, pe care le-a produs și de care se debarasează pentru a face loc următorilor aspiranți. („Ei au avut curajul să arate că nu au nimic de ascuns. Tu ? Ce mai aștepți ? – s.n.)

Cu alte cuvinte, la finalul fiecărei runde a spectacolului televizual, distanța subiectivă a dispozitivului mediatic, ca promotor al popularității, este aceeași față de vedetele pe care tocmai le-a consacrat („ei" în spațiul publicitar), ca și față de nou-sosiții încrezători în șansa lor de a deveni staruri („tu", în același context).

Și totuși, în pofida strategiilor pătrunse și consolidare a unei campanii publicitare fără precedent, versiunea de la București a reality show-ului Big Brother a avut ,un succes relativ" (Dumitrescu, 2003), departe de parametrii scontați de audiență — fapt care îi ridică cercetătorului o serie de dileme : dacă formatul românesc al reality show-ului a fost compatibil, din punct de vedere tehnic și editorial, cu al altor țări care au achiziționat licența sau dacă elucidarea acestei stări de fapt ar trebui să survină după o reconsiderare atentă a „țintelor" televiziunii românești postcomuniste, ca și a categoriilor cadru ale acesteia, de până la intrarea pe piața autohtonă a lui Big Brother.

Apariția și evoluția reality showului Big Brother

Titlul Big Brother pentru majoritatea persoanelor are o trimită către romanul 1984 al lui George Orwell. Pentru unii această trimitere poate fi traumatizantă, în timp ce pentru alții este livrescă. Romanul lui Orwel arată cum fratele cel mare vede tot, oriunde, în pat, în bucătărie, la serviciu, chiar și în baie.Difuzată pentru prima dată în Olanda, pe un mic canal de televiziune în jurul anului 1999, emisiunea a creat o adevărată isterie printre telespectatorii din țări precum Spania, Italia, Germania sau Portugalia, care erau din ce în ce mai dornici să afle tot despre acei concurenți „cobai”. Deși în Franța, emisiunea Loft story, a avut cote de audiență foarte mari în primii doi ani, în Polonia, emisiunea a fost acuzată si criticată de către Biserica Catolică pentru „imoralitate”, dar s-a bucurat de succes. În alte țări europene precum Danemarca, unde participanții jocului s-au supărat și au părăsit apartamentul unde erau filmați după câteva zile, sau în Marea Britanie, unde televiziunile au considerat că nu este cazul să o difuzeze, reality show-ul Big Brother nu s-a putut bucura de un real succes. Astfel de lucruri arată că succesul emisiunii nu a fost condiționat de regimurile totalitare. Reality show-ul nu a fost neapărăt primit pozitiv în țările în care nu a existat un regim totalitar sau respins de țările care au experimentat un sistem de supraveghere prin ascultarea telefoanelor, a fost practicată turnătoria sau că le-a fost deschisă corespondența.

Exibiționismul, renunțarea la intimitate, desfințarea graniței dintre public și privat, voayorismul, sunt ingrediente ce au consacrat acest experiment televizat iar imitarea zgomotelor produse de vecini, faptul că locatarii pot da anumite informații despre cei care locuiesc în apartamentul ”12”, tind să ne facă să credem că mulți dintre telespectatorii români sunt familiarizați cu „viața la bloc”. Privind lucrurile așa, s-ar putea ca emisiunea Big Brother să vină ca o „mănușă” și lumea este mai intresantă dacă este văzută de pe băncuța din fața blocului sau de după perdea decât din fața televizorului.

Dincolo de evidența profitului uriaș pe care îl aduce producătorilor un asemenea program de televiziune, mai multe întrebări incomode rămân camuflate sub aparența unei emisiuni de divertisment : există o ,filosofie" a reality show ului ? Este vorba despre realitate sau despre ficțiune ? Rămâne viața după Big Brother? Este reality-show-ul un atentat la demnitatea umană, așa cum s-a spus, ori prin el se marchează, într-adevăr, etapa inaugurală a neo televiziunii și, simultan, o revoluție la nivelul obișnuințelor de consum ale publicului ?

La o primă privire, mizele tele realității din programe de tip Big Brother s-ar traduce printr-un fel de domesticire socială cu ajutorul micului ecran printr-un mod frapant și specific al televiziunii recente de a sesiza și de a cultiva diferențele și excepția de la normă, determinându-le să pară însă efecte ale obișnuitului și ale normei sociale.

Conform unui raport, Big Brother reprezintă primul format european de reality-show cu impact major. Cu ocazia ocazia lansării, în septembrie 1999, programul a fost asimilat genului hibrid de „telenovela cu accente de documentar", care se caracterizează printr-o primă formă de „ficționalizare" a realului (niște indivizi anonimi care se adresează direct camerei de

luat vederi sunt filmați în mai multe episoade, în cadrul unei experiențe colective).

Adaptarea programului de la o țară la alta, de-a lungul sezoanelor de difuzare, este însoțită de o evoluție generalizată către domeniile divertismentului și ficțiunii. Pe măsură ce adaptările se desfășoară, producția se investește din ce în ce mai mult în joc, pentru a ajunge la crearea „unui program filmat, eficient, capabil de a reține atenția telespectatorilor timp de mai bine de două luni".

Programul olandez, produs de către Endemol, s-a extins în mai puțin de doi ani de la lansare în șaisprezece țări europene, având la bază un concept simplu : nouă candidați închiși într-o incintă fără nici un fel de contact cu lumea exterioară, filmați 24 de ore din 24, cu eliminări progresive.

Desfășurarea programului original se articulează în jurul câtorva principii : o programare concepută pentru a fideliza publicul, publicitate masivă în jurul programului, o procedură de eliminare inedită. Distribuția și activitățile incluse sunt în cadrul proiectului inițial.

În toate țările studiate, cu excepția Marii Britanii, difuzarea lui Big Brother urmează o schemă identică: un program cotidian de 30 de minute, difuzat în acces prime-time și o emisiune la orele de maximă audiență, dedicată eliminării unuia dintre participanți. În Marea Britanie, este importantă de remarcat programarea târzie a respectivei emisiuni – la orele 23.00 – fapt care explică, în bună parte, numărul de reacții în această privință. În schimb, emisiunea în direct este difuzată în două tranșe orare, din care prima parte la o ora de maximă audiență.

Desfășurarea emisiunii Big Brother a avut loc urmând o dublă maniera : pe multi-suport și ca exploatare a mărcii în cadrul altor programe.

În Olanda, ca și în Statele Unite, nu a existat canal de cablu sau de satelit consacrat acestui program. Doar Internetul a permis urmărirea participanților 24 de ore din 24. În schimb, Italia a dedicat un canal cu plată retransmiterii continue, iar Spania i-a pus la dispoziție două canale de satelit. În Marea Britanie, a trebuit să se aștepte al doilea sezon de desfășurare a reality show ului, pentru ca un canal de satelit, E4, să reia programul nonstop.

Toate țările anglofone studiate au păstrat titlul original de Big Brother. Țările latine chestionate, atunci când n-au păstrat titlul englezesc original, 1-au tradus literal. Astfel, în Italia, Big Brother s-a difuzat sub genericul Il grande fratello, iar în Spania, Gran hermano. În toate țările s-a operat o dezvoltare a mărcii în mai multe programe. În Olanda și Germania s-au realizat emisiuni consacrate participanților, vieții lor particulare, familiale, prietenilor lor. Marea Britanie a exploatat Big Brother in patru programe periferice, interesându-se de diferitele sale versiuni, de structurarea acestor versiuni, odată vândute sub licență, cât și de viața personală a interpreților. În Italia, mai multe emisiuni specializate au fost difuzate pentru a marca datele eveniment.

În programul olandez original, eliminările se produceau de două ori pe luna : participanții desemnau doi candidați pentru a fi eliminați, în ceea ce se numea „Confesional". Candidații numiți de cele mai multe ori erau considerați sortants, ieșiți din joc. Spectatorii votau apoi pentru eliminarea unuia dintre ei. Acest proces de eliminare a fost folosit în Germania și Italia.

Deși procedeul de eliminare a fost modificat în toate țările apare un element constant : numirile interne și votul publicului au întotdeauna drept obiectiv eliminarea unuia dintre locuitorii casei și niciodată alegerea celui care să rămână.

În cadrul primelor versiuni ale lui Big Brother, în special în Olanda și în Statele Unite, activitățile impuse participanților se disting prin caracterul neechivoc și adesea pueril. Astfel, spectatorul olandez poate observa că participanții se ocupă cu confecționarea de flori din hârtie, în vreme ce candidații americani se „străduiesc" să realizeze un puzzle gigantic.

Primul sezon al jocului Big Brother în Olanda îi adună pe participanți într-o zona nestereotipă, a cărei transă de vârstă oscilează majoritar între 30 și 35 de ani. Nu era vorba de candidați speciali, extraordinar de telegenici sau respingători. Candidații selectați în urma unui casting sever sunt inși cu o viață comună, sunt căsătoriți, iar unii au și copii. Gradual, în evoluția jocului, toate țările au adaptat distribuția, rețeta, selecționându-i pe candidații cu profile marcante, care să atragă publicul.

În majoritatea țărilor studiate, cu excepția Italiei și Australiei, unde difuzarea este mai recenta, programul s-a caracterizat printr-un montaj linear, din secvente triate de către producție.

Ritmul general este lent, nu mai e căutat cu orice preț senzaționalul : prezentatorul nu mai apare, informațiile sunt minimale.

Păstrând aceeași optica, primele versiuni din Big Brother arată niște participanți inactivi, preocupați doar de ei înșisi, petrecându-și cea mai mare parte a timpului dormind. Discuțiile intre participanți, vecini, colocatari – uneori foarte lungi – constituie punctul central al programului. In acest stadiu, jocul este un program lipsit de orice punere in scena, ce difuzează, la modul neutru, viața de zi cu zi a noua persoane.

Îndepărtându-se de conceptul original, adaptările recente ale lui Big Brother au tendința de a maximiza audienta programului, oferind publicului ceea ce așteaptă : o poveste, divertisment, emoții, într-un cuvânt, mai mult senzațional. In acest stop, sunt folosite doua tipuri de tehnici: modificarea anumitor reguli influența directă a producției asupra programului.

Modificări ale regulilor jocului au intervenit în aproape toate țările, de la un sezon la altul. Doar un nucleu tare al regulilor este comun pentru ansamblul versiunilor programului. Decorul format dintr-o casa, o piscina, mobilier mai mult mai putin modern si dintr-o curte mica reprezintă o constantă în toate adaptările lui Big Brother, cu excepția Statelor Unite, unde curtea a fost înlocuită cu un teren de baschet.

De altfel, dacă în toate țările sunt instalate camere de luat vederi în toalete, pentru a se putea lua masuri de securitate, nu este obligatoriu ca aceste imagini sa fie difuzate. Aceste camere video au rol de alarmă, cu scopul de a preveni tentativele de sinucidere sau atingerile ce pot afecta integritatea candidaților.

În toate țările, idilele între participanți, atunci când acestea există sunt exploatate în mod special. Sărutările și mângâierile sunt la mare preț. În schimb, scenele de dragoste, dacă sunt cumva sugerate (adesea corpurile se mișcă sub cuverturi), nu sunt niciodată difuzate în mod explicit pe canalele herțiene. Cu toate acestea, anumite țări, precum Germania și Olanda, procedează la completarea scenei printr-o sonorizare sugestivă. În aceeași ordine de idei, atunci când un candidat spaniol își „atinge" prietena sau când un participant britanic e amenințat de două dintre colocatarele sale, imaginea este brusc întreruptă pe internet. La modul general, excesele de violență ale participanților, generatoare de audienta, sunt exploatate cu titlu promoțional, dar nedifuzate pe canalele herțiene.

Pentru a suscita interesul telespectatorilor, producători din anumite țări, inclusiv Olanda, au modificat multe dintre regulile de bază, în special acelea referitoare la procesul de eliminare, și în special acelea referitoare la procesul de eliminare, și au făcut sa devină dure condițiile de viață ale participanților. Eliminările au fost, de-a lungul programărilor, din ce în ce mai dese : bilunare, apoi săptămânale și chiar bisăptămânale.

În Spania, după trei zile de joc, participanții au hotărât să-și unească eforturile contra lui Big Brother, boicotând procesul intern de eliminare. Numindu-se reciproc de același număr de ori, candidații nu mai permiteau producției să-i determine pe cei trei câștigători, lăsând doar publicul să arbitreze. În Olanda și în Statele Unite, de-a lungul primului sezon, încercând o dinamizare a programului, producția a propus o sumă de bani candidaților dornici să părăsească locuința filmată, pentru a-i înlocui cu niște participanți mai motivați. Daca două candidate olandeze au fost de acord cu experimentul, toți participanții americani au declinat oferta.

Una dintre evoluțiile cele mai însemnate ale show-ului se referă la alegerea candidaților. În raport cu primul sezon de difuzare, în Olanda, două criterii par să dicteze selecția: tinerețea și stereotipia. În multe țări, evoluția genului „documentar telenovelă" către ficțiune sau divertisment își alege sursa din distribuție. Anumiți candidați sunt selecționați pentru o putea pune în scenă un spectacol.

Big Brother în România

În România, reality show-ul Big Brother nu a rezistat prea mult. Acesta nu a avut decât două sezoane, emisiunea fiind întreruptă.

În prima rundă a reality show ului Big Brother din România, concurenții au avut, la un moment dat, de trecut o probă interesantă: să îl personalizeze pe Fratele cel Mare, căruia îi știau numai vocea. A fost un exercițiu simplu, demn de școlarii mici, cu creioane pentru colorat pe hârtie.

O singură concurentă a reușit să evite tentația atât de la îndemână a antropomorfizării, când fratele cel mare era chiar nu era altceva decât un om cu privirea posomorâtă care doar vorbește la microfon, desenând un iris uriaș din care derivau o multitudine de ochi mai mici, capabili să vadă orice mișcare din fiecare colț.

În afară de registrul simbolic al metaforei ce o conține, se pune problema dacă ochiul lui Big Brother e un simbol al vigilenței intransigente, mai exact al controlului, ori o figurare inofensivă a transparenței, a vizibilității absolute datorate ecranului. Televiziunea temperează prompt neliniștile oricărei dileme, proclamând că Big Brother e joc.

Sub aura ludicului, a traversat cu rapiditate micile ecrane din Europa și a ajuns în Statele Unite ale Americii un format un format pentru televiziune care a bulversat genurile consacrate și practicile mediatice ale ultimului deceniu.

Când iei in serios cuvintele pe care le citești sau le auzi, denumirea «reality-show te șochează", susține Călin Georgescu, realizator la Prima TV. „Conținutul cuvântului «realitate» contrazice atât de net conținutul cuvântului «spectacol», încât combinația pare absurdă. Dar apoi îți spui că e totuși vorba despre televiziune. Aici, realitatea nu e niciodată reală, încât să strice spectacolul. În schimb, spectacolul are darul de a se substitui realității. În fond, pentru asta există." (apud Stanciu, 2003, p. 14).

„Big Brother is watching you", scria George Orwell în romanul 1984, considerat, la momentul apariției, o perfectă și terifiantă parabolă a comunismului. La sfârșitul anului 2000, a devenit cert că ecuația e modificată și că se susține doar citită în ordine inversă : You are watching Big Brother.

Din supraveghetorul omniscient, personaj al unui roman de ficțiune, Big Brother s-a restrâns în cadrele unui „format ceea ce în limbajul televiziunii se transcrie drept un produs

media standardizat, rezistent la uzura difuzărilor repetate sub licență și susceptibil (prin multiplicare și, implicit, prin audiență) să declanșeze un fenomen de aderență receptat ca „modă".

De obicei efemeră și pe ecran, ca și în industria de haute couture, o modă TV se banalizează cu repeziciune prin exportarea formatului consumat la scară largă, parcurgând ciclic etapele specifice oricărui produs lansat în circuitul de masă de către industriile culturale.

În timp ce, în restul țărilor, candidații nu sunt supuși unei clauze de celibat, în Spania, participanții la două sezoane ale lui Gran hermano erau toți celibatari.

Începând cu anul 2002, Big Brother a cucerit inclusiv țări postcomuniste : Polonia, Ungaria, România, Rusia. Pretutindeni în Europa de Sud-Est, cu excepția postului de televiziune Prima TV de la București, programul a cunoscut audiențe fulminante și a generat proteste publice egale ca amploare.

Astfel, în Polonia s-au înregistrat simultan protestul Bisericii catolice, chiar prin vocea papei Ioan Paul al II-lea, și punctul de vedere indignat al lui Julisz Braun, președinte al CNA-ului.

Cu o zi înainte de lansarea programului, erau deja in jur do o mie de oameni în incinta locației Big Brother, din apropierea vechiului port din Copenhaga.

În anul 2002, Norvegia lansa primul episod din Big Brother, difuzat intre orele 21,00 si 22,30. Aproximativ 723.000 de oameni au urmărit show-ul, număr elocvent daca luăm în calcul faptul ca Norvegia are o populație de 4,2 milioane de locuitori. Programul a atins un rating de 46.8 (la un public de 12 ani si mai mult), iar 76,7% dintre femeile cu vârsta intre 15 si 29 de ani au urmărit episodul pilot al show-ului. Cei mai multi telespectatori din categoria de vârsta 12+ au vizionat ultima parte a transmisiei si au determinat o creștere a audientei până la 53,3.

Aceste cifre reprezintă cele mai mari cote de audiență înregistrate vreodată la TV Norge. „Ultima oara când am avut un succes asemănător a fost acum doi ani si s-a datorat difuzării unui meci de fotbal", a declarat purtătorul de cuvânt al TV Norge.

Nu numai audiența TV a fost uimitoare pentru Norvegia, dar si recordul internetului. Site-ul a avut, în medie, 2.700 de înregistrări pe secundă.

La noi, Prima TV a renunțat la program ca urmare atât a deselor încălcări ale reglementărilor audiovizuale autohtone în vigoare, urmate de amendări ale postului de către CNA, cât mai ales a fluctuațiilor de rating înregistrate, care nu mai justificau, din punct de vedere economic, păstrarea în grila de programe a unui format de televiziune cu costuri ridicate de producție. Alte reality-show-uri i-au luat însă locul lui Big Brother, „Noră pentru mama”, „Mireasă pentru fiul meu”, „Prodanca și Reghe” etc., emisiuni care stau și ele sub semnul realității induse și a artificialului programatic, elemente ce se dezvoltă sub ochii noștri în condițiile cvasi-mistificatoare imaginate de producători.

Altfel stau însă lucrurile cu pseudo-reality-show-urile unde actanții sunt de fapt actori „sub acoperire”, care evoluează pe baza unui scenariu prestabilit, cu exemple ca emisiunile TV românești, obligate acum de Consiliul Național al Audiovizualului să precizeze din generic faptul că nu sunt altceva decât programe ficționale, „Ochii din umbră”, „Pe banii părinților” sau „Iubire interzisă”.

O versiune extremă a reality-show-urilor a fost imaginată în 1998, cu un an înaintea debutului în Olanda a emisiunii Big Brother, de scenaristul Andrew Niccol și de regizorul Peter Weir, rezultatul fiind tulburătorul film „Truman Show”. La indicațiile păpușarului fără scrupule Christof (Ed Harris) și în complicitate cu o armată de figuranți și o puzderie de telespectatori voyeuri, viața personajului interpretat magistral de Jim Carrey, Truman Burbank, se desfășoară într-un univers artificial, sub o cupolă construită încă de la nașterea protagonistului, persoană/personaj care nu are nici cea mai vagă idee despre faptul că totul în jurul lui este o mascaradă concepută doar pentru a distra telespectatorii. Casa lui este un imens platou de filmare, familia și prietenii, toți cei cu care intră în contact sunt simpli actori. Toată viața nefericitului se petrece în fața unor camere de televiziune ascunse, de existența cărora numai el, protagonistul, nu are habar. Până la un moment dat, când Truman descoperă adevărul și încearcă disperat să-și recupereze viața furată.

O viziune distopică a televiziunii, un semnal de alarmă care ne reamintește că, la cel mai mic semn de slăbiciune a vigilenței societății, comportamentele iraționale ale decidenților de orice fel, în cazul nostru ale celor din mass-media, pot mutila destine și distruge vieți.

Însă ceea ce europenii au izbutit înaintea altora, prin formatul Big Brother, în 1999, a fost manevrarea excepțională a unui experiment integrat, mai exact a unei emisiuni platformă, care lega bătrâna televiziune de internet și de serviciile de telefonie mobilă. Acestei convergențe mediate i-au răspuns prompt, printr-un nou tip de implicare, telespectatorii cei mai activi din targetul 16+ , care, începând din acel moment, au demarat configurarea noului profil al telespectatorului celui de-a1 III-lea mileniu.

Mai concret, telespectatorii care au privit Big Brother în timp real, pe ecranul televizorului, ascultând în același timp și coloana sonoră a programului, au putut conversa online cu alți parteneri. Difuzat de care televiziune, formatul Big Brother a putut capitaliza astfel prezența mai multor categorii de public. Stimulați de posibilitatea de a-și lansa opinia pe site sau rețeaua de telefonie mobilă, mulți fani ai reality-show-ul ui Endemol au nutrit speranța ca mesajele lor vor fi citite în direct, pe banda forum a televizorului de acasă. În acest fel, computerul a îndeplinit pentru prima oară un rol dublu pentru public: acela de a monitoriza in direct ceea ce se întâmplă într-o emisiune televizată, dar și de a cuantifica, în aceeași măsură, interesul utilizatorilor, prin înregistrarea accesărilor și a postării răspunsurilor. Formatul Big Brother a oferit, așadar, o oportunitate în premieră absolută: aceea de a exploata integral difuzarea, inter activitatea și vizionarea.

Discutat în termenii rivalității de audiență dintre televiziune și internet, precedentul Big Brother a fost demonstrația fără echivoc a faptului că televiziunea câștigă întotdeauna. Din perspectiva antropologiei mass-media, un format ca reality-show-ul a promis democratizarea absolută, pornind chiar din interiorul unei lumi cvasi inaccesibile — televiziunea ca univers al celebrităților — opus celui mundan, al indivizilor anonimi.

Aceasta opoziție, în care se face vizibilă „funcția de framing a media" (Couldry, 2000, p. 33) și capacitatea acestora de diviza teritoriul socialului și de a institui o ierarhie simbolică între „lumea ordinară" și „lumea media" este pentru prima oară relativizată de stratagema surprinzătoare a televiziunii de a se pune la dispoziție pe sine și de a se arăta pregătita pentru luarea cu asalt de către marele public.

E lesne de înțeles azi a noului gen multimedia de reality TV, că aceasta a fost doar o falsă strategie a accesării facile a televiziunii, ea camuflând, în fapt, prin câștigarea a zeci de

milioane de adepți, o foarte lucida tactică de intensificare poziției de lider.

Aparent, prin reality-show, televiziunea și-a pus totul vedere, culisele, dispozitivul mediatic, inaugurând astfel impulsul unei reflexivități pragmatice, care divulga parțial artificiile din spatele scenei, dar le oferă ca pe o revelație, aceea a ultimei frontiere a realității.

De altfel, cel puțin două tendințe au devenit distincte în evoluția media, după lansarea pe piață a reality show ului Big Brother: prima este aceea a stilului auto reflexiv, pe care televiziunea însăși îl propune publicului referitor la producția audiovizuală în sine ; a doua reprezintă asumarea de către televiziune a experimentului integrării mediilor de ultimă generație. Complementare, ambele se conjuga în aceeași ademenitoare dar falsă invitație lansata utilizatorilor de a trece dincolo, într-un Eldorado iluzoriu, din spatele sticlei.

Sub aparența deconspirării tuturor trucurilor din spectacolul de televiziune, inclusiv a captării conversațiilor directe a concurentului din casa Big Brother cu cameramanul care îl filmează (Uită-te la mine, când vorbesc cu tine !) se ascunde cinismul suveran al unei imprersionante fabrici de iluzii, care ejectează, expune și uită. „Că orice om are dreptul la cele 15 minute ale sale de glorie la televiziune e o minciună, scria Jacques Simard, profesor la catedra de sociologie a universității canadiene Laval. Șansele de a deveni sfânt în Evul Mediu erau mult mai mari decât de a trece azi prin platoul de televiziune, însă această promisiune creează așteptări absurde și imposibil de îndeplinit. Chiar participanții la o astfel de emisiune [de reality TV] se întorc repede în obscuritatea de dinaintea efemerei for celebrități." (Sinard, 2004) .

Pe de altă parte, denumirea generică de „spectacol de divertisment fără scenariu" (unscripted entertainment) nu e impus de genul reality TV, ci a existat încă de la difuzarea pe micul ecran a spotului profesionist, a dezbaterilor publice sau a campionatelor pentru câinii de rasă, însă reality-show-ul Big Brother îl promovează ca pe o formă de suprapunere a timpului social cu timpul televizual, ori, mai exact, ca pe o subordonare a timpului neoteleviziunii față de ritualul temporalității cotidiene.

Pentru a înțelege mai bine conceptul Big Brother și ce înseamnă să renunți pentru o perioadă de timp la propria viață, la familie, prieteni, poate chiar și la iubire, vom afla de la trei dintre foștii concurenți ai primului sezon din seria Big Brother România. Cei trei au povestit într-un interviu cum au aflat de Big Brother, în ce fel le-a schimbat reality show-ul viața, emoțiile prin care au trecut, dificultatea unor probe, dar și ce prietenii au legat. Au privit un spot publicitar la televizor, au dat un telefon și nu a durat mult până au devenit concurenți în cadrul primului reality show din România: Big Brother-Fratele cel Mare.

La 12 ani de la terminarea reality show-ului Big Brother România, Sorin Fișteag, sau Soso așa cum era cunoscut la acea vreme, locuiește în Germania unde este medic rezident. Timișoreanul Soso, deși a câștigat marele premiu de 50.000 de euro, s-a retras imediat din lumina reflectoarelor, urmărindu-și visul de a deveni medic. Pentru Sorin, timpul petrecut în casă alături de ceilalați concurenți „a fost un test, am vrut să văd cât de sociabil sunt, cum relaționez cu diverse personalități. Nu că asta nu s-ar putea testa în mod normal în viața de zi cu zi. Doar că nu ai timp să te concentrezi asupra ta, să îți faci o analiză. Am încercat să folosesc timpul cât mai constructiv pentru mine. Am învățat multe despre mine în acele aproape patru luni, dar și în perioada ce a urmat emisiunii”.

Fig.3.1 Sorin Fișteag, câștigătorul primului sezon Big Brother(sursă: arhivă personală Facebook,https://www.facebook.com/sosobigbrother/photos/a.319808464802644.76346.145225652260927/319808468135977/?type=1&theater )

În ceea ce privește celebritatea care a venit o dată cu participarea la Big Brother, Soso s-a bucurat că nu a durat foarte mult, deoarece nu i-a fost deloc ușor să se reintegreze în societate după terminarea emisiunii.

„Acel show m-a făcut celebru, pentru 15 minute. Apoi am început să mă reîntorc în confortul anonimității, liniște ce mi-e tulburată din când în când de câte vreun articol gen tabloid în care se face un comentariu pe seama unei poze de-a mea de pe facebook în care am cearcăne cum că sunt exploatat aici de nemți. Nu pot să zic că m-a ajutat să-mi împlinesc vreun vis. În cariera de medic a fost mai degrabă un impediment, din cauza anului ce a trebuit să-l repet.Nu mi-a fost deloc ușor să mă reacomodez. În principal era noul statut de persoană publică cu care nu m-am putut obișnui. Sunt un om pudic, îmi place liniștea mea și colțul meu de rai. Celebritatea pentru mine era o pacoste. De aceea am hotărât să nu fac nimic în domeniu mai departe și să-mi urmez visul de a deveni medic”, a spus Sorin Fișteag.

Camerele de supraveghere i-au dat lui Sorin „mai degrabă un sentiment de siguranță” și nu l-au „deranjat de loc, poate doar geamul de la duș” pentru că „era în cabina de duș un geam în spatele căruia bănuiam că se află o cameră, dar nu știam cu siguranță”.

Cât despre dificultatea probelor, Soso consideră că erau mai mult o ocupație, iar cea mai grea probă pentru el a fost „săptămâna de armată”.

„Au fost probe foarte variate, mi-ar fi greu să descriu într-un cuvânt. Multe au fost foarte ușoare, creative, menite mai degrabă a ne da o ocupație . Totuși am una, care mi s-a părut cea mai grea, și anume atunci când a trebuit să facem o săptămână de armată. Aceea a fost cred cea mai greu de suportat pentru mine”, a mai spus Sorin Fișteag.

Tânără și dornică de aventură, Violeta Ivu, pe atunci Violeta Eremia, a renunțat la iubire pentru a participa la reality show-ul Big Brother. Deși nu a ajuns până în finală, Violeta va rămâne mereu „fata cu pelerină” de la Big Brother. Faptul că a participat la acest reality show a ajutat-o într-un fel sau altul „să guste din pocalul celebrității”. Totodată, Violeta a povestit și despre „manipularea pe care echipa de producție o făcea înaintea fiecărei eliminări, scăpările lor, faptul că de multe ori nu erau echidistanți. Și cei din echipa Big Brother aveau preferații lor”. Acum, fosta concurentă de la Big Brother promovează și lansează mai multe vedete și produse din poziția de PR Manager.

Fig.3.2.Violeta Ivu(Eremia), fostă concurentă la reality show-ul Big Brother(sursă: captură Youtube, emisiunea Click!: https://www.youtube.com/watch?v=lT3uYcvnKfY )

„Când am văzut prima dată spotul la Tv mi-am spus că trebuie să ajung acolo, să fac parte din acest proiect. Într-o primă fază trebuia să te înscri pe internet, să-ți faci un adevărat dosar cu scrisoare de intenție, fotografii, chestionar de completat, recomandări de la familie și prieteni. După un timp am fost sunată și mi s-a spus că tocmai am trecut de prima etapă a preselecției și că trebuie să vin la preselecția filmată. După preselecția filmată și interviu (care a durat o zi întreagă, puhoi de lume, nu alta ) am rămas 24 de concurenți selectați. A urmat examenul medical și în sfârșit, vestea cea mare: ” Oficial ești concurent Big Brother! Te rugăm să păstrezi confidențialitatea chiar și față de familia ta.” Nu îți poți imagina câtă bucurie am putut trăi. M-au ales pe mine, din 19.000 de oameni înscriși!!! Cred că participarea la emisiune s-a datorat spiritului meu de aventură. Îmi place să experimentez, să-mi încerc limitele”, a spus Violeta Ivu(Eremia).

Pentru Violeta „probele erau toate adevărate provocări” și crede că „erau menite să le dezvăluie adevărata față, să afle despre ei lucruri pe care poate atunci le descopereau”. Și pentru ea „săptămâna armatei” a fost cea mai grea probă din toată competiția Big Bother. „Alarmele cu fumigene de la trei dimineața când aveam câteva zeci de secunde în care să ne îmbrăcăm, să ne punem măștile de gaz și să ieșim pe burtă târâș până în curte, până la plantoanele interminabile (am aflat că nu e chiar simplu să stai treaz o noapte întreagă, singur cuc, fără nici un fel de preocupare) și până la antrenamentul fizic intens, cu julituri în coate și în genunchi”, a spus Violeta Ivu(Eremia). O altă probă dificilă, făcută special pentru Violeta cu puțin înainte să iese din casă, a fost atunci când Big Brother i-a pus pe baieți să-i fure pelerina cu care făcea duș contra unei sume de bani.

Pentru Violeta, timpul petrecut în casa Big Brorther alături de ceilalți colegi a însemnat „clipe de neuitat, o experiență unică și intensă”. În momentul în care au intrat în casă concurenții erau 12 necunoscuți, cu temperamente și educație complet diferită, iar la sfârșitul show-ului erau 12 prieteni, 12 frați ce iși cunoșteau tabieturile, visele, neîmplinirile, slăbiciunile, calitățile. La sfârșit toți erau nerăbdători să o cunoască „pe Alina lui Coco, pe ”mamelu” și ”tatelu” Alidei”.

Violeta a povestit și despre ceea ce s-a întamplat în interior iar publicul nu a văzut.

„Cu siguranță publicul nu a văzut manipularea pe care echipa de producție o făcea înaintea fiecărei eliminări, scăpările lor, faptul că de multe ori nu erau echidistanți. Și cei din echipa Big Brother aveau preferații lor. De multe ori au prezentat situațiile trunchiat, pentru că așa au înțeles ei (erau în ture și poate că cel care vedea acțiunea prezentă nu știa ce anume a provocat-o cu o zi în urmă și cine era de fapt de vină). Din victimă, puteai fi prezentat ca vinovat în fața publicului, prin faptul că ei nu dădeau și contextul în care s-a întâmplat faza. De exemplu, când am ieșit din Casa Big Brother, Virgil Ianțu m-a întrebat în emisiunea de după: ”De ce ai votat-o pe Alida dacă cu câteva zile în urmă tu ai făcut o alianță cu fetele, să nu vă votați între voi? Îți pare rău că le-ai trădat?” Habar nu aveam despre ce vorbește, ce alianță, ce voturi? Ce trădare? Abia când am ajuns acasă și surorile mele mi-au povestit ce au văzut la Tv, am înțeles. În perioada aceea fetele și băieții formau două tabere. Ne certam pentru că noi făceam mâncare, curățenie, etc., iar băieții erau dezordonați și leneși. Faza este că noi ne certam și între noi, în timp ce ei își luau apărarea unii altora. Atunci am făcut o ”sedință” și le-am spus fetelor să fim și noi unite așa ca ei. Seara, la Salut Big Brother, au dat momentul acesta și au comentat cum că ”Violeta a propus fetelor o alianță în ceea ce privește voturile”. Și cum eu am propus-o apoi pe Alida pentru eliminare, am devenit o trădătoare”, a spus Violeta Ivu(Eremia).

După ce s-a terminat emisiunea, viața Violetei a rămas neschimbată, dar pecetea de ”Violeta de la Big Brother” o mai urmărește și în ziua de astăzi.

„Un timp, după finalul competiției, cred că toți concurenții ne-am simțit ai nimănui. Aveam parte de o celebritate care nu ne era de nici un folos. Pe de-o parte era publicul cu care ne întâlneam pe stradă și nu înțelegeau de ce dacă sunt pe coperta revistei și apar pe la Tv merg cu autobuzul, și ”de ce nu te faci și tu acum prezentatoare?” Pe de altă parte era contractul care nu ne permitea să apărem în spoturi, reclame, alte emisiuni sau publicații decât cele propuse de producătorii show-ului, pentru a câștiga și noi un bănuț. În rest, sunt un om deschis și sociabil, am înțeles imediat noul meu statut și nu m-a deranjat să răspund la multele întrebări ale jurnaliștilor, curiozități ale oamenilor care mă opreau pe stradă și mă felicitau, etc.”, a mai spus Violeta.

Craioveanul Adrian Demetrian a ajuns concurent al emisiunii Big Brother după ce a văzut un promo pe PrimaTv. A sunat, a trimis înapoi formulare, iar după a fost invitat la preselecții în București și după două luni a primit vestea că din câteva mii de aplicanti este printre cei douăsprezece finaliști care vor intra în show. Acesta susține că a reușit să devină concurent Big Brother „cu pile” pentru că l-au „recomandat talentul si creativitatea”.

Fig.3.3. Adrian Demetrian, fost concurent al reality show-ului Big Brother(sursa: http://worldofbigbrother.com/BB/Rom/1/Adrian.shtml )

Acesta consideră că a devenit „cunoscut peste noapte”, dar deși a avut oportunități de a realiza lucruri care să conteze cu adevărat „privind în urmă, le-a dat cu piciorul fiindcă nu era pregatit”.

Adrian a mai spus că „la început atmosfera în casă era, stranie, ca într-un acvariu”, dar pe măsură ce s-au cunoscut „ a devenit repede distractivă și mai relaxată”.

Faptul că era supravegheat în permanență de camere de supraveghere nu l-a schimbat pe parcursul emisiunii, acesta arătând că ceea ce se întâmpla în 2003 în casa Big Brother nu este prea departe de ceea ce se întâmplă în 2015 în orașul în care locuiește.

„Sentimentul că eram supravegheat 24/24 a fost ca în 2015 oriunde în lume. În orașul Craiova în care locuiesc sunt camere de supraveghere pe majoritatea arterelor circulate, sute de camere gestionate de Primărie și Poliție. Toate firmele (mici sau mari) au camere ca parte a sistemelor antifurt, toți copii filmează cu telefonul orice eveniment, șoferii au camere în bord filmând traficul. Big Brother a devenit după 12 ani dintr-un concept interesant de peep show un mod de viață. Și faptul că majoritatea oamenilor nu realizează că intimitatea este aproape inexistentă și ignoră riscul individual ce vine din acest lucru, arată doar că „sistemul„ câștigă. Da, este o luptă continuă între societatea civilă și statul de drept”, a spus Adrian Demetrian.

După un timp petrecut în casa Big Brother, Adrian a ieșit confuz în legătură cu persoanele în care puteat avea încredere, „neînțelegând de ce publicului i-a păsat atât de mult de ceea ce s-a întamplat în emisiune, fascinat dar și agasat de statutul de „vedetă„ obținut peste noapte”.

La terminarea emisiunii viața fostului concurent de la Big Brother s-a schimbat, emisiunea schimbându-i perspectivele.

„După terminarea emisiunii am rămas în București timp de trei ani și am înregistrat două albume, fiind pasionat de muzică și având oportunitatea de a crea alături de oameni din industrie. Emisiunea mi-a schimbat viața și perspectivele, deschizându-mi orizontul către lucruri pe care nu credeam că le pot face înainte”, a mai spus Adrian Demetrian.

Adrian ar mai repeta oricând experiența Big Brother deoarece crede că „este o călătorie educațională pentru oricine vrea să învețe ceva despre el însuși”, iar atunci când „ești scos din zona ta de confort și impins în altă direcție diferită, fie crești ca persoană, fie clachezi și te dai batut”.

Realitatea indusă, manipularea, sau un simplu joc pot fi caracteristici ale reality show-ului Big Brother, dar toate acestea în fiecare sezon difuzat în țări diferite, pot să schimbe destinele participanților la emisiune.

CONCLUZII

Atât ziarele, cât și posturile de radio sau televiziune au pagini de web, informând si beneficiind de reclamă pe toate “câmpurile” posibile. Acum putem urmări știri on-line cu un simplu click. Emisiunile radio si de televiziune au fiecare adresă de e-mail unde ascultătorii sau telespectatorii pot trimite mesaje. Din ce în ce mai mulți prezentatori de știri îndeamnă telespectatorii să viziteze site-ul de Internet al postului respective.

Internetul oferă o serie de instrumente prin care putem adăuga valoare informației: link-uri care trimit cititorul la sursă; elemente de interactivitate cum este posibilitatea oferită cititorului de a scrie o reacție sau de a da o notă articolului, combinarea textului cu elemente multimedia (film, sunet), structurarea non-lineara a conținutului, astfel încât cei interesați să poată să sară direct la bucata care îi interesează.

Principala tendință în ultimii ani este comercializarea, în care divertismentul și programele tv invadează toate formatele, ducînd la efecte hibride.

Astfel au apărut emisiunile de divertisment cu accente de real, denumite reality showuri, și deși par a fi ieftine la o sumară privire asupra numărului destul de mare al programelor de reality-show-uri existente în grilele tv acestea totuși nu sunt așa, ele implicând costuri ca oricare alte producții tv și implicit a emisiunilor de divertisment.

Aceste emisiuni de divertisment au extins cadrul încare acționează media, astfel încât media au devenit atât canale de interacțiune cât și mijloacede participare activă.

Pot spune că mijloacele mass media, reprezentate de reality show reprezintă ceeea ce înseamnă imagine, text și sunet iar reality show-ul este unul dintre formatele TV care au contribuit și contribuie, în continuare, la apariția unei noi paradigme între toate genurile audiovizualului ultimelor decenii.

Reality showul reprezintă un mod nou de socializare, alături de multe altele existente pe piața media românească, si ajungem la concluzia că reality showul este o nouă formă a spectacolului media, ce va domina câteva decenii de acum înainte.

ANEXE

Interviu cu Sorin Fișteag(Soso), câștigătorul primului sezon din Big Brother România

Ionela Ungureanu: Cum ai reușit să devii concurent al emisiunii Big Brother?

Sorin Fișteag(Soso): Urmărisem pe atunci două sezoane din Big Brother Germania. Îmi plăcuse foarte mult formatul. Apoi am văzut reclama că PrimaTV face emisiunea versiunea română și am dat un telefon. Apoi am zis că voi merge mai departe până îmi vor spune că gata, nu trec mai departe. Și așa m-am trezit printre concurenți.

I.U.: Cum era viața ta înainte de a participa la Big Brother?

S.F.: Viață de student la medicină în Timișoara. Mergeam cam de două ori pe lună la părinți în Reșița în vizită, în rest viață normală de cămin studențesc aș zice.

I.U: Cât de dificile au fost probele prin care ai fost nevoit să treci în casa Big Brother?

S.F.: Au fost probe foarte variate, mi-ar fi greu să descriu într-un cuvânt. Multe au fost foarte ușoare, creative, menite mai degrabă a ne da o ocupație . Totuși am una, care mi s-a părut cea mai grea, și anume atunci când a trebuit să facem o săptămână de armată. Aceea a fost cred cea mai greu de suportat pentru mine.

I.U.: Ce poți să îmi spui de timpul petrecut în casa Big Brorther alături de ceilalți colegi?

S.F.: A fost un test pentru mine, am vrut să văd cât de sociabil sunt, cum relaționez cu diverse personalități. Nu că asta nu s-ar putea testa în mod normal în viața de zi cu zi. Doar că nu ai timp să te concentrezi asupra ta, să îți faci o analiză. Am încercat să folosesc timpul cât mai constructiv pentru mine. Am învățat multe despre mine în acele aproape patru luni, dar și în perioada ce a urmat emisiunii.

I.U.: Crezi că acest show te-a făcut celebru și ți-a deschis mai multe uși pentru a-ți îndeplini visele?

S.F.: Da, acel show m-a făcut celebru, pentru 15 minute. Apoi am înceut să mă reîntorc în confortul anonimității, liniște ce mi-e tulburată din când în când de câte vreun articol gen tabloid în care se face un comentariu pe seama unei poze de-a mea de pe facebook în care am cearcăne cum că sunt exploatat aici de nemți. Nu pot să zic că m-a ajutat să-mi împlinesc vreun vis. În cariera de medic a fost mai degrabă un impediment, din cauza anului ce a trebuit să-l repet.

I.U.: Cum era atmosfera în casă?

S.F.: Era o atmosfera plăcută. Te simțeai culmea foarte în siguranța, știai că nu ți se poate întampla nimic rău, că cineva veghează asupra ta. În rest oricine a fost într-o excursie cu cortul cu un grup de câțiva prieteni pentru câteva zile a trăit cam ce am trăit și noi acolo.

I.U.: Descrie-mi o zi din casa Big Brother, așa cum ți-o amintești.

S.F.: Deșteptarea cu muzica, ce era frumos. Apoi cafea, apoi muncit la sarcina săptămânii, apoi camera confesiunilor ce dura și ea zece minute.

I.U.: Cum te-ai simțit să fii supravegheat în permanență de camere de supraveghere?

S.F.: După cum spuneam mie îmi dădea mai degrabă un sentiment de siguranță. Nu m-au deranjat deloc. Poate doar geamul de la duș. Era în cabina de duș un geam în spatele căruia bănuiam că se află o cameră, dar nu știam cu siguranță. E ciudat să nu fii singur la duș niciodată, asta nu mi-a placut.

I.U.: Care este cea mai amuzantă întâmplare petrecută în competiția Big Brother?

S.F.: Greu de zis, au fost multe. Una din cele mai frumoase amintiri a fost când ne-am construit un tobogan de apă pe un banner cu cronica cârcotașilor. A fost o zi frumoasă de vară.

I.U.: Poți să îmi povestești mai mult despre ceea ce se întâmplă în interior, iar publicul nu a văzut?

S.F.: Ce nu a văzut publicul sunt momente de defecțiuni tehnice, în care se strica ceva la lavaliera vreunuia dintre noi. Dar regulamentul era foarte strict și nu aveai voie să vorbești deloc până nu primeai o altă lavaliera. Sau când Big Brother ne certa pentru că vorbeam engleza. Nu au fost momente importante ce nu s-au difuzat.

I.U.: După ce s-a terminat emisiunea, viața ta a rămas neschimbată?

S.F.: Nu, evident. S-a schimbat foarte mult, am pierdut câțiva prieteni pe drum, am câștigat alții. Am locuit un an în București după emisiune, an ce m-a schimbat mult. Am învățat să am o altă atitudine față de viață, să fiu mult mai deschis și să am mai multă încredere în mine, în a lupta pentru ceea ce vreau să obțin. Asta a fost cel mai mare caștig al meu din emisiunea Big Brother.

I.U.: Cum te-ai reintegrat în societate după finalul competiției?

S.F.: Nu mi-a fost deloc ușor să mă reacomodez. În principal era noul statut de persoană publică cu care nu m-am putut obișnui. Sunt un om pudic, îmi place liniștea mea și colțul meu de rai. Celebritatea pentru mine era o pacoste. De aceea am hotărât să nu fac nimic în domeniu mai departe și să-mi urmez visul de a deveni medic.

I.U.: Ai mai repeta experiența Big Brother?

S.F.: Probabil că nu. Cred că e una din experiențele ce e mai bine dacă rămân unice în viață.

Interviu cu Violeta Ivu, fostă Eremia, participantă a emisiunii Big Brother România

Ionela Ungureanu: Cum ai devenit concurent al emisiunii Big Brother?

Violeta Ivu(Eremia): Cred că totul s-a datorat spiritului meu de aventură. Îmi place să experimentez, să-mi încerc limitele. Când am văzut prima dată spotul la Tv mi-am spus că trebuie să ajung acolo, să fac parte din acest proiect. Într-o primă fază trebuia să te înscri pe internet, să-ți faci un adevărat dosar cu scrisoare de intenție, fotografii, chestionar de completat, recomandări de la familie și prieteni. Prietenul meu de atunci (actualul meu soț) nici nu a vrut să audă. A refuzat să-mi dea o recomandare pe motiv că „ doar nu te trimit acolo cu mâna mea”. După un timp am fost sunată și mi s-a spus că tocmai am trecut de prima etapă a preselecției și că trebuie să vin la preselecția filmată. După preselecția filmată și interviu (care a durat o zi întreagă, puhoi de lume, nu alta ) am rămas 24 de concurenți selectați. A urmat examenul medical și în sfârșit, vestea cea mare: ” Oficial ești concurent Big Brother! Te rugăm să păstrezi confidențialitatea chiar și față de familia ta.” Nu îți poți imagina câtă bucurie am putut trăi. M-au ales pe mine, din 19.000 de oameni înscriși!!! Singurul lucru care umbrea această bucurie era iubitul meu care m-a pus să aleg: el sau Big Brother. (El era în trupa VERSO, aveau o piesă la radio -”Vreau” – și considera că l-aș face de râs participând la un astfel de show.

I.U.: Cum era viața ta înainte de a participa la Big Brother?

V.I.: Fostă absolventă de Universitatea Media, secția Regie film, reporter la TVR, de patru ani iubita lui Petru de la VERSO, membră în Clubul Montan Christian Adventures, actriță într-o trupă de teatru de amatori, soră, fiică. Eram oricum o ”vedetă” în cercul meu de prieteni.

I.U.: Cât de dificile au fost probele prin care ai fost nevoită să treci în casa Big Brother?

V.I.: Probele erau toate adevărate provocări pentru noi. Cred că pentru psihologi eram un bun material de studiu, pentru că fiecare reacționa diferit. Probele erau menite să ne dezvăluie adevărata față, să aflăm despre noi înșine lucruri pe care poate atunci le descopeream. Săptămâna în care am făcut armata mi s-a părut cea mai grea. De la alarmele cu fumigene de la trei dimineața când aveam câteva zeci de secunde în care să ne îmbrăcăm, să ne punem măștile de gaz și să ieșim pe burtă târâș până în curte, până la plantoanele interminabile (am aflat că nu e chiar simplu să stai treaz o noapte întreagă, singur cuc, fără nici un fel de preocupare) și până la antrenamentul fizic intens, cu julituri în coate și în genunchi. O altă probă dificilă, făcută special pentru mine cu puțin înainte să ies, a fost atunci când Big Brother i-a pus pe baieți sî-mi fure pelerina cu care făceam duș contra unei sume de bani. M-am trezit făra ea, am cautat-o peste tot, pana când m-am prins că este o provocare dată de Big Brother. Am făcut duș în costum de baie. Abia când am ieșit din casă și am aflat despre ce era vorba, m-am simțit trădată dar am aflat și cine îmi era cu adevărat prieten. Soso și Adi au refuzat să o fure în timp ce Flo a câștigat 5 000 de dolari pentru că a furat-o.

I.U.: Ce poți sî îmi spui de timpul petrecut în casa Big Brorther alături de ceilalți colegi?

V.I.: Dincolo de neînțelegerile iminente și de „bisericuțele” pe care le făcem inevitabil și în viața de zi cu zi, au fost clipe de neuitat. A fost o experiență unică și intensă. Pentru două-trei luni, pentru noi, cei aflați acolo timpul s-a oprit în loc. Am trăit ca într-o altă dimensiune. Am fost personaje într-o poveste adevărată. Dacă în momentul în care am intrat în casă eram 12 necunoscuți, cu temperamente și educație complet diferită, la sfârșitul show-ului eram 12 prieteni, 12 frați ce iși cunosc toate tabieturile, visele, neîmplinirile, slăbiciunile, calitățile. Abia așteptam să o cunoaștem pe Alina lui Coco, pe ”mamelu” și ”tatelu” Alidei, iar ei sperau ca eu să mă împac cu Petru al meu. Am petrecut împreună Floriile îmbrăcați în costume populare, aniversările noastre, Paștele. Au fost momente de bucurie și de emoție intensă când am primit pachet de la cei dragi, când Cârcotașii ne-au aruncat cadouri surpriză din elicopter, când duceam la bun sfârșit câte o probă ți primeam mâncare. Plângeam pe bune de fiecare dată când cineva drag părăsea Casa Big Brother.

I.U.: Crezi că acest show te-a făcut celebră și ți-a deschis mai multe uși pentru a-ți îndeplini visele?

V.I.: Da și Nu. Da – acest show m-a ajutat să gust din pocalul celebrității. Am aflat ce înseamna să fii recunoscut pe stradă, să fii oprit pentru a face poze și a da autografe, să fii invitat să-ți organizezi petrecerea privată într-un restaurant, pe cheltuiala lor, pentru publicitate, să fii pe coperta unei reviste, să fii invitat la diverse emisiuni după. Dar Nu. Nu mi-a deschis mai multe uși și nu m-a ajutat să-mi îndeplinesc visele. Dimpotrivă. Deși ocazii de proiecte ar fi fost, prin contract, nu aveam voie să apărem nicăieri timp de cinci ani fără acordul lor. Tot ce am încercat să fac în televiziune (sunt regizor de film și tv, reporter, scenarist) eram privită ca ”aia de la Big Brother, care acum se crede vedetă”. Deci gustul celebrității a fost dulce-amărui.

I.U.: Descrie-mi atmosfera din casa Big Brother.

V.I.: Veselă ( ne distram teribil, dansam, ne făceam curte în limita bunului simț), tensionată de multe ori, chiar plictisitoare câteodată.

I.U.: Cum te-ai simțit să fii supravegheat în permanență de camere de supraveghere?

V.I.: Nu știu de ce chestia asta cu camerele de supraveghere pare așa woow. Acum suntem supravegheați de camere tot timpul: pe stradă, la supermarket, la bancă, în parc, unii chiar la locul de muncă. Schimbă asta cu ceva comportamentul nostru? Eu zic că nu. Mie mi s-a părut ceva firesc. Doar știam că sunt într-o emisiune Tv. În plus, operatorii erau în spatele unor oglinzi de pe perete. Nu-i vedeam, nu-i simțeam, nu știam când și dacă sunt acolo. La vedere erau doar câteva camere mici, de supraveghere, care făceau atât de bine parte din decor încât de multe ori uitam de ele. Singura cameră de care nu puteam să uit era cea de la duș. De aceea mi-am și luat pelerina.

I.U.: Care este cea mai amuzantă întâmplare petrecută pe parcursul competiției pe care ți-o amintești?

V.I.: Păi au fost câteva care s-au și dat la Tv. De exemplu, Nadira a intrat cu capul în ușa de sticlă care era atât de bine spălată încât nu a realizat că este închisă și a vrut să treacă prin ea. Soso, trezit buimac din somn, a încercat să bea apă dintr-o sticlă care avea capacul pus, mai erau atacurile cocoșului din coteț de câte ori vroiam să dăm mâncare la găini.

I.U.: Poți să îmi povestești mai mult despre ceea ce s-a întamplat în interior, iar publicul nu a văzut?

V.I.: Cu siguranță publicul nu a văzut manipularea pe care echipa de producție o făcea înaintea fiecărei eliminări, scăpările lor, faptul că de multe ori nu erau echidistanți. Și cei din echipa Big Brother aveau preferații lor. De multe ori au prezentat situațiile trunchiat, pentru că așa au înțeles ei (erau în ture și poate că cel care vedea acțiunea prezentă nu știa ce anume a provocat-o cu o zi în urmă și cine era de fapt de vină). Din victimă, puteai fi prezentat ca vinovat în fața publicului, prin faptul că ei nu dădeau și contextul în care s-a întâmplat faza. De exemplu, când am ieșit din Casa Big Brother, Virgil Ianțu m-a întrebat în emisiunea de după: ”De ce ai votat-o pe Alida dacă cu câteva zile în urmă tu ai făcut o alianță cu fetele, să nu vă votați între voi? Îți pare rău că le-ai trădat?” Habar nu aveam despre ce vorbește, ce alianță, ce voturi? Ce trădare? Abia când am ajuns acasă și surorile mele mi-au povestit ce au văzut la Tv, am înțeles. În perioada aceea fetele și băieții formau două tabere. Ne certam pentru că noi făceam mâncare, curățenie, etc., iar băieții erau dezordonați și leneși. Faza este că noi ne certam și între noi, în timp ce ei își luau apărarea unii altora. Atunci am făcut o ”sedință” și le-am spus fetelor să fim și noi unite așa ca ei. Seara, la Salut Big Brother, au dat momentul acesta și au comentat cum că ”Violeta a propus fetelor o alianță în ceea ce privește voturile”. Și cum eu am propus-o apoi pe Alida pentru eliminare, am devenit o trădătoare.

I.U.: Cum te-ai reintegrat în societate după finalul competiției?

V.I.: Bine zis ”reintegrat”. Pecetea de ”Violeta de la Big Brother” mă urmărește și astăzi, lucru care nu mă deranjează dar care de câteva ori mi-a adus dezavantaje. Un timp, după finalul competiției, cred că toți concurenții ne-am simțit ai nimănui. Aveam parte de o celebritate care nu ne era de nici un folos. Pe de-o parte era publicul cu care ne întâlneam pe stradă și nu înțelegeau de ce dacă sunt pe coperta revistei și apar pe la Tv merg cu autobuzul, și ”de ce nu te faci și tu acum prezentatoare?” Pe de altă parte era contractul care nu ne permitea să apărem în spoturi, reclame, alte emisiuni sau publicații decât cele propuse de producătorii show-ului, pentru a câștiga și noi un bănuț. În rest, sunt un om deschis și sociabil, am înțeles imediat noul meu statut și nu m-a deranjat să răspund la multele întrebări ale jurnaliștilor, curiozități ale oamenilor care mă opreau pe stradă și mă felicitau, etc.

I.U.: După ce s-a terminat emisiunea, viața ta a rămas neschimbată?

V.I.: Oarecum da, din punct de vedere profesional mi-am urmat cursul firesc. În urma unei preselecții m-am angajat ca scenaristă la ”Surprize-Surprize” unde am rămas până la sfârșit, apoi m-am mutat la PRO Tv, la ”Ce se întâmplă doctore?”. Cel mai bun lucru legat de participarea mea la Big Brother a fost faptul că am reușit să fac cunoscută trupa soțului meu și că ne-am dat seama că nu putem trăi unul fără celălalt. În concluzie, pentru Verso au urmat niște videoclipuri și piese lansate, un premiu Radio România pentru debut cu piesa ”Vreau”, numeroase concerte. Eu și Petru ne-am căsătorit, iar la nuntă au fost majoritatea prietenilor mei de la Big Brother.

I.U.: Ai mai repeta experiența Big Brother?

V.I.: Dacă aș mai avea vârsta de atunci, da! Dar în contextul actual, cred că am alte lucruri mai bune de făcut. Viața mea de zi cu zi este un Big Brother!

Interviu realizat cu Adrian Demetrian, unul dintre foștii concurenți ai emisiunii Big Brother România

Ionela Ungureanu: Cum ai ajuns să faci parte dintre concurenții emisiunii Big Brother?

Adrian Demetrian: Am văzut un promo pe PrimaTv, am sunat, am trimis înapoi formulare, am fost invitat la preselecții în București (două cred) și după două luni am primit vestea că din câteva mii de aplicanți sunt printre cei doisprezece finaliști care vor intra în show. Cum de am reușit… cu pile. M-a recomandat talentul și creativitatea mea.

I.U.: Cât de dificile au fost probele prin care ai fost nevoit să treci în casa Big Brother?

A.D.: Gradul de dificultate era unul mediu, dar asta depinda întotdeauna de pregătirea fizică, mentală a fiecăruia. Personal, m-am descurcat cu brio. Pierderea unei probe însemna și un buget înjumătățit pentru alimente pe săptămâna următoare, deci făceam tot posibilul să îndeplinim sarcinile trasate.

I.U.: Crezi că acest show te-a făcut celebru și ți-a deschis mai multe uși pentru a-ți îndeplini visele?

A.D.: Am devenit cunoscut peste noapte, dar deși am avut oportunități de a realiza lucruri care să conteze cu adevarat, privind în urmă, le-am dat cu piciorul fiindcă nu eram pregătit. Ca să întelegi mai bine, majoritatea oamenilor săraci care câștigă la Loto milioane de euro ajung sa își distrugă familiile, să spargă toți banii și să ajungă la fel sau chiar mai săraci decât erau, fiindcă nu au făcut față stresului și provocării de a gestiona succesul.

I.U.: Cum era atmosfera din casa Big Brother?

A.D.: Stranie la început, ca într-un acvariu. A devenit repede distractivă și mai relaxată pe măsură ce ne cunoșteam între noi.

I.U.: Cum te-ai simțit să fii supravegheat în permanență de camere de supraveghere?

A.D.: Ca în 2015 oriunde în lume. În orașul Craiova în care locuiesc sunt camere de supravegheat pe majoritatea arterelor circulate, sute de camere gestionate de Primărie și Poliție. Toate firmele (mici sau mari) au camere ca parte a sistemelor antifurt, toți copii filmează cu telefonul orice eveniment, șoferii au camere în bord filmând traficul, Big Brother a devenit după 12 ani dintr-un concept interesant de peep show un mod de viață. Și faptul că majoritatea oamenilor nu realizează că intimitatea este aproape inexistentă și ignoră riscul individual ce vine din acest lucru, arată doar că „sistemul„ câștigă. Da, este o luptă continuă între societatea civila și statul de drept. Fiecare înțelege ce vrea.

I.U.: Povestește-mi despre ceva ce publicul nu a văzut la Big Brother.

A.D.: Publicul nu a văzut părțile plictisitoare, care nu conțineau un conflict sau nu erau parte dintr-o intrigă nu, așa cum este și normal. Dar concurenții nu aveau cunoștință despre ce se dă pe post și în ce fel, așa că erau precauți majoritatea timpului. Ar fi fost interesant să se transmită live 24/7, pentru cei cu adevărat obsedați.

I.U.: Cum te-ai reintegrat în societate după finalul competiției?

A.D.: Destul de greu, am ieșit confuz legat de persoanele în care pot avea încredere, neînțelegând de ce publicului i-a păsat atât de mult de ceea ce s-a întâmplat în emisiune, fascinat dar și agasat de statutul de „vedetă„ obținut peste noapte fără a fi făcut nimic altceva decât să fiu eu însumi.

I.U.: După ce s-a terminat emisiunea, viața ta a rămas neschimbată?

A.D.: Nu, am ramas în București timp de trei ani și am înregistrat două albume, fiind pasionat de muzică și având oportunitatea de a crea alături de oameni din industrie. Emisiunea mi-a schimbat viața și perspectivele, deschizându-mi orizontul către lucruri pe care nu credeam că le pot face înainte.

I.U.: Ai mai repeta experiența Big Brother?

A.D.: Da, cred că este o călătorie educațională pentru oricine vrea să învețe ceva despre el însuși. Când ești scos din zona ta de confort și împins în altă direcție diferită, fie crești ca persoană fie clachezi și te dai bătut. Recomand tuturor o astfel de experiență fie că vine în forma unui Bootcamp sau a unei tabere de dezvoltare sau a unui voluntariat în Africa, etc.

BIBLIOGRAFIE

Galaxia Gutenberg. Omul și era tiparului, Trad. din lb. engleză L. și P. Nãvodaru, Editura Politicã, 1975.

McLuhan, Marshall, Mass-media sau mediul invizibil, Taducere din limba englezã de Mihai Moroiu, Nemira, București, 1997

Iorga, Nicolae, 1922, Istoria presei românești de la începuturi pînã în 1916, cu o prefațã de C. Bacalbașa, Atelierele Soc. anonime ,,Adevãrul’’.

Gross, Peter, 1999, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei românești post-comuniste. Traducere de Irene Joanescu, Collegium Polirom, Iași.

Pânzaru, Petru, 1996, Mass-media în tranziție, Editura Fundației Rompres, București.

Bălășescu, Mădălina, Manual de producție de televiziune, Editura Polirom, Iași, 2003

Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, București, 2000

Capelle, Marc, Ghidul jurnalistului, Ed. Carro, București, 1996

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Iași, 1999

Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol. I, Ed. Polirom, Iași, 2000

Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism. Genurile jurnalistice, vol. II, ed. a II-a, revăzută, Ed. Polirom, Iași, 2001

Gross, Peter, Culegerea și redactarea știrilor, Timisoara, Editura de Vest, 1993

Hartley, John, Discursul știrilor, Ed. Polirom, Iași, 1999

Palmer, Michael, Bătălia pentru știri, Ed. Tritonic, București, 2003

Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism, București, Tritonic, 2004

Randall, David, Jurnalistul universal, Iași, Polirom, 1998

Silverstone, Roger, Televiziunea in viata cotidiana, Polirom, 2000

Stefanescu, Simona, Media si conflictele, Ed.Tritonic, 2004

Stoian, Marin, Genuri jurnalistice, Ed. Fundației “România de Mâine”, București, 2002

Vișinescu, Victor, O istorie a presei românești, Ed. Victor, București, 2000

Zeca-Buzura, Daniela, Jurnalismul de televiziune, Ed. Polirom, Iasi, 2005

Surse Internet:

www.adevarul.ro

Home