Radioul Public Romanesc

1. Radioul public românesc – mijloc de culturalizare a populației în perioada interbelică

Radioul public din România există de 86 de ani, fiind parte a Societății Române de Radiodifuziune. Acesta se constituie drept un serviciu public autonom de interes național, aflat sub controlul Parlamentului României, având ca scop informarea, educarea și distrarea publicului ascultător.

Radiodifuziunea reprezintă o formă de comunicație ce face posibilă prin unde electromagnetice transmiterea de programe destinate publicului și receptate de către acesta. Radiodifuziunea și programele ascultate zi de zi la radio, nu ar fi existat fără radiofonie, sistem ce ajută la transmiterea și receptarea mesajelor sonore prin unde electromagnetice. La rândul ei, radiofonia este rezultatul unor cercetări în domeniul fizicii începute înainte de existența radioului de astăzi.

1.1. Apariția și dezvoltarea Radioului public românesc

Prima descoperire notabilă ce a condus la existența radiofoniei, și mai târziu a radiodifuziunii, este transmisia pe calea undelor. Aceasta se savantului german Heinrich Rudolph Hertz, care în anul 1887 a demonstrat existența undelor electromagnetice sau hertziene. Așadar, acestă descoperire a constituit baza tehnică a telegrafiei fără fir și a frecvențelor înalte. Oamenii de știință au învățat mai târziu cum să detecteze undele cu ajutorul unui detector numit „cohereur”, aparat creeat de profesorul Edouard Branly și perfecționat de Oliver Joseph Lodge.

Prima transmisie radiotelegrafică a fost efectuată în anul 1895 de către fizicianul Giugliemo Marconi, utilizând un aparat propriu, posibilă întâi la 15 kilometri distanță, iar apoi la 25 de kilometri depărtare. Tot Marconi este cel care a realizat mari progrese în creearea, perfecționarea și modernizarea radioului, fiind un al radiofoniei și câștigător al premiului Nobel pentru fizică. Tot prin intermediul aparatului său, a fost receptată prima radiotelegramă peste Canalul Mânecii, la 50 de kilometri distanță dintre localitățile Douvres și Wimerau. Prima stație de emisie radio a fost instalată în Anglia în anul 1901, făcând legătura pe calea undelor între orașele Podlhu și Teranova. Marconi și-a adus încă o dată aportul la îmbunătățirea transmisiilor, construind în anul 1916 primul aparat pe unde scurte, continuând drumul spre perfecționarea radioului.

Totuși, în anul 1993, fizicianul Nikola Tesla a reușit să transmită energie electromagnetică fără cabluri, construind primul radiotransmițător. A prezentat patentul acestuia în 1897, la doi ani după ce Guglielmo Marconi a reușit prima transmisie radio. Marconi a înregistrat patentul în 10 noiembrie 1900 și i-a fost refuzat, considerându-se o copie a patentului lui Tesla. Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite ale Americii a hotărât în 1943 Tesla este adevăratul inventator, deși numeroase cărți îl menționează și astăzi pe Marconi drept inventator al radioului.

În România, utilizarea radioului a venit într-o perioadă grea pentru întreaga Europă. Izbucnirea primului război mondial găsea România nepregătită din punct de vedere al dotărilor tehnice, înturcât comunicarea cu țările Europei era dificilă, singura cale de primire a informațiilor fiind prin intermediul undelor telegrafice.

Povestea radioului autohton începe odată cu instalarea primei stații radiotelegrafice la Constanța, în anul 1908, de către Serviciul Maritim Român. De atunci și până în anul 1914, au funcționat 14 posturi portative.

Inginerul Em. Giurea va instala primul post primitiv de emisie-recepție în Parcul Carol din București și prin intermediul acestuia se vor stabili legături cu Grecia, Italia și Franța. Cel mai puternic post de emisie din această perioadă este cel de 150 KW instalat la Herăstrău, identic cu posturile de la Paris și Lyon.

În timpul participării la Primul Război Mondial, postul radio de la Herăstrău a constituit singurul mijloc de comunicare a României cu aliații săi de război. Statul Român a aflat despre declarațiile de război ale Turciei și Bulgariei prin intermediul acestei intermedieri. În anul 1915, românii au montat un alt post, de data aceasta, pe un vagon de cale ferată, pentru a fi utilizat drept legătură de transmisie a strategiilor militare din anul 1917, din cadrul aceleiași confraglații mondiale. Aflat la Bârlad, postul a asigurat, indirect, legătura României cu străinătatea.

O altă filă de istorie a românilor și anume recunoașterea Marii Uniri, aduce cu sine o nouă dezvoltare a radioului românesc. România trebuia să fie racordată la rețeaua internațională de radiofonie, astfel că în anul 1921 s-a hotărât creearea unei rețele radioelectrice pe teritoriul românesc, ceea ce permitea și corespondența cu țările din Europa Centrală printr-un post instalat la Poșta Centrală.

Realizarea României Mari aduce cu sine beneficii pentru evoluția radioului, românii fiind interesați de înfăptuirea unei radiosocietăți, dar mai ales de primirea radioului în casele lor. Anul 1925 marchează practic începutul radiodifuziunii române odată cu trasmiterea care primelor emisii radiofonice. Faza premergătoare înființării Societății de Române Radiodifuziune, de care este dependentă și apariția primelor emisiuni radio, a fost reprezentată de activitatea postului experimental de emisie-recepție, instalat în clădirea Institutului Electrotehnic din București și îngrijit de profesorul Dragomir Hurmuzescu.

Radioul care a început să transmită emisiuni începând cu anul 1925, este considerat un precursor al Societății Române de Radiodifuziune. Programul acestuia era constituit din conferințe adresate studenților, programe și audiții muzicale, emisiuni în limbile română germană, italiană și franceză.

În aceeași perioadă se organizează un grup de radioamatori al radioului, sub numele de „Asociația Prietenii Radiofoniei”, din care făcea parte și profesorul fizician Dragomir Hurmuzescu. Asociația încearca să realizeze demersuri pentru organizarea actualei Societăți de Radiodifuziune – responsabilă astăzi de activitatea rețelei de radiouri publice pe întregul teritoriu autohton. Asociația mai organiza săptămânal conferințe cu caracter științific, joia și sâmbăta la orele 21:30, realiza audiții radiofonice publice și a înființat un radio-club. Mai mult decât atât, în toamna anului 1925 apar primele publicații periodice despre radiofonie: „Radio Român” și „Radiofonia” (15 octombrie 1925 – decembrie 1926). Mai târziu, cele două reviste își unesc forțele, deci fuzionează, născându-se revista „Radio și Radiofonia”.

Formarea comunității radio nu a fost de ajuns pentru dezvoltarea spontană a radiofoniei, ci s-a produs mai degrabă o devenire treptată, întrucât sprijinul statului nu a fost imediat, impunându-se tot mai multe piedici în fața țelului propus de „Prietenii Radiofoniei”.

Numărul radioascultătorilor era mic în acea perioadă, rezultat în urma restricțiilor impuse de stat prin regimul autorizațiilor pentru instalarea și folosirea aparatelor de radiorecepție. De asemenea, valoarea ridicată a taxelor și abonamentelor a scăzut accesul ascultătorilor la radiofonie. Ca o consecință, în decursul anului 1926, în România „au existat mai puțin de 2000 de persoane deținătoare de aparate de radiorecepție, incomparabil mai puțini decât în alte state europene. Aceeași situație era în ceea ce privește numărul de abonați”.

În timp ce România utiliza numai un post de emisie-recepție, alte țări vecine deprinseseră avantajele radioului, țara noastră primind lecții dureroase despre beneficiul radiofoniei de la țările vecine. Numeroase critici din partea Rusiei Sovietice și Ungariei au fost lansate pe calea undelor, atacând România cu informații politice false, prin intermediul propagandei radiofonice.

Chiar și în aceste situații, înființarea unei societăți radiofonice nu a fost întotdeauna susținută. Existau voci care contestau rolul pozitiv la radioului în dezvoltarea societății românești. Despre activitatea radiodifuziunii din Universitate, Emil Pangratti susținea: „Opinia mea este destul de pesimistă. N-ascultă studenții cursurile la fața locului, cum oare le vor asculta la radio?”

Au existat și intelectuali români care s-au pronunțat favorabil în privința introducerii unor măsuri care să susțină radiodifuziunea în țara noastră. Pentru D. Panaitescu – Perpessicius, radioul era „o cutiuță pe care o deschizi și devii cetățean al universului”. Acesta considera că „dacă radiofonia este un rău, apoi este unul necesar, mai mult, chiar util”.

La rândul său, compozitorul George Enescu susținea că radioul juca un rol important în răspândirea culturii și implicit a culturii muzicale, aducând beneficii nu numai amatorilor de cultură ci și oamenilor din sfera culturii sau artiștilor. „Un muzician care a muncit toată viața poate fi ascultat cu ajutorul radiodifuziunii de milioane de oameni, care vor asculta pe talentatul executant, beneficiind, în mod gratuit, de munca și talentul lui. Radiodifuziunea trebuie legiferată, așa fel ca profesionistul muzicii să fie plătit și nu numai aplaudat de milioane de amatori. Vă rog să atrageți atențiunea opiniei publice că este o necesitate imperioasă ca radioul să fie legiferat”.

În acest timp, radioamatorii, oamenii de știință și de cultură întreprindeau, cu eforturi constante, pași mărunți spre creșterea numărului de ascultători. Atitudinea reținută a statului român asupra utilizării și dezvoltării la scară largă a radioului, dar mai ales a ritmului lent de realizare a legislației în favoarea radiodifuziunii, a condus la un parcurs anevoios, comparativ cu alte state europene, al evoluției radiodifuziunii în România.

Radioul public românesc începe practic să funcționeze începând cu anul 1928, odată cu organizarea din punct de vedere legislativ a Societății de Difuziune Radiotelefonică din România (S.D.R.-T.R.) și constituită la 17 ianuarie 1928. Momentul istoric al radioului public autohton îl reprezintă prima transmisiune realizată în data de 1 noiembrie 1928, când ascultătorii români au auzit întâia oară „Atenție! Aici Radio-București”!, de la microfonul „Radio București”. Președintele Societății, Dragomir Hurmuzescu, a vorbit despre rolul radiofoniei: „Cu mult mai mare decât teatrul, pentru răpândirea culturii și pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând până la coliba cea mai răzleață a țăranului. În curând va deveni criteriu de judecată a gradului de dezvoltare a unui popor”. Acesta a constituit momentul iaugural al radioul public din România.

Prima emisiune radiofonică a fost remarcată de presa străină și de personalitățile culturale românești. Tudor Arghezi a ironizat atunci atitudinea statului care nu a permis dezvoltarea radiofoniei în România: „Statul s-a convins că radiofonia nu-i știrbește prestigiul și că un amator de radio nu e neapărat un element periculos. Acum el se miră singur de ce a rămas din linia continentului cu șapte ani înapoi. Asta e radiofonia? – întreba statul. Ce credea el și ce a ieșit”.

De la prima emisiune și până astăzi, S.D.R-T. R. a purtat diferite denumiri, iar astăzi o putem recunoaște sub numele de Societatea Română de Radiodifuziune. Această societate a funcționat de-a lungul timpului cu mai multe posturi experimentale de emisie, dar și posturi permanente. În perioada interbelică, în România au funcționat următoarele posturi de programe radio permanente: „Radio București”, „Radio România”, „Radio Basarabia”, „Dacia Română”. Astăzi, instituția are în subordine următoarele posturi radio: „Radio România Actualități”, „Radio România Cultural”, „Radio România Muzical”, „Radio Antena Satelor”, „Radio România Regional” (București fm, Craiova, Cluj, Timișoara, Iași, Constanța, Târgu Mureș, Reșița, Antena Brașovului, Sighet,), „Radio România Internațional” (RR1, RR2, RR3), postul senzonier „Radio Vacanța”, „eTeatru.ro”, „Radio Româia 3Net Florian Pittiș”, „Radio România Junior”. Ultimele trei posturi enumerate, sunt recepționate exclusiv on – line, cu ajutorul internetului.

1.2. Cultura românească în perioada interbelică

După încetarea primei conflagrații mondiale, cultura românească s-a îmbogățit și s-a dezvoltat, contribuind astfel la consolidarea statului național unitar.

În perioada dintre cele două războie mondiale, pe măsură ce România a început să se dezvolte ca stat național, curentele politice, economice și sociale au ajuns la un nivel înalt. A fost o epocă creativă, în care românii și elitele românești au experimentat idei noi, de la filosofie la poezie și de la politică la marile afaceri.

Un rol important în evoluția culturală a perioadei interbelice îl deține învățământul atât primar cât și superior. Unificarea legislației școlare, modernizarea învățământului și accesul sporit în școli au contribuit la creșterea numărului de învățători (de la 13.600 în anul școlar 1918 – 1919 la 47.914 în anul școlar 1937 – 1938), dar mai ales a numărului intituțiilor de învățământ secundar (școli teoretice și tehnice de la 186 câte funcționau în 1919, la 825 în 1938)și de învățământ superior. După primul război mondial au fost înființate noi facultăți precum Academia de Drept din Oradea, Politehnica din București și Academia de Arhitectură și Politehnică din Timișoara, alăturându-se astfel Universităților de la București, Iași și Cluj.

Modernizarea învățământului, dar și a statului, a deschis astfel noi oportunitați pentru viitorii intelectuali ai culturii interbelice românești. De asemenea, științele și chiar artele au cunoscut o perioadă de mare însemnătate pentru societatea românească, înscriindu-se cercetări și descoperiri remarcabile, alături de operele mărețe ale autorilor, academicienilor și istoricilor români.

Savanții perioadei interbelice au ilustrat științele: matematice (Gh. Țițeica, S. Stoilov, Al. Pantazi, Gh. Vrânceanu) fizice (Henri Coandă, H. Hulubei, Șt. Procopiu), chimice (C. D. Nenițescu, Gh. Spancu, R. Ripan), geografice (Mehedinți, Gh. Vîlsan și V. Mihăilescu), biologice (Grigore Antipa, Emil Racoviță), botanice (I. Prodan, Tr. Săvulescu), agronomice (Gh. Ionescu Sisești), medicale, (Fr. Rainer, C. I. Parhon, G. Levanditi, Șt. S. Nicolau, D. Danielopol, Mina Minovici), tehnică (Traian Vuia, G. Constantinescu, A. Persu, T. Ngrescu), a căror descoperiri au fost adesea deschizătoare de noi orizonturi.

Gândirea filosofică ia amploare în secolul XX, alături de sociologie, științe politice, psihologie, în diverse domenii ale științelor exacte și ale disciplinelor umaniste apar noi curente și noi tendințe. Contribuția la conceptele gândirii a fost adusă de filosofi și sociologi precum D. D. Roșca, Mihai Ralea, P. P. Negulescu, Mircea Florian, H. Stanielevici, Petre Andrei, Petre Pandrea, critici literari ca M. Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, George Călinescu. În mod deosebit s-a remarcat și Lucrețiu Pătrășcanu, cel care a analizat filosofia în Curente și tendințe în filosofia românească și a cercetat diferite aspecte ale culturii românești în Un veac de frământări sociale, Sub trei dictaturi, Probleme de bază ale Românie”.

„Vederi avansate, științifice, subminate de idei tributare ideologice burgheze, unor curente idealiste retrograde, conțin operele lui C. Rădulescu Motru, Ion Petrovici, Dimitrie Gusti, Eugeniu Speranția”.Sociologul materialist, Ștefan Zelentin a dedicat o parte din opera sa interpretării burgheziei într-o lucrare ce s-a bucurat de o mare influență – Burghezia română: originea și rolul ei istoric (1925).

Ideile antiraționaliste, susținute între de Nae Ionescu, Traian Brăileanu și Nechifor Crainic, au avut o mare influență asupra culturii românești din această perioadă. Un „sistem filozofic original” a elaborat în Tragediile sale, Lucian Blaga (1895-1961). Aparținând iraționalismului, filosofia lui Blaga prezintă „aspecte incontestabile inedite, observații ascuțite asupra stilului și metaforei, asupra specificului diferitelor culturi, în special a celei românești și este străbătută de o înaltă stimă de pentru om și creațiile sale creatoare. Prin activitatea sa, Blaga a denunțat concepțiile rasiste, susținându-și public ideile sale despre români.

Istoriei i-a fost acordată o atenție remarcabilă de către mai mulți savanți români, contribuind enorm pentru a aduce la cunoștință adevărul istoric despre strămoșii poporului român și rolul României în cadrul istoriei popoarelor. Ei au mai analizat istoria universală, problemele de istorie socială, economică și culturală ale României. Tot atunci, românii au mai realizat importante cercetări arheologice.

Istografia a fost dominată de Nicolae Iorga (1871-1940), renumit mai ales pentru lucrarea Istoria românilor. Personalitatea lui Iorga s-a remarcat cu printr-o publicistică variată, fiind istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

Istoricii C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu și Gh. Brătianu s-au remarcat de asemnea în cadrul culturii interbelice. P. P. Panaitescu a realizat monografii consacrate marilor personalități ale istoriei mediavale a României (Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân), făcând o amplă analiză a forțelor sociale și a resorturilor economice a acțiunilor lor, urmărind în același timp desfășurarea evenimentelor în contexte mai largi, de istorie europeană. Gh. Brătianu a cercetatat istoria socială și economică a Binzanțului, a studiat istoria poporului român, aducând argumente noi în sprijinul continuității daco-romane în nordul Dunării. C. C. Giurescu, în Istoria Românilor a acordat spațiu vieții economice, instituțiilor sociale și politice.

Cercetările filologice și lingvistice au înregistrat realizări prin opera lui Sextil Pușcariu, inițiatorul Atlasului lingvistic român, O. Densusianu, I. Iordan și Al. Rosstti.

Literatura cunoaște de asemenea o afirmare la cote înalte, critica, beletristica și poezia fiind înfățișate de către cei mai buni au tori autohtoni. Cei mai mulți au reușit să se face auziți prin intermediul programelor radio și al revistei Viața românească. Toate sectoarele literaturii cunosc o perioadă foarte creatoare în perioada dintre cele două războaie. Mondernismul este curentul dominant în operele lirice.

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai mari prozatori din literatura noastră, un bun evocator al trecutului, cunoscător al psihologiei omului din popor și al limbii acestuia. Dintre prozatorii ce se impun în perioada interbelică, colaboratori ai revistei Viața românească au fost Al. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Damian Stănopiu, iar dintre poeți, G. Topârceanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir. S-au mai remarcat directorii revistei, Mihai Ralea, dar și George Călinescu.

George Călinescu a fost unul dintre spiritele cel mai complexe din istoria culturii române și un deosebit critic literar. Este autor al unor studii științifice importante și autor al Istoriei literaturii române de la origini până în anul 1940. Activitatea sa a fost ilustrată și ca romancier în romanul Enigma Otiliei. Activitatea sa a fost prelungita și în calitate de dramaturg, poet și publicist.

O personalitate de prestigiu a mai fost Tudor Vianu, estetician și filosof al culturii, profesor eminent.

Teoreticianul aparținând curentului modernism, Eugen Lovinescu (1881-1943) s-a afirmat în această perioadă, reușind să aducă noi teorii precum sincronismul, diferențiarea, mutația valorilor estetice. Prin intermediul revistei sale, Sburătorul, și prin cenaclul cu același nume, își propunea să promoveze scriitorii tineri și o literatură întemeiată pe teoria sincronizării și a împrumuturilor culturale. Printre colaboratori se numără George Călinescu, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu, Perpessicius, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Gheorghe Brăescu, Ion Barbu, etc.

Liviu Rebreanu (1885-1944) este fondatorul romanului românesc modern prin: Ion, Pădurea Spânzuraților, Răscoala, creator de situații memorabile, de personaje nepieritoare, maestru al construcției epice. Camil Petrescu (1894-1957) este autorul unor romane, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, și al unor piese de teatru: Jocul ielelor, Act venețian, Danton.

Modernismul și-a avut ca reprezentanți pe unii dintre cei mai mari scriitori ai timpului. Întâmpinat, la apariția volumului de debut Cuvinte Potrivite, ca „un nou Eminescu”, Tudor Arghezi a adus schimbări în poezia românească prin limbajul liric inovator. Poet, prozator și publicist, Tudor Arghezi a dezbătut problemele omului și ale timpului său și a ilustrat viziuni despre existență. Dintre volumele de poezie ale lui Arghezi amintim: Flori de mucegai, Versuri de seară, Cântare omului. Ion Barbu a fost de asemnea un poet inovator, fiind cel mai bun reprezentant al poeziei moderne.

Tradiționalismul, opus modernismului, a fost ilustrat în revista Gândirea. Tradiționalismul, opus modernismului, a fost ilustrat în revista „Gândirea”. Aici au fost lansate cele mai multe din poeziile lui Lucian Blaga, acesta remarcându-se prin originalitate și spirit inovator prin activitatea de filosof și poet. Volumele sale: Poemele luminii, Pașii profetului, La cumpăna apelor, Lauda somnului, au fost la fel de importante pentru poezia românească. Ion Pillat și Adrian Maniu se încadreză în tradiționalism prin orietarea lor către sat, spre trectul istoric național. Alți poeți ca Vasile Voiculescu și Nechifor Crainic au rămas fideli limbajului tradițional.

Perioada interbelică a fost una inovatoare, iar reviste de avangardă ocupau un loc important în presă și în epocă. Printre redcatori regăsim poeți sau prozatori ca Tristan Tzara, Ion Vinea, B. Funduoianu, Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Geo Bogza, Sașa Pană, Aurel Baranga, Gelu Naum, Virgil Teodorescu.În cuprinsul revistelor de avangardă, dadaismul, constructivismul, suprarealismul luau locul literaturii tradiționale. Acești oameni de cultură au influențat prin operele lor evoluția literară, „ducând la modernizarea mijloacelor de expresie și contribuind la ritmul evolutiv al artei universale”. De asemenea, Urmuz (Demetru Demetrescu-Buzău) a fost un precursor al mișcării de avangardă românească și universală.

Mircea Eliade s-a remarcat prin celebra Istorie a religiilor, fiind în același timp un prozator remarcabil, iar prin realizările sale s-a făcut cunoscut în România și în străinătate. Dintre aceastea amintim: Domnișoara Cristina, Șarpele, Secretul Doctorului Honingberger, Maitreyi.

Muzica, a luat o formă deosebită prin compozițiile unui mare român. Bazele școlii muzicale române moderne au fost puse de George Enescu (1881-1955). Fiind totodată violonist, dirijor, pedagog, el a realizat o creație care îmbina elemente muzicale care aveau să-i încânte atât pe români cât și pe străini. „Combinând elemente muzicale naționale, simfonismul german și elementele școlii franceze, Enescu a reușit să evoce o atmosferă autentic românească într-o manieră originală”. Opera sa cuprinde: Poema română (1898), Cele două rapsodii române (1901), Simfonia de cameră (1954), Oedip (1936). Muzica sa reprezintă și astăzi, ca și atunci, un mod de promovare a României și a muzicii românești în lume.

1.3. Conferințe radiofonice

Așadar, radiofonia românească a cunoscut un început presărat de piedici. Totuși, acest lucru nu a împidicat înflorirea radiofoniei într-o perioadă prețioasă pentru societatea culturală românească. „Epoca de aur” a culturii autohtone a fost considerată perioada interbelică, intervalul de-a lungul căruia cultura a atins un rang înalt de afirmare națională și internațională, mai ales datorită curentelor culturale europene adoptate în cultura românească.

Radioul public este un instrument destinat publicului, care a evoluat constant odată cu trecerea vremii, încă de la înființarea acestuia. Activitatea lui s-a axat în special pe educarea publicului, transmiterea informațiilor de interes general și într-o mai mică măsură pe divertisment. Acestora li se adaugă funcția culturală.

Avantajul de a avea în fruntea ei prestigioase personalități ale culturii române, ca Dragomir Hurmuzescu ori Dimitrie Gusti, cei care au făcut parte din conducerea Societății, a ajutat enorm instituția în promovarea unor valori autentice ale culturii române”.

Încă din primii ani de debut al instituției, programele sale radiofonice acordau timp semnificativ pentru răspândirea culturii. Astfel de programe includeau conferințe, teatru radiofonic, programe cu poezii, transmisiuni din sălile de operetă, programe muzicale, etc. Conferințele radio culturale au fost cele au însoțit programul radiofonic încă de la prima transmisiune radio, din noiembrie 1928.

Obiectivul conferințelor a fost unul educativ-cultural. Programul conferințelor avea ca invitați personalități de marcă ale României. De la microfonul radio, acestea țineau prelegeri pe diverse tematici precum artă, radiofonie, folclor, naționalism, istorie, etc.

Programul de conferințe a fost restrâns în primul an de emisie, constituind un număr de 71 de conferințe, conform informațiilor apărute în presa radiofonică. Totuși, radioul public a construit, de la an la an, o fonotecă impresionantă de conferințe aparținând marilor ganditori, istorici sau politicieni ai perioadei interbelice.

Anul debutului radiofonic în România – 1928, a însemnat un real succes al emisiunilor tip conferințe, astfel că începând cu data de 3 decembrie 1928, radioul public a început să transmită două conferințe zilnic, câteva zile mai târziu debutând și primul ciclu de conferințe „Rolul femeii în societatea românească”.

Anul 1929, primul an calendaristic complet de activitate radiofonică din România, a însemnat o creștere a conferințelor rostite la microfonul radiofonic. Tot în acel an, radioul a transmis o serie de conferințe susținute de Tudor Arghezi, iar în data de 31 martie a debutat o rubrică denumită „Revista săptămânală literară și artistică”, ce l-a avut drept conferențiar pe autorul Tudor Teodorescu Braniște.

Deoarece anul 1929 a fost unul benefic pentru cultura românească, numeroși autori au susținut conferințe radio. Au mai fost lansate rubricile de conferințe: „Cronica cărții” de D. Panaitescu-Perpessicius, „Cronica modei” și „Prezentări literare” de Tudor Arghezi, „Revista săptămânii literare” de T. Teodorescu Braniște, „Scriitori universali contemporani” de Vasile Voiculescu. De asemenea, în cadrul aceluiași an, la 10 mai, a fost transmis primul festival românesc în cadrul căruia mai multe conferințe, aparținând lui Dimitrie Gusti, dr. Nicolae Lupu, gen. A. Moșoiu și Gr. Trancu-Iași, au fost completate de muzică românească.

Dintre personalitățile vremii, cel mai influent a fost Nicolae Iorga, care a avut o prezență constantă în cadrul conferințelor. Nicolae Iorga și-a făcut debutul radiofonic în data de 10 februarie 1929, cu o conferință intitulată „Literatura română”. Referindu-ne la tematicile conferințelor cu care Iorga s-a remarcat la microfonul radio, amintim varietatea acestora: istoria românilor și istoria universală, literatură, muzică și artă, administrație și politică, cultură și învățământ, științe. Ilustrul savant al României acorda o atenție deosebită momentelor radiofonice, potrivit consemnărilor acestuia din volumele de memorii. Prima mențuine datează din 10 noiembrie 1929 și spune astfel: „Seara vorbesc la radio pentru armistițiu”.. Cea de-a doua menționare despre conferințele lui Iorga datează din 10 martie 1931: „Apoi la radio despre Eminescu”. După această dată, timp de șase luni, Nicolae Iorga nu a mai conferențiat la radio. Abia la 14 septembrie 1931, ca ministru ad-intern la Ministrerul Instrucțiunii Publice, savantul a conferențiat cu tema „Noua direcțiune în învățământul românesc”, în debutul căreia acesta făcea și precizarea: „Este multă vreme de când n-am mai avut prilejul să vorbesc cu dumneavoastră”. De altfel, și în „Memoriile” sale, pentru ziua de 14 septembrie 1931, Iorga notează: „La șase, întâia conferință la radio despre reforma școlară.”

Contribuția lui N. Iorga la promovarea culturii, spiritualității românești de la microfonul radioului românesc este impresionantă. În unitatea lor, conferințele îl dezvăluie ca pe un mare istoric, gazetar, om politic și român.

Programul conferințelor, ce au făcut accesul mai ușor al românilor la cultură, a început anul în 1930, când conducerea S.D.R.-T.R. a restructurat programul de conferințe și a introdus noi tematici. Această modificare a fost posibilă în urma ședinței din data de 26 februarie 1930 a Consiliului de Administrație. Tot în această întrunire, s-a luat hotărârea conform căreia, personalitățile care urmau să susțină conferințele, erau obligate să își depună textul la radio înaintea citirii acestuia. Atunci, administrația a mai decis arhivarea textelor în cauză și a interzis abordarea problemelor politice. În aceste condiții, directorul programului devenea responsabil pentru conținutul și tematica acestor conferințe.

La 1 martie 1930 a fost inaugurată „Universitatea Radio”, emisiune considerată „tribuna academică” pentru elita intelectualității românești, reușind să promoveze cultura, alături de presa scrisă a vremii.

Emisiunea „Universitatea Radio” a cuprins conferințe susținute de personalități culturale românești de prestigiu: Nicolae Iorga, Constantin Noica, Mircea Eliade, Dimitrie Gusti, Alexandru Rosetti, Mihai Ralea, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin C. Giurescu, Ioan Lupaș, Nicolae Cartolojan, Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Alexandru I. Lapedatu, etc. Consiliul de Administrație a stabilit programul tematic al conferințelor, clasificat în concordanță cu ziua săptămânii: știință (luni), literatură, limbă, folclor (marți), filosofie, viață religioasă (miercuri), științe sociale, politică externă (joi), muzică, foclor muzical (vineri), educație, sănătate, cultură populară (sâmbătă), artă, istoria artelor (duminică). Inițial, programul și tematica acestor conferințe erau stabilite de Consiliul de Administrație, ulterior s-a constituit însă un comitet special de coordonare, format din Dimitrie Gusti, Victor Vâlcovici, Gheorghe Ionescu – Sisești, Tudor Vianu. Încă de la început, conducerea radioului public a acordat o mare însemnătate proiectului și a oferit celui care a proiectat afișul programului propriu-zis, suma de 2.000 lei.

Un nou ciclu de conferințe au început în anul 1933, în cadrul „Universității Radio” a fost alocat un mare spațiu radiofonic oratoriilor diversificate. Conferințele intitulate „100 de conferințe despre România” tratau diverse tematici referitoare la istorie, geografie, știință, cultură, tradițiile, obiceiurile, credința și obiceiurile religioase ale românilor. Emisiunea a fost inaugurată de conferința ținută de Nicolae Iorga, cu subiectul „Formarea poporului român”.

Anul 1933 a adus și o abatere de la regulile stabilite în privința radioconferințelor. Mai exact, C. D. Fortunescu nu a mai putut susține conferințe la radio, după ce, la 7 iunie a acelui an, a ținut o conferință cu caracter polemic, astfel că la 12 iunie, Comitetul de Direcție a decis și demiterea directorului de program. Pe lângă conferințele cu caracter cultural, național și educativ, „Universitatea Radio” a mai cuprins un ciclu de conferințe economice, tratând aspecte ale crizei economice (1929-1933) și efectele produse de aceasta în șase capitole: Introducere (crize și capitalismul), Categorii economice și criza (salariul, profitul), Tipuri economice de criză (idustrială, financiară, agricolă), Consecințele economic ale crizei (raționalizarea, șomajul), Criza și legislația socială (metode și mijloace de combatere a crizei), Sinteza (aspecte ale crizei economice în România).

Programul conferințelor de la radio nu s-a rezumat la Universitatea Radio, ci a mai inclus conferințe teatrale, beletristice sau muzicale, conferințe săptămânale sau de actualități literare și de artă europeană, conferințe în limbile franceză și germană.

Evenimentele istorice din acele vremuri au fost sărbătorite de radioul public în cadrul conferințelor radio. De o atenție deosebită s-au bucurat conferințele special consacrate istoriei Basarabiei, Bucovinei și Translivaniei, conferințe ce erau transmise în fiecare an cu prilejul aniversării unirii celor trei regiuni cu România. Prima de acest fel a fost radiodifuzată în data de 28 noiembrie 1928, având ca referință unirea Bucovinei cu România, dar și căderea Plevnei. Textele oratorice analizau faptele istorice și contribuția pe care cultura a adus-o în renașterea românismului. Istoricul Ștefan Ciobanu sublinia într-o conferință dedicată istoriei Basarabiei, susținută la data 25 mai 1929: „Răpirea unei părți a Moldovei de către Rusia la 1812 și stăpânirea forțată asupra ei timp de 105 ani nu poate fi un argument istoric. Stăpânirea rusească asupra țărilor baltice și a unor părți din Polonia este cu mult mai veche decât cea asupra Basarabiei. Și totuși, de ce Rusia Sovietică nu-și revendică dreptul asupra acestor teritorii și cere Basarabia, al cărei popor, timp de optsprezece veacuri, împărtășește soarta întregului popor românesc, aruncat de către Traian, la Gurile Dunării.”

Grigore Nandriș și-a făcut de asemenea simțită prezența cu omagiul adus Societății de Radiofiuziune în cadrul mișcării de eliberare națională a românilor bucovineni: „Ctitorie a generației intelectualilor de la mijlocul secolului precedent, în fruntea cărora stăteau Hurmuzăcheștii, Societatea pentru cultura a fost, până la Unire, căminul sufletesc al românilor bucovineni și cetatea lor de rezistență națională, de unde au pornit toate inițiativele vieții culturale și naționale”. O altă emisiune referitoare la istoria proviinciilor românești a debutat în anul 1936 și aduna conferințe rostite sub numele „Provinciile vorbesc”, inaugurată de G.D. Mugur cu o conferință despre Dobrogea.

Unele emisiuni aniversau Unirea Principatelor de la 1859. Ediția din 1931 a cuprins conferințele istoricului român George Fotino și ale marelui poet, Tudor Arghezi. De asemenea, cu această ocazie, programul Universitatea Radio a fost consacrat în întregime acestui eveniment al istoriei românești, conferințele fiind susținute de academicianul Simion Mehedinți, istoricul Nicolae Corivan și politicianul Cornel Rudescu.

Aniversarea de la 75 de ani de la Unirea din 1859 a fost marcată printr-un program special denumit „Sâptămâna Unirii”, difuzat în perioada 22-28 ianuarie 1934. Au conferențiat: Nicolae Iorga, Ion Pillat, Alexandru Lapedatu, Alexandru Tzigara-Samurcaș, Octavian Goga, Gheorghe D. Mugur, Adrian Maniu, Constantin Xeni, Ion Inculeț, Ion Nistor, Constantin Angelescu, Ion Mihalache, Gheorghe Tătărăscu, C. Dumitriu, Alexandru Vaida-Voievod, Constantin Bacalbașa, Ion Petrovici. Alte emisiuni, care au avut drept subiect momentul istoric de la 1858, au fost „Ora Națiunii” și „Ora Școlii”.

Societatea Română de Radiodifuziune a consacrat de-a lungul timpului, spațiu radiofonic prețios în contextul comemorării și aniversării elitelor și activităților acestora. Acestea reprezentau încă un prilej pentru conferențieri de a vorbi la microfonul radiofonic, reușind să contureze personalitatea celor elogiați și să le aducă la cunoștință ascultătorilor, păreri avizate despre operele celor omagiați.

Astfel de emisiuni speciale au fost difuzate în fiecare an. În săptămâna 15-21 iunie 1931 a fost sărbătorit Nicolae Iorga, cu ocazia împlinirii a 60 de ani. Acesta a fost omagiat de personalități importante: D. Gusti, J. Thevenian, Konrad Richter, A. Maniu, M. Sadoveanu, Ramiro Ortiz, Arpad Bitta, etc.

În săptămâna 30 octombrie – 5 noiembrie 1932, radioul public l-a sărbătorit pe savantul și publicistul C. Rădulescu Motru.

O comemorare a morții lui Mihai Eminescu a fost realizată în cadrul emisiunilor săptămânale. „Săptămâna Eminescu” a fost difuzată în perioada 12-18 iunie 1939, iar „personalitatea complexă a poetului a fost evocată în conferințele oratorilor Cezar Petrescu, Nechifor Crainic, Ion Petrovici, Pamfil Șeicaru și Tudor Vianu”. Pamfil Șeicaru, reputat ziarist, a conferențiat cu această ocazie susținând: „…articolele lui au însemnat o luptă, ofensivă îndărătnică a unei doctrine din aspra tranșee a audienței curate. Era fiecare articol – un sacrificiu cotidian pe care Eminescu îl socotea o obligația față de neamul său. Se smulgea din ispita unor cadențe de vers, îndepărta fascinația unei metafore, preferă sa asculte melodioasa îmagine a unei strofe, spre a privi cu pătrunderea ochilor limpezi fenomele contemporane”.

De asemenea, Konrad Richter a susținut o conferință în limba germană poetul Mihai Emineascu și opera sa. Nu au fost omise alte personalități interbelice naționale cât și internaționale: D. Anghel, Spiru Haret, V. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Thomas Alva Edison, Lev Tolstoi, H. M. Berthlot, G. W. W. Washinton.

Posturile radiofonice ale Societății au difuzat în perioada interbelică o multitudine de conferințe care promovau personalitatea, dar mai ales politica regelui Carol al II-lea. La microfonul radiofonic au mai fost prezenți reprezentanții Casei Regale și ai Castelului Peleș.

„Ora națiunii” a cuprins o serie de conferințe speciale, unele susținute de regele Carol al II-lea. Prima conferință a putut fi auzită de ascultători la 17 noiembrie 1933. Regele a vorbit direct de la Castelul din Sinaia. În prezentarea noii emisiuni, directorul general al Societății a vorbit despre scopul acestui program: „Ora națiunii este gândită de noi ca o oră de înviorare a vieții și spiritului românesc. În ceasul acesta de destrămare și de incertitudine a lumii, în tristețea universală de azi, e nevoie de cuvântul sincer și bun al celor mai aleși și nobili oameni ai țării, de la Domnul și Stăpânitorul și până la cărturarul creator, chinuit de gânduri drepte și bune. A urmat discursul regelui: „Sunt fericit că, prin acest mijloc modern al răspândirii gândului, pot exprima întregului meu popor toată nesfârșirea mea dragoste și să afirm din nou că stau strajă neclintită intereselor României”.

În anul 1934 au fost radiodifuzate conferințe consacrate Zilei Naționale a României și au fost susținute de Nicolae Iorga și Gheorghe Tătărăscu, în cadrul „Universității Radio”. Emisiunea de conferințe „Universitatea Radio” a mai dedicat regalității conferința „Elevul model. Principele moștenitor”, susținută de I. Corea. Conferința a fost transmisă în contextul ridicării în grad a „Marelui Voievod de Alba Iulia, Mihai”, în cadrul unei ceremonii de la 25 octombrie 1936.

Perioada interbelică a adus un control din partea statului asupra Societății Române de Radiodifuziune, odată cu intrarea în vigoare a prevederilor legii din de funcționare a Radiodifuziunii, din 4 aprilie 1936. Astfel, capitolul I, intitulat „Dispoziții generale” cuprinde doar un singur articol foarte tranșant: „Difuziunea de orice fel prin mijlocirea undelor electrice, a graiului, a muzicii și imaginilor și distribuirea lor prin fir sau fără fir, constituie un serviciu public monopolizat statului, cu scop cultural, educativ, informativ și distractiv”. Acest serviciu public depindea de Ministerul de Interne și a fost încredințat pentru întreg teritoriul țării unei singure societăți comerciale intitulată „Societatea Română de Radiodifuziune”. Alte prevederi se refereau la intensificarea controlului exercitat de stat asupra societății și asupra emisiunilor difuzate de aceasta.

Noaptea de 10 spre 11 februarie a anului 1938 a deschis drumul dictaturilor de dreapta: regele Carol al II-lea a instaurat un regim de dictatură personală, regim care a suspendat drepturile și libertățile fundamentale ale individului. Societatea Română de Radiodifuziune a suportat și ea consecințele dictaturii. Pentru Radiodifuziune o condiție indispensabilă a dezvoltării o constituie libertatea de expresie și de informare, adevărul fiind acela care poate să îi confere întreaga importanță a menirii ei sociale, culturale și naționale. În lipsa libertății de expresie și informare, Radiodifuziunea devenea un formidabil instrument de manipulare a opiniei publice aflat la dispoziția puterii. La sfârșitul anului 1937, Societatea Română de Radiodifuziune devenise principalul mijloc de informare în masă, numărul său de abonați depășind 200.000.

O instituție cu o astfel de capacitate de comunicare nu putea fi lăsată să se manifeste liber de către un regim dictatorial, ci era controlată cu multă atenție și chiar folosită în atingerea scopurilor dictatoriale. Legea intrată în vigoare în anul 1936 a adus și o modificare a programului vorbit, inclusiv a conferințelor ce compuneau Universitatea Radio. În acea perioadă, Universitatea Radio a păstrat totuși tematici specifice, din care amintim „Spiritul național și creștin al literaturii române” sau „Literatura”, în cadrul cărora erau abordate subiecte ce priveau literatura românească, dar și cea univeresală. George Murnu, Niculae Herescu, Popa Lisseanu au prezentat „Statul” lui Platon, „Eneida” de Virgilius, „Coranul”, „Confesiunile Sfântului Augustin”, „Divina Commedia” de Dante Alighieri, „Critica rațiunii pure” de I. Kant”.

Oameni politici sau de literatură, oratori și istorici au adus laude regimului impus de Carol al II-lea. Conferințele lor au fost transmise în cadrul emisiunii „Săptămâna restaurației”, sărbătorindu-se împlinirea a 10 ani de la revenirea lui Carol în țară, și a putut fi ascultată în perioada 2-9 iunie 1940.

Așadar, adoptarea legilor din 1936 și 1938 au pricinuit o accentuată propagandă politică a conferințelor radiofonice, modificându-se astfel conținutul conferințelor și ciclurile de conferințe. Substratul politic a intervenit în tematica și mesajul trasmis publicului, întrucât momente din istoria familiei regale erau tot mai prezente la radio. Cu toate acestea, scopul principal al programelor de conferințe a rămas același: educarea publicului.

2. Culturalizare pe calea undelor: conferințele personalităților românești din perioada interbelică

Perioada interbelică (1918-1939) a fost una de împlinire pe toate planurile culturii. Mass-media vremii a ținut cont de această înflorire, astfel că s-a dezvoltat și aceasta printr-un cuprins cultural bogat. Alături de periodicele politice (542 în anul 1934) și de cele culturale (352 în anul 1934), radioul a devenit preocuparea unui număr tot mai mare de cetățeni, înregistrându-se 105.904 aparate radio în anul 1934 și 315.823 în anul 1939.

Cu ajutorul presei, radioului și intelectualilor români, românii își petreceau timpul liber delectându-se prin cultură. Însemnările a diferiți oameni de cultură precum Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu și Radu R. Rosseti, au arătat că radioul intrase în viața cotidiană a românilor, constituind o importantă sursă de informare și formare intelectuală. Astfel, Radioul public a reușit să atragă iluștri profesori și autori la microfonul emisiunii Universitatea Radio.

2.1 Universitatea Radio

În perioada dintre cele două războaie mondiale, programele radio încercau să realizeze o comunicare esențială cu publicul nevăzut și ascultător, pentru îndeplinirea rolului formativ spre care aspira „cutia cu voci și sunete” , cum a denumit-o cândva Tudor Arghezi, în viața cotidiană a românului. Deschiderea spre educare a minții și a spiritului trebuia fructificată, într-un timp în care, alături de școli și biblioteci, presa reprezenta un alt mijloc de răspândire a culturii. Astfel că s-a născut Universitatea Radio, pentru a stimula și pentru a crește interesul spre formarea intelectuală și implicit pentru cultură.

Emisiunea Universitatea Radio era programată între orele 19-20, în fiecare seară din săptămână, abordându-se un domeniu cultural distinct. Inițial, ziua de miercuri a fost rezervată pentru Filosofie și viață religioasă. Astfel că, în 5 martie 1930, primul conferențiar care și-a delectat filosofic auditorii, vorbind despre „Socrate și Paton”, a fost Tudor Vianu.

Filosofia a avut un loc aparte în emisiunea Universitatea Radio, având în vedere valul de filosofi și curente filosofice din perioada interbelică. În săptămâna următoare, seara de miercuri, 12 mai 1930 consacrată filosofiei, a fost deschisă de Constantin Răduelscu-Motru, cu „Foloasele practice ale psihologiei”. A urmat Mircea Vulcăneascu, cu „Filosofia românească contemporană” și a încheiat Tudor Vianu, cu „Sfântul Thoma din Aquino”. Mai apoi, au intervenit unele schimbări în tematică și în ordinea domeniilor culturale, încât pentru filosofie a fost consacrată ziua de vineri.

Universitatea Radio a apărut într-un timp în care învățământul universitar nu era încă bine dezvoltat, această emisiune venind în ajutorul studenților și tinerilor absolvenți. Comentând situația existentă în învățământul universitar, eseistul și filozoful Mihai Ralea scria: „Părerile sunt unanime în a constata o decădere simțitoare a învățământului superior. Profesorii se selectează adesea după criterii politice, iar în unele părți se pare că s-a inaugurat un nepotism papal, catedrele fiind ereditare. Concursurile se țin rar. Profesorii sunt absenteiști, fără interes pentru catedră, astfel că a trebuit o aspră modificare a legii ca să fie chemați la datorie. Studenții, deși în număr superior celor mai mari centre universitare occidentale, sunt, în genere, slab pregătiți. Unii dintre ei, ajunși în ultimii ani, n-au încă nici noțiunile din liceu”. Conferințele pot fi așadar considerate un suflu inovator, căci tinerii primeau informații pe calea undelor, stând lângă un radio, fără a se afla neapărat într-o sală de curs sau a avea în față un suport de curs, ci doar ascultând cu mare atenție „omul din cutiuța sonoră”.

Universitatea Radio a reprezentat o mare provocare atât pentru ascultători, care aveau posibilitatea de a lua contact cu elita intelectualității, dar și pentru respectivii moderatori care s-au văzut nevoiți să-și adapteze stilul și tematica conferințelor astfel încât ele să fie pe înțelesul tuturor receptorilor, care se încadrau în diferite categorii sociale și care aveau un grad diferit de pregătire, de la analfabeți până la intelectuali. Scopul conferențiarilor nu era prin urmare unul material, ci din contră, ei urmăreau îndeplinirea unor idealuri, pentru că un de radio trebuia să stea în slujba majorității.

Universitatea Radio a devenit astfel o modalitate de contact a publicului larg și mai ales a acelor care aveau un acces mai redus la cultura scrisă, la proză, poezie, teatru, geografie, istorie, muzică, folclor și alte domenii științifice. Radioului i se datorează și apariția unui mare număr de lucrări literare, de volume de memorialistică și publicistică, care au fost publicate după rostirea conferințelor propriu-zise.

Universitatea Radio a fost o emisiune zilnică reprezentând conferințe care abordau teme cât se poate de variate. Mai multe detalii despre noua emisiune se pot afla din prelegerea lui Dimitrie Gusti, președintele Consiliului de Administrație, intitulată “Menirea radiofoniei românești”. Astfel,  „…în fiecare zi, între orele 7 și 8 seara, se vor emite 2 – 3 comunicări de câte 20 – 30 de minute. Aceste comunicări ori conferințe se vor ține după un plan de mai înainte și bine stabilit, și anume în fiecare zi, de la orele 7 la 8, seara va fi consacrată unui domeniu special al culturii… Prin această activitate, radiofonia românească devine, între 7 – 8, o universitate specială, pe care cred că am putea-o numi Universitatea Radio.”

Universitatea Radio era difuzată în fiecare zi și cuprindea două sau trei conferințe, cu o durată de 20-30 de minute. Tematicile aparținau unor domenii variate, împărțite pe zile, astfel că ascultătorul știa că va urma sa asculte. Stilul era reprezentativ fiecărui domeniu, dar depindea de fiecare orator în parte.

Printre cele șapte materii culturale repartizate în cele șapte zile ale saptămânii nu se urmarea însă „un enciclopedism superficial, apanajul semiculturii vanitoase și prezumțioase, ci tocmai contrariul: trezirea conștiinței pentru o concepție de viață personală și națională”.
Universitatea Radio se realiza și în conformitate cu actualitatea, cu evenimentele istorice petrecute în timp real, sărbătorirea unor momente istorice importante, aniversări, etc.

În vara anului 1930, când se pune problema realizării unor emisiuni speciale, relaxate și estivale, Universitatea Radio ia numele de Universitatea Radio de Vară, în cadrul căreia se prezentau conferințe cu o tematică adecvată, în special despre turism, munte, mare și călătorii celebre.

Noi schimbări apar în structura emisiunii din  1933 abordându-se noi teme: agricultura și zootehnie (duminca), viața și tehnica (luni), literatura și cultura populară (marți), politica economică și socială (miercuri), filozofie și religie (joi), artă, teatru și muzică (vineri).

La postul național de radio au fost invitați, în anii 30, până în 1944, îndeosebi în cadrul emisiunii Universitatea Radio, aproape toți gânditorii noștri importanți, din toate cele trei generații, de la vârstnici, maturi, la tineri. Au vorbit: C. Rădulescu Motru, Grigore Tăușan, Mirce Florian, Petre Andrei, Tudor Vianu, Alice Voinescu, Traian Brăileanu, Constantin Noica, Mircea Eliadade, Mircea Vulcănescu, Ion Zamfirescu, Petre Comanescu, Dan Botta, Emil Cioran, I. Brucăr, Grigore Popa, Zevedei Babu șa.

2.3 Conferențiari de seamă ai Radioului public românesc

În context cu amploarea științelor sociale și în deosebi a curentelor filosofice din perioada interbelică, Universitatea Radio a găzduit numeroși gânditori ai vremii. Între anii 1930-1939 s-au remarcat cu numeroase conferințe: Constantin Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Mircea Vulcănescu, Nicolae Cartojan, Mihai Ralea. Conferințele lor au abordat teme și subiecte diferite, uneori în cicluri de conferințe care se întindeau pe o durată de o lună, alteori în conferințe ale căror texte constituite adevărate studii academice. Conferințele celor cinci conferențiari au în comun disecarea problemelor din sfera învățământului gimnazial, liceal, cât și academic. De asemenea, conferințele lor au reprezentau evocări despre societatea interbelică și cultura vremii.

2.3.1. Constantin Rădulescu-Motru

Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) este un filosof reprezentativ al spiritualității românești și unul dintre marii gânditori ai României.

Acesta a fost o prezență deosebit de vie la postul național de radio, vreme de 14 ani. Tematica celor vreo 80 de conferințe, cuvântări radiofonice era variată și restrânsă totodată la domeniul filosofiei, cel al psihologiei, al memorialisticii și al educației. Aceasta se datorează structurii radioului, în ceea ce privește programul.

Textele conferințelor lui C. Rădulescu-Motru predomină cele cu tematică filosofică și cele cu tematică psihologică, de la psihologia generală la psihologia socială. Tematica acestuia, a fost practict cea pe care a profesat-o vreme de decenii prin cursuri, seminarii, cărți, publicistică, conferințe publice.

Din grupa celor filosofice, de la filosofia sistemică la istoria filosofiei, atât cea universală, cât și cea românească amintim: „Centenarul lui Hegel” (1931), „Filosofia în România Veche” (1933) „Filosofia românească în 1933” (1934), „Românismul” (1936) „Problema destinului” (1937) ș.a. Dintre cele cu caracter psihologic sunt: „Psihologia copilului” (1931), „Sufletul satului” (1932), „Psihologia examenului” (1934), „Din psihologia țăranului român” (1934), „Din psihologia poporului român” (1937), „Psihologia militarului” (1939), „Psihologia zvonului” (1941).

Emisiunea Universitatea Radio s-a mai desfășurat și sub forma unui ciclu tematic lunar. Doar o singură dată, Constantin Rădulescu-Motru a vorbit la microfon în cadrul unui astfel de ciclu, mai exact în tomana anului 1930 și în iarna 1930-1931. Acesta a participat cu conferințe sub genericul Probleme de psihologie sau Aplicațiuni ale psihologiei precum și cu prelegeri cu titluri individualizate.

Lucrările lui Rădulescu-Motru s-au reflectat și în conferințele susținute la microfonul radio. Vocația, care apare și în opera sa, este subiectul dezbătut și adus de foarte multe ori în atenția ascultătorilor conferințelor culturale. Astfel, acesta a prezentat o bună parte din conținutul cărții Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor, tipărită în anul 1932.

Vocația și spiritul profesional al vocației a fost explicat de Rădulescu în decursul a mai multe conferințe și a fost analizată într-un stil accesibil ascultătorilor deținători de unele cunoștințe de științe sociale. La 5 decembrie 1930, în cadrul Universității Radio, Rădulescu-Motru a susținut conferința „Vocațiunea” timp de 20 de minute (în intervalul de oră19:00 – 19:20). Oratorul vorbește despre vocație, căreia îi atribuie și o definiție: „munca produsă prin vocație este deasupra intereselor egoiste, iar vocația duce totdeauna la înfăptuirea unui bine social.”

Acesta definește atât înțelesul vocației în limbajul popular cât și înțelesul vocației din perspectivă științifică, fără a creea dificultăți de percepere a ideilor susținute nu într-un limbaj dificil aparținând domeniului de activitate filosofică, ci într-un limbaj accesibil care nu necesită trimiteri la teze filosofice. Oratorul își dă chiar interesul să atragă cât mai multe categorii sociale, abordând întotdeauna problema din mai multe unghiuri. Iată un fragment din conferința propriu-zisă:

„Militarul, artistul, medicul, profesorul, avocatul, întreprinzătorul industrial, ale căror succese stălucitoare nu se pot explica prin motive obișnuite, poporul îi numește oameni de vocație. Este simplu profesionist acela care face munca din interes egoist; este un om de vocație acela găsește în muncă întregirea sa ideală. La simplul profesionist, omul și felul muncii stau față în față, adeseori în dușmănie; la omul de vocație, felul muncii este o prelungire a omului, este o umanizare intrată mai adânc în natură. Deși nu și-o definește precis științificește, limbajul popular are, precum vedem, în înțelesul lui, o intuiție bogată despre vocație.”

Așadar, oratorul alege o manieră aparte de a explica vocația, folosindu-se de cunoștințele și ideile folosite deja în opera, „Personalismul energetic”, dar adaptate stilului publicistic. Monologul oral este presărat din când în când de un limbaj profesional, întrucât autorul nu se poate despărți complet de domeniul și opera. Rădulescu își face astfel cunoscute ideile originale pe care le-a transpus în activitatea sa publicistică, realizând o legătură cu potențialii cititori ai săi și concomitent ascultători ai conferințelor sale.

Vocația este abordată de conferențiar și în conferința „Despre vocațiune”(13 decembrie 1930). Prin intermediul acestei conferințe, publicul putea înțelege diferența dintre meseria profesionistă și vocația, explicată în contextul industrializării. Mai mult decât atât, autorul mai ilustrează rolul vocației într-o vreme în care mașina devine utilizată constant în desfășurarea unei meserii, lucru ce aduce progres fizic, dar care conduce inevitabil la dispariția origialității. Autorul îndeamnă la originalitate și la eliminarea gândirii platonice, adăugând în finalul conferinței: „Fericite popoarele care au destule vocații în mijlocul lor. Ele au asigurată o cultură originală”.

În cadrul comunicării vii prin radio, nu au fost promovate doar problematici care interesează cultura poporului, nu au fost promovate atât cunoștințe clasice, ci și cunoștințe noi, atunci când obiectul conferinței era filosofia lui Hegel. Rădulescu-Motru a încercat să aducă o actualizare a filosofiei lui Hegel, la o sută de ani de la moartea gânditorului în conferința „Centenarul lui Hegel”.

C. Rădulescu Motru a fost un evocator al timpului său, ilustrând prin conferințele sale radiofonice educația și învățământul din epocă, rolul și valoarea acestora. Prelegerile sale au mai descris realitatea în mod obiectiv, aducând în vedere problema educatorilor, dar și a elevilor de la sate. Într-un stil mult mai direct și concis, acesta a vorbit și despre o criză a învățământului românesc. În viziunea acestuia, rezultată din conferințele sale, școala română interbelică, deși era în ascensiune, nu a oferit întotdeauna o educație practică.

În conferința „Școala Satului”, filosoful vorbește despre „școala muncii”, susținând că învățământul practic este considerat un învățământ inferior comparativ cu învățământul teoretic, politicienii reclamând adesea „dreptul la carte, iar nu la meserie”. El subliniază faptul că această „școală a muncii” nu este cunoscută nici în școlile de la oraș, dar nici în cele de la sate. Despre o școală de la sat pe care a vizitat-o acesta spune: „(…)În curtea școlii am văzut câțiva elevi ocupați cu aranjarea unui gard de uluci. Unii retezau cu ferăstrăul, alții le creșteau la vârf, pentru a le da o înfățișare estetică; alții le luau din grosime cu broasca. Erau toți în plină activitate. Dar și în plină risipă. (…) Scândurile de toată frumusețea alături de țăndări fără valoare. Bucătăreasa ridica din ele pentru doc, fără alegere. (…) Am întrebat, apoi, pe elevei să-mi spună dacă între ei au ajuns să se cunoască la ce este fiecare mai priceput. Aproape că n-am înțeles. În școală, lucrează fiecare individual, iar nu în colaborație, așa că aptitudinilor lor rămân anonime”.

Acesta își exprimă încă o dată susținerea pentru învățământul practic în „Educația în scop practic”, accentuând ideea că „orice educație trebuie să aibă un scop practic”. Conform acestuia, există două cauze pentru care educația adeseori nu reușește să își îndeplinească scopul practic: „o politică greșită, în ceea ce privește atât selecționarea elevilor, cât și repartizarea profesiunilor, destinate a fi îmbrițișate de elevi”; „institutele de educație își îndeplinesc scopul lor practic nu prin programa de studii, ci prin tactul și priceperea educatorului”. Pentru eliminarea ascestor cauze, oratorul propune chiar introducerea a șapte modificări pentru învățământul românesc, astfel încât să le ofere elevilor nu doar cunoștințe teoretice ci și practice. Acestea cuprind:

1) „ușurarea programei de cunoștințe, pentru a face mai mult loc muncii practice, ăn școlile primare și secundare”;

2) „organizarea expozițiilor de lucru în instituțiile școlare de toate gradele; 3) creearea unor instituții de orientare și credit, care să mijlocească absolvenților școlilor de specialitate practica profesiunii la început”;

4) „acordarea de burse pentru elevii care se dovedesc perseverenți și cconștiincioși la muncă”;

5) „definitivarea și gradarea salariilor eprsonalului didactic după rezultatele meritorii constatate la elevi”;

6) „răspunderea solidară a tuturor membrilor corpului didactic cari aparțin unei instituții școlare, pentru pagubele provenite din reaua purtare, din delictele sau crimele de care s-au făcut vinovați elevii instituției: exceptând instituțiile superioare, de grad univesrsitar, unde elevii sunt ei înșiși direct răspunzători”;

7) „înlocuirea examenului de cunoștințe cu examenul de aptitudini, atât la admiterea, cât și la promovarea elevilor în școlile secundare, teoretice și practice”.

Aceste modificări sunt supuse unei dorințe de înnoire pe care ar trebui să le primească părinții elevilor, membrii corpului didactic și precum spune oratorul, conducătorii țării. Rădulescu încearcă astfel să propună o reformă de înbunătățire a programelor educaționale ale instituțiilor de educație.

Învățământul a căpătat un loc important în cadrul coferințelor din „Universitatea Radio”, Rădulescu-Motru vorbind despre învățământ în conferința „Educația educatorilor”

Conform percepției acestuia, un rol decisiv în această formare o are în primul rând familia, și apoi educatorul: „Educația familiei nu este un ados care întărește educația școlii, ci, dimpotrivă, educația școlii este un ados care continuă opera începută de familie. Unde lipsește educația familiei lipsește și baza orișicărei educații normale” . Alături de familie care trebuie să exercite o funcție de culturalizare în formarea copilului, alături de mediul social care contribuie de asemenea în „opera de educație”.

Încă o dată este acordată o grijă din partea conferențiarului pentru școala satului și mediul rural, spunând: „Familia săteanului nu sprijină îndeajuns stăduințele învățătorului. Învățătorul nu găsește în familie un colaboratorul conștinent. Sunt învățători chiar cari pretind că familia săteanului strică ceea ce izbutește să săvârșească învățătorul. … Învățătorul trebuie să facă, pe lângă aceea ce este dator să facă în calitatea de învățător, și aceea ce trebuie să facă familia” Astfel, conferențiarul trage un semnal de alarmă asupra problemelor cărora învățătorii sunt nevoiți să facă față. Această problemă vine din partea familiei aparținând mediului rural, nepregătite de a îndeplini un rol de culturalizare pentru copii, catalogată de orator o problemă catastrofală cu care se confruntă învățământul românesc.

Conferința oferă în final chiar sfaturi utile pentru educatorii care se confruntă cu astfel de piedici: „Cine vrea să merite recunoștința sătenilor, să binevoiască să se așeze în mijlocul lor. Căci cultura nu se propagă cu vorba, ci cu fapta. Educatorii noștri au, prin urmare, ceva de adăugat la educația lor de până acum; anume: să aibă curajul faptei, nu numai al vorbei. A predica este ușor. A te așeza în mijlocul sătenilor, ca să le servești lor ca exemplu, este greu. Dar numai în cazul acestora din urmă ești cu adevărat educator cultural”.

După cum observăm, Rădulescu-Motru oferea o deosebită atenție educației și rolul educației în societate, având el însuși un rol important în formarea intelectualilor români. În „Carte și cărturar”, acesta continuă seria conferințelor în favoarea educației, de această dată adresându-se ascultătorilor de radio cu pasaje din care să extragă cate o îndrumare folositoare. Autorul îi călăuzește pe tineri să devină cărturari, sfătuindu-i să își fructifice astfel cunoștințele adunate din cărți. Însă, ascultătorilor le este detaliată și diferența dintre cărturar și necărturar, întrucât „cartea la unii mai mult strică decât folosește, căci îi face să-și piardă însușirile naturale, fără ca, în schimb, să dobândească avantajele de cărturar”.

Un alt pasaj al conferinței spune: „Pentru cărturar, lumea este o carte deschisă. Datele prinse din simțuri stau, în această carte, la locul lor, cu explicarea lor, cu logica lor, iar nu în conturul natural al subiectivității. Conturul acesta natural are și el frumusețile sale. Aici contrastele sunt mai pline de viață emotivă, sunt mai trăite. Mintea necărturarului vede mai cald, mai însuflețit. În schimb, mintea cărturalului vede mai precis, mai ordonat, mai logic. Obișnuința cu șirurile cărții a făcut din mintea cărturarului un analizator puternic”.

Rădulescu sfârșește conferința cu o concluzie sugestivă atât pentru cărturari cât și pentru necărturari: „Dar, cu toate că ea înlesnește orginalitatea, să fim bine înțeleși, cartea nu înlocuiește mintea. Acela care n-are minte, nu poate să-și îndeplinească lipsa de minte prin carte. Cartea dă minții aripi de zburat, dar nu și puterea care mișcă aripile. Puterea care mișcă aripile vine de la natură”.

Conferințele radiofonice s-au întins pe o perioadă îndelungată de timp și au debutat într-o perioadă dificilă din punct de vedere al planului economic, întrucât primii ani ai Universității Radio au coincis cu o criză economică (1929-1933). Diferite aspecte ale crizei au fost dezbătute în cadrul conferințele, referitoare la viața economică, socială și culturală. Rădulescu-Motru s-a aflat printre cei care au analizat aspectele crizei și mai exact efectele crizei asupra culturii în conferința intitulată „Politica culturii și criza”. Acesta a vorbit despre o cooperare internațională în dezvoltarea culturii, ceea ce în viziunea lui poate reprezenta o epocă umanistă, și nu antinaționalistă. Acesta atrage atenția asupra unei urmări a crizei și anume abandonarea știiței și invenției din partea unor state, ceea ce a atras cu sine o nouă politică a culturii astfel ca ea să se poată funcționeze productiv. Acesta susține astfel funcționarea unor fundații cu scopuri culturale internaționale ce coordonau cercetări și inițiative culturale, ducând la o apropiere a țărilor.

Conferențiarul susține că: „Invenția științifică se produce, cu cât timpul trece, în condiții din ce în ce mai grele. Nu mai este timpul laboratoarelor improvizate! Miile de laboratoare improvizate, câte sunt pe suprafața pământului, câți le ia în serios? Câte dintre ele rentează în adevăr? Întocmai ca și industria, care, pentru a fi rentabilă, are nevoie de un capital din ce în ce mai uriaș, tot așa și știința. Știința viitoare va avea nevoie de laboratoare mari și de specialiști de mâna întâi. Unde să-și găsească însă popoarele sărace mijloacele necesare pentru a învinge atâtea greutăți? Astfel se desemnează o a treia epocă în politica culturei, epoca cooperației internaționale”. Autorul consideră ca pentru a se ajunge la această schimbare trebuie schimbată și superstiția șovinismului, întrucât conferențiarul susține:

„Fiecare popor, cu talentele sale. În orgnizarea creației culturale, ca și în organizația producției econommice, fiecare popor are specialitatea sa. Instituțiile înalte culturale vor trebui să fie repartizate după popoare, în scopul de a evita cât mai mult risipa (…) Politica culturei viitoare va trebui să aibă la bază solidaritatea internațională”.

Deducem astfel că Universitatea Radio este un apărător al culturii nu numai prin temele ales, dar mai ales prin dorința vie a oratorilor săi care s-au avântat în acest proces de culturalizare al ascultătorilor.

Controlul venit din direcția statului asupra programelor radio, ca și propaganda, se poate observa în conferința „Serviciul Social” rostită de C. Rădulescu-Motru referitoare la Legea serviciului social. Conferința a fost transmisă în inaugurarea emisiunii „Ora Serviciului Social” ce a înlocuit „Ora Satului”.

Legea era descrisă într-o lumină pozitivă, fiind adus la cunoștiinșă buna funcționare a legii și a serviciului social:

„Căci, iubiți săteni, serviciul social despre care vă vorbesc nu este altceva decât întruparea în lege a unui gând al M. S. Regelui, gând pe care dânsul l-a avut încă de pe când nu era rege, ci un prinț de coroană. M. S. Regele Carol al II-lea de mulți ani și-a frământat mintea ca să afle mijlocul cum s-ar putea ajunge la o mai bună stare gospodărească a satelor, și numai cu anii aceștia din urmă, ajutat fiind de profesorul D. Gusti și de alți profesori și publiciști mai tineri, devotați intereselor sătești, a așternut în articole de lege gândul său de tinerețe”.

Propaganda realizată prin intermediul conferințelor se poate observa ușor în discursul lui Rădulescu-Motru din conferința „Eroismul Stăjeresc”. Tinerii erau călăuziți să vină în apărarea țării prin alăturarea acestora în Straja Țării, cunoscuta și ca Străjeria.

Despre străjerie și obiectivele sale s-a vorbit mult la microfonul Radiodifuziunii. Prin această conferință este susținută asfel îndoctrinarea tinerilor. Conferențiarul a transmis astfel următorul mesaj:

„Străjeria nu inventează eroismul, ci îl captează și îl îndrumează. Prin acest eroism pe care el îl pune în valoare se înnobilează tinerimea noastră, făcându-se dintr-însa o pavăză pentru Rege și Țară!”

Mesaje asemănătoare, de întoctrinare în Străjerie se mai regăsesc în conferințele „Inițiere în străjerie” și „Psihologia străjerului”.

Prin radio s-au valorizat recente rezultate ale meditării filosofice ori ale investigației psihologice, Motru realizând și profilul spiritual al poporului român. Acesta a susținut activitatea Academiei Române, astfel că, în calitate de președinte al Academiei Române, la un moment aniversar (75 de ani de la înființare), C. Rădulescu-Motru a prezentat radiofonic „Scopul dintâi al Academiei Române”, iar peste o săptămână a prezentat „Ființa și menirea Academiei Române”.

O caracteristică esențială a conferințelor este actualitatea lor referitoare la lumea românească, la istoria filosofiei românești și românism.

Lucrarea „Românismul” este dezbătută în conferința „Românismul”, fiind o ocazie de a-și descrie cartea, îndemându-și astfel public ascultător să devină cititor al operei conferențiarulu:

„Românismul nu este o promisiune de ospăț general pentru toți Românii, ci este pregătirea tipului de adevărat român, prin disciplină și înățare morală. Popoarele se deosebesc între ele, în tipuri biologice, cum se deosebesc și animalele, dar un tip sufletesc cu meniere istorică au numai popoarele care se ridică șla conștiința de sine, prin ajutorul căreia ele practică în viața lor munca conștiincioasă și răspunderea morală. (…) Românismul este o nouă spiritualitate, una de natură politic și culturală, menită să asigure consolidarea neamului nostru în viitor. (…) Eu cred în însușirile latente ale poporului român. Dar aceste însușiri trebuie educate. Acestă lipsă de educație a însușirilor noastre naturale trebuie să înceteze, dacă este să ne pregătim temeinic în vederea viitorului, care se arată amenințător”.

Românismul este dezbătut și în „Imperativele morale ale românismului”. În concluzia acestei conferințe, se poate vedea o elogiere a regelui. „În sfârșit, cel dintâi cetățean al țării care face act de supunere la aceste imperative morale, este el însuși suveranul nostru. (…) El dă exemplu muncii și simte, înaintea tuturor, covârșitoarea importanță a solidarității dintre conducători. M. S. Regele Carol al II-lea este solul care ne anunță victoria apropiată a românismului. Să fim totdeauna gata la chemarea lui. Trăiască Regele!”

Ajuns la vârsta senectuții, Rădulescu-Motru a fost solicitat să depună mărturie despre o viață închinată filosofiei, psihologiei și culturii românești. Așa că, pentru ciclul Universității Radio din ianuarie 1942, intitulat Confesiuni asupra carierei, profesorul de curând pensionat a susținut conferința „Primele mele îndrumări”. Cu alte prilejuri, a confereințiat despre „Amintiri din vremea studiilor” (30 ianuarie 1934) sau „Amintiri academice” (11 iulie 1942). Confesiunea a mai fost manifestată și cu alte prilejuri radiofonice.

În unele dintre conferințe, autorul face o educație intelectuală a tânărului ascultător, ca în: „Spune-mi ce citești ca să-ți spun cine ești” (23 mai 1933), „Cunoașterea omului după prima impresie” ( 28 noiembrie 1936).

Din păcate, lucrările din anii treizeci și patruzeci ale lui Rădulescu-Motru nu s-au bucurat și de recenzii radiofonice. El a fost totuși omagiat, într-un ciclu, în toamna anului 1932. Cu aceeași ocazie, instituția radiofonică a fost în concordanța cu importantele pubilicații culturale și cotidiene care l-au sărbătorit cu ocazia împlinirii a 35 de ani de activitate profesoral-universitară. Astfel că, în patru seri succesive, au conferențiat în cadru organizatoric al Universității Radio: Emanoil Bucuța, Rădulescu-Motru – omul de cultură (2 noiembrie 1932); Tudor Vianu, Opera lui Rădulescu-Motru (3 noiembrie 1932); Mircea Florian, Rădulescu-Motru și cugetarea contemporană (4 noiembrie 1932); Adrian Maniu, Noua revistă română (5 noiembrie 1932).

Conferința cu care marele filosof a rămas în memoria publicisticii radiofonice românești este „Caracter și destin” în care acesta vorbește despre caracterul omenilor ce contribuie la destinul acestora și ulterior la parcursul în timp al unui popor. Conferințele memorabile ale autorului sunt reunite astăzi în volmul de conferințe intitulat „Caracter și destin”.

Constantin Rădulescu-Motru a rămas în istoria radioului drept un conferențiar important care a contribuit la procesul de culturalizare al emisiunii „Universitatea Radio”, iar pentru Mircea Vulcănescu, acesta a reprezentat „o ținută intelectuală și un sistem de filosofie” în viața culturii românești.

Conferințele lui Constantin Rădulescu-Motru reprezintă o evocare a timpului interbelic. El a realizat o radiografiere a sistemului economic interbelic, a sistemului de învățământ românesc din perioada interbelică, cât și a neamului românesc. Conferințele susținute de acesta mai sunt totodată o dovadă de aservire a politicii lui Carol al II-lea și a controlului regal asupra programelor radiofonice.

2.3.2. Ion Petrovici

Ion Petrovici (1882-1972) a fost un filosof român, eseist, memorialist, scriitor, orator și om politic, profesor la Universitatea din Iași, membru titular al Academiei Române și fost ministru al Educației Naționale.

Ion Petrovici s-a legat strâns de activitatea Radiodifuziunii Române în patru modalități: ca ascultător, ca vorbitor, conferențiar și ca președinte-administrator al Consiliului de Administrație al Societății de Radiodifuziune (în 1941, pentru câteva luni, potrivit emisiunii radio „Evocări privind istoricul Radioului românesc”, în care acesta vorbește despre timpul petrecut la Radioul public).

Cea mai semnificativă relație a lui Petrovici cu radioul este, desigur, aceea de conferențiar. Ion Petrovici s-a remarcat prin talentul de bun orator și a fost unul dintre cei mai importanți conferențiari. El este unul dintre cei mai activi filosofi români care s-au aflat la microfonul instalat la radioul public, în decursul anilor 1930-1944, cu revenire întâmplătoare, dar semnificativă, în anii 1967-1968.

Ion Petrovici a avut 65 de conferințe și cuvântări. Tematica conferințelor rostite de Petrovici reflectă, în general, domeniile manifestărilor spirituale ale personalității lui, îndeosebi cel filosfic, după care vin cel memorialistic și cel de călător și scriitor. Din domeniul filosofiei, la solicitarea Radiodifuziunii, a comitetului, dar și la propunerea acestuia, sunt ales teme care sunt de un interes mai larg. Ele pot fi expuse în modalitatea orală și care să nu solicită o atenție prea încordată. Unele sunt subiecte de filosofie contemporană și altele de psihologie.

Varietatea tematicilor și subiectelor se poate observa chiar în titlurile conferințelor susținute: „Bunul-simț”, „Ceva despre spațiu și timp”, „Considerații de filosofia istoriei”, „Puterile muzicei”, „Tendințe filosofice actuale”, „Literatura de memorii și călătorii”, „O excursie în Bucovina”, „O amintire filologică”, „Filosofia germană în România”, „Poezia filosofică a lui Eminescu”, „Obstacole în calea cunoașterii sufletului”.

Oratoria reprezintă o calitate pe care acest cofnerențiar a îndrăgit-o din vremea studenției, acesta vorbind în fața unui public cu cele mai diverse ocazii, oferite de împrejurări, susținând diverse conferințe, de la cuvântări aniversare, comemorative, privind fapte istorice sau culturale, personalități sau instituții, la cuvâtări omagiale și cuvântări funebre. Aceste lucruri sunt mărturisite chiar de Ion Petrovici în Interviu privind istoricul Radioului românesc, difuzat la Radio.

Un text important este reprezentativ pentru oratoria lui Ion Petrovici și anume cel al conferinței „Talentul oratoric” (Radio, 13 aprilie 1935). Referințele sunt numeroase, fie că se oprește la Iorga sau la alți importanți oratori ai românilor, precum Maiorescu, Delavrancea, Take Ionescu, P. P. Carp. Din conferința radiofonică „Talentul Oratoric”, un pasaj este specific pentru viziunii acestuia despre arta oratoriei:

„După credința mea, însușirea fundamentală a unui adevărat orator ar fi spontaneitatea frazării și ușurința improviziunii. Să ai posibilitatea ca, fără răgazul unei meditări îndelungi, să-ți așezi ideile în cea mai bună rânduială, să le îmbraci într-o formă impecabilă și să găsești, oarecum la moment, expresii dintre acelea care știu drumul la suflet. Evident, un discurs care se rostește trebuie să aibă izvoare, dar izvoarele acestea, dacă se poate, să nu fie tot pagini oratorice și, în niciun caz discursul acela însuși, scris și memorizat. (…) Nu e mai puțin adevărat și din cele spuse – deși am subliniat cu stăruință legătura indisolubilă din forța oratorică și improvizațiune – care să reiasă că există o anume mișcare a stilului, care dă energie cuvintelor, că există o alură specială – care merită cu deosebire numele de oratorică, și la a cărei judecare pare că n-ar interesa nici timpul elaborării, nici dacă discursul e o rostire liberă sau cetită după hârtie. (…) Ca orice artă, oratoria mai cere încă o condițiune: vorbitorul să aibă originalitate de intonare și ținută, să fie, mai presus de toate, el, să nu maimuțărească pe altul, amintindu-l, ca o copie pe model”.

Pasionat de călătorii, Ion Petrovici și-a expus impresiile de călătorie în conferințele susținute la microfonul radiofonic, descriind peisajele, oamenii, locuințele, obiceiurile și ospitalitatea localnicilor. Ascultătorii erau atrași într-o călătorie imaginară întrucât conferențiarul transfigura prin textele sale tot ceea ce întâlnea, auzea, cât și propriile-i trăiri prin acele locuri. Astfel de conferințe ce au fost rostite de filosof în perioada dintre cele două războie mondiale sunt: „Spicuiri dintr-o călătorie recentă”, „O excursie în Bucovina”, „Prin țările scandinave”, „O vizită în casa lui Auguste Comte”. Așadar, Ion Petrovici se face remarcat la radio cu talentul cu care s-a consacrat și în publicistică, adică literatura de memorii și călătorii.

În conferința „Spicuiri dintr-o călătorie recentă”, Ion Petrovici le face cunoscută ascultătorilor călătoria sa în Italia. Prin intermediul acestei conferințe, ascultătorii își pot face o părere de ansamblu despre Italia, să cunoască cultura și tradiția țării, fără să fi pășit vreodată pe pământ italian. Călătorul înfățișează atât locurile pe care le vizitează, cât și oamenii care le animează, făcând în același timp comparații cu România. După fiecare cadru înfățișat, sunt incluse și reflecțiile oratorului despre România în urma contactului cu Italia, acesta condamnând dispariția orginalității în arhitectura românească interbelică și spiritul de conservare sărac al arhitecturii românești.

Iată un pasaj din acestă conferință:

„(…) mă gândeam cu durere la țara noastră, în care se conservă atât de puțin și unde, dacă n-ar fi rămas, pe ici pe colo, câteva biserici și câteva mânăstiri, ai fi zis că n-am avut viață istorică și că am început pe o întindere pustie, ființarea noastră națională, abia de 50-100 de ani. E un mare păcat și un deficit sensibil pentru frumusețile țării noastre că nu s-a păstrat un singur palat domnesc, o singură casă boierească necum interioare cu vechiul mobilier. Fără să fi avut, firește, o civilizație strălucită, ca aceea a Italiei, un trecut totuși avem și noi, și-ar fi fost un farmec dintre cele mai sensibile să ne putem împărtăși, și la noi acasă, din moștenirea materializată a veacurilor dispărute”.

„O excursie în Bucovina” este o altă conferință ce cuprinde o călătorie a conferențiarului care îi îndeamnă pe ascultători să descopere ținutul bucovinean de pe teritoriul românesc. Despre Bucovina conferențiarul spunea: „parcă nicăieri ca în Bucovina, trecutul nostru nu ia forme așa de palpabile, nu este așa de elocinte și de educativ”. Conferința este o evocare a trecutului istoric, cât și a prezentului anului 1936, moment în care a fost înregistrată conferința. Naratorul descrie mânăstirile pe care le vizitează, relatând frumusețea acestora, îmbinând-o cu istoria proprie fiecărui lăcaș (Putna, Suceviței, Voroneț, Humor, Moldovița). Conferința reprezită de altfel o apreciere a edificiilor ridicate de ctitorii români și considerate adevărate lăcașuri de cult în zilele noastre.

Conferințele sale mai includ elogii aduse autorilor români ca Mihai Eminescu, Vasile Bogra, Ion Creangă și Andrei Naum. Opera filosofică a lui Mihai Eminescu a fost descrisă de Ion Petrovici în conferința „Poezia filosofică a lui Mihai Eminescu”, susținută în 15 iunie 1939, în emisiunea Universitatea Radio, dedicată semicentenarului morții lui Eminescu. Petrovici a vorbit publicului radiofonic despre ideile filosofice transpuse de marele poet în opera poetică și temperamentul refelexiv al acestuia, recitând totodată pasaje reprezentative din „S-a dus amorul”, „Scrisoarea I”, „Scrisoarea a IV-a”, „Sărmanul Dionis”, „Împărat și proletar”, „Rugăciunea unui dac”, „Glossă”, „Cu mâne zilele-ți adaogi…”, „Mortua est”, „O, mamă”, aparținând lucrării eminesciene.

Versurile poetului sunt caracterizate de către conferențiar definitive, exprimând perfect idei și sentimente, încât „acel care le știe pe de rost și le poate murmura în legătură cu vreo nouă circumstanță asemănătoare, va fi în măsură să trăiască infinit mai puternic și mai viu stările prin care trece și care, fără magia acelor formule, s-ar fi împrăștiat poate în suflet, stingându-se ca niște scântei inconștiente”. Confrențiarul demonstrează cele spuse prin propria experiență. Aflându-se la mormântul lui John Stuart Mill care este îngropat alături de soția sa, Ion Petrovici își amintește versurile lui Eminescu:

„Am rămas delung în contemplație, fără ca emoția să se închege viguros. (…) Dar iată că o rotire a ochilor mă face să zăresc dunga de argint a Ronului care curge în apropiere. Mormânt de-o parte, apa de alta… și deodată mă aud îngânâd, în intimitatea gândului, vibrantele versuri eminesciene: De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…/ Mereu va plâge apa, noi vom dormi mereu… . Acum, emoția îmi cuprindea realmente pieptul, iar genele-mi clipeau neliniștite”.

Iată că acest conferențiar încearcă să îi transpună pe ascultători în cititori, nu doar prin frumusețea stilistică a versurilor, ci și prin convingerea, probată personal, că lecturarea poeziei eminesciene poate oferi sentimente foarte profunde.

Ion Creangă este de asemenea sărbătorit de Radioul public, când, la Radio București, în data de 26 matie 1937, în emisiunea Universitatea Radio, Ion Petrovici conferențiază despre „Centenarul lui Ion Creangă”. Conferința a constituit o celebrare a activității lui Ion Creangă și în deosebi a pesonalității acestuia, conținând o biografie completă despre povestitorului. Discursul conferențiarului evidențiază valoarea lui Ion Creangă prin însușirile pe care le constată în opera acestuia: „conciziunea concentrată a istorisirilor”, „arta succedării evenimentelor”, „firescul admiramil al tonului”, „varietatea continuă a epitetelor”. De asemenea, însemnătatea sa este explicată și de pasajele care vorbesc despre traducerile în limbile germană, franceză și engleză ale poveștilor lui Creangă. În viziunea conferențiarului, „opera lui Ion Creangă reprezintă, în literatura noastră, echivalentul unor admirabile țesături rurale, iar comentarea și traducerea ei în limbi străine ridică prestigiul forțelor noastre creatoare și consolidează stima de care avem trebuință”.

Dacă unele texte ale lui Ion Petrovici sunt pe înțelesul oricui, conferințele care tratează probleme filosofice, într-un stil filosofic, pot fi apreciate de un public restrâns. Într-un omagiu adus lui conferențiarului, filosoful Nicolae Bagdasar a susținut că Ion Petrovici este „nu numai un strălucit conferențiar și eminent profesor, ci și gânditor cu o bogată activitate științifică în care a lucrat cel mai intens”.

Calitatea oratorică a lui Ion Petrovici a fost evidențiată de mulți dintre cei care au scris, au vorbit despre el, de la Șerban Cioculescu, într-o concretizare din 1942, la Gheorghiță Geană în anii 80. Șerban Cioculescu spunea despre Petrovici: „Farmecul imponderabil al cuvântului său rezidă în timbrul melodios, care urcă și coboară după nuanțele simțirii, creând un fel de atmosferă muzicală printre auditori. Ca un mare instrumentist, care se identifică cu bucata executată, Ion Petrovici știe să pună în valoare efluviile elanului interior, prin vibrațiile unui delicat diapazon vocal, care evită în chip natural sonorizările înalte, de belcanto. Măsura și discreția aparțin unui gust crescut la școala clasicismului, prevenit împotriva retorismului, în substanță, și rodomontadelor, în dicțiune”.

2.3.3 Mircea Vulcănescu

Mircea Vulcănescu (1904-1952) a fost un filosof, sociolog, publicist, economist și un conferențiar de seamă al momentului istoric dintre cele două războaie mondiale.Acesta s-a mai remarcat drept profesor, conferențiar și bun orator.

Mircea Vulcănescu a început să conferențieze încă din liceu, la o societate culturală a elevilor, și a ajuns până la instituția care îl consacra pe conferențiar, până la Ateneul Român, instituție cu un public select. La microfonul emisiunii Universitatea Radio, din punct de vedere cantitativ, el a rostit peste 70 de conferințe propriu-zise, cărora li se adaugă diverse cuvântări inaugurale, de bun găsit sau de despărțire, omagiale sau funebre.

Conferințele sale au avut o tematică culturală și au susținut idei, în vreme ce alte cuvântări au fost rostite în concordanță cu evenimentele unei anumite zile. Tematica conferințelor radiofonice ale lui Mircea Vulcănescu a fost una variată, legată de organizatorii ciclurilor de conferințe, dar stabilită și în funcție de domeniul profesional al acestui conferențiar. Majoritatea temelor au aparținut filosofiei, sociologiei, religiei, economiei, criticii culturale, astfel că informațiile transmise și ideile au aparținut domeniilor respective.

Stilul conferințelor a depins de însuși coferențiarul. Stilul acestuia era simplist, acesta nu uita nicio clipă că nu se adresează specialiștilor adunați la un congres național sau internațional, ci publicului larg, de o cultură medie superioară, dar nu specialiștilor.

Tematica conferințelor rostite de acesta este rezultă din structura programelor Radioului și, în special, din cele alea Universității Radio, în cadrul cărora o zi din săptămână, la o oră de maximă audiență (între 19.00 – 20.00), era rezervată filosofiei și, timp de o oră, cu trei conferințiari, cu problematici variate din cadrul general al filosofiei (generală, estetică, etică, psihologie, scoiologie, istorie a filosofiei). În funcție de specificul de pe-atunci al Radioului, textul conferinței era prezentat spre avizare și spere încadrare în durata de 15-20 de minute. Din păcate, nu toate textele au fost reținute pentru a se păstra, nici chiar după ce a fost înființată și organizată Arhiva Radioului. Așa se face că despre unele conferințe aflăm doar din programele tipărite în „Radiofonia” sau dintr-un cotidian central.

Alcătuitorii programului postului național de Radio, încă din primii ani de emisie, au aflat despre talentul de bun vorbitor al lui Mircea Vulcănescu. Astfel că, din primăvara anului 1930 până în vara lui 1942, Mircea Vulcănescu a fost solicitat să conferențieze la Radio de vreo zece ori.De asemenea, în a doua săptămână de difuzare a Universității Radio, inaugurată la inițiativa lui Dimitrie Gusti, Vulcănescu a fost invitat să prezinte „Filosofia românească contimporană” în trei emisiuni.

Așadar, Mircea Vulcănescu s-a remarcat îndeosebi la radioul public prin rostirea conferinței „Filosofia românească contimporană”. Acesta a realizat o trecere prin toată filosofia românească de la începuturi și până atunci, creând un interes viu al ascultătorilor pentru filosofie. Dacă astăzi filosofia o putem înțelege doar din cărți sau îndrumarea profesorilor de filosofie, în perioada interbelică, prin intermediul conferințelor radio, am fi reușit cu ușurință să o înțelegem chiar de la filosofi. Acest lucru a fost posibil datorită limbajului accesibil al tânărului filosof Mircea Vulcănescu, ale cărui conferințe radiofonice consituiau texte diferite față de textele abundente de silogismele întâlnite la alți conferențiari.

Conferința cuprinde trei părți: „În ce se poate vorbi de o filosofie românească?”; „Caracterele filosofiei românești contimporane”; „Mediul filosofic românesc”. Pentru înțelegerea acestor conferințe nu era nevoie de cunoștințe vaste și nici specializate în domeniul filosofiei, întrucât oratorul, în conținutul prelegerilor sale, explică definiția filosofiei și obiectul cercetării sale. Pentru ca această disciplină să fie mai deplin înțeleasă, filosoful creează un întreg tablou descriptiv al filosofiei, parcurs de la dubuturile ideilor filosofice până la momentul respectiv, în funcție de temele abordate și inovația pe care au adus-o, principalii cugetători, filosofiei universale.

Iată cum începe conferențiarul studiul despre filosofie contemporană în data de 28 martie 1930 la Radio București:

„Cursul de filosofie românească început astăzi caută să înfățișeze principalele chipuri de filsofi români în viață, operele lor, precum și principalele probleme pe care le pun și sistemele de soluțiuni prin care le dezleagă. Astăzi vom căuta să răspundem la întrebarea: dacă și în ce măsură se poate vorbi de o filosofie românească? Există o filosofie sau nu există decât filosofi? Iată o întrebare prealabilă la care trebuie să răspundă acel care vrea să dea seama despre cele ce se întâmplă în lumea filosofiei; căci de răspunsul ei atârnă dacă poate fi vorba de o filosofie românească, sau numai de filosofi români”.

Conferențiarul a făcut o trecere prin principalele idei ale filosofiei universale , făcându-i cunoscuți radioascultătorilor pe Platon, Socrate, Aristotel, Immanuel Kant, Friederich Nietzsche, etc. Curentele filosofice sunt de asemenea descrise în concordanță cu școlile în care au luat naștere reflecțiile acestora, pentru ca apoi să explice caracterele filosofiei românesști. Adresându-se atât cunoscătorilor de filosofie, cât și necunoscătorilor, Vulcănescu a vorbit despre trei tipuri de filosofare cărora îi corespund personalități filosofice reprezentative. Astfel, publicul a putut cunoaște activitatea unor gânditori români precum: Mihai Ralea, Ion Petrovici, Tudor Vianu, Alice Ștefănescu, Vasile Pârvan, Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Nae Ionescu, Șerban Voinea, Nicolae Iorga, etc.

Mircea Vulcănescu a vorbit și despre mediul căruia se adresează tipurile de filosofare, cercurile în care se răsfrâng acestea și funcția pe care o îndeplinesc.

Tot în cadrul acestor trei emisiuni, a subliniat și scopul profesorilor de filosofie. „Profesorul de filosofie trebuie să informeze. (…) întâi, ne poate da prilejuri noi de meditare și, oricât ar părea de paradoxal aceasta, ne poate stimula să-l contrazicem, să ne verificăm necontenit propriile noastre pozițiuni față de dânsul. Apoi, ne pune în față problemele filosofice și filosofii. Nu soluții ne dau profesorii de filosofie, ci mai multe ne învațăă să gândim, ne arată cum au gândit alții și ne ajută să ne punem și să ne dezlegăm noi înșine problema. Și ne mai învață un lucru profesorii: vocabularul, tehnica de lucru din acest punct de vedere”.

Conferința „Filosofia românească contemporană” reprezintă un studiu important pentru filosofie, având un caracter permanent. Aceasta a fost tipărită în „Viața românească” în august 1991 și a fost introdusă în „Dimensiunea românească a existenței”, volumul I.

Așadar, Mircea Vulcănescu a fost un orator de seamă al românilor și un important conferențiar în domeniul ideilor al momentului istoric dintre cele două războaie mondiale. Astăzi, acesta este elogiat de mulți dintre criticii și autorii români, numele lui ocupând și în zilele noastre spațiu radiofonic, dovadă stând nemeroasele emisiuni comemorative (1992-2004) despre filosoful și conferențiarul Mircea Vulcănescu.

2.3.4. Nicolae Cartojan

Nicolae Cartojan (1883-1944)  fost un academician, autor, cercetător literar, istoric literar, profesor unioversitar și publicist român, remarcându-se în mod deosebit ca specialist în literatura română veche și cercetător al epocilor literare. A fost considerat de Dan Simonescu „primul profesor de literatură română veche, creatorul acestei specialități”.

Începuturile activității lui de conferențiar datează chiar din 1930, anul în care și-a obținut catedra universitară. Numirea lui Nicolae Cartojan la nou înființata catedră de literatură română veche a fost de altfel precedată, într-un an oarecum de vârf în domeniul științific al savantului, de alegerea în 1 iunie 1929 ca membru corespondent al Academiei Române, și de apariția la începutul anului 1929 a primului volum din Cărțile populare în literatura românească (epoca influenței sud-slave), carte de o importanță deosebită în lumea științifică europeană.

Primele conferințe radiofonice ale lui Nicolae Cartojan cuprindeau subiecte referitoare la literatura veche și evoluția romanului popular în spațiul românesc, urmărind „modul în care contactele neîntrerupte cu latinitatea au dat drept de circulație unor opere consacrate în Occidentul medieval”.

Au urmat o serie de conferințe istorice, concepute la nivelul de înțelegere al publicului larg ascultător, date și idei științifice despre tradiția culturii noastre vechi,pe care coferențiarul le susținea deja și în cadrul scrierilor sale, care constituiseră obiectul primului său volum. Paralel cu seria conferințelor sale radiofonice, Nicolae Cartojan elaborează și cel de-al doilea volum al Cărților populare în literatura românească (epoca influenței grecești).

Prin chemarea la microfon a lui Nicolae Cartojan se observă interesul și accentul puse pe factorul formativ al acestor comunicări culturale. Odată cu transmiterea unor informații bazate pe pe studiul realizat de conferențiar însuși, conferințele radiofonice din perioada interbelică pot fi asociate cu un almanah de idei și cugetări. Caracteristica principală a conferințelor susținute de Nicolae Crtojan este comunicarea propriilor studii.

Ascultătorilor de radio de la începuturile anilor 1930, aflați într-o perioadă de înflorire a conștiinței critice naționale, se încerca insuflarea culturii latine și înțelegerii acesteia.

Nicolae Cartojan înscria astfel seria conferințelor sale radiofonice într-un curent de opinii, pe care realitatea universitară și cea academică românească din acei ani, de la Nicolae Iorga și P. P. Panaitescu sau Simion Mehedinți, până la Constantin Răduelscu-Motru, Ion Simionescu, Ion Sângiorgiu, E. Lovinescu sau N. I. Herescu încercau să o releve publicului european.

Nicolae Cartojan își alegea subiectele conferințelor sale orientându-se spre acele figuri reprezentative din vechea cultură românească sau din cea modernă, care au evidențiat, prin activitatea lor creativă și științifică, legăturile cu spiritualitatea europeană occidentală.

În conferințele care se referă la problema călătoriilor de studii întreprinse de Mihail Kogălniceanu sau a celor cu finalitate artistică în opera literară a lui Dimitrie Bolintineanu, profesorul Cartolojan evidențiază legătura ce se poate stabili între umanitatea latină de tip românească, tradițională, și perspectivele moderne ale vieții occidentale.

O impresionantă imagine extrasă de profesor din trecutul istoric al românilor este relevată de mesajul însemnărilor de călătorie ale Spătarului Nicolae Milescu din conferința „Scrisoarea din toiag” p32. Conferința prezintă succint viața și opera cea mai importantă a Spătarului Neculai Milescu, Jurnal de călătorie în China . Cărturarul trece printr-un drum al cunoașterii, descoperind un nou orizont spiritual și găsește în semnificația călătoriei chiar semnificația vieții. Călătoria acestuia reprezintă „un exemplu literar” ce „iese din tabloul istoric al vremii sale și năvălește în conștiința contemporană ca posibil simbol modern al rosturilor românității, pendulând permanent, într-un raport statornic și fecund al dialogului dintre civilizații”. 6

Ca istoric literar, autorul apelează la narațiune, ca proces al realizării criticii. Acesta povestește și repovestește mesajul și înțelesul mesajului său pe înțelesul ascultătorilor săi. Oraliatatea sa se desfășoară prin informație ce face trimiteri la izvoare, alături de comentarii și puncte de vedere susținute cu tărie de către orator. În conferințele critice, acesta știe să scoată în evidență printr-o selecție riguroasă calitățile artistice ale operei analizate.

Criticul Nicolae Florescu a vorbit despre coferințele lui Cartojan:

„În conferințele sale radiofonice, Nicolae Cartojan a restituit în marele amfoteatru al națiunii pe care-l presupune cotidian Radioul, realitatea istorică a vechii noastre culturi sau unele dintre aspectele ei moderne. Puse în cronologia evoluției istorice, momentele asupra cărora s-a oprit cărturarul în expozeul său radiofonic încheagă o imagine pertinentă și perenă asupra dialogului umanității noastre carpatice cu lumea”.

Conferința ce relevă pasiunea de profesor de literatură română, este reprezentată de conferința „Începuturile literaturii românești culte”. Nicolae Cartolojan încearcă să realizeze un tablou cât mai amplu al literaturii românești și contextul în care a început să se contureze. Ascultătorii Radioului au luat seamă despre primele cărți în limba română de pe teritoriile românești. Conferința a fost rostită la microfon în seara zilei de 21 martie 1933, ora 20.00. Iată un pasaj din conferință:

„În aceste timpuri de adevărată renaștere religioasă (secolul XVI – n.r.), undeva prin Maramureș, poate în mânăstirea Sf. Arganghel Mihail din Perictitoria lui Balița – mânăstire mare, s-au tradus cu ideea fundamentală a propagandei, și primele cărți în limba română. Aceste texte s-au pierdut, dar avem copii făcute de pe ele în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cunoscute sub numele de Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, și Codicele Voronoțean, care cuprinde faptele Aposwtolilor și care a fost descoperit de răposatul profesor de la liceul Matei Basarab din București, Grigore Crețu, la mânăstirea Voroneț, în anul 1871,cu prilejul serbărilor de la mânăstirea Putna puse la cale de Eminescu și Societatea Junimea a studenților români de la Viena… Maramureșul, care a fost ținutul din care au pornit descălicătorii, dătătorii de legi și de datine ai Moldovei, a fost în același timp și leagănul literaturii noastre”.

Ion Neculce a fost elogiat de Cartojan în conferința cu același nume, rostită în seara de 29 octombrie 1932, conturând o biografie a marelui cărturar. În finalul conferinței propriu-zise, oratorul spunea despre viața marelui cronicar:

„Rareori o viață românească a cunoscut drumuri mai întortocheate cu suișuri și coborâșuri neașteptate, cu bucurii și satisfacții și cu suferințe îndelungate. Dar din tot acest zbucium au ieșit mai târziu, când patimile s-au domolit și s-au așezat la fund, cele mai frumoase pagini de cronică din cât a cunoscut literatura noastră. Căci nimic nu desfundă mai bine puterile care zac ascunse în adâncul sufletului decât ciocnirile continue cu adversitățile vieții”.

Conferențiarul a acordat o mare importanță domeniului său literar, așa că a susținut că tărie literatura veche și cărțile populare. Acest lucru se poate observa și în conferința „Cărțile populare și importanța lor pentru folclorul românesc”.

Conferențiarul aduce laudă învățătorilor, preoților și folclorului, ce au contribuit cu o ramură prețioasă la cultura poporului român. În cadrul acesteia, au primit aprecierea pentru activitatea lor diferite reviste de folclor active în vremea aceea: „Șezătoarea”, „Ion Creangă”, „Tudor Pamfile”, „Comoara Satelor, „Doina”, „Isvorașul”. Acesta vorbește și despre semnificația deosebită a cărților populare, spunânând:

„Cartea populară, fie că are un caracter religios, fie că are un carcter profan, este produsul a doi factori: poporul care dă comoara de povești; cărturarul care adună din popor, prelucrează cu elemente literare înrudite și fixează în scris materialul poporan. Trecând peste granițele neamurilor și ale veacurilor, cartea populară este în necontenită prefacere până ce ajunge cu timpul o operă colectivă a tuturor popoarelor și a tuturor vremurilor. Ele au intrat în literatura noastră încă din veacul al XVI-lea și ne-au venit unele din vechiul Orient prin Bizanț, altele din Occidentul medieval prin orașele sârbești de pe coasta Adriaticei sau prin legăturile culturale ale grecilor insulari cu metropolele din Orient”.

Printre conferințele rostite la radio în perioada interbelică se mai numără: „Un elev român la Padova în secolul al XVII-lea”, din ciclul Studenți români celebri: „Mihail Kogălniceanu la Lunéville”, „Kogălniceanu ca literat”, „Un călător român în străinătate: Dimitrie Bolintineanu”.

Așadar, Nicolae Cartojan a fost o personalitate remarcabilă a emisiunii Universitatea Radio, contribuind prin talentul său la stimularea intelectuală a publicului ascultător de programe radiofonice. Acesta a fost sărbătorit de Radioul public românesc, în data de 2 martie 1968, difuzându-se astfel, în cadrul emisiunii „Manuscrisul radiofonic”, program rezervat „Conferințelor radiofonice ale lui Nicolae Cartojan”.

2.3.5 Mihail Ralea

Mihail Ralea (1896 – 1964) sau Mihai Ralea a fost un eseist, filosof, psiholog, sociolog, diplomat, om politic de stânga, profesor la Universitatea din Iași, membru titular al Academiei Române, director al revistei „Viața Românească”.

Mihail Ralea s-a ilustrat, în multe domenii și registre intelectuale. A fost critic literar, s-a remarcat ca sociolog, a fost psiholog, a excelat ca antropolog și a cochetat cu filosofia, a fost un estetician și a fost un călător ce și-a consemnat impresiile. Memorialistica si publicistica lui impresionează și astăzi. De asemenea s-a dovedit un dascăl de marcă, de la care studenții aveau ce învăța.

În viziunea criticului Eugen Simion, imaginea sa în calitate de critic literar „ajunge la noi reflectată în două oglinzi spirituale care se contrazic în chipul cel mai hotărât. Una mărește și ridică o activitate critică nesistematică spre piscurile genului, cealaltă micșorează și anulează în cele din urmă o activitate aceeași activitate privită acum sub latura practică”. Pentru Eugen Lovinescu, Mihail Ralea este un „avocat literar în serviciul unei grupări cu solide aderențe în viața financiară și politică, în timp ce pentru George Călinescu, același Mihai Ralea este „un epicurean inteligent și inventiv, amator de gratuități, un moralist”.

Cariera lui Ralea a fost una impresionantă, căci s-a întins pe o perioadă de mai multe decenii, temele abordate și calitatea intelectuală a tratării lor fiind una remarcabilă. Alături de Iorga, Petrovici, Rădulescu-Motru, Voiculescu, Călinescu, Eliade, Noica, Cioran ș.a.md., Ralea a făcut parte din marii intelectuali români ai epocii interbelice care și-au pus inteligența și erudiția în slujba luminării pe unde hertziene a cetățenilor. Iar această realitate, a interesului pentru caracterul educativ și formator al producției radiofonice, s-a regăsit de la bun început în strategia Societății Române de Radiodifuziune, care nu a fost doar o instituție de difuzare a informației, ci și un real focar de culturră, țel pe care ar trebui să-l urmărească și în prezent, mai ales acum, în tulburi vremuri de tranziție, neprielnice actului cultural.

Arhiva Radiodifuziunii Române a contabilizat că ar fi fost rostite de Ralea, între 28 septembrie 1929 și 6 iunie 1940, un număr de 66 de conferințe. Imensa majoritate a fost găzduită de emisiunea Universitatea Radio, după cum anunțau revistele „Radio și Radiofonia”, „Radio-Fonia” și „Radio Adevărul”.

Din cele 66 de conferințe, în arghiva S.R.R. au supraviețuit numai 254 de texte. Anii 1934 și 1935 sunt cel mai bine reprezentați, căci s-a păstrat integral textele conferințelor difuzate. Din producția anilor 1932, 1933, 1936, 1937, 1939 și 1940 au mai rămas caâteva texte. Acestea s-au conervat fie în manuscris, fie în formă dactilografiată, fie în formă de tipăritură, textul fiind revizuit de autor. Per total, cele 24 de intervenții sunt foarte eterogene. Unele dintre acestea reprezintă abia o sciță de conferință ori un rezumat al ideilor pe care Mihail Ralea a dorit să le atingă în cadrul programatei intervenții. Multe dintre texte le putem găsi ca adevărate eseuri scurte, dar clar elaborate. Unele conferințe sunt mai ample, academice, ca adevărate studii.

Tematic, „textele conferințelor radiofonice se prezintă eterogene”. Conținutul lor urmează dimensiunile creatoare ale autorului de: critic literar, sociolog, antropolog, estetician. Referindu-ne la critică , dar și filosof al culturii, îi aparțin conferințele: „Literatura de senzație”, „Carența autorității”, „Democrație și creație”, „Decăderea formelor”, „Barbarie și manierism”, „Ilouzionism și căutarea adevărului”, „Filosofia seriozității”, „Epoca senzației”. În ceea ce privește sociologia, acesta a conferențiat: „Politică și economie”, „Anul social și muncitorimea”, „Munca în restaurație”. În ultimele două conferințe se pot observa reverențele omului politic Ralea față de regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, având o atitudine partizană întrucât acesta era membru în guverul regal. Ca antropolog s-a evidențiat 25 în „Bergson”, „William James”, „Spiritul hegelian”, „Femeia și noua etică”, iar ca estetician în „Cultura în criză”, „Civilizație și spirit autohton”, „Raționalizare și spontaneitate”.

Mihai Ralea a abordat „Problema generațiilor” din punct de vedere sociologic, considerată o luptă de generație. Textul analizează deosebirile de mentalitate dintre tineri și bătrâni mereu prezente, însă nu la fel de puternic accentuate ca în perioada interbelică. Acesta caracterizează problema ca fiind „o opoziție într-adevăr ostilă” ce a condus la o ruptură între generații. Conform acestuia, această „stare de spirit” destul de răspândită, dar nu generală, anunță o dezvoltare anormală a societății.

Autorul ajunge la concluzia că războiul între generații provoacă o dezorientare a tineretului din acele vremuri:

„(…) cei care, în numele unui stat puternic, cer solidarizarea tuturor claselor neamului într-o perfectă unitate națională și nu pot ajuta, sprijiniți pe acest principiu, o dictatură a tineretului. Prin toate mijloacele, profesorii sunt datori să arate orice ocazie inepția și pericolul concepției luptelor între generații. Spre exemplul și cuvântul lor, ei trebuie să cheme în deplină solidaritate toate generațiile la muncă, în deplină înfrățire și iubire”.

Mihai Ralea a susținut în perioada interbelică o conferință cu totul diferită prin tematica abordată, față de toate celelalte. În „Anul social și muncitorimea”, vorbea despre clasa muncitoare, condamnând tacticile partidelor politice din opoziție de a ademeni muncitorimea cu promisiuni deșarte, atrăgându-i doar pe cei care aduceau foloase partidului, excluzâdu-i pe care nu contribuiau la confortul și bunăstarea acestuia. Totodată, muncitorimea era „învinsă, persecutată, prigonită” în drepturile ei, încercările muncitorimii de a se organiza în sindicate fiind suprimate de către partidele dinaintea regimului lui Carol al II-lea. Totul s-a schimbat odată cu regimul dictatorial al regelui Carol al II-lea, susține conferențiarul. În calitate de ministru al muncii, Mihai Ralea vorbește despre legile introduse de către acesta, importanța modificărilor legislative pe care le-a realizat în favoarea muncitorimii, precum și despre schimbările de care avea nevoie clasa muncitoare în acea vreme.

Iată un pasaj, din respectiva conferință, din care reise propaganda regimului carlist:

„Trăim azi în România cea mai perfectă atmosferă de pace socială. Niciodată contractele colective nu au fost încheiate mai repede și mai automat, înregistrând totuși înbunătățiri de condiții pentru muncitorime. Am avut în anul acesta (1939) puține conflicte de muncă și prea puține arbritări. Aceasta indică încă o dată atmosfera conciliantă în care se muncește în România. Dar mai simbolic decât orice se evidențiază înfrățirea claselor în România prin conlucrarea armonioasă în Frontul Renașterii Naționale, la care au aderat deopotrivă, pe lângă numele celor mai mari industriași ai țării, și în numele celor trei conducători importanți ai clasei muncitorești: Grigorovici, Flueraș și Eftimie Gherman. Muncitori și partoni la fel de solidari în iubirea de țară și rege vor discuta de aici înainte nu în tabere vrășmașe, ci în sânul aceluiași partid, drepturile și îndatoririle fiecăruia. În deplină pace, în înțelegere, solidaritate și frăție, toate clasele sociale își vor da mâna pentru propășirea națiunii noastre”.

Mihai Ralea a vorbit despre cultură în conferința „Cultura în criză”, 35-37, 68-73 rostită în două părți, în seara de 2 martie 1935 și cea de 13 iunie 1935. Acesta susține cultura interbelică, încercând să evidențieze criza culturală a secolului XX, care, în opinia acestuia, se află „într-o perioadă de tranziție”. 73 Pentru ca o societate să dețină o cultură, conferențiarul spune că este nevoie atât de victorii succesive, cât și de realizări penibile, obținute prin sacrificii și înfrângeri. Totodată, acesta mai afirmă: „Cultura este o stare ultimă și rară a genului omenesc căpătată prin dibuiri milenare, prin lente și grele perfecționări”.

Stilul conferințelor susținute de către profesorul Ralea sunt considerate uneori inaccesibile publicului de rând, limbajul și exprimarea fiind greu de înțeles pentru radioascultătorii cu un nivel de cultură mediu.

Valentin Lipatti l-a caracterizat pe Mihai Ralea astfel: „(…) inteligența sa extraordinară care se desfășoară deopotrivă pe planul teoretic ca și pe cel practic, determină uneori o nerăbdare care îl dezorientează pe pe interlocutor. (…) Ghicea sensul replicii pe care voiai s-o formulezi, îți răspundea anticipat și mergea mai repede decât interlocutorii lui. Ghicea sensul replicii pe care voiai s-o formulezi, îți răspundea anticipat și mergea mai departe, ca un torent năzdrăvan, cu asocieri uluitoare, paranteze fecunde și un tăiș al argumentării care anula orice opoziție”.

3. Studiu de caz – Nicolae Iorga: Sfaturi pe întunerec

„Nicolae Iorga a folosit, ca nimeni altul, puterea cuvântului. Toată fapta și tot cugetul său s-au desprins din această uriașă, vijelioasă și zguduitoare a cuvântului. Durerile și bucuriile, îngrijorările și certitudinile, resemnările și suferințele, ieșeau la larg din zgura și putere misterioasă a veacurilor, prin cuvântul însuflețit și luminat al profesorului Iorga. El devenea făptura de lumină călăuzitoare pentru un neam întreg, în fața căruia toate frământările josnice, toate interesele mărunte, toate ambiguitățile fără conținut și toate răzbunările fără înțeles, erau strivite de această putere a cuvântului, deschizătoare de cale”.

I.V. Gruia

3.1. Viața și activitatea lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga s-a născut la Botoșani, la data de 6 iunie 1871. După ce a terminat studiile gimnaziale în Botoșani, acesta a absolvit Universitatea din Iasi, reușind să absolve într-un singur an cu diploma „magna cum laude”. Astfel, își obține diploma de doctorat în 1893, la doar 23 de ani, studiind la universități din Paris, Leipzig, Berlin. În același an, devenea membru al Academiei Române, iar un an mai târziu obține catedra de istorie la Universitatea din București.

Începând cu anul 1922, acesta a început să susțină cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova, afirmând, la primul curs: „Țara noastră are, înainte de toate, o datorie: aceea de a munci. Munca, adevărată și spornică, nu se poate face decât prin solidaritate națională”.

Nicolae Iorga a marcat perioada interbelică a culturii românești, remarcându-se drept critic literar, istoric, documentarist, dramaturg, poet, memorialist, enciclopedist, parlamentar, ministru, prim-ministru, profesor universitar și academician român.

Nicolae Iorga cunoștea istoria universală și în special pe cea română, opera sa istorică fiind ignorată în timpul regimului comunist, istoria fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului. De-a lungul vieții Iorga a fost autorul unui număr impresionant de publicații: circa 1250 de volume și 25000 de articole, aceasta culminând cu Istoria românilor, în zece volume.

Pe lângă Universitatea din București, acesta a mai predat și la cea din Paris, fiind fondatorul Congresului Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene.

Acesta a contribuit în 1899 la ziarul bucureștean de limbă franceză L’Indépendace Roumaine, publicând articole critice despre colegii săi, acest lucru atrăgând dupa sine un lung scandal. Iorga critica suținătorii sau activiștii Partidului Național Liberal, printre aceștia, vechii săi prieteni Hașdeu și Tocilescu, precum și V. A. Urechia și Dimitrie Sturdza. Considerat un comportament nedemn, criticile au atras cereri de excluderea a sa din Academia Română. Astfel că, Tocilescu, simțindu-se insultat de criticile aduse, l-a provocat pe Iorga la un duel care nu a avut loc pentru ca acesta a fost temperat de prietenii săi. Deși, George Ionescu-Gion a fost și el criticat aspru, Iorga a recunoscut că l-a criticat prea aspru, afirmând că a exagerat. Printre susținătorii criticilor lui Iorga se numără Dimitrie Onciul, N. Petrașcu, și din afara României, lingvistul german Gustav Weigand.

După acest episod, Nicolae Iorga a scris în L’Indépendance Roumaine, la nou formata România Jună, publicând articole polemice în „Opinions sincères”: „La vie intellectuelle des roumains en 1899” („Opinii sincere. Viața intelectuală a românilor în 1899”) și „Opinions pérnicieuses d’un mauvais patriote” („Opiniile pernicioase a unui rău patriot”).

Al unsprezecelea volum Hurmuzachi și două lucrări despre Istoria modernă timpurie a României, Acte din secolul al XVI-lea relative la Petru Șchiopul și Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul, s-au concretizat în a doua călătorie în Transilvania care i-a permis din nou să studieze arhivele din Bistrița. Aceasta a fost scos din competiția pentru premiul național al Academiei, unde a propus Documente Românești din arhivele Bistriței.

În anul 1903, Nicolae Iorga a devenit unul dintre conducătorii revistei Sămănătorul. Renunțând la Junimism, s-a distanțat de influența lui Maiorescu, afiliindu-se curentelor etno-naționalist și neoromantic pe care le promova revista. Școala Sămănătorului era formată din foști sau actuali junimiști, iar retragerea treptată a lui Maiorescu din viața literară a putut duce la crearea unei legături cu Convorbiri Literare: noul său editor, Simion Mehedinți era însuși un susținător al tradiționalismului. Un cerc de juimiști care susțineau varianta lui Maiorescu de conservatorism au reacționat formând propria revistă, Convorbiri Critice, editată de Mihail Dragomirescu.

În 1906, Iorga a pus bazele propriei publicații, Neamul Românesc, despărțindu-se astfel de Sămănătorul.

În anul 1910, Iorga a mai publicat încă treizeci de lucrări, printre care se numără și  Viața femeilor în trecutul românesc, Istoria armatei românești și Ștefan cel Mare și Mănăstirea Nemțului. Crearea obiectului Istoriei artelor ca obiect separata la Universitate, adus la un alt conflict cu istoricul de artă Alexandru Tzigara Samurcaș, naș și fost prieten.

Participant activ al vieții politice din România, Iorga a fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, dar și prim-ministru pentru o perioadă scurtă de timp.  

Astfel, în 1913, Iorga a mers în Londra la Congresul Internațional de Istorie, unde a propus o lucrare despre efectele sociale ale Căderii Constantinopolului în Moldova și Țara Românească și noi moduri de abordare a medievalismului.

În 1915, Iorga și-a terminat tratatul în istorie economică, Istoria comerțului la români, dar și un volum despre istoria literaturii și a filozofiei românești Faze sufletești și cărți reprezentative la români.

Iorga, a început să lucreze la cotidianul de propagandă de război România, contribuind totodată și la publicația internațională a lui R.W. Seton-Watson The New Europe, oprindu-și temporar activitatea la Univesitatea din Iași. În același an a publicat mai multe broșuri dedicate menținerii moralului printre soldați și civili: Războiul actual și urmările lui în viața morală a omenirii, Rolul inițiativei private în viața publică, Sfaturi și învățături pentru ostașii României etc. Mai mult, acesta a tradus din engleză și a tipărit Țara mea, un eseu patriotic scris de Regina Maria.

În politică, Iorga a denunțat alegerile din 1922 pe motiv de fraudă electorală, obiectând împotriva ținerii puterii de către PNL. Astfel,  pentru a contracara acest monopol, Iorga a reluat colaborarea cu PNR, urcând rapid în funcțiile partidului.

Dorind să-i ajute pe studenți, în 1923, Iorga și-a donat reședința din Bulevardul Bonaparte și colecția sa Ministerului Educației, pentru a servi ca beneficiu cultural și universitar studenților.

După ce a primit un doctorat honoris causa de la Universitatea din Lyon, acesta a încercat o reconciliere cu Tudor Arghezi, căruia i-a adresat laude publice. Astfel, au lucrat împreună la ziarul Cuget Românesc, dar tot nu s-au înțeles, deoarece Iorga începuse să critice modernismul literar și „criza spirituală a lumii”.

Tot în 1923 Nicolae Iorga a publicat lucrări precum  Formes byzantines et réalités balcaniques („Formularistica bizantină și realități balcanice”), Istoria presei românești, L’Art populaire en Roumanie („Arta populară în România”), Istoria artei medievale și Neamul românesc din Ardeal. A terminat mai multe drame: Moartea lui Dante, Molière se răzbună, Omul care ni trebuie și Sărmală, amicul poporului.

Nicolae Iorga a fost asasinat la 27 noiembrie 1940 de legionari, având un sfârșit tragic, trupul său fiind ridicat de la vila sa din Sinaia. Trupul său a fost găsit în apropierea comunei Strejnicu. Iorga era considerat, de catre Membrii Gărzii de Fier, responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regelui Carol al II lea. Nicolae Iorga a avut un sfârșit tragic, asasinarea lui fiind des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava. Aceste acte de răzbunare, puse în legătură cu descoperireaa și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost făcute de legionari din propria inițiativă ducând la tensiuni între ei și Antonescu. Membrii Gărzii de Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când în urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie. Cu toate că Iorga a adresat câteva scrisori instanței în care a cerut suspendarea procesului, procedura juridică nu a fost oprită.

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”. În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la Academia Română. Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „… a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt…”.

Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funerariile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor. 

Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescuși publicate la o dată ulterioară. Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga).

3.2. Conferințele radiofonice culturale susținute de Nicolae Iorga în perioada interbelică

Primele conferințe ținute la Radioul public de Nicolae Iorga și ale căror texte s-au păstrat, aparțin anului 1931. Din acel an, colaborarea lui Nicolae Iorga cu Radioul a devenit permanentă, publicând în cotidianul „Neamul Românesc”, conferințele rostite și stenografiate.

Conferințele acestuia au fost strânse într-un volum momorabil sub numele de Sfaturi pe întunerec, tipărit pentru prima dată în anul 1936.

Textele conferințelor, spre deosebire de cele ale celorlalți invitați, nu erau supuse unei aprobări prealabile. Acesta a acordat prezenței sale la Radio o importanță egală cu cea a scrisului. Istoricul a ținut un număr de 49 de conferințe, la care se adaugă și conferința „Noi hotare”, rostită dar nedifuzată. Conferințele aparțin genului care l-a ilustrat de-a lungul anilor pe acesta, și anume oratoria.

Conferințele abordează probleme reprezentative pentru perioada interbelică și nu numai. Multe dintre acestea reprezentau ideile acestuia despre evenimentele ce se perteceau în ritm alert în Europa și care aduceau schimbări pe continent . O parte din publicistica sa a fost redată într-o conferință și anume „Caracteristica lui Ștefan cel Mare” ,finalul capitolul dedicat domnitorului moldovean în Istoria Românilor, volumul IV, Cavalerii. Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu, Mihail Kogălniceanu, Doamna lui Alexandru Ioan Cuza, momente precum 24 ianuarie, 10 mai, ca și cele cu o valoare simbol precum Ziua Eroilor sunt evocate pornind de la coincidența calendaristică sau de la evenimentul menit să le amintească. Conferințele lui Iorga nu încearcă atragă un anumit public radiofonic, așa cum se poate observa la alți conferențiari, să foloseasă elemente prin care să câștige atenția ascultătorilor nevăzuți. Nicolae Iorga a susțintut că a încercat întotdeauna să vorbească astfel încât să fie înțeles de oricine, fără să aibă un limbaj special pentru anumite categorie de oameni, ci utiliza un limbaj familiar.

Conferințele variate includ subiecte la fel variate. Unele conferințe sunt inspirate din istorie (Fundarea Romei), altele vorbesc despre viața cotidiană a unor grupuri sociale (Căminuri pentru studenți), tratează probleme de drept internațional (Intangibilitatea tratatelor), vorbesc despre cum sunt și cum ar trebui organizate instituțiile culturale (Muzeele. Ce sunt și ce trebuie să fie. Exemplul Americii, Ce s-a făcut pentru arhivele noastre), conferințe care urmăresc fundamente de noțiune de etică și estetică în concepția poporului român, conferințe cu impresii de călătorie din țară și străinătate (Drumuri în secuime, Ce se vede în Italia).

O suită de conferințe radiofonice ale lui Iorga cuprind definirea unor noțiuni fundamentale etice și estetice în concepția poporului român. Acesta pornește de la înțelesurile pe care acestea le-au avut în timpurile cele mai vechi până în perioada contemporană. A urmărit să le definească pornind de la experiența populară. Conferințele au fost ținute în cea de-a doua parte a prezenței sale la postul de radio, adică începând cu seara de 7 mai 1937, când a conferențiat „Frumosul în concepția poporului”, în care enunță principiul acestui ciclu radiofonic:

„Ideile filosofice, morale pe care le primește acest popor, le pune împreună cu ceea ce simțea și știa înainte de aceasta, le supune fără să voiască la transformări care vin din toate aceste înrăuriri misterioase și de aici iese ceva care, în ceea ce privește forma, se poate întâmpla să nu aibă curăția picăturii aceleia de apă venite din nori și poate să semene numai cu o migmă de noroi, dar produce lucruri pe care în puritatea ei, picătura de ploaie nu le-ar fi produs niciodată.

Începând de la discuția aceasta cu privire la artă și morală și trecând pe urmă și la alte domenii, o să încerc într-un șir de conferințe aici, înainte tuturor, să văd în ce chip popoarele, dar în rândul întâi poporul acesta al nostru, care întrece cu cumințenia lui firească atâtea popoare de mai multă învățătură, pentru că au avut mai multnoroc, înțelege ideile fundamentale la fiecare moment în vieață”

Au urmat conferințele: „Noțiunea de bine la poporul român”, „Minte și cuminte pentru poporul românesc”, „Despre drept și dreptate”, „Noțiunea de carte la români”, „Înțelegere, pricepere și înțelepciune”, „Domni și împărați”, „Războiul și pacea în sufletul poporului român”, „Datoria în concepția poporului român”, „Înțelesul cuvântului de țară”, „Țărani în vechiul înțeles al nației”, „Domnie și stat”, „Străinul în concepția poporului român”, „Familia în concepția poporului român”, „Limba ca element al sufletului românesc”, „Drept și morală la români”.

3.2.1 Educația în conferințele lui Nicolae Iorga

Educația este una dintre temele principale cu care Nicolae Iorga s-a remarcat în conferințele radiofonice. Cea mai importantă astfel de conferință este Noua direcție în învățământul românesc. Acestei tematici, referindu-ne la perioada interbelică, îi mai aparțin coferințele: Tragedia studentului român, Cartea de înțelepciune, Cartea de școală, Vacanța și școlarii, ș.a.

Noua direcție în învățământului românesc

Noua direcție în învățământului românesc este un ciclu de conferințe rostite la Radio în anul 1931. Conferințele sunt un studiu despre reforma învățământului elaborată și pusă în practică de acesta. Ciclul a fost împărțit în patru conferințe, fiind ascultate astfel: Școala românească – 14 septembrie 1931, ora 18:00, Reforma învățământului românesc. Reforma școlară – 21 septembrie 1931, ora 18:00, Reforma învățământului românesc. Școala comercială și școala de meserii – 27 septembrie 1931, ora 18:00, Reforma învățământului superior – 5 octombrie 1931, oră nemenționată.

Perioada difuzării acestui ciclu radiofonic coincide cu perioada de guvernare a lui Nicolae Iorga, fiind prim-ministru (19 aprilie 1931 – 6 iunie 1932) și în același timp având funcția de Ministru al Instucțiunii Publice și Cultelor. De această dată, conferențiarul nu s-a adresat ascultătorilor nici în calitate de istoric, nici în calitate de personalitate culturală, ci în calitate de ministru.

Școala românească

În această primă conferință, Nicolae Iorga pune accentul pe schimbările pe care le dorește în învățământul primar, schițând propunerile pentru îmbunătățirea situației.

Iată mesajul transmis despre ciclul de conferințe:

„Ministrul Instrucțiunii vă vorbește pentru a înlătora zvonurile răuvoitoare(…) și anume, astăzi va vorbi despre schimbările în învățământul primar. Vor urma alte comunicări cu privire la învățământul secundar, la învățământul profesional și cel superior. În patru conferințe veți avea, miile acestea de oameni, cari mă ascultă fără a mă vedea și pe cari îi presupun, pe toți, onești, de bună credință, cu dragoste pentru învățământ, cu respect față de autoritate și cu oarecare recunoaștere față de lungii ani pe care i-am consacrat binelui școlii românești, o întreagă concepție de reforme”.

Adresarea directă și apropierea coferențiarului față de public ascultător se poate observa în cuvintele „ascultătorii mei”, pe care acesta le utilizează la început.

Conferința oferă și o înțelegere a reformei. Ascultătorii pot înțelege raționamentul care a stat la baza reformei, constituind în același timp și un studiu necesar oamenilor politici.

Textul conferinței, tipărit și în „Neamul Românesc”, relatează la început ideile conferențiarului. Acesta consideră că o țară nu se întemeiază numai cu câțiva oameni învățați, ci se întemeiază pe locuitorii săi care prin cultură pot fi mult mai mult „decât ceea ce ar fi fost fără această învățătură”. Împarte țăranii în aceia care merg la școală, dar care îi ajută „numai să priceapă gazetele proaste” și cei care se află deasupra țăranilor, ieșiți din școli mai înalte, dar care vor venituri mari, căpătate cu prea puțină muncă. Așadar, ajunge la ideea că pentru a putea valorifica munca țăranului, trebuie schimbat sistemul de învățământ, afirmând: „veți schimba școala, veți schimba sufletul”.

Conferențiarul, aici în calitate de ministru, încearcă să facă, alături de minister, ca învățământul primar să ofere cultura corectă și pentru cei din mediul rural, oferindu-le șanse egale cu cei din mediul urban în ceea ce privește calitatea învățământului. De asmenea, coform reformei, directorul școlilor din mediul rural urma să fie ales de Ministerul Instrucțiunii Publice. Profesorii unei școli propuneau trei colegi pentru poziția de director, iar ministerul îl alegea pe cel mai vrednic dintre cei trei.

În această conferință, Iorga prezintă și ideile pe care dorește să le pună în practică printr-o lege a învățământului primar: școala să fie împodobită cu obiecte realizate de mână țăranilor pentru a fi parte din ea, școala să fie descisă de dimineața până seara și să devină un loc în care copiii să le poată lectura părinților și bunicilor neștiutori de carte. De asemenea, școala să devină locul unde se vor face șezători fiind principalul loc de întâlnire pentru discuțiile importante și întâlnirile sătenilor, iar cei bogați vor oferi și celor săraci mâncare pentru un randament școlar bun.

Reforma învățământului românesc. Reforma școlară

Cea de-a doua conferință a fost publicată prima dată în „Neamul Românesc”, an XXVI, nr 206. Nicolae Iorga dezbatea aici problema învățământului secundar și deci reforma învățământului secundar românesc. În calitate de ministru, propune instituirea unei noi organizări a învățământului secundar, în special shimbarea programelor educaționale pentru semniariile teologice și pentru școlile normale. Este adusă în prim plan legea pe care o va institui, astfel încât, pregătirea claselor de gimnaziu să fie aceeași pentru toți elevii, și să nu mai difere pentru școlile normale și seminarii. Cultura generală pe care o vor învăța trebuie să fie aceeași pentru toți, deci „folositoare în egală măsură”. Așadar, cunoștiințele în plus predate aceștor ramuri, să fi tranferate la liceu. Iorga considera liceul ca treaptă pentru pregătirea pentru cultura generală la un nivel mai ridicat, și nu gimnaziul. În continuare, Iorga propune noi programe școlare și înlăturarea manualelor greu de înțeles de către elevi, dar și introducerea cursurilor de limbi străine moderne și cât mai multă lectură literară.

Iată ce spune Iorga despre această schimbare:

„Din cele patru clase, după reforma de care voi rămânea mândru că am înfăptuit-o, (…) din cele patru clase ale gimnaziului, pe care le-am întemeiat, trebuie să iasă, prin învățăturile lucrurilor folositoare, minți raționale, cu cunoștințele de folos pentru ocupația practică a fiecăruia”.

Reforma învățământului românesc. Școala comercială și școala de meserii

Cea de-a treia conferința a constituit exprimarea intențiilor privitoare la alte ramuri de învățământ, cel comercial și cel industrial. Acestor două ramuri, conform reformei, vor avea programe educative modificate, astfel că randamentul să fie mai mare. Reforma susține reducerea teoriei și creșterea orelor de practică, introducerea programelor care sunt necesar în mod practic. La fel și școala de meserii sau industrială trebuie îndreptată prin practică suficientă. Iorga spune că profesorii trebuie să îi pună în contact permanent cu maștrii de la care să deprindă meseria, ei fiind ucenici.

Iorga arată susținerea din partea statului:

„Eu voi căuta, potrivit cu posibilitățile unui buget mai bine ordonat decât cele de risipă prostească de până acum, să fac un lucru: să subvenționez atelierele care sunt în stare să primească și să subvenționeze maștri. Și aș adăogi că, așa cum suntem noi obișnuiți să răsplătim după un număr de ani pe profesori, înaintâdu-i, dându-le gradații, să schimbăm baza gradațiilor: ele să nu mai fie gradații de timp, ci, de la un capăt până la altul, gradații de merit, fiind plătit mai mult acel director de școală de meserii, împreună cu profesorii care stau în jurul lui, care a izbutit să dea un numă mai mare de maștri adevărați, iar acela care creează funcționari să se aleagă cu satisfacția că va avea pe pragurile ministerelor un mare număr de persoane cărora le va fi stricat, printr-o direcție greșită, viața întreagă”.

Reforma învățământului superior

Cea de-a treia conferință explică reforma învățământului superior. Prevederile legislative ale acestei reforme se referă la introducerea în Universitate a mai multor instituții de învățământ cărora nu le era recunoscut caracterul universitar până atunci. Este vorba despre Școala de Arte Frumoase, Școala de Muzică (devenită Academia de Muzică), Academia de Comerț și Școala de Silvicultură.

Reforma mai consta în acordarea libertății universităților în ceea ce privește statutul acestora, multe decizii fiind luate de către conducerea instituțiilor, fără niciun amestec politic. Astfel, conferențiarul explică această libertate:

„Universitatea aceasta cu desăvârșire liberă în scurtă vreme își va avea statutul său. Rectorii Universităților se vor aduna – vor trebui s-o facă în această luna octombrie, și cel mai mult în zilele dintâi ale lunii noiembrie – pentru a elabora un statut. Iar regulamentele, care, acestea, pot să fie deosebite, pe când statutul se cere a fi unul singur pentru toate Universitățile, aceste regulamente se pot elabora și pe urmă. Statutul însă, (…)va fi supus Camerelor, pentru ca el să capete valoare de lege”.

Ca ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, Nicolae Iorga mai susținea posibilitatea transferării studenților de la o Universitate la altă. Totuși, se declară împotriva înființării a prea multe Universități, ci mai degrabă un număr mic de universități între care să existe spiritul de unitate, deci o „Universitate unitară” în care să existe un spirit de colaborare, de bună înțelegere între profesori și de respect fața de ideile altora, în locul insultelor și invidiei care pleacă de la „mentalități inferioare”. Această Universitate liberă trebuie să formeze un singur „așezământ moral”, reprezentând adevărul științific.

Finalul conferinței aduce în atenția ascultătorilor o idee care poate fi considerat un sfat. Aceea că Universitatea este pentru toată lumea și că toți avem „nu numai drept, ci și datoria absolută de a învăța”.

Noua direcție se întinde pe 43 de pagini, așa încât ele capătă proporția unui studiu de sinteză asupra învățământului, oricând util pentru cititor sau chiar pentru omul politic, dornic să cunoască buna îndrumare.

Conferințele acestui ciclu au avut impact în vremea aceea, despre conferința aceasta. Nicolae Roșu a mărturisit în „Neamul românesc”:

„Nicolae Iorga expune acele idei călăuzitoare din timpul unei guvernări care l-au dus la convingerea că bugetul Ministrului Instrucțiunii trebuie comprimat în anumite capitole pentru a nu se ajunge la tranformarea școlii într-o fabrică de diplome, fără a avea în vedere că această instituție este înainte de toate o pepinieră de suflete secătuite de neîncredere, de acel scepticism rece care îngroapă energia și dragoseta de viață sub lespedea de gheață a renunțării” .

Tragedia studentului român

Conferința Tragedia studentului român a fost difuzată în seara zilei de 7 septembrie 1934, ora 20:00 în cadrul Universității Radio, Tragedia studentului român oferă un tablou al învățământului superior din anii 1930, pe care Iorga dorea cu siguranță să-l schimbe. Această „tragedie” se abate asupra studentului care încearcă să-și găsească un loc în societatea românească, așadar să facă o carieră, fără a avea uneori capacitatea necesară de a termina o facultate, dar și pe cel pregătit care este deja obișnuit cu învățătura. Nicolae Iorga vede facultate o trecere într-un mediu total diferit, unde modul de gândire trebuie să fie rapid, original și superior. Conferința se adresează atât studenților cât și profesorilor de liceu și universitari, decanilor și rectorilor din Universități. Nicolae Iorga vorbește despre sistemul de învățământ românesc care nu le oferea studenților tot ce aveau nevoie pentru viitoarea carieră. Studenții sunt sfătuiți să își dezvolte o gândire critică și orginală, profesorii universitari să își reorganizeze cursurile, iar ceilalți tineri să meargă la muncă fizică întrucât societatea necesită nu numai forță intelectuală.

Conferința începe cu vocea lui Iorga opunându-se vehement ideii conform căreia societatea trebuie să fie un sprijin pentru studenții săraci, cu dorință de învățare, ci doar pe studenții săraci care dețin capacitatea necesară, cu talentul și putere de muncă. Acesta subliniază ideea că tinerii trebuie să își găsească folosul și locul în societate, astfel că cei care știu că pot termina o facultate să facă studii superioare, iar cei care nu au această putere, că își găsească meseria potrivită cu care pot fi utili societății. „Carte multe pentru capete bune, sfaturi cuminți pentru ceilalți, cari trebuie îndemnați la ogori și la meșteșuguri”, idee pe care Iorga o susține ca o ieșire la liman pentru fiecare tânăr. Iorga susține aici că dorește un echilibru de muncă între forța intelectuală și forța de muncă în societatea românească, considerând că lumea are nevoie în egală măsură atât de cărturari cât și de muncitori.

Învățământul superior nu e pentru oricine ci pentru puțini oameni care iubesc știința, spune Iorga. Dorește puține școli și bune și nu vrea mulți profesori pentru care catedra este doar nu trai, și pe care stundenții nu îi iubesc și nu îi respectă.

Iorga vorbește despre obstacolele confruntate de tineri pe parcursul studiilor. Sunt aici vizați proaspeții studenți care, după un liceu în care au avut cunoștințe despre toate materiile, se trezesc, la una sau două facultăți, față în față cu o mulțime de materii și cu mai multe câmpuri de cercetare. Nicolae Iorga evidențiază ideea conform căreia, tinerii se văd într-o situație grea de a încearca să facă față cursurilor și examenelor, condamnând originalitatea necultivată în cursurile anilor de studiu:

„Direcția învățământului românesc trebuie schimbată cu totul și în toate privințile. Deși în școala primară vezi copii care își comunică părerile lor și își tot felul de întrebări, în gimnazii, licee și școli de comerț, te lovești neplăcut de lipsa de orice inițiativă și neîncredere în sine, absența originalității, deficitul de experiență personală”.

Spre deosebire de liceu, unde elevii învață pentru examenul final „pe de rost”, în facultate studenții au posibilitatea să-și selecteze informația necesară pentru drumul pe care l-au ales în viață, dar trebuie să învețe pentru fiecare examen, chiar dacă informația nu este pe placul lor și nu le este folositoare în drumul pe care l-au ales. Astfel, aceștia se simt dezarmați în fața profesorilor cu cerințe proprii. Profesorii nu au aceleași prinprincipii și valori și „nu sunt uniți prin același spirit.

Nicolae Iorga se declară și un susținător al gândirii critice. Îi laudă pe studenții care își formează o critică proprie, bazată pe documentare și cunoștințe, și nu pe cei a căror critică nu au nicio bază. Aceștia cei din urmă, spune conferențiarul, introduc în societate „un element de critică iresponsabilă”.

Iorga vorbește despre cum ar fi trebuit să fie Universitățile, astfel încât studeții să iese pregătiți din facultate. În primul rând, facultatea trebuie să formeze o cultură generală masivă necesară în viitoarea meserie, o cultură care să le ofere disciplină și răspundere, să-i îndemne spre răspundere. În al doilea rând, în facultăți trebuie să se impună discuții între studenți și profesori, „nu în seminarii de știință pură, ci în jurul marilor probleme”. În al treilea rând, trebuie să se impună lectura în toate sensurile și direcțiile. Lectura trebuie aleasă de către profersor cu mare grijă, astfel încât să dea rezultate strălucite la examene.

Nicolae Iorga ajunge la concluzia că Universitatea are nevoie de activități bine conduse și minți strălucite. Dacă Universitățile nu reușesc să dea aceste două lucruri, mai bine ca bibliotecile să rămână deschise tuturor, iar profesorii care nu se ocupă de aceste cerințe, decât să prederea, mai bine să iese la pensie, căci, în viziunea acestuia, sunt incapabili.

Cartea de Înțelepciune

Această conferință datează din anul 1935, fiind difuzată de marele istoric la microfonul emisiunii Universitatea Radio, în seara zilei de 11 octombrie 1935.

Cartea de înțelepciune este o conferință dedicată înseși cărții din titlu, o invitație la o altfel de lectură, una din care toți, dar mai ales tinerii, au ce învăța. Într-o perioadă bogată din punct de vedere cultural, Nicolae Iorga își folosește stilul persuasiv și personalitatea remarcabilă și enciclopedică pentru a-i îndemna pe tineri să citească. Conferința contribuie, așadar, la educarea și formarea culturală a tinerilor din perioada interbelică, fiindcă în acea vreme, radioul nu avea altă concurență în afară de presa scrisă.

La fel ca în fiecare conferință, conferințiarul utilizează argumente și explicații logice pentru a-și duce la finalul dorința de captare a tinerilor.

Introducerea conferinței curpinde o clasificare a cărților. Sunt împărțite în trei categorii, cum spune autorul, sub raportul spiritului care se găsește în ele. Prima categorie este cea a cărților de petrecere. În viziunea acestuia, aceste cărți sunt făcute ca să „împodobească viața cu ceea ce nu poate să deie ea însăși”, reușind să transpună sufletul fiecăruia intr-o relitate imaginară, uneori total opusă de realitatea fiecăruia, „ele deprind pe cel sărac cu viziunile bogăției, iar pe cel bogat îl fac să simtă fiorul îngustării și al sărăciei”. Cărțile de mărturisire reprezintă a doua categorie a lui Iorga, acestea reușind să redea cititorilor curajul de a vorbi despre sine însuși. Astfel „dureri și bucurii, speranțe și înfrângeri își află vădirea înaintea tuturora”.

Cărțile de înțelepciune sunt cele care reprezintă subiectul acestei conferințe. Conform autorului, acestea izvorăsc din experiența unei vieți întregi, sau din acel dar care pot ghici ce le va rezerva viața lor sau celorlalți. Astfel de cărți sunt esența vieții trăite de un om deosebit și pot fi folositoare oricui. Iorga povestește originea acestora, arătând că pot fi folositoare oricărui stat, societate, neam. Cărțile de înțelepciune sunt adevărate învățături, la început apărând numai sub formă religioasă în cărți străvechi ca „Psalmii lui David” sau „Parimiile” și învățăturile lăsate de Confucius.

Însă, autorul consideră însă cărțile de înțelepciune laice mult mai folositoare pentru viață decât pe cele religioase, recomandându-le ascultătorilor lecturarea lor. Autorul susține că ele oferă posibilitatea de a extrage ceea ce le este folositor în viață:

„Unii scriitori antici, greci și romani, sunt un adevărat izvor al acestei înțelepciuni laice, fără să fi dat chiar o carte de cugetări. O carte care înalță și întărește, fiind scrisă anume pentru îndrumarea scriitorului însuși, e aceea a împăratului Marcu Aureliu, filosoful stoic căruia ursitele nu i-au îngăduit a trăi o vieață de contemplare, ci l-au aruncat până la istovirea puterilor în războiul aprig cu barbarii pe cari ca om ar fi ținut de mult să-i cruțe. Tradus bine și în românește, acest Manual de morală bărbătească, către sine însuși, ar trebui răsplătit cât mai mult, mai ales în lumea, grozav de dezorientată astăzi, a tineretului. Decât sport ca să-și umfle mușchii slăbind inima și înțelenind mintea, ceva stoicism din recomandările nobilului împărat ar fi, oricum, mai folositor”.

Iorga îi mai sfătuiește pe ascultători să citească cugetările unor scriitori ca La Rochefoucauld, Chamfort, Vauvenargues. Într-o epocă în care cultura era invadată de o multitudine de curente filosofice și literare, tinerii erau îndemnați spre o direcție corectă, pentru a alege o lectură folositoare pentru a trece în greutățile vieții și nu doar pentru culturalizare. Conferențiarul susținea astfel că din fiecare scriitor, pe lângă frumusețea scrisului său, trebuie să alegem partea povețelor. Pentru a ajunge la alegerea corectă, însă, conferențiarul spune că este nevoie și de suficientă lectură.

Finalul conferinței mai aduce o altă adresare prin care tinerii sunt îndemnați, prin această frază sugestivă:

„Ar fi bine ca fiecare să-și înceapă ziua de lucru cercetându-le, culegând din ele o pagină, un percept, o îndrumare. S-ar simți astfel îndemnat și mângâiat pentru ce are să facă și să înfrunte, pentru cine știe ce năcaz pe care soarta i-l pregătește pe ziua aceea și trebuie combătut cu un suflet tare”.

3.2.2 Călătoria în conferințele lui Nicolae Iorga

Tema călătoriei este o altă temă importantă în activitatea de conferențiar al Radioului. Numeroasele călătorii întreprinse de acesta în România și în străinatate au fost descrise de Nicolae Iorga în conferințele radiofonice difuzate în perioada interbelică. Conferințe din perioada interbelică aparținând temei călătoria, acesta a susținut: Cum să călătorim, Ce se vede în Italia, Ce am văzut pe drum, Ce am văzut în drumurile mele. Satele.

Cum să călătorim

Conferința Cum să călătorim a fost difuzată la Radio în ziua de 2 ianuarie 1936. Textul acesteia a fost publicat pentru prima dată în „Neamul Românesc”, în XXXI, 9 ianuarie 1936. Aceasta precede o călătorie de două luni (3 ianuarie – 21 februarie 1936) a lui Nicolae Iorga în Franța, Olanda și Italia.

Nicolae Iorga încearcă să redea spiritul de călătorie radioascultătorilor. De la explicarea dorinței de călătorie la originea călătoriei, autorul nu se poate despărți de exemplul literaturii datorită calității sale de critic literar, și nici de istorie, domeniu cu care s-a afirmat cel mai adesea în publicistică. Conferința se desfășoară printr-un număr mare de idei, de imagini și fapte, demonstrând personalitatea culturală a conferențiarului.

Conferințele difuzate de Radioul public au fost susținătoare ale valorilor culturale și morale, caracteristică ce reise și din această conferință. Conferențiarul oferă sfaturi despre întreprinderea călătoriilor, astfel încât, la întoarcerea acasă, călătorul să dețină o imagine cât mai corectă și completă despre lucrurile și locurile întâlnite. În acestă conferință, Iorga mai vorbește despre atitudinea corectă a călătorului care trebuie să prețuiască istoria și cultura din spatele locurilor vizitate.

Călătoria este văzută de Nicolae Iorga ca o nevoie sufletească a omului, o dorință extraordinară de descoperire datorată tendinței de a ieși din ceea ce se repetă de zi cu zi. Este „o pasiune pe care toți o au, dar o ascund”. Este o dorință atât de puternică, încât, spune conferențiarul, oricine poate deveni tipul nemuritor al unui personaj literar, care, trăind într-un oraș medieval din sudul Fraței, visa să trăiască sub ceruri răsăritene și la fapte eroice, încât ajunge să creadă că a realizat astfel de fapt eroice. Personajul le povestește altora cum s-a luat la trântă cu leii și le-a înfipt pumnalul în coastă, așa cum face el cu un cuțit de bucătătrie în canapeauna din prăvălia sa. Așadar, în viziunea lui Iorga, atât de puternică este dorința de a călători.

Călătoria mai este văzută și ca o caracteristică a popoarelor migratorii, iar în urma călătoriei, aceștia dobândesc foloase sau își găsesc locul de viețuire. Aceste popoare nu au mai fost urnite la drum de dorința călătoriei în sine, ci din nevoia de hrănire a animalelor, din nevoi economice precum găsirea unui pământ roditor pentru plugărie, din nevoia de câștig. Uneori popoarele migratoare au pornit în călătorie din dorința de cucerire sau din nevoia de a scăpa de războaie amentințătoare.

Astfel, conferențiarul ajunge la concluzia prin care îi îndeamnă pe ascultători să asculte de dorința de a călători:

„Din adândul istoriei, ca în multe privinți, fără a ne da seama, vine îndemnul nostru către călătorie. El este firesc, sănătos și folositor. Nu trebuie să-l oprim, dar e păcat să nu-l cultivăm, să nu-l disciplinăm, să nu-l facem de folos, privind anumite ținte înaintea rătăcirilor noastre periodice”.

Conferințiarul încearcă să explice ascultătorilor că oricine poate întreprinde o călătorie, acest lucru neînsemnând neapărat un drum lung. Acesta dă exemplul lucrării „O călătorie în jurul odăii mele”, a autorului Xavier Maistre, susținând că o călătorie înseamnă descoperire, iar aceasta se poate face chiar în propria cameră, descoperind „lucruri pe care nu le-am băgat în seamă niciodată, lucruri la care am ținut cândva, dar pe care ne-am desprins a le mai vedea, fără a mai vorbi de priveliștea omenească, totdeauna foarte interesantă, stârnind bucurie, haz și milă, care trece înaintea fereștrilor noastre, și cea mai mică din colibe fiind servită astfel și cu trecerea celor mai strălucite alaiuri!”.

Ascultătorii conferinței ca și cititorii acesteia sunt sfătuiți despre cum să călătorească. Nicolae Iorga spunea în acest context că atenția trebuie să fie constantă, astfel ca niciun lucru, niciun om și nicio împrejurare să nu fie trecută cu vederea. „Ochii în patru” este sintagma folosită de Iorga, recomandare pe care acesta consideră că nu este mai folositoare decât atunci când călătorim. Pentru a înțelege tot ce vedem, legând lucrurile văzute între ele și constituind o unitate, trebuie să privim în toate părțile. Exact ca într-o școală de artă din Veneția, tablourile pot avea elemente ale trecutului din Veneția, cu priveliștile sale și oamenii săi. Totuși, vizitatorul, poate gusta deplin arta numai studiind realitatea Veneției din prezent. Prin urmare, „când călătorești, nu-ți ajunge să te uiți la ce-ți răsare sau îți trece înainte”, spune conferențiarul. Acesta oferă un exemplu elocvent despre cei care nu știu să călătorească, cum sunt cei care nu văd Parisul decât un local de petreceri sau o adunătură de teatre și de cabarete, cu oameni „fără altă treabă decât a zice, surâzând, pardon și mersi”, „fără a știi de unde a venit și ce înseamnă în fiecare loc pecetea pe care au pus-o veacurile de viață politică și de cultură.”

„Citiți înainte de a pleca!” este îndemnul direct adresat de Iorga, oferind drept lectură publicistica sa despre : Veneția, Franța, Grecia, Serbia, drumul spre Constantinopol, țările Scandinave, Spania, Portugalia, America.

Un ultim sfat este oferit în finalul conferinței: „cea mai strictă disciplină și cea mai perfectă observare de sine”. Călătorul trebuie să fie un prețuitor al valorilor, având în același timp o atitudine disciplinată atunci când călătorește. Această idee este conținută în ultima frază rostită:

„Acela care caută otelul, restaurantul și spectacolul, care face zgomot pe stradă, care se sfădește pentru preț, care lasă datorii în urmă și necurățenie, care, în trufia luii, nu întreabă când nu știe și cari fac numele unui vrednic popor să nu fie prețuit cum se cuvine, nicăieri”.

Ce se vede în Italia

Ce se vede în Italia este o conferință care redă călătoria lui Nicolae Iorga în Italia. A fost difuzată în seara zilei de 24 februarie 1936, orele 20:45 în cadrul emisiunii Universitatea Radio.

Această conferință cuprinde impresiile de călătorie ale istoricului în peninsula italică într-o perioadă nefavorabilă pentru Italia. Nicolae Iorga a fost în mod categoric de partea Italiei în conflictul dezlănțuit de aceasta împotriva Etiopiei la 3 octombrie 1935. La 11 octombrie 1935, Societatea Națiunilor a condamnat Italia, votând sancțiuni economice împotriva acestei țări, considerate drept agresoare. Nicolae Iorga și-a afirmat poziția sa deschisă împortiva sancțiunilor în nenumărate rânduri, atitudine observată și în această conferință.

Conferențiarul povestește cum a fost primit în calitatea de străin și de experiențele avute acolo, raportate la oamenii pe care i-a întâlnit. Italia este o țară îndrăgită de conferențiar, întrucât o numește „iubita mea Italie”. El descrie atât aspectele pozitive, cât și aspectele negative ale călătoriei în Italia. Acesta oferă imagini reprezentative care să susțină atitudinea dezordonată a călătorilor, spiritul insistent al vânzătorilor de suveniruri și spiritul comunicativ al negustorilor.

La începutul conferinței, este descrisă valoarea turistică a țării prin argumentul că este vizitată pentru natura, monumentele și oamenii săi, că este admirată și cercetată de străini pentru istoria sa, iar uneori este vizitată doar pentru scopul de a petrece pe meleagurile ei. Și cert, spune conferențiarul, italienii aveau de câștigat de pe urma turismului.

Totuși, Iorga vrea să evidențieze ideea că fiind turist străin în Italia, poți avea parte de experinețe neplăcute, care pot umbri frumusețile pe care le vede un turist în această țară. Încă o dată, ca și în conferința „Cum să călătorim”, autorul vorbește despre atitudinea turiștilor și de indisciplina turiștilor, spunând despre turiștii italieni: „merg alandala, privesc speriați, înțepenesc înaintea operelor de artă, spun prostii, și le spun tare, ca și cum nimeni nu le-ar cunoaște limba, cumpără fără niciun rost și se lasă înșelați ca niște copii, toate acestea fără a-și da seamă de figura pe care o fac și de reputația pe care o lasă în urmă. De aceea a fi primit ca un străin în Italia nu e un lucru de care să fii mândru”.

În calitate de călător, povestește despre insistența negustorilor care l-au îndeamnat stăruitor să cumpere niște cărți poștale sau să viziteze o prăvălie, fiind confundat cu un „pezzo grosso”, cu bani de cheltuit, lucru pe care l-a și măsturisit indignat localnicilor insistenți.

În continuare, acesta vorbește despre despre turiștii străini europeni, care, în viziunea lui Iorga, vizitează peninsula îndemnați de o oarecare legătură cu această țară. Așadar, francezii călătoresc aici în număr mare – mii, fiindcă își aduc aminte de lupta pe care au dus-o alături de italieni împotriva germanilor.

Comparativ cu alte dăți în care a vizitat Italia, Iorga spune că hotelurile erau atunci goale, fără prea mulți străini, din cauza perioadei de neliniște în care se afla țara. Italia este pusă într-o lumină bună de autor, contrar sancțiunilor economice cu care făcea față în acel moment, demontând ideea că străinii ar fi priviți negativ de căre italieni. Iorga încearcă să transpună spiritul localnicilor, care în ciuda problemelor cu care se confrunta șara, a rămas același:

„Se crede(…) că străinul, mai ales cel care poartă pe frunte pecetea lui Cain a sancționismului, sunt priviție cu ochi răi și expuși chiar la neplăceri. În sfârșit tot ce se poate crede despre o țară prinsă în război, și chiar într-un război serios, care cere mult și grele jertfe de tot felul.

Și iată că nu e așa.

Pe străzi mișcare, în ochii frumoși aceeași strălucire, în atitudine, în mișcare aceeași aleasă grație care permite sutelor de oameni să se strecoare unii pe lângă alții, fără a se atinge, a se ciocni, a se supăra și, ferească Dumnezeu, a se certa și înjura. Vitrinele sunt pline de mărfuri felurite, și prețurile nu sunt acelea ale disperării. Marfa se oferă cu același zâmbet ca înainte, la vânzători fiind aceeași dispoziție de a începe o conversație despre c evrei dumneata și cât te îngăduie pe dumneata vremea”

Nicolae Iorga încheie conferința cu sfatul către ascultători de a vizita Italia:

„Mergeți în Italia fără nicio sfială! Vă veți simți ca la voi acasă și-mi veți mulțămi pentru această recomandație. Trăiască Italia!”.

Ce am văzut în drumurile mele – satele

Ce am văzut în drumurile mele – satele a fost difuzată în data de 6 mai 1936, ora 20:00, al cărei text a fost tipărit pentru prima dată în Neamul Românesc, an XXXI, nr. 101, 10 mai 1936.

Nicolae Iorga întreprinde o călătorie în România, îndeosebi în Moldova, Bucovina și Ardealul, fiind cuprinsă în conferința aceasta. Călătoria a fost prilejuită de excursia care a avut loc după o ședința a Comitetului Internațional de studii istorice, excursie ce a început în ziua de 18 aprilie 1936.

Conferențiarul face o radiografiere a satului românesc. Textul de doar trei pagini poate fi considerat o imagine a satului românesc din Moldova, Bucovina și Ardeal. Pe tot parcursul conferinței, acesta își exprimă impresiile despre realitățile întâlnite. Aceste impresii sunt împărtășite radioascultătorilor, care, la rândul lor, își pot forma o părere despre satul tradițional din perioada interbelică. Înainte de a începe descrierea sa, autorul anunță o impresie generală despre ceea ce a văzut, pe care o descrie „liniștitoare și plină de făgăduieli”, întrucât a înțeles că oamenii dețin dorință de muncă.

Conferința are ca obiect de studiu țăranii și activitățile acestora. Iorga vorbește despre sentimentul de repulsie pe care l-a avut când a văzut munca țăranilor lăsată de multe ori de izbesliște : întinderea ogoarelor rămase nelucrate, buruieni lăsate să crească, să înflorească și să se părăsească în voie, pământuri roditoare părăsite în seama buruienilor ; priveliștea carului cu boi cărând alcool la orașe; întrebuințarea unor animale degenerate, vite al căror păr era încleiat de murdărie, cai slăbănogiți mânați cu biciul.

După acest tablou rural dezamăgitor, urmează unul la care autorul cu greu mai spera, întrucât se declarase îngrozit de atâtea aspecte negative, astfel că îl numește „fericită minune” : „În șesul muntean de către Buzău”, căci așa numește conferențiarul zona, acesta descoperă un loc diferit în care „se desfășurau mai frumos pe coastele dealurilor de o neasemănată frumuseță, cele mai îngrijie arături, făcând un rai din toată această întindere așa de pitoresc învălmășită.”

Nicolae Iorga laudă acest loc, fiindu-i cu mirare cum oamenii din zonă au reușit să facă „asemenea fericită minune” fără niciun ajutor, căci inspectorul agricol este „o simplă iluzie bugetară comod mărginită la un birou”, iar prefectul nu are nicio competență în acest domeniu. Această reușită a oamenilor o consideră una cu totul deosebită izvorâtă dintr-o mare însușire a rasei noastre.

El aduce cuvinte de laudă românilor:

„(…)energia acestui popor răsare în miraculoase zguduiri de pe urma căror se fac lucruri la care alții lucrează îndelung, migălos, cu încuntare și oboseală, pe când la noi ele se săvârșesc în melodia cântecelor îngânate ca la sărbătoare, în strălucirea cămășilor albe pe verdele începător al câmpului care se trezește și-și cheamă prietenul”.

Aceeași priveliște o are autorul și în Bucovina, și în țara Oltului ardelean, unde, atât cei bătrâni, cât și cei tineri muncesc pământul. Nicolae Iorga, după cum reiese în această conferință, este un susținător al muncii pământului. Socotește că sărbătorile la români sunt prea multe, iar acest lucru înlesnește adeseori munca țăranului, admirându-i pe cei care ies la câmp chiar și în aceste zile. Le transmite acestor oameni salutul: „Noroc bun oamenilor harnici și răbdători!”

Demni de respect sunt pentru acesta și sătenii din Ardeal. Într-o zonă stăpânită mai mult de minorități, adeseori oamenii nu se înțelegeau, însă nu lipsea acea voie bună care dăinuia în sate.

Despre zona Ardealului, Iorga mai spune că acolo erau păstrate multe dintre obiceiurile străvechi. Horele se țineau săptămânal, iar pentru acele jocuri ardelenesti, sătenii se îmbrăcau cu vechiul port, nimeni neavând „nici fusta caraghioasă, pieptarul strâmb croit al imitatoarelor modei de la orașe, nici hainele de rândași ale flăcăilor cari desprețuiesc așa de des, mai ales în Muntenia, îmbrăcămintea înaintașilor.” Tot aici lăutarii interpretau ariile strămoșești la fiecare horă.

În finalul conferinței Iorga își exprimă recunoștința față de administrația dintr-o zonă basarabeană:

„Și în colțul basarabean de către Hotin – voi avea de spus multe și despre binele pe care l-a făcut administrația pe care ne-o batjocorim de la un partid la altul – ne-au răsărit înainte, liberi în mișcări, vioi în vorbă, cavaleri și ostași în purtări, niște uriași flăcăi moldoveni înaintea cărora nu răsare niciuna din primejdiile asupra cărora în birourile noastre de redacție și în sălile de întruniri plângem ca niște babe bolnave”.