Psihologia Comunicarii Non Verbale, Identificare Si Interpretare A Comportamentului Expresiv

Comunicare

Psihologia Comunicarii Non Verbale, Identificare Si Interpretare A Comportamentului Expresiv

Byadmin ianuarie 1, 2024

PSIHOLOGIA COMUNICĂRII NON-VERBALE, IDENTIFICARE ȘI INTERPRETARE A COMPORTAMENTULUI EXPRESIV

CUPRINS

SECȚIUNEA I : INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI INFRACȚIONAL

Comportamentul – prezentare generală

Comportamentul infracțonal din punct de vedere al psihologiei judiciare

Noțiune

Teorii ale comportamentului infracțional

Comunicarea non-verbală

Comportamentul simulat

SECȚIUNEA II : DESCIFRAREA COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Corelații psihofiziologice ale comportamentului simulat

Identificarea comportamentului simulat

Interpretarea comportamentului simulat

SECȚIUNEA III : INTEROGATORIUL JUDICIAR CA MODALITATE DE INTERPRETARE A COMUNICĂRII NON-VERBALE ÎN CADRUL COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Interogatoriul judiciar – noțiuni introductive

Caracteristicile interogatoriului judiciar

Interpretarea comunicării nonverbale în cadrul interogatoriului în scopul depistării comportamentului nonverbal

Relația anchetator – anchetat

SECȚIUNEA IV : STUDIU DE CAZ

ANEXE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Psihologia judiciară este o ramură distinctă a psihologiei, însă cu o puternică influență în domeniul dreptului. Este o disciplină cu caracter pragmatic ce are ca obiect de studiu ființa umană implicată în drama judiciară, având ca utilitate interpretarea corectă a caracterului acesteia. De asemenea are ca scop descoperirea mijloacelor psihologice care ajută la descoperirea adevărului într-o cauză, precum și pentru prevenirea și evitarea erorilor judiciare.

Această lucrare, prin tema prezentată, încearcă să evidențeze pe cât posibil rolul important pe care psihologia îl are în cadrul dreptului penal. Criminalitatea este o problemă cu care societatea se confruntă din totdeauna, iar cunoașterea cu precăderea a aspectelor psihologice legate de încălcarea normelor penale este extrem de importantă.

Prezenta lucrare este una cuprinzătoare, analizând din punct de vedere doctrinar, psihologic, juridic, dar și din punct de vedere al dreptului comparat tema cu titlul ,, Psihologia comunicării non-verbale, identificare și interpretare a comportamentului expresiv”.

Primul capitol, ,,Investigarea psihologică a comportamentului infracțional”, este structurat la rândul său în patru sub capitole. Primul subcapitol prezintă în general noțiunea de comportament ca și translator de atitudini și reacții al persoanelor umane. Al doilea subcapitol prezintă aceeași notinune, dar din punct de vedere psihologic. In ultimele două subcapitole, am prezentat succinct, forme de manifestare a comportamentului uman, comunicarea non-verbală și comportamentul simulat.

Cel de-a doua secțiune, ,, Descifrarea comportamentului simulat”, aduce în discuție în cele trei subsecțiuni, modalități de investigare și interpretare a comportamentului simulat ca și latură a comportamentului uman, atunci când acesta încearcă să ascundă anumite sentimente, trăiri și gânduri.

,,Interogatoriul judiciar ca modalitate de interpretare a comunicării non-verbale în cadrul comportamentului simulat”, este ce-a de-a treia secțiune care prezintă, în subsecțiunea întâi, noțiuni introductive cu privire la interogatoriul judiciar, ca modalitate de ascultare, în subsecțiunea a doua, caracteristicile interogatoriului. În cea de-a treia subsecțiune, este prezentat interogatoriul din perspectivă psihologică, în sensul de modalitate de depistare a comportamentului non-verbal. Ultima subsecțiune a capitolului trei, prezintă raportul dintre anchetator și anchetat, tocmai pentru a evidenția comportamentul suspectului sau inculpatului în scopul de a descoperii comportamentul simulat în scopul aflării adevărului.

Pentru ca se impune exemplificarea comportamentului non-verbal pentru o mai bună înțelegere a celor expuse în cele trei capitole prezentate anterior, ultima secțiune, ce-a de a patra este un studiu de caz cu privire la atitudinea inculpatului cu privire la fapta sa, evidențiind comportamentul simulat.

Prin această lucrare am vrut să evidențiez faptul că, psihologia judiciară, îi atrage magistratului atenția asupra importanței pe care o au cunoașterea psihologică a individului ce a săvârșit o faptă penală și întelegerea complexității sale. În domeniul infracționalității, psihologia, ajută la cunoașterea individului, fiind concentrată pe cunoașterea personalității umane, dând posibilitatea organului statului să decidă asupra soartei acestuia și să facă încadrarea corespunzătoare. Putem spune astfel că, psihologia participă astfel la înfăptuirea actului de justiție.

În cercetarea privind psihologia comportamentului non-verbal și a depistării comportamentului simulat, am avut în vedere atât evoluția legislativă dar mai ales evoluția teoriilor psihologice cu privire la acestea. Am efectuat această lucrare, ghidându-mă după studiile teoretice relevante în domeniu și orientările recente ale psihologiei în materie judiciară, aducând o notă de creativitate și originalitate.

SECȚIUNEA I

INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI INFRACȚIONAL

Comportamentul – prezentare generală

Psihologia judiciară a cercetat accepțiunile termenului de ,, comportament” care are o largă utilizare în vorbirea curentă, reprezentând reacția unei persoane într-o situație dată. O persoană manifestă o anumită reacție în funcție de sistemul specific de referință, reprezentat de situația socială ivită precum și de trăsăturile personalității sale.

Comportamentul uman apare ca un translator de atitudini, al configurației tuturor atitudinilor in fapt. Sistemul atitudinal face o selecție, deoarece atitudinile nu sunt egale ca și valoare sau intensitate, și în urma acestei selecții, este promovată sau aleasă atitudinea cu cele mai profunde implicații.

Ințelegerea comportamentului uman în anumite situații depinde foarte mult de motivul care l-a determinat să manifeste un astfel de comportament sau a scopurilor care îl prefigurează. Așa este și în cazul săvârșirii unei infracțiuni, este necesară cunoașterea mobilului care a determinat comportamentul infracțional al făptuitorului.

O parte importantă a comportamentului uman o constituie caracterul acestuia, ceea ce a dobândit pe parcursul vieții, deprinderi, gesturi, obiceiuri. Aceste deprinderi se dobândesc prin interacționarea cu alte persoane, oamenii furnizându-și reciproc diferite modele comportamentale corespunzătoare atât unor activități existențiale, cât și unor activități de integrare socială sau chiar activități dăunătoare sau nefolositoare.

Un factor care influențează comportamentul uman este reprezentat de procesul de învățare, care este un proces ce are loc pe întregul parcurs al vieții. În procesul de învățare,un rol foarte important îl au recompensa și sancționarea indiferent de forma sub care apar, ajutându-l pe individ să aibă un comportament îndreptat spre corectitudine și dreptate și nu spre comiterea unor fapte prevăzute de legea penală.

Individualizând, psihologia judiciară este interesată in principal de comportamentul deviant al individului. Devianța este încălcarea regulilor și normelor sociale iar comportamentul deviant este unul atipic, care contrazice tot ceea ce este normal și corect, care contravine legii și bunelor moravuri. Trebuie să acceptăm ideea că în orice societate și în orice moment al evoluției există devianță și aceasta trebuie tratată ca atare.

Devianța, reprezintă, deasemenea o abatere de la media indivizilor care au un comportament conformist, normal raportat la normele sociale. Devianța este tot ceea ce ține de comportament anormal, antisocial sau infracțional.

Având în vedere că aspectul pe care îl avem în discuție este comportamentul, acesta poate fi, pe langă deviant, delicvent sau aberant. Deși toate aceste trei tipuri de comportament au același rezultat, se manifestă oarecum diferit, sub aspectul normei încălcate. Comportamentul deviant are în vedere orice normă socială, pe când comportamentul delicvent are în vedere, în particular, norme penale. Comportamentul aberant se axează pe aspecte medico-legale, mai precis psihiatrice sau psihopatologice.

Principala modalitate de învățare a acestor comportamente deviante o reprezintă imitația sau copierea. Aceste modele comportamentale vor fi copiate și adaptate cel mai ușor de minori sau persoane cu vârste fragede care nu fac diferența între valorile și nonvalorile sociale, deși există numeroși indivizi care imită în pofida faptului că își pot da seama de efectele negative, deoarece și imitația este selectivă și ierarhică.

Așadar, având în vedere că devianța este parte a oricărei societăți, comportamentul deviant trebuie tratat ca atare, iar individul care prezintă un astfel de comportament trebuie atât sancționat dar și educat, reeducat si reintegrat în societate, încercându-se pe cât posibil îndreptarea acestuia.

Comportamentul criminal

din punct de vedere al psihologiei judiciare

Noțiune

Comportamentul infracțional sau criminal face obiectul mai multor discipline, fiind studiat multidisciplinar si nu doar bidisciplinar așa cum se speculează.

O analiză a actului infracțional, fundamentează exclusiv pe cerințele determinării conținutului juridic al infracțiunii și constă în analiza modului de pregătire și săvârșire a infracțiunii, precum și în atitudinea post-infracțională a făptuitorului, urmărindu-se manifestările psihicului acestuia .

Factorii psihologici care acționează asupra fiecărui individ în parte, nu acționează în mod direct și nemijlocit, ci în funcție de particularitățile fiecăruia. Într-o situație conflictuală, fiecare are o reacție diferită cu privire la soluționarea acesteia. Această reacție este determinată de un anumit tip de a acționa în spațiul psihologic, fie că este un tip de comportament disfuncțional sau unul absolut normal.

Comportamentul criminal se caracterizează printr-o personalitate deformată, fiind înclinat spre comiterea unor fapte antisociale. Acesta apare fie sub forma insuficientei maturizări, fie sub forma unor deficiențe de integrare în mediul social, detrminându-l pe individ să intre în conflict cu normele și valorile sociale. Aceste motive, cărora li se adaugă diferite scopuri personale declanșază inițierea actului infracțional propriu-zis.

În fond, se presupune că fiecare individ în parte poate fi predispus la a comite fapte anti-sociale, dar diferența dintre delicvenți și nedelicvenți constă în faptul că, cei care nu sunt delicvenți au nevoie de presiuni extreme pentru a trece limita legală, în schimb cei care au un comportament criminal sunt influențați de cea mai ușoară incitație exterioară.

,, În ultima analiză, ceea ce permite cert distingerea nedelicventului de delicvent, dar chiar și a delicvenților între ei, este aptitudinea mai mult sau mai puțin pronunțată de trecere la act ”

Comportamentul criminal al individului este conturat de trăsăturile personalității sale care se exprimă în activitatea lui în mod relativ și permanent, prin gesturi chiar nesemnificative și care iese la iveală într-un moment de slăbiciune. Aceste trăsături caracteristice comportamentului criminal au condus la conturarea unor tipuri de personalitate criminală. Astfel, există tipul extravertului, care este genul de persoană sociabilă și petrecăreață, deschisă, veselă. Tot timpul este activ și are tendința de a-și pierde cumpătul cu ușurință și de a deveni agresiv în mod spontan.

Introvertitul tipic, este inversul genului de individ prezentat mai sus, fiind o persoană liniștită, retrasă, care i-a lucrurile în serios și care devine mai greu agresivă și este deci mai puțin predispusă la a comite infracțiuni. Acesta a fost numai un exemplu al tipologiilor umane, de-a lungul timpul fiind elaborate și altele, însă niciuna nu a reușit să evidențieze toată varietatea personalităților umane.

Teorii ale comportamentului infracțional

În acest domeniu, al psihologiei judiciare, există un număr mare de teorii cu privire la fenomenul și comportamentul infracțional, de aceea este necesar să specificăm faptul că orice sistematizare are să fie entului criminal au condus la conturarea unor tipuri de personalitate criminală. Astfel, există tipul extravertului, care este genul de persoană sociabilă și petrecăreață, deschisă, veselă. Tot timpul este activ și are tendința de a-și pierde cumpătul cu ușurință și de a deveni agresiv în mod spontan.

Introvertitul tipic, este inversul genului de individ prezentat mai sus, fiind o persoană liniștită, retrasă, care i-a lucrurile în serios și care devine mai greu agresivă și este deci mai puțin predispusă la a comite infracțiuni. Acesta a fost numai un exemplu al tipologiilor umane, de-a lungul timpul fiind elaborate și altele, însă niciuna nu a reușit să evidențieze toată varietatea personalităților umane.

Teorii ale comportamentului infracțional

În acest domeniu, al psihologiei judiciare, există un număr mare de teorii cu privire la fenomenul și comportamentul infracțional, de aceea este necesar să specificăm faptul că orice sistematizare are să fie inevitabil incompletă. Aceste teorii pot fi grupate în trei categorii: teoriile bio-psihologice, psiho-sociale și psiho-morale.

Teoriile bio-psihologice

Aceste teorii susțin că infracțiunea are o bază bio-psihologică organică sau funcțională, și că factorii determinanți ai comportamentului infracțional sunt reprezentați de anumite disfuncții sau anomalii.

Teoria anormalitații biologice

Bazele acestei teorii au fost puse de medicul militar italian Cesare Lombroso, care consideră că este un ,, fenomen natural ’’ comportamentul criminal și că este determinat ereditar. Conform teoriei lui criminalii înnăscuți se caracterizează print-o serie de trăsături specifice precum: fruntea foarte îngustă, pomeți proeminenți, maxilarul osos, orbitele mari și depărtate, asimetria feței și a descheieturilor nazale, etc.

Lombroso nu s-a axat doar asupra studiului aspectului fizic al criminalului ci și asupra unor componente psihice, malformații funcționale de natură degenerativă. Conform acestor studii, s-a constatat că există două tipuri de criminali, sub aspectul simțului moral, și anume ,,nebunul moral’’ și ,,criminalul înnăscut ‘’.

Concluzionând atât cât putem ideile prezentate mai sus, putem spune că teoria lombrosiană, ne prezintă criminalitatea ca fiind o anomaile biologică a individului, bazată pe atavism organic și psihic.

Teoria constituției criminale

Potrivit criminologului Italian, Benigno di Tullio, constituția criminal reprezintă o stare de predispoziție la crimă, stare ce se manifestă la anumiți indivizi care comit acte infracționale din cele mai grave.

Pornind de la faptul că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât dacă este studiată și din punct de vedere biologic și sociologic, autorul încearcă să determine factori care conduc individual spre săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală. Un prim factor, din punctual său de vedere, îl constituie ereditatea. Un al doilea factor, la fel de important, poate fi o disfuncționalitate cerebrală sau chiar hormonală sau de orice are altă proveniență. Vârsta, de asemenea poate constitui un motiv întemeiat, în funcție de procesele care intervin în fiecare etapă a vieții, ca de exemplu la pubertate sau la bătrânețe.

Incluzând în studiile sale, și factorii sociali și fizici, di Tollio, ajunge la concluzia că un comportament infracțional este determinat de o varietate de factori care interacționând devin expresia unui ansamblu de condiții ce influențează comiterea unor fapte anti-sociale.

Teoriile psiho-morale

Potrivit acestui principiu, criminalitatea este bazată pe conflictele interne care au loc în interiorul individului și pe problemele emoționale ale acestuia. Această teorie pune accentul pe factorii psihomorali ai persoanei și pe principalale caracteristici ale acestuia.

Teoria analitică

Sigismund Freud, cel care a pus bazele acestei teorii, lansează o concepție psihologică contemporană, care nu numai că a avut o influență pozitivă asupra altor domenii de știință ci a și deschis drumul către interpretarea unitară a fenomenelor psihice.

Pentru a întelege teoria freudiană așa cum trebuie, este necesar să cunoaștem structura și mecanismele vieții psihice, bazate pe ideiile acestuia. Astfel, în opinia sa există trei nivele ale vieții psihice a unei persoane: sinele, eul și supraeul. Sinele este un complex de tendințe refulate, cu caracter apersonal, ce nu sunt trăite în mod conștient și are ca rol principal adaptivitatea care constă în tendința sa continuuă de a reduce tensiunea.

Eul reprezintă partea conștientă, care influențează conduita normală a unei persoane prin creerea unui echilibru între instincte, tendințe și impulsuri refulate. Supraeul este imaginea individului în mediul social, fiind nascut din inconștient la fel ca și eul. Rolul său este acela de formare al unor idealuri precum și de auto-observare.

Conform teoriei lui Freud, o contribuție extrem de mare asupra comportamentului criminal o are copilăria. Nu atât copilăria în sine, cât modul în care copilul a fost crescut și educat și mediul în care acesta a trăit. Pe lângă asta, el mai consideră că orice individ care comite o faptă penală, suferă de nevoia de a fi pedepsit, în sesul că vrea să scape de povara vinovăției care îl urmărește.

Freud consideră comportamentul criminal o expresie a sentimentului de culpabilitate specific nevrozelor, Acest sentiment de culpabilitate este mult mai ușor de descoperit la infractorii cu o vârstă mai fragedă, sentiment ce constituie de cele mai multe ori și mobilul crimei.

Ținând seama ca sentimentul de vinovăției este manifestat consecutiv unor instincte condamnabile, crima constituie elibarerea de sub presiunea acestui sentiment urmăritor.

Teoria personalității criminale

Conform criminologului francez, Jean Pinatel, personalitatea criminală este ,,un instrument clinic, o unealtă de lucru, un instrument operațional”. Din perspectiva lui ideea de a separa oamenii în două categorii și anume în buni și răi sau în oameni care sunt predispuși la a săvârși infracțiuni și oameni care nu sunt predispuși la a săvârși infracțiuni este total inutilă, pentru că din puctul său de vedere nu există o diferență de natură între indivizi cu privire la actul criminal.

Pinatel consideră că orice pesoană poate săvarși o faptă prevăzută de legea penală, indiferent că este pusă pe baza unui instinct nativ sau ca este necesară instigarea pentru al determina să treacă la realizarea actului infracțional. Orice om poate devni într-un moment de slăbiciune sau într-o anumită circumstantă un delicvent.

Astfel, teoria lui Pinatel se axează mai mult pe motivele care îl determină pe individ să treacă la realizarea actului în sine. Egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă sunt cele patru componente ale nucleului comportamentului criminal care determină trecerea la act. Prin egocentrism întelegem capacitatea subiectului de a se raporta doar la sine, tinzând să fie egoist. Labilitatea este o instabilitate care nu permite subiectului să realizeze urmările faptelor sale. Agresivitatea poate fi definită printr-o multitudine de reacții și comportamente, prin dorința de afirmare, de învingere, prin dorința înlăturări oricărui obstacol fără a se gandi la consecințe.

Intr-un final, indiferența afectivă este ultima etapă prin care subiectul trece, și reprezintă puterea acestuia de a-și suprima sentimentele față de aproapele său, să nu fie împiedicat de ideea că face rău unei persoane. Aceste componente trebuiesc privite și analizate în ansamblu, dând astfel un caracter particular comportamentului fiecărui individ ce a săvârșit o infracțiune.

,, Etnogeneza fenomenului infracțional este multinivelară. Fiecare teorie surprinde un anumit aspect al fenomenului infracțional. Teoriile sunt complementare, nu contradictorii. Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea lor poate rezulta o teorie unificată, globală care să evidențieze personalitatea implicată în actul infracțional în toată unitatea și complexitatea sa”.

Comunicarea non-verbală

,,Comunicarea nonverbală este un proces complex, care include omul, mesajul, starea lui sufletească și mișcările trupului ”. Comunicarea non-verbală a constituit obiectul studiului multor cercetători în ultima vreme, ajungându-se astfel la concluzia că acest tip de comunicare predomină. Astfel, din totalitatea mesajelor transmise de un om într-o zi, 7 la sută se realizează pe cale verbală, 38 la sută pe cale vocală și 55 la sută prin comunicarea non-verbală.

În comparație cu limbajul verbal, care este controlat, cel non-verbal este incontrolabil și spontan. Tocmai de aceea prin intermediul acestui tip de limbaj, în cazul săvârșirii unei fapte penale, suspectul sau inculpatul poate fi depistat de către anchetator chiar dacă nu spune adevărul cu privire la fapta comisă.

Deși este involuntar, limbajul non-verbal are la bază un număr de coduri universal valabile, la care oamenii apelează conștient pentru a transmite un mesaj. Oamenii apelează la gestică sau la mimică, de multe ori conștient pentru a evidenția un anumit sentiment, ca de exemplu, fericirea, printr-un zâmbet sau mișcări ale capului pe verticală sau orizontală ce semnifică aprobare sau negare.

Cel mai important de precizat, este faptul că interpreatarea comunicării non-verbale se face în funcție de contextul în care se află persoanele care interacționează. În cazul persoanei suspectate că ar fi săvârșit o infracțiune și al organului de cercetare care îl interoghează, limbajul trupului este analizat de fiecare dintre aceștia dar în scopuri total diferite. În timp ce organul de cercetare urmărește depistarea comportamentului simulat și aflearea adevărului în cauză, individul ce a săvârșit fapta penală, urmărește reacțiile interlocutorului său pentru a vedea dacă este crezut sau nu cu privire la relatările sale.

Deși se presupune că rolul comunicării non-verbale este acela de însoți și susține cele comunicate verbal, nu este întotdeauna așa. În anumite cazuri poate fi contrar spuselor individului, ca în cazul de mai sus, când în timpul anchetei judiciare, suspectul sau inculpatul este dat de gol de gesturi, cu privire la faptul că nu relatează adevărul. În aceste cazuri când nu există concordanță între comunicarea verbală și cea non-verbală, ne aflăm în prezența comportamentului simulat.

Putem deduce din cele de mai sus că pot exista mai multe funcții ale comunicării non-verbale. Aceasta poate avea funcția de a accentua comunicarea verbală prin elemente de mimică sau gestică, ce vor să dea mesajului un grad de importanță mai ridicat sau mai scăzut. Comunicarea non-verbală poate avea și funcția de completare a mesajului verbal, ca de exemplu un zâmbet atunci când spui o veste bună, sau o expresie tristă a feței atunci cand dai o veste proastă.

Comunicarea non-verbală, poate de asemenea, așa cum am mai precizat să contrazică în totalitate ceea ce exprimăm prin comunicare verbală. În acest caz apar anumite modificări la nivel psihologic în primul rând, persoana încearcă să ascundă ceea ce simte cu adevărat prin comunicare verbală dar este trădată de expresii sau gesturi involuntare.

O altă funcție a comunicării non-verbale este aceea a regularizării fluxului conversațional, adică, ponedrarea comunicării verbale. Comunicare non-verbală are și funcție repetitivă, dând posibilitatea receptorului, să identifice îndemnul din spatele afirmației.

În concluzie, comunicarea non-verbală are un rol foarte important, semnalele transmise de un individ, îl individualizează pe acesta în societatea din care face parte. De asemenea, unele aspecte ale comunicării non-verbale, îl încadrează în mersul normal al unei anumite culturi, la formarea căreia contribuie chiar și involuntar.

Comportamentul simulat

Așa cum am mai precizat anterior, comportamentul reprezintă atitudinea unui subiect de drept față de stimuli primiții din partea societații sau a unor situații ivite. Această atitudine a individului se reflectă și în săvârșirea unei fapte ce prezintă pericol social, ceea ce face infracțiunea să fie caracterizată printr-o trăsătură morală ce constă în vinovăția făptuitorului. Fapta reprezintă expresia unei atitudini psihice a subiectului cu privire la conexiunea dintre voința de a săvârși fapta și conștientizarea urmărilor pe care aceasta le are.

Una dintre problemele complexe ale psihologiei judiciare o reprezintă comportamentul simulat. Rolul simulări în viața de toate zilele are mai mult o importanță teoretică, însă în cazul săvârșiri unor fapte anti-sociale și folosiri comportamentului simulat în scopul de a ascunde fapta, acest comportament are repercursiuni sociale grave.

Astfel, una dintre modalitățile de apărare a autorului faptei, din punct de vedere psihologic o reprezintă, comportamentul simulat. Comportamentul simulat este reprezentat cel mai adesea prin minciună. Minciuna este procesul prin care se încearcă mușamalizarea adevărului sau încercarea de a falsifica răspunsul unei întrebări în scopul de a ascunde anumite lucruri sau fapte prin ascunderea stării emoționale care l-ar demasca pe făptuitor.

O altă formă a comportamentului simulat o constituie refuzul de a recunoaște faptele comise. Individul tinde să își camufleze sentimentele și trăirile și față de sine pentru a se putea ascunde cât mai bine și pentru a nu fi tentat să vorbească despre ceea ce a făcut.

Simulând un anumit comportament, individul încearcă să convingă auditoriul de anumite fapte aparente. Principalul scop al acestui tip de comportament este acela de a induce în eroare prin diferite modalități sau procedee, cum ar fi proiectarea atitudinilor personale în contul altei persoane, oferirea unor rațiuni cât se poate de plauzbile sau atribuirea unor atitudini și caracteristice ale unor alte persoane.

Comportamentul simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale, este manifestat prin încercarea de a ascunde sau de a falsifica sensul unei realității în scopul de a se sustrage de la acuzații. Persoana în cauză dă intenționat un raspus străin celuia pe care îl gândește, exteriorizând o expresie ce nu se potrivește cu atitudinea sau sentimentul autentic.

Comportamentul simulat nu poate însă fi perfect. O simulare perfectă nu este posibilă și datorită relațiilor stânse dintre manifestările psihice și cele fizilogice, descoperirea simulației fiind posibilă astfel prin intermediul unui observator avizat.

Simularea nu este un comportament singular, ci mai degrabă un paravan ce ascunde procesări cognitive și mecanisme neuronale diferite. Astfel autori arată că, față de minciunile spontane, cele premeditate dezvoltă și o parte corectă a poveștii, implicând regiuni corticale diferite.

Orice formă de comportament, are în primul rând, o expresie motorie, valabilă pentru ambele forme ale comportamentului, aparent sau inaparent. . În cazul comportamentului simulat, expresia motorie este denaturată de manifestarea unei preocupări constante asupra modului de a ascunde adervărul.

SCȚIUNEA II

DESCIFRAREA COMPORTAMENTULUI SIMULAT ȘI AL COMUNICĂRII NON-VERBALE

Corelațiile psihofiziologice ale comportamentului simulat

Poziția faptuitorului față de fapta comisă și față de valorile ocrotite prin normele dreptului penal, se manifestă printr-o anumită atitudine, un anumit comportament al acestuia. Astfel infracțiunea este caracterizată și printr-o trăsătură morală și anume vinovăția faptuitorului, care reprezintă expresia psihică asupra comiterii faptei.

Comportamentul făptuitorul este generat tocmai de atitudinea sa vis-a-vis de fapta pe care a comis-o. Comportamentul său poate fi înșelător, dorind să ascundă fapta sau să se sustragă de la urmărirea penală ori pedeapsă astfel trebuie analizat comportamentul său simulat.

Comportamentul simulat reprezintă o problemă complexă a psihologiei judiciare, căpătând un caracter de răspundere atunci când este vorba de descoperirea unor fapte prevăzute de legea penală.

,, Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puțin extinse, printr-o conduită marcată de expreii emoționale ( gesturi, mimică, etc) și printr-o trăire subiectivă ”.Emoția nu rămâne la stadiul de trăire internă, ea se manifestă și fizic, producându-se astfel o corelație între trăirile psihice și exteriorizarea cestora.

Emoțiile și trăirile interioare se pot manifesta prin motilitate corporală, tremur, expresivitate facială care are cea mai mare importață. Expresia facială este caracteriază ca un barometru al emoției. Astfel toate sentimentele, de bucurie, de tristețe, pot fi foarte ușor citite pe fața unei persoane.

La subiectul supus unei anchete judiciare, aceste expresii descrise anterior sunt foarte adesea întâlnite, însă într-o nuanță mai difuză datorită faptului că subiectul încearcă să recurgă la comportamentul simulat.

Pentru detectarea comportamentului simulat este luat în considerare gradul de stres indicat de creșterile sau scăderile intensității ori frecvenței timbrului vocii. Se vor lua de asemenea în considerare emoția din expresia vocală, ce poate spune multe despre trăirea subiectivă a persoanei, prescum și tremurul fiziologic, care scade în momentul instalării stresului.

Așa cum am arătat, există o corelație între prezența unor trăiri interne și a manifestări lor exterioare. Canalul care face legătura între trăire și manifestarea ei, este emoția. Emoțiile pot fi prezentate în respirație scadată sau greoaie, deficiențe de vorbire, diferite expresii faciale și sunt generate de comportamentul simulat, în cazul unei anchete penale. Emoțiile care au o intensitate mai mare se pot exterioriza prin tremur.

Idetificarea comportamentului simulat

Încă din cele mai vechi timpuri s-a constatat faptul că atunci când o persoană nu spune adevărul cu privire la unele acțiuni ale sale, se produc anumite schimbări psihofiziologice la nivelul organismului acestuia.

În cazul săvârșirii de către un individ a unei fapte penale, organele de cercetare care investighează cauza, pentru a indetifica un comportament simulat trebuie să cunoască reacțiile psihofiziologice cele mai frecvente. Caracterul simulat este asociat adesea cu trăirea unor stări emoționale puternice, stări care, în momentul investigării criminalistice se intensifică.

Persoanele care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, fiind supuși anchetei judiciare dezvoltă cel mai adesea un comportament simulat fiind motivați de dorința de a se sustarge de la anchetă. Principalele semne ale comportamentului simulat sunt: creșterea pulsului, creșterea ritmului cardiac, apariția unor fenomene vasodilatatorii, accelerarea respirației, hipersalivația, etc.

Toate aceste reacții, enumerate mai sus, sunt extrem de greu de controlat voluntar sau chiar imposibil. Aceste reacții sunt asociate cu un comportament maifest pentru anchetatori, evidențiind discrepanța dintre relatările celui în cauză și a gradului de acord asupra lor.

Aceste reacții involuntare care ajută la identificarea comportamentului simulat, au fot puse în evidență de-a lungul timpului, de către criminologi și psihologi prin diferite tehnici și metode, obținându-se însă doar paternuri de posibile maifestări. Aceste manifestări diferă de la o persoană la alta, în funcție de frecvență, intensitate, etc.

În urma acestor investigați ,au fost concepute anumite tehnici de indentificare a comportamentului simulat. Principalele tehnici, sunt:

Metoda asociației libere;

Metoda experienței motrice;

Tehnici pentru suprimarea cenzurii conștiente;

Metoda detectării stresului emoțional în scris;

Metoda detectării stresului din voce;

Tehnica poligraf;

Potențialele evocate ale creierului;

Metoda asociației libere se bazază pe stimulare. Cuvântul-stimul prezentat suspectului sau inculpatului exercită o influență specifică asupra stării emoționale a cestuia, determinând o anumită activitate la nivelul rețelelor semnatice. Una dintre modalitățile acestei tehnici este înregistrarea timpului de latență. Prin acest lucru înțelegem timpul de reacție al persoanei în momentul în care trebuie să raspundă la anumite întrebări care au sau nu legătură cu fapta.

Metoda experienței motrice constă în dublarea răspunsului verbal prin utilizarea unei reacții motorii. Fiind obligat să își concentreze atenția asupra acestei reacții în timp ce i se pun întrebări va uita să își controleze celelalte gesturi, existând astfel posibilitatea depistării unui comportament simulat.

Tehnicile pentru suprimarea cenzurii conștiente urmăresc suprimarea controlului conștient al declarațiilor. Ideea pe care se bazează aceste tehnici este aceea că individul trebuie să răspundă cât mai prompt. Răspunurile lui trebuie să fi automate și lipsite de influența controlului voluntar.

Metoda detectării stresului emoțional în scris se bazează pe modificările intervenite în scrisul unei persoane aflată într-o stare de tensiune psihică. Se pot înregistra trei tipuri ale scrisului care ajută la depistarea caracterului simulat: timpul de latență, durata scrierii răspunsului și presiunea scrierii.

Metoda detectării stresului din voce constă în identificarea schimbărilor la nivelul frecvenței tonului. De asemenea se urmăresc controlul, viteza, amplitudinea frecvenței tonului vocii.

Tehnica poligraf este cea mai performantă tehnică de identificare a comportamentului simulat. Această tehnică este cunoscută și sub denumirea de detector de minciuni. Detectorul de minciuni este un înregistrator care identifică modificările tensiunii arteriale, ale pulsului, ale tensiunii, ale respirației, înregistrând astfel modificările fizolofice ce au loc în organismul celui care recurge la comportamentul simulat.

Înregistrarea potențialelor evocate ale creierulul necesită o aparatură mai complexă și modernă. Această nouă tehnologie este bazată pe înregistrarea tipurilor de potențiale P300 și N400. Indivizii care prezintă caracter simulat manifestă automat petențial P300. Acest potențial nu apare în cazul indivizilor sinceri. Potențialul N400 apare în momentul în care creierul procesează înformația falsă care urmează a fi spusă.

Interpretarea comportamentului non-verbal

Cercetările au demonstrat că acele persoane care reușesc să observe și să interpreteze limbajul non-verbal vor avea mai mult succes în viață decât indivizii care nu au această abilitate. În cazul anchetei judiciare, această capacitate nu constituie numai un avantaj ci și o necesitate, deoarece, anchetatorul trebuie să urmărească și să interpreteze comportamentul nonverbal al suspectului sau inculpatului.

În primul rând, petntru a putea interpreta comportamentul non-verbal sau limbajul trupului, așsa cum mai este denumit, este esențială să se cunoască semnificația gesturilor, În cazul nostru ale suspectului sau inculpatului. Tocmai de aceea voi prezenta cele trei categorii de gesturi:

Gesturi autice- această categorie de gesturi, reprezintă gesturile care nu au nicio legătură cu comunicarea dar totuși au o importanță majoră deoarece trădează starea afectivă a individului;

Gesturi obișnuite – din categoria acestor gesturi fac parte reverența, degetele ridicate ale elevilor care vor să răspundă, datul părului după ureche, etc.

Gesturi simbolice – aceste gesturi au o anumită semnificație cunoscută de toată lumea, ca de exemplu, zâmbetul care semnifică fericire, mișcarea capului pe versticală în semn de aprobare, etc.

Mimica are și ea de asemenea un rol foarte important, privirea fiind elementul central. În funcție de mobilitate, fixitate sau ocolire, privirea poate trăda foarte ușor sentimentele unui individ. Să îți privești interlocutorul mai multe de 50 la sută din timpul conversației, ajută la interpretarea privirii lui și la dezvoltarea unei relații interpersonale cu acesta, în scopul de a-ți da seama dacă este real ceea ce spune.

Pentru interpretarea comportamentului non-verbal este necesară cunoașterea câtorva reguli:

Citirea ansamblului – adică gesturi și limbajul corpului trebuiesc privite în ansamblu, un tot unitar și nu separat, el transmit un mesaj impreună. Pentru o interpretare corectă trebuie citit un ansamblu de cel puțin trei gesturi;

Luarea în considerație a contextului – acest lucru semnifică faptul că o persoană poate să manifeste un gest dintr-un anumit motiv și nu trebuie interpretat greșit. O peroană, poate, de exemplu să țină mâinile încrucișate pentru că ii este frig și nu din alt motiv. Tocmai de aceea este necesară o trecere în revistă a contextului în care are loc gestul;

Recunoașterea diferențelor culturale – anumite gesturi pot avea semnificați diferite în funcție de țară sau chiar de regiune, tocmai de aceea necontenit, trebuie luat în considerare și acest aspect.

În continuare vă voi arăta câteva exemple de gesturi împreună cu semnificațiile pe care le pot avea. În categoria gesturilor mainii, de exemplu, palma întoarsă în sus reprezintă un gest de supărare, palma închisă cu degetul arătător în sus, amenințare, sau palma îndreptată în jos, autoritate.

Din categoria gesturilor brațului, putem spune că încrucișarea brațelor exprimă o atitudine negativă sau defensivă dar poate exprima și o atitudine ostilă defensivă atunci când încrucișarea este încordată.

Poziția picioarelor ținute încrucișat, exprimă de asemenea o atitudine negativă sau defensivă, în schimb atunci când încrucișarea este încordată, este exprimată o atitudine ostilă. Piciorul așezat peste genunchi și prins cu una sau cu ambele mâini evidențiază o atitudine rigidă, fermă. Gestul încrucișării gleznelor, reprezintă reprimarea unei atitudini negative sau dominante.

SECȚIUNEA III

INTEROGATORIUL JUDICIAR CA MODALITATE DE INTERPRETARE A COMUNICĂRII NON-VERBALE ÎN CADRUL COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Interogatoriul judiciar – noțiuni introductive

Principala modalitate în cadrul unui proces penal, de abordare a unei persoane, este ascultarea acesteia. Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane, suspectul sau inculpatul, parțile și subiecți procesuali principali, sunt chemate să dea declarații organelor de cercetare panală atunci când se consideră că dețin informații utile cu privire la cauză. Această ascultare este cunoscută și sub denumirea de audiere, anchetă judiciară sau interogatoriu atunci când cel ascultat este suspectul sau inculpatul.

Ascultarea poate fi realizat prin două modalități. Suspectul sau inculpatul este lăsat să declare liber tot ce ceea dorește despre infracțiunea respectivă sau acesta este întrebat de către organul de cerecetare. Există și posibilitatea în care, după ce suspectul sau inculpatul relatează liber sau declară i se adresează și întrebări.

În continuare, din puncte de vedere al psihologiei judiciare și nu al dreptului penal, vom defini interogatoriul ca fiind ,,contactul interpersonal verbal relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul culegeri de date și informații despre o faptă infracțională, în vederea prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii și în funcție de adevăr a stabili răspunderile”.

Deși este o definiție oferită de către psihologia judiciară, aceasta i-a în calcul și toate aspectele de natură penală care trebuie să ducă la aflarea adevărului și sancționarea invinuitului în cauză. Această definiție expune o multitudine de aspecte pe care organul de cercetare trebuie să le îndeplinească.

Interogatoriul nu reprezintă numai o modalitate de expunere verbală a informațiilor pe care suspectul sau inculpatul le deține atunci când este întrebat de către organul de cercetare. Interogatoriul reprezintă, în primul rând, un mijloc de probă, prin care se obține o probă ce coroborată cu alte probe duce la soluționarea cauzei.

De cele mai multe ori semnificația termenului interogatoriu, este redusă doar la accepțiunea pe care am prezentat-o mai sus, cea de mijloc de probă. Ceea ce dorim să arătăm în continuare este faptul ca interogatoriul are și altă semnificație și poate ajuta din multe privințe procesul penal prin modul de interpretare.

Definiția pe care am expus-o mai sus evidențiază toate aspectele pe care interogatoriul le scoate la iveală, precum: tensiunea emoțională, opozabilitatea intereselor ( suspect sau inculpat – organele ce cercetare ), dinamica comportamentului emoțional, etc. Toate aceste aspecte psihologice necesită a fi analizate pe parcursul interogatoriului ajută la indentificarea comportamentului simulat și implicit la constatarea faptului că suspectul sau inculpatul relatează sau nu adevărul.

Caracteristicile interogatoriului judiciar

Interogatoriul judiciar, se desfășoară între două părți. Pe de o parte se află organul de cercetare, care utilizează diferite tehnici conversaționale și se bazează pe experiență și care urmărește soluționarea corectă a cazului, și pe de altă parte suspectul , care folosindu-se de viclenie și comportament simulat, urmărește să scape de pedeapsă.

Având o importanță majoră, practica judiciară a considerat necesară evidențierea unor caracteristici specifice interogatoriului judiciar. În continuare voi prezenta aceste caracteristici împreună cu particularitățile fiecăreia dintre ele.

Prima caracteristică a inteogatoriul judiciar este cea a opozabilității intereselor. Așa cum am menționat și mai sus, fiecare dintre persoanele participante la interviu, reprezentantul statului și suspectul sau inculpatul, are un anumit interes. În timp ce organul de cercetare este motivat să afle adevărul în cauză și să elucideze comiterea faptei sub toate aspectele sale, persoana interogată urmărește diminuarea sau înlăturarea responsabilității sale cu privire la faptă. Această opozabilitate este explicată practic de statutul diferit al participanților la această procedură.

Cea dea doua caracteristică constă în inegalitatea statutului participanților la interogatoriu. Suspectul sau inculpatul este pus într-o postură nefavorabilă, fiind cel despre care există presupunerea rezonabilă că a săvârșit fapta sau despre care s-a demonstrat deja că a săvârșit-o. Suspectul sau inculpatul este cel încolțit, ce urmează să sufere consecințele legale pentru fapta săvârșită. Pe de altă parte, organul de cercetare, ocupă o poziție opusă, fiind investit de stat cu puterea de a-l sancționa pe celălalt.

În mod aparent, controlul este deținut de organul de cercetare, care pune întrebările și analizează comportamentul interogatului, el având posibilitatea de a-l ține pe acesta sub control în permanență. Există și situații în care se inversează rolulrile, interogatul folosindu-se de diferite mijloace ilegale, fără să fie sancționat în mod expres.

Tensiunea comportamentului expresiv este o altă trăsătură specifică interogatoriului judiciar, caracterizată prin atitudinea manifestată de suspect sau inculpat, prin dirijarea ei în mod conștient. Există astfel, 4 tipuri de manifestări, care permit observarea persoanei interogate pe parcursul interogatoriului:

Anumite trăsături de comportament precum motricitate, timpul de reacție, disconfort psihic, etc. ;

Expresii emoționale precum modificările de paloare sau spasmul glotic;

Gândirea suspectului sau inculpatului;

Atitudinea socială a suspectului sau inculpatului manifestată în comportamentul față de anchetator.

Demersul în ,,zig-zag” sau demersul contradictoriu sau neuniform reprezintă o altă caracteristică a interogatoriului judiciar. Această caracteristică este bazată pe abilitatea organului de cercetare de a-l determina pe suspect sau inculpat să recunoască în cele din urmă fapta comisă. Caracterul neuniform este dat de faptul că persoana interogată nu spune de la bun început adevarul, ci treptat, ajungand de la negație la recunoaștere.

Caracterul de zig-zag este dat de faptul că, există cazuri în care, suspectul sau inculpatul după ce declară ceva cu tarie, după neagă, ca mai apoi să revină la declarația anterioară. Mărturisirile lor sunt de cele mai multe ori incomplete. Aceste tactici ale suspectului sau inculpatului sunt generate de gradul de vinovăție și de pozția superioară pe care consideră că o are față de anchetator.

Caracteristici specifice interogatoriului sunt și intimitatea, stresul și riscul. Datorită faptului că mărturisirea este o chestiune preponderant psihologică, pentru ca aceastasă se transpună în fapt se creează o atmosferă intimă. Astfel camerele unde se realizează interogarea suspectului sau inculpatului trebuie să fie specific și să nu se mai permit pătrunderea altor persoane.

Tensiunea generată de prezența altor persoane îl poate determina pe cel interogat să nu mărturisească fapta. Cel care îl audiază trebuie să se folosească de tact și să-i câștige încrederea pentru al determina să spună adevărul.

Interpretarea comunicării non-verbale în cadrul interogatoriului în vederea depistări comportamentului simulat

În primul rând, voi prezenta situațiile care reprezintă oportunități perfecte de a clarifica prin investigațiile comportamentului simulat, implicarea sau nu a persoanei suspectate. Aceste siutații sunt reprezentate de planuri situaționale. Iar din perspectiva experienței profesionale, distingem următoarele patru planuri situaționale:

Planul situațional deschis – datele infracționale sunt cunoscute de ambele părți;

Planul situațional orb – datele infracționale sunt cunoscute numai de anchetator;

Planul situațional ascuns – datele despre faptă sunt cunoscute numai de persoana interogată;

Planul situațional necunoscut –datele despre comiterea faptei nu sunt cunoscute nici de anchetator și nicide persoana anchetată.

Anchetatorul pentru a identifica comportamenul simulat, trebuie să urmărească atent toate gesturile persoanei anchetate. Este necesar ca acesta să observe îndeaproape particularitățile desfășurării anchetei și a conduitei interogatului. Prin observație, nu înțelegem doar funcția vederei ci și gândirea. Astfel, observația asupra individului interogat trebuie să se bazeze pe antenție distributivă, interpretare și raționament.

În cadrul interogatoriului, suspectul sau inculpatul v-a manifesta tendința de a pune în lumină părțile sale bune, sau de a părea ceea ce nu este, evidențiind astfel unele trăsături și mascând altele. La unii dintre aceștia se iscă o discrepanță prea mare între structura reală și cea prezentată prin mască, dand naștere unui comportament forțat ascuns. Tocmai de aceea organul de cercetare, prin intermediul observației asupra conduitei și prin experiență, trebuie să discearnă între minciună și realitate, adică să detecteze comportamentul simulat.

Obseravația principalelor elemente semnificative din cadrul simtomaticii labile, au un rol extrem de important în depistarea comportamentului simulat, fiind necesar ca persoana care interoghează sa puna accent pe aceastea. Tocmai de aceea, în continuare, voi prezenta aceste elemente și concluziile pe care, organul de cercetare le poate trage în urma sesizării lor.

Pantomima putem spune că este un element general, deoarece reprezintă ansamblul tuturor reacțiilor pe care le are corpul uman (ținută, mers, gesturi). Pantomima este manifestată practic prin comunicare non-verbală, ceea ce exprimă o persoană prin trupul său.

Ținuta sau atitudinea, semnifică, în principiu, poziția corpului individului, dar conține și elemente pshice. Din punct de vedere al comunicării non-verbale, poziția corpului este edificatorie pentru trăirea individului în momentul respectiv. Voi da câteva exemple pentru o mai bună înțelegere. Astfel dacă poziția pe care persoana interogată o adoptă este una cu trunchiul înclinat în față, umerii căzuți, capul plecat și mâinile ținute pe lângă corp, cel mai probabil denotă o stare de vinovăție sau un sentiment de teamă. În sens contrar, dacă ține capul și umerii drepți, mâinile lejer pe lângă corp și picioarele ușor depărtate, denotă siguranță de sine.

Mersul, deși am putea crede că nu are nicio semnificație cu privire la ținuta și atitudinea unei persoane, poate spune multe despre aceasta. Viteza, fermitatea și elasticitatea sunt principalele particularități ale mersului. Astfel, pe baza acestora putem distinge mai multe tipuri de mers, fiecare având semnificația sa. Mersul poate fi lent și greoi, nehotărât, timid, rapid, energic, suplu și ferm, fiecare dintre ele reprezentând semnale ale dinamicii neuropsihice, precum și fondul energetic de care dispune persoana. Dacă mersul rapid denotă o mobilitate mare pe plan neuropsihic, bună-dispoziție și încredere în sine, mersul lent exprimă contrariul.

Gesturile persoanei, sunt printre cele mai importante elemente ale comunicării non-verbale. Prin gesturi, o persoană reacționază la o modificare survenită în mediul exterior sau interior. Gesturile pot fi împărțite în trei categorii:

Gesturi instrumentale – prin care se efectuează o anumită activitate;

Gesturi retorice – prin care se urmărește convingerea interlocutorului;

Gesturi reactive – prin care se urmărește apărarea, nefiind elaborate conștient.

Mimica, tot un element al comunicării non-verbale, este un ansamblu de modificări expresive la nivelul feței realizate prin intermediul ochilor, sprâncenelor, gurii, frunții, pomeților. Dintre toate acestea, cel mai important rol îl au ochii, sau mai bine spus privirea celui în cauză. Deschiderea largă a ochilor poate semnifica mirare, neștiință, absența sentimentului de vinovăție dar și inters. Deschiderea mai redusă a ochilor unei persoane semnifică atitudine de neacceptare, opoziție, tendința de a ascunde ceva. Astfel putem spune că gradul de deschidere al ochilor are un rol extrem de important în depistarea comportamentului simulat.

De asemenea direcția privirii joacă un rol important, dacă cel interogat privește în jos sau în lateral, poate avea semnificația unei atitudini de vinovăție. Dacă privirea este în sus, mai exact suspectul sau inculpatul privește peste capul celui care îl interoghează, denotă lipsă de respect.

Privirea fixă, denotă lipsă de aderență sau dorința de a-l infrunta pe cel care îl interoghează. Privirea care nu este fixă, fugind în permanență în toate direcțiile, are tendința de a se ascunde sau de a minții.

Temperamentul este latura dinamco-energetică a personalității, exprimată prin conduită. Dinamica temperamentală este exprimată prin mișcările corpului individului . Temperamentul controlează practic întreaga viață dinamică a persoanei, punând în evidență proprietățile sistemului nervos central.

Vorbirea, fluența în vorbire, debitul sau viteza exprimării, intonația, pronunția, analiza semnatică a cuvintelor, , plasticitatea și expresivitatea termenilor se numără printre elementele semnificative din cadrul sintomatici labile, însă nu țin de comunicarea non-verbală. Chiar și așa am considerat necesar, cel puțin să le enumăr.

Îmbrăcămintea individului interogat, constituie deasemenea un elemen important. După modul în care acesta este îmbrăcat, ne putem da seama de starea sa materială dar și de unele semnificații psihologice. De exemplu, croiala neobișnuită sau culorile stridente pot să exprime lipsa de profunzime, superficialitatea individului cu privire la mediul înconjurător.

Relația anchetator – anchetat

Așa cum am mai arătat, interogatoriul judiciar poate fi caracterizat ca fiind o cercetare organizată de către un organ de stat (anchetator), pentru a culege informații de la suspect sau inculpat (anchetat) în scopul de a dovedi o faptă ilegală. Această operațiune constă în strângerea dovezilor privitoare la faptă și preluarea și verificarea acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs și pentru a stabili răspunderile.

Așa cum reiese din definiția dată mai sus, interogatoriul se desfășoară între organul de cercetare, care poartă denumirea de anchetator, și suspectul sau inculpatul, care poartă denumirea de anchetat. Implicit, între aceștia doi se v-a creea o relație interpersonală bazată pe trăirea emoțională a individului interogat atunci când intră în contact cu organul de stat.

Datorită trăirii emoționale manifestate de individul anchetat și din diferite motive, precum :lipsa obișnuinței de a avea de a face cu autoritățile, ideile deformate referitoare la tratamentul exigent aplicat de acestea, persoana anchetată manifestă teamă. Pentru a înlătura aceste sentimente de teamă față de organul de cercetare, acesta trebuie să dețină anumite cunoștințe cu privire la desfășurarea anchetei judiciare și din punct de vedere psihologic.

Anchetatorul trebuie să fie atent în primul rând la componenta voluntară a comportamentului expresiv, deorece, din cauza faptului că interogatul manifestă o anumită teamă tinde să își ascundă adevăratele stări resimțite în timpul ascultări. Suspectul sau inculpatul poate simula anumite stări cu scopul de a-l intimida sau de al induce în eroare pe anchetator. Tocmai de aceea, anchetatorul trebuie să dea dovadă de calm și profesionalism și să creeze o atmosferă cât mai relaxantă.

Suspectul sau inculpatul, așa cum am arătat într-un capitol anterior, se v-a folosi de comportamentul simulat pentru a se sustrage de la răspunerea penală. Am prezentat modalitățile de manifestare a comportamentului simulat, precum și cele de interpretare, însă de la știintă la practică, este un pas destul de mare. Tocmai de aceea ancheta judiciară se realizează prin personalitatea anchetatorului, ce este un bun observator și investigator.

În primul rând, anchetatorul trebuie să deducă motivul care determină atitudinea celui interogat pentru a-și da seama dacă este vorba de comportament simulat. Starea emoțională a celui interogat poate fi generată, într-adevăr de problema cauzei critice în care se află, dar poate fi generată și de probleme pur personale, probleme de sănătate sau de familie. Tocmai de aceea anchetatorul trebuie să discearnă între aceste situații.

Există și o categorie de persoane sincere dar labile emoțional. În aceste situații este necesară creearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă. Trebuie ca ele să înțeleagă obligațiile pe care le au și statul lor în fața autorităților.Sunt excluse gesturile de nervozitate sau ridicarea tonului de către anchetator pentru a evita inhibarea labilui emoțional, care va reacționa împovărat de disconfortul inhibării.

În cazul interpretării greșite a comportamentului labilui emoțional, există posibilitatea ca ancheta să se complice, acesta mărturisind chiar ceva ce nu a făcut. Tocmai de aceea trebuie urmărit cu precauție comportamentul acestuia și orice relatare făcută de el.

În cazul în care individul anchetat este chiar autorul faptei, situația se schimbă. În acest caz discuțiile colaterale, cu privire la viața personală, de familie, trecutul său, nu dau roade iar răspunsurile, individului sunt monosilabice și reci. Se vor obsera în comportamentul acestuia manifestări de evitare a priviri, sudoare, tremurul mâinilor, spasm glotic, caracteristice comportamentului simulat.

Manifestarea acestor tulburări psihocomportamentale este generată de capacitatea psihică de a se degaja de statutul de inculpat în cauză. Inculpatul are dezavantajul că nu poate dispune de capacitatea psihică de comutare. Deși inculpatul încercă practic să joace un rol, anchetatorul experimentat, va depista și interpreta corect comportamentul acestuia manifestat prin lipsa de confort psihic, lipsa de participare și teamă.

Categoria suspecților care nu au săvârșt fapta ce i se impută se caracterizează prin dăruire. În acest sens, ei, colaborează cu anchetatorul și participă în mod firesc la derularea anchetei. Suspecții care nu au comis fapta sunt dezinvolți și tratează problema cu naturalețe. Neavând nimic care să îi inspire teamă, știind că este nevinovat, relatează faptele dezinhibat și răspunde la întrebări fără probleme.

Pentru a diferenția cele două tipuri de comportament, anchetatorul se poate folosi de întrebări precum: Dacă susțineți că nu ați săvârșit fapta atunci pe cine banuiți?, Ce credeți, v-afi descoperit autorul acestei fapte sau Ce credeți că ar merita autorul acestei fapte?.

Răspunsul la aceste întrebări v-a veni în mod spontan și deschis de la o persoană sinceră, oferind păreri cât de cât plauzibile. În schimb, inculpatul, care a săvârșit infracțiunea va ezita și va da un raspuns evaziv, fiind încurcat de aceste întrebări.

În ceea ce privește comunicarea non-verbală în cadrul raportului interpersonal anchetator-anchetat, aceasta constituie un surplus de comunicare. Ceea ce face ca această modalitate de comunicare să fie importantă și eficientă este faptul că, individul pierde controlul voluntar, dând posibilitatea anchetatorului să aibă acces la procesele psihologice informaționale.

O bună parte a informațiilor transmise, se realizează pe cale non-verbală. Astfel, în timpul interogatoriului sunt foarte importante contactele oculare. Controlul ocular este deținut în principu de persoana intergoată, chiar și în timpul în care vorbește, pentru a urmării reacția organului de cercetare, în scopul de a jongla cu declarația așa încât să pară cât mai credibil.

Indiferent de faptul că suspectul sau inculpatul v-a relata adevărul sau nu, analiza comportamentului non-verbal de către anchetator îl v-a îndruma fie spre lămurirea cazului, fie spre a evalua corect gradul de sinceritate, adică să își dea sema de faptul că individul interogat nu spune adevărul în cauză.

SECȚIUNA IV

STUDIU DE CAZ

Pentru o mai bună înțelegere a celor prezentate în cele trei capitole ale acestei lucrări consider necesar să prezint un caz concret, prin care voi încerca să evidențiez trăsăturile inculpatului și atitudinea acestuia față de organele statului în vederea formării unei priviri de ansamblu asupra comportamentului simulat și al comnunicării non-verbale.

Profilul psiholigic al criminalului Konstantinos Passaris realizat de către șeful Laboratorului de Detecție al Comportamentului Simulat, Kiss Csaba

Scurtă prezentare

Konstantinos Passaris, cetățean grec în vărstă de 28 de ani, necăsătorit, a lucrat ca și militar în forțele armate. Fiind necăsătorit provenea dintr-un mediu familial dezorganizat, mama părăsindu-l la o vârstă foarte fragedă iar tatăl aflându-se în penitenciar pentru acțiuni de tip terorist. Acesta a crescut într-un orfelinat și mai apoi într-un centru de reeducare.

Prima infracțiune a fost săvârșită de către acesta la vârsta de 13 ani când și-a agresat un coleg de orfelinat cu un cuțit. La vârsta de 14 ani a fost surprin având asupra sa o cantitate mare de cocaină cu scopul comercializării, moment în care a fost mutat în centrul de reeducare. La vârsta de 19 ani intră în cadrul forțelor armate pentru satisfacerea stagiului militar, loc unde stă timp de 2 ani, după care este condamnat de un tribunal militar la pedeapsa închisorii pentru dezertare.

După ispășirea pedepsei, la vârsta de 24, era urmărit de poliție pentru că săvârșise mai multe jafuri. În data de 11.05.2001, K. Passaris, a împușcat mortal o femeie de 23 de ani, cadavrul ei fiind găsit într-un parc. La scurt timp după asta, împreună cu un complice de naționalitate română a mai comis două jafuri armate.

La sfârșitul lunii iulie 2001, organele de poliție reușesc să îl localizeze, dar inculpatul scapă din nou. În luna septembrie a aceluiaș an, K. Passaris pătrunde în România pe baza unui pașaport fals, având asupra lui două arme. În noapte de 24-25 noiembrie 2001 subiectul nostru săvârșește ultima infracțiune, ajutat de o cetățeană româncă, împușcă mortal doi agenți ai unei case de schimb valutar și extrage suma de 575 milioane de lei. Două zile mai tîrziu, în seara zilei de 27 noiembire este arestat.

Atitudinea criminalului

Atitudinea lui K. Passaris este opozantă în raport cu organele legii. Această atitudine a fost constată de către organele de poliție încă de la prima arestare și a fost menținută pe întreaga durată a procesului. Constatăm astfel din atitudinea lui beligerantă că este tipul de infractor care manifestă un comportament indiferent față de interlocutor, adică de organele cu care interceptează, simțindu-se egal cu aceștia.

Ca majoritatea infractorilor, și K. Passaris se consideră neîndreptățit de lege, acesta reprezentân principalul motiv pe care s-au fundamentat actele sale infracționale. Organele de cercetare au constat în timpul interogatoriilor faptul că inculpatul era foarte impulsiv, având tendința de a reacționa negândit. Deasemenea s-a constata un slab control al voinței, trecerea la act realizându-se incoercibil, ducând în majoritatea cazurilor la consecințe deosebit de periculoase.

O altă dimensiune a personalității acestui criminal este agresivitatea, având la bază structura impulsivă prezentată anterior și un întreg ansamblu de frustrări. Subiectul vede în comportamentul agresiv o modalitate de a relaționa în diverse situații.

O altă latură a personalității acestuia o constituie indiferența afectivă. Aceasta provine din faptul că a trăit într-un mediu deficitar, și anume într-un orfelinat, ducând lipsă de afecțiune. Inculpatul nu prezintă nicio urmă de remușcare în fața autorităților față de niciuna din faptele sale, părând să fie total detașat, lucru care pare destul de ciudat. Testele proiective de personalitate care i-au fost administrate au arătat blocaje în manifestarea perceptivă a afectelor.

Această conduită apare în primul rînd pe fondul lipsei unui nucleu familial. Putem spune că au fost surprinse de către organele de cercetare, în personalitatea lui K. Passari, trăsături precum: egocentrism, scepticism, forță redusă de tolerare a frustrării, demonstrativitate.

Elemente relevante ale examenului psihologic

În urma examenului psihologic s-a constat personalitatea dizarmonică a subiectului, instabilitatea, impulsivitatea și toleranța scăzută la frustrare. Nivelul de inteligență al subiectului, s-a constat că se află la nivelul inteligenței medii superioare. Au fost evidențiate tendințe antisociale și de instabilitate psihică.

Prin profilul Szondi reflectă în sfera vieții afective, disimularea afectelor, subiectul trăind cu impresia că este mereu frânat în elanul său și că este oprit din a realiza orice lucru dorește să realizeze. Cât privește, vectorul sexualității, acesta indică o sexualitate normală. Vectorul contactual indică dificultatea subiectului de a se adapta la nou și incapacitatea de a-și modifica opiniile.

În urma acestui test de expertiză medico-legală psihiatrică a reieșit concluzia că subiectul K. Passaris prezintă o tulburare psihologică de tip antisocial.

După verificarea cu testul poligraf, i s-au aplicat subiectului două teste proiective: Luscher și Szondi.

Szondi

Vectorul sexual indica o activitate foarte scăzută;

Este descoperită o anumită iritabilitate la insulte, fie ele reale sau doar imaginare;

Vectorul paroxismal indica incapacitatea subiectului de a-și manidfesta emoțiile într-o manieră perceptibilă;

Structura EU-ului indica faptul că, vina pentru frustrările subiectului era atribuită de acesta, unor persoane din ambianță;

Vectorul de contact indica faptul că obiectele lumii și că relațiile interpersonale sunt valorizate, comportamentul subiectului părând unul sociabil.

Luscher

Caracteristicile subiectului indică faptul că se simte insensibil și nepăsător, crezând cu tărie că societatea și cei din jurul său îl forțează să-și reprime dorințele;

Sursele de stres:

Prin interpretrarea fiziologică s-a constatat că stresul este rezultat din deziluzie și autoprotecție;

Din interpretarea psihologică a reieșit faptul că speranțele neîmplinite l-au determinat pe subiect să devină neîncrezător și nesigur.

Percepția de sine a subiectului

Post-test a avut loc un interviu cu inculpatul cu ocazia căruia i s-au adresat mai multe întrebări printre care și dacă ar exista vreodată o posibilitate ca el să își schimbe comportamentul infracțional. La această întrebare, subiecul răspunde extrem de sceptic că oamenii, în general nu se schimbă. De aici deducem faptul că subiectul rămâne cu aceeași percepție asupra sa și asupra faptelor sale doarece crede că este neîndreptățit de societate.

Cauzele săvârșirii infracțiunii

Atât profilul psihologic, cât și un studiu amănunțit, au putut oferii o explicație plauzibilă, arătând motivele săvârșirii infracțiunilor de către subiectul nostru. Astfel, în primul rând, s-a pus comportamentul infracțional al subiectului pe baza personalității lui de tip antisocial. Acest tip de personalitate este caracterizat prin agresivitate fizică, chiar și față de cei apropiați, furturi, distrugere de obiecte, nerespectarea obligațiilor financiare, și datorită faptului că nu au o slujbă, capacitatea de a-și exprima emoțiile redusă, atracția față de țigări, băutură și droguri încă din perioada adolescenței.

Acest tip de subiecți, au în cele mai multe cazuri, un nivel normal al inteligenței, însă sentimentul continuu de nefericire al acestor persoane, stările de tensiune emoțională și depresia biruiesc, lăsându-se astfel influențați de aceste trăiri și sentimente. La baza acestora stă o tulburare de comportament.

Autorii americani apreciază, că persoanele care au tulburări de comportament sunt de cele mai multe ori persoane cărora le-a lipsit sever educația parentală, ca și în cazul nostru, dealtfel. Alți factori predispozanți ar putea fi : abuzuri, suferințe din copilărie, fuga de acasă, absența unuia sau ambilor părinți.

S-a constat că această tulburare este mai frecventă în rândul bărbaților decât la femei. Putem constata cu ușurință că multe dintre elementele prezentate mai sus au determinat subiectul să treacă la actul infracțional în toate cazurile în care a săvârșit infracțiuni, prezenate mai sus.

Concluzii

Concluzionând, putem spune că se găsesc la subiectul nostru, marea majoritate a caracteristicilor care definesc caracterul criminal, și anume agresivitate, impulsivitate, indiferență afectivă și toleranță atenuată la frustrare. Alături de aceste elemente, în personalitatea lui Passaris găsim și note de negocentrism, șiretenie, instabilitate și inteligență medie superioară.

Toate aceste trăsături evidențiază o opoziție în raport cu elementele de natură socială, manifestând beligeranță față de instituțiile cu rol în menținerea ordinii sociale. Constatăm astfel, că orice efort de reeducare a acestui criminal este inutil, deoarece este genul de criminal care nu v-a înceta niciodată activitatea infracțională, ci va săvârșii din nou dacă v-a fi eliberat sau v-a evada.

După ce a fost judecat pentru dublul asasinat săvârșit în România, în luna noiembrie 2001, K. Passaris a fost condamnat la detențiune pe viață, la data de 30.07.2003.

CONCLUZII

Lucrarea expusă are ca scop evidențierea importanței psihologiei judiciare pe tărâmul dreptului penal. Cunoașterea elementelor de psihologie judiciară de către organele de cercetare are rolul de ajuta la descoperirea făptuitorului și a adevărului în cadrul anchetei judiciare. În concluzie, aceasta devine o necesitate pentru desfășurarea anchetei, fiind un factor indubitabil.

Cunoașterea comportamentului criminal, de către organele de stat care desfășoară ancheta, se constată a fi esențială pentru corecta soluționare a cauzei. Pentru a determina atitudinea criminală a făptuitorului este necesară urmărirea îndeaproape a psihicului acestuia. În fond, poate exista presupunerea că o persoană a săvârșit o faptă penală, însă numai după interogarea acestuia prin diferite mijloace și urmărirea lui atentă, a reacțiilor și manifestărilor lui, coroborând cu restul probelor în cauză se poate stabili dacă este sau nu inculpat.

Comunicarea non-verbală este un concept psihologic complex, având la bază, exprimarea unor mesaje prin intermediul trupului. Acest tip de comunicare este folosit în mod frecvent de orice om și prin urmare și de către indivizii care săvârșesc fapte de natură penală. Tocmai de aceea, din punct de vedere al psihologiei judiciare este necesar ca oamenii legi să cunoască acest tip de comunicare pentru a individualiza și depsita cu o mai mare ușurință delicvenții. De asemenea, limbajul non-verbal, fiind involuntar și neputând fi controlat, dacă este cunoscut de către anchetator îl v-a ajuta pe acesta în mod vădit să depisteze comportamentul simulat al individului delicvent.

Comportamentul simulat reprezintă o problemă complexă a psihologiei judiciare, căpătând un caracter de răspundere atunci când este vorba de descoperirea unor fapte prevăzute de legea penală. Comportamentul simulat este reprezentat cel mai adesea prin minciună sau incorecta reprezentare a faptelor petrecute, în scopul de a induce în eroare organele judiciare. De aici deducem din nou, necesitatea unei bune cunoașteri a psihicului uman și mai ales al comportamentului infracțional, de către organele statului, pentru a putea depista acest tip de comportament în vedrea unei juste soluționări a cazului.

Acest tip de comportament este descoperit prin diferite modalități și este de asemenea necesară cunoașterea acesora. În lucrarea de față am adus în discuție interogatoriul judiciar ca modalitate de interpreatare a comunicării non-verbale în cadrul comportamentului simulat. Deoarece ascultarea unei persoane, în cadrul unui proces penal, este cea mai importantă modalitate de abordare, am considerat necesar să prezint principalele caracteristici ale interogatoriului judiciar, precum și rolul important pe care îl are anchetatorul în cadrul acestuia.

Ajungem astfel, din nou la concluzia că psihologia judiciară este un element extrem de important în cadrul anchetei, având în vedere că în cursul interogatoriului judiciar, organul care efectuează ascultarea individului trebuie să stăpânească cunoștințe cu privire la psihoogia acestuia pentru a-și da seama în ce măsură i se spune adevărul.

Încheind șirul de judecăți, putem spune că o bună desfășurare a anchetei judiciare precum și aflarea adevărului în cauză necesită organe pregătite și implicit cunoașterea unor element de psihologie judiciară de către aceștia. Necesitatea aplicării acestei științe pe domeniul infracționalității reiese din dorința de a soluționa corect cauzele penale prin analiza comportamentului indivizilor implicați în procesul penal.

Bibliografie

Albert Vriji, Detecția minciunii și a comportamentului simulat, Edit. ASCR, 2012

Allan Pease, Limbajul trupului, Edit. Polimark, București, 1995

Annals of the American Academy of Political and Social Sciense, Vol. 3, 1893, pag. 1

Buș I., Psihologie judiciară, Curs universitar, Facultatea de Drept, Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-Napoca

Cioclvei V. , Manual de criminologie, Edit. C:H: Beck, București, 2003

Ciofu I. , Comportamentul simulat, editura Științifică și tehnică, 1978

Ciofu Ioan, Comportamentul simulat, București 1974

Culcea Dumitru, Curs de criminologie, Edit. Național, București 2001

Dafidoiu I. , Personalitatea, Edit. Poliform, Iași, 2002

Drept si Administrație Publică Constanța, 2009

Ducan Cartwright, Mințicriminale. Psihanalizaviolențeiși a crimei, 2010, edit Trei

Florin Ciotea, Psihologie judiciară, note de curs, Universitatea,,Petru Maior”TârguMureș

Hulsman L., Bernat de Celis J, Peines perdues – le systeme penal en question, Edit. Centurion , Paris, 1982

Ioana-TeodoraButoi ,Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, edit. Fundației România de Mâine , 2004, pag. 231

Joe Navaro, Secretele comunicării nonverbale, Edit. Meteor Press, 2005, pag. 19

Jon Elster, Comportamentul social. Fundamentele explicației în științe sociale, 2013, edit. All

Marcel Cernovschi, Detecția comportamentului simulate. Prezent și perspective în psihologia judiciară și criminalistică, 2013

Maria Voinea, Aspecte psihologicale ale săvârșirii infracțiunii, note de curs, Universitatea București, 2010

Marius Mihailă, Aspecte psihologice ale eroteticii judiciare, Teză de doctorat

N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie Judiciară, Edit Șansa, 1992

Neculau A., Dinamica grupurilor, Iași, 2002

Pinatei J. , Egocentrisme et peronnalite criminelle, R.S.C. /D.P.C. nr. 1/1959

Popa V., Drăgan I, Lepădat L., Psihologie juridică, Edit. LuminaLex, București 1999

Popa V., Elemente de drept probator, Edit. Tracia, București, 1992

Popescu Neveanu P. , Dicționar de psihologie, Edit. Albatros, 1978

Ressler R., Whoever Fights Monsters, Edit. Presses de la Cite, 1993

Sprâncenaru G. , Boișteanu P., Astarastoae V., Chiriță V, Scripcaru C, Psihiatrie medico-legală, Edit. Polirom Iași, 2002

Tudorel Butoi, Victimologie, Edit. Pinguin Book, București 2004

Tudorel Butoi, Psihologie judiciară – curs universitar, 2012, edit. Trei

Vasile Lăpaduși, Detectorul de minciuni, edit. Little Star, 2008

Vasile Lăpăduși, Detectorul de minciuni, edit. Little Star, 2008

ViorelVasile, Investigarea crimelor și a criminalilor în serie, 2013, editura Ministerul Afacerilor Interne

Voicu Adela, Psihologie judiciară, sinteze, Universitatea,,Spiru Haret”, Facultatea de Drept

Voicu C. , Ungureanu G., , Introducere în criminolgia apliclată Edit. Sitech, Craiova 2005

Voinea M., Dumitrescu F., Psihologie judiciară, Edit. Silvy, București, 1989

http//www.juspedia.ro/13162/psihologia-actului-infractional/

Psihologie judiciara

https://ro.scribd.com/doc/8283869/Metode-de-Detectare-a-Comportamentului-Simulat-ADRIAN-PAPARI