Protocol Si Ceremonial In Activitatea Organizatiilor Internationale

CUPRINS

Introducere

Nimeni nu se mai îndoiește că epoca pe care o trăim este una de mari transformări. Într-adevar, sistemul european și mondial sunt în curs de prefacere profundă, după cum și actorii lor suferă, în același timp, profunde transformări interne.

 Astfel, pe parcursul ultimei decade se pot înregistra două transformări structurale ale sistemului internațional inițiate de sfârșitul Războiului Rece și, respective, de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Restructurarea raporturilor de putere din perioada post-război rece a fost urmată abrupt, după atacurile asupra unor obiective de pe teritoriul american, de începutul unei noi ere în istoria sistemului global, pe care o putem numi perioada post/post-razboi rece.

Crearea unui climat de încredere în relațiile internaționale a fost, de-a lungul timpului, un obiectiv important al tuturor forțelor care urmăreau menținerea păcii și stabilității în lume, sau în anumite zone ale globului, încrederea considerându-se a fi un element care ar avea o contribuție importantă în menținerea păcii și stabilității. Foarte sintetic, încrederea se poate obține printr-o bună cunoaștere și dialog. Aceste atribuții au fost reluate, printre altele, la nivel internațional de diplomație și serviciile de informații,

Multiplicarea actorilor internaționali, dezvoltarea tehnologiilor, inclusiv în domeniul comunicațiilor și media, în mod paradoxal, pe lângă creșterea posibilităților de mai bună cunoaștere și dialog, a produs și efecte contrare, cum sunt manipularea, dezinformarea, disimularea, posibilități sporite de protejare a propriilor interese de către cei foarte puternici și teama celor mai puțin dezvoltați că li se ascunde ceva și că în final vor fi victimele celor mai puternici.

Au apărut numeroase alianțe, organisme și organizații internaționale, multe instituții neguvernamentale care promovează încrederea bazată pe cunoaștere, dialog și cooperare. Din păcate, rezultatele obținute de acestea, de multe ori pozitive, sunt încă insuficiente pentru a trăi într-o lume fără conflicte, o lume a dialogului și încrederii.

Evoluția societății spre lumea globalizată, cu apariția unor noi actori internaționali și schimbările în raporturile de forțe pe plan mondial, sunt alte elemente care complică și mai mult obținerea de rezultate cât mai bune în realizarea pe scară largă a încrederii pe plan internațional.

Am ales această temă “Protocol și ceremonial în activitatea organizațiilor internaționale” datorită importanței pe care o comportă în situația geopolitică din zilele noastre, situație care pare sa fie din ce în ce mai efervescentă.

Am structurat lucrarea de față în trei capitole; în cadrul primului capitol “Aspecte generale privind protocolul, ceremonialul și eticheta” am făcut o introducere în vastul domeniu al relațiilor internaționale, făcând vorbire despre regulile ce se impun în asemenea situații de o importanță deosebită.

În capitolul al doilea, “Relații internaționale, diplomație și conferințe internaționale” am aprofundat studiul asupra ceea ce înseamnă diplomație și modul în care actorii relațiilor internaționale trebuie să-și impună un anumit cod de conduită în situațiile sus-menționate.

Capitolul al treilea vine să completeze partea teoretică a lucrării, făcând aici vorbire despre Operațiunile de menținere a păcii sub egida O.N.U., operațiuni conduse de un comandament întrunit, având lideri din state diferite. Totodată, se cunoaște faptul că operațiunile de menținere a păcii sunt o specie de acțiuni militare împletite cu acțiuni diplomatice, umanitare, asistență economică și de reconstrucție statală.

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND PROTOCOLUL, CEREMONIALUL ȘI ETICHETA

1.1. Importanța protocolului în viața socială

Rolul protocolului contemporan este de a realiza un echilibru ca instrument de comunicare între guvernat și guvernant și semnificativ și semnificat. Pentru reușita unui eveniment oficial, respectarea regulilor privind modul de tratare a personalităților în funcție de locul lor în ierarhie, de precăderea lor față de celelalte persoane sau de reciprocitatea raporturilor lor nu este suficientă Acestor reguli trebuie să li se adauge aspecte ce țin de etichetă, politețe și bune maniere. Un eveniment oficial de succes este rezultatul simbiozei acestora, care contribuie la evidențierea sensului pe care trebuie să-l aiba un eveniment al vieții publice.

Limbajul protocolului și a etichetei evoluează continuu. Ca orice altă formă de comunicare, ea suportă o serie de adaptări continue, pentru ca acest mijloc să fie în permanență un suport valabil pentru conținutul mesajelor care trebuie transmise.

Protocolul, eticheta și ceremonialul fac parte din prețul care trebuie pentru a menține armonia socială și armonia între noi și mediul în care evoluăm. Toate aceste reguli, cu cât sunt mai bine cunoscute și asimilate, cu atât se impieteazăa mai puțin asupra libertății noastre. Evoluția lor se află în legatură permanentă cu progresul civilizației. Diplomația publică și brandul de țară sunt instrumentele de comunicare prin care țările reușesc să se definească pe plan internațional.

Aportul protocolului în istoria politica a lumii este imens, întrucât a contribuit la reducerea stării de conflict între puteri, iar pe măsura lărgirii normelor de reglementare și a acceptării caracterului lui de generalitate, acesta s-a transformat într-un element moderator, chemat să evite fricțiunile și divergentele apărute între state.

1.2. Definirea noțiunilor de protocol, ceremonial și eticheta.

Din punct de vedere etimologic, cuvantul protocolul provine din vechea greacă protokollon și se referea la prima foaie lipită pe un sul de papirus pe care erau conturate datele asupra originii sale.

Protocolul este cel care stabilește ansamblul regulilor, al normelor în materie de ceremonial pentru manifestările oficiale și indică uzantele ce trebuie respectate în relațiile interpersonale și în viața reală. Protocolul se referă la relațiile dintre puterile suverane, având ca formă de manifestare statul, indiferent dacă acesta suveranitate este externă sau internă. De asemenea, protocolul definește raporturile ierarhice stabilite între instituții și în cadrul acestora, raporturi între cei care dețin puterea și subordonați.

În prezent, accepțiunea conceptului de protocol este de a defini un ansamblu de reguli de reglementare a ordinii de precădere la activitățile sociale. În studiile de specialitate, conceptul doctrinar al protocolului este abordat frecvent. Jean Serres îl interpretează ca pe niște reguli de codificare, care domină ceremonialul, scopul acestuia fiind de a acorda fiecărui participant prerogativele, privilegiile și imunitățile la care el are dreptul. Raoul Genet explică esența protocolului prin facilitatea de a rezolva problema precăderilor. În viziunea lui Pradier Fodere, protocolul constituie un cod al convențiilor publice.

Eticheta reunește regulile convenționale de comportare politicoasă în viața de toate zilele, în societate și în contextul vieții publice. O explicație privind originea acestui termen este oferită de Louis Dussalt, conform căruia termenul a apărut pe la mijlocul secolului XV, când activitățile desfășurate la curtea regală erau anunțate pe niște foi, denumite etichete. Ulterior, eticheta a căpătat sensul unui pachet de norme riguroase de comportare la curte, cu rolul să reamintească demnitatea autorității, atat a celui care o exercită, cât și a celui care se supune. Necunoașterea regulilor de etichetă constituie o lipsă de competență profesională a unei persoane desemnate să reprezinte interesele unei părți pe planul relațiilor specifice.

Diferența dintre protocol și etichetă este că prima notiune se referă la raporturile instituționale și cea de a doua noțiune face referire la raporturile individuale. Asemănarea dintre cele două concepte privește raporturile întreținute în contextul vieții publice. Termenul de ceremonie a desemnat inițial, riturile cultelor religioase și în acest sens s-a păstrat până astăzi. Ceremoniile apelează la o simbolistică împărtășită de toți participanții.

Având în vedere definițiile oferite de autori acestor concepte, este evident că ele diferă în sens strict, întrucât ceremonialul desemnează legatură cu mediul în care se desfășoară relațiile dintre state, sisteme politice, instituții și organisme sociale, pe când protocolul codifică normele care preced ceremonialul, norme care sunt destinate să asigure fiecărui participant prerogativele și imunitățile corespunzătoare conform dreptului sau.

Ceremonialul este cel care indică succesiunea actelor unei solemnități civile, militare sau religioase și determină formele exterioare, crează cadrul și atmosfera în care urmează să se desfășoare acestea și arată ceea ce trebuie să facă cel care prezidează o ceremonie. Protocolul și ceremonialul concură nu numai la buna desfășurare a manifestărilor exterioare ale unui stat, ci și la calitatea relațiilor acesteia cu statele străine, prin crearea unei ambianțe propice apropierii și colaborarii.

1.3. Evoluția istorică a protocolului

Studierea istorică a protocolului este importantă pentru întelegerea evoluției modului în care au fost reglementate relațiile interne și internaționale pe parcursul timpului, în vederea dezvoltării relațiilor economice și evitării conflictelor. Evoluția socială și istorică a dus la o permanentă îmbunătățire și adaptare a regulilor de protocol, în vederea atingerii obiectivului său principal-asigurarea unei relații armonioase. În același timp, regulile de protocol au avut rolul principal de a evidenția puterea publică într-un mod neechivoc, precum și ierarhia socială.

În sectorul VI, cuvântul protocol desemna prima pagină a unui document oficial, care îi autentifica originea. El a definit apoi, succesiv textul original al unui act notarial, registrul în care sunt înscrise aceste texte și repertoarul modelelor folosite la redactarea textelor administrative. La începutul secolului XVIII, prin protocol se întelegea o culegere de formule utilizate pentru a stabili corespondența între persoane, în funcție de rangul acestora. Aceasta evoluție relevă sensul acceptat azi pentru normele utilizate în activitățile oficiale și regulile stabilite între personalitățile publice.

Cu timpul, cuvântul protocol a ajuns să denumească pagina de titlu sau începutul unui document, care cuprindea informațiile oficiale care îi conferă valabilitate. De aici, cuvântul a căpătat întelesul de act și înscris oficial.

Inițial, termenul protocol se manifestă în cadrul tribului ca un rezultat al relațiilor de comunicare între membrii săi , care stabilesc o anumită ierarhie și apoi se exteriorizează în urma depășirii relației violente și stabilirii relațiilor pasnice între diferite centre de putere.

Adoptarea în comportamentul curent a normelor de protocol nu poate fi stabilită cu exactitate. Prezenta protocolului se contureazăa clar atunci când relațiile interstatale devin mai formale și se concretizează sub forma acordurilor politice și de cooperare.

Conform istoricilor, cele mai vechi mărturii scrise includ norme de comportament în diferite imprejurări protocolare și aparțin egiptenilor. Încheierea acordurilor în această perioadă timpurie constituie o măsură a apariției primelor norme de comportament civilizat în procesul de inițiere a relațiilor de cooperare politica între societățile antice. Protocolul antic devine structurat și atinge apogeul în Egiptul faraonic, imperiile Asirian, Babilonian si imperiul Persan.

Preocuparea pentru ceremonial și eticheta și atenția față de acțiunile protocolare de primire a invitaților s-au impus timpuriu în China, ca o condiție sine qua non a organizării sale sociale. Una din cele mai vechi cărti de ceremonial provine din China Antică și se numește Ceremonialul Zhou. În această lucrare, este prezentat în detaliu, importanța acordată ceremonialului și etichetei.

În Grecia Antică, informațiile despre cdespre ceremonial și etichetă provin din scrierile lui Platon, care descrie detaliat, categoriile de oaspeți străini și modalitățile de primire a acestora. O atenție deosebita este acordată modului de descriere a atribuțiilor și privilegiilor, Grecia fiind țara în care inviolabilitatea ambasadorilor era riguros respectată. Din Grecia, protocolul ajunge să se extindă până în Orient, unde capată o conotație religioasă care se răsfrânge asupra modului de semnare a acordurilor.

În privința instituționalizării protocolului la romani, este de remarcat atenția acordată acestui aspect de Împăratul Constantin cel Mare, care stabilește măsuri de perfecționare a ordinii de precădere a funcțiilor în stat și a celor de la palatul imperial. Din Evul Mediu și până în perioada Renașterii, protocolul continuă să rămâna notoriu în țările Orientului, spre deosebire de Europa, unde protocolul era simplu și puțin structurat-consecință a izolării statelor și a contactelor rare între ele.

În Europa, prima consemnare a normelor de ceremonial are loc la curtea împaratului bizantin Justinian și este atribuită maestrului său de ceremonii, Petrus Patrikos. Instituționalizarea normelor de protocol în Europa Occidentală este realizată de către istoricul italian Cristiano Grotranelli, care vorbește despre manuscrisele irlandeze Lebor Laignech din secolul XII și în care sunt descrise ceremonialele banchetelor organizate în casa regală de la Tara, capitala unui regat unificat. Despre organizarea ceremoniilor de la Vatican, găsim informații în lucrarea intitulată Ceremonialae romanum și scrisă de episcopul Agostino Patriyi Piccolomini. Monarhiile europene medievale sunt cele care au definit și impus regulile de protocol și ceremonial care stau la baza actualului protocol european. Toate aceste reguli au suferit adaptări și modernizări în fiecare etapă istorică pentru ca obiectivul principal al protocolului- asigurarea unor relații armonioase între state- să fie atins.

O altă țara care a acordat atenție deosebită normelor de protocol și ceremonial este Franța. Aici, începuturile codificării acestor reguli au fost realizate de Francisc I, care a stabilit o primă ordine de precădere a nobililor, onorurilor și privilegiile ce le puteau pretinde aceștia și alte reguli de mare importanță pentru viața de la curte. Urmașul său, Henric II, stabilește reguli precise de ceremonial și acesta este cel mai vechi document în materie de pe continent, care s-a păstrat până în prezent.

Un rol important în instituționalizarea normelor de protocol l-a avut Henric III, care înființeaza funcția de mare maestru ce ceremonii, numind în acestă funcție un nobil de prim rang. Aceste reguli de protocol au fost păstrate și dezvoltate la curțile regilor Franței până la revoluția din 1789, când acestea sunt în total abolite.

Secolele XVII-XVIII sunt dominate de absolutismul monarhic, când normele de protocol și ceremonial era centrate pe evidențierea importanței și prestigiului monarhului, care negocia direct prin intermediul reprezentanților săi.

Un protocol privind ceremoniile publice, precăderile și onorurile civile și militare a fost introdus de Francois Mitterand. O schimbare introdusă prin acest decret se remarcă prin introducerea în ordinea de precădere protocolară a foștilor președinti ai Franței și a foștilor prim-miniștri ai țării, acestora acordându-se locurile cinci, respectiv șapte în ierarhia de stat. În secolul XIX-XX, se remarcă o apropiere considerabilă a regulilor de protocol îin toata Europa, lucru care determina tendința de a vorbi de un protocol european. Secolul XX este marcat de tendințele de unificare și omologare crescânda a protocolului. Putem afirma că pe la mijlocul secolul trecut, se poate vorbi de un protocol european structurat, cu norme unanim acceptate, în baza cărora s-a instituit protocolul internațional utilizat astăzi în majoritatea statelor lumii.

Protocolul țărilor din America de Nord, America de Sud și Australia au avut ca sursă de inspirație protocolul european. Rezultatul a fost întâi, imitarea și apoi, adoptarea formelor protocolare europene, din care s-a născut un protocol de bază, unic și universal, denumit protocol internațional.

În ultimul secol, protocolul și ceremonialul s-au perfecționat continuuu și activitatea oficială se desfășoară după norme recunoscute la nivel internațional. Frecventa și importanța contactelor politice și a întrevederilor oficiale ale șefilor de stat crește semnificativ și este datorată dezvoltării infrastructurii de transport și a celei de comunicații. În acest sens, a devenit cu atât mai important stabilirea orientărilor formale prin intermediul cărora să se realizeze aceste contacte.

Perfecționarea permanentă a normelor de protocol, bazate pe principiul egalității statelor suverane se face pentru a asigura în permanență un mediu proprice dialogului, de a reglementa aspectele formale ale întâlnirilor la nivel înalt, ale negocierilor purtate între state și pentru a crea un mediu agreabil tuturor părților, indiferent de diferențele care apar între ele.

1.4. Funcțiile și tipurile de protocol

Implementarea protocolului în viața politică a statului și aplicarea lui la ceremoniile oficiale evidențiază funcțiile sale concrete:

Funcția de reprezentare

Functia de reprezentare a protocolului se manifestă la diferite ceremonii publice, dar și în modul de exprimare a organizațiilor și a companiilor. Protocolul este omniprezent în timpul efectuării vizitelor oficiale de către șefii de state, în timpul audiențelor oficiale acordate înalților demnitari de stat, precum și în organizațiile politice internaționale(ONU) și cele regionale (Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OSCE, NATO). De asemena, funcția de reprezentare a protocolului este exprimată la sărbatorile naționale, care se desfășoara în baza unor ritualuri politice și reflectă poziționarea națiunilor într-un moment al istoriei, precum și la festivități mai puțin semnificative. Efectul protocolului la asemenea ceremonii este mare datorită reflectării normelor sale asupra ordinii ierarhice a participanților, amplasarea simbolurilor și aplicarea obiceiurilor și tradițiilor naționale, contribuindu-se astfel la crearea unei imagini plastice a puterii și la exprimarea ponderii ei.

Functia de comunicare

Funcția de comunicare exprimă faptul că protocolul se desfășoara ca un generator de mesaje și ca un element de recepție a informației și a materializării ei. Orice putere politică exercitată de un grup de persoane în numele tuturor face din protocol un element de comunicare între liderii politici și mase, întărind ordinea necesară funcționării normale a instituțiilor statului și asigura viabilitatea acestuia. Prin mesajul purtat de protocol, statul vine să ofere o delimitare ierarhică a instituțiilor sale politice și nonpolitice, să fundamenteze spiritul de apartenență a cetățenilor la o anumită categorie socială și să comunice cu celelalte state.

Funcția de armonizare socială

Funcția esențială a protocolului este funcția de armonizare socială, care formează o atmosfera de respect între guvernați și guvernanți în baza normelor existente. Armonia socială se obține gratie implementării normelor de protocol prin ordinea pe care o imprimă acestor activități oficiale, îndepărtând pericolul dezordinii, îndeseobi daca se ia în considerare participarea la aceste activități a reprezentanților din diferite medii, țări, regiuni și continente.

Buna desfașurare a ceremoniilor publice trebuie privită prin prisma ordinii și respectării uzanțelor și obiceiurilor existente. Pentru a asigura armonia, protocolul trebuie să țină cont de factori umani specifici nu numai la evenimentele de amploare, ci și la cele mai restrânse, unde se va respecta echilibrele unui anumit mediu.

Funcția de obligativitate

Funcția de obligativitate este importantă, întrucât prin neaplicarea normelor de protocol se pot ivi situații cu consecințe grave, atât la nivel micro, cât și la nivelul macroeconomic.

În funcție de aria de aplicabilitate, protocolul poate fi național sau internațional.

Protocolul național se aplică între instituțiile și entitățile din cadrul aceluiași stat, în timp ce protocolul internațional este exprimat în cadrul relațiilor dintre statele suverane sau în cadrul relațiilor internaționale.

În funcție de entitățile care îl aplică, protocolul național poate fi : de stat (protocol instituțional) și protocol social (în cazul în care entitățile care îl aplică nu sunt instituții de stat).

Protocolul instituțional reprezintă ansamblul normelor și dispozitiilor legale, care guvernează organizarea acțiunilor sociale. Charles de Gaulle l-a definit ca reprezentând expresia ordinii în Republică.

Protocolul social reunește reguli, uzanțe care trebuie respectate în viața socială, în organizarea unor evenimente și în relațiile interpersonale. La acțiunile organizate în mediul privat, gazda este cea care stabilește care sunt regulile protocolului social ce trebuie aplicat.

Protocolul internațional se concentrează pe domeniul diplomației și codifică totalitatea regulilor, unanim acceptate pe plan mondial privind relațiile dintre diplomați și autoritățile țărilor în care sunt acreditați. Acest tip de protocol poartă denumirea de protocol diplomatic.

Protocolul international a fost definit ca fiind « lubrifiantul diplomației și cimentul stabilității internaționale » subliniind că nu trebuie neglijată importanța sa în relațiile dintre state.

Odata cu globalizarea economiei, a apărut o altă formă de protocol, denumit protocol de afaceri. Marile companii care au inițial procesul globalizarii, au simțit nevoia adoptării și instituirii unor norme de comportament menite să ducă la o dezvoltare armonioasa a relațiilor cu viitorii parteneri. Altfel spus, companiile naționale și internaționale au simțit nevoia cunoașterii și utilizării în sfera lor de cunoaștere, a tehnicilor specifice de protocol pentru o mai bună promovare a imaginii și a intereselor sale în relațiile cu partenerii de afaceri.

CAPITOLUL 2

RELAȚII INTERNAȚIONALE, DIPLOMAȚIE ȘI CONFERINȚE INTERNAȚIONALE

2.1. Relații internaționale

Relațiile economice reprezintă cea mai importantă componentă a relațiilor internaționale. Relațiile internaționale sunt reglementate de dreptul diplomatic.

În exprimarea conceptul de relații internaționale, dreptul diplomatic utilizează trei concepte:

Relații externe, care desemnează totalitatea legăturilor externe ale unei țări, incluzând raporturile statului cu alte țări și cu organizațiile internaționale.

Relațiile internaționale semnifica relațiile statului cu alte state și includ următoarele categorii de relații: cultural, economic și consular.

Noțiunea de relații diplomatice este asociată cu relațiile statului cu alte subiecte de drept internațional, cu scopul înființări de misiuni diplomatice permanente. Relațiile diplomatice sunt o parte a relațiilor internaționale.

Statele stabilesc relații internaționale foarte variate: alianțe politice, crearea de organizații economice și militare, stabilesc relații consulare sau tratate, etc. Relațiile internaționale ca domeniu de cercetare reprezintă ramura științelor politice, care studiază relațiile din cadrul sistemului internațional și interacțiunilor cu organizațiile interguvernamentale și corporațiile internaționale. Principalele arii de cercetare a relațiilor internaționale privesc: economia politică internațională, politica externă, studiile de securitate și studiile asupra pieței.

Teoria relațiilor internaționale, istoria relațiilor internaționale, dreptul internațional, studiile strategice, analiza de politică externă și economia politică internațională sunt toate ramurile domeniului relațiilor internaționale.

Prima teorie a relațiilor internaționale este teoria lui George Modelski, care concepe evoluția sistemului internațional în termeni de cicluri succesive ale marilor puteri. Din acest punct de vedere, Modelski deosebește cinci cicluri ale sistemului internațional, reprezentat fiecare de dominarea sistemului de către una din următoarele puteri: Portugalia, Olanda, Marea Britanie și SUA, după cum urmează:

1. Ciclul portughez – din 1497 (expediția lui Vasco da Gama în India) și până în momentul cuceririi în 1580 a Portugaliei de către Spania.

2. Ciclul olandez – începe în aproximativ 1580 și se sfârșește odată cu Pacea de la Utrecht (1713).

3. Ciclul britanic I- începe în preajma anilor 1710 și se sfârșește în 1783, după războiul de independență al coloniilor americane.

4. Ciclul britanic I- începe odată cu Congresul de la Viena (1815) și ia sfârșit după primul război mondial.

5. Ciclul american – începe în jurul anului 1918 și este în plină desfășurare.

Teoreticienii relațiilor internaționale se centrează asupra a patru mari tipuri de configurare a sistemului:

-Unipolaritatea- presupune existența unei singure puteri majore care domină sistemul internațional. Bipolaritatea intervine cel mai adesea în cazul puterilor hegemon.

-Bipolaritatea- este considerată deseori ca fiind cea mai stabilă configurație a sistemului internațional, implicând existența a două mari puteri oponente ce domină fiecare parte a sistemului.

-Multipolaritatea- implică existența a cel puțin trei mari puteri care să domine sistemul, fiind adesea considerată o configurație stabilă sistemului internațional.

A doua mare teorie a structurii sistemului internațional îi aparține lui Immanuel Wallersein, care considera că sistemul internațional a fost încă de la începuturile sale împărțit în 3 cercuri concentrice. Este un mod de reflecție asupra sistemului internațional care nu mai are în vedere o singură putere care domina întregul sistem într-o anumită perioadă de timp, ci stabilește o legătură triadică, determinată de legăturile economice fundamentale ce lasă loc controlului exercitat asupra sistemului de către o putere-hegemon.

Această structură constă în:

1. Centru – alcătuit din puterile majore – acestea sunt nu numai puterile care au interese la scară mondială, având și capacitățile de a le apăra, ci sunt și acele puteri care dețin o influență majoră asupra formulării strategiilor care ghidează sistemul internațional și asupra respectării lor.

2. Semiperiferice- constă în principal din 3 categorii mari de state:

a) foste puteri centrate aflate într-o poziție descendentă sunt fostele mari puteri aflate în decădere, joacă încă un rol destul de important în sistem. Este cazul Spaniei în secolul XVII sau al Rusiei în perioada interbelică.

b) puteri aflate în zona periferică și care se află într-o poziție ascendență este vorba de mari puteri în devenire, în ascensiune; sunt puteri care încearcă să-și maximizeze puterea în sistemul internațional. Este cazul Statelor Unite la sfârșitul secolului 19, al Japoniei de la începutul secolului 209 și al Chinei din ziua de astăzi

c) puterile regionale, subsistemice- puteri ale căror interese și capacități nu depășesc aria propriului subsistem al relațiilor internaționale, este cazul unor state ca Taiwan, Singapore, Coreea de Sud.

3. Periferia – este compusă din acele state care nu au nici interese sistemice, dar nici capacități semnificative, chiar raportate la sferă propriului subsistem al relațiilor internaționale.. Sunt state cu economii slab dezvoltate, cu capacitățile militare reduse și a căror securitate depinde în măsura de angajamentele internaționale ale marilor puteri

În ultimele decenii, raporturile internaționale au fost influențate de o multitudine de actori, concept definit provizoriu drept orice entitate care joacă un rol identificabil în relațiile internaționale. Alături de statul națiune, își mai fac simitita prezenta : organizațiile internaționale și corporațiile transnaționale.

Teorii a relațiilor internaționale

Realismul este teoria care face legătura dintre teoriile normative a relațiilor internaționale și praxisul politic. Această teorie este ce mai veche și mai recunoscută în cadrul relațiilor internaționale și își găsește originea în lucrările lui Tucidide, Hobbes sau Machiavelli. Pentru adepții acestui curent, principalul actor în viața internațională este statul, cel care deține monopolul asupra controlului dintr-o regiune.

Din acest punct de vedere, statul reprezintă un standardard moral pregnant, influențat de diferențele dintre politica internă și cea internațională. Conform realiștilor, politica internațională reprezintă lupta pentru putere, reprezentând atât instrument, cât și scop al statului.

Statul, ca instrument al puterii este caracterizat astfel conform concepției realiste :

Atotprezența să

Controlul în caz de abuz de puterne

Tendința de acaparare, explicată prin apariția conflictelor internaționale.

Urmărirea asigurării suveranității și securității naționale.

Internaționalismul liberal promovează ideea de raționalitate, egalitate, libertate, proprietate și progresul uman. Această teorie s-a născut din incapacitatea statelor de a controla consecințele războaielor. În comparație cu realiștii, liberalii considera că relațiile internaționale reprezintă o sursă de progres și transformare ideologică. Din punctul lor de vedere, puterea unui stat este limitat la răspunderea față de cetățeni, la obligația de a respecta cerințele economiei de piață și normele de drept.

Principiile de bază ale liberalismului sunt următoarele :

Concepție pozitivă asupra naturii umane

Ideea că relațiile internaționale pot cooperative și nu competitive

Dezvoltarea progresului.

Un interes pentru liberalism s-a realizat în deceniul 6 și 7 al secolului al XX-lea, în situația creșterii independenței economice a statelor și apoi în deceniul 9, în condițiile extinderii globalizării. Reforma liberalilor se caracterizează drept un program de cercetare, urmărind crearea unei lumi cooperante, prin existent organizațiilor internaționale.

Scoala engleză a relațiilor internaționale promovează doctrina raționalismului în anii 60-70 pe fundalul poziției deținute de Commonwealth-ul britanic. Conform acestei teorii, relațiile internaționale au cunoscut trei etape calitative. Prima etapă prevede entitățile statale ca entități independente și fără legături între ele. Cea de a doua etapă a implicat existența unor relații dintre două sau mai multe state și un impact semnificativ al fiecărui stat asupra deciziei celorlalte. A treia etapă de dezvoltare a raționalismului apare odată cu apariția societăților internaționale, reprezentând apariția instituțiilor care reglementează o serie de reguli comune.

Cea mai importantă contribuție a raționalismului la dezvoltarea relațiilor internaționale este definirea conceptului de ordine internațională și s-a focalizat pe rolul instituțiilor internaționale, valorilor, normelor și regulilor în schimbarea policii internaționale.

Neorealismul reprezintă o variantă modernă a realismului, dezvoltată odată cu apariția Războiului Rece și se focalizează pe importanța bipolarității și factorilor sistemici în politica internațională. Această teorie susține că statele caută să-și maximizeze puterea datorită existenței sistemului și prezintă trei caracteristici a sistemului internațional :

Principiul de ordonare a sistemului

Caracterul unităților în sistem

Distribuția capacităților în sistem

Neorealiștii privesc sceptic faptul că globalizarea subminează controlul statului și duce la omogenizarea politicilor și structurilor, ca efect al globalizării. Pentru adepții neorealismului, pacea și stabilitatea sunt valori supreme și caută să fie științific și pozitivist. Conform abordării neorealiste, relațiile internaționale reprezintă legături între state, cetățeni, organizații, asociații și trusturi multinaționale. Susținători ai bipolarității, neorealiștii au fost dezorientați de prăbușirea URSS la începutul anilor 90, întrucât o putere internațională nu trebuie eliminată.

Neoliberalismul consideră că statelele sunt actorii principali în relațiile internaționale și recunosc existenta organizațiilor internaționale. Pentru adepții neoliberalismului, cooperarea internațională reprezintă un obiectiv fundamental, realizat prin intermediul instituțiilor internaționale. În categoria instituțiilor internaționale sunt include organizațiile, agențiile, tratatele și acordurile acceptate de state în relațiile dintre ele. Spre deosebire de neorealiști, care consideră că statele sunt preocupate dorinta de a împiedica alte state de a deveni preeminente pe arena vieții internaționale – cu alte cuvinte, că sunt preocupate de câștiguri relative – iar această preocupare derivă din însăși natura anarhică a sistemului internațional, neoliberalii susțin statele sunt preocupate de maximizarea propriilor beneficii – că sunt preocupate de câștiguri absolute. Cooperarea, prin avantajele sale, le oferă posibilitatea maximizării propriilor beneficii și realizării intereselor lor pe termen lung.

Constructivismul este o teorie economică ce susține că orice tip de cunoaștere este determinată de percepții, convenții și experiențe sociale. Constructivismul a apărut în cadrul relațiilor internaționale la sfârșitul anilor 80, odată cu desfășurarea razboilui rece.

Teoria constructivismului afirmă următoarele aspecte:

Statele sunt unități de analiza pentru teoria politicii internaționale

Statele reprezintă mai mult intersubiective decât materiale

Interesele de stat sunt reprezentate de structurile sociale.

Principalele postulate ale constructivismului sunt:

Politica internațională este rezultatul împărtășirii normelor și valorilor de către statele membre

Structura ideaționala are un efect constructiv asupra actorilor.

Contribuția constructivismului la dezvoltarea relațiilor internaționale o reprezintă caracterul de produs social al vieții internațională și deschiderea față de schimbare. Criticile aduse teoriei constructivismului sunt edectismul, diversitatea metodologică și predispoziția execesiva, precum și faptul că nu descrie condițiile materiale și instituționale necesare ajungerii la un consens cu privire la noile valori și idei.

2.2. Diplomație

În economia actuală, se pot identifica două tipuri de diplomație: diplomație bilaterală și diplomație multilaterală. Diplomația bilaterală servește activităților externe ale statelor în relațiile de cooperare. Această formă de diplomație se folosește în misiunile diplomatice pentru comunicarea politică și misiunile pentru promovarea intereselor private ale țărilor.

Diplomația multilaterală se realizează prin relații internaționale și conferințe internaționale. Diplomația multilaterială este adresată diplomației parlamentare, întrucât utilizează reguli specifice activității parlamentarilor. Relațiile stabilite în cadrul organizațiilor internaționale îmbraca forma diplomației plurilaterale. Ca forme de exprimare a diplomației, se mai întâlnește diplomația permanentă și diplomația temporară.

Diplomația temporară include următoarele forme de manifestare prin misiuni speciale, conferințe internaționale și misiunile specializate. Regimul misiunilor speciale a fost stabilit în cadrul Convenției de la Viena din anul 1969 și regimul delegațiilor la organizațiilor internaționale a fost definit prin Convenția privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale de la Viena din anul 1975.

Formele de manifestare a relațiilor bilaterale sunt următoarele:

Reprezentarea statelor în străinătate. Această funcție este realizată în cadrul ambasadelor, misiunilor diplomatice pe lângă organizațiile internaționale și prin reprezentanții permanenți ai statelor care își desfășoară activitatea pe lângă aceste organizații.

Negocieri economice pentru dezvoltarea cooperării între state. Aceste negocieri urmăresc interese majore pentru statele participante: semnarea acordurilor de cooporare comercială, științifică și tehnică, schimbul de experți sau obținerea de avantaje economice semnificative.

Scopul diplomației bilaterale este încheierea de înțelegeri economice, care se realizată în cadrul misiunilor diplomatice și agențiilor comerciale. Prin acest fapt, se remarcă importanța diplomației ca formă de manifestare a intereselor economice a diferitelor state, concretizate în acorduri, convenții, protocoale și alte instrumente juridice.

Diplomația multilaterală se caracterizează prin următoarele forme de existența:

Pregătirea în încheierea de acorduri și convenții reprezintă o primă formă, comună atât diplomației bilaterale cât și celei multilaterale.

Participarea la activitățile organizațiilor internaționale, la conferințe și congrese internaționale.

Statele Unite propun în 1945 instituirea unei Organizații Internaționale a Comerțului. Propunerea a fost preluată de Consiliul Economic și Social al ONU, care a convocat în acest scop trei conferințe succesive: la Londra (octombrie 1946), la Geneva (august 1947) și la Havana (noiembrie 1947 – martie 1948). Carta de la Havana nu a putut intra în vigoare, deoarece chiar SUA, deși initiatoarea proiectului, nu a ratificat documentul.

Inițiativa creării acestei organizații aparține ONU, care prin Hotărârea Adunării Generale din decembrie 1962, a decis convocarea unei conferințe pentru comert și dezvoltare, care a și avut loc în primăvara anului 1964. La recomandarea ei, Adunarea Generală a ONU a adoptat la 30 decembrie 1964, Rezolutia prin care s-a institutionalizat Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert și Dezvoltare – UNCTAD (United Nations Conference for Trade and Development), ca institutie specializată, neautonomă a ONU, cu peste 160 de membrii. Structura organizatorică era formată din: Conferinta UNCTAD, Consiliul pentru Comert și Dezvoltare, Organele subsidiare ale Consiliului, Secretariatul UNCTAD etc.

În aceste conditii, tratatul de comert multilateral conceput cu caracter provizoriu, semnat la 30 octombrie 1947 la Geneva, intitulat General Agreement on Tariffs and Trade – GATT (Acordul General pentru Tarife și ComerT) a continuat să functioneze. Adoptat ca un acord în formă simplificată, el nu presupunea ratificarea de către tările semnatare.

Începând din 1964, structura organizatorică a fost completată cu Centrul de comert international, care din 1968, s-a transformat în Centrul comun de comert international GATT-UNCTAD.

Prncipalele directii ale reformei sistemului comercial international promovate de UNCTAD vizează:

Așezarea comerțului internațional pe baze și principii noi;

Restructurarea comerțului cu produse de bază;

Restructurarea comerțului cu produse manufacturate

Impulsionarea relațiilor comerciale dintre țările cu sisteme și niveluri de dezvoltare diferite și a schimburilor reciproce dintre țările în curs de dezvoltare;

reglementarea comertului invizibil (îndeosebi a transporturilor maritime, finantării schimburilor comerciale, asigurărilor etc.), a transferului de tehnologie, a fluxurilor de ajutor pentru dezvoltare etc.

Dintre realizările UNCTAD, putem aminti:

Recunoașterea problemelor tărilor în curs de dezvoltare (accesul pe piete, obtinerea de preturi echitabile și remuneratorii, obstacolele în calea exporturilor etc.);

Recunoașterea necesitătii unui tratament preferential pentru tările în curs de dezvoltare;

Adoptarea Sistemului Generalizat de PreferinȚe – SGP (aplicat din 1971) și, ulterior, a Acordului privind Sistemul global de preferinȚe comerciale (SGPC) – 1986

Fondul Monetar International este o organizație internațională din cadrul Națiunilor Unite creată în urma Conferinței monetare și financiare din anul 1944 de la Bretton Woods, SUA, cu scopul facilitării cooperării valutar-financiare dintre țările membre. Ea a fost înființată oficial pe 27 decembrie 1945, când 29 de țări au semnat și ratificat acordul de la Bretton Woods, și a început să funcționeze la 1 martie 1947.

Obiectivele FMI:

Promovarea cooperării internaționale prin intermediul unei instituții care oferă mecanisme de consultare și de influentă în relațiile valutar-financiare internaționale;

Susținerea expansiunii și creșterii echilibrate a comerțului internațional, dezvoltarea ramurilor productive din țările membre și ocuparea forței de muncă;

Promovarea stabilității cursului de schimb și evitarea deprecierii monedelor în scopuri competitive;

Facilitarea realizării unui sistem multilateral de plăti privind tranzacțiile curente dintre țările membre;

Asigurarea accesului țărilor membre la resursele FMI, în scopul eliminării deficitelor din balantele de plăTi;

Sprijinirea statelor membre în reducerea dezechilibrelor balanțelor de plăti.

Resursele FMI se grupează în:

– Resurse ordinare/obișnuite – cotele de participare ale Țărilor membre în valută, în DST și monedă națională; ea se stabilește pe baza unei formule matematice care ia în calcul produsul tnaional brut, rezervele de aur și dolari SUA, valoarea medie a importurilor și variația exporturilor;

-Resurse împrumutate – acestea proveneau, la început, de obicei de la Grupul celor 10 țări industriale (SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie, Franta, Italia, Canada, Olanda, Belgia, Suedia și, din 1964, Elveția – G11) pe baza Aranjamentelor Generale de Împrumut; ulterior, prin noile acorduri de împrumut, FMI a încheiat convenții cu 25 de țări membre și bănci centrale pentru a mobiliza resursele financiare necesare.

2.3. Conferințe internaționale

Conferintele internaționale se referă la regulile create pentru a asigura un rezultat eficient al negocierilor și a oferi un grad ridicat de mulțumire participanților. Conferințele internaționale constituie un element politic, întrucât reprezentanții statelor la reuniuni au instrucțiuni din partea Ministerului de Afaceri Externe și rolul reuniunilor este de a adopta poziții sau măsuri din partea forurilor guvernamentale.

Trăsăturile conferințelor internaționale sunt următoarele:

Întâlnire din reprezentanții statelor sau organizațiilor internaționale ca actori principali. Numărul participanților nu este prestabilit, la o conferință internaționali existând și invitați.

Durata conferinței este limitată ca timp, fiind fixată de la început de delegați.

Scopul conferințelor internaționale este rezolvarea unor probleme prestabilite, adoptarea de norme internaționale sau negocieri în vederea adoptării unei poziții comune.

Metodele de comunicare sunt negocierea și discuțiile libere.

Lipsa de capacitate juridică.

Rolul conferințelor internaționale este de a oferi un cadrul de negocieri, de adoptare a unor decizii comune și stabilirea unei poziții în anumite chestiuni economice și politice. Conferințele internaționale sunt reglementate de dreptul diplomatic și dreptul public general. Dreptul diplomatic are rolul să reglementeze metodele de negociere în cadrul conferințelor, procedurile privind nașterea raportului delegațiilor și regimul juridic al conferințelor.

De asemenea, conferințele internaționale sunt convocate de către state și organizațiile internaționale. De cele mai multe ori, conferințele internaționale sunt realizate prin intermediul organizațiilor internaționale. Prin intermediul Organizației Națiunilor Unite au fost organizate conferințele de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic și consular și conferința pentru comerț și dezvoltate din anul 1964.

Se pot organiza conferințe internaționale de către organizații doar în anumite condiții: să fie împuternicite de statele membre. Conferințele internaționale pot adopta tratate, declarații, protocoale sau acte finale

Tratatele sunt rezultatul unor negocieri intense între state și se adopta prin majoritatea voturilor pentru a asigura o legitimitate a negocierilor. Tratatul este izvorul principal al dreptului internațional public. Prevederile tratatului include norme ale dreptului internațional public, incluzând asumarea de obligații pe plan internațional și stabilește norme cu caracter obligatoriu pentru statele participante la acordurile internaționale.

Cel mai important tratat este Carta Organizației Națiunilor Unite, incluzând fundamentele de drept internațional public.

Recomandările sunt acte unilaterale ale conferinței, neobligatorii pentru statele participante, care au, totuși, rolul lor, constând în formarea unor comportamente viitoare ale statelor, liber acceptate, care prin practică repetată devin norme juridice de natură cutumiară; recomandările nu sunt supuse dinamicii votului majoritar și se propun conferinței de secretariatul ei; protocoalele sunt tot convenții, dar tratează chestiuni minore; declarațiile interpretează o normă de drept; actul final consemnează rezultatul conferinței.

Declarațiile reprezintă documente elaborate de state, prin care acestea interpretează un tratat în vigoare sau își precizează o anumită poziție comună față de diferitele probleme ale relațiilor internaționale.

Protocoalele sunt documente juridice elaborate în cadrul conferinței, acoperind o sferă destul de largă de obiective. Elaborându-se de multe ori în legătură cu un tratat, protocoalele pot completa, modifica sau interpreta prevederile cuprinse în acest tratat.

Actul final reprezintă în esență documentul care arată la ce concluzii a ajuns conferința în urma dezbaterilor. Scopul conferințelor este clarificarea unor probleme și găsirea de soluții pentru participanți.

Rolul conferințelor internaționale este soluționarea și aplanarea situațiilor de criză și conflict existente la un moment date. De asemenea, o caracteristică a conferințelor internaționale este participarea delegaților statelor sau ai organizațiilor internaționale.

Conferința internațională nu are personalitate juridică internațional și reprezintă o entitate comuna statelor participante. Convenția de la Viena din 1975 atribuie o serie de competente, drepturi și obligații conferințelor internațional, care îi oferă statutul de subiect de drept internațional temporar. În funcție de scopul urmărit, conferințele internaționale pot fi considerate astfel :

Politice

Au un caracter general 

Tehnice – specializate în anumite domenii de activitate

În funcție de obiectivele lor, conferințele internaționale pot fi :

Deliberative – fac recomandări statelor sau oferă îndrumări și instrucțiuni organizațiilor internaționale.

Legislative – negociază și adoptata textul unui tratat internațional

Informaționale oferă cadrul pentru schimbul internațional de informații.

În funcție de formă de organizare și desfășurare, conferințele internaționale pot fi bilaterale sau multilaterale, având o singură temă sau mai multe teme, purtând calificativul de conferință specială (ad-hoc) sau obișnuită etc. În funcție de rangul participanților, conferințele internaționale pot fi la cel mai înalt nivel (șefii de state), la nivel înalt (șefii de guverne și miniștrii de externe), la nivel mediu (funcționari din MAE, experți etc.). În funcție de sfera persoanelor participante, conferințele internaționale pot fi generale, la care participă maximum de state, sau restrânse, la care participă doar un grup determinat de state

În funcție de scopul operativ, conferințele internaționale pot fi diplomatice sau de plenipotențiari, care iau decizii având relevanță internațională și imperative pentru statele participante și preliminare sau de experți, care nu iau decizii, ci doar formulează și alcătuiesc proiectul unui tratat sau al unui act oficial internațional.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ

OPERAȚIUNILE DE MENȚINERE A PĂCII SUB EGIDA O.N.U

3.1. Cadrul legal al problemei

Originea problemei se găsește în Carta O.N.U. Aceasta precizează la art. 1 că scopul principal al Organizației Națiunilor Unite este menținerea păcii și securității internaționale. După ce s-a stins al doilea război mondial, în anul 1945, menținerea păcii, redobândite cu atâtea mari sacrificii umane, câte n-a mai pomenit omenirea până atunci, s-a văzut ca fiind problema vitală și cea mai importantă a lumii. Atunci se dorea cu putere ca asemenea sinistru holocaust să nu se mai repete.

Astăzi, la distanță de zeci de ani de la definirea scopului O.N.U. în Cartă, menținerea păcii continuă să rămână vitală. Doar că situația geo-politică a lumii s-a schimbat, Carta O.N.U. conservând viziunea anului 1945 cu privire la metodele și mijloacele realizării scopului păcii.

3.1.1. Cum vede Carta O.N.U. realizarea scopului O.N.U. de menținere a Păcii și securității?

Mai întâi, Carta O.N.U. investește organul de acțiune al O.N.U., Consiliul de Securitate, cu răspunderea pentru menținerea Păcii și securității internaționale. Întru această răspundere, Consiliul de Securitate a fost investit cu următoarele funcții: – să rezolve pe cale pașnică diferendele dintre State; – să constate existența unei amenințări contra păcii, a unei violări a ei și să formuleze recomandări și decizii pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale; – să creeze un sistem de reglementare a armamentelor și de supraveghere a teritoriilor sub tutelă declarate zone strategice; – să stabilească măsuri pentru executarea silită a hotărârilor Curții Internaționale de Justiție.

În fața crizelor constatate, după gravitatea lor, Consiliul de Securitate este abilitat să aplice metode pașnice (de constrângere fără folosirea forței) – capitolul VI al Cartei – sau metode de constrângere bazate pe folosirea forței – capitolul VII al Cartei -, fie că aceste implică sau nu forța armată.

În ipoteza că este necesară folosirea forței armate pentru cauză de amenințare sau ruptură a păcii ori de agresiune, Carta prevede un mecanism de constituire și utilizare a unei Forțe de Urgență capabilă de misiuni militare contra Statelor aflate în culpă.

Art. 43 din Cartă obligă, în acest sens, pe membrii O.N.U. să pună la dispoziția Consiliului de Securitate – la cererea lui – forțe armate, sprijin logistic și facilități care să privească chiar și dreptul de trecere a trupelor peste teritoriul lor (la cererea lui) în condițiile stabilite prin acord prealabil încheiat special, din timp, între Statele respective și Consiliul de Securitate. Conducerea și utilizarea în misiuni a trupelor puse la dispoziția O.N.U. este prevăzut să se realizeze de către un Comitet de Stat Major care, împreună cu Consiliul de Securitate, adoptă planurile de acțiune. Capitolul VII din Cartă precizează că rolul forțelor armate constituite (cunoscute din practică sub denumirea de Forțe de Urgență ale O.N.U.) este cel de: constrângere a agresorului să înceteze actele sale agresive; restabilire a Păcii și securității în zonă prin operații militare împotriva agresorului.

În practică nu s-a întâmplat decât de două ori ca Forțele de Urgență ale O.N.U. să-și îndeplinească rolul în conformitate cu prevederile capitolului VII din Cartă: în războiul din Coreea, în anul 1950, și în cazul acțiunii militare aliate de pedepsire a faptei de agresiune armată săvârșită de Statul Irakian împotriva Kuweitului în anul 1990-1991. În aceste cazuri Consiliul de Securitate a invitat un număr de State să-i pună la dispoziție trupe și a constituit Forța de Urgență pentru restabilirea Păcii și securității în zonă.

3.1.2. Care este baza legală a constituirii Forțelor de Urgență ale O.N.U. ?

Baza legală a constituirii Forțelor de Urgență ale O.N.U. pentru menținerea păcii este constituită din prevederile art. 43 ale Cartei O.N.U., rezoluțiile Adunării generale O.N.U. în materie de pace, actele constitutive ale organizațiilor politico-militare (v. spre exemplu Deciziile de la Helsinki din 1992) și prevederile legislației Statelor membre ale O.N.U. cu privire la această problemă.

Pentru că în practică, chiar de la început, mecanismul prevăzut la art. 43 din Cartă privind constituirea Forței de Urgență nu a funcționat (cu excepția celor două situații menționate mai sus), și pentru că în fapt rolul îndeplinit de aceste forțe a fost altul, de factură diferită celui prevăzut în Cartă, Adunarea Generală a O.N.U. din 3 noiembrie 1950 a adoptat Rezoluția 377-V, intitulată “Uniți pentru menținerea păcii”. Ea este actul de naștere al Forței de menținere a păcii. Spre deosebire de Forțele de Urgență bazate pe art. 43 din Cartă, Forțele de menținere a păcii, bazate pe Rezoluția 377-V, au rolul limitat numai la necesitatea interpunerii între forțele beligerante. Rezoluția menționată conferă Adunării Generale a O.N.U. atributul numirii comandantului șef aș Forței și acordă acestuia o mare autonomie. Câtă vreme, în practică, formula art. 43 privind constituirea Forței de Urgență nu a funcționat, Rezoluția 377-V umblă la cauze și simplifică formula procedurii, abilitând pe Secretarul General O.N.U. să încheie cu Statele acordurile pentru constituirea și funcționarea Forței de menținere a păcii. Potrivit art. 43 din Cartă, aceste acorduri trebuie să se încheie între Consiliul de Securitate și State, ceea ce a fost și este foarte anevoios.

În conformitate cu prevederile Rezoluției 377-V, Forța de menținere a păcii nu poate fi angajată să acționeze decât numai în conflicte cu caracter internațional. Dotarea Forței se prevede aici să fie făcută exclusiv cu armament defensiv ce poate fi folosit numai în condiții de legitimă apărare ori în cazurile în care s-ar împiedica exercitarea mandatului primit. Rezoluția interzice, de asemenea, participarea la constituirea Forței a Statelor având interese în conflict sau în zona de desfășurare a conflictului și a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate.

Din momentul în care, la realizarea securității internaționale, Consiliul de Securitate este tot mai mult asistat de organizații politico-militare (N.A.T.O., Uniunea europeană, O.S.C.E. ș.a.), cadrul legal al constituirii Forței de menținere a păcii se lărgește și, totodată, se diluează. Situațiile de criză care au apărut și, mai ales, specificitatea lor, cu consecințe grave în planul securității internaționale, au impus, chiar dacă numai în spiritul Cartei O.N.U. și al Rezoluției 377-V și nu în litera lor, și mai mult chiar ad-hoc, formule noi de constituire și folosire a Forței de Pace a O.N.U. Aceste formule noi nu au o bază legală clară; ele fac apel la spiritul Cartei și a Rezoluțiilor O.N.U. în materie de Pace și se sprijină pe actele constitutive ale organizațiilor politico-militare care se implică și sunt îndrituite, prin acele acte, să ia parte la asemenea misiuni.

În baza spiritului Cartei, a principiilor generale de Drept și a actelor constitutive ale organizațiilor politico-militare s-a născut, după 1990, Forța multinațională de impunerea sau restabilirea păcii. Aceasta are o fizionomie total diferită de Forța bazată pe Rezoluția 377-V și are competențe ce nu-și găsesc temei nici în Cartă și nici în alte instrumente juridice internaționale. Motivația creării ei se află în necesitatea reprimării actelor de barbarie fără precedent comise în numeroasele conflicte interne din ultima vreme, conflicte cu caracter distructiv de state.

Forța multinațională de impunere sau restabilire a păcii este mai mult o creație a necesităților concrete, imperative, pentru menținerea siguranței păcii internaționale. Dar tot pentru aceeași siguranță a Păcii și în contra arbitrarului (el însuși pricină de nesiguranță) constituirea și folosirea acestei noi Forțe întru Pace trebuie cu necesitate să aibă o reglementare fără echivoc, atât în Cartă (ceea ce ar presupune modificarea ei) cât și în tratate internaționale.

La constituirea și folosirea Forței de Urgență a O.N.U. contribuie și legislațiile Statelor membre ale O.N.U. create în spiritul Cartei și pentru scopul ei, care este Pacea.

Congresul al XIII-lea al Societății internaționale de Drept Militar și Dreptul Războiului, din Austria, 1994, a pus în evidență următoarea situație a legislației interne a Statelor cu privire la folosirea forțelor armate proprii în operațiuni de menținere a păcii: – întâi, în majoritatea Statelor nu există prevederi constituționale exprese referitoare la utilizarea forțelor armate proprii în operațiuni de menținere a păcii.

Rezolvarea problemei se face în baza unor prevederi constituționale generale prin legi ordinare; – în majoritatea Statelor, angajarea forțelor armate în operațiuni de menținere a păcii este supusă aprobării prealabile a parlamentului, iar unele aranjamente privind sprijinul logistic, financiar sau tehnic sunt posibile și prin hotărâri ale organismelor administrative cu competență în domeniul apărării; – apoi, se constată că legislația Statelor este foarte diferită în ce privește problema integrării forțelor naționale în structurile multinaționale. În unele cazuri nu este posibilă integrarea, iar în altele se acceptă integrarea unităților medicale sau o integrare limitată. In cele mai multe cazuri comandantul forțelor proprii trebuie să fie național iar transferarea puterilor disciplinare către comandantul forțelor multinaționale nu este în genere acceptată; – în general nu se consemnează probleme deosebite de ordin juridic în ce privește acceptarea răspunderii în cazul săvârșirii de infracțiuni prin care se încalcă normele convențiilor internaționale referitoare la comportamentul în luptă și protecția victimelor conflictelor armate.

Realizarea scopului Păcii la scară internațională pune cu necesitate problema, pe de o parte, a uniformizării legislațiilor naționale în ce privește statutul juridic al forței multinaționale și al membrilor ei și, pe de altă parte, a perfecționării cadrului convențional internațional privind constituirea și utilizarea forțelor de menținere a păcii.

3.2. Conceptul de operațiuni de menținere a păcii

3.2.1. Ce înseamnă construcția păcii ?

A construi pacea nu este asemenea cu construcția fizică a unei case. Poate că este asemenea cu construcția spirituală a unei familii. Construcția păcii înseamnă de fapt construcția cadrului instituțional-legal menit să limiteze oscilațiile intereselor iraționale ale statelor și să dea sens efortului acesta de limitare.

Cauza limitării acestor oscilații ca și sensul (scopul) ei este Dreptatea. Iar Dreptatea este conceptul binelui, al echilibrului , al Ordinei în lumea faptelor omenești externe, libere și conștiente având caracter social.

La nivel internațional, Dreptatea este conceptul echilibrului în raporturile dintre State. Pe cale de convenție, Statele consimt la crearea, în scopul Păcii, conform cu Dreptatea, de instituții la nivel internațional care să gestioneze spre binele lor, a fiecărui Stat și a totalității Statelor, resursele dreptății pe baza unei legislații convenite între ele. Conform convențiilor dintre ele, Statele înțeleg să sprijine efortul întru Pace al instituțiilor convențional create și chiar să pună la dispoziția acestora (a Instituțiilor create, precum O.N.U.) chiar și forțe armate.

Esențial în construcția Păcii este interzicerea războiului, respectiv interzicerea folosirii forței în rezolvarea diferendelor dintre State și în mod deosebit interzicerea rezolvării diferendelor internaționale pe cale militară. Pentru a face viabilă interdicția, s-au construit Instituții cu caracter internațional (nu suprastatal), așa cum sunt O.N.U. și organizațiile cu caracter regional, și au fost proiectate, adoptate și ratificate tratate (convenții).

3.2.2. Construcția păcii este atributul fiecărui Stat

În comunitatea internațională a Statelor, Statul are atributele subiectului de drept: suveranitate, libertate și egalitate. Așa cum pacea socială este condiționată în interiorul Statului de respectarea persoanei pe baza principiilor: a trăi onest, a nu lovi pe altul și a da fiecăruia ceea ce este al său (Ulpian), la scara internațională Pacea lumii este condiționată de respectul Statului pe baza principiilor Dreptului internațional.

Aceste principii trag Statele spre putința respectării reciproce a suveranității, egalității, libertății și accesului egal la resursele vieții. Totodată, ele cultivă convingerea că resursele păcii sunt în interiorul efortului reciproc al Statelor de a îndeplini cu bună credință obligațiile convenite precum și în efortul de a nu apela la mijloace nepașnice în rezolvarea diferendelor. Nicio Putere omenească organizată nu se poate substitui atributelor Statului. De aceea Dreptul internațional nu este un Drept al puterii, ci un Drept al consensului, consimțământului, al convenției. Întrucât Statele voiesc Pacea, ele consimt să-și asume obligații prin tratate menite să zidească Pacea între State.

Pe acest temei s-a zidit Organizația Națiunilor Unite ca și Dreptul internațional contemporan ca Drept al Națiunilor Unite întru Pace. Așadar, construcția păcii internaționale se vede că este rodul nu al unei organizații de putere suprastatală, ci este rodul manifestării libertății de voință legitimă și suverană a Statelor (a fiecărui Stat față de celelalte) în interiorul organizațiilor internaționale zidite să fie forul (locul) unde voința lor (a fiecărui Stat și a Statelor reunite în scopul păcii) se poate exprima.

O.N.U. se vede, așadar, că este (din perspectiva explicației de mai sus) locul pregătit, pe baza consimțământului Statelor aliate în efortul comun pentru Pace, unde Statele membre, prin ambasadorii delegați, creează cadrul legal al securității și siguranței păcii internaționale. Legea fundamentală, ca să zic așa, care întemeiază Dreptul internațional contemporan ca Drept al Păcii este Carta O.N.U.. La formula păcii preconizată de Cartă au consimțit Statele membre ale O.N.U. Formula păcii prevăzută de Cartă este, prin urmare, o formulă convențională și nu una de putere suprastatală. Sistemul de securitate creat prin instrumentele prevăzute de Cartă este un sistem bazat pe convenție, pe consimțământ așadar și nu pe dictat. Fiecare Stat membru al O.N.U. a cedat o parte a însușirilor sale acestei organizații pentru susținerea propriului interes care este definit a fi aici Pacea.

Consiliul de Securitate al O.N.U. și O.N.U. în întregul lui acționează pentru scopul Păcii în numele fiecărui Stat membru al său. În fond Pacea este supremul interes al fiecărui Stat. Dar drumul spre Pace este Dreptatea. De aceea spun că în felul cum fiecare Stat se comportă drept, potrivit dreptății conservate în tratate, față de celelalte State (față de cele vecine în primul rând și apoi față de cele mai îndepărtate) stă secretul construcției Păcii. Se poate spune și așa că drumul spre Pace, Calea Păcii este realizarea și respectarea cu bună-credință de către fiecare Stat a tratatelor.

3.3. Ce sunt operațiunile de menținere a păcii?

Operațiunea de menținere a păcii este un concept ce se cere a fi definit în raport cu locul unde este întrebuințat.

Astfel, dacă îl definim la nivelul forului mondial investit pe cale de convenție cu atribuții să mențină pacea și securitatea internațională, atunci acesta (conceptul de operațiune de menținere a păcii) are înțelesul de operațiune decisă de Națiunile Unite sau de orgnaizațiile regionale în spiritul Cartei O.N.U. cu scopul localizării și stingerii efectelor provocate de conflictele militare generate de incapacitatea Statelor să-și rezolve pașnic diferendele.

În situația că între State sau în interiorul unui Stat s-a instalat o criză de o așa amploare, că poate periclita grav securitatea și Pacea în zonă, O.N.U. sau organizațiile regionale (precum, de pildă C.S.C.E.) trebuie să pună în lucrare, prin Consiliul de Securitate, în baza art. 43 din Cartă, ori prin Consiliile executive ale organizațiilor regionale, în spiritul Cartei Națiunilor Unite, măsurile de menținere a păcii internaționale.

La acest nivel, operațiunile de menținere a păcii sunt înțelese ca fiind măsurile de ordin politic, diplomatic, economic și chiar militar care în mod necesar se impune să fie luate împotriva agentului agresor cu scopul de a menține stabilitatea și Pacea în locurile unde acestea nu s-au alterat încă. Și așa mențin, deci, Pacea generală, că acționez energic pentru stingerea focarelor de conflict care o amenință.

Operațiunea propriu-zisă de rezolvare a conflictului este, la scară generală, așadar, o operațiune de menținere a păcii. Dar la scară redusă, adică la nivelul forței care execută operația de rezolvare a conflictului, respectiv măsura Consiliului de Securitate de menținere a păcii este de fapt o Operațiune de Pace sau o Operațiune de sprijinire a Păcii, care cuprinde mai multe tipuri de activități, cum sunt: diplomația preventivă, impunerea păcii (peace-enforcement), realizarea păcii (peace-making), menținerea păcii (peace-keeping) și construcția păcii (peace-building). Fiecare dintre aceste activități și toate împreună sunt, evident, la scară mondială, măsuri de menținere a păcii.

La scară operațională, în procesul executării măsurilor preconizate de O.N.U. pentru menținerea păcii, conceptul de operațiune de menținere a păcii își schimbă înțelesul, căci devine un concept integrat în logica efortului de stingere a focarului de conflict. Ca atare, operațiunea de menținere a păcii este un pas integrat în logica acțiunii de recuperare a păcii la nivel local pe cale operațională, este o activitate care se execută logic după ce s-a ajuns în faza perfectării între beligeranți a unui acord de încetare a focului.

Prin urmare, la acest nivel se vede că operațiunea de menținere a păcii este o tehnică, aplicată, de o Forță legală, imparțială și externă (terță), în momentul când între beligeranți s-a instalat un acord de încetare a focului, având ca obiectiv stimularea evoluției condițiilor care favorizează procesele diplomatice și politice de negociere a păcii.

Conform Deciziilor de la Helsinki, din anul 1992, cap. III, art. 17, menținerea păcii constituie un element operațional important de prevenire a extinderii conflictelor și de supraveghere a crizelor menit a completa procesul politic de soluționare a diferendelor. Conform aceluiași document, activitățile (operațiunile) de menținere a păcii pot fi întreprinse în caz de conflict într-un Stat participant sau între State participante pentru a contribui la menținerea păcii și stabilității în sprijinirea eforturilor ce au loc pentru o soluție politică.

Ca tehnică, operațiunile de menținere a păcii sunt o specie de acțiuni militare împletite cu acțiuni diplomatice, umanitare, asistență economică și de reconstrucție statală. Deciziile de la Helsinki, la art. 18, stipulează că operațiunile de menținere a păcii include atât operațiuni limitate cât și de anvergură, executate cu personal civil și/sau militar, având ca obiectiv: observarea încetării focului și ajutarea menținerii acesteia, supravegherea retragerii trupelor, sprijinirea respectării legii și ordinii, acordarea asistenței umanitare și medicale și ajutorarea refugiaților.

Diferența de înțelesuri pe care o are conceptul de operațiune de menținere a păcii este clar explicată și de Regulamentul american FM 100-23 (Peace Operations) – amintit de Lt.col. Ion Dragoman în articolul deja menționat, ibidem, nota de la pag. 13. Aici se arată că Operația de Pace cuprinde trei tipuri de activități: diplomatice, de observare și supraveghere a armistițiilor sau încetării focului (peace-keeping) și de utilizare a forței militare pentru rezolvarea conflictului (peace-enforcement).

La nivel O.N.U., Operația de Pace, ca măsură legală preconizată de Consiliul de Securitate, este operațiune de menținere a păcii, dar nu este peace-keeping. La nivel operațional, în cadrul Operației de Pace, operațiunea de menținere a păcii este o activitate integrată în logica acțiunii de recuperare pe plan local a disponibilității Părților beligerante să reia procesele politice și diplomatice de rezolvare a diferendului pe cale pașnică, este, așadar, peace-keeping.

Succesul Operațiunii de Pace, așadar, succesul operațiunii de menținere a păcii în sens larg, depinde fundamental de calitatea Forței constituite să execute misiunea cu care este mandatată.

3.4. Forța de Urgență a O.N.U.

Forța de Urgență a O.N.U. este personalul civil și/sau militar organizat, echipat, înarmat, instruit, pus sub comandă responsabilă și disciplinat, menit să execute măsurile preconizate de Națiunile Unite ori de organizații regionale în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite. Aș spune că Forța de Urgență a O.N.U. este vârful de lance al O.N.U., cizelat, călit, întărit, lămurit în focul instrucției (așadar, curățat de orice impedimente) menit să pătrundă în mijlocul crizei și să inducă în spațiul tulburat, fără să se lase contaminat de stările crizei, ordinea și claritatea și să aducă limpezimea în locul confuziei, deschizând orizonturile proceselor diplomatice și politice de negociere grabnică a păcii.

3.4.1. Constituirea Forței de Urgență a O.N.U.

Carta O.N.U. oferă în această privință doar câteva indicații cu caracter sumar. Din cauza aceasta, în practică, constituirea Forței a depins (și încă mai depinde) de factori politici conjuncturali, de voința membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate. La întrebarea: Cine pune la dispoziția Consiliului de Securitate O.N.U. efectivele militare? În Cartă găsim doar un răspuns general.

Carta obligă Statele membre O.N.U. să pună la dispoziție trupe, la cererea Consiliului de Securitate. Dar la momentul cererii se cere ca între Statele membre O.N.U. și Consiliul de Securitate să existe perfectate și parafate acorduri în acest sens. În fapt, însă, niciodată între Consiliul de Securitate și Statele membre O.N.U. nu s-au încheiat cu caracter de permanență asemenea acorduri și, pe cale de consecință, nici nu s-au constituit Forțe de Urgență O.N.U. în conformitate cu cerințele capitolului VII din Cartă.

În temeiul Rezoluției 377-V, menționate mai înainte, acordurile necesare pentru constituirea și funcționarea Forței de Urgență se încheie de către Secretarul General al O.N.U. Se cunosc patru feluri de acorduri pe care Secretarul General O.N.U. le-a încheiat și anume: acorduri cu Statele care au furnizat trupe; acorduri cu Statele pe teritoriul cărora au fost trimise forțe de urgență, ca să se stabilească condițiile de staționare a trupelor; acorduri vizând probleme de survol sau tranzit, aprovizionare, echipamente etc.; acorduri pentru plata de indemnizații victimelor operațiunilor executate de Forța de Urgență a O.N.U., atât pentru pagube produse de trupe, cât și pentru prejudiciile aduse acestora.

În practică, însă, de cele mai multe ori Forța de Urgență s-a constituit ad-hoc.

Deciziile de la Helsinki sunt mai exacte în privința procedurii de constituire a Forței operațiunii C.S.C.E. de menținere a păcii, asigurându-se informarea deplină a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite (cap. III, art. 20). Conforma Deciziilor menționate (cap. III, art. 26), operațiunile C.S.C.E. de menținere a păcii sunt inițiate de președintele în exercițiu al Comitetului Înalților Funcționari (C.I.F.) al C.S.C.E., la cererea Statelor participante. Deciziile de a se iniția și trimite operațiuni de menținere a păcii vor fi luate prin consens de către Consiliul C.S.C.E. sau de C.I.F. acționând ca agent al acestuia (cap. III, art. 29). Consiliul (respectiv C.I.F.) va adopta aceste decizii numai după ce toate părțile interesate vor fi demonstrat angajamentul lor de a crea condiții favorabile pentru desfășurarea operațiunii, între altele, prin procesul de reglementare pașnică și voința lor de a coopera. Înainte ca decizia de trimitere a unei misiuni să fie luată, trebuie să fie întrunite următoarele condiții (cap. III, art. 30): – instaurarea unei încetări efective și durabile a focului; – încheierea cu părțile interesate de memorandumuri privind înțelegerile necesare; și prevederea de garanții de securitate, în orice moment, pentru personalul implicat.

După adoptarea deciziei, misiunile vor fi trimise cât mai repede posibil (cap. III, art. 31). Deciziile C.I.F. de a stabili o operațiune de menținere a păcii vor include adoptarea unui mandat clar și precis (art. 32) cu luarea în considerare a implicațiilor financiare preconizate (art. 33). Termenii mandatului pentru o operațiune de menținere a păcii vor defini modalitățile practice și vor determina nevoile de personal și alte resurse.

Conform art. 35, cap. III (Decizii), toate Statele participante pot lua parte la operațiunile C.S.C.E. de menținere a păcii. Consultări corespunzătoare vor fi desfășurate de către președintele în exercițiu. Statele participante vor fi invitate de către președintele în exercițiu al C.I.F. să contribuie, pe bază individuală, la o operațiune, de la caz la caz. Personalul va fi furnizat de către Statele participante, individual (art. 36), iar Părțile interesate vor fi consultate în legătură cu Statele participante care vor furniza personal pentru operațiune (art. 37).

3.4.2. Comanda Forței de Urgență a O.N.U.

Comanda Forței de Urgență a O.N.U. este exercitată de un comandant șef. Comandantul șef are în subordine Statul major al Forței prin care conduce unitățile de intervenție și logistic.

În ce privește comanda Forței de menținere a păcii constituită de C.S.C.E., Deciziile de la Helsinki stabilesc că la comanda operațiunii se numește un șef al misiunii, responsabil în fața președintelui în exercițiu al C.I.F. (care de altfel îl și propune, v. cap. III, art. 43-45).

Conducerea operațională a unei operațiuni de menținere a păcii este exercitată, conform art. 39 din cap. III al Deciziilor, de către președintele C.I.F. în exercițiu asistat de un grup ad-hoc stabilit de Centrul de Prevenire al Conflictelor (C.P.C.). Președintele în exercițiu va prezida grupul ad-hoc și, în această calitate, va fi responsabil în fața grupului și va primi, în numele grupului, rapoartele șefului de misiune. Grupul ad-hoc va fi, de regulă, format din reprezentanți ai predecesorului și succesorului președintelui în exercițiu, din reprezentanți ai Statelor participante care au furnizat personal pentru misiune și ai Statelor participante care au alocat alte contribuții practice semnificative pentru această operațiune. Grupul ad-hoc va asigura întregul sprijin operațional pentru misiune și va supraveghea desfășurarea acesteia. El va acționa ca un punct de contact 24 din 24 de ore pentru Șeful misiunii și-l va asista pe acesta după cum va fi necesar.

3.4.3. Principiile de funcționare a Forței de Urgență

Forța de Urgență este imperios necesar să funcționeze ca unitate de elită într-un regim de disciplină exemplară.

Funcționarea Forței de Urgență a O.N.U. este reglată cu ajutorul următoarelor principii: – principiul legalității; – principiul responsabilității; – principiul independenței; – principiul imparțialității față de Părțile beligerante; – principiul eficienței; – principiul neamestecului în afacerile interne ale Statului pe teritoriul căruia acționează; – principiul prezenței temporare și limitate.

Sub influența acestor principii, forța de Urgență preia chipul forței capabile să rezolve problemele, să zidească climatul de siguranță și încredere favorabil negocierilor pentru pace pe cale pașnică.

Principiul legalității impune Forței de Urgență să acționeze tot timpul în conformitate cu Dreptul internațional, cu Dreptul militar, cu Dreptul conflictelor armate, cu normele Rezoluțiilor O.N.U. și cu acordurile zonale menite stingerii ostilităților și așezării păcii.

Principiul responsabilității impune Forței de Urgență să acționeze chibzuit, cu simțul proporțiilor, veghind la marginile Legii și cu conștiința că va da socoteală pentru modul cum s-a comportat în misiune și cum a cheltuit resursele umane, financiare și materiale alocate în raport cu rezultatul obținut.

Principiul independenței conferă Forței de Urgență autonomie în mișcare și comunicații, capacitate de a opera permanent și separat de forțele beligerante.

Principiul imparțialității ține Forța de Urgență la egală distanță de beligeranți, astfel încât prezența sa să nu favorizeze o Parte față de cealaltă, ci să favorizeze condițiile stingerii conflictului militar și ale debutului proceselor diplomatice și politice de construcție a păcii.

Principiul eficienței asigură conformitatea acțiunilor Forței de Urgență O.N.U. cu scopul O.N.U.

Principiul neamestecului în afacerile interne ale Statului pe teritoriul căruia acționează este menit să confere Forței de Urgență credibilitate și capacitate de a inspira încredere și siguranță, ordine și legalitate.

Principiul prezenței temporare și limitate ține Forța de Urgență în funcțiune pentru durata cât este utilă în raport cu scopul misiunii. Conform Deciziilor de la Helsinki, cap. III, art. 25, activitatea Forței de Urgență nu poate fi considerată ca substitut al reglementării negociate și deci prezența ei trebuie înțeleasă ca fiind limitată în timp.

3.5. Generațiile forței de Urgență a O.N.U.

Sistemul de securitate preconizat de Carta O.N.U. nu a fost viabil în circumstanțele geo-politice create de războiul rece. Din cauza aceasta O.N.U. s-a văzut nevoit să facă uz de mijloacele cele mai potrivite care, chiar dacă nu erau conforme în litera Cartei, erau conforme cu spiritul Cartei.

Astfel, dacă nu s-a putut în mai toate cazurile să se aplice direct operații militare împotriva Statului agresor, spre a-l face să înceteze actele de agresiune și pentru a se restabili condițiile de securitate și pace alterate, atunci trebuia făcut măcar ceva pentru limitarea agravării conflictelor armate declanșate, pentru garantarea respectării aranjamentelor militare privind încetarea ostilităților, pentru crearea condițiilor menite încurajării proceselor de pace prin dispunerea Forței de Urgență a O.N.U. ca “Forță tampon” între forțele beligerante.

Aceasta este prima generație de Forțe O.N.U. Forțele primei generații interveneau în zona-tampon numai după ce între beligeranți se perfecta un acord de încetare a operațiunilor militare și, în aceste circumstanțe, îndeplineau numai misiuni de observare și poliție, fără armament.

Sub influența Rezoluției 377-V a Adunării Generale O.N.U. din anul 1950 se naște generația a doua de Forțe ale O.N.U. pentru menținerea păcii, care este mai activă. Pentru îndeplinirea misiunilor de observare și de poliție ele au început să fie dotate cu armament individual ușor ce putea fi folosit numai în caz de legitimă apărare și atunci când misiunea ar fi fost împiedicată în executarea mandatului.

În noile condiții ale climatului internațional, create în urma prăbușirii cortinei de fier, după anul 1990, există sentimentul că apar oportunitățile care au lipsit la începutul erei O.N.U. pentru aplicarea mecanismelor preconizate de Cartă în realizarea scopului O.N.U. Climatul de după anul 1990 prezent în viața internațională a făcut posibilă apariția generației a treia de Forțe O.N.U., și anume generația Forțelor multinaționale de impunere sau restabilire a păcii. Aceste Forțe sunt deosebite de primele generații prin aceea că sunt dotate și organizate să poată îndeplini misiuni militare de impunere sau de restabilire a păcii.

Asemenea misiuni se îndeplinesc nu numai în conflictele armate cu caracter internațional, ci și în cele fără asemenea caracter, inclusiv în cele distructive de stat (conflictele inter-etnice și religioase ca cele din Bosnia-Herțegovina, Somalia, Cambodgia și Albania). Totodată, Forțele O.N.U.din generația a III-a îndeplinesc și misiuni cu caracter politic (ca în cazul misiunilor din Angola, Mozambic, El Salvador, Somalia, Cambodgia, Haiti pentru restabilirea regimului politic democratic) precum și misiuni cu caracter umanitar (ca în cazul misiunilor din Bosnia-Herțegovina, Somalia, Albania, unde s-au asigurat transporturile de alimente și mijloace sanitare necesare populației civile și refugiaților) sau misiuni de deminare (ca în cazul misiunilor din Afganistan, Cambodgia, Mozambic, Somalia, Bosnia).

3.6. Misiunile Forței de Urgență a O.N.U.

Forța de Urgență a O.N.U. a fost folosită pentru îndeplinirea următoarelor feluri de misiuni: controlul, observarea și evaluarea situației în zona de conflict; misiuni umanitare; lupta împotriva efectelor calamităților naturale (cutremure, inundații catastrofale, incendii de mari proporții); protecția navigației internaționale; lupta împotriva pirateriei; separarea beligeranților în zona de conflict; poliție; prevenirea conflictelor armate; reconstrucția politică, economică și socială; deminări; supravegherea modului cum se respectă și se aplică acordurile încheiate între beligeranți.

Conform Deciziilor de Helsinki (1992), cap.III, art. 18, activitățile de menținere a păcii ar putea servi, între altele, pentru observarea încetării focului și ajutorarea menținerii acesteia, supravegherea retragerii trupelor, sprijinirea respectării legii și ordinii, acordarea asistenței umanitare și medicale și ajutorarea refugiaților.

3.7. Armata României în operațiuni de pace sub egida O.N.U.

3.7.1. Poziția României față de operațiunile de menținere a păcii

Pacea trebuie să fie politica fiecărui Stat, ca atare este și politica României. Acestui scop de mare interes și actualitate (scop care trebuiește să fie văzut ca fiind o datorie) Statul român îi subordonează forța sa militară.

România nu are în vedere altceva decât propriul său interes atunci când își asumă efortul participării în misiuni militare de menținere a păcii și pentru soluționarea crizelor la nivel zonal, regional sau internațional. Când Pacea este interesul fiecăruia, atunci ea se construiește și se întărește.

România și-a declarat disponibilitatea de a pune la dispoziție trupe și să participe cu ele la constituirea Forței de Urgență a O.N.U.

3.7.2.Condițiile participării Forțelor armate ale României în operațiuni de pace sub egida O.N.U.

Înainte ca decizia de trimitere a unei misiuni să fie luată, conform cap. III, art. 30, trebuie să fie întrunite următoarele condiții: – să fie instaurată o încetare efectivă și durabilă a focului; – să fie încheiată cu Părțile interesate memorandumuri privind înțelegerile necesare; și – să existe garanții de securitate, în orice moment, pentru personalul implicat.

Conform cap. III, art. 37, Părțile interesate vor fi consultate în legătură cu Statele participante care vor furniza personal pentru operațiune. Prin urmare, armata română va participa în asemenea misiuni numai acolo unde este agreată prezența sa.

Trebuie spus că la ora aceasta legislația pe care se întemeiază acțiunea armată în România este în curs de constituire.

Baza juridică a participării României la operațiuni de pace sub egida O.N.U. este Legea apărării naționale, Nr. 45, 1994, unde se dispune la art. 5, primul aliniat: “În interesul securității colective și potrivit obligațiilor asumate de românia prin tratate internaționale, la solicitarea Președintelui României se supune Parlamentului spre aprobare participarea cu efective și tehnică militară la constituirea forțelor internaționale destinate menținerii păcii sau în scopuri umanitare”. Urmează ca această normă, cu caracter general, să fie detaliată în alte dispoziții legale și regulamentare militare concrete, ca să cunoaștem exact ce avem de făcut.

Pentru ca România să participe la astfel de misiuni cu forțele sale armate, este necesar să fie constatate următoarele condiții de fapt:

să existe o amenințare reală la adresa păcii și securității, recunoscută de către O.N.U. și O.S.C.E.;

să fie pe rol un proces de reglementare politică prin care să se încerce negocierea prin tratative a conflictului;

să fie confirmat un mandat de participare clar și precis formulat, cu caracter mutinațional și imparțial;

să fie făcut studiul situației de criză, a caracterului conflictului (internațional sau intern) ca să se poată estima siguranța în misiune a personalului militar și civil ce va fi angajat;

să fie făcut un studiu al efectelor participării românești asupra relațiilor cu țara respectivă și cu alte țări implicate ș.a.

3.7.3. Acțiunile practice pregătitoare luate la nivel de Minister al Apărării Naționale

În primul rând, în realizarea normei generale menționate cu privire la participarea armatei române la misiuni de pace, la nivelul Statului major general s-a creat Secția Parteneriat și Misiuni de Menținere a Păcii. Acestei Secții îi revine răspunderea organizării efectivelor și instruirii lor în scopul participării la misiunile de pace.

Apoi, s-a trecut efectiv la constituirea și instruirea forțelor care vor fi angajate în misiuni internaționale de pace. S-au constituit până în prezent: Spitale de Campanie, Batalioane de infanterie “căști albastre” și un Batalion de geniu. Astfel de unități capabile de misiuni internaționale de pace urmează să mai fie constituite.

La nivelul conducerii armatei se analizează posibilitatea angajării României în sistemul de aranjamente O.N.U. de tipul Stand-By (Gata de acțiune), ca și eventualitatea creării de facilități pe teritoriul național, în contextul operațiunilor de menținerea a păcii sau al acțiunilor în cadrul Parteneriatului pentru pace.

3.8. Documente privind misiuni de pace sub egida O.N.U.

3.8.1. Rezoluția 1031 a Consiliului de Securitate privind autorizarea misiunii I.F.O.R.

Articolul 14. Autorizarea Statelor Membre care acționează prin sau în cooperare cu organizația menționată în Anexa 1-A (N.A.T.O.) a Acordului de Pace să instituie o forță de implementare multinațională (I.F.O.R.) sub comandă și control unificat, pentru a îndeplini rolul specificat în Anexa 1-A și Anexa 2 a Acordului de Pace.

Articolul 15. Autorizarea Statelor Membre care acționează în conformitate cu articolul 14 de mai sus să ia toate măsurile necesare pentru efectuarea implementării și să asigure respectarea stipulărilor din anexa 1-A a Acordului de Pace, subliniind că Părțile vor fi egal responsabile pentru respectarea stipulărilor din această Anexă și egal condiționate în acțiunea de aplicare a lor de către I.F.O.R., după cum va fi necesar pentru asigurarea aplicării stipulărilor acestei Anexe și a protecției I.F.O.R., și notează că Părțile au consimțit la luarea unor astfel de măsuri de către I.F.O.R.

Articolul 16. Autrizarea Statelor Membre să ia toate măsurile necesare, la solicitarea I.F.O.R., fie pentru apărarea membrilor I.F.O.R. fie pentru a asista organizația în îndeplinirea misiunii sale, și recunoaște dreptul organizației de a lua toate măsurile necesare pentru apărarea sa împotriva unui atac sau a amenințării unui atac.

Articolul 17. Cere Părților să respecte siguranța și libertatea de mișcare a membrilor I.F.O.R. și a altor persoane internaționale.

3.8.2. Sumar al Acordului de la Dayton

Misiunea I.F.O.R. este aceea de a monitoriza și de a pune în practică respectarea aspectelor militare ale Acordului de Pace.

Sarcinile militare privesc:

asigurarea auto-apărării și a libertății de mișcare;

supravegherea activității de marcare selectivă a frontierelor și a Zonei de Separare (Z.O.S.) între Părți;

monitorizarea și – dacă este necesar – obligarea retragerii forțelor în interiorul propriilor teritorii și stabilirea Zonelor de Separație;

asumarea controlului spațiului aerian de deasupra Bosniei-Herzegovina și a traficului militar pe deasupra rutelor terestre cheie;

instituirea Comisiei Militare comune, care să funcționeze ca organe centrale ale tuturor Părților din Acordul de Pace;

asistarea activității de retragere a forțelor O.N.U. care nu au fost transferate la I.F.O.R..

Pe măsura capabilității și a resurselor, precum și a limitelor impuse de aducerea la îndeplinire a sarcinilor sale militare cheie, I.F.O.R. poate de asemenea:

să ajute la crearea condițiilor de securitate pentru conducerea altor sarcini non-militare asociate în Acordul de Pace, incluzând alegeri libere și corecte (și sprijinirea Tribunalului Internațional pentru misiunea din Fosta Iugoslavie pentru urmărirea persoanelor învinuite de crime de război prin asigurarea unui mediu de securitate);

să asiste U.N.H.C.R. și alte organizații internaționale în îndeplinirea misiunii lor umanitare și să asiste la mișcarea liberă a acestor organizații;

să asiste la supravegherea și la prevenirea obstacolelor în mișcarea populației civile, a refugiaților și a persoanelor dislocate;

să răspundă în mod corespunzător violenței deliberate la adresa vieții și persoanei;

să asiste la monitorizarea și la degajarea câmpurilor cu mine și a obstacolelor.

3.8.3. Îndrumările comandantului asuspra folosirii forței în Operațiunea năzuința decisivă din Bosnia

Misiune:

Misiunea voastră trebuie să implementeze planul de pace.

Auto-apărare:

1. Aveți dreptul să folosiți forța (inclusiv a armamentului autorizat, atunci când este necesar) pentru auto-apărare.

2. Pentru a vă apăra, folosiți numai forța minimă necesară.

Reguli generale:

Folosiți forța minimă necesară pentru îndeplinirea misiunii voastre.

Forțele ostile (beligerante) care vor să se predea, nu vor fi nedreptățite. Dezarmați-I și predați-i superiorilor voștri.

Tratați-i pe toți cu umanitate, inclusiv pe civilii și pe deținuții din forțele ostile (beligerante).

Adunați și îngrijiți răniții, indiferent dacă sunt prieteni sau inamici.

Respectați proprietatea particulară. Nu furați. Nu luați trofee (pradă) de război.

Preveniți și raportați superiorilor voștri toate suspiciunile de violare a Dreptului conflictelor armate.

Somațiile și focurile de avertisment:

Dacă situația permite, somați astfel:

– în limba engleză: IFOR! STOP OR I WILL FIRE! (IFOR! Stai sau trag!)

– în limba Serbo-croată: IFOR! STANI ILI PUCAM! Ceea ce se pronunță astfel:

IFOR! Stani ili putsam!

Dacă persoana nu se oprește, veți fi autorizați de comandantul de pe teatrul de operațiuni sau conform regulamentelor să trageți focuri de avertizare.

Deschiderea focului:

1. Puteți deschide focul numai dacă dumneavoastră, forțele prietene sau persoanele și proprietățile aflate sub protecția dumneavoastră sunt amenințate cu forța mortală. Aceasta înseamnă că:

puteți deschide focul asupra unui individ care trage sau își îndreaptă arma împotriva dumneavoastră, a forțelor prietene sau persoanelor care au un statut special desemnat sau a proprietarilor cu statut special desemnat și care se află sub protecția dumneavoastră;

puteți deschide focul împotriva unui individ care plantează, aruncă sau se pregătește să arunce un explosiv sau un dispozitiv incendiar împotriva dumneavoastră, a persoanelor cu statut special desemnat sau a proprietăților cu statut special desemnat și care se află sub protecția dumneavoastră;

puteți deschide focul împotriva unui individ care în mod deliberat conduce și îndreaptă un vehicul împotriva dumneavoastră, a forțelor prietene, a persoanelor cu statut special desemnat sau a proprietăților cu statut special desemnat.

2. Puteți de asemenea deschide focul împotriva unui individ care încearcă să intre în posesia armamentului și muniției forțelor prietene, sau a proprietăților cu statut special desemnat, și unde nu există o altă cale pentru evitarea acestuia.

Forța minimă:

Dacă trebuie să deschideți focul, va fi necesar:

– să trageți numai focuri la țintă;

– să trageți numai cartușele care sunt necesare;

– să faceți toate eforturile cuvenite pentru a nu distruge în mod inutil proprietățile;

– să încetați focul imediat ce situația va permite.

Nu veți ataca în mod intenționat civilii sau proprietățile care au un caracter exclusiv civil sau religios decât în situațiile în care proprietatea respectivă este folosită pentru scopuri militare iar angajarea forței este autorizată de către comandantul dumneavoastră!

Bibliografie

Anghel. Ion, Dreptul diplomatic si consular, Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 1996

Arvatu, Cristina (coord.), România și Uniunea Europeană – Cronologie istorică, București, Editura Institutului de științe politice și relații internaționale, 2004.

Bălănuță Mihai. Codul etic al funcționarului public, Chișinău, 2000.

Baldridge Letitia. Codul manierelor în faceri, ed. Intergraph S.R.L, Bucuresti, 1995.

Budura Ana Maria, Țara simbolurilor- de la Confucius la Mao Zedung, Ed.Paideea, Bucuresti, 1999

Dussault Lous, Protocolul. Instrument de comunicare, ed. Galaxia, București, 1996.

Georgescu Toma, Caraiani Gheorghe. Uzanțe diplomatice și protocol în relațiile internaționale, ed. Sylvi, București, 2002.

Gilpin, Robert, Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iasi, 2004

Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale. Politică, economie si cultură, Ed. Polirom, Iasi, 2004

Ignat, Ion, Uniunea Europeană. De la Piata Comună la moneda unică, Ed. Economică, Bucuresti, 2002

Isan, Vasile, Tranzactii comerciale internationale, Ed. Sedcom Libris, Iasi, 2004

Malita Mircea, Teoria si practica negocierilor, Ed. Politica, Bucuresti, 1972

Manciur Emilian, Protocol institutional, Ed. Comunicare, Bucuresti, 2002

Marinescu Aurelia, Codul bunelor maniere astăzi, ed. Humanitas, București, 1995.

Marinescu,Virginia, Marinescu, Gheorghe-Emil, Uniunea Europeană, proiect și devenire, București, Editura Antet Press, 2002.

Masson Louise, Politețea înainte de toate. Cum să cucerești lumea afacerilor, ed. Polirom, București, 2004.

Petrescu, M., GATT – cadru multilateral pentru promovarea comertului international, Ed. Stiintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1987

Pietkiewicz Edward. Eticheta managerului, ed. All Educational, București, 1999.

Platon Mihai. Funcționarul public: Principii și norme comportamentale. Chișinău, 1995.

Pralea, S., Politici si reglementări în comertul international, Ed. FundaŃiei academice “Gh. Zane”, Iasi, 1999

Quondam Amedeo, Le ceremonial des modernes et le triomphe des anciens, in Le protocole ou la mise en forme de lordre politique, Ed. Harmattan, Paris, 1996

Robinson David, Business Etiquette, Ed. Clays Ltd, Londra, 2000

Scăunaș, Stelian, Dreptul internațional al drepturilor omului, București, Editura All Beck, 2003.

Scăunaș, Stelian, Uniunea Europeană: Construcție, instituții, drept, București, Editura All Beck, 2005.

Simionescu Dan, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762, ed Fundația Regele Carol I, București, 1939.

Sullivan T.F, Le protocole en Irlande, in Guide des bonnes manieres et du protocole en Europe, Fixot, Paris, 1982, p.382

Sută, Nicolae, A saptea reuniune ministerială a Grupului celor 77 si a opta sesiune UNCTAD, ASE, București

Tărîță, Orest, Protocol, ceremonial, etichetă, Transparency International , Chisinau, 2006.

Valci Grazia, Bunele maniere în Europa. Ghid al comportamentului civilizat, Grupul Editorial Corint, București, 2005.

Verdinaș Verginia, Elemente de protocol, ed. Lumina Lex, București, 2000

Bibliografie

Anghel. Ion, Dreptul diplomatic si consular, Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 1996

Arvatu, Cristina (coord.), România și Uniunea Europeană – Cronologie istorică, București, Editura Institutului de științe politice și relații internaționale, 2004.

Bălănuță Mihai. Codul etic al funcționarului public, Chișinău, 2000.

Baldridge Letitia. Codul manierelor în faceri, ed. Intergraph S.R.L, Bucuresti, 1995.

Budura Ana Maria, Țara simbolurilor- de la Confucius la Mao Zedung, Ed.Paideea, Bucuresti, 1999

Dussault Lous, Protocolul. Instrument de comunicare, ed. Galaxia, București, 1996.

Georgescu Toma, Caraiani Gheorghe. Uzanțe diplomatice și protocol în relațiile internaționale, ed. Sylvi, București, 2002.

Gilpin, Robert, Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iasi, 2004

Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale. Politică, economie si cultură, Ed. Polirom, Iasi, 2004

Ignat, Ion, Uniunea Europeană. De la Piata Comună la moneda unică, Ed. Economică, Bucuresti, 2002

Isan, Vasile, Tranzactii comerciale internationale, Ed. Sedcom Libris, Iasi, 2004

Malita Mircea, Teoria si practica negocierilor, Ed. Politica, Bucuresti, 1972

Manciur Emilian, Protocol institutional, Ed. Comunicare, Bucuresti, 2002

Marinescu Aurelia, Codul bunelor maniere astăzi, ed. Humanitas, București, 1995.

Marinescu,Virginia, Marinescu, Gheorghe-Emil, Uniunea Europeană, proiect și devenire, București, Editura Antet Press, 2002.

Masson Louise, Politețea înainte de toate. Cum să cucerești lumea afacerilor, ed. Polirom, București, 2004.

Petrescu, M., GATT – cadru multilateral pentru promovarea comertului international, Ed. Stiintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1987

Pietkiewicz Edward. Eticheta managerului, ed. All Educational, București, 1999.

Platon Mihai. Funcționarul public: Principii și norme comportamentale. Chișinău, 1995.

Pralea, S., Politici si reglementări în comertul international, Ed. FundaŃiei academice “Gh. Zane”, Iasi, 1999

Quondam Amedeo, Le ceremonial des modernes et le triomphe des anciens, in Le protocole ou la mise en forme de lordre politique, Ed. Harmattan, Paris, 1996

Robinson David, Business Etiquette, Ed. Clays Ltd, Londra, 2000

Scăunaș, Stelian, Dreptul internațional al drepturilor omului, București, Editura All Beck, 2003.

Scăunaș, Stelian, Uniunea Europeană: Construcție, instituții, drept, București, Editura All Beck, 2005.

Simionescu Dan, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762, ed Fundația Regele Carol I, București, 1939.

Sullivan T.F, Le protocole en Irlande, in Guide des bonnes manieres et du protocole en Europe, Fixot, Paris, 1982, p.382

Sută, Nicolae, A saptea reuniune ministerială a Grupului celor 77 si a opta sesiune UNCTAD, ASE, București

Tărîță, Orest, Protocol, ceremonial, etichetă, Transparency International , Chisinau, 2006.

Valci Grazia, Bunele maniere în Europa. Ghid al comportamentului civilizat, Grupul Editorial Corint, București, 2005.

Verdinaș Verginia, Elemente de protocol, ed. Lumina Lex, București, 2000