Politicul. Substanta Si Concept

”Politica este aproape la fel de pasionanta ca si un razboi, si la fel de periculoasa.In razboi poti fi ucis o singura data , in politica , de mai multe ori.”

Winston Churchill

INTRODUCERE

Categoria de putere, dar mai ales cea de putere politică, stabileș obiectul de cercetare disciplinelor teoretice dar numai a celor cu caracter politic. Dreptul constituțional ca știință juridică și politică în același timp, nu numai că nu poate evita, dar nici nu poate fi închipuit fără acest capitol referitor la ceea ce reprezintă puterea politică, la modul în care puterea ia naștere și se realizează potrivit ordinilor normative dar și a tradițiilor unui comunități, ale unei popor. Doar că această știință nu analizează problematică a țării, a puterii politice în general. Majoritatea probleme referitoare la țară sunt analizate de alte domenii ale științelor politice, precum istoria ideilor politice, teoria generală a statului, sociologia politică, filosofia politică etc.

În societatea românească, relația dintre presă și puterea a devenit un subiect preferat, motivul principal fiind cearta dintre oamenii politici și unele trusturi media.
Nu este pentru prima oară când între puterea politică și puterea presei există relații violente. Este destul să ne aducem aminte la simplul faptul că fiecare schimbare în parte ce a avut loc la nivel politic a fost înaintată de o campanie de presăcontra puterii și de trecerea tuturor organelor de presă în caiacul viitorilor biruitori. Însă, acest fenomen este caracteristic tuturor democrațiilor dar trebuie să precizăm că într-o mare măsură ține de normalitatea lor. Degradarea firească a unei guvernăr dari și înșiruirea unor abuzuri și greșeli ale membrilor partidelor de guvernământ pot reprezenta motive serioase pentru producerea unui curent de opinie potrivnic și protejarea alternativei la conducere.

Dar, elementele care atrag cel mai mult atenția în conflictul de care vorbeam sunt: perioada conflictului dar și faptul că în acesta este pregătită doar „o anume parte a presei” cu o anume parte a puterii politice.

Această situație duce de cele mai multe ori la un fel de amnezie, creându-se senzația că doar în ultima vreme puterea și presa au avut și au legături conflictuale deoarece între cele două părți ar fi condus înțelegerea dar și încadrarea pe aceeași direcție pentru „prosperarea națiunii”. Tocmai de aceea, cred că este necesară o mică trecere în revistă a dezvoltării relației dintre puterea politică și mass media și în comunitatea românească postcomunistă. Se deosebesc trei aspecte ale aberației caracteristice pentru mai multe intervale ale istoriei postdecembriste: prima este presa sub puterea politică, a doua este presa ca mijloc al puterii politice iar a treia este presa ca putere politică.

Această lucrare are ca obiectiv lămurirea noțiunilor de putere politică statală, a structuri de stat și formele de conducere, a elementelor și funcțiilor sale, a organizării guvernării comunității potrivit principiilor separației celor trei puterilor în stat dar și a analizei cât mai ample a modului de alcătuire și realizare a puterii într-un stat.

CAPITOLUL I

POLITICUL: SUBSTANṬA ṢI CONCEPT

I.1 PALIERELE SISTEMULUI CONCEPTUL AL POLITICULUI

Expresia “ sistem conceptul al politicului” vrea să accentueze motivul, că indiferent de situația în care ne aflăm- aceea de a avea în viziune realitatea sau știința care certează respectiva realitate, ne aduce deopotrivă în fața unei complexități lingvistice și teoretice.Cu alte cuvinte, limbajul în care discutăm despre politic și politică, dar mai ales concepțiile din punctul cărora de vedere estimăm conținutul lor, se încadrează într-o ordine ideologică și istorică, de care poate da socoteală doar un model sistemist- comprehensivă.

Deoarece sistemismul comprehensiv nu vrea să renunțe la scopul clarității, în ciuda accentelor sale subiectiv – metafizice, vom întocmi în continuare la cercetarea pe “ paliere” a amestecului conceptual care constituie lumea reală și știința politică. Pe unul din paliere, am fixat mulțimea cuvintelor și a expresiilor corespunzatoare, iar pe cel de-al doilea palier, fixăm paradigmele principale în nucleul căruia este explicat politica.

La stadiul terminologic, principalul aspect important al sistemului conceptual al politicului ne arată că el conține distincte circumstanțe ale conceptului de bază. De altfel putem spune că termenul “politic” poate fi folosit atât ca substantiv dar ca și adjectiv, la feminin și masculin, singular și plural, ca verb și adeverb, atunci când întalnim expresii diferite. Asimilând o “categorie gramaticală”, potrivit deosebirii excelente din enunțarea comună și din teoria politică, vom analiza prima dată semnificațiile pe care politicul le utilizează în aplicarea sa ca substantive.

Întrebuințarea cea mai întalnită o are forma feminină a substantivului: politică, care constituie “grosso modo” două feluri de activități: pe de o parte practica constituirii și cârmuirea marilor colectivități umane, iar pe de altă parte gândirea organizată, “studiul principiilor care stabilește guvernămintele pe care trebuie să le îndrume în raporturile lor cu naționalitatea și cu alte state.”

Întrucât prin cuvântul “politicӑ”, putem preciza înainte de toate un model de acṭiune socialӑ, este necesar sӑ analizӑm scopul acestei acṭiuni în relaṭie cu societatea. În concepṭia lui Jean Baudouin, judecata comuna conferӑ activitӑṭii politice douӑ mari sensuri: cel dintâi sens este unul “generos”, constând în aplanarea ṣi orientarea comunitӑṭii, iar cel de-al doilea sens se referӑ la o explicare “banalӑ”, care reuṣeṣte sӑ realizeze din politicӑ o profesie necuviincioasӑ, un loc al jocurilor sterile, al cuvintelor fӑrӑ sens dar ṣi al exprimӑrii amitirilor.

De cealaltӑ parte a concepṭiei care acuzӑ politica, pe simplul fapt de corupṭie, se plaseazӑ reflecṭiile lui D’ Alembert din “ Discursul preliminar al Enciclopedie” care spune cӑ politica nu este altceva decât un soi de moralӑ, în care noṭiunile morale nu se pot acomoda de cele mai multe ori decât cu anumite persoane.

Printre nenumӑratele întelesuri ale substantivului “politicӑ” , Dicṭionarul Lande ,o precizeazӑ pe aceea de acṭiune redactatӑ, guvernatӑ dupa un plan. Cel care îṣi pune în practicӑ ideea în aplicarea strategiei adecvate scopului sӑu este întemeietorul unei bune politici.

Vazutӑ sub semnul întelegerii logice dar ṣi al eficienṭei, politica ar putea fi apreciatӑ “ cunoaṣterea domniei statelor”, iar dacӑ am mai aduce încӑ o notӑ de gandire, atunci politica reuṣeṣte sӑ ajungӑ o “mӑiestrie a guvernãrii”.

De asemenea politicul formeazã o arie aparte a socialului, respectiv, structura reglӑrilor care protejeazӑ unitatea ṣi durabilitatea unui loc social diferit ṣi contradicṭional spre diferenṭӑ de politica vӑzutӑ ca “o competiṭie în care indivizii se luptӑ pentru câṣtigarea ṣi profesarea puterii”. Filosofia eticӑ modernӑ, începând cu Hobbes, a eliminat discursul etic, oferind o altӑ importanṭӑ decât cea realӑ. Politica reprezintӑ un motiv arificial, rodul voinṭei contractual.

În aceste circumstanṭe, politica ajunge o relaṭie socialӑ care aduce faṭӑ în faṭӑ doi actori:guvernanṭii ṣi guvernaṭii; amândoi având drepturi ṣi obligaṭii. Modernitatea realizeazӑ din politicӑ un spaṭiu al asociaṭiei, în urmӑ ce ideea de angajare ṣi participare a fost lӑsatӑ un mileniu ṣi jumӑtate. Din punct de vedere funcṭional, politica reprezintӑ o parte din sistemul social global care declarӑ puterea societӑṭii, iar din punct de vedere constituṭional include relaṭii politice dintre diferiṭii reprezentanṭi politici, unitӑṭile politice ṣi idealitatea politicӑ.

Având o aṣa explicaṭie, dominant descriptivӑ, ne gӑsim în plinӑ învӑṭӑturӑ a sistemului structuro-funcṭionalist, maniera analiticӑ deja tradiṭionalӑ în ṣtiinṭa politicӑ din a doua jumӑtate a secolului XX.

II. 1 SUBSTANṬA POLITICULUI

Cuvinetele care au cea mai mare însemnӑtate în economina monologului despre politic sunt: conṭinutul, baza, fiinṭa ṣi subvenṭionarea. Dialectica conṭinutul-fiinṭa ṣi subvenṭionarea evocӑ la Aristotel o schimbare ciclicӑ, în interiorul cӑreia putem realiza o remarcabilӑ deosebire de proiecte. Aceastӑ deosebire metodologicӑ stӑ la baza procedurii noastre de acostare a substanṭei politicului. Cu alte cuvinte, în proiectul ontic plasӑm coordonatele fiinṭӑrii politicului, altfel spus, dimensiunile sale. În proiectul ontologicului, plasӑm coordonatele fiinṭei politicului, anume paradoxurile acestuia.

Cele douӑ proiecte de cercetare nu sunt desparṭie doar de unghiul procedurii cognitive dar ṣi al clasificӑrii sistematice. Putem spune cӑ prin coordonatele fiinṭӑrii politicului pricepem pӑrṭile sale lӑutrice, pe care de asemenea putem sӑ le observӑm ṣi în proiectul ontic ca niṣte forme clare de exprimare , dar ṣi ca “mediu” al fiinṭӑrii. Ṣtiinṭa adevaratӑ a crezut cӑ e cu cuviinṭӑ ca sa denumeascӑ aceste coordonate “dimensiuni ale culturii” ṣi a decis sӑ le prezinte în urmatoarea ordine: dimensiune spaṭialӑ sau geograficӑ, dimensiune istoricӑ, dimensiune ludicӑ ṣi religioasӑ. Coordonata ludicӑ a politicului continuӑ în cea religioasӑ. Aṣa cum mӑrturiseṣte Carl Schmitt, cât de cât la nivelul limbajului, avem de a face cu o durabilitate a religiosului ṣi a politicului: “Toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statutlui sunt concepte teologice secularizate, nu numai datoritӑ dezvoltӑrii lor istorice- în care au fost transferate de la teologie la teoria statului unde, spre exemplu, Dumnezeu Atotputernic a devenit legiuitorul Autotputernic- , ci ṣi datoritӑ structurii lor sistematice…”.. Relaṭiile politicului cu religia pot fi întâlnite nu numai în locul creṣtinismului sӑu, în mare parte, în locul marilor religii pe care le-au realizat culturile istorice. În culturile istorice, monarhul va fi apreciat ca un “trimis a lui Dumnezeu”.

Puterea politicӑ a întrebuinṭat mereu istoria societӑṭii ca pe o sursӑ de informaṭii dar ṣi ca pe o noṭiune de relatare ṣi îndreptӑṭire. Emblemele politice ale trecutului au fost nimicite cu furie comunistӑ dar reuṣesc sӑ fie recuperate ca niṣte valori vii, în urmӑ ce istoria susṭine procesul recunoaṣterii puterii politice. Aproximativ toate faptele politice iṣi cerceteazӑ îndreptӑṭiri politice sau altfel spus iṣi mutӑ într-un trecut sursa recunoaṣterii. De aceea numeroase popoare se plâng cӑ istoria le-au trӑdat, cӑ subdezvoltarea din ziua de azi reprezintӑ consecinṭa greutӑṭilor de ieri. O micӑ parte a actorilor politici pretinde drepturi, libertӑṭi ṣi favoruri.

Politicul reprezinta un joc al guvernӑrii, al culturii ṣi al rationalizӑrii socialului, în opoziṭie cu debandada ṣi anarhia. Pentru a putea demostra acest lucru, civilizaṭiile antice organizau variate obiceiuri bahice. În timpul sӑrbӑtorilor de carnaval, un sclav era transformat într-un pseudo-suveran, avea puteri desӑvârṣite, pe care le folosea invers: înlocuia ordinea ṣi securitatea generalӑ cu anarhia ṣi desfrânarea. Modelarea, cunoaṣterea ṣi explicarea realitӑṭii politice, dar ṣi a elaboratelor ṣtiinṭifice ṣi filosofice care au ca scop, cunoaṣterea politicӑ reprezintӑ o încercare autoreflexivӑ cu sfârṣit practic. Altfel spus, noṭiunea comunӑ de cunoaṣtere politicӑ cuprinde formele dar ṣi modurile fixӑrii subiectului cunoscӑtor în lumea politicӑ.

Formele ṣi regimurile cunoaṣterii politice se deosebeṣte prin tipurile autorizate de judecatӑ: judecata empiricӑ, a cӑrei importanṭӑ de adevӑr prezintӑ comparaṭia cu datele observaṭiei; judecata formalӑ, al carei adevӑr aparṭine de importanṭa cuvintelor constituente dar mai ales de pӑzirea principiilor de analogie; judecӑṭile evalutive, prezintӑ imperative morale care nu pot fi înregistrate nici adevarate, nici false.Teoria politicӑ reprezintӑ reflecṭia sistematicӑ asupra naturii ṣi scopurilor guvernӑrii, implicând o inṭelegere a instituṭilor politice ṣi a ideilor cu privire la maniera în care ele ar trebui modificate.

Trecutul istoric constituie pentru viaṭa politicӑ o dimensiune esenṭialӑ . Se spune cӑ istoria este memoria popoarelor . Ea este oglinda care reflectӑ o anumitӑ imagine de sine a acestora. Imediat ce populaṭia a ajuns sa întemeieze politicul ca pe un lucru real, ei s-au ocupat mai mult sӑ ṣi-l apropie de gândire. Trebuie sӑ ne reamintim, ca în erele lor, ei nu erau vӑzuti ca niṣte specialiṣti ai politici, ci erau priviṭi ca o categorie a filosofilor sau a persoanelor cu experienṭӑ. De curând grijile despre care am vorbit au fost cuprinse într-un conṭinut tematic cu numele de teoria politicӑ. Teoria politicӑ a rӑsӑrit de la micile comentarii despre politica realӑ pânӑ în momentul în care s-a ajuns la emiterea unor judecӑṭi cu o generalitate în creṣtere.

Se credea cu cuviinṭӑ cӑ teoria ar trebui sa aibӑ un loc fie în istoria noṭiunii politice ori în structura ei conceptulӑ, de modelarea formalӑ a judecӑṭii politice sau de clӑdirea unui spaṭiu pentru întelgerea politicii cotidiene. Prima dintre cauzele obiectului teoriei politice s-a bazat pe simplul motiv cӑ, în mare parte, cei ce se ocupӑ cu analiza politicii se relateazӑ mereu la operele predecesorilor, verificând sӑ le delimiteze sensurile ṣi înṭelesurile , sӑ ia din ele concepte, idei dar ṣi modele de analizӑ pentru explicarea fenomenelor contemporane.

Autoritatea politicӑ a folosit dintotdeauna istoria comunitӑṭii ca pe o informaṭie de învӑtӑminte, ca pe o justificare dar mai ales ca un element de relaṭie. Imediat ce populaṭia a ajuns sӑ conceapӑ politicul în realitate, ca un fel special de întemeiere cotidianӑ, ei au conceput totodata sӑ ṣi-l apropie în conṣtiinṭӑ. Datoritӑ unei datine de câteva secole, atribuṭia ordonӑrii cunoaṣterii revine ṣtiinṭei. Constituie oare aceasta cӑ doctrina politicӑ se recunoaṣte cu ṣtiinṭa politicului? Dintr-un singur punct de vedere, am putea rӑspunde afirmativ la aceastӑ întrebare, deoarece ṣtiinṭa reprezintӑ o strӑdanie de tiranizare, de depӑṣire a empiricului , a faptului singular ṣi de ridicare la un nivel cât mai înalt de abstractizare.

De asemenea o serie de analize de cercetare de esenṭӑ ṣi finalitate în multiplele politicii publice, dar mai ales în intervalul evoluṭiei electorale dar ṣi al activitӑṭii parlamentare, nu pot fi eliminate din domeniul ṣtiinṭei politice. De aici reiese cӑ ṣtiinṭa politicӑ are un scop mai larg decât teoria. Totodata cea ce noi considerӑm “teorie politicӑ” aspirӑ sӑ îṣi separe o problematicӑ care ṭine de abc-ul cunoaṣterii politice, dar mai ales de originea ṣi specificul politicului în viaṭa socialӑ, autoritatea politicӑ, patrie, partidele dar ṣi sistemele democraṭiei.

Filosofia politicӑ, pe lângӑ discursul asupra fundamentelor politicii, încӑ de la început a reuṣit sӑ aibӑ un discurs justificator pentru întocmirile politice, acestea fiind considerate bune sau dezirabile ṣi un alt dicurs analitic adresat formelor ṣi teoriilor politice evaluate ruṣinoase de condiṭia umanului ṣi a culturii. Tocmai în acest punct al cugetӑrii, filosofia politicӑ a abandonat judecӑṭile formale, pentru a practica judecata evalutivӑ. Întemeind politica pe o semnificaṭie moralӑ oarecare, schimbatӑ în principiu autoritar al binelui politic, filosofia politicӑ a alunecat spre ideologie.

Ideologia, ca formӑ de cunoaṣtere politicӑ, se caracterizeazӑ ca un sistem de convingeri ṣi de alegorie având un caracter simbolic, care permite descrierea, estimarea dar mai ales explicarea lumii în funcṭie de un model, apreciat de cӑtre un ganditor, un regim, o clasa socialӑ, o civilizaṭie sau o erӑ socialӑ. Ideologia reprezintӑ o genezӑ de gândire, prin intermediul cӑreia putem motiva un guvernӑmânt politic sau o forma de acṭiune cu ajutorul argumenetelor ṣi intrumentelor necesare pe care ideologia ni le oferӑ. Câteva decenii mai tarziu, semnificaṭia cuvântului dispӑruse deja, prin ideologie se percepe, odatӑ cu Marx, o cunoaṣtere rӑsturnatӑ ṣi falsӑ a realitӑṭii sociale, având ca ideal de a-ṣi explica avantajele.

Dacӑ constituṭia demostreazӑ o hotӑrâre existentӑ sau dacӑ ar pune temeliile teoretice ale uneia care ar putea întrona în viitorul istorc, se aflӑ ṣi logos-urile politice care nu acceptӑ devenirea istoricӑ. Strӑduindu-se sӑ eludeze din prezentul rӑu dar mai ales deformat( corupt), care este condus de o autoritate incapabilӑ sӑ instaureze ordinea ṣi multumirea comunӑ, utopia este un logos care anuleazӑ istoria, presupunând o civilizaṭie perfectӑ, pe care o situeazӑ din nefericire într-un spaṭiu ṣters. Cunoaṣterea politicӑ se distinge printr-o unitate în varietate, având accente filosofice, ideologice, mistice, utopice dar mai ales ṣtiinṭifice. Prin urmare ea este rezultatul cerinṭei permanente a omenirii de a oglindii asupra lumii în care vieṭuieṣte ,de a-ṣi lӑmuri ṣi de a-ṣi închipui planuri pentru un bine mai înalt, pentru o justiṭie universalӑ dar ṣi pentru o libertate în cele mai preṭioase semnificaṭii ale sale.

Sistemismul comprehensiv, pe care îl dezvoltӑm ca pe o învӑṭӑtura, preia ṣi exploateazӑ formele ṣi regimurile bӑtrâneṣti de cunoaṣtere politicӑ. În acelaṣi timp, însӑ reînviind conceptul de ṣtiinṭӑ a politicului, sistemismul comprehensiv recomandӑ o nouӑ întelgere a acesteia în raport cu ṣtiinṭele politice ṣi ideologia, cu teoria ṣi filosofia politicӑ. Prin intermediul unui discurs percepem examinarea, printr-o grilӑ comprehensivӑ, a substanṭei politicului ca temelie ontologicӑ a sistemului politic. Cunoaṣterea politicului ca un discurs metafizic operaṭionalizat,altfel spus practicat prin grila comprehensivӑ în analiza sitemului politic îṣi ia rolul sӑ îṣi asume un set de funcṭii care sunt în relaṭie cu celelalte forme ṣi moduri de cunoaṣtere politicӑ. De aici rezultӑ cӑ ṣtiinṭa politicului pune la dispoziṭie ṣtiinṭelor politice tradiṭionale fundamentul analitic cu rol de principiu conectiv.

Cercetarea substanṭei politicului bӑnuieṣte determinarea coordonatelor ontice, a coordonatelor ontologice dar mai ales a predicatelor sintetice, asa-intitulatele existenṭiale ale politicului. În judecata noastrӑ, teoria politicului se aseamӑnӑ cu ṣtiinṭa politicului perceputӑ ca ontologie regionalӑ operationalizatӑ a politicului.

Cunoaṣterea politicӑ înapoiazӑ filosofiei moral-politice, respiraṭia ontologicӑ proprie discursului esenṭial despre fiinṭӑ. Pânӑ în momentul de faṭӑ filosofia moral-politicӑ precum ṣi ṣtiinṭele politice de naturӑ pozitivistӑ au reuṣit sӑ ajungӑ într-o evident împortivire epistemologicӑ fiind accentuate de exageraṭiile formalist-cantitative ale cercetӑrilor empirice. Ṣtiinṭa politicului reface puntea de legӑtura între ṣtiintele politicului ṣi filosofia politicului, prin simplul motiv cӑ reafirmӑ egalitatea celor dintâi ca ṣtiine ale raṭiunii. Aceastӑ legaturӑ epistemologicӑ nu eliminӑ, însӑ, caracteristicile tactice folosite de fiecare dintre aceste forme ṣi modalitӑṭi de cunoaṣtere politicӑ.

Ṣtiinṭele politice, ṣtiinṭa politicului ṣi filosofia moral-politicӑ reprezintӑ regimuri de situare în rutinӑ dar ṣi forme ṣi modalitӑṭi de cunoaṣtere. Dacӑ ṣtiinṭele politice de structurӑ pozitivӑ se declarӑ neutre axiologic, trӑind închipuirea neangajӑrii sociale, iar filosofia moral politicӑ îṣi asumӑ un discurs normativ-evalutiv, ṣtiinṭa politicului este constrânsӑ sӑ-ṣi estimeze clauza ideologicӑ rezultatӑ, pe de o parte din alegerea ontologicӑ, iar pe de altӑ parte din alegerea epistemologicӑ. Rezultӑ astfel cӑ ideologia , ca formӑ de cunoaṣtere politicӑ, creeazӑ judecӑṭi evalutive în interiorul unui sistem cognitiv prin excelenṭӑ fromal.

II 3 Libertate contra putere

Cu alte cuvinte sistemele esențiale care urmãresc definirea statului au drept țintã ocrotirea omului de abaterea puterii, altfel spus, garanția independenței, perceputã ca mijloc de acțiune în care omul nu era obligat sã facã ceea ce nu își dorește de cãtre persoana care deține puterea constrângãtoare. Termenii contrari “ libertate” și “putere” denumesc douã realitãți opuse adicã nepotrivite: în relațiile dintre doi oameni, dezvoltarea puterii uneia dintre ele reduce libertatea distructivã a celeilalte, și în sens opus, în timp ce cea de-a doua își mãrește domeniul de libertate, puterea celei dintâi se micșoreazã. Teoria verificãrii puterii și teoria restrângerii obligațiilor statului au același punct de plecare: cea de-a doua este condiția celei dintâi, adicã o verificare a ilegalitãții de puterie e cu atât mai simplu cu cât este mai restrânsã suprafața în care statul își poate lãrgi operațiunea proprie. Din punctul omului de vedere, statul este perceput ca un rãu necesar: statul nu trebuie sã se amestece în mediul de acțiune al oamenilor.

În cele din urmã libertatea este precizatã în sensul caracteristic al dogmei liberale ca libertate fațã de stat, este determinat cu extinderea treptatã a sferei libertãții omului fațã de forța publicã, cu emancipație progresiva de stat a corporației sau a corporației civile. Principalele mijloace in care se desfãșoarã aceasta emancipație le reprezinta sfera religioasã sau sfera economicã, sau altfel spus a avantajelor materiale. Doctrina liberalã despre stat refuzã diferitele forme de protejare, datoritã cãrora statul trebuie sã aibe grijã de subordonații sãi precum un tatã de copii lui, aceasta grijã fiind doveditã de motivul cã subordonații sunt vãzuți ca fiind mereu mici. Unul din scopurile pe care Locke și le propune în cele Douã esuri despre guvernare este sã poatã confirma cã puterea civilã, conceputã pentru a asigura libertatea dar și stãpânirea persoanelor care se grupeazã pentru a se autoconduce, este total diferitã de conducerea paternã dar mai ales de conducerea patronalã.

Cea ce privește libertatea economicã sau a felului excelent de abundențã a avantajelor materiale, Adam Smith se exprimã la fel de clar și hotãrât, cã pentru el monarhul are trei mari sarcini, și anume: ocrotirea comunitãții fațã de dușmanii externi, apãrarea fiecãrei persoane fațã de jignirile ce-i pot fi aduse de cãtre celelalte persoane și grija fațã de acele influențe publice care nu pot fi realizate dacã sunt predate câștigului privat. Atât la Kant cât și la Smith, oricât de distincte sunt punctele lor de plecare, dogma limitelor obligațiilor statului se sprijinã pe importanța libertãții persoanei fațã de puterea absoultã iar în cele din urmã pe condiționarea sarcinilor monarhului drepturilor sau avantajelor materiale.

Dacã statul are un scop final, acesta este de a înãlța locuitorii pânã în punctul unde aceștia sã urmeze de la sine scopul statului, numai în ideea avantajului pe care întelegerea statalã li-l asigurã, pentru a putea supraveghea scopurile lor personale.

CAPITOLUL II

PUTEREA POLITICA

Analizând istoria celor două culturi, ne putem da seama că nu întamplator am moștenit de la greci termenul “politică”, iar de la români am împrumutat noțiunea fundamentală: “puterea”. Încă de la început Grecia s-a evidențiat pentru împlinirea binelui comun adică problemele statutui precum și cele ale conducerii au stăpânit practica politică și gândirea iar Roma s-a realizat mai puțin pe practica participării locuitorilor la luarea hotărârilor; conducerea soldaților într-un sistem politic care era silit să administreze un spațiu enorm, care era ocupat de popoare diferite, a realizat manifestarea puterii și noțiunea care il constituie sa aibă întâietate.

Din antichitate până în zilele noastre “puterea” rămâne baza centrală a politicii. Puterea este nădejdea esențiala a tuturor luptelor, cotradicțiilor dar și negocierilor, dar mai ales reprezintă instrumentul lor de bază, în orizontul lumii politice.

Pornind de la verbul “potere” = a putea, latinii au derivat substantivele potential și potestas, cel dintâi însemnând capacitatea unei persoane sau a unui obiect de a-l altera pe altul, iar cel de-al doilea având un sens preponderent, social, politica, marcând înclinările celor care acționau împreună și comunicau. Încă din antichitate reținem și deosebirea dintre putere, ca o aptitudine a corpului politic, și prestigiul, ca exercițiu și aptitudine a conducătorilor.

În Leviathanul lui Hobbes, puterea este redactată ca ansamblul situțailor de care dispune o persoană pentru a reuși să dobândească un bine oarecare, pe care nu-îl deține încă. Chiar dacă Hobbes nu abandonează terminologia mai dozată a medievalilor reiese din folosirea termenului de putere, întocmai pentru aptitudinile și îndemânările omului .

Indiferent cum definim puterea politica, nu pot ramane neobservate unele concept cum ar fi: autoritatea, influenta, forta, conducerea etc. De asemenea in manifestarile politice ne confruntam in mare parte cu autoritatea comportamentelor, prin tarie sau prin convingere, ori in idealul negarii acestei legitimitati. Pentru explicarea conceptelor pe care le-am insiruit dar si a realitatilor care le ascund, avem nevoie de o analiza a fenomenului puterii politice.

O primă noțiune fundamentală din interiorul discursului despre putere o reprezintă realitatea. Așa cum am mai spus, românii făceau deosebire între putere și autoritate, deosebire ce se realiza pe priceperea motivului că în orice grup sau colectivitate umană întâmpinăm două clase de oameni: cei care guvernează și cei care sunt guvernați. Cu alte cuvinte , o relație de guvernare- ascultare sau de conducere-suprapunere există pornind cu membrii familiei și unitățile mici și ajungând să se termine cu statele și autoritățile internațional, în așa fel încât, în momentul în care vorbim despre puterea politică, ne situăm într-un univers al prestigiului dar și al ascultării civile.

Înainte de toate, chiar și de caracterizarea autorității, este foarte important să realizăm următoarele indicații: a) în primul rând suprapunerea nu trebuie să se confunde niciodată cu autoritatea, ci reprezintă rezultatul ei; b) în al doilea rând puterea primește forma guvernare-ascultare în momentul în care puterea se exprimă ca o legatură socială realizată pe drept; atunci când puterea activează arbitrat, realizându-se pe forță, puterea se descrie sub forma conducere-suprapunere; c) iar în al treilea rând autoritatea se afirmă întocmai în legatură dintre părinți și copii, între membrii societății, dar și în interiorul diferitelor microgrupuri.

Prin autoritate în doctrina politică întelegem “ dreptul de a îndeplini o acțiune, implicit de a face legile, și de a exercita celelalte drepturi atașate funcției guvernamentale.” În mare parte întelegem dreptul și capacitatea conducătorilor de a conduce. Puterea apare mai clar ca “ un fenomen de exercitare a autorității într-un sistem politic în care instituțiile sunt legitimie și recunoscute de către cetățeni” Constrâgerea reprezintă legatura de comandă- audiere, puterea transformând-o în consințământ, altfel spus audierea nu mai este supunere față de forță, ci se schimbă în adeziune la înfăptuirea politicii duse de către omul aflat la conducere.

În momentul în care puterea este lipsitӑ de originalitate sau atunci când împlinirea unui scop comun nu întruneṣte consinṭӑmântul conducӑtorilor, când protecṭia externӑ este în pericol, mijlocul de procedurӑ care îṣi face apariṭia este forṭa. Puterea public acṭioneazӑ nu doar prin metode convingӑtoare ci ṣi exercitarea forṭei pentru a-ṣi afirma capacitatea de a lua decizii pentru întreg colectivul ṣi pentru a duce la deprinderea hotӑrârilor. Pe lângӑ folosirea forṭei de cӑtre conducatori, aceasta reuṣte sӑ alcӑtuiascӑ un mod de exercitare a puterii ṣi pentru persoanele care protest ordinea existent ṣi vor sӑ ajungӑ la putere. În structurile semantice întâmpinӑm mai multe utilizӑri ale noṭiunii de forṭӑ cum ar fi: forṭa dreptului, dreptul forṭei, forṭa legitimӑ ṣi forṭa public.

Întrucât decizia care prezintӑ o forṭӑ este greu de observant, atunci enzima pe care am denumit-o “îndemanare” are legӑturӑ cu aceleaṣi sisteme ale conṣtiinṭei dar ṣi ale logicului, fiind greu de cuantificat. Trӑdarea, analizatӑ împreunӑ cu forṭa, una din mijloacele politicului, trӑdarea este consideratӑ capacitatea de a impune înaintea rivalului, folosind agerimea raṭiunii. Sub impoldul hotӑrâri de acṭiune, puterea politicӑ reise, în cele din urmӑ din proporṭionarea eficace a forṭei sau prin constrângeri materiale ṣi a trӑdӑrii sau a raṭiunii.

Practicarea puterii ṣi definirea unei acṭiuni prin forṭӑ, în nucleul unei colectivitӑṭi organizate, include relatarea permanent la alt concept al puetrii: legitimitatea. Precedent, am remarcat cӑ puterea se realizeaza pe prestanṭa ṣi talentul unui conducӑtor dar ṣi pe legitimitatra sa. Rezultӑ cӑ legitimitatea reprezintӑ conceptul ce constituie adevӑrata cauzӑ pentru care participanṭii unei societӑṭi se conformeazӑ puterii politice. Indiferent care ar fi adevӑrata cauzӑ, legitimitatea, ca bazӑ a conducerii, da membrilor aflaṭi la conducere, conṣtiinṭa ca su dreptul la guvernare.

Dupӑ ce am caracterizat cele mai importante concept pe care le întâlnim în discursul despre putere, putem ajunge în sfârṣit la o descriere mai largӑ a puterii politice, pe care o putem examina ca o valoare a unei autoritӑṭi sociale de a stabili principalele scopuri commune ṣi de asemenea de a le putea impune ṣi împlini, datoritӑ forṭei de care decide, datoritӑ legitimitӑṭii dar ṣi încrederii de care unii oameni dispun în interiorul lor binefӑcӑtor.

Dezbӑtutӑ în orizontul politicului, puterea se caracterizeazӑ fӑrӑ sӑ vrea ca o legӑturӑ între actorii sociali, o legӑturӑ în care unii guverneaza, iar altii ascultӑ sau, altfel spus unii învinge iar ceilalṭi se supun. Cele douӑ structure importante ale substanṭei puterii, nu ne explicӑ înca faptul pentru care difuzarea rolulilor de guvernant si de supus este recunoscutӑ în diferitele societӑṭi umane, aṣa cum nu ne clarificӑ nici modificӑrile puterii si ale comunitӑṭi de la o erӑ la alta.

Specia umanӑ a generat, legӑturile de putere în care nu îṣi puneau bazele decât în ultima instanṭӑ pe calcului forṭei fizice. Indiferent de zona de diseminare a oamenilor, în nucleul unei specii animale, relaṭiile de putere sunt asemӑnӑtoare, omenirea creând o mulṭime de legӑturӑ de putere, pe mӑsurӑ ce fundamentele ṣi metodele de exprimare erau absolute diferite. Dincolo de îndatoririle esenṭiale ale puterii, demersul specific are ca ideal constatarea unui noṭiuni care poate sӑ renunṭe la orice definire limitatoare, altfel spus constatarea substanṭei puterii, indiferent de tema care o încearcӑ dar ṣi de conṭinutul în care se manifestӑ.

Esenṭa subiectivӑ ṣi esenta obiectivӑ a puterii

Etologii declarӑ cu tӑrie cӑ în interiorul membrilor une specii animale legӑturile de putere au întotdeauna aceleaṣi temeli dar ṣi aceleaṣi sisteme. Socilologii ṣi istoricii se confruntӑ, potrivnic, cu o mare varietate a fundamentelor ṣi a sistemelor puterii în culturile umane. În cele din urmӑ substanṭa excepṭionalӑ a puterii, neputând fiind liberӑ la nivelul grupurilor, unicul “loc geometric” potrivit sӑ gӑzduiascӑ o asemenea substanṭӑ rӑmânând individului. În situaṭia în care membrii societӑṭii ar acṭiona îndrumaṭi de cӑtre un spirit suprapersonal,cu alte cuvinte în secunda în care societatea se manifesta ca un tot de consistenṭa ṣi unitatea personala.Esenṭa obiectivӑ în comunitatea omeneascӑ se referӑ la sistemele rituale suprapersonale care clasificӑ manifestӑrile energiinlor personale.

Încӑ de când am sesizat cӑ orice culturӑ umanӑ îṣi are specifica structurӑ de norme, K. Lorenz promoveazӑ opinia cӑ deosebirile dintre aceste structuri nu sunt întâmplӑtoare, ci reprezintӑ rezultatul unei acomodӑri caracteristice a fiecӑrei societӑṭi la locul ecologic în care vieṭuieṣt: “ …formele particulare asumate de sistemele de norme ṣi de riturile sociale caracteristice culturii dau mai curând impresia cӑ au fost fӑurite de vechea ṣi buna selecṭie natural, dar cu o diferenṭӑ: aceea cӑ ea a operat în planul psihosocial ṣi nu în cel genetic…”

De asemenea esenṭa subiectivӑ a puterii este indicatӑ de caracterul exterior ṣi cel coercitiv al normelor sociale în legӑturӑ cu omul membru al societӑṭii. Esenṭa obiectivӑ ( impersonal ) a puterii este trӑitӑ ca o apӑsare asupra realitӑṭii dar ṣi asupra constatӑrii subiective a puterii umane. Se poate mӑruturisii cӑ puterea are o dublӑ esenṭӑ: subiectivӑ ṣi obiectivӑ . În planul subiectiv, fie cӑ se numeṣte “ forṭӑ” , “dorinṭӑ” în sens psihologist, “ violenṭӑ” în sens etologic, ea pune stӑpânire pe un loc atât de important, pe atât de ignorant de regulӑ în sistemul facultӑṭilor omeneṣti. Din punct de vedere obiectiv, esenṭa puterii existӑ într-un sistem comunitar ṣi regulator dat de fiecare “ pseudo- specific” pe care, noi o denumim educaṭie sau civilizaṭie omeneascӑ.

Puterea ca relaṭie

Experienṭa personalӑ a puterii ne aratӑ capacitatea unui subiect oarecare de a influenṭa direct lumea în care trӑieṣte. Persoana umanӑ îṣi poate dirija energia pentru a putea modifica starea obiectelor naturale sau de a putea influenṭa conduita altor vieṭi, distincte de el sau identice lui. Din aceastӑ circumstanṭӑ, puterea se comportӑ ca forṭӑ în activitate.

În majoritatea cazurilor, oamenii îṣi schimbӑ comportamentul în funcṭie de dorinṭa altora care, nefiind mai tari au un ascendant pe care noi îl denumim putere. Puterea se prezintӑ, în forma ei cea mai întâlnitӑ, ca un raport social. Aceastӑ afirmaṭie cӑ puterea este un raport social trebuie sӑ îṣi argumenteze valoarea înfruntându-se cu ideea “puterii-obiect”. Cugetӑrile anterioarecu privire la esenṭa subiectivӑ a puterii investeṣte acea imagine a ei de lucru pe care unii îl detine, iar altii nu. În perioada ce lucrurile si fiinṭele pot fi deosebite unele de altele, încadrându-se în clase ṣi specii, puterea nu ne permite o astfel de recunoaṣtere. Faptul cӑ puterea este o relaṭie nu derivӑ automat din acela cӑ nu este un obiect. Manifestarea trebuie sӑ plece de la cadrele generale ale vieṭii sociale, care de fapt reprezintӑ relaṭii între doi sau mai mulṭi actori.

Apartenenṭa care defineṣte relaṭia de putere nu trebuie interpretatӑ ca un fapt cu sens unic, adicӑ un sistem de activitate care cuprinde un motiv ṣi un rezultat net despӑrṭite ca pelicule logice ṣi ca idee sociala. Relaṭia de putere, prezentӑ în toate interacṭiunile sociale, bӑnuie ca eroii sӑi sӑ dispunӑ fiecare de o parte de libertate, de modalitatea de a alege dacӑ face sau nu un anumit lucru. Puterea reprezintӑ o relaṭie asimetricӑ; doar în teorie putem despӑrṭi cazul sau genul ideal în care protagoniṣtii practicӑ unul asupra celuilalt presiuni asemӑnӑtoare.

Puterea reprezinta o relaṭie social în interiorul cӑreia protagoniṣtii, deṭinӑtori ai unor forṭe intelectuale ṣi fizice diferite, îṣi influenṭeazӑ mutual comportamentele ṣi activitӑṭile , chiar dacӑ influenṭa are sens unic, de la protagonistul cel mai puternic spre protagonistul cel mai slab. Asemeni unui joc, în care sportivul mai competent guverneazӑ “ostilitӑṭile” ṣi îi pretinde coechipierului o mare parte din mutӑri , dar nu îṣi poate da cu pӑrerea în privinṭa miṣcӑrile lui neprevӑzute, puternice sau chiar aberante, puterea ca relaṭie socialӑ cuprinde concursul, tranzacṭia, verificarea ṣi atingerea reciprocӑ a protagoniṣtilor sociali.

Substanța puterii politice

. O ontologie a puterii trebuie să cerceteze “ substanța” acestui aspect în prezentarea cea mai generală cu putință. Depășirea concepției filozofice potrivit căreia omul este centrul și scopul universului, putem deduce că puterea, în lumea ființelor vii reprezintăo schimbare de stare energetică. Coborând în generalitate spre realitatea socială, aflăm că puterea este o legătură asimetrică de cauzalitate între doi sau mai mulți protagoniști sociali, indiferent de sfera în care se afirmă cauzalitatea lor (religioasă, economică, culturală, politică etc). Michel Foucault declară cu justificare că puterea este substanța tuturor relațiilor pe care persoanele le stabilesc în viața lor sociala: “ relațiile de putere nu sunt în poziție de exterioritate față de alte tipuri de raporturi ci le sunt imanente: ele sunt efectele imediate ale partajelor, inegalităților și dezechilibrelor care se produc în cadrul acelor raporturi și, reciproc, sunt condițiile interne ale respectivelor diferențieri; relațiile de putere nu sunt într-o poziție de suprastructură, cu un simplu rol de prohibire sau de reînoire a unui contract; acolo unde operează, ele au un rol direct producător”. Deoarece puterea există pretutindeni, sub diverse forme, atunci cum putem recunoaște acea specie a ei denumită “putere politică”? Acest lucru se poate determinând caracteristicile puterii politice.

În momentul în care vorbim despre caracteristici, nu eliminăm trăsăturile generale ale oricărui proces de autoritate, ci creștem spre o detaliere și particularizare a acestora. Puterea politică se va defini, desigur, prin două noțiuni cadru: mai întâi, ea crede diferențierea a doi protagoniști sociali, reprezentați de o minoritate care dă ordine și o majoritate care se supune; în al doilea rând, puterea politică se bazează pe două mijloace în a se face ascultată: încrederea guvernaților în dreptatea conducerii și forța sau coerciția. În timp ce relațiile de putere din diferite sfere ale socialului își reduce efectele la domeniul în care operează și la colectivitățiile umane aproximativ micșorate, puterea politică nu este parțială și limitată, ci globală.

O caracteristică apropiată o reprezintă inițialitatea. Puterea politică este inițială, adică, în toate domeniile vietii sociale, normele de purtare, drepturile, îndatoririle, libertățiile sunt derivate, în excelență nepolitice ( de exemplu creația artistică, credință, relațiile conjugale ) sunt “norme” de o lege oarecare, emitere a autorității politice. Caracterul puterii nu înseamnă ca orice practică socială reprezintă rezultatul unei reglementări politice, sau, cu alte cuvinte, că acțiunile politice nu se declanșeaza și nu derulează decât în momentul în care puterea politică le-a stabilit cadrele de desfășurare, limitele și normele; inițialitatea trimite la o apartenență ultimă a oricărui palier al societății globale de autoritate politică.

O altă caracteristică ce deosebește puterea politică de celelalte tipuri de autoritate este constrângerea.. Durkheim, recunoscând ca obiect numai al sociologiei faptu social, arată, că acesta este orice manieră de a acționa și de a gândi, instituționalizată sau nu, îi determină pe toți membrii unei societăți la un anumit tip de comportament; felurile de a acționa sunt exterioare omului și i se impun într-o manieră coercitivă. Din aceasta teorie reiese că orice normă socială si orice putere care o include deține caracteristica numită constrângere, astfel încât ea nu ar mai putea fi determinativul autorizat al puterii politice. În interiorul comunităților puterea se exprimă ca pedeapsă prin alte moduri decât coerciția: ridicularizarea, marginalizarea, excluderea din societate operează mai des și mai eficace decât constrângerea fizică. În unele domenii, cum ar fi al științei și al artei, relațiile de putere nici nu pot fi văzute prin prisma coerciției; nonconformismul, refuzul “adevărurilor” obișnuite, opoziția și recunoașterea superiorității nu ajung niciodata la violență.

Puterea politică nu face apel la coerciție decât în mod necesar. Conducătorii alege mijloacele convingătoare, care sunt mai puțin dificile si mai puțin periculoase decât apelul la poliție sau la armată. Majoritatea proceselor guvernamentale se bazează pe tendința oamenilor de a se supune puterii, pe siguranța lor în caracterul favorabil al acesteia sau pe certitudinea că a te împotrivi puterii reprezintă un act fără sorți de izbândă.

İnițialitatea, globalitatea și coerciția – în calitate de caracteristici formale – acordă specificitate puterii politice fără a intra în substanța ei. Accesul la substanța puterii politice este realizabil în momentul în care aceste caracteristici sunt așezate pe un substrat ontologic..

II.1 Fenomenologia puterii politice

Ontologia puterii a încercat să surprindă substanța acesteia, ca experiență energetică personală dar și ca relație socială acolo unde există o societate umană. Fenomenologia puterii politice își propoune să analizeze formele în care se afirmă relația de guvernare-ascultare, din comunitătile arhaice până la cele mai moderne. Acest demers teoretic cuprinde și o componentă antropologică care încearcă să lămurească geneza puterii în forma sa pură.

Puterea: efect sau cauză?

Filosoful francez Bertrand de Jouvenel a observat tendința modernilor de a discuta despre puterea politică pornind de la experiența unei forme particulare a acesteia, anume statul dezvoltat în cadre naționale în ultimele două secole. Potrivit lui Bertrand de Jouvenel, geneza orgănizării politice poate fi legată de sociabilitatea naturală doar în cazul societăților umane restrânse, în timp ce pentru marile comunități trebuie să găsim un alt principiu generator al unității puterii.

Puterea politică nu poate fi considerată un efect al hotărârii naționale sau comunitare, ci o cauză a nașterii marilor unităti politice. Rezultatul acestei afirmații ar fi acela că puterea, reprezintă o “conducere aflată prin ea și pentru ea”, și nu una “construită” neapărat pentru realizarea binelui politic. Dacă puterea ia naștere în comunitătile omenești având ca prim impuls instinctul de autoritate, înseamnă că ea se poate practica și nu numai de dragul de a guverna. Putem spune ca puterea politică se află în moduri diferite în funcție de tipul de comunitate: în micile comunități alcătuite pe baza relațiilor de rudenie, puterea este mai curând un efect al conformismului voluntar față de cel mai în vârstă, mai deștept sau mai eroic; în interiorul marilor societăți, pe care, de la sfârșitul secolului al XVII- lea, ni se pare firesc sa le numim “ națiuni”, puterea este rezultatul voinței de dominație a unei minorități, se prezintă ca un element structurat sau ca o cauză a formării unității politice.

II.2 Tipurile fundamentale ale puterii

Gândirea politicӑ europeanӑ, întelegând puterea politicӑ a socialului a întemeiat încӑ din antichitate identitatea dintre comunitate ṣi stat, care nu îṣi putea imagina vreo comunitate umanӑ care sa nu fie înṭeleasӑ ṣi guvernatӑ politic. Pentru Platon, Aristotel ṣi pentru Heraclit, societatea existӑ sub ocrotirea regilor, societatea este gânditӑ pe diviziunea între cei care comandӑ ṣi cei care se supun, iar acolo unde lipseṣte exerciṭiul puterii ne aflӑm în infra-social, în non-societate. Dacӑ existenṭa societӑṭii a fost pusӑ în legӑturӑ directӑ cu organizarea politicӑ, puterea a fost conceputӑ sub formӑ instituṭionalizatӑ.

Antropologul francez Pierre Clastres afirmӑ, “ cultura noastrӑ, de la originile sale, gândeṣte puterea politicӑ în termini de relaṭii ierarhice ṣi autoritare de tipul comandӑ-ascultare”. Pӑrerea este împӑrtӑṣitӑ celor mai importanṭi teoreticieni ai politicului, de exemplu, Jean William Lapierre, cu acesta Clastres a avut o vie polemicӑ. Principala presupunere a teoriei autoritӑṭii, este aceea cӑ, în funcṭie de prezenṭa sau absenṭa relaṭiei comandӑ-supunere, comunitӑṭiile se impart în douӑ grupe: cele dotate cu putere politicӑ ṣi cele lipsite de o astfel de instanṭӑ. Distincția mai apare și sub forma: societății cu stat / societății fără stat.

Având ca punct de reper observaṭiile antropologilor englezi, Lapierre a operat o împӑrṭire a societӑṭilor, care pe lângӑ cele lipsite de apӑrare ṣi al celor dotate cu aparat de stat, cupinde ṣi tipuri intermediare. Aceastӑ întreprindere cuprinde presupoziṭiilor evoluṭionismului, cu alte cuvinte se întelege cӑ o societate umanӑ lipsitӑ de puterea politicӑ în sens european, va ajunge la un mod de organizare asemӑnӑtor cu al nostru, evoluṭionismul este o expresie a europocentrismului. Clastres neagӑ tezele lui Lapierre, arӑtându-ne cӑ nu existӑ societӑṭi lipsite de orice putere politicӑ ṣi cӑ forma în care se exercitӑ puterea în lumea civilizatӑ reprezintӑ un caz particular pe care nu îl putem percepe drept etalon. Cu alte cuvinte, puterea politicӑ este întâlnitӑ numai în triburile indienilor din America dar ṣi la naṭiunile prezente, doar cӑ ea se manifestӑ diferit: noncoercitiv în prim plan ṣi coercitiv în cel de-al doilea plan. Între cele douӑ forme nu întâlnim vreo diferenṭӑ de valoare; pur ṣi simplu ele coexist într-o lume care trebuie sӑ fie de acord cu dreptul la diferenṭӑ.

Dacӑ puterea politicӑ realizatӑ, în ultima instanṭӑ, pe forṭӑ ne este familiar, dar mai greu sunt de înṭeles caracteristicile unei puteri difuze, cӑreia nu îi putem preciza “sediul” ṣi mijloacele de realizare deoarece în societӑṭile “necivilizate” ṣefia reprezintӑ locul imaginar al concentrӑrii puterii. Majoritatea populaṭiilor bӑṣtinaṣe din America se caracterizeazӑ prin absenṭa puterii tocmai din locul unde ea ar trebui sӑ se afle; din comunicatele antropologilor reise cӑ ṣefii de trib nu sunt nici pe departe “ṣefi” în viziunea eurropeanӑ.

În ce constӑ puterea de tip neocoercitiv din comunitӑṭiile numite “acefale”? Dar care este rolul ṣefului, dacӑ el nu poate da ordine pe care membrii grupului sӑ le exercite sub ameninṭarea pedepsei?

Spre diferenṭiere de comunitӑṭile în care puterea instituṭionalizatӑ triburile amerindiene nu cunosc, separarea puterii de cӑtre comunitate, deoarece ṣeful nu reprezintӑ propriu-zis puterea. El este numai un purtӑtor de cuvânt al grupului sӑ le comunice decizia ṣi dorinṭa. Faptul de a fi învestit cu încrederea grupului, a cărei voința unitară o exprimă, nu-i conferă liderului putere, autoritatea nu trebuie confundată cu prestanța, de care liderul se bucură, dar pe care îl posedă datorită calitățiilor personale și nu datorită vreunei regului a supunerii. Este de înteles ca prestanța întărește opinia liderului, însă nu i-o face să predomine decât dacă este de acord cu voința societății.

Comunitӑṭile “istorice”, din antichitate pânӑ în present, au avut de-a face cu puterea sub forma ei coercitivӑ, nici utopiile culturilor istorice nu au imaginat o putere difuzӑ, ci una extreme de concentratӑ ṣi de determinatӑ în opera de transformare a lumii. Puterea politicӑ, aṣa cum a numit-o Max Weber, trimite constant la dominaṭie, adicӑ la oportunitatea de a descoperi un numar de personane pregӑtite sӑ se supunӑ ordinilor a cӑror îndeplinire duce la materializarea voinṭei.

Instituṭionalizarea puterii face ca privilegiile pe care un ṣef le capӑtӑ datoritӑ îndemânӑrii sale sӑ nu disparӑ odatӑ cu el, ci sӑ le schimbe în obiceiuri ale relaṭiei de comandӑ-supunere. Puterea de tip coercitiv este legatӑ de instituṭii. Nu mereu instituṭiile au fost “impersonale”, adicӑ autonome -în eficienṭa lor- de oameni care le-au populat. Potrivit lui Weber, putem deosebi teri tipuri de dominaṭie legitimӑ, în funcṭie de sursa care o confirmӑ: dominaṭie legal-raṭionalӑ, tradiṭionalӑ ṣi charismaticӑ. Dominaṭia legal-raṭionalӑ se bazeazӑ pe credinṭa persoanelor în legalitatea reglementӑrilor hotӑrâte ṣi a dreptului de a da indicaṭii celor care sunt chemaṭi sӑ îṣi manifeste dominaṭia prin aceste moduri. Indiferent dacӑ reglementӑrile îi apӑrӑ sau nu pe guvernaṭi, ei se supun deoarece respect legea ca instrument al ordinii logice; indiferent dacӑ ii accept pe cei aflaṭi la putere, sunt de acord cu ei în cea ce priveṣte dreptul lor de a guverna.

Dominația tradițională se constituie pe credința în “sfințenia tradițiilor valabile dintotdeauna” și implicit pe credința în legitimitatea celor care conduc în numele obiceiurilor. În final, dominația charismatică are la bază încrederea populației în calitățile naturale și în cele pe care Providența le-a dăruit conducătorului. Acesta din urmă este considerat un erou, un spirit viu al națiunii și totodată un trimis al lui Dumnezeu.

Weber aminteṣte cӑ toate aceste reprezintӑ doar tipuri ideale de conducere; lumea istoricӑ accentueazӑ tipurile de sintezӑ; astfel nicio putere politicӑ nu funcṭioneazӑ doar pe credinṭa locuitorilor în justiṭia legilor sau pe baza tradiṭiei dar ṣi a semnificaṭiilor excepṭionale a ṣefului. Eficienṭi ṣi stabilitatea puterii atrage deopotrivӑ obiṣnuinṭe de comportament, baze raṭionale dar ṣi trӑiri afective.

Putem deduce că toate tipurile de putere politică s-au aprovizionat din sistemul cunoștințelor, tradițiile și credințele fiecărei epoci. Petre Andrei, consideră că istoria tipurilor de autoritate este una a demisificării, rafinării dar și umanizării. Dezvoltarea societății și a gândirii umane formează un continuu proces de eliberare a individului de presiunea politică sau un proces de umanizare și automatizare a autorității, căci de la forma mistico-religioasă autoritatea a trecut la forma umană de azi și în loc de autoritatea constrângătoare de altadată, impusă din exterior, avem acum autoritatea exterioară, având rădăcinile sale și in sufletul nostru și își caută îndreptățirea în rațiunea omenească.

II. 3 STATUL

Adesea puterea politică și statul reprezintă unul și același lucru în limbajul cotidian. Suprapunerea de realități și termeni, își are motivările ei, suficient de rațională: cei care sunt în fruntea instituțiilor statele oare nu dețin puterea politică? Statul nu este el forma instituționalizată și mijlocul în care și prin care se practică puterea? Gruparea politică ce conduce peste o comunitate cuprinsă între granițile statului și care întreține relații sociale în numele statului nu este numită putere? Altfel spus, a avea capacitatea de a lua decizii adică de a stabili scopul de interes colectiv și mijloacele de îndeplinire ale acestora, împreună cu cârmurile necesare materializării hotărârii exprimate în decizie, înseamnă a deține puterea într-un stat.

Observațiile identificării puterii politice cu statul provin din mai multe planuri: în prim-plan dintr-un istorico-antropologic, putem face referire la societătile “acefale” ( cu o putere difuză și neinstituționalizată, apartinând corpului social în ansamblu) dar și la cele cu un proiect prestatal; în cel de-al doilea plan, în nucleul unei societăți umane organizate politic, puterea politică nu este văzută ca un exercițiu al celor care conduc, ci face parte într-o anumită măsură și forțelor pe care le denumim “opoziție”; iar în cel din urmă plan, fenomenul puterii politice se evidențiază în interiorul organizațiilor internaționale, care depășesc în dimensiune și câteodata în autoritate întiderea teritorială și drepturile statului.

Lăsând la o parte divergențele care duc la argumente și observațiile de mai sus, dacă termenul de Putere, desemnează Statul, este pentru că statul nu reprezintă doar putere prin excelență, ci este o sursă a puterii care poate fi exercitată asupra altor persoane. De aici ne dăm seama că puterea animă acea instituție-matrice a unei societăți, statul pentru a putea pretinde la rândul ei, de la instituție atât în privința mijloacelor de acțiune, cât și în privința legitimității. Putem spune că statul există doar în măsura în care o autoritate reușește să se instituționalizeze, practicându-și puterea asupra unei mari societății, după cum putem spune ca eficiența puterii politice depinde de funcționarea aparatului de stat.

Între membrii societății există factori care ordonează și organizează raporturile interpersonale, precum și relațiile dintre conducători și conduși poartă numele de reguli. Pentru ca oamenii să poata locui împreună, ei se văd nevoiți să își acomodeze reciproc comportamentele, acționând imprevizibil în situații sociale bine determinate. Supunerea față de norme dar și renunțarea la libertatea absolută reprezintă factorii de bază ale existenței comunității. Cum se ajunge să se constituie și să se impună o norma?

Pentru a putea da un raspuns acestei întrebări , trebui mai înainte de orice sa identificăm principalele tipuri de norme care se folosesc în comunitățiile umane. În prima categorie se înscriu normele vieții religioase, reguli economice, morale și culturale. İmpunerea lor în viața de zi cu zi depinde de eficiența dobândită în timp și de acordul implicit al tuturor membrilor societății. În cea ce privește normele juridice sau regulile de drept sunt prescripții obligatorii, venind din partea autorităților abilitate sunt recunoscute și a căror transgresare este sancționata de tribunale. Dacă o normă socială este valabilă doar în interiorul comunității care a întocmit-o , regula de drept își aplică exercițiul asupra tuturor persoanelor aflate sub autoritatea unui stat. Spre exemplu, regulile dintre soți, ca și cele dintre copii și părinți, pot fi calculate de norme tradiționale, specifice micilor societăți și prin aceasta distincte de la o zonă la alta, în timp ce Codul familiei este valabil pentru întreaga omenire a unei țări.

O alta caracteristică a normei juridice este dată de maniera de pedepsire a încălcării ei: părerea publică – cea care judecă și pedepsește abaterea de la normele sociale – nu mai are decât un rol de presiune; tribunalul este priceput să constate gradul de transgresare a normei juridice dar și sa hotărască pedeapsa cuvenită, potrivit unui cod de procedură, putând apela la forța publică pentru aplicarea pedepsei. Din cele amintite până acum, reiese că normele sociale sunt de cele mai multe ori neprecizate, nestandardizate și lipsite de un aparat de impunere și pedepsire, în timp ce regulile de drept au caracteristici contrare. Totalitatea normelor juridice care se află în putere pe teritoriul unui stat și care cuprinde acțiunea de aplicare din partea instanțelor formează dreptul pozitiv. Laolaltă cu raporturile juridice care îi cuprind pe cetățeni sau pe cetățenii vis-à-vis de la autoritățile publice, dreptul pozitiv formează ordinea juridică într-un stat.

În cadrul ordinii juridice, care este corespunzătoare, în nucleul prevederilor dreptului pozitiv, ne putem da seama de două secțiuni ale dreptului, în funcție de tipurile de legături pe care le clasifică: dreptul care se aplică asupra persoanelor publice, fizice sau morale, și legăturile pe care le pot avea între ele, se numesc drept privat; dreptul publică se exercită asupra statului și altor comunități publice. Din sumara cercetare în problematica normelor juridice și a dreptului, reiese că organizarea mulțimii vieții sociale prin metoda regulilor, ca și consolidarea și ocrotirea respectivei organizări, include existența unor organisme pe care noi le numim instituții. İnstituțiile sunt niște surse, economice și mijloace de apărare ale regulilor de drept. Pentru ca cea din urmă să aibă o întemeiere de lungă durată este obligatoriu să nu fie împrumutată de la altă persoană, fie ea chiar un șef înzestrat cu calități deoarece căderea persoanei poate atrage dezmințirea regulilor pe care le-a impus societății. Nu pot fi dezmințite decât printr-un singur mod, normele ce emană de la o autoritate impersonală, care dăinuie locuitorilor săi.

Schimbarea actelor de voință ale distinctelor puteri sociale în norme cu caracter general, neapărat și pentru totdeauna a dedus, instituționalizarea. În cazul individual al instituțiilor politice, această judecată a observat în mutarea puterii de la persoana guvernantului la entitatea teoretică numită stat. Această mutare nu s-a produs imediat în istorie. Ne putem reaminti crizele politice prin care au trecut vechile comunități înainte de a ajunge să pronunțe, cu o anumită ușurare: “Regele a murit; trăiască regele!” Prin intermediul acestei formulări se decretă continuitatea regulilor care conduc societatea și rezistența structurilor care impun regulile de drept. İnstituționalizarea informează, că întâmplător persoana era înlocuit cu mijloacele standardizate, cărora persoana care se afla la putere nu le dădea decât culoare, nu și substanță. Montesquieu avea dreptate să declare că: “În nașterea societăților, șefii republicilor sunt cei care fac instituțiile; mai apoi, instituțiile sunt cele care îi formează pe șefii republicilor”.

Pornind de la parerea că puterea și statul sunt tratate de cele mai multe ori ca o realitate egală, am descoperit că strânsa lor legătură reiese din regulile de drept și din fenomenul instituționalizării. Puterea care dorește să impună norme legale trebuie să ia forma unei instituții, dar în egală măsură trebuie să respecte ea o serie de reguli: puterea de stat, ca formă oficială de concretizare a puterii politice, este dotată și cu capacitatea de a crea si de a impune normele legale, modificând dezideratele politice în imperative juridice; altfel spus, formele și limitele de exprimare politică sunt predeterminate prin norme juridice.

Trebuie să amintim că nu orice putere este politică. Putem distinge putere de stat, putere militară, putere economică etc. De exemplu puterea de stat se execută prin proceduri specifice, mai ales prin forța de constrângere, prin funcții, autorități, într-un ansamblu de legi.

Conceptul de putere are trei mari semnificații. O primă semnificație, termenul de putere constituie ideea de funcție, de preocupare specială, de exemplu, se vorbește că puterea legistlativă se exercită de către Parlament. O a doua semnificație, termenul putere țintește ideea de organ, spre exemplu când se face raportare la puterea executivă care prin exagerarea de publicații, uzurpă aria puterii legiuitoare. Cea de-a treia semnificație, prin termenul putere se face referire la elementele componente ale puterii naționale deoarece aceasta poate fi împărțită în anumite componente ce pot fi autorizate și anexate într-un organ specific serviciului public care profesează funcții coordonate.

Câteodată, categoria putere este expusă prin puterea de suveranitate. Alte structuri folosesc forma de suveranitate care depinde de națiune sau vine de la națiune.

În ceea ce privește etimologia conceptului de “putere”, aceasta face trimitere la sensul politic și desemnează abilitatea de a determina pe cineva ce să facă și nu capacitatea de a face un anumit lucru. Prin urmare, sensul acestui termen are în vedere puterea de a ordona. Pe cale de consecință, rolul consacrat al puterii este reprezentat de ideea de a ordona, fapt pentru care statul are menirea de a impune condiții clare cu privire la împărțirea puterii membrilor statului.

În concluzie, puterea politică o denumin ca puterea unei societăți umane aranjate în stat, al cărei caracter este organizat și oficializat, absolută în relație cu alte puterii sociale din interiorul teritorial al țării, care se exercită în numele națiunii pentru executarea liberă și supusă voinței sale a confuziilor lui interne dar și externe. Puterea politică se definește prin unele însușiri specifice prin care puterea se diferențiază de alte clase de putere, cum ar fi: singularitate (unicitate) și indivizibilitate. Pe lângă acestea, puterea politică se exercită și printr-un comportament impersonal, constant dar și prin supremație.

CAPITOLUL III

PANORAMĂ A PRESEI ROMÂNEȘTI

III.1 ÎNCEPUTURILE

İstoria presei româneștia reprezintă o parte a istoriei generale a unui stat, dar în același timp și o sursă foarte importantă pentru istoriografie, presa ilustrând totalitatea manifestărilor sociale, culturale și politice caracteristice fiecărei perioade.

Românii înainte de a avea propria lor presă, lucru care s-a întâmplat foarte târziu, ei au decis să se informeze prin intermediul presei străine. Într-un rezumat al istoriei presei Ziaristica română din zilele noastre, Constantin Bacalbașa denumește în felul următor încfeputurile: “când țătile române au putut avea ziare naționale, acestea n-au mai fost numai gazete de informații ci au fost mai ales gazete politice. Nu trebuie să pierdem din vedere că toți ziariștii epocii de reculegere națională au fost – a deosebite trepte – niște apostoli ai neamului (…). Presa română de orice culoare politică, dar mai ales presa curentelor democratice a fost o presă aprig naționalistă”.

Bacalbașa consideră că nu toți erau “apostoli”, politicul ca și cultura reprezintă o parte din publicațiile românești. Începututile presei românești s-ar amplasa undeva la sfârșitul secolului al XVIII- lea.

O primă contradicție: prima publicație apărută pe teritoriul României i se cuvine unei armate străine iese la lumină și în limba franceză intr-o tipografie de campanie. O a doua contradicție: prima publicație în limba română, nu s-a publicat pe teritoriul românesc ci la Leipzing, în data de 19 mai-noiembrie 1827. Ea reprezintă ideile unor tineri studenti precum I.MK Rosetti și Anastasie I Lascăr, primul fiind din Muntenia, iar cel de-al doilea din Moldova. A fost denumită “ Fama Lipski pentru Dația”, era o gazetă scrisăcu litere chirilice. Redactorii au fost sponsorizați de unii moșieri din țară, dar și de unii comercianți care aveau interese comerciale la Leipzing.

Care era principalul motiv din cauza căruia publicațiile românești erau publicate foarte greu pe teritoriul românesc? Un prim motiv se datora atenției puterilor străine care erau interesate de conducerea țării și a populației românești. Piuariu Molnar a încercat de nenumărate ori să publice în Transilvania, la sfârșitul secolului al XVII-lea un săptămânal românesc, dar a fost în zadar deoarece a fost dat înapoi de către autorități.

Prima revistă românească nu a fost tipărită pe teritoriul național, ci la Buda, în naul 1821, cu ajutorul lui Zaharia Caralechi și a unor protectori ai literaturii, ai artelor și ai științelor (Al. Ghica, Al. Filipescu etc), fiind susținuți de către marele boier Gheorge Oprian, care îi propuse editorului un leu la sută din propriul venit rezultat din tipărirea cărților românești.

“Curierul” la început apărea ba săptămânal, ba de mai multe ori pe săptămână cu aceleași titluri. Lăsând la o parte calitatea de publicație de documentare administrativă, a fost un periodic de o mare importanță capitală pentru formarea spiritului public incipient. În cadrul gazetei, s-au mai publicat texte despre îmbunătățirea limbii, ortografie.

“Albina românească” este o gazetă bisăptămânală. Prin anii 1850 aceasta a fost preluată de “Gazeta de Moldavia”. Aceasta cuprindea articole despre de păreri și de documentare. Câteodată articolele erau scrise în limba franceză, care era vorbită de populația cultă. Suplimentele au fost publicate de către Asachi, întâlnim suplimente culturale și de culturalizare, cum ar fi “ Alăuta românească”, “Foaia sătească a Principatului Moldovii”. Asachi era absoult convins că presa era foarte importantă în societatea modernă.

Cele două publicații, preluau ideiile importante din ziarele străine și le prelucrau. Ele au provocat creația literară și dezvoltarea limbii literare. Atât “ Curierul” cât și “Albina”chemau la schimbare, la educație, la civilizație, la responsabilitate și la cunoaștere. Heliade și Asachi aveau mare încredere în rolul presei de a publica nu numai știri din cursul săptămânii dar și idei, modele și principii morale.

Care erau principalele persoane care făceau presă înainte de jumătatea secolului al XIX-lea și în primul deceniu de după revoluția din anul 1848? Persoanele care făceau presă aparțineau clasei privilegiate, cu avere, persoane cu studii în străinătate, cu relații în lumea politică, persoane active în mai multe domenii cum ar fi: scriitori, oameni politici, oamenii din lumea bună. Care era adevăratul motiv pentru care ei făceau presă? Ei își doreau foarte mult ca românii să facă parte din “Europa luminată”, pentru acest lucru își doreau persoane educate, bine informate, să se constituie ca public, să “revină” sub aspect moral și cultural deoarece presa înseamnă cunoaștere, libertate, responsabilitate față de țară și spirit patriotic.

Presa viza publicul larg, era tezaur și asipirau să îndeplinească funcția de serviciu public generator de progres și calitate. Nici nu se pomenea de vreun scandal sau de vreun santaj și nu profitul reprezintă cheia publicațiilor.

III. 2 GENURI DE PRESĂ

İată câteva din genurile de presă a românilor care au propria lor istorie:

Presa feminină

Presa sportivă

Presa francofonă

Presa aromânilor

Presa umoristica

Motivul acestor genuri de presă este să vă facă să simțiți pulsul vieții cotidiene dincolo de politică, literatură și să întelegeți cât de importantă este presa pentru națiune.

PRESA FEMININĂ

Femeile intră foarte târziu în istoria românilor. Criticii le amintesc doar în momentul în care ele sunt însoțite de soții lor. Femeile își fac simțită prezența din punct de vedere social undeva pe la începutul secolului al XIX-lea. Ele își petreceau majoritatea timpului închise în casa fiind însoțite de alte femei. Sunt lipsite de educație, fiind analfabete. Apariția lor este bruscă, fără să parcurgă vreo etapă.

Educare femeilor și formarea lor ca public pentru spectacole de teatru și presă are loc la începutul secolului al XIX-lea. Femeile care fac parte din clasă boierească și noua burhezie era vorbitoare de limba franceză și pasionate de cărți scrise în limba franceză. Se cunoșteau foarte puține biblioteci pentru femei, doamnele și domnișoarele frecventând librăriile deschise pe parcusrul secolului al XIX-lea. Femeile pun stăpânire pe spațiul public și își doresc să nu mai fie văzute doar în postura de soție și mamă, aspiră exclusiv la universul domestic. Istoria presei pentru femei reflectă foarte bine acest proces care are legătură cu propaganda la românii.

Femeile sunt recunoscute ca fiind interesate de publicațiile periodice predestinate publicului românesc atunci când Heliade Rădulescu îsi denumește publicația “Curier de ambe sexe”. Periodicele de cultură sunt susținute și de cititoare ci nu doar pe cititori, dar mai ales în momentul în care se întemeiază și școlile pentru fete.

De ce evoluează presa feminină? Explicația la această întrebare o vom găsi în articolele ziarelor, dar cel mai bine este explicată în revista “Femeea evree”, din anul 1928, care ne explică că ziarele care scriu articole care mulțumește pe toată lumea, acolo nu întâlnim diferențe între bărbați și femei. “Unde soția scotocește în presă calea spre cunoștință, acolo nu este nevoie de gazeta feminină. Dar acolo unde este vorba de nevoile și cererile femeii, cât și de tratamentul ei social, acolo presa feminină își va păstra mereu drepturile”.

În România presa pentru femei, nu ia naștere din necesitatea de divertisment, și nu începe prin a fi caracteristică pentru înalta societate sau lipsită de răspunderea socială. Prima revistă pentru femei i-a naștere datorită lui Mariei Rosetti, fiind considerată prima femeie-publicist din România și a participat la ziarul “La Presse”, apoi la ziarul “Românul”. Periodicul era denumit “Mama și copilul”, apărut în anul 1865, în format mic, cu paginile numerotate, astfel încât colecția era legată să alcătuiască un volum. Rolul acestui periodic este acela ca toate mamele au datoria să își educe copii astfel încât aceștia să ajungă la vârsta în care să fie mândrii că sunt românii.

Editoarea își scrie scrie singură toate articolele încercând să explice ce conține un ziar, încercând să facă un sumar la nivelul de popularizare, propunând “ Convorbiri din Univers”, tipărind secrete, texte literare, povești adevărate. La apariția revistei “Femeia. Jurnal neopoliticu”, apărută în anul 1868, aflându-se sub direcțiunea lui Ion Gheorghiu, o publicație de 12 pagini cu texte pe două coloane, publicul țintă nu mai este limitat deoarece revista nu se adresează doar mamelor, ci tuturor femeilor.

O demostrație a mentalității o întâlnim într-un text publicat pe prima pagină a periodicului “ Aspirațiunile și urările Femei Române pe anul 1878”. Rațiunea periodicului este determinată de ideea datoriei sociale, de ideea educației dar mai ales de ideea respectului pentru moralitate. Cu timpul apar tot mai multe articole despre înființarea liceelor pentru fete. Ce studiau pe vremuri fetele la liceul? În primul rând se studia religia care era urmată de limba română și de trei limbi străine: latina, elena, franceza. Ulterior au fost introduse:istoria, geografia, pedagogica, matematica etc. Nu lipsea lucru manual.

Cum era privită tânăra la începutul secolului XX ? Femeia tânără reprezintă strălucirea dimineață a primăverii în plină floare. După Primul Război Mondial, nici Europa și nici femeile nu mai erau ce fuseseră. Emanciparea s-a dezvoltat foarte mult încât femeile ajunseseră să își simplifice moda și au început să studieze în număr mare cursuri universitare ori să încerce meserii care până atunci erau masculine.

Un alt indiciu în istoria presei pentru femei, reprezentativ și din perspectiva mentalităților este “Femeia evree”. Pe prima pagină, președinta Organului Asociației Culturale a Femeilor Evree, Selma Marguerite a scris că pentru prima dată apare într-un format mare o foaie scrisă de către femei, pentru femeile evreice unde prezintă toate evenimentele din viața unei femei evreice, suferințele, lucrurile care o fac fericită. Scopul acestei organizații este să reușească să propună educarea, împrăștierea culturii și încorporarea tineretului și participarea la munca evreiască.

După căderea comunismului în România s-a înființat o piată nouă și foarte absorbantă dedicată numai revistelor pentru femei, care au impus prin seducție un model la antipod. Numeroase, colorate, diverse, care cuprindea și oamenii săraci și pe cei bogați, avea rolul de a încuraja cultul plăcerii, superficialitatea, sexualitatea, bârfa ca sursă de satisfacere a curiozității, altfel spus fenomene cu totul noi întâlnite în presa feminină românească.

PRESA SPORTIVĂ

Fiecare fragment specializat din istoria presei scrise românești ajută la la găsirea diferitelor fețe ale spiritului public într-un interval sau altul. S-ar putea înțelege, că istoria mentalităților nu este interesată de presa sportivă. După cum observăm în unele ziare de la jumătatea secolului al XX-lea, atitudinea față de sport era văzută ca o componentă a culturii.

În perioada, La Belle Epoque, sportul era interpretat ca o activitate pentru bărbații singuri, care aveau bani și timp, pentru a-și permite un loisir elegant. Sportul monden a început prin a fi “ales”. Generalizarea publicului, feminizarea și strângerea de oportunități pentru ca oamenii să reușească să facă din acest lucru un loc de muncă pentru a câștiga niște bani dar și pentru a avea o ocupație care să ofere un nivel social mai bun.

Începutul presei sportive la români are loc la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe conținutul apariției unei burghezi înfloritoare, care are în vedere un profit. La data de 1 februarie a fost publicat primul numar al revistei “Sportul”, al cărei redactor și proprietar era merele logofat C. Blaramberg, născut în Moscova la anul 1811. Sportul însemna pe vremea lui hipism, deoarece se practica doar în clasele bogate dar mai ales în aristocratie.

Revista “Sportul”, era un periodic bilunar care apărea la 1 și 13 ale fiecărei luni, în format de ziar și avea 4 pagini. Articolele din acest numar era lipsite de importanță, probabil erau scrise de director. La începutul secolului XX, publicarea ziarelor sau revistelor sportive nu mai aveau prea mari șanse de reușită. Nu apăruseră foarte multe sporturi, iar cele exercitate de o clasă socială nu interesau și masele. Era normal ca ziarele de sport să nu reziste foarte mult timp făra un public, acest lucru este dovedit de ziarul “Sportul”.

În primul număr al revistei “Gimnasticul Român”, directorul publică o menționare a lui George Moceanu, născut în anul 1835, care era interesat de educație, începe cu un model moral. Fără a denumi-o reportaj, editorul publicației publică o plăcută comunicare: “Serbarea școlară gimnastică din București, 23 aprilie 1905”. Serbarea a fost condusă de Spiru Haret și a avut loc in curtea Liceului Lazăr. La această serbare au participat o mie de băieți, reunindu-se mai întâi în Cismigiu. Sportul s-a unit cu educația și cu împlinirea umană deoarece cei care îl practicau, își forma și mintea, studiind. Pe vremea aceea nu existau săli de sport și nici terenuri de fotbal, cadrele didactice își făceau simțită prezența prin participarea la serbări sportive și conferinte.

O publicație sportivă și de durată a fost “Gazeta Sporturilor”, apărută în anul 1923, gazetă sporturilor avea 6 pagini mari, cu articole pe 7 coloane și foarte multe fotografi alb-negru. Îl avea ca director pe Al. Munteanu, periodicul demostra diversitatea la care sportul ajunge în lume și în România prin mijloace neomenești. Scopul era de a înștiința ce se întâmplă în Franța, Marea Britanie, S.U.A și Germania, dedica o pagină special fotbalului iar o alta hipismului carer mai era în centru atenției.

În perioada dintre cele două războaie, în România se puneau bazele în tineret, în relație cu care conferința oficială și presa au clădit o reprezentare uniformă idealizantă. Tineretul se credea altfel și se credeau în stare să refacă țara. Erau susținuți de către monarhie, îi lăudau unii profesorii, îi încurajau presa și erau curtați de unii politicieni.

Reportajele și interviurile sunt scurte și rare, dar mai apar pe marginea competițiilor uneori comentarii simple. Cu anii, au ieșit din câmpul vizual modelele sovietice, ideea sportului ca forma de afirmare a devotamentului a fost reluată iar accentul propagandistic a fost impus publicației la sfârșitul secolului XX.

În zilele noastre presa sportivă se adresează suporterilor din fotbal, unui public needucat și puțin instruit care este predispus la violență, interesat de aspectele ce privesc mafia din lumea sportivă. Cu trecerea anilor s-a pierdut ideea de generozitate și prestigiu a sportului, inocență de bună-credință a începătorilor din secolul al XIX-lea care azi pare ridicolă, iar sentimenetele lor sunt neobișnuite.

PRESA UMORISTICĂ

O istorie a mentalităților , din perspectiva presei unei țări, poate deschide o perspectivă și spre o zonă mai frivolă, dar nu mai puțin purtătoare de semne specifice, asa cum este aceea a periodicilor umoristice. Românii au publicat, în timpul secolelor al XIX-les și al XX-lea un număr foarte mare de publicații satirico-umoristice vizând divertismentul și scopurile comerciale. Bibliografia periodicelor româneși cuprinde peste 2000 de titluri de reviste efemere, ieftine și neretabile, de vreme ce au dispărut foarte repede de pe piață. Numai între anii 1859 și 1892 au fost publicate 98 de reviste.

Perioada de maximă manifestare, mai ales sub aspect numeric, a acestui gen de presă se situează la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primul deceniu al secolului XX. În perioada interbelică numărul foilor umoristice scade foarte repede, sub regimul comunist apre revista “Urzica”, iar dupa anul 1990 apare săptămânal “Academia Cațavencu”, astfel încât de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial presa umoristică mai reprezintă un capitol al istoriei mass-media, ci mai curând excepția în peisaj.

Există mai curând presă românească scrisă de neoprofesionaliști, dar segmentul românesc a cucerit un număr foarte mare de gazetari improizați. Deoarece nu avea nevoie de surse de inspirație, de minime calități intelectuale și abilități statistice pentru a produce tipărituri care nu presupuneau nicio responsabilitate, orice român inteligent și care se credea spiritual, își putea permite să încerce a scrie o foaie de umor. Cele mai multe publicații cuprindeau texte nesemnate sau semnate cu pseudonime dar nici directorul care era și proprietarul nu-și dezvăluia întotdeauna identitatea. Majoritatea tipăriturilor au 4 pagini, foarte rar aveau și 8 pagini, iar câteodata numai 2 pagini imprimate pe cea mai ieftină foaie. Privită în ansamblu, presa umoristică indică un nivel intelectual scăzut și o stăpânire a limbii române foarte modestă și nesigură. Ceea ce lăsa de dorit era ortografia, gramatica, ideile comice și versificația naivă. Unele dintre publicații demostrează spiritul critic orientat împotriva liderilor si partidelor. De exemplul politicianul era considerat hoț, mincinos, egoist, laș, corupt și uneori stupid. Presa umoristică ilustrează gustul pentru ambiguitatea joasă, pentru o anumită violență, un anume spirit balcanic.

O trecere în revistă a titlurilor spune chiar și ea singură ceva despre spiritul presei umoristice. Iată câteva dintre publicații: “Aghiuță” scris de către B.P. Hașdeu în 1863-1864; “Asmodeu” , un nume al diavolului, anonim, apărea la București în 1871 și 1874. Mai apărea și “Arțagul Dracului”, “Spiriduș” și multe altele.

În epoca de maximă expresie a presei umoristice, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și în primele două ale secoului următor, apăreau tot felul de reviste dintre care amintim: “Ghimpele” (București, 1866-1879), “Ardeiul” (Târgu-Jiu, 1895), “Bâta” (1906), “Decalitrul”, “Cazone” etc.

Cea dintâi, “Aghiuță”, publicată din anul 1863, a fost numită în anul următor adică în 1864. Era o revistă satirică și literară, scrisă în totalitate de către Hașdeu, era o revistă care apărea săptămânal. Se vorbea foarte des despre Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti și mulți alți contemporani. În cele 4 pagini ale revistei redactorii publicau parodii, anecdote, versuri glumețe. Mai fin sau mai popular, umorul îi vizează pe politicieni, pe jandarmi, pe preoți. Cele mai întâlnite parodii sunt cele care cuprind discursul politic și gazetăresc. Cea mai longevivă revistă umoristică românească a fost “Urzica”, înființată sub regimul comunist, în 1949, desființată după decembrie 1989 și care a cunoscut o scurtă și neizbutită încercare de reluare în 1991.

Spre deosebire de presa dinaintea epocii comuniste, toate textele, caricaturile și desenele sunt semnate. Era perioada în care publicau mult Matty, Cik Damadian, Nell Cobar, Adrian Andronic. Nici lor, nici autorilor de texte, nu le era probbail ușor să facă umor pe teme comandate și atât de false. Este adevărat că în aceste condiții calitatea textelor și a caricaturilor este modestă, dar, dacă lipsește comicul, lipsește și vulgaritatea care caracteriza foarte multe perioade antebelice.

Oricum, tematica, stilul, reprezentările despre lume sunt specifice mentalității oficiale a epocii și era normal ca după căderea regimului acest gen de presă umoristică să dispară lăsând locul cu totul altui gen, ilustrat de “Academia Cațavencu”.

PRESA FRANCOFONĂ

Presa românească cu care începe acest volum prezintă câteva caracteristici care par a-i fi specifice: comportă un segment francofon, unul dialectal și unul exterior teritorului statal. Dintre aceste trei segmente, cel al periodicelor francofone este cel mai substanțial și surprinzător. Numai pentru perioada cuprinsă între anii 1820 și 1906, conform Bibliografiei Publicațiunile periodice românești, am numărat 104 titluri, fără a lua în seamă diferitele Anale academice publicate în limba franceză, ceea ce reprezintă o cifră la care abia ajung, însumate, periodicele dialectale și cele ale exilului sau diasporei.

Cum se poate formula o explicație pentru acest fenomen al istoriei presei dintr-o țară situată în sud-estul Europei?

România este situată geografic departe de Franța, limba acestei țări nu a fost impusă de nicio autoritate. Limba și cultura franceză în Transilvania erau proscrise fără ca ele să poată fi oprite. Limba franceză folosită la început ca limbă diplomatică, apoi mondenă, ca limbă de cultură, dar și ca limbă familiară, în corespondența privată și în viața cotidiană, limba franceză este învățată azi din interes cultural. Charles Drouhet distinge trei perioade ale influenței franceze la români: 1750-1830, cultura franceză începea să fie receptată prin carte și prin profesori sub domniile fanariote; 1830-1870, în care ea invadează toate domeniile și produce nu numai interpretări și, și lucrări autentice scrise de români în limba franceză, și din 1870 până la data la care era scris textul (1920), în care se dădea o luptă între influența franceză și cea germană.

Francofonia și francofilia prezintă așadar un anumit specific la români, în raport cu formele lor din alte țări ale lumii, iar istoriia presei reflectă în mod reprezentativ fenomenul, de la începuturile ei până aproape de jumătatea secolului XX.

Prima publicație în limba franceză apărută pe pământ românesc datează de la finele secolului al XVIII-lea: “Courrier de Moldavie”, era un ziar săptămânal care a apărut la Iași și care a fost editat de comandamentul trupelor rusești cantonate în oraș. În 1863 apărea “Le Courrier de Bukarest”, al cărei redactor era un anume Alfred Pairsonier și despre care pomenește V.A. Urechia în İstoria scolelor de la 1800-1864.

Epoca de efervescență a presei francofone la românii este caracteristică pentru secolul al XIX-lea, deoarece între 1907 și 1918 avem doar cel mult 30 de periodice. Numărul ziarelor și revistelor în limba franceză scade progresiv după primul război mondial, iar după cel de al doilea se mai editează numai câteva periodice de propagandă externă și cu caracter academic, presa francofonă dispărând din conștiința publică.

Ce cuprindea și cum arăta un ziar în limba franceză într-un moment sau altul al trecutului acestui gen de presă? İată ca prim exemplu, Bucarest (ian. 1890), cu cele patru pagini format mare de ziar, ultima fiind ocupată de reclame. Este, după cum scrie în frontispiciu “un ziar liberal-conservator”. Ziarul cuprinde un articol politic, o rubrică de știri, un foileton din romanul “Premier amour”.

Cine citea presa francofonă? Public interesat există, deoarece mulți români din clasele avute crescuseră în pensionate frabceza, cu guvernante franțuzoaice, dăduseră examene la limba franceză la liceu, destui urmaseră facultăți și chiar licee în Franța. Boierimea, marea burghezie și clasa de mijloc erau obișnuite cu această limbă, încă folosită și în conversația domestică.

PRESA AROMÂNILOR

Între dialectele limbii române, aromâna este, după daco-româna vorbită pe teritoriul național, cel mai răspândit. Vorbit la sud de Dunăre, în Peninsula Balcanică, acest dialect se caracterizează prin particularități fonetice între care faptul că adaugă un a protetic multor cuvinte.

Aromânii au avut o istorie dramatică și au evoluat într-un context politic și național puțin încurajator, concentrându-si energiile în primul rând pentru a supraviețui, pentru a-și păstra identitatea și abia apoi concentrația artistică.

Prima publicație cunoscută apărea la 22 martie 1880 la București, cu titlul “Frăția întru dreptate” și subtitlul “Gazeta românilor de peste Balcani”. Era un periodic care apărea o dată pe săptămânal, nu se știa cine era editorul ziarului, dar în primul număr era prezentată prima adunare a Societății de Cultură Macedo-Române. O publicație mai importantă a fost revista “Pindul”, al cărei număr a apărut prima dată la 15 noiembrie 1898, sub redacția lui Nuși Tulliu. Acesta publica mai mult producții proprii, versuri, proză, articole.

O revistă mai de lungă durată și de calitate a fost “Deșteptarea”, editată de către Nicolae Batzaria, în noiembrie 1908. În Biblioteca Academiei întâlnim 50 de numere din această revistă. Editorul concepuse rubrici de știri cu privire la politica imperiului și la politica românească, semnala cărți primite ca donație. În anul 1910 au luat ființă alte două periodice: “Aromânul” și “Lilicea Pindul”. Primul periodic era un săptămânal politic și de informare iar cel de-al doilea periodic era un săptămânal cultural.

Deși numeric periodicele aromâne reprezintă un procent mic, ele au ilustrat realități specifice și au o incontestabilă valoare documentară din perspectiva istoriei generale și a presei.

III.3 CONTEXTL POLITIC ȘI CADRUL FORMAL AL APARIȚIEI PRESEI DUPĂ 23 AUGUST 1944

Perioada 31 august-12 septembrie 1994 poate fi considerată faza euforică a existenței presei românești, care este caracterizată prin apariția, reapariția sau apariția ziarelor, într-un spațiu stăpânit de speranța revenirii la normalitate și de un nereal cosens al celor patru partide politice grupate în Blocul Național Democrat. În perspectiva presei, revenirea la un regim democrat a reprezentat caracterizarea unui cadru juridic susținut pe afirmarea principiilor cu privire la respectarea și garantarea libertăți de formulare, anularea legistlației restrecționare privind drepturile și libertățiile politice și civile introduse în 1938-1944.

“ Proclamația Regelui către Țară, din 23 august 1994, a fost primul act oficial prin care s-a reafirmat dorința de revenire la un regim democratic, libertatea presei înscriindu-se între drepturile prevăzute.”

Manifestarea unor principii generale cu privire la libertatea presei a fost urmată de luarea unor decizii delimitatorii care, la prima vedere, intrau în opoziție cu dispozițiile esențiale. Directorul oficiosului țărănist anunță dezvoltarea de pe scena politică românească de după semnarea acordului: delimitarea în două tabere, aproximativ egale și începutul unei perioade de competiții politice necruțătoare; și folosirea politicii de comunizare a presei, încheiată la 30 decembrie anul 1947 prin înlăturarea presei de tradiție și a tuturor ziariștilor oponenți. Presa în general, și cea de partid în mod special, ca formă de agitație s-a angajat în lupta de stângă sau “democrată”, și presa partidelor istorice

În urma campaniilor de presă și a procedurilor de stradă, guvernul girat de B.N.D. condus de către C. Sănătescu a căzut la 14 data de 4 noiembrie 1994. Observând acest lucru, N. Carandino demostrează că în lipsa unei vieți parlamentare persoanele politice s-au văzut datorați să înlocuiască tribuna cu adunarea, condiții în care “ modurile de luptă politică s-au redus la două: strada și presa.

Aspectul pluralismului politic și a libertății presei era menținută de noul guvern prin susținerea apariției ziarelor constituțiilor politice disidente separate din parditele istorice. După îndepărtarea presei politice, presa de informare a ajuns ținta măsurilor delimitatorii, miza fiind subordonarea lor politică. Ziarele independente nu au mai putut să publice informații privind activitatea politică a partidelor trecute în opoziție prin măsurile luate de către noul guvern și prin presiunile financiare la care erau supuse.

Partidele istorice nu au mai avut presă de partid până în februarie anul 1946. Au încercat să-și facă singure propagandă politică prin intermediul presei independente de informare, P.N.Ț. Maniu prin ziarele “Ardealul” și “Momentul”, iar P.N.L Brătianu prin diverse publicații precum “Academia” și “Democrația”. Partidele istorice intrate în opoziție , lipsite de posibilitatea propagandei prin intermediul presei, au crezut ca odată cu terminarea războiului, situația politică va putea reveni la normal prin înțelegerea și câștigarea alegerilor parlamentare. Membrii celor două partide politice au trimis de foarte multe ori mesaje și memorii șefilor marilor puteri adunați la Conferința de la Postdam (7 iulie-2 august). Partidele istorice au apelat la alte publicații pentru a-si putea face cunoscute pozițiile, în condiții care nu existau pentru unele organe oficiale.

Situația politică din România a fost discutată în cadrul marilor puteri, ajungându-se la o promisiune la Conferința Miniștrilor Afacerilor Străine de la Moscova. Acordul de la Moscova, semnat la 27 decembrie 1945, stabilea la punctul cinci: reorganizarea guvernului romând prin introducerea unor membrii ai opoziției, în vederea pregătirii alegerilor parlamentare libere și obligația noului guvern de a garanta respectarea libertății presei și a celorlalte libertăți publice. Respectarea libertății presei era condiția care deschidea, în convingerea liderilor partidelor de opoziție, aspectul restabilirii libertăților publice, care era necesară pentru realizarea unor alegeri libere dar și pentru revenirea la un regim democratic.

Prima și în același timp ultima măsură adevărată, cu privire la garantarea și asigurarea libertății presei a fost dată imediat după comunicatul guvernului, în prezența comisiei interaliate pentru a putea demostra dipoziția șefilor românii în respectarea angajamentelor . Această măsură viza desființarea cenzurii militare sovietice și românești asupra corespondenței poștale și telegrafice începând cu data de 15 ianuarie 1946.

Evoluția numerică a presei locale și centrale pe parcursul anului electoral redă modul cum au fost respectate garanțiile privind libertatea presei de către guvernul român. Din cele 28 de cotidiene care apăreau la București, nouă dintre ele aveau caracter politic, din care doar două ale partidelor istorice: “Liberalul” și “Dreptatea”, 18 cotidiene erau”libere”, cele mai multe dintre ele fiind post-guvernamentale, iar zece erau buletine de presă zilnice și oficiale. Ulterior au mai apărut 65 de publicații lunare culturale, reviste ale diverselor asociații.

După câștigarea alegerilor, libertatea presei a fost din noua îngrădită prin prevederile Tratatului de Pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947. În privința presei Tratatul prevedea la articolul trei obligația Guvernului României de a lua măsurile necesare pentru a asigura tuturor cetățenilor drepturile și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare și de publicare a opiniilor prin presă.

Putem spune că în România între anii 1944 și 1947, deși au rămas în funcțiune unele măsuri legislative din perioada dintre cele două războaie referitoare la presă, nu a existat o anume lege a presei care să unească aceste măsuri legistlative. Legile referitoare la purificarea presi, atât a jurnaliștilor cât și a publicațiilor se înscrie alături de purificarea aparatului administrativ în ansamblul legilor speciale. Odată ce măsura politică și controlul asupra instituțiilor a trecut de partea Partidului Comunist, aspectul presei românești modificându-se. Numărul publicațiilor periodice au scăzut datorită suprimării publicațiilor care nu au fost de acord cu schimbarea regimului politic.

În timpul anului 1948 a urmat desființarea presei politico-informative, cu precădere a ziarelor partidelor prietene, dar și religioase ca efect al noii atitudini guvernamentale față de confesiunile minoritare. Situația numerică a presei românești la jumătatea anului 1984 se prezenta astfel: în București apăreau 25 de cotidiene, 26 de săptămânale și 15 periodice și caractere cu buletin oficial. După 30 decembrie 1947 au apărut multiple publicații periodice, într-un număr cât de cât mare, dar erau supuse unui sitem dublu de control, de partid și de stat, cu un singur centru de comandă.

İnstituții componente ale sistemului de control și cenzură a presei

După acțiunea de la 32 august 1944 s-a ridicat problema reorganizării presei si a instituțiilor de control și cenzură. Pe de altă parte s-au luat măsuri pentru reorganizarea aparatului de control intern, prin desființarea Ministrului Propagandei Naționale, în locul acestuia s-a organizat Direcția Presei și İnformațiilor pe lângă Ministrul Afacerilor Străine; și prin reorganizarea Cenzurii Centrale Militare pe lângă Consiliul de Miniștri.Vizita gazetarilor sovietici din data de 10 septembrie 1944 care a fost anunțată de către ziarele de partid, poate fi înțeleasă în acest sens. Potrivit circularelor Marelui Stat Major din 20 octombrie și 19 noiembrie 1944, în fiecare capitală de județ era delegat un ofițer sovietic care trebuia să supravegheze împreună cu reprezentanții guvernului român, aplicarea condițiilor de armistițiu. În privința presei asigurau: controlul reprezentațiilor de tatru sau cinematograf, controlul tipăriri și difuzării tipăriturilor, stabilirea programului de activitate al stațiilor de radio și telegrafice, dar și al poștei.

Cenzura sovietică s-a afirmat prin impunerea acordului sovietic adupra autorizațiilor de apariție și a unor măsuri suplimentare de cenzură preventivă și de control a posteriori; prin decizii de amânare sau suprimării ziarelor care ar fi adus atacuri la adresa Uniunii Sovietice, sau a Națiunilor Unite; prin controlul informațiilor și al corespondenței; prin autorizarea intrării ziariștilor străini în țară. Toate aceste măsuri demostrează intenția autorităților sovietice de a impune un control strict asupra presei românești, acesta fiind principalul mijloc de informare și de propagandă.

Centrul de comandă și de control în ceea ce privește îndrumarea presei din România dar și a altor sectoare ale societății în sensul impunerii modelului sovietc, a devenit din anul 1948, Biroul İnformativ mutat la București. Sediul inițial al Cominform și al redacției săptămânalului “Pentru Pace Trainică. Pentru Democrație Populară” a fost stabilit la Belgrad, această hotărâre fiind în același timp o concesiune față de Tito, care a avut minunata idee a construirii acestei organizații.

Problema reorganizării aparatului intern de control al presei s-a discutat, imediat după 23 august, în cadrul marilor întruniri ale celor patru partide politice care formau Blocul Național Democrat. În urma acestor discuții s-a luat decizia instruirii unui comitet al membrilor celor patru partide, pe lângă Direcția Presei, care să supravegheze restabilirea normelor apariției și reglementării ziarelor și publicațiilor periodice. În cadrul noii Direcții a Presei s-a organizat Diviziunea Presei İnterne, instituția care avea ca principal obiectiv controlul și evidența publicațiilor periodice, al informațiilor și al aplicării prevederilor Convenției de Armistițiu privitoare la presă. Sarcinile importante ale acestei instituții erau: întocmirea buletinelor informative și de presă și controlul știrilor, evidența ziarelor și periodicelor din provincie, controlul emisiunilor radiofonice pentru presa din provincie, culegerea informațiilor și transmiterea lor prin serviciile radio-difuziunii pentru presa din provincie. Direcția punea la dispoziția presei românești un buletin informativ cu extrase din presa străină. Cu începere de la 12 septembrie 1944, a fost înființat și un serviciu special de culegere a informațiilor din revistele și ziarele străine, pentru a asigura informarea corectă a presei din România până la reorganizarea Agenției Rador. Acest serviciu- specific agenților de presă- era necesar , miza fiind instituirea unui control asupra informațiilor externe furnizate pe piața românească.

Direcția Presei și İnformațiilot nu exercita cenzura oficială asupra presei, nu dădea autorizații de apariție și nici “bun de imprimat” materialelor trimise spre verificare, cele două elemente ale cenzurii preventive, și nu urmărea modul în care erau respectate condițiile de apariție.

Atribuțiile principale ale fiecărei direcții a Ministerului erau stabilite prin legea de organizare. Direcția Presei era structura principală în procesul de control asupra presei și urmărea: dirijarea și conducerea tuturor acțiunilor de propagandă și informație din țară și din străinătate, centralizarea informațiilor venite de la alte departamente și difuzarea lor către presă, organizarea de expoziții și manifestări pentru strângerea legăturilor cu celelalte popoare.

CAPITOLUL IV

IV .1 PRESA A PATRA PUTERE ÎN STAT

Definirea presei

Presa reprezintă totalitatea mijloacelor de comunicare care pot ajunge să intereseze un număr mare de persoane. Presa este un mod de exprimare a libertății de gândire care participă la formarea părerii publice. Ea participă de asemenea și la înlocuirea de idei și pluralismul de idei.

Evoluția presei . Clasificare

Presa s-a dezvoltat pe parcurs în funcție de modalitățiile de informare pe care oamenii le aveau odata.

Înainte de apariția tiparului știrile erau transmise pe cale orală. Membrii puterii politice și membrii administrativi comunicau deciziile, anunțurile pe cale orală ; oamenii se adunau în mijlocul fortărețelor, în târgurile publice pentru a li se transmite diferite lucruri: decretele legislative, decretarea unor titluri nobiliare, decizii cu privire la victoria sau pierderea războiului .

La jumătatea secolului al XV-lea a apărut tiparul și odată cu el comunicarea între oameni începe să se dezvolte. Din acest moment modul de a depozita informația, de a o înmulți și de a o împrăștia.

Tiparul apare pentru prima dată în Țările Române abia la mijlocul secolul al XVIII-lea, grație strădăniilor depuse de Mitropolitul Antim Ivireanul în Muntenia. Principala problemă a periodicității apariției unui ziar sau revistă apare după 1600.

Ziarele au fost primul mod de documentare de mare audiență. Ziarele au apărut în secolul al XVII-lea, iar în secolul al XIX-lea cele mai prețuite, precum The Times în Marea Britanie, practicau o autoritate puternică asupra clasei mijlocii manierate care forma “opinia publică”. Mult mai târziu, datorită unei norme de învățământ recent și datorită dezvoltării economice au luat naștere clauzele unei audiențe a presei scrise. Ziarele care satisfac curiozitățiile publicului cititor au apărut în anii 1870 în SUA și peste 20 de ani mai târziu în Marea Britanie.

În România primele periodice apar în secolul al XIX-lea. În secolul al XX-lea apare radioul și televiziunea și odată cu ele presa intră într-o etapă de creștere datorită acestor modalități de înștiințare.

Dacă ne raportăm la ultimii 7-8 ani, datorită extinderii comunicării prin rețeaua Internet, trebuie să ne referim și la presa transmisă și recepționată folosind İnternetul.

Altfel spus, ținând cont de aspectele de mai sus, în zilele de azi presa se poate clasifica în următoarele categorii: presa scrisă, presa vorbită și presa transmisă prin alte moduri cum ar fi İnternetul.

Presa se mai poate clasifica și în funcție de periodicitatea apariției: presa care apare zilnic, săptămânală sau presă cu apariție lunară sau trimestrială.

În funcție de conținutul informațional presa se poate clasifica în presă politică, presă sportivă, presă literară etc.

Rolul presei

Funcțiile presei sunt următoarele: de educație,de transmitere a informației, de formare, de manipulare și influențare a opiniei publice, de divertisment, de educație.

Funcția de educație: miezul comunicării împreună cu modul de prezentare participă la instruirea publicului. Funcția de educație se execută prin: acțiuni de răspândire a științei dar și culturii (de exemplu totalitatea emisiunilor difuzate de Radio România Muzical, Radio România Cultural, diferite emisiuni de pe diverse posturi televiziune – de exemplu Teleenciclopedia. Presa scrisă conține și ea informații din mai multe domenii care contribuie la instruirea populației (de exemplu ziarele culturale precum "România literară", "Magazin istoric" etc),dar și revistele cu caracter științific ("Arborele lumii") dar și reviste cu conținut economic.

Funcția de relaxare, divertisment: În presa scrisă apar unele publicații care au un astfel de conținut (,ziare și reviste cu conținut sportiv, ziare și reviste de divertisment, emisiuni de divertisment laTV sau Radio – cum ar fi "Surprize, surprize" la TVR1).

Funcția de influențare formare dar și manipulare a opiniei publice: cuprindea informații despre un anume subiect de interes general, cum ar fi de domeniul economic, social, politic difuzat prin mai multe mijloace de comunicație cum ar fi :TV, ziar, İnternet, radio care poate forma sau poate influența opinia celor care percep informația respectivă. În condițiile în care acea informație este greșită sau deformată, abia atunci putem vorbi despre manipularea opiniei publice. Să luăm ca exemplu o informație din domeniul economic: costul gazelor naturale se va dubla datorită pierderilor înregistrate în transportul dar și furnizarea acestora în lunile în care se termometrul arăta foarte puține grade.

O astfel de știre nu poate fi cercetată de către cetățeni deoarece ei nu cunosc datele problemei respective și nu li se pun la dispoziție toate datele care au dus la o această decizie de creștere a gazelor naturale. Dar oamenii fac legătura cu informațiile primite dar și cu experiențe trăite și găsesc în această problemă anumite nelămuriri; dacă țara noastră are o rezervă de gaze, dacă numărul consumatorilor industriali este în scădere cu mult de față de anul 1990, iar în celelalte țări fără resurse, costul gazelor și în principal costul energiei este mai mic, concluzia ar fi că și în România costul energiei dar și cel al combustibililor ar trebui să scadă.

Presa, a patra putere în stat

Grație rolurilor sale de influențare, formare și manipulare a opiniei publice este evident că presa constituie o putere în stat. De cele mai multe ori deciziile juridice sau politice au fost influențate datorită apariției unor informații compromițătoare în presă. Aceasta nu reprezintă o situație foarte comodă pentru presă, deoarece trebuie să reușească să facă față unui număr foarte mare de condiții de natură politică, socială și economică care, prin totalizare, îi pot contracara eficiența acțiunii.

Pentru a fi eficace în acțiunile ei, presa trebuie să fie liberă. Nu se poate vorbi despre o obiectivitate absolută pentru că și presa este « împuternicită » de oameni, care pot fi drepți, ținând cont de subiectul analizat, implicarea sau neimplicarea în situația exprimată în presă, dar nu în ultimul rând în funcție de simpatia sau apartenența pentru un anume segment politic, în funcție de cultura și de experiența ziariștilor. Altfel spus independența editorială a presei și rentabilitatea ei nu pot fi ținute într-o economie de piață.Revistele, ziarele și emisiunile sunt urmărite în funcție de diferiți factori: educație, cultură, situație socială. Nu putem avea pretenții de la un șomer sau de la un om cu o situație materială foarte scăzută să urmărească emisiuni cultural educative sau să cumpere reviste.

Presa de calitate din punct de vedere cultural, educativ nu poate fi folosită nici de cei care sunt interesați de această – din lipsa banilor – dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-și ridica nivelul educațional, dar și care au situații materiale destul de bune, din cauza lipsei de învățătură a persoanelor respective.

Libertatea presei

Articolul 30 din Constituția României, garantează "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile". Presa este cea de- a patra putere în stat, o putere ce nu poate fi îngradită deoarece acest lucru ar însemna privarea de libertate a noțiunii pentru o țară întreagă.

Gândurile și opiniile noastre oricât de mult ne-am dori să le analizăm ca și cum ar fi originale, nu reprezintă altceva decât rezultatul tuturor informațiilor pe care le dobândim în mod conștient și pe care apoi le îmbunătățim ajungând a crede că ne apartin complet. De aici reiese că puterea presei este imensa, dar si foarte periculoasă.

Într-un stat democratic, presa ar trebuie să fie independentă. Nu trebuie să confundăm libertatea de exprimare cu libertinaju.

EDUCAȚİE ȘI POLİTİCĂ PRİN MASS-MEDİA

ASPECTE INTRODUCTIVE

Unul dintre mediile educaționale cu un impact desodebit asupra personalității indivizilor, care suscită numeroase comentarii privind rolul formativ, este mass-media. Nu întâmplător, acest mediu ridică numeroase controverse, deoarece, era de așteptat ca în „societateea comunicațională”, mass-media să suscite interesul cercetătorilor din diverse domenii (psihologie, sociologie, științele educației, filosofie etc.). Dovadă stau studiile și experimentele privind influența programelor de televiziune asupra comportamentului, mentalitățiilor sau stilului de viață al oamenilor.

Toate domeniile vieții noastre stau sub amprenta mass-mediei. Școala, ca principal mediu de formare, nu putea să nu ia în considerare evoluțiile din acest domeniu. Impactul pe care noile media le au asupra învățământului se evidențiază în schimbarea statutului actorilor educației : profesorul-formator-mediator și elevul – utilizator. Pentru a înțelege mai bine rolul pe care mass-media îl joacă în viața oamenilor trebuie să recurgem la unele clarificări conceptuale necesare.

Termenul mass-media provine din englezescul mass (masă) și media (derivat din latinescul medium= canalul fizic prin care este transmis mesajul).

Mass-media, în accepțiune tradițională, este o expresie creată în anii 1950, în Statele

Unite, pentru a desemna ”acele mijloace de comunicare în masă care pot atinge un public foarte larg și, deci, divers și neidentificabil. Erau vizate, mai mult decât presa scrisă și radioul, televiziunea și cinematograful” (Balle, F., 2005, p.198) .

Termenul mult utilizat azi este cel de „media”. Trecerea de la mass-media la media exprimă, după cum arată Francis Balle, „deplasarea atenției de la efectele asupra culturii în general spre examinarea tehnicii, și, în cazul de față, la utilizarea acesteia, ca și a diferitelor tipuri de clienți.”(idem)

Prin „media” se înțelege „tehnică utilizată de un individ sau un grup pentru a comunica unui alt individ sau unui alt grup, altfel decât față în față, la o distanță mai mică sau mai mare, expresia gândirii, oricare ar fi forma și finalitatea acestei expresii.

Media cuprind: presa scrisă, radioul, televiziunea,cinematograful, afișajul., dar și telefonul, telematica și internetul” (Balle, F., 2005, p.200)

Evoluția terminologică mai sus menționată exprimă și o evoluție în concepția științifică despre mass-media. De exemplu, J.B.Thompson afirmă:”Trebuie să abandonăm presupoziția potrivit căreia primitorii produselor mass-media sunt spectatori pasivi ale căror simțuri au fost în permanență opacizate de continua receptare a unor mesaje similare.Trebuie să abandonăm și presupoziția potrivit căreia însuși procesul de receptare ar fi unul neproblematic, necritic, prin care produsele sunt absorbite de indivizi, așa cum un burete absoarbe apa” (1994, p.28).

Într-adevăr, aceste critici ale mass-mediei, specifice perioadei moderne nu mai sunt atât de vehemente azi, deoarece indivizii sunt mult mai competenți în a recepta, interpreta, analiza mesajele primite. Majoritatea specialiștilor din domeniul științelor educației vorbesc despre „societatea comunicațională” care necesită anumite competențe (de utilizare, de relaționare etc) care trebuie formate încă din școală.

Exemple

Competențele necesare interpretării mesajelor din mass-media sunt sesizate dacă analizăm caracteristicile ei descrise de J.B.Thompson:

1. mijloacele și instituțiile de producere și difuzare (este vorba despre dezvoltarea industriilor mass-media)

2. transformarea îm bunuri a formelor simbolice (obiectele produse de instituțiile media sunt forme simbolice supuse ,într-un mod sau altul,procesului de valorizare economică)

3.ruptura structurată dintre producere și receptare

4. disponibilitatea extinsă a produselor mass-media în timp și spațiu

5. circulația publică a formelor simbolice mediate (cu implicații asupra sferei public-privat).

Aceste caracteristici evidențiază faptul că mass-media este un aspect important al vieții fiecăruia dintre noi și nu ne putem sustrage ipostazei de „consumatori” sau utilizatori de media. Pentru acesta însă, trebuie să și dobândin nu numai cunoștințele necesare, dar și competențele și atitudinile adecvate unei astfel de ipostaze.

MASS-MEDIA ȘI EFECTELE SECUNDARE

Mai întâi, trebuie să subliniem faptul că mass-media reprezintă, mai ales în zilele noastre, principala sursă de informare, cu valențe formative semnificative. Volumul informațiilor, diversitatea lor și a formelor de prezentare nu pot fi puse la îndoială. De asemenea, avantajele pe care le presupune mass-media sunt evidente: accesul facil la o mulțime de informații din diverse domenii, posibilitatea de a selecta informații în funcție de interesele, aptitudinile, dorințele persoanelor, oferirea unor modele sau orientări în concepția despre lume și viață etc.

Dar așa cum subliniază numeroși specialiști în domeniul educației, multe din aceste avantaje prezintă și „efecte secundare” demne de luat în seamă, mai ales de cei care participă la formarea personalității elevilor. Avantajele mai sus menționate sunt într-adevăr astfel doar

atunci când elevii au o educație specifică în ceea ce privește selecția și analiza mesajelor din mass-media, iar aici școala este cea care joacă rolul cel mai important în formarea unor competențe și atitudini critice față de mass-media.

„Educația se dovedește de neînlocuit în ceea ce privește dezvoltarea capacității de discernământ. Ea face posibilă înțelegerea evenimentelor, care depășește imaginea distorsionată și simplificată redată uneori de mass-media” .” (Delors, J., 2000, p.49)

Mass-media, deși nu are ca scop primordial educația, intră în concurență cu alte medii

educaționale, și mai ales cu școala, prin puternica forță de atracție pe care o exercită mai ales

asupra elevilor preadolescenți și adolescenți. Cifrele redate în Raportul către UNESCO al

Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul XXI sunt grăitoare: elevii petrec la

televizor „1200 de ore pe an în Europa de Vest și aproximativ de două ori mai mult în SUA, față de numai aproximativ 1000 de ore pe an petrecute de aceeași copii în școli. .” ( Delors, J.,

2000, p.88)

Iată că profesorii se găsesc în situația de a face față unei veritabile provocări: pe de o parte, să facă față concurenței mass-mediei, iar pe de altă parte să facă o educație necesară pentru mass-media, adică să formeze competențe și atitudini adecvate față mass-media.Una dintre soluții pare a fi chiar aceea de a integra, pe cât posibil, mass-media în procesul de educație: ” Școlile și universitățile ar trebui, prin urmare, să le folosească în scopuri specifice, realizând programe de radio și televiziune pentru școli. În Japonia, 90% dintre școli folosesc deja televiziunea în procesul educațional” (Delors, J., 2000, p.88).

Mulți specialiși în domeniul educației alături de psihologi și sociologi, atrag atenția asupra unor efecte negative importante ale mass-mediei.

J. Delors în lucrarea „Comoara lăuntrică” subliniază unul dintre efectele perverse ale mass-mediei asupra concepției despre lume și viață ale elevilor și anume, deformarea realității, mai ales atunci când ei își petrec multe ore în fața televizorului: „Copii au început să vină la școală având din ce în ce mai mult în minte imaginile unei lumi – reale sau imaginare foarte depărtate de granițe constituite de spațiul familiei și al comunității în care trăiesc.”

Același autor atrage atenția și asupra unui alt aspect negativ:„structurarea de către mass-media a tuturor acestor mesaje în secvențe scurte a afectat în mod negativ capacitatea de concentrare a copiilor și, prin urmare, a afectat relațiile existente în cadrul sălii de clasă” .”

De asemenea, un alt efect pervers al mass –mediei mult mai subtil, este acela ce ține de socializarea elevilor. Aparent, mass-media încurajează comunicarea între indivizi/grupuri fără frontiere spațio-temporale,dar studiile psihologice au evidențiat faptul că indivizii din „era comunicării”se simt izolații, sunt retrași într-o lume a lor, devenind „stângaci” în relațiile umane față către față. Aceste efecte sunt ușor sesizabile mai ales la adolescenți.

„Accesul la lumea virtuală poate determina diminuarea simțului realității și că procesul educațional și accesul la cunoaștere scapă, dintr-un anumit punct de vedere, sistemelor educaționale instituite, ceea ce poate avea consecințe importante pentru gradul de socializare a copiilor și adolescenților.” .” (Delors, J., 2000, p.49)

Printre elementele mass-media care au ridicat numeroase critici se situază pe prim-plan televizorul. Deși sunt și autori care recunosc rolul televizorului în promovarea unui anumit stil de viață care i-a ajutat pe oameni să se adapteze unor cerințe ale societății, majoritatea subliniază efectele negative : infantilizarea auditoriului, vulgalizarea culturii, promovarea unor modele mediocre, cultivarea unei concepții iluzorii despre viața de familia etc.

Redăm mai jos câteva dintre aceste opinii:

„Mulți cercetători (Postman,1987; Hartley,1987) au afirmat că televizorul determină

infantilismul sau regresul” (Silverstone, R., 1999, p.29)

„Televizorul este, atât din punct de vedere istoric,cât și social, un canal de comunicare

al suburbiei” (Silverstone, R., 1999, p.66) „Este suburban prin forma și conținutul programelor sale. Prin includerea sa în însăși viața de zi cu zi. Prin exprimarea și întărirea

echilibrului specific între izolare și integrare, uniformitate și varietate, culturi și identități

(globale și restrânse) care sunt, într-adevăr, semnul existenței suburbane.” (Silverstone, R.,

1999, p.71)

„Jousha Meyrowitz (1985) : televizorul a transformat în mare parte, dar nu exclusiv,

mediul nostru social și cultural. El a transformat legăturile dintre sfera publică și cea privată

și dintre spațiul fizic și cel social. În plus, el a afectat profund liniile normale de separație

dintre sexe, generații, dintre putere și lipsa de putere. El a făcut lumea vizibilă și accesibilă în

cu totul alte modalități ” (Silverstone, R., 1999, p.114)

Opiniile prezentate nu mai au nevoie de multe comentarii. Atragem însă atenția asupra necesității unei educații pentru mass-media, o educație care să promoveze atitudinea critică în receptarea și interpretarea mesajelor, care să formeze competențe de utilizare eficientă a industriilor mass-media, care să sublinieze și să fructifice aspectele pozitive pe care mass-media le are.

În general, mijloacele de comunicare în masă sau mass-media se constituie din : ziare, reviste, televiziune, radio, cinema, internet și alte suporturi care servesc la transmiterea mesajelor către un număr mare de receptori( casete adudio-video, CD-uri, DVD-uri).

Efectele mass-media acționează la nivelul întregii societăți : schimbarea imaginii despre lume ; modificarea sau creearea unor sentimente sau atitudini.

FUNCȚİİLE MASS-MEDIA

În general apariția comunicării de masă, școala, biserica, familia dețineau poziții cheie în domeniul transmiterii stocului de cunoaștere al unei comunități, al informării publice, al modelării unor atitudini și comportamente. Mass-media este considerată de mulți autori un cvasi-monopol în domeniul informării ce în timp, au preluat multe din funcțiile pe care, până nu de mult, le îndeplineau șscoala, biserica și familia.

La început media a funcționat « alături » de instituțiile respective în ceea ce privește transmiterea stocului cultural și de cunoaștere a unei comunități ; astăzi aceste comunități funcționează « alături de media ».

Problema funcțiilor mass-mediei este una din cele mai controversate chestiuni teoretice legate de existența acesteia întrucât funcțiile nu pot defini în toată complexitatea ei, relația pe care mass-media o întrețin cu întreg câmp social.

Toate domeniile vieții noastre stau sub amprenta mass-mediei. Școala, ca principal mediu de formare, nu poate să nu ia în considerare acest domeniu.

Funcția de informare (informațională)

Această funcție a mass-mediei se referă la „setea de cunoaștere” pe care populația o exercită la un moment dat.

Funcția educațional

”Mass-media are o puternică forța de influențare asupra educației, în special prin modalitatea audio-video (fiind și cea mai preganantă). Aceasta contribuie la educarea maselor de toate vârstele și profesiile”. Funcția educațională a mass-media nu se substituie educației formale, dar trebuie să apreciem faptul că aceasta contribuie la îndeplinirea procesului instructiv-educativ.

Funcția de socializare

Prin faptul că în mass-media ni se prezintă diverse ipostaze ale societății (locuri din viață, de muncă, localități, diverse persoane etc.), putem spune că mass-media deține și funcția de socializare.

Funcția de compensare

”Pe lângă celalalte influențe pe care ni le oferă viața de zi cu zi prin consumul de energie fizică și psihică, anumite emisiuni pot compensa aceste consumuri prin emisiuni de divertisment, de cultură ce au rol recreativ, pot compensa la refacerea energiei pierdute”.

În opinia lui Ion Albulescu, mass-media creează o ambianță compensatorie: „Numeroși autori au vorbit despre un rol psihoterapeutic al mass-media: provocarea unei reacții de eliberare a individului, prin proiectarea și trăirea simbolică a unor emoții refulate sau a unor conflicte nerezolvate, care ii perturbă viața psihică.Rceptiv la masiva ofertă de diverisment a mass-media, publicil larg are ocazia de a trăi prin procură, simbolic, ceea ce îi este refuzat în înlanțuirea obișnuită a vieții cotidiene .”

Funcția de divertisment

A devenit din ce în ce mai importantă , deoarece oamenii își petrec timpul din ce în ce mai des în fața televizorului în scopul relaxăriiși a distracției.

AVANTAJE/DEZAVANTAJE

Avantajele mass-mediei îndeplinesc funcțiile afișate în capitolul anterior. Transmiterea de documentare informative în care se promovează adevărul științific, emisiunile culturale unde întâlnim valori morale neuitate și articolele din ziarele care nu au „iz de smămânță de scandal”, cât și emisiunile vesele de la radio oferă avantajele unui mediu atât modern, cum este mass-media,apropierea dintre oameni, optimizarea relațiilor interumane, democratizarea culturii, consolidarea democrației. Principalele avantaje educaționale sunt:

• Integrare social – culturală;

• Acces facil și ieftin la informare;

• Sursă de relaxare și divertisment;

• Dezvoltă spirital de concentrare și competiție;

• Ajută la indeplinirrea sarcinilor școlare;

Dezavantajele însă au acaparat influențele pe care le are mass-media mai ales asupra copiilor. Violența fizică și verbală utilizată, chiar și cu cenzură afectează emoțional telespectatorii. Promovarea modelelor negative, a diverselor practici imorale și a scenelor de război din filmele artistice pot afecta copii care din ce în ce mai frecvent manifestă depresii, diverse temeri și fobii etc. Enumerăm următoarele dezavantaje:

• Ajută la indeplinirrea sarcinilor școlare Cultivă conformismul social;

• Duce la stereotipizarea și standardizarea comportamentelor;

• Stimulează creșterea delicvenței;

• Duce la decepționare, descoperirea de către copil a unei lumi diferite decât cea prezentată la televizor;

• Pervertește valorile culturale ale publicului;

• Favorituzarea erotismului;

• Dependența de mass-media duce la stres, oboseală, depresii, scăderea rezultatelor școlare.

Influența mass-media poate conduce la:

• Realizarea acordului: acceptarea conștientă a influenței unui mesaj, acesta este însă schimbător fiind supus reevaluării. Ex: Acordul cu privirea la poziția unui anumit lider politic;

• Identificare : asumarea valorilor promovate de sau prin mass-media și ca rezultat imitarea comportamentului pe care acesta îl promovează;

• Internalizare: asimilarea valorilor și modelelor de comportament difuzate de mass-media și transformarea lor în valori care formează concepția despre lume și modul de a se comporta al indivizilor. Internalizarea are cea mai mare eficacitate intr-un proces de persuasiune.

IMPACTUL MEDIA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT

Impactul pe care noile media le au asupra învățământului se evidențiază în schimbarea statutului actorilor educației profesorul-formator-mediator și elevul-utilizator.

Pentru a înțelege mai bine rolul pe care mass-media îl joacă în viața oamenilor trebuie să recurgem la unele clarificări conceptuale necesare. Sistemul de învățământ actual, caracterizat prin acces limitat, durată fixă, insuficiență în raport cu volumul de cunoștiințe, nu mai corespunde exigențelor dezvoltării umane. Astfel se face apel la educația permanentă, proces integrator al tuturor influențelor educaționale exercitate asupra individului, în modalități diferite, pe toată durata vieții sale.

Mass-media poate prezenta instrumente utile pentru individ pentru realizarea educației permanente: îmbogățirea orizontului de cunoaștere, contactul cu valorile culturii, adaptarea la tendințele societății. Însă omul trebuie să folosească cu iscusință aceste mijloace de socializare și culturalizare.

Datorită influenței pe care mass-media o are asupra societății, contextul în care se desfășoară acțiunea educativă a suferit importante transformări. Dorința de cunoaștere, curiozitatea copilului nu mai sunt satisfăcute doar în cadrul restrâns al clasei sau al experiențelor extrașcolare; prin mass-media sunt transmise cantități mari de informații prezentate sub o formă accesibilă, captivantă care atrage tineretul, atît intelectual cât și afectiv. Mass-media se alătură educației în scopul educării tinerei generații. Dacă este folosită cu iscusință, comunicarea de masă, poate duce la rezultate educaționale semnificative.

EFECTELE MASS-MEDIA ÎN PLANUL PERSONALITĂȚII

Întâi de toate, trebuie să menționăm faptul că mass-media reprezintă, mai ales în zilele noastre, principala sursă de informare, cu valențe formative semnificative. Volumul informațiilor, diversitatea lor și a formelor de prezentare nu pot fi puse la îndoială. De asemenea, avantajele pe care le presupune media sunt evidente.

Mulți specialiști în domeniul educației subliniază faptul că avantajele mass-mediei prezintă și efecte secundare demne de luat în seamă, mai ales de cei care participă la formarea personalității elevilor.

Printre elementele mass-media care au ridicat numeroase critici se situează pe prim-plan televizorul și asta pentru că majoritatea specialiștilor subliniază efectele neagative ale acestuia: infantilizarea auditoriului, vulgalizarea culturii, promovarea unor modele mediocre, cultivarea unei conceptii iluzorii despre viața de familie etc.

Conținuturile mesajelor difuzate de mass media au o mare influență asupra modului de a gândi a copiilor și adolescenților. Pâna la vârsta de 4 ani copilul are o gândire preconceptuală, el este atras de imaginile viu colorate (desenele animate); între 4 și 7 ani dezvoltă o gândire intuitivă, dorința de imitare este mai puternică decît conștientizarea efectelor, ei sunt atrași de puterea și actele adulților și sunt tentați să îi imite, alături de desenele animate sunt vizionate și emisiunile cu și despre copii; între 7 și 12 ani copilul manifestă un mare interes pentru noutate, emisiunile T.V. , revistele cu un conținut adecvat pot reprezenta un adevarat mijoc de comunicare nonformală, este o perioadă în care preadolescenții au nevoie de un prieten adevărat, de sfătuitori, iar dacă conținutul nu este unul adecvat vârstei poate avea efecte nocive asupra personalității; după 18 ani apar interesele profesionale, ei caută emisiuni care răspund nevoii lor de apartenență la o comunitate care împartășește aceleași interese.

Astfel, mass-media are o funcție importantă, de pregătire psihologică a individului, inducându-i anumite interese, determinându-l să reacționeze conform acestora.

PREVENȚIA RĂSPÂNDIRII MESAJELOR NEGATIVE

Este necesară o revizuire serioasă a programelor difuzate la ora actuală, mesajele să fie accesibile și să nu conteste adevărul (mai ales cel științific), informațiile să fie “obiective, concrete, complete[…], să nu ducă la conturarea unei imagini false asupra unui fenomen, proces, organism etc., să nu deformeze conștiințele și convingerile, să nu incite la ură, răfuială sau violență, la comportări imorale[…]trebuie să aibă rol pozitiv, constructive asupra modelelor personalității și a comportamentului uman.” (Bontaș, 1996, p. 249).

Ținând seama de cele prezentate anterior, atragem atenția asupra unui aspect viabil, acela a necesității unei educații prin mass-media, o educație însă care să promoveze cultura critică și receptarea în interpretarea mesajelor, care să formeze competențe de utilizare eficientă a industriilor mass-media, care să sublinieze și să fructifice aspectele positive / negative pe care mass-media le are.

Prin urmare, este necesară o reflectare asupra naturii ambivalente ale efectelor mass-mediei asupra indivizilor în general și a tinerilor în special, precum și o evaluare a potențialului sau de a constitui un mijloc eficace de educare și modelare a generațiilor tinere.

IMPORTANȚA TELEVIZIUNII ÎN VIAȚA INDIVIDULUI

Accesul copiilor la programele de televiziune atrage după sine numeroase beneficii, dintre care câteva vor fi prezentate în rândurile de mai jos:

Televiziunea are avantajul de a putea prezenta sintetic foarte multe informații utile într-un timp scurt și fără costuri mari. Așa cum se știe, informația înseamnă putere, iar liberul acces al copiilor la informații îi ajută să se adapteze mai bine în societate, îi face să devină mai puternici datorită cunoștințelor de care beneficiază.

Primul pas al omului pe Lună, evenimente politice de mare amploare, olimpiadele sportive, prezentarea primului animal clonat, concertele de talie mondială sunt doar câteva dintre evenimentele majore la care am putut asista prin intermediul televiziunii.

Programele T.V. contribuie la dezvoltarea intelectuală a copilului prin aceea că îl confruntă cu situații ipotetice, scenarii care solicită luarea unor decizii. Astfel, copilul este stimulat să rezolve problemele apărute, să adopte o anumită atitudine într-o situație dată. În plus, programele prezentate într-o limbă straină, contribuie la dezvoltarea deprinderii de citire și la îmbunătățirea cunoștințelor despre acea limbă.

Televiziunea reprezintă și un mijloc de educare în masă a populației, prin emisiunile sale special destinate educației (cum ar fi de exemplu, emisiunile științifice, cursurile de limbă străine, cursurile de artă culinară).

De exemplu, un reportaj T. V. a prezentat situația existentă în unele regiuni ale Australiei. Acolo copiii care nu reușesc să meargă la școală din cauza distanțelor foarte mari, participă la programe de învățământ la distanță, realizate prin intermediul televiziunii. Astfel, ei pot asista la cursuri din bucătărie, din dormitor sau din grădină.

 emisiunile T.V.  pot induce spectatorilor trăiri emoționale diferite, în funcție de natura programelor. Ele oferă o alternativă de petrecere a timpului liber, având rol de divertisment.

Televiziunea ne ofera un mijloc comod de a petrece timpul vizionând programe care ne aduc bună dispoziție, ne întristează, ne înspaimântă, ne relaxează, ne emoționează etc.

programele T.V. prin modelele pe care le oferă, îi îndeamnă pe copii să imite comportamentul personajelor sale. Astfel, acestia pot învăța atitudini și deprinderi prosociale (acordarea de ajutor persoanelor care au nevoie de el, respectarea persoanelor în vârstă, protecția mediului etc.), precum și adoptarea unui model de viață sănătos (practicarea
unui sport, alimentație corespunzătoare, respectarea unui program etc.).

Pe langă aceste avantaje indiscutabile ale televiziunii în viața individului mai apar și unele efecte, în special asupra minții copilului. Întrebarea cheie sunt: ”Cum? Cum se comportă creierul uman în fața micului ecran?”

”Undele creierului încetinesc până când undele alfa (ce caracterizează stările de pasivitate, de relaxare și hipnoză) și teta ( caracterizează starea de somn ușor) devin preponderente. Cu cât televizorul stă mai mult timp aprins, cu atât sunt mai lente undele cerebrale.” Așadar televiziunea în loc să antreneze atenția activă a creierului pare să o suspende. La aceste concluzii au ajuns cercetătorii de la Universitatea de Stat din Canberra, Australia în cadrul unui proiect de cercetare.

Apariția unor anomalii neurologice, și anume inhibarea activității emisferei stângi a creierului – care este regiunea critică pentru organizare, analiză și judecata datelor primite- și întreruperea comunicării dintre cele două emisfere cerebrale. În acest caz emisfera dreaptă procesează informația în mod necritic și astfel se ajung la răspunsuri mai degrabă emotionale decât raționale. Aceasta este cauza pentru care o mare parte din cei ce urmăresc programe la televizor nu înțeleg ceea ce văd (după cum a arătat un studiu condus de cercetătorul J. Jacoby)

Vizionarea T.V scade nivlul de inteligență. ”Inteligența sau performanța intelectuală sunt determinate de o bună și rapidă comunicare inter- și intraemisferică.” .” Dr. Jerre Levy, biopsiholog la Universitatea din Chicago susține că pentru o dezvoltare normală a creierului este necesară implicarea simultană a acestora în activități, fapt care nu se verifică pe perioada vizionării. Din contră se observă o scădere a comunicării intercerebrale.

Deficințele de învățare și televizorul. Pentru demonstra legătura între aceste deficiențe de învățare și TV trebuie analizate câteva aspecte:

Cititul: Din ce în ce mai multe studii demonstrează că majoritatea copiilor și tinerilor prezintă dificultăți în înțelegerea unui text care depășește nivelul gimnaziului, în urmarirea firului argumentativ sau în exprimarea propriilor opinii. Întrebarea legitimă care apare este: ” Care este legătura între vizionarea T.V. și citit?”. Niște cercetători de la Univesritatea din Layden, Olanda au indentificat anumite mecanisme prin care este submminată lectura:

-lectura presupune utilizarea imaginației care trebuie să construiască imagini pe cand televizorul le oferă de-a gata.

– lectura presupune un ritm mai încet sau mai rapid (în funcție de capacitatea fiecăruia de înțelegere), pe când televizorul ofera informațiile intr-un ritm deosebit de rapid.

– lectura presupune concetrarea atenției, pe când televizorul presupune o atitudine pasivă

Așadar, televizorul permite ca accesul la informație să fie făcut fără efort si copiii așteaptă acest lucru și de la lectură. Dacă aceasta nu le furnizează informațiile în aceeași manieră, aceștia se plictisesc.

Învățarea: ”Este televizorul un bun educator?” Ceretările arată că nu și acest lucru s-a demonstrat în mod practic alegandu-se trei grupuri de elevi care au fost puși să urmărească un program de știri la T.V., la radio și în variantă scrisă. S-a observat o creștere semnificativă a raspunsurilor corecte la întrebările puse în cazul celor care primiseră informația in format scris. Aceleași cercetări au demonstrat că aproximativ 51% din telespectatori nu au reușit să iși amintească nici măcar un singur titlu de știre din programul informativ. O altă concluzie a cercetărilor: un telespectator obisnuit nu reușește să rețină mai mult de 20% din informațiile oferite de o emisiune de știri pe un post obișnuit de televiziune.

ADHD: ” Motivul pentru care copiii noștri nu urmăresc sensul unei prezentări sau discuții este acela că ei iși schimbă în rapid centrul atenței, acesta fiindu-le furată foarte repde de un stimul, lucru sau gând. Acești copii nu mai ascultă, nu mai pot urmări. Ei sunt atât de puternic stimulați prin vizionarea T.V. încât s-au obișnuit să fie stimulați de afară.” Cum influențează televiziunea apariția și/sau dezvoltarea sindromului ADHD? Numeroasele cercetări care s-au făcut în acest domeniu au arătat ca există doua modalități: prima vizează tehnologia însăși (am precizat anterior efectele acesteia) și cea de-a doua este legată de conținutul programelor TV.

IMPORTANȚA PRESEI SCRISE ÎN VIAȚA INDIVIDULUI

P. Cehov afirma faptul că "omul va deveni mai bun când o să-i arăți cum este el în realitate." Individul își va corecta anumite breșe din comportamentul său și în funcție de ceea ce vede la televizor / în ziare / reviste sau ascultă la radio. Așadar, rolul presei este foarte important în viața tuturor, îndeosebi în viața adolescenților, informațiile oferite în presă fiind pentru aceștia de multe ori decisive în cadrul hotărârilor pe care le iau.

Presa este desigur și un mijloc prin intermediul căreia intrăm în contact cu mari personalitați ale lumii: staruri internaționale, oameni de ștință, persoane din lumina cărții și chiar cu adolescenți obișnuiți care ne transmit trăirile lor.

RELAȚİA PRESĂ- POLITICĂ

Se poate afirma că și în plan politic, mass-media este un punct de lagătură între grupurile sociale. Văzută din această accepțiune, activitatea presei adduce cu since două mari aporturi semnificative: accesul la informații și evaluarea oficialităților. Prin intermediul presei se poate face posibilă și participarea cetățenilor la dialogurile publice, astfel că prin lărgirea publicului consummator și al celui electoral s-a realizat transferul puterii pe mâinile poporului.

Legătura dintre presă și domeniul politic se învârte în jurul unor dileme fundamentale: presa conduce către depolitizare sau civism?prezintă echilibrat evenimentele politice sau iși manifestă un altfel de interes?; sunt jurnalistii capabili sa exercite o functie de obiectivitate si de observare critică?, influenteaza presa comportamentul liderilor politici?; dar al electoratului?; daca da, în ce sens? Sunt întrebări care se cer a fi concretízate prin răspunsuri lipsite de subiectivism.

Pentru a da curs la aceste ,,dileme,a satisface această curiozitate, pentru a putea clarifica relatiile dintre ;media si viata politica (implicit, dintre jurnalisti si politicieni) trebuie sa întelegem câteva dintre componentele elementare ale vietii politice si sa identificam punctele în care universul politic se întâlneste cu universul comunicarii. La temelia tuturor dezbaterilor referitoare la relatia dintre politic si comunicare sta notiunea de spatiu public(sfera publica) sau mediul social politic.

Politica datorita existenței mass-mediei iși poate face publicitate, ceea ce înseamnă că se poate face cunoscută în deplinătatea ei. Sfera domeniului politic este destul de largă, iar transmiterea de mesaje și evoluția propriu zisă poate fi observată și de către cetățeni cu ajutorul presei.

Mijloacele de interacțiune sunt și ele multiple și oferă celoralalți posibilitatea de a fi subiectivi/ obiectivi cu aleșii lor. Însă, mulți nu conștientizează faptul că presa, în esența ei, fiind de altfel și a 4-a putere în stat, trebuie să iși mențină caracterul de imparțialitate, neutralitatea, obiectivitate, ceea ce în societatea actuală nu mai există, și asta pentru că s-a ajuns în ipostaza ca majoritatea dintre trusturile media(televiziune, ziare, etc) să aparțină unui partid anume, aici primând interesul financiar și intenția masei politice de a convinge presa locală, națională sau de oricare altă natură, să evidențieze lucruri care par a fi departe de realitatea în care ne aflăm.

În zilele noastre, lumea politica devine o scena pe care actorii politici inceraca sa convinga publicul electoral de capacitatile si aptitudinile pe care le detin. Un candidat politic se straduieste sa prezinte cetatenilor o imagine prefabricata si actioneaza de la vestimentatie pana la campaniile electorale si discursurile publice, sfatuit de consilierii sai. Pentru a-si creste credibilitatea si a construi o imagine cat mai populara se elimina complet spontanietatea, el nu poate actionea asa cum doreste. Acest mediu trebuie sa fie controlat in intregime pentru ca o campanie sa aiba cat mai mult succes. Ca urmare, in timpul campaniei, cand este prezent la adunari, cand tine un discurs public sau indeplineste alte obligatii, se afla sub un control total. Astfel, el nu poate sa spuna ce vrea, sa arate cum vrea, ci totul este bine pus la punct de oamenii care se află in spatele cortinei.

Rolul mass-mediei, conform lui McLuthan este mult mai complex decat transmiterea unor mesaje de natura semiotica: mass media isi exercita forta si capacitatea de presiune din patru directii: economica, simbolica, coerciva si politica.

Conform lui Harol Lasswell , mass media detine trei functii esentiale:

1) supravegherea mediului social, ea fiind focalizată pe ceea ce se întâmplă rezervându-și ,,dreptul,, de a interpreta

2) socializarea indivizilor în mediul lor social

3)prezentarea de evenimente aflate în derulare, precum și promovarea lor

Acestor trei functii li se poate adăuga lenjer o a patra: manipularea deliberată a proceselor politice. Modul în care cele patru functii se manifestă afectează în mod direct viața indivizilor.