Politici Urbane

IMPLICAREA CETĂȚENILOR ÎN PROCESUL DE ÎNFĂPTUIRE A POLITICILOR URBANE

Introducere(1)

Capitolul 1: Considerații teoretico – metodologice(15)

Încadrarea teoretică a conceptului de politică urbană

De la politică publică la politică urbană

Politica urbană ca element cheie în creșterea competitivității orașelor

Actorii politicilor urbane

Dimensiunea participării cetățenilor în procesul de înfăptuire a politicilor urbane

Modele și concepte de participare urbană

Forme de consultare și participare în cadrul administrației publice locale

Momente de participare în interiorul ciclului politicilor publice

Capitolul 2: Politici urbane și participare comunitară (10)

2.1 La nivelul Uniunii Europene

2.1.1 Dimensiunea urbană în cadrul politicii de coeziune

2.1.2 Finanțarea politicilor în domeniul dezvoltării urbane la nivelul UE

2.1.3 Transparența decizională și implicarea cetățenilor în luarea deciziilor la nivelul UE ROF și EUKN. ELDW

2.2 La nivelul României

2.2.1 Scurt istoric

2.2.2 Cadru legal și de reglementare

Capitolul 3. Studii de caz

3.1 Exemple pozitive(12)

3.1.1 Experiența franceză: Nantes

3.1.2 Experiența olandeză: Amsterdam și Roterdam

3.1.3 Experiența germană: Hamburg

3.1.4 Experiența românească: Cluj

3.2 Exemple negative(8)

3.2 Experiența românească: Caracal (+chestionar)

3.3 Experiența românească: Giurgiu (+chestionar)

Concluzii (1)

Introducere

Cu toții ne dorim să trăim într-o lume mai bună. Vrem să respirăm aer curat, să locuim în cartiere liniștite și pline de verdeață, să nu pierdem mult timp în trafic, să ne bucurăm în zilele libere de centrul istoric al orașului, parcuri și muzee, să privim cu încântare ce ne apare la fereastră, să avem frunțile descrețite la finalul zilei. Astăzi, mulți suntem nemulțumiți de ceea ce vedem în jur. Conștientizăm că sunt lucruri care necesită schimbare, suntem martori atunci când se iau decizii care ne afectează în mod negativ condițiile de trai, dar majoritatea dintre noi nu avem nici un cuvânt de spus.

Prezenta documentare aduce în prim plan un subiect de actualitate, cel al implicării cetățenilor în buna gestiune a orașelor prin intermediul politicilor urbane. Lectura acestei cercetării conduce la o reflexie asupra implicării noastre în problematicile mediului extern apropiat – orașul.

Lucrarea a fost realizată prin coroborarea mai multor surse documentare: cursuri, cărți, reviste, web, interviuri cu reprezentanți ai administrațiilor publice locale și cetățeni.Pentru a ajunge la concluzii bine fundamentate cu privire la implicărea cetățenilor în procesul de înfăpturie a politicilor urbane, am structurat documentarea în patru părți: un prim capitol cu referire la considerații teoretico-metodologice asupra politicilor publice la modul general și asupra conceptului de politică urbană ca particularitate;un al doilea capitol în care este pus în discuție subiectul politicilor urbane și participării comunitare la nivel european și național,un pentru ca ultima parte să fie rezervată studiilor de caz,experiențe de urmat și exemple negative.

Se dorește prin intermediul acestei teze identificarea principalelor aspectele legate de rolul pe care noi – cetățenii orașelor, îl jucăm în evoluția și dezvoltarea localităților, în crearea unui climat urban agreabil locuirii, muncii și recreerii, prin implicarea noastră în toate etapele care conduc la înfăptuirea politicilor urbane. Deasemenea se urmărește găsirea de răspunsuri la următoarele întrebări de cercetare: în ce măsură politicile urbane influențează calitatea vieții rezidenților? Care sunt implicațiile participării și neparticipării publice la formularea și derularea politicilor urbane? Cum pot influența cetățenii procesul de înfăptuire a politicilor urbane(momentele cheie în care se poate interveni și metodele)?

Scopul cercetării îl reprezintă deci determinarea realțiilor care trebuie stabilite în cadrul unui sistem compus din trei mari elemente – oraș, cetățean, politică urbană – pentru crearea unei stări de echilibru. (schemă).

Capitolul 1: Considerații teoretico – metodologice

Încadrarea teoretică a conceptului de politică urbană

1.1.1 De la politică publică la politică urbană

Politica (în sensul policy)–în general – se referă la un set de acțiuni la care o organizație recurge în situații care se repetă, în vederea atingerii unui anumit scop. Politica mai poate fi definită drept un sistem ce asigură conducerea și reglarea necesităților societății, exprimând puterea societății.

Politicile publice sunt acele planuri operaționale pe care le elaborează și aplică administrația publică în cadrul unei colectivități. O politică publică mai poate fi definită drept o rețea de decizii interrelaționate privind alegerea unor obiective, mijloace și resurse pentru atingerea unui anumit scop în situații specifice. Acestea se împart în funcție de domeniul de aplicare în: politici economice, politici sociale, politici culturale, politici ecologice, etc.

În conformitate cu legislația românească, politicile publice sunt definite drept ”totalitatea activităților desfășurate de administrația publică centrală de specialitate în scopul soluționării problemelor de politici publice identificate”, unde problema de politici publice –este reprezentată de ”o situație socială, economică sau ecologică care necesită intervenția administrației publice centrale de specialitate, în măsură să identifice și să asigure cadrul juridic necesar implementării unei anumite soluții”.

Politica socială poate fi considerată drept o componentă a sistemului social. Ea este raportată la o gamă cuprinzătoare de activități ale statului, având ca obiectiv esențial bunăstarea cetățenilor. Există diferite abordări ale conceptului de politică socială, în legătură îndeosebi cu elementele subsumate acesteia. Un socialist britanic în domeniu, Michaell Hill, definește următoarele subdomenii considerate centrale în politicile sociale: menținerea veniturilor(similar cu securitatea socială), îngrijirea medicală și asistența socială.În conexiune cu acestea acesta remarcă politica privind condițiile de locuire, politica educațională, cea de angajare a forței de muncă, precum și politica mediului. Precum majoritatea specialiștilor, M. Hill se raportează atunci când definește politicile sociale și la aspectul locuirii, concluzionând că politica locuirii este o componentă de bază a acesteia. Dacă privim politica locuirii în contextul la care se raportează, cu implicații socio-economice, demografice, tehnice, etc- ajungem la politica urbană.

Politica urbană apare ca o formă de organizare și orientare a activităților umane, prin stabilirea de strategii, metode, mijloace, destinate găsirii ”optimului” în soluționarea problemelor ridicate de cetățeni, la nivelul așezărilor umane. Evoluția orașelor este conectată direct la strategiile de dezvoltare formulate pe baza politicilor urbane. Acestea se elaborează pornind de la identificarea problematicilor, continuând cu schițarea unor planuri și acțiuni care au ca scop îmbunătățirea unei situații existente.

Cercetările demonstrează că politicile urbane pot fi abordate din următoarele perspective: conținut (enunțul acestora fiind conturat în urma identificării și prioritizării problemelor urbane, în urma analizei datelor care reflectă situația existentă), arii de interes(cu referire la aspecte sectoriale precum locuire, dezvoltare socio-economică, îmbunătățirea serviciilor publice, protecția mediului, revitalizare urbană, reînnoire urbană), proces(urmând un demers ciclic: formularea scopurilor, evaluarea rezultatelor, planificare, proiectare, implementare), istoric(ridicarea calității vieții afectate de externalități generate de dezvoltarea industrială, până la abordare globală, holistică a problematicii, de astăzi).

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea nu se poate afirma că a existat o politică clară

în ceea ce privește viața citadină, care să aibă ca obiect orașul și să abordeze complexitatea fenomenelor de la nivelul său. Schimbările profunde au fost datorate dezvoltării industriale masive, generând o serie importantă de externalități pozitive și negative (spre exemplu un parc public bine întreținut reprezintă o externalitate pozitivă, iar o zonă industrială poluantă reprezintă o externalitate negativă pentru locuitorii din zonă). Amploarea acestui fenomen a dus la imposibilitatea gestionării mutațiilor de la nivelul orașelor de către comunități, astfel încât a apărut pentru prima dată solicitarea intervenției administrației publice, în scopul instituirii de acțiuni reglementatoare și de control în majoritatea domeniilor existenței citadine: locuire, salubritate, infrastructură, trafic, poluare, etc.

Deviza activităților de planificare la început secolului XX a devenit ”a cerceta înainte de a planifica”.Această etapă a urmat celei derulate până la sfârșitul secolului al XIX-lea, caracterizat prin schimbări profunde.

Primii germeni ai politicilor urbane au apărut în Anglia în anul 1909, odată cu prima lege a sistematizării urbane. După a doua jumătate a secolului XX au fost formulate primele politici urbane, orientate către revitalizarea zonelor centrale ale orașelor.Au apărut primele dispute între administrația locală și societatea civilă, având ca subiect programele de demolare din zonele centrale (demolarea clădirilor dezafectate, îmbunătățirea condițiilor de trafic, reconfigurarea construcțiilor pentru a putea adăpostii funcțiuni administrative, etc.).Au existat deasemenea presiuni ale locuitorilor în ceea ce privește amplasarea noilor zone de locuit în orașe.Acesta a fost momentul în care comunitatea a înțeles că va trebui să-și asume un rol major în activitatea de planificare urbană.

Către sfârșitul secolului XX a intervenit un element de noutate în cadrul politicilor privind locuirea:s-a renunțat la programele sociale, punându-se accentul pe transformarea zonelor atractive ale orașelor.Se poate vorbi acum despre apariția procesului de gentrificare, adică de transformare a unei zone urbane îmbătrânite –prin renovarea fondului construit, reorganizarea circulației, îmbunătățirea dotărilor, amenajarea de spații verzi – astfel ajungânduse și la o (stră)mutare a rezidenților.Socioloaga de origine germană Ruth Glass este cea care introduce noțiunea de gentrificare cu referire la ”invadarea” cartierelor de muncitori din Londra de populație aparținând clasei mijlocii, cu consecințe asupra caracterului social al locurilor respective.

1.1.2 Politica urbană ca element cheie în creșterea competitivității orașelor

Creșterea competitivității reprezintă calea către o utilizare eficientă a potențialului existent, reducerea disparităților regionale, dezvoltarea durabilă și echilibrată a orașelor. La nivelul mediului urban, competitivitatea are in vedere doua aspecte:

– scara spatială – pe diferite nivelui: local, regional, supra si intraregional; spre exemplu concurența dintre cartierele orașelor, sau municipalitătile în cadrul aceleiași regiuni;

– natura obiectului competiției: care se referă la specializare, modelul urban care a stat la baza identității locale; de exemplu orașele pot fi preponderent: industriale, turistice, centre de afaceri.Aceasta specializare poartă denumirea de functiune urbană și reprezinta indirect, efectul cumulativ al componentelor date de catre factorii de localizare.

Condiția atingerii obiectivelor dezvoltării este prezența unei viziuni transpusă în cadrul unei strategii de dezvoltare economică, locală și regională.Administrația locală este responsabilă cu exploatarea potențialului local, funcțiunilor urbane ce trebuie împlinite și a factorilor ce le susțin, printr-o abordare integrată și eficientă.În vederea asigurării competitivității orașului pe piața urbană, strategiile de dezvoltare locală trebuie să combine oportunitățile și avantajele specifice către o economie locală diversă și dinamică.

În acest context, formularea politicilor reclamă o viziune strategică, integratoare și totodisparităților regionale, dezvoltarea durabilă și echilibrată a orașelor. La nivelul mediului urban, competitivitatea are in vedere doua aspecte:

– scara spatială – pe diferite nivelui: local, regional, supra si intraregional; spre exemplu concurența dintre cartierele orașelor, sau municipalitătile în cadrul aceleiași regiuni;

– natura obiectului competiției: care se referă la specializare, modelul urban care a stat la baza identității locale; de exemplu orașele pot fi preponderent: industriale, turistice, centre de afaceri.Aceasta specializare poartă denumirea de functiune urbană și reprezinta indirect, efectul cumulativ al componentelor date de catre factorii de localizare.

Condiția atingerii obiectivelor dezvoltării este prezența unei viziuni transpusă în cadrul unei strategii de dezvoltare economică, locală și regională.Administrația locală este responsabilă cu exploatarea potențialului local, funcțiunilor urbane ce trebuie împlinite și a factorilor ce le susțin, printr-o abordare integrată și eficientă.În vederea asigurării competitivității orașului pe piața urbană, strategiile de dezvoltare locală trebuie să combine oportunitățile și avantajele specifice către o economie locală diversă și dinamică.

În acest context, formularea politicilor reclamă o viziune strategică, integratoare și totodată detaliată asupra viitoarei dezvoltări a orașului.În lipsa unei astfel de viziuni, elementele politicilor pot rămâne necoordonate și chiar contradictorii.

Strategia de dezvoltare a unui oraș în sistem competițional trebuie să cuprindă:

1.Analiza SWOT – prima etapă care trebuie parcursă în vederea formulării unei viziuni.Identificarea punctelor tari și slabe, oportunităților și constrângerilor, ajută la stabilirea competențelor distinctive și disfuncționalităților specifice, care vor sta la baza stabilirii poziției competitive și schițării strategiei de dezvoltare a localității.

2.Conceptul orașului – de ex.”oraș muncitoresc”, ”oraș centru de afaceri”, ”oraș centru logistic”, ”oraș centru universitar” care să conducă spre un management adecvat și o formă de marketing urban.

3.Politici urbane – care să cuprindă atât obiective generale cât și specifice în vederea detalierii viziunii integratoare a orașului. Consensul asupra obiectivelor și metodelor de atingere a acestora este fundamental în procesul de management.

4.Cooperarea si suportul social- pentru ca politicile urbane să dea rezultate, actorii care

determina direct sau indirect calitatea mediului urban trebuie sa coopereze în alegerea

conceptului de oras. O politica urbana eficienta este conditionată de incorporarea municipalității in rețele nationale sau internationale și de o relație stransă cu sectorul întreprinderilor private bazându-se pe suportul politic și social.

5. Structura organizatorică și filozofia de afaceri – o municipalitate antreprenoriala necesită o structura apta de management urban. Motivația personalului, flexibilitatea si adaptabilitatea la schimbare sunt importante în procesul de management. Alături de structura interna organizațională și atitudinea fata de sectorul privat trebuie revizuita. Parteneriatele public-privat sunt exemple in acest sens.

La elaborarea politicilor urbane pentru orașele orientate către competitivitate ar trebui să se aibă în vedere determinarea sectoarelor care joacă un rol major în cadrul dezvoltării economice locale. Totodată trebuie evaluat potențialul existent pentru dezvoltare economică, stabilitate sau declin și identificarea factorilor care pot determina apariția unor astfel de tendințe. Identificarea posibilelor întâmplări neprevăzute ar putea influența existența locurilor de muncă, calitatea muncii sau a calitatea vieții.

1.1.3 Actorii politicilor urbane

Dimensiunea participării cetățenilor în procesul de înfăptuire a politicilor urbane

1.2.1 Modele și concepte de participare urbană

Participarea desemnează un fenomen important al democrațiilor.

Pe parcursul procesului de înfăptuire a politicilor urbane, o importanță deosebită o prezintă și nivelul de participare a comunităților locale. Implicarea comunitară este de importanță majoră în procesul de planificare și implementare a politicilor de dezvoltare urbană durabilă. Orice fel de acțiune participativă întărește importanța rolului implicării civice în politicile urbane. Problematica generală a implicării cetățenilor în ”viața orașului” se poate îndrepta către matricea conceptuală a acțiunii colective, cu trimiteri către teoria alegerii raționale. Principala provocare a acțiunii colective este realizarea unui nivel satisfăcător de participare, admițând că efectele neimplicării sunt serioase. Problema constră deci în motivarea unui număr suficient de mare de indivizi, în ciuda dezinteresului lor de a participa.

Studii dedicate acțiunii colective arată că există o suită de factori determinanți (eficiența percepută a contribuției, eterogenitatea grupului, existența unei mase critice de participanți sau norme culturale) care stimulează participarea.

De-a lungul timpului au existat diferite modele și concepte privind participarea cetățenească în cadrul planificarii urbane.

”Scara participării cetățenești ” este o teorie clasică și influentă în domeniul teoriilor participării, dezvoltată în 1969 de Sherry Amstein și publicată în Journal of the American Planning Association.Scara participării cetățenești dezvolta opt nivele, subdivizte în trei grupuri:manipulare și terapie(non-participare), informare, consultare și reconciliere(tokenism), parteneriat, delefarea puterii și control cetățenesc(puterea cetățenilor)(fig…)În ciuda criticilor privitoare la natura ierarhică și secvențială, ce sugerează că participarea are loc doar într-o ordine prestabilită, această teorie a stat de-a lungul timpullui la baza construirii, analizării și examinării politicilor participative.

În anul 1996, sociologul Sarah C. White a conceput tipologia participării, un model care evidențiază faptul că politicile în acest domeniu sunt susținute de tensiuni în jurul actorilor.Cercetătoarea a lansat un tabel în care descria diversitatea funcțiilor și intereselor de-a lungul a patru forme de participare (nominală, instrumentală, reprezentativă și transformativă).(fig )Putem vorbi și în cazul politicilor urbane de acest amestec de funcții și interese, care trebuie avut în vedere.

În ceea ce privește gradul de participare putem considera drept model rezultatul cercetărilor lui Phil Treseder(1997).Acesta prelucrează cele cinci grade de participare enunțate în teoria scării participative a lui Roger Hart . El răspunde criticilor scării participative, susținând că nu există o ierarhie progresivă sau o înlănțuire particulară în care participarea ar trebui să aibă loc. Treseder își regândește modelul potrivit celor cinci condiții ale lui Hodgson, toate fiind necesare în participarea cetățenească: accesul cetățenilor; accesul acestora la informații relevante; posibilitatea de a alege între mai multe opțiuni; suportul unei surse de încredere; modalități de a sesiza autoritățile dacă ceva nu merge în regulă.(fig )

Scott Davidson a dezvoltat teoria roții participării, spre a defini grade de participare în domeniul planificării și dezvoltării urbane. Davidson dorește prin intermediul acestei teorii să inoveze maniera de conceptualizare a procesului angajării cetățenilor în procesul de planificare urbană.

Clare Lardner(2001) combină două modele -cele cinci grade de participare ale lui Phil Treseder cu cele teoria celor cinci condiții de participare emisă de Roger Hart- dezvoltând o grilă ce poate fi utilizată în analiza gradelor de împuternicire oferite de diferite metode de participare. Grila lui Lardner aduce în prim plan șase dimensiuni ale participării: inițierea unei idei de proiect, planificarea agendei, luarea deciziilor, accesul la informații, modalități de implementare și structuri ale participării.

Triunghiul participării(2002), concept ce aparține lui Marc Jans și Kurt de Baker sugerează că cetățenii participă activ în societate atunci când există o balanță între trei dimensiuni: provocare, capacitate și conectare. Prima condiție este să existe o provocare pentru cetățeni ca să participe. A doua, aceștia au nevoie să simtă capacitatea pe care p dețin pentru a face o diferență prin angajamentul lor. A treia cerință presupune existența unei conexiuni cu ceilalți pentru a putea aborda provocarea colectiv. Jans și de Baker au conceput modelul triunghular într-un mod ce permite flexibilitate în aplicare, în funcție de context.

Driskell a venit cu o teorie(2002)potrivit căreia responsabilitatea proiectele lor, reprezintă o experientă puternică pentru cetățeni, însă nu li se oferă posibilitatea de a lucra la proiecte majore. Dacă cetățenii ar fi tratați ca egali și parteneri în procesul de luare a deciziilor, influența s-ar produce la scară mult mai mare iar probabilitatea de a lua decizii bune ar fi mult mai mare.

În anul 2007 Asociația Internațională pentru Participare Publică a creat spectrul participării publice, cu scopul de a defini nivelul participării și rolul cetățenilor ȋn procesul participării publice.Acest conceptul dovedește că diferitele nivele de participare sunt legitime, ȋn funcție de scop, interval de timp, resurse și nivele de interes ȋn privința deciziei ce trebuie asumată. Spectrul identifică diferitele nivele de participare publică, precum: informarea, consultarea, implicarea, colaborarea și ȋmputernicirea cetățenilor.

În anul 2008, academicianul francez Loic Blondiaux sugerează în urma unui studiu șase orientări care ar putea conduce către o participare democratică mai eficientă: reprezentarea democratică și participarea democratică trebuie prestate complementar, modelele de participare folosite trebuiesc clar definite-să urmeze o procedură prestabilită, ar trebui promovată apariția unor intermedieri non-politice, astfel încât să existe o mediere între cetățeni și administrația locală în cadrul dezbaterilor publice și discuțiilor, ar trebui să existe o pluralitate de mecanisme participative complementare(ex. Procese de dezbatere pe termen lung și scurt, procese de luare a deciziilor pe termen lung/scurt), relația dintre procesul de participare și procesul de luare a deciziilor trebuie reconsiderată, participarea democractică ar trebui să fie deschisă tuturor cetățenilor.

Cel mai recent model este dezvoltat în 2009 de cercetătorii americani David Driskell și Kudva Neema. Aceștia prezintă participarea sub forma unei practici spațiale ce conține cinci dimensiuni interactive suprapuse: normativ, structural, operațional, fizic și atitudinal. Pornind de la premiza interdependenței Driskell și Neema susțin că participarea cea mai eficientă este cea care respectă toate cele cinci dimensiuni.

Forme de consultare și participare în cadrul administrației publice locale

Autoritățile administrației publice locale dispun de o paletă largă de metode de implicare a comunității în procesul de formulare de acte normative și de luare a deciziilor privind problemele comunității. Vom analiza în cele ce urmează cele mai reprezentative și eficiente metode de consultare și implicare a cetățenilor în luarea deciziile publice.

Cafeneaua publică este o metodă care poate aduna la dezbateri un grup de

minim 12 oameni. Limita superioară se poate stabili în funcție de aspectele organizatorice, însemnând capacitatea locului de desfășurare, precum și numărul moderatorilor existenți. Acest procedeu de consultare implică întâlnirea reprezentanților autorităților administrației publice locale cu cetățeni, reprezentanți ai unor organizații și chiar ai altor autorități. Se

organizează, de regulă, într-un mediu destins, fapt care determină participanții să comunice mai relaxat. Sunt organizate mai multe mese la care se dezbat diverse aspecte ale problemei generale aflate în discuție. Fiecare dintre participanții la una dintre mese trebuie să le viziteze și pe celelalte, pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la toate aspectele. Ideile obținute în urma acestui proces sunt discutate la final, cu toți participanții.(ex.Horezu)

Forumurile consultative on-line reprezintă o metodă care poate atrage un număr mare de participanți, care nu necesită investirea unor fonduri semnificative. De asemenea, comoditatea participării la aceste acțiuni este un plus în favoarea utilizării lor, deoarece participanții nu trebuie să se deplaseze la locul dezbaterilor. Această metodă de consultare cetățenească implică ridicarea unei probleme sau a unei întrebări, existența unei pagini de internet unde se pot posta mesaje, precum și prezența unui moderator. Fiecare subiect se dezbate după anumite reguli impuse de moderatorul discuțiilor. Într-un spațiu vizibil, eventual pe prima pagină, se afișează descrierea subiectului dezbătut. Fiecare discuție are un termen limită în care se postează opinii, sugestii sau se răspunde intervențiilor anterioare. Metoda are și o formă care nu implică dialog virtual și care presupune dezbaterea unei probleme, cum ar fi modificarea unor acte legislative sau inițierea unor lucrări de amploare prin invitarea unui număr mare de participanți, din mai multe medii socio-profesionale.(fig….)

Întâlnirile directe cu cetățenii sunt surse importante de implicare a societății civile în treburile publice. În cadrul dezbaterilor publice, la care pot participa toți cei interesați de un anumit subiect, reprezentanții autorităților care le organizează au posibilitatea de a schimba idei și de a contrazice pozițiile exprimate de ceilalți participanți. Întâlnirile publice sunt mai puțin formale decât dezbaterile. Participarea este deschisă publicului, care este invitat în

vederea discutării unui subiect clar formulat, cum ar fi bugetul local. Toate aceste evenimente se anunță din timp prin intermediul mijloacelor de comunicare a informației în masă sau prin afișaj public sau la sediul autorității. Anunțul trebuie să conțină ora, data și locul de desfășurare a evenimentului, precum și informații despre temele dezbătute, și, unde este cazul, despre eventualii participanți. În cazul audierilor publice, autoritățile trebuie să se asigure că toate părțile interesate de problema respectivă sunt invitate și participă la eveniment.

Audierile sunt proceduri de consultare publică cu caracter mai strict și se bazează pe o structură predefinită de organizare.Audierile pot fi individuale sau publice și vizează dezbatere unor probleme de interes public. Prin intermediul primei categorii, cetățeanul, asociația sau organizația interesată poate înainta propuneri cu privire la deciziile luate de

autoritatea respectivă. Cetățeanul poate participa la acest tip de întâlnire prin înaintarea unei cereri sau la invitația reprezentanților autorității administrației locale respective. Audierile publice sunt evenimente organizate, deschise publicului larg, la care iau cuvântul cetățeni sau reprezentanți ai unor asociații sau organizații, care exprimă propuneri legate de un anumit subiect. Pot participa organizații neguvernamentale, organizații sau asociații, precum și autorități ale administrației publice. Oferă autorităților administrației locale posibilitatea de a lua în calcul părerile actorilor implicați înainte de a lua hotărârea finală. Audierea implică mai multe părți, cu roluri bine predefinite. Evenimentul este organizat de comisia de audiere, care

alege tema de dezbatere și oferă publicului posibilitatea de a se exprima în legătură cu problema în cauză. De asemenea, identifică grupurile de interese afectate de subiect și este interesată de a colecta cât mai multe păreri, atât din partea celor care susțin, cât și din

perspectiva celor care resping subiectul aflat în dezbatere. Comisia de inițiere a audierii are obligația de a anunța publicul asupra datelor de desfășurare ale audierii publice, precum

și adresa de unde se pot ridica materialele supuse dezbaterii și unde se pot face

înscierile pentru participarea ca martor la eveniment. Audierea se finalizează printr-un

raport, întocmit de comisia de experți și care include punctele de vedere ale martorilor, cele colectate din mass-media, sugestii și recomandări.Ex: unul dintre cazurile de bune practici este cel al consultării privind bugetul.

Panel-urile cetățenești reprezintă o altă metodă de consultare. La ele participă un eșantion reprezentativ de cetățeni din comunitatea respectivă. Aceștia pot fi consultați prin telefon, poștă, e-mail sau prin dezbateri în privința unor inițiative legislative.Este un procedeu întâlnit des în Marea Britanie, People s Panel.

Comitetele consultative sunt compuse din reprezentanți ai intereselor publice, numiți de structurile guvernamentale, care au rolul de a lărgi sfera reprezentării și de a crea un mediu propice pentru consultare. Ex. Danemarca a creat 31 de comitete compuse din grupuri de interese, fiecare acoperind o politică specifică a oliticilor din Uniunea Europeană.

Juriul cetățenesc este o metodă care implică selectarea unui grup de 12-20 persoane, reprezentativ pentru mai multe categorii socio-profesionale, care este informat asupra unei

probleme. Membrii grupului ascultă martori și deliberează asupra problemei respective.Juriul cetățenesc are loc într-o sală de judecată, audierea fiind deschisă publicului larg. Metodele prin care se realizează selecția juriului sunt anunțate în presă. Avantajele acestei metode este crearea unui grup de cetățeni informați și implicați, care promovează și se implică în inovarea sistemului de funcționare al guvernării locale. “Bunul comun” devine obiect al comunității, iar problemele sunt examinate atent. Pe de altă parte, juriul cetățenesc conferă legitimitate corpurilor publice ce nu au fost alese prin scrutin. Experții pot fi implicați prin procese de evaluare a politicilor. Grupurile interesate (stakeholders) primesc acces la informații de la autorități, care se obligă să publice rezultatele analizei.Este un procedeu des întâlnit în Franța, Italia, dar și în România(Primăria din Mediaș).

Alte metode de consultare a cetățenilor și a organizațiilor și de implicare în procesul

guvernării sunt seminariile și mesele rotunde, fondarea de comisii tripartite, care pot conține reprezentanți ai autorităților locale și ai organzațiilor interesate, prin înființarea de comitete

consultative, consultări prin metoda spațiului deschis (open space), prin referendumuri, prin preluare de sugestii de la cetățeni sau prin organizarea de focus grupuri.

Momente de participare în interiorul ciclului politicilor publice

Pentru a putea beneficia de efectele benefice ale politicilor urbane, trebuie parcurs un proces complex – care să cuprindă pe de-o parte formularea, apoi aplicarea acestora- cunoscut drept proces de înfăptuire a politicii publice. Procesul politicilor publice însumează totalitatea etapelor a căror parcurgere conduce la implementarea unei anumite soluții destinate rezolvării unei probleme cu caracter public.

Ciclul politicii cuprinde etapele procesului de înfăptuire a politicii respective. Acesta a primit de-a lungul timpului diverse conceptualizări;pentru prima dată a apărut în lucrările lui Lasswell(1951), fiind adaptat apoi de alți cercetători precum Brewer(1974), Jenkins(1978), Hogwood și Gunn(1984,2000), Davis(2004).

Cea mai cunoscută schemă a ciclului unei politici(fig …) prezintă următoarele componente: stabilirea agendei -când problemele sunt în atenția publicului și instituțiilor guvernamentale, formularea politicilor- moment în care sunt definite mai multe variante de soluționare a problemelor; luarea deciziilor- proces prin care se adoptă alternativa optimă din variantele elaborate; implementarea – momentul în care instituțiile aplică politica, evaluarea politicilor- procesul prin care rezultatele acesteia sunt monitorizate și evaluate, moment în care poate fi reconceptualizată problema.

După Hogwood și Gunn(1984, 2000) ciclul politicii publice cuprinde următoarele etape: 1.a decide să decizi (identificarea problemelor sau stabilirea agendei); 2.a decide cum să decizi (sau filtrarea problemelor);3 definirea problemelor; 4.prognoza; 5.stabilirea de obiective și priorități;6.analiza opțiunilor; 7.implementarea, monitorizarea și controlul politicilor; 8. evaluarea și revizuirea; 9. menținerea, succesiunea și încheierea politicilor.

Un model mai recent al ciclului politicii publice(fig ) lansat în 2013 de Northern Metropolitan Institute of TAFE din Australia-prin biroul de documentare cu privire la politici publice- este mai degraba dedicat procesului ciclului de revizuire a politicii. Acesta cuprinde: 1.stabilirea nevoilor de dezvoltare, revizuire sau actualizare, 2.examinare inițială, consultare și stabilirea grupurilor de lucru după necesități, 3. Benchmarking, workshop și realizarea documentului în format draft 4. Revizuire și consultare, 5. Pregătirea pentru aprobare, 6.Primirea aprobărilor și pregătirea implementării, 7.implementarea documentului, 8. implementării revizuirii documentului, 9.Adăugarea în programul de revizuire.

Studiind fenomenul de implicare a cetățenilor -de la identificarea necesităților și disfuncționalităților urbane, la procese deliberative și decizionale- se constată că participarea aduce fără doar și poate beneficii colectivitătilor.

Vom suprapune în continuare modelele și conceptele participării urbane(identificate anterior) peste ciclul politicilor publice(policy cycle), pentru a identifica momentele cheie din cadrul procesului de înfăptuire a politicilor urbane în care cetățenii pot interveni, precum și maniera în care este benefic să o facă.

Stabilirea agendei sau identificarea problemelor este prima și poate cea mai importantă etapă în care vocea comunităților trebuie să se facă auzită. La nivelul mediului urban, locuitorii sunt cei mai în măsură în a identificara și a clasifica disfuncționalități, precum și a le prioritiza spre ameliorare.

Problema de politici publice este o situație economică, socială sau ecologică care

necesită intervenția administrației publice centrale de specialitate, în măsură să identifice și

să asigure cadrul juridic necesar implementării unei anumite soluții.

Totuși cetățenii pot interveni în această etapă, care dupa Hogwood și Gunn este momentul în care se decide cum să decizi sau altfel zis sunt filtrarete și definite problemele.

Conștientizarea disfuncționalităților nu este însă suficientă. Sub efectul manipulării și limitării accesului la informare, colectivitățile se pot îndrepta către non-participare.( primul nivel de pe scara participării cetățenești).La polul opus sub efectul unei provocări și a sentimentului deținerii capacității de a face diferența, oamenii pot fi motivați către implicare.Este evidetă aici necesitatea găsirii unui mod de dialog între dministrație locală – locuitor.

2.Formularea politicilor publice este momentul în care sunt definite mai multe variante de soluționare a problemelor.Variantele de politici publice, nu reprezintă acte normative; sunt soluții tehnice care rezolvă o anumită problemă de politică publică. În conformitate cu HG 775 din 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central, identificarea variantelor este o etapă în procesul politicilor publice, care presupune generarea unor posibilități tehnice de soluționare pentru o anumită problemă de politici publice, de către colectivele speciale, cu consultarea societății civile. Fundamentare variantelor constă în realizarea de studii și analize care furnizează informații cu privire la: oportunitatea rezolvării problemei, prezentarea variantelor; bugetul estimat pentru fiecare variantă; impactul estimat al variantelor identificate; criteriile de evaluare a variantelor și de alegere a aceleia care este recomandată spre implementare. Activitatea de identificare a variantelor se realizează cu consultarea organizațiilor neguvernamentale, partenerilor sociali, asociațiilor profesionale și a reprezentanților sectorului privat implicați, afectați sau interesați de modul în care este rezolvată problema respectivă.

Asemeni cazului politicilor publice de nivel central și în cadrul planificării orașelor poate exista implicare cetățenească la elaborarea variantelor de politici urbane. Acesta este momentul în care proiectanții, specialiștii în domeniu, reprezentanții administrației publice și reprezentanții comunităților locale ar trebui să stea la masă împreună. Alegerea metodelor și tehnicilor adecvate pentru munca în echipe interdisciplinare, sunt definitorii în etapa formulării variantelor de politici urbane.

Conceput inițial de scriitorul american Alex Osbin ca mijloc de a spori creativitatea, brainstorming-ul este o metodă de a generare idei, scopuri și strategii care ajută la identificarea și conceptualizarea problemelor. Principalele sale avantajele sunt că presupune proceduri simple și poate fi folosit pentru a genera un număr mare de sugestii despre soluțiile potențiale ale unei situații problematice .Grupurile pentru brainstorming se compun potrivit naturii problemei analizate, de obicei din persoane care cunosc subiectul în detaliu alături de experți. Într-o sesiune de brainstorming, discutarea problemelor de politică este informală și spontană, implicând interacțiunea dintre cei cu orizonturi foarte largi și specialiști din mai multe discipline. Tehnică ce se concentrează pe grupuri mai degrabă decât pe expertiza individuală, accentul fiind pus pe consensul între membrii grupului, brainstorming este potrivit în procesul de elaborare a variantelor de politici urbane;ca implicare cetățenească putem vorbi aici despre reprezentanți ai comunităților locale care să reprezinte ”vocea cetățenilor” în relație cu experți, proiectanți și autoritate publică.

3. Luarea deciziilor este a treia etapă a procesului de înfăptuire a unei politici publice. Acesta este momentul cheie care cuprinde mai multe acțiuni. Procesul de consultare este primul pas către luarea deciziilor. Este foarte importantă participarea activă analiza și compararea variantelor de politici publice prin prisma unor criterii prestabilite, în vederea obținerii variantei optime.Rezultatul documentul denumit propunere de politici

publice, elaborat de către direcțiile de specialitate sub coordonarea unităților de politici

publice din cadrul ministerelor și al altor organe de specialitate ale administrației publice

centrale, care cuprinde în formă concisă rezultatele studiilor și analizelor, precum și ale

activității de consultare a societății civile cu privire la diferitele variante de soluționare

f) propunerea de politici publice – document care conține informații despre variantele de

politici publice identificate, precum și fundamentarea atât a acestora, cât și a celei care este

recomandată să fie adoptată spre implementare. Documentul conține, de asemenea, o

prezentare a planului de acțiune preconizat pentru implementarea acelei variante de

politică publică care este aleasă spre implementare;

g) varianta aleasă spre a fi implementată – acea variantă dintre cele prezentate în

propunerea de politici publice

identificate. Propunerea de politici publice cuprinde și un plan de acțiune cu ajutorul căruia

se va implementa varianta de politici publice care a fost aleasă de conducerea organului

administrației publice inițiatoare pentru a fi implementată.

O importanță aparte trebuie acordată procesului de luare a deciziei în domeniul dezvoltării urbane, dat fiind faptul că o decizie insuficient fundamentată poate genera

riscul ca implementarea politicii urbane – pe termen lung – să aducă rezultate nedorite, cu consecințe grave.

4. Implementarea variantei recomandate este o etapă extrem de importantă a procesului de înfăptuire a unei politici publice. O implementare deficitară poate conduce la neobținerea rezultatelor dorite, la neatingerea obiectivelor și a scopului stabilite inițial. La implementarea politicilor urbane, mai evident decât în cadrul oricărei alte categorii de politici publice, un rol definitoriu îl ocupă implicarea cetățenilor locuitorilor orașului, ca principali beneficiari ai efectelor politicii.

5.La etape de evaluarea a politicilor este deasemenea de dorit a fi consultată opinia publică, a fi ascultată vocea cetățenilor, a locuitorilor, a grupurilor sociale vizate direct de implementarea politicii urbane.

Capitolul 2: Politici urbane și participare comunitară (10)

2.1 La nivelul Uniunii Europene

2.1.1 Dimensiunea urbană în cadrul politicii de coeziune

Rolul vital pe care-l joacă orașele în dezvoltarea teritorială– de motoare a creșterii regiunilor europene, a reprezentat o preocupare permanentă a Uniunii Europene. Cu toate că nu există un cadru legal reglementat de tratatele UE cu privire la politica urbană, permanenta implicare activă a comunității europene în sfera dezvoltării și regenerării urbane dovedește rolul major pe care-l joacă în sprijinul orașelor și regiunilor, în creșterea competitivității și coeziunii teritoriale.

În ultimele decenii UE a inițiat un număr semnificativ de politici și programe în vederea sprijinirii regenerării urbane, inovării și schimbului de experiență a bunelor practici. Inițiativele europene se focusează în general pe patru obiective majore: consolidarea prosperității economice și a ocupării forței de muncă în orașe, promovarea egalității, incluziunii sociale și regenerării urbane, protejarea cadrului natural în mediul urban, în scopul realizării unei dezvoltări locale durabile, contribuția la o mai bună guvernanță urbană locală.

În continuare vom parcurge sumar cele mai importante momente în care UE a intervenit în sprijinul dezvoltării unor politici urbane și locale durbaile la nivelul statelor membre:

1980 – 1982 – a avut loc ”Campania europeană pentru renașterea orașelor”;organizată de Consiliul Europei, a urmărit sensibilizarea autorităților publice și a cetățenilor asupra a patru teme de dezbatere: îmbunătățirea calității mediului, reabilitarea parcului de locuințe existent, stimularea inițiativelor sociale și culturale în cadrul orașelor, participarea la procesul decizional.

1990 – este publicat documentul de Consiliul Europei ”Carta verde a mediului urban”; se propune o metodă de analiză a problemelor mediului urban și o abordare integrată. Este subliniată nevoia de reamenajare a zonelor urbane destructurate pentru a contracara tendința de extindere a orașelor, precum și revitalizarea cartierelor de locuințe existente (centre istorice sau cartiere situate la periferie).

1993 – Lansare de proiect: ”Orașe durabile”, cu obiectivul de a identifica modul prin care se poate pune în practică dezvoltarea durabilă în cazul orașelor.

1995 apariția conceptului de coeziune teritorială în cadrul unei întruniri a Adunării Regiunilor Europene, desfășurate la Anvers.

2001 – Consiliul European de la Goteborg a arătat că dezvoltarea europeană trebuie să respecte principiile dezvoltării durabile și a înscris obiectivele Consiliului de la Lisabona într-o perspectivă de protecție a mediului. Începând cu Consiliul European de la Goteborg UE dispune de o strategie de dezvoltare integrată, construită pe trei componente esențiale (economică, socială și teritorială) având ca obiective creșterea și competitivitatea pentru o dezvoltare durabilă.

În 2004 – Comisia Europeană a adoptat cadrul legislativ pentru reforma politicii de coeziune pentru perioada 2007 – 2013, obiectivele stabilite pentru programele comunitare fiind creșterea competitivității într-o Uniune Europeană lărgită (cu noile state membre). Tot în acest an este lansat un proiect pilot denumit ”European Urban Knowledge Network”, în traducere ”Rețeaua Europeană de Cunoștințe în Urbanism” având ca obiectiv general îmbunătățirea schimbului de cunoștințe și competențe privind dezvoltarea urbană – politicile, cercetarea și practicile în domeniul urbanismului- între statele member ale UE.

2006 – fost definit conceptul EGTC intr-o reglementare ca reacție la presiunea din partea euroregiunilor transfrontaliere și a unor organizații similare, care au solicitat un fundament juridic pentru cooperarea dintre ele. Intr-o EGTC trebuie să fie implicate organisme din cel

puțin două state membre – existand și posibilitatea de a avea membri din afara UE. Cei implicați se pot afla la orice nivel de guvernare, autorități regionale sau locale, asociații sau

orice alt organism public.

2007 – se adoptă Charta de la Leipzig -cunoscută și sub numele de ”Charta pentru orașe europene durabile”.Acest moment este foarte important în promovarea abordardării integrate și participative a dezvoltării urbane pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă a teritoriului european. Obiectivele Chartei de la Leipzig sunt axate pe întărirea competitivității și a identității orașelor/ regiunilor europene și suportul pentru strategia Uniunii Europene de dezvoltare durabilă.

În urma reuniunii ministeriale au fost trasate recomandări esențiale cu privire la politica integrată de dezvoltare urbană, aceasta fiind definită ca acel proces prin care sunt luate în considerare, simultan și echitabil, toate preocupările și interesele relevante pentru dezvoltarea urbană și prin intermediul căruia sunt coordonate aspecte spațiale, sectoriale și temporale ale domeniilor cheie ale politicii urbane.Se constată că politica integrată de dezvoltare urbană reprezintă o condiție cheie pentru punerea în aplicare a Strategiei UE pentru dezvoltare durabilă.Totodată pentru punerea în aplicare a acestei strategii, trebuie avute în considerare condițiile și necesitățile locale, deci implicarea actorilor economici, a factorilor interesați și a publicului larg este esențială.Politica integrate de dezvoltare urbană implică actori din afara administrației și permite cetățenilor să joace un rol active în modelarea mediului lor de viață imediat. S-a constatat deasemenea în cadrul întrunirii miniștrilor că problemele si deciziile de politica urbana nu mai trebuie privite izolat, la nivelul fiecarui oras, motiv pentru care ar fi util ca orașele să formeze o rețea mai strânsă la nivel european.

În 2008, la un an de la adoptarea Chartei, Parlamentul European printr-un raport privind urmărirea documentului, puncta într-o observație, că o consolidare a identității urbane și o cetățenie activă în orașe pot contribui la punerea în aplicare cu succes a Chartei de la Leipzig; în același timp se solicita Comisiei și statelor membre să lanseze un „dialog teritorial” pentru a mări participarea publicului la elaborarea planurilor de revitalizare și dezvoltare a zonelor urbane;

2008 în urma unei întruniri interministeriale este publicat documentul”Cartea Verde privind Coeziunea Teritorială, cale de urmat” în care tema cheie a fost cooperarea.Aspectele cele mai importante referitoare la evoluția politicilor urbane la nivelul UE sunt următoarele:

se constată că este nevoie de politci speciale pentru regiunile cu particularități geografice- nu există soluții universale;

este necesară dezvoltarea unor politici coerente pentru infrastructură și cooperare economică în noile state membre;

politica trebuie adoptată la nivel local pentru a funcționa corect;

Este necesar ca politica să fie integrată la toate nivelurile, pentru a întâmpina cerințele oamenilor în teritorii corect definite

2009- intră în vigoare Tratatul de la Lisabona.Este promovată o Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ce este de făcut la nivel european și național și de către cine. Prin intermediul acestuia se conferă o voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

2010 – Este adoptată Declarația de la Toledo, document de referință asupra regenerării urbane integrate și a potențialului său strategic pentru p dezvoltare urbană mai inteligentă. Durbailă și incluzivă social în Europa. Se vorbește aici despre buna guvernanță- bazată pe principiile transparenței, participării, responsabilității, eficienței, subsidiarității și coerenței, este necesară pentru asigurarea implementării cu succes a politicilor publice, a unei alocări mai eficiente și efective a resurselor publice și pentru creșterea participării directe a cetățenilor, dar și a implicării, angajării și responsabilizării acestora, ținând cont de faptul că satisfacția și bunăstarea cetățenilor sunt de asemenea importante pentru succesul politicilor urbane. Este dezbătut și conceptul regenerării urbane integrate. În orașele aflate în declin poate fi de asemenea important să se găsească un echilibru între nevoia de a menține

vitalitatea zonelor lor centrale și regenerarea și îmbunătățirea imobilelor de locuințe, evitând unele potențiale efecte secundare precum creșterea procentului de locuințe neutilizate din clădirile renovate.

Pe scurt, scopul este acela de a stimula politicile urbane de bunăstare prin intermediul abordărilor urbane comprehensive, care administrează extensia fizică a orașului ca pe o necesitate și care combină angajamentul față de regenerarea urbană integrată în țesuturile existente și în mediul construit cu un model de creștere durabilă, integrată din noile dezvoltări urbane. Aceasta ar trebui să se bazeze pe „conceptul de oraș european tradițional” care, deși este caracterizat prin diversitate (și în acest fapt constă și bogăția sa), este recunoscut pentru complexitatea, caracterul compact, diversitatea funcțională, pluralitatea și integrarea socială, având drept obiectiv suprem atingerea unui echilibru mai bun și a integrării tuturor dimensiunilor sustenabilității.

2010 – este aprobată de Consiliul Europei Strategia Europa 2020, viziunea asupra creșterii economice inteligente și sustenabile din Europa. Aceasta subliniază ideea că guvernele naționale și regionale ar trebui să elaboreze strategii de specializare inteligentă pentru a maximiza impactul politicii regionale în combinație cu alte politici ale Uniunii.

Strategiile de specializare inteligentă pot asigura o utilizare mai eficientă a fondurilor publice și pot stimula investițiile private. Ele pot ajuta regiunile să concentreze resurse asupra câtorva priorități esențiale, mai degrabă decât să răspândească, puțin intens, investițiile în cadrul domeniilor și al sectoarelor de activitate

Specializarea inteligentă trebuie să exploateze diversitatea regională, să stimuleze cooperarea în cadrul frontierelor naționale și regionale și să deschidă noi oportunități, evitând fragmentarea și garantând fluxul mai liber al cunoștințelor pe întreg teritoriul UE.

2011 apare Agenda teritorială a Uniunii Europene 2020 – Spre o Europă inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse. Are ca obiectiv general asigurarea punerii în aplicare a Strategiei Europa 2020 în conformimtate cu principiile coeziunii teritoriale… recomandăm aplicarea unei abordări integrate și pe mai multe

niveluri în dezvoltarea urbană și politicile de regenerare. Cooperarea și stabilirea de rețele între orașe ar putea contribui la dezvoltarea inteligentă a regiunilor‐orașe de diferite mărimi pe termen lung. Orașele ar trebui să privească, acolo unde este cazul, dincolo de granițele administrative și să se concentreze pe regiuni funcționale, inclusiv pe zonele lor periurbane.

-consolidarea dezvoltării policentrice și a inovării prin crearea unor rețele de regiuni urbane;

– noi forme de parteneriat și guvernanță teritorială între zonele rurale și cele urbane.

Moment cheie pentru stabilirea viitorului politicii de

coeziune

a) Al V-lea Raport al politicii de coeziune prezentat de CE în toamna

anului 2010 – orașele au rol cheie în limitarea disparităților teritoriale

b) Declarația directorilor generali responsabili cu dezvoltarea urbană cu

privire la rolul dimensiunii urbane în cadrul politicii de coeziune și urmează…

c) Definirea la nivelul CE a structurii următorului exercițiu financiar 2014-2020

d) Definirea la nivel național a activităților eligibile în axa 1 din POR pentru perioada 2014-2020

2.1.2 Finanțarea politicilor în domeniul dezvoltării urbane la nivelul UE

Politicile urbane pot fi finanțate în cadrul politicii regionale. Pentru perioada 2007-2013, UE a alocat suma de 348 de miliarde € politicii regionale . Politica regională sprijină creșterea inteligentă în toate regiunile.

Capacitatea de cunoaștere și de inovare a regiunilor depinde de mulți factori – cultura antreprenorială, competențele forței de muncă, instituțiile de educare și formare, serviciile de susținere a inovării, mecanismele de transfer al tehnologiei, infrastructura pentru C&D și TIC, mobilitatea cercetătorilor, incubatoarele de afaceri, noile surse de finanțare și potențialul creativ local. Statele membre și regiunile s-au angajat deja să sprijine creșterea inteligentă, în ciuda condițiilor economice nefavorabile. Aproape 86 de miliarde EUR sunt alocate acestor domenii strategice, trei sferturi fiind finanțate de către FEDER (65 miliarde EUR). Cu toate acestea, sprijinul acordat cercetării și inovării în cadrul politicii regionale variază mult de la o regiune la alta (a se vedea harta de mai jos)

În perioada 2007-2013, trei fonduri au finanațat programele regionale, în funcție de natura ajutorului și tipul de beneficiar.

FEDR (Fondul European de Dezvoltare Regionala) a acoperit programele care implică infrastructura generală, inovația și investițiile. Fondurile ERDF sunt disponibile pentru toate regiunile sãrace din toate statele membre. Obiectivul Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR) este de a consolida coeziunea economică și socială în Uniunea Europeană prin diminuarea dezechilibrelor regionale

FSE (Fondul Social Europeana acordat fonduri pentru proiectele de instruire profesională și pentru alte 5 tipuri de asistență de angajare, precum și pentru programele de creare a locurilor de muncă. Din prisma ERDF toate statele membre sunt eligibile pentru a beneficia de asistența ESF.

Fondul de Coeziune a acoperit costurile infrastructurii de mediu și transport și a finanțat proiectele de dezvoltare a energiei regenerabile.; finanțarea din această sursă fiind restricționată statelor membre ale căror nivele de trai reprezintă mai puțin de 90% din media UE. În consecință, acest lucru înseamnă: noile state membre plus Portugalia și Grecia

Rate de absorbție mari au prezentat țările cu cele mai eficiente structuri.

De exemplu, nouă din țarile UE 15 au avut rate de absorbție mai mari decat media: Belgia (61.1%), Danemarca (30%), Finlanda (31.7%),  Irlanda (5.8%), Italia (38%), Olanda (55.8%), Portugalia (38%), Suedia (48.5%) și Marea Britanie (35,2%).

Ditre țările UE 12, s-au situat peste medie șapte: Cipru (42.3%), Estonia (52.3%), Ungaria (46.3%), Lituania (35.4%), Letonia (36.9%),  Malta (48.7%) și Slovenia (42.2%).

Raportul arată că România se află pe penultimul loc la alocarea sumelor pentru proiectele selectate, cu 14%, față de 27,1% care este media UE. Pe ultimul loc se și Grecia, cu 11,9%.

Cel mai bun procent de alocare îl are Belgia, cu 61,1%. Bulgaria a alocat 20,2% din volumul de bani pentru proiecte.

România a selectat, ca majoritatea statelor UE care primesc fonduri de coeziune, proiecte de transport pentru șosele, neglijând în mare parte transportul feroviar.

De asemenea, în cazul proiectelor selectate din domeniul energiei, România se află în plutonul tarilor cu intarzieri majore sau cu progrese infime. Și în privinta investițiilor de mediu, România este mult în urma atunci cand vine vorba de prevenirea riscurilor. România este amintita printre codase și în cazul infrastructurii culturale și sociale (scoli, spitale, centre sociale), inregistrandu-se intarzieri majore.

2.2.1 Transparența decizională și implicarea cetățenilor în luarea deciziilor la nivelul UE

Cercetările și studiile în domeniu susțin conceptul de ”dreptul cetățeanului asupra orașului” cu privire la drepturile și responsabilitățile civice.Din punct de vedere etic nu este un ”drept nou”, ci se referă la participarea comunitară asupra schimbărilor care au loc la nivelul orașului. Acesta implică:libertatea și beneficiile orașului asupra tuturor, transparență, echitate și eficiență în guvernanța urbană, recunoașterea diversității economice, spociale și culturale, reducerea sărăciei, excluziunilor sociale și violenței urbane.Primele discuții cu privire la acest concept au apărut la sociologul francez Lefebre(1901-1991) care în 1968 publica prima sa scriere despre oraș intitulată ”Dreptul asupra orașului”.Acesta susținea că:orașul este un bun public- un loc al schimburilor și interacțiunii sociale, fiind public necesită eterogenitate, diferențele crează competitivitate. Se vorbește despre două feluri de participare urbană:1. Participarea prin care se permite cetățenilor să contribuie la luarea deciziilor cu privire la spațiul urban, (Lefebvre 1968 in Kofman and Lebas 1996: 174)2. Însușirea care se referă la dreptul la accesul, ocuparea, folosirea și crearea spațiului public.Pornind de la acest concept a apărut ideea participării cetățenilor la consumul și realizarea designului spațiului public.

Dreptul la orașul are o anumită rezonanță în orașe suferință greu de rezolvat

conflicte, ca un răspuns puternic la excluderea unor grupuri întregi de oameni de la dreptul la pace, securitate și solidaritate e.g. Montréal, Brussels or Penang (Safier 2006: 31).

Purcell 2002- două teme:nevoia dezvoltării unor politici urbane de locuire, ale comunităților, nevoia negocierii politicilor mai degrabă la scară urbană decât regională

Inițiative internaționale- Charta privind drepturile omunui în oraș – The European Charter for the Safeguarding of Human Rights in the City –finalizată în 2000 și satificată în 2006- document comprehensiv care aduce în discuție drepturile universale ale omului, alături de drepturile urbane de bunăstare și guvernare ale orășenilor. (Kristiansen, 2006: 98).Principiile generale:

dreptul la un oraș care să promoveze egalitatea de șanse, nediscriminarea, libertate lingvistică și religioasă, promovarea solidarității și a cooperării municipale

drepturile civile și politice ale locuitorilor:la participare politică, asociere, informare, protecția vieții private

drepturi economice, sociale și culturale:la protecție socială, locuri de muncăm, locuință, cultură, dezvoltare durabilă

drepturi referitoare la administrația democratică locală: servicii publice eficiente, principiul deschiderii

garantarea drepturilor omului:accesul la justiție, securitate, bugete transparente și participative

Articolul 1: "Orașul este un spațiu care aparține tuturor colectivităților(…)

presupunând taxe de solidaritate "

++++…………………………………..de abordat subiectele: ROD(Referențialul orașelor durabile), EUKN(European Urban Knoledge Network), ELDW(European Local Democracy Week)

2.2 La nivelul României

2.2.1 Scurt istoric

Până la sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial, divizările administrative nu au avut

influențe marcante, dezvoltarea teritoriului urmând un curs firesc, natural. Astfel, localitățile s-au dezvoltat în cea mai mare parte bazându-se pe valorificarea de moment a potențialului local, neluându-se în calcul interesele regionale sau naționale. Acest fapt a determinat, mai ales în cazul localităților rurale, apariția de structuri, texturi și forme nedefinite, care mai târziu au generat probleme complexe de sistematizare, în conformitate cu legislația nou adoptată.

Perioada următoare se caracterizează prin intervenții determinante ale statului comunist,

organizarea administrativă fiind corelată cu politicile economice active impuse de sus în jos, cu puternic impact asupra dezvoltării teritoriale. În această perioadă se pot distinge trei momente de prag:

Primul prag este împărțirea administrativ-teritorială din 1950, în 28 de regiuni cuprinzând raioane, orașe și comune, după un model „de import”. Această împărțire a presupus apariția unor centre mici de regiune, cu dificultăți în a-și exercita funcțiile administrative și economico-sociale

Al doilea prag este reducerea la 16 a numărului de regiuni. Unele centre urbane mari au rămas în umbra reședințelor de regiune. Este cazul orașului Arad care a decăzut față de Timișoara cu toate că anterior avea o industrie mai dezvoltată. Rangul de reședință de regiune a fost valorificat de Timișoara, decalajul creat, care a condus și la anumite rivalități, păstrându-se și astăzi chiar dacă după 1968 ambele orașe au dobândit același rang de reședințe de județe

Al treilea prag este reprezentat de împărțire administrativă a teritoriului pe unități mai mici, tradiționalele județe, prin legea nr. 2/1968 (inițial 39 de județe, apoi, după modificările din 1981, 41 de județe). Această etapă a însemnat coborârea procesului de industrializare din urbanul mare la nivelul urbanului mijlociu și mic. O serie de noi reședințe de județ care anterior nu au avut o industrie semnificativă, au cunoscut dezvoltări importante

Perioada de după 1990 se caracterizează printr-o dezvoltare spațială extensivă a centrelor

urbane. Extinderea necontrolată a intravilanelor a condus la apariția explozivă a unor cartiere de vile, adevărate zone rezidențiale, apărute din nevoia de locuințe individuale cu spațiu verde și curte.

Creșterea gradului de confort în zona rezidențială relevă un proces de segregare pe baza de venituri, a populației urbane. Se constată renunțarea la conceptul de cartier dormitor, ai cărui locuitori se deplasează zilnic la locurile de muncă în altă zonă a orașului, cele existente suferind transformări

graduale prin apariția în interiorul lor a unor spații de producție și apariția de locuri de muncă în sectorul terțiar (de exemplu cartierul Mănăștur din Cluj – Napoca).

Lipsa unor politici urbane clare și forțarea intravilanelor prin rezolvări punctuale au condus la extinderea explozivă a acestora, cu consecințe nefaste pe termen mediu și lung. Lipsa de cooperare cu unitățile administrative învecinate împiedică instituirea unor structuri urbane multipolare.

În ciuda încetățenirii termenului de dezvoltare durabilă, utilizării lui în procesele de

planificare strategică la nivel local, se constată o creștere îngrijorătoare a presiunii antropice asupra spațiilor verzi și în general asupra mediului natural. Pădurile din apropierea orașelor, revendicate și dobândite de persoane fizice sau juridice, sunt privite ca oportunități pentru dezvoltarea construcțiilor pentru locuit și nu sunt percepute în complexitatea funcțiunilor lor (de mediu, de agrement, socială, economică).

Dificultățile întocmirii și punerii în operă a unor politici urbane raționale sunt determinate de caracterul preponderent reactiv al administrației locale al cărei ritm în reglementare și în plan operațional, de aplicare și control, este devansat de ritmul rapid de dezvoltare a investițiilor imobiliare din sectorul privat și de anatomia caracteristică societății în această perioadă.

Caracteristice acestei perioade sunt tendința de divizare administrativă a comunelor precum și promovarea de noi orașe, decizii politice cu un mare impact asupra dezvoltării urbane.

În ultimele decenii(dupa 90 ), conceptul de „calitate a vieții” capătă valențe noi, aparte, iar mediul intelectual,eschiderea oamenilor, spiritul lor antreprenorial, valorile locale constituie acum factori de atracție importanți. Toate aceste schimbări au marcat trecerea la o nouă etapă de înțelegere a procesului de planificare: ceea ce fusese în trecut o chestiune de costuri cât mai mici și o atragere de subvenții devine un sofisticat și profesional proces de planificare cu valoare adăugată. Apare astfel conceptul de „planificare strategică” – ca și instrument al managementului urban – care se definește ca fiind procesul managerial care are ca scop dezvoltarea și menținerea unei corespondențe reale între obiectivele, resursele orașului și oportunitățile din mediul înconjurător acestuia. Planificarea strategică orientată spre piață pornește de la ipoteza că viitorul este nesigur, dar poate fi influențat de acțiuni strategice. Provocarea pentru comunitate este aceea de a se autodetermina ca un sistem

flexibil, care poate absorbi șocurile și se poate adapta la noi oportunități. Astfel, trebuie pregătite planuri și acțiuni care să integreze obiectivele și resursele cu oportunitățile de dezvoltare.

Preocuparea pentru planificarea urbană – în cadrul guvernării urbane (UN-Habitat)3 – este puternic relaționată cu interesul general al administrației centrale, al organizațiilor neguvernamentale și al altor instituții naționale și chiar internaționale, întrucât el conturează un concept de dezvoltare (un adevărat concept – umbrelă), cu dimensiuni politice, constituționale, contextuale și legale. Este imposibil să ignorăm aceste legături între aspectele planificării la nivel de teritoriu și cele de la nivel central.

În cadrul gestionării politicilor publice teritoriale riscul – asumat și împărțit de politicile publice – este unul dublu.

În primul rând putem evidenția problema ridicată de politicile publice care, prin amploarea constrângerilor pe care urmează să le impună unui spațiu determinat (pentru satisfacerea nevoilor care depășesc acest spațiu) intră în conflict cu alte interese, de importanță teritorială limitată.

Competența deciziei vizând asemenea obiecte spațiale este atribuită, formal, unui nivel instituțional superior. Efectul este, evident, dezechilibrul balanței ansamblului de interese, prin acordarea unei preeminențe intereselor de rang superior, acțiune care nu se constituie într-o garanție a alegerii soluției optime. Adesea, populația locală manifestă „rezistență” la implantarea unui asemenea gen de obiecte, dat fiind faptul că interesele locale nu pot fi, de principiu și in facto, de valoare inferioară intereselor naționale. Trebuie asigurată, așadar, o corelare a criteriilor superioare, a politicilor la nivel național, a politicilor de nivel inferior, a ansamblului actorilor și a procedurilor de arbitraj adecvate, de o manieră capabilă să reconstituie unitatea spațiilor, pierdută adesea prin diferențele de nivel decizional. Acest demers vizează faptele și obiectele spațiale – în sens larg. Este vorba nu numai despre elemente de infrastructură (linii feroviare, drumuri etc.), ci și de elemente peisagistice care apar ca „fragilizate” de politicile locale (zone protejate, biotopuri, situri) care, apoi, nu pot fi protejate decât după ce vor fi fost ridicate la nivel de interes național.

Cel de-al doilea risc este prezent în situația inversă, când ceea ce se decide la nivel local nu este de o importanță oarecare din perspectiva nivelului superior. Spațiile se recompun într-o piramidă, unitatea întregului trebuind să fie asigurată la nivelul ansamblului. Se impune asigurarea unei coerențe de ansamblu în gestionarea fiecărei părți, la nivelul identității respective care este, de asemenea, recompusă, trebuind asigurată unitatea întregului. În această situație apare ca necesară găsirea unei modalități de trasare a direcțiilor diverselor balanțe de interese locale în scopul orientării lor spre valorile comune. Într-o asemenea împrejurare ar fi oportună preeminența criteriilor superioare, în defavoarea impunerii procedurilor de arbitraj.

O primă concluzie conduce spre constatarea faptului că politicile spațiale au reclamat și suscitat apariția unor noi modalități și tehnici de gestionare a obligațiilor publice. Statul de drept – ale cărui baze s-au pus pe parcursul secolului XIX – a oferit structuri puțin adecvate acestui domeniu. Situația s-a datorat faptului că ele s-au bazat pe un principiu ierarhic identitar (care presupune identificarea exactă a unui grup de elemente dificil de asociat): structură ierarhică instituțională, structură ierarhică materială (astfel încât prima o garanta pe cea de-a doua), ambele purtând amprenta principiilor de egalitate și egalitate de tratament; nu se poate identifica, astfel, nici o modalitate, fie ea și minimală, de coordonare. Apariția și apoi multiplicarea politicilor spațiale au determinat apariția altor structuri, verticale și orizontale, pentru care a trebuit improvizată o anumită coordonare, în condițiile în care au proliferat (din punct de vedere material și juridic vorbind) planurile, schemele, liniile directoare etc.

O mare parte a disfuncționalităților urbane de la nivelul României sunt rezultatul unor politici urbane greșite care s-au derulat pe parcursul a mai bine de treizeci de ani. Cercetările arată perioade:1.demolări masive(anii 80), 2.reconstituiri pe conturul bulevardelor principale, 3. Soluții de revitalizare urbană.

Acolo unde economia de piață s-a putut manifesta în oarecare libertate – este vorba despre noile cartiere rezidențiale ale noilor îmbogățiți de după 1989 – s-a construit mult, haotic și la scară monumentală. Rezultatul este hilar și ne arată că, în ciuda opiniilor contrare ale remarcabilei artiste slovene care este Marjetica Potrč, absența oricărui control asupra dezvoltării urbane nu este de natură să îmbunătățească modul în care este edificat orașul.

"În România, politicile urbane sunt teme de discuții în mediul academic, dar rãmân niște lucruri teoretice, ceva ce alte state europene au, dar care la noi nu există" spunea Vera Marin, președintele ATU, la Conferința de lansare a EUKN în România. Militant al dezvoltării de politici publice prin participarea reală a populației în conturarea și analiza lor, pornind de la necesități / obiective într-o ordine fireasca și nu doar din goana după accesarea fondurilor europene, Vera Marin este implicată în numeroase proiecte din aria dezvoltării urbane.

Credeți că este conștientizată lipsa comunicării în România? Considerați că se fac suficiente eforturi pentru îmbunătățirea ei?

"Cred ca numai de câțiva ani am auzit vorbindu-se de "actori urbani" și de faptul că nu numai arhitecții și urbaniștii pot și trebuie să gândească viitorul orașului. Lipsa comunicării nu este conștientizată nici de profesioniști, nici de autoritățile publice și nici chiar de societatea civilă în sens larg. Dacă ne referim la acel segment al societății civile format din organizațiile civice (din ce în ce mai multe în cazul Bucureștiului), acestea pot constitui un "motor" al dialogului, solicitând informații și oferind puncte de vedere. Aceste gesturi de implicare și aceste energii ar trebui să fie captate de autoritățile locale într-un mod constructiv. În alte țări europene, cu mai multă experiență a participării democratice la decizii care ne privesc pe toți, se cheltuiesc fonduri importante tocmai pentru ca cetățenii să fie cooptați în dezbatere.

(interviu prof. Urb.Vera Marin) ”În România, din cauză că nu se cunosc suficient de bine unii pe alții, există frustrări în cadrul fiecărei categorii de actori:
-profesioniștii nu sunt luați în seamă de clienții lor privați pentru că, până la urmă, aprobările din partea autorităților publice sunt posibile și pentru proiecte care nu urmează principiile pe care le promovează urbaniștii (inițiatorii de documentații de urbanism nu vor să audă de constrângerile impuse de legislația de urbanism – atâta câtă este – și atunci când aceste constrângeri sunt expuse de urbanistul pe care l-au angajat, investitorii întreabă invariabil dacă nu s-ar putea trece cu vederea problemele de însorire, de distanțe minime obligatorii, etc.)
-arhitecții șefi și alți funcționari publici nu sunt "ascultați" de primari și consilieri locali (sau invers?), și în campania electorală aruncă unii pe alții vina dezvoltărilor haotice
-reprezentanții societății civile sunt supărați pe profesioniști că au pactizat cu dezvoltatorii imobiliari care le plătesc serviciile de proiectare și că au uitat de interesul public, și sunt vehemenți împotriva autorităților locale (atât a părții executive cât și a celei de decizie) pentru că experiențele din ultimii ani au dovedit dezangajarea autorităților de la promovarea intereselor comunității, corupție și lipsă de pricepere.

Din păcate, din cauză că dialogul a fost până acum evitat de autoritățile publice, jocul NU este unul în care primăria și cetățenii s-ar întâlni la jumătatea drumului, într-un efort comun de înțelegere a interesului public (cum este cazul în alte țări europene), ci este unul "de-a șoarecele și pisica": legislația privind transparența decizională impune câteva momente în care cetățeanul ar putea afla de un proiect (la Agențiile de Mediu, pe site-urile primăriilor sub formă de proiect de hotărâre de consiliu) și atunci sunt bifate de multe ori formal niște dezbateri publice sau niște consultări, nefiind clar cum sunt luate în seamă de fapt opiniile cetățenilor.  Reprezentanții organizațiilor non-guvernamentale își fac timp să fie prezenți în comisiile tehnice, pentru a afla despre intențiile de proiect cât încă nu sunt luate toate avizele, pentru a putea face presiuni mediatice asupra celor care urmează să le aprobe (decidenți – aleși locali). În general, exasperați fiind de cât de puțin contează interesul public în procesele de decizie, ong-iștii devin nu neapărat extremiști, dar foarte puțin permeabili la nuanțe.

Planificarea și proiectarea urbană nu este integrată obiectivelor de dezvoltare a orașelor și nu se reflectă în documentațiile urbanistice, a fost una dintre concluziile desprinse din cercetarea "Participarea publicului în procese de planificare urbană", demarată de ActiveWatch, Asociația pentru Tranziție Urbană și Grupul pentru Dezvoltare Locală.

2.2.2 Cadru legal și de reglementare

Pentru a realiza încadrarea temelor abordate în această lucrare -politici urbane și implicare comunitară- într-un cadrul de reglementare legal, s-au efectuat cercetări asupra actelor normative:

1.din domeniul urbanismului, planificării și proiectării urbane,

2. din domeniul transparenței și liberului acces la informare,

3. privitor la politicile publice.

1. Activitatea dezvoltării urbane a fost întotdeauna strâns legată de organizarea administrativă a teritoriului;anterior anilor 90, putem vorbi chiar despre o legislație comună:

Legea nr 95 din 13 iunie 1925 pentru Unificarea Administrativă capitolul VIII art. 76, face referire la problemele edilitare. Prin dispozițiile acestei legi comuna era obligată ca în termen de 4 ani să întocmească un plan general de sistematizare „în vederea dezvoltării pe care ar putea să o ia comuna și diferitele sale servicii în viitor” (art. 69). La art. 73 este reglementată autorizarea construcțiilor de către delegația permanentă, cu semnătura primarului, pe baza avizului serviciului tehnic. De asemenea, legea face referire la alinierea străzilor și piețelor, pentru aceasta dând dreptul Consiliilor comunale să le declare de utilitate publică

Legea administrativă nr. 569 din 1936 se ocupă mai pe larg de sistematizarea localităților, în următoarele capitole: Cap. III – Planuri de situație și sistematizare, Cap. IV – Edilitate

Legea Administrației din 14 august 1938, stabilește un început de reală organizare urbanistică. Principiul de bază în elaborarea acestor reglementări a fost acela că sistematizarea și dezvoltarea vieții urbane nu este numai o problemă de natură tehnică. Ea reprezintă o concepție care cuprinde un ansamblu de măsuri de ordin tehnic, financiar, administrativ și juridic, referitoare la condițiile de organizare și dezvoltare urbană. În ceea ce privește Planurile de situație și sistematizare, spre deosebire de legile precedente, legea stabilește care sunt planurile obligatorii ale comunelor și ce trebuie să cuprindă acestea. Astfel la titlul VII Lucrări obligatorii, Cap I art. 139, legea stabilește ca obligatorii pentru toate comunele (Monitorul Oficial 187 din 14 august 1938) un plan general de aliniere și nivelment și un plan de sistematizare, înfrumusețare și extindere. Planul general de aliniere și nivelment privește situația existentă a comunei, cu traseul străzilor și ulițelor; el cuprinde de asemenea planul de nivelment. Planul de sistematizare, înfrumusețare și extindere, este planul tehnic de dezvoltare a comunei și programul administrativ de înfăptuire a lui, eșalonat în raport cu veniturile comunei.

În prezent actele normative în vigoare care stau la baza planificării urbane – și implicit a înfăptuirii politicilor urbane- sunt completate de legislație în domeniile conexe urbanismului(autorizarea construcțiilor, administrație publică, protejarea monumentelor istorice, protecția mediului, infrastructură tehnică și edilitară, cadastru și publicitate imobiliară proprietatea publică și regimul juridic al acesteia). Principalul suport legal pentru activitatea de urbanism este Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul.

Modelul formării deciziei în dezvoltarea urbană poate urmări o schemă de tipul (Racoviceanu, 2004, p. 18):

Fundamentare → Decizie → Implementare

Audit Politici (formulare) ↓ Plan de acțiune

Viziune și obiective strategice Programe Evaluare

Proiecte Control (monitorizare)

← ← ← ← ← ← ← ← ←

Tabel 4: Modelul formării deciziei în dezvoltarea urbană

Legea nr. 544 din 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public

reglementează principalele aspecte ale relației dintre autorități și cetățeni. Conform acesteia, informațiile se obțin la cerere sau din oficiu, prin intermediul compartimentelor specializate din cadrul instituțiilor

Legea 161/2003 stabilește bazele legale ale Sistemului Electronic Național, cu

scopul declarat de a asigura accesul „la informații publice și furnizării de servicii publice către persoane fizice și juridice.” Introducerea sistemelor electronice au rolul de a reduce cheltuielile publice, de a scădea nivelul de birocratizare, de corupție, de a crește transparența, îmbunătăți accesul la informații și servicii publice, elimina contactul dintre cetățean și reprezentantul administrației, promova colaborarea între instituții și a tehnologiei informației la nivelul instituțiilor publice.

Legea nr. 52 din 2003 privind transparența decizională în administrația publică

reglementează modul în care autoritățile publice locale trebuie să se raporteze la comunitate în procesul legislativ și mai ales să implice părțile interesate, fie că sunt membri ai comunității, asociații sau alte părți interesate (stakeholders).

Ordin nr. 2701/2010 pentru aprobarea Metodologiei de informare si consultare a publicului cu privire la elaborarea sau revizuirea planurilor de amenajare a teritoriului si de urbanism publicat in Monitorul Oficial nr. 47/19.01.2011 – dat in baza art. 57 si 61 din Legea nr. 350/2001 si art. 13 alin. 6 din HG 1631/2009.

a stabilit modalitățile specifice de informare și

consultare a populației în derularea tuturor demersurilor de planificare urbană și teritorială, a vizat o contribuție la atingerea următoarelor obiective1

• îmbunătățirea sistemului de elaborare, coordonare și planificare a politicilor și planurilor de urbanism și de amenajare a teritoriului;

• asigurarea coerenței procesului de dezvoltare urbană și amenajarea teritoriului în toate fazele procesului;

• re-formularea procesului de luare a deciziei de intervenție în spatiul urban și în teritoriu prin includerea proceselor participative (participare cetățenească) în configurarea, planificarea și implementarea intervențiilor, în corelare cu prioritățile și necesitățile semnalate de comunitățile locale;

• stabilirea componentelor obligatorii ale informării și consultării populației în demersurile de planificare urbană și teritorială în corelare cu planificarea dezvoltării și cu procedurile de realizare a evaluării de mediu pentru planuri și programe;

• stabilirea unei percepții unitare cu privire la semnificația și scopul diferitelor instrumente de

informare și consultare;

• asigurarea unui cadru de încurajare a colaborării între instituții la toate nivelurile de

responsabilitate;

• colectarea și includerea de opinii și sugestii cu privire la procesul de informare și consultare populației în planificarea urbană și teritorială.

http://www.mdrap.ro/userfiles/upp/ciclu_politici/elaborare_pp.pdf

http://www.eukn.org/Romania/ro_ro/Reuniuni/Rezultate_ale_%C3%AEnt%C3%A2lnirilor/2013/%E2%80%9CLaboratorul_de_politici_urbane%E2%80%9D_EUKN_%E2%80%93_%E2%80%9CAbordarea_integrat%C4%83_%C3%AEn_planificarea_%C5%9Fi_dezvoltarea_urban%C4%83%E2%80%9D_11_octombrie_2013_Bucure%C5%9Fti