Politici Si Sisteme Regionale In Zonele Post Conflict din Spatiul Ex Sovietic. Studiu de Caz Mecanismele Internationale de Reglementare a Conflictului Transnistrean

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………

Listă de abrevieri…………………………………………………………………………………..

Capitolul I Problema conflictelor în spațiul ex-sovietic…………….….…..??

1.1 Destrămarea URSS ………………………………………………………………??

Etnoconflictologia…………………………..……………………….??

Conflictul din Cecenia……………………………………………………………….??

Capitolul II Organizațiile regionale și competențele acestora în

soluționarea conflictelor înghețate……………………………………..……………..??

2.1 Conceptul de securitate comună…………………………………………??

Conflictele interne în spațiul post-sovietic, fenomenul conflictelor

înghețate………………………………………………………………………………………??

Organizațiile regionale vrednice…………………………………………………??

2.3.1 O.C.E.M.N………………………………………………………………………..??

2.3.2 G.U.A.M…………………………………………………………………………..??

2.3.3 N.A.T.O……………………………………………………………………………

2.3.4 U.E…………………………………………………………………………………..

2.3.5 O.S.C.E…………………………………………………………………………….

Capitolul III Mecanisme de internaționale de reglementare a coflictului transnistrean în perioada 2001 – 2014…………………………………………………………………………..

Perioada negocierilor oficiale 2001-2006…………………………………….

3.2 Perioada negocierilor neoficiale………………………………………………….

Capitolul IV Concluzii………………………………………………………………………

Listă de anexe…………………………………………………………………………………..

Bibliografie …………………………………………………………………………………….

Listă cu abrevieri

CCT- Centrul Comunitar Tătăresc

CSI – Comunitatea Statelor Independente

CSN – Comunitatea Statelor Nerecunoscute

GUAM – Gerogia, Ucraina, Azerbaidjan, Armenia

MAI – Ministerul Afacerilor Interne

NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

OCEMN – Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră

ONU – Organizația Națiunilo Unite

OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

RM – Republica Moldova

RMN – Republica Moldovenească Nistreană

RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

UE – Uniunea Europeană

URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

Introducere

Spațiul ex-sovietic abundă în conflicte. Chiar dacă unele din ele au reușit a fi stopate altele se mențin într-o situație încă neclară. Cert este, că actorul principal în acest spațiu a rămas Federația Rusă, care a alimentat și alimentează în continuare situația de criză în mai multe din teritoriile fostei Uniuni Sovietice.

Războaiele sunt definite de învingători și învinși. Însă unele conflicte par să dureze mai multe decenii fără a prezenta vreun posibil rezultat clar. Acest fel de conflicte sunt numite conflicte înghețate, și există într-un număr mare chiar și astăzi, majoritatea sunt amplasate pe supercontinentul numit Eurasia. Ce caracterizează un conflict înghețat? În primul rând acesta are nevoie de suportul unei mari puteri, care ar aproviziona cu resurse monetare și dorință de a întreține disputa pe o perioadă mare de timp, Federația Rusă se pricepe la capitolul dat. Imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, Kremlinul a luat parte la mai multe conflicte în regiunea Caucazului. Aceasta a susținut rebelii din Osetia de Sud și Abhazia încă din anii 90 ai secolului trecut. Ambele sunt părți componente ale Georgiei. În 2008, Moscova a trimis tancuri pentru a susține separatiștii osetini. În al doilea rând, marea putere care întreține aceste conflicte de obicei are interese imense de ordin financiar sau strategic într-o zonă anumită. Ucraina, o țară dependentă de importul de gas rusesc, este un foarte bun exemplu. Aceste două țări nu se limitează la similitudini politice și culturale, dar companiile industrializate în estul Ucrainei, cum este cazul uzinei de construcții aeronavale Antonov, constituie un important furnizor al forțelor armate ruse. Conflictele înghețate pot fi încălzite, escaladând pe o perioadă scurtă de timp în adevărate lupte. În Nagorno-Karabah un conflict între Armenia și Azerbaidjan de acum 2 decenii, este și astăzi motiv de schimb de focuri din partea beligeranților, chiar dacă acordul de încetare a focului a fost semnat în 1994.

Dacă conflictele înghețate se dovedesc a fi greu de soluționat, este probabil puternicile interese nu le doresc asta.

Am ales să inițiez o cercetare ștințifică despre regiunea dată din mai multe motive. Cel mai important motiv ține de interesul meu personal care mă înclină spre cunoașterea proximității lângă care m-am născut și locuiesc în prezent părinții mei și toate rudele mele. Tema cercetării este una actuală, atinge problemele istoriei recente, mă preocupă deosebit de mult derularea evenimentelor în acest spațiu, pentru că cunosc anumite aspecte din ”interior” și nu din cărți. În altă ordine de ideii, tema respectivă atinge în întregime materiile pe care le-am asimilat în decurs de trei ani de facultate, este o temă nelimitată în abordări și perspective, conținutul căruia nu a fost epuizat în întregime. Pentru o viziune de ansamblu este necesar o informare la zi, pentru că problema conflictelor în spațiul ex-sovietic generează noi și noi variabile care se impun în mod imperios în lucrarea respectivă, îndeosebi pe fondul apropierii unor state ex-sovietice de occident, ceea ce implică puternic nemulțumirile din partea Rusiei.

Am insitat asupra acestei teme, deoarece mă privește direct, întrucât atât eu cât și părinții mei suntem domiciliați în Chișinău, deci prin urmare suntem în unul dintre așa zisele focare, regiunea Transnistreană, controlată de Rusia, care ne stagnează dezvoltarea și procesul de eurointegrare râvnit de populația care încă gândește.

Lucrarea intitulată Politici și sisteme regionale de securitate în zonele post-conflict din spațiul ex-sovietic. Studiu de caz: Mecanismele internaționale de reglementare a conflictului transnistrean în perioada 2001-2014 este structurată în 3 capitole și se încheie cu un alt capitol de concluzii.

Capitolul I, Problema conflictelor din spațiul ex-sovietic, descrie destrămarea Uniunii Sovietice precum și a conflictelor etnice care au degenerat o dată ce a dispărut sistemul represiv, destabilizând situația în acest spațiu geopolitic. Este cazul atât conflictelor din Cecenia, cât și a celor înghețate cum este cazul Abhaziei, Osetie de Sud, Nagorno-Karabah, Transnistriei, Donbas. Toate aceste cazuri au un lucru în comun, și anume influența rusească directă sau indirectă, precum și statulur lor de facto. În aceast capitol se evidențiază faptul că cauza de diferență confesională sau etnică pare a fi mai mult un pretext la apariția acestor conflicte, întrucât cum arată studiul aceste conflicte sunt mai mult o urmare a politicii externe inițiate de către Federația Rusă, care este împotriva aderării fostelor state sovietice la vectorul european.

Capitolul II, Organizații regionale și competențele acestora în soluționarea conflictelor înghețate, descrie cadrul actual geopolitic prin prisma conflictelor înghețate și a organizațiilor regionale care, ar fi trebuit să fie în măsură de a reglementa aceste conflicte. Această abordare pornește în linii mari de la idee că chiar dacă aceste conflicte sunt catalogate drept interne, acestea nu pot fi soluționate în lipsa unor actori externi. Se merge pe premiza că organizațiile ar fi în stare să reglementeze conflictele precum și să ajute fazei post-conflict, mai exact a construcției post-conflict. Percepția că organizațiile de tip regional ar fi în stare să realizeze acțiunile necesare, însă se pare că una din cauzele care întârzie soluționare pare a fi lipsa dorinței politice precum și lipsa acțiunilor concrete în vederea reglementări conflictelor.

Capitolul III, Mecanisme de internaționale de reglementare a coflictului transnistrean în perioada 2001 – 2014, reprezintă în sine studiul de caz al acestei lucrări, și este menită să studieze conflictul transnistrean, care și el este unul înghețat și prin urmare nu pare să aibă o posibilă soluție într-o perioadă scurtă de timp. Chiar dacă au trecut mai mult de 2 decenii de la inițierea conflictului, politicile uzate în procesul medierii s-au dovedit a fi dăunătoare per ansamblu stării generale, astfel încât, putem vorbi deja despre o generație care a crescut înafara statului original și au din ce în ce mai puține similitudini cu băștinașii de pe celălalt mal. Problema reîntregirii este una încă actuală însă tot atât de imposibilă pare în contextul în care interesul Federației Ruse se dovedește a fi foarte ridicat, dovadă e suportul economico-militar constant timp de mai bine de 20 de ani. Instaurarea trupelor pacifiste care efectuează exerciții militare pe teritoriul unui stat independent și neutru reprezintă o amenințare gravă la adresa suveranității statului precum și o încurajare pentru liderii separatiști, majoritatea cărora dețin cetățenie rusă, și prin urmare apară interesele unui stat străin. Fenomenul separatist este unul dureros, mai ales pentru un stat slab și sărac cum este cazul Republicii Moldova. Studiul dat își propune analiza procesului de mediere și soluționare a conflictului în perioada 2001-2014, o perioadă caracterizată în general prin victorii numai de partea separatistă și o balanță administrată și înclinată după placul Rusiei.

Capitolul I. Problema conflictelor în spațiul post-sovietic

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și doctrina sa marxist-leninistă nu a putut face față perioadei postbelice, deci s-a simțit nevoia unei schimbări, care a venit prin persoana lui Mihail Gorbaciov și a noii sale politici “perestroica” și “glasnosti” care a slăbit și mai tare sistemul și a format breșele necesare pentru prăbușirea a sistemului ce ținea sub jugul sovietic mai multe state fără vreo dorință manifestată din partea acelor state, cum este cazul și țărilor baltice. Prăbușirea URSS a însemnat în sine sfârșitul Războiului Rece și victoria doctrinei capitaliste asupra socialismului, precum și sfârșirea Pactului de la Varșovia, forța care trebuia să se opună tendinței de expansiune a Organizației Atlanticului de Nord.

Astfel în vechiul spațiu al Uniunii s-au format 15 state, care pot fi clasificate în dependența de regiunea geografică: Transcaucazia(Georgia, Armenia, Azerbaidjan), Europa de Est(Belarus, Ucraina, Republica Moldova), Statele Baltice(Estonia, Lituania, Letonia), Asia Centrală(Uzbekistan, Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kirghistan) precum și Rusia(aparte pentru că are o importanță mult mai mare în Uniune și anume de cea de lider).Noul spațiu în care pacea a fost menținută cu forța a devenit brusc un teritoriu de lupte și dispute destabilizând securitatea vectorului estic. Majoritatea conflictelor pe teritoriul fostei URSS sunt legate in linii mari de fenomenul separatismului sau a tendinței unor teritorii cu diferite naționalități sau religii de desprindere față de statul din care oficial aceștia fac parte componentă. Acesta este cazul Transnistriei și Găgăuziei în cazul Republicii Moldova, Abhazia și Osetia de Sud conflicte în partea Georgiei. Republica Cecenă Icikeria, conflict pentru independența față de Rusia, Nagorno-Karabahk conflict pentru independența față de Azerbaidjan, Republica Populară Donețk și Republica Populară Luhansk conflict pentru independența față de Ucraina în paralel cu implementarea proiectului Novorusia, ceea ce ar însemna unirea Republicii Populare Donețk cu Republica Populară Luhansk.

După două conflicte armate în Cecenia, Republica Cecenă Icikeria s-a reîntors sub autoritatea conducerii federale. Republica Găgăuză a fost și ea pașnic reîntregită în componența Moldovei în 1994, însă și-a obținut statutul râvnit de autonomie.Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud au fost recunoscute de-facto, de-jure independența Abhaziei și Osetiei de Sud a fost recunoscută de Rusia, Nicaragua, Venezuela, Nauru, Tuvalu și o mulțime de alte state la fel nerecunoscute pe plan internațional. Pe toate teritoriile date sunt prezente trupele rusești de menținere a păcii(pacificatori). Nagorno-Karabah este de facto și ea independentă, se află sub controlul forțelor armate armene, la fel ca și teritoriile adiacente Azerbaidjanului. În 2001 aceste state nerecunoscute au creat o înțelegere pentru crearea Comunității Statelor Nerecunoscute considerat a fi un al doilea CSI.

Una din cele mai importante greșeli ale regimului comunist a fost încrederea bazată pe percepte ideologice că poate anula diferențele de natură religioasă sau etnică dintre națiuni în folosul egalității între oameni. Brutalitatea cu care a fost menținută această ipoteză a dat rezultate în perioada Stalinist-Gorbaciovistă, astfel încât, perioada în care sistemul a fost dur și autoritar, această idee devenea corectă, însă la primele breșe și încercări de deschidere a sistemului, aceasta s-a adeverit a fi slabă.

Astfel destrmărea URSS și primele sale consecințe au fost multiplele încleștări de natură etnică sau confesională au izbucnit imediat ce opresiunea politică nu a mai putut stopa spiritul național. Acestea au intrat în dicționarul lumii postsovietice sub numele de conflicte înghețate; analiza lor pleacă de la ideea că premisele lor sunt în trecut, în istorie, și că regimul comunist nu a făcut altceva decât să le înghețe printr-o teroare uniform răspândită la scara societății, fără a fi reușit vreodată să le găsească o veritabilă rezolvare.

Iar în ceea ce-l privește pe Mihail Gorbaciov – cel care a avut neșansa istorică de a deschide, prin glasnost-ul său, o cutie a Pandorei care în cele din urmă i-a fost fatală atât lui cât și Uniunii ca atare – majoritatea analiștilor converg asupra ideii că, prin structura și experiența sa, el era un om care cunoștea destul de superficial spațiul sovietic de dincolo de granițele centrului rusesc. Produs politic al epocii poststaliniste, este foarte posibil că Gorbaciov să fi crezut sincer că omul sovietic există deja în calitatea sa de cetățean al unei imense federații în care fiecare republică, animată de sentimente similare de loialitate și solidaritate și ținută în frâu de o coerciție subînțeleasă, pune în coșul comun ceea ce are mai bun; și că acestui om pulsiunile naționaliste sau etniciste îi sunt din ce în ce mai străine. A fost o iluzie – sau încă o iluzie dintre cele determinante pentru destinul politic al ultimului lider al URSS.

De la prima provocare de acest gen, din decembrie 1986 și până în ultimele sale acțiuni publice, din decembrie 1991, Gorbaciov a părut a fi mult prea cucerit de utopia că, în largul Uniunii Sovietice, oamenii simpli țin la această federație și la unitatea ei. Chiar și în ultimele sale luni în fruntea unui stat ale cărui granițe interne reieșeau la lumină cu toate problemele lor și ale cărui republici intraseră în cea mai vastă mișcare centrifugală a secolului XX, Gorbaciov s-a iluzionat că cetățenii sovietici nu vor asculta de noii lor lideri separatiști și vor vota pentru o variantă ameliorată și democratizată a Uniunii. „în timp ce Sovietele Supreme ale republicilor discută, masele înclină din ce în ce mai mult pentru menținerea Uniunii. Oamenii simpli știu mai bine decât conducătorii lor“ îi spunea, pe 27 septembrie 1991, Gorbaciov unuia dintre cei mai apropiați consilieri.

Această credință că oamenii simpli înțeleg mai bine decât liderii lor provocările și riscurile problemei naționale din URSS a fost poate cea mai mare orbire autoindusă a lui Gorbaciov. Cu atât mai mult cu cât realitatea era de natură să dovedească exact contrariul. Pe 17 decembrie 1986, la Alma Ata, în capitala Kazahstanului sovietic, izbucnea o manifestație în care câteva mii de localnici — majoritatea studenți și tineri — scandau Kazahstanul pentru kazahi! și alte lozinci în același spirit. Motivul: în cadrul campaniei sale pentru curățirea aparatului de partid și impunerea disciplinei, Gorbaciov îl înlocuise pe primul secretar al partidului comunist din republică, un kazah (Kunaev) cunoscut pentru faptele sale de corupție, cu locțiitorul său (Kolbin), un om onest, dar care era rus. Chiar dacă, în toate republicile URSS, prin tradiție primul secretar de partid era un om „de-al locului", iar adjunctul său era un om de partid venit „de la Moscova", a fost de-ajuns o simplă și pasageră inversare a rolurilor pentru ca problema națională să izbucnească cu o putere de nebănuit. Ulterior, eroarea kazahă a fost îndreptată (în iunie 1989 a fost numit ca prim secretar kazahstanului Nursultan Nazarbaiev — încă președinte al Kazahstanului, lider în noua capitală kazahă Astana, dar semnalul era dat.

Cu siguranță că Mihail Gorbaciov a fost cel puțin la fel de surprins — în primele luni ale anului 1988 — la ideea că, după 70 de ani de regim comunist și după trecerea a aproape trei generații, spiritul național (și pulsiunile naționaliste) ale unui important segment cetățenesc dintr-un colț al vastului imperiu sovietic ieșeau la lumină imediat ce sentimentul de liberalizare a manifestărilor publice cucerea toate orizonturile Uniunii. A fost, acum, cazul armenilor — de religie creștin-ortodoxă — ce locuiau în enclava Nagorno-Karabah (Karabahul de Munte, având drept capitală orașul Stepanakert), parte a Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan (ai cărei locuitori, în marea majoritate, erau — declarat sau nu — de religie musulmană șiită, înrudită cu cea din Iranul învecinat la Sud).

Regiune stâncoasă (al cărei nume, Karabah, provine de la turcescul „piatră neagră" — în timp ce armenii o numesc Artsah), această enclavă transcaucaziană a fost cucerită de imperiul țarist la începutul secolului al XlX-lea, odată cu partea de Nord a Azerbaidjanului (în timp ce partea de Sud ținea încă de moștenirea imperiului persan). Ea mai fusese miza unui război între armeni (care tocmai atunci își proclamau, cu sprijin britanic, o republică independentă) și azerii turcofoni încă din 1918; atunci, pe fondul prăbușirii imperiului țarist și al tragediei trăite de armenii din Turcia, pentru enclavă s-au dat lupte grele, într-un climat de cvasi-indiferență internațională — explicabil, în parte, pentru o lume ieșită din Marele Război. În ciuda protestelor armenilor (care, din noiembrie 1920, fuseseră integrați în URSS), în 1923 guvernul leninist, de conivență cu regimul turc al lui Kemal Atatiirk, a impus o pace fragilă, cu o soluție pe măsură: nord-Karabahul, locuit în principal de armeni, devenea regiune autonomă în cadrul republicii sovietice Azerbaidjan, în timp ce azerii din Armenia erau organizați, în granițele acesteia din urmă, într-o republică autonomă — pe nume Nahicevan.

Etnoconflictologia ca direcție științifică a apărut nu demult dar ocupă un loc important în teoria și practica conflictologiei. Etnoconflictologia studiază natura, tendințele apariției și evoluția conflictelor etnopolitice, metodele de reglementare a acestora precum și cuprinsul și etapele construcționiste post-conflict. Sfera relațiilor etno-naționale, deși conservativă dar în același timp una fină și foarte irascibilă în fața oricăror schimbări social-politice și spiritual-morale a populației, foarte iritat reacționează la schimbările cu caracter transformator. De reținut, este faptul că națiunile reprezintă o dovadă istorică a câteva milenii de evoluție și nu pot fi schimbate într-o perioadă atât de scurtă în modul în care aceste schimbări cuprind lumea politică. De aici și reacția adversă a acestora, datorată de îngrijorarea asupra conștiinței și asupra viitorului său. Conștiința etno-națională constituie principalul indicator al rolului schimbării de ordin social-politic care au loc în societate, în stat. Diferențele etno-naționale ca o calitate a unicității formării și dezvoltării proceselor social-politice, în asemănările și deosebirele acestora, în rezultat pot avea la bază aceeași natură. Dacă neînțelegeri există la această etapă atunci acestea țin de momentul colucrării, adaptării, împrumutată sau cocreată pe aceeași bază socială.

Destrămarea Uniunii Sovietice Socialiste datată în 1991, nu a pus capăt tendințelor hegemoniste ale noului stat creat Federația Rusă asupra pământurilor aflate în stăpănire începând cu deceniul 2 al secolului trecut. De notat este faptul că cel mai mare actor în regiunea predominant est-european este anume statul rus în pielea agresorului cât și celelalte state mici aflate în defensivă și într-o disperare continuă în scopul de a își asigura securitatea frontierelor cât și buna funcționarea a acesteia, axate pe legea lor fundamentală și principiile de bază ale existenței unui stat și anume suveranitate și independență.
Chiar dacă acestea încearcă într-o manieră cât mai pașnică să-și rezolve conflictele., acestea nu reușesc prin prisma acțiunilor de natură directă sau indirectă a singurului stat agresor din această schemă care nu cedează și nu renunță la ideea de a stăpâni o jumătate de continent. Crezul statelor mici aflate în impas este din start greșit deoarece cu o neutralitate imprimată în Constituția acestea nu sunt în măsură să reziste unui atac armat sau să oprească o tendință separatistă cum este recentul caz al Ucrainei și noilor republici separatiste agresoare nerecunoscute de către Rusia însă total finanțate și susținute de către cei de la Kremlin. Cert este faptul că unui asemenea joc murdar , soluția ar fi una sângeroasă întrucât posibilitatea reglării unui asemenea conflict nu se poate stopa prin tratate, congresuri sau pe orice altă cale diplomatică, lucru demonstrat ferm de cele două tratate semnate la Minsk. Specificul etno-națiunilor în primul rând ține de perceperea lumii de către anumite grupuri de persoane. Antiteza în mare parte se definește prin diferență în modul de percepere și de înțelegere, prin urmare atașarea unor națiuni concrete la schimbări de un anumit fel în societate și în societate și în țară.

Diferența în sfera relațiilor etno-naționale sunt evidente și nu este nevoie de a fi evitate, ci ar trebui cultivate ca o formă de evidențiere. Neînțelegerile trebuiesc a fi înlăturate cu scopul de a atinge în comun anumite țeluri, abordări consensuale, necesare pentru a face posibilă coexistența pentru diferite etno-națiuni într-o țară multiculturală cum se dovedește a fi exemplul Federației Ruse. Evitarea diferențelor și a neînțelegerilor înseamnă neînlăturarea disonanței care servește cauză în declanșarea conflictelor etnonaționale. Iar în contextul multinaționalității acestea capată instantaneu un caracter etnopolitic.
Este foarte probabil că conflictele între etno-națiuni nici nu există. Conflictologia poate fi interpretată în mai multe moduri: sociologic, psihologic și politic. Abordarea conflictului entopolitic, interetnic sau conflict internațional reprezintă de fapt tamponarea diferențelor, intereselor, abordărilor și în primul rând a perceperii, interpretării și participării la diferite procese social-economice sau politice într-o manieră cât mai agresivă; reflexia acestora în sfera relațiilor etno-naționale, folosirea diferențelor pentru rezolvarea unor misiuni politice, schimbarea statutului unor etno-națiuni, a reprezentanților aceștia în societate, dereglarea balanței intereselor, încercări de concurență extremistă, ciocnire cu folosirea unor orientări bine stabilite. De regulă, conflictul etno-național în condițiile actuale automat însușește caracterul etnopolitic, pentru că aici se implică forțe de diferit ordin care își urmăresc realizarea unor anumite scopuri politice. Diferențele în cultură, limbă se formează într-o perioada mare istorică și prin urmare diferențele nu reprezintă de fapt cauza conflictelor, ci pot servi doar pretext pentru denumirea unor conflicte. Istoria este plină de exemple care ne relatează posibilitatea interacțiunii între state atât în regim de cocreație cât și a ciocnirii de interese. Întreaga existență a umanității este arhiplină cu războaie internaționale și deci ar fi cazul să se renunțe la atacuri armate cu scopul de a rezolva un anumit conflict. Mozaica etnică într-un oarecare model de interacțiune a națiunilor de regulă este determinată de politică, de regimul politic. Partea de vinovăție a unei etno-națiuni într-un conflict etnopolitic este mică și neînsemnată. Nici nu poate fi cauză ci un simplu motiv. Factorii politici precum și cei de alt ordin joacă și aici rolul important.

Cauzele conflictelor etnopolitice în mijlocul anilor 1990 au fost examinate de către simplii cetățeni care au participat la unul din sondaje:

1)instigarea la naționalism de către lideri în vederea realizării unor anumite scopuri meschine – 58.6%;

2)nedreptățile anterioare, represii – 55.4%;

3)nepedepsirea organizatorilor conflictelor interetnice – 51.6%;

4)lipsa unor măsuri efective de rezolvare a conflictelor – 41.6% etc.

Pe lângă astea foarte importante se dovedesc a fi și neînțelegeri teritoriale, lupta pentru resurse și proprietate, statutul națiunilor elite, conflictele anterioare.
Un recent sondaj arată că 37% din ruși se alătură doctrinei care evidențiază superioritatea propriei naționalități. În unele regiuni, mai exact în acele care sunt în imediata proximitate a zonelor de conflict sau suferă o avalanșa migraționistă procentul se ridică drastic. În această ordine de idei odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice Socialiste și a războiului în Cecenia posibilitatea unui conflict a crescut semnificativ în sfera etno-națională.

Mitinguri, proteste chiar și revoluții având un specific etno-naționalist sunt foarte întâlnite. Peste 70% din războaie poartă un caracter etnopolitic. Extremismul etnopolitic cu rădăcinile sale naționaliste, rasiale, șoviniste, fasciste agresive s-au complicat după cădere Uniunii Sovietice Socialiste. Cu toate acestea mulți specialiști folosesc des termenul de naționalism extremist sau extremism etnic ceea ce nu pare a fi foarte corect. Extremismul etnopolitic reflectă natura acestui periculos virus al crizei societății. Extremismul etnopolitic reprezintă folosirea stării de criză politică a relațiilor etno-naționale pentru fortificarea propriului Eu, bineînțeles sub acoperirea etno-naționalului. Național-Șoviniștii încearcă să imprime opinia lor drept una dominantă de a crea un stat de etnie pură cu vechi lozinci fasciste. Exact în aceeași manieră având scopul de a declara o oarecare dominare a propriei etno-națiuni, iar în realitate ideea este promovată de către un singur grup de revoluționiști cum a fost cazul Ceceniei.

În cazul unui național-șovinist este logică soluția de tranziție de la un stat multinațional nesigur la un stat național, iar pentru un naționalist, separatist soluția constă în varianta de a accepta rusofobia și ieșirea din componența Federației Ruse, formarea unui stat mic dar totuși suveran și independent. Astfel unul este numit în Moscova patriot, iar celălalt patriot în Groznîi, ceea ce semnifică hotarul care duce spre conflict și război. Așa numita ideea rusă (N. Y. Danilevski, F. M. Dostoievski, N. A. Berdiaev, G. L. Fiodorov, Y. A. Ilyin, A. I. Soljenitsin, U.M. Borodai) și chiar și ideea eurasiatică (N. C. Trubetskoy, G. V. Bernadskiy, L. I. Gumilev, A. V. Dughin) cu o interpretare subiectivă pot fi folosite pentru a instiga la ură și dușmănie interetnică. În cartea „Duh Natsii”(Sufletul Națiunii) de M. M. Kasianov, editată în 1999 , toate statele fostei Uniuni Sovietice erau numite mafii afară de cele de proveniență slavă(Belarus, Rusia, Ucraina). Unul din membrii Centrului Comunitar Tătăresc A. Galiulin scrie deschis: “Luptătorii care luptă pentru statul lor, limba lor îi numim lupi, în timp ce acei tătari care sunt de partea celor puternici, îi numim câini. Lupii sunt puțini în număr dar sunt puternici spiritual. În mișcarea noastră națională ne unificăm cu cei care posedă spiritul unui lup”. Este foarte ușor descifrabil din context că șovinismul etno-național, extremismul etnopolitic reprezintă de fapt o formă a extremismului politic în sfera relațiilor etno-naționale, specifică animalelor nu și oamenilor normali. Aceleași idei cu cele ale tătarului le împărtășește și Magomed Tagaev din Daghestan, care califică tot ce e de proveniență rusă drept dușmănos și rusism.

Procesele etnopolitice în condițiile actuale se petrec în situații contrare prin prisma celor două mari tendințe care se exclud una pe alta, de o parte globalizarea și de alta etnizarea definită “Demonism” (K. Yaksus) care deseori influențează personalitatea uneori și la nivel subconștient acaparând tot mai mulți cooptanți pentru că de fapt este un fenomen care nu a fost discutat la timpul potrivit și trezește semne de întrebare până și azi. Agresiunia etnopolitică reprezintă într-un final rezultatul nonșalanței politice în sferă etno-națională.

Posibilii factori capabili să elimine sau să reducă din tensiunea distrugerii etnopolitice sunt îngropate în conștiința socială a oamenilor, în practica folosirii dreptului, în starea culturii, în rolul politicii și a conviețuirii în statele de tip multinațioanal. Neutralitatea etno-națională a unui stat, încercarea de evidențiere a unei etno-națiuni în fața statului națiune și punera acestora față în față reprezintă calea spre conflictele de acest ordin. Dezvoltarea etno-națională are nevoie de o democrație cât mai abilă, de o asigurare a statului de drept, de studii științifice și reglare umanitară. Dictatura extremismului politic asupra celui etnic, lipsa independenței etno-naționale la cele mai mici încercări de a destabiliza rezultă în insiguranța populație și chiar și în dereglarea conștiinței naționale a oamenilor și a societății per ansamblu. Asemenea instabilități urmate de schimbări în percepția populației poate declanșa mari crize care ar putea duce până și la distrugerea totală a stabilității organismelor naționale precum și a integrității teritoariale ale statului.
Sferă comunității etnopolitice este plină de stereotipuri colective moștenite în mare parte din experiența imperială, dar și în urma luptelor naționale și anti-coloniale. Este important de creat, de fortificat și chiar de colportat imaginile pozitive ale națiunilor, fară a fi intimidat și a refuza valorile prieteniei dintre popoare.

Tipologia cerințelor etnopolitice. Cercetătorul A. Gurr evidențiază tre tipuri posibili de pretenții. Prima este cererea de partea celora care se simt intimidați accesul la mai multe beneficii economice și politice ceea ce categoric poate preveni posibilitatea acțiunilor de distrugere și obligă aleșii poporului să lucreze mai eficient într-un mediu multinațional, multicultural. Cea de a doua este național-separatism și cererea de a deveni suveran și independent. Este mai populară atingerea acestor scopuri prin intermediul autonomiilor pentru mai multe state cum este cazul (Scoției, Țara Galilor, Tatarstan). Cea de a treia este lupta popoarelor înrădăcinate pentru pământ și resurse. Cerințele populației minoritare sunt obținerea spațiului economic, cultural și politic prin prisma creșterii posibilității de a pierde propria conștiința cum este cazul regiunilor autonome în Federația Rusă. Dialogul și cooperarea între națiuni și putere este cel mai rațional mod de a obține o paritate a intereselor. Este important de luat în considerare abordarea din perspectiva civilizată, istorică și sociologică în vederea depistării naturii conflictului etnopolitic. În domeniul relațiilor etno-naționale a popoarelor, istoric se dovedesc a fi mult mai multe compromisuri și cooperări decât conflicte și dușmanie. Cu toatea acestea în sec XX au existat o serie de semnale alarmante despre explozia etniilor și destrămarea unității mondiale. La etapa actuală, cea a globalizării, agresivitatea etno-națiunilor minoritare va continua să crească drastic pe măsura viitorului neasigurat al acestora, iar acest fenomen poate deveni unul de o dimensiune globală.

În absolut orice țară, pentru orice națiune există specificul său psihologic, politic, teritorial, social-economic, cultural-lingvistic și confesional care servesc motive pentru neîncrederea interetnică cât și pentru conflicte. Este foarte important de analizat minuțios și de a regla la timp pentru a nu recurge la agresiuni. Pe lângă asta apariția conflictelor etno-naționale, etnopolitice în primul rând sunt o consecință istorică sau recentă a unei inechități, fie ea reală sau imaginară pentru un anumit grup de oameni. De aceea în prevenirea și depășirea conflictelor cel mai important este scoaterea inicvității fie ea de ordin real sau mitologic, a neparității intereselor cât și a oricărui fel de intimidare pentru ambele naționalități. Mai ales că în condițiile unei crize sociale pretențiile naționalităților sunt caracterizate de o discuție plină de reproșuri reciproce.

Tensiunile in perioada de cădere a regimului comunist în URSS a generat multe conflicte. În pofida mai multor încercări acestea n-au putut fi stopate și nici conflictele de tip armat nu au putut fi evitate cum este cazul Nagorno – Karabahk.

Diferențele etno-naționale sunt de fapt indicatoarele cele mai profunde ale esenței autoformării și dezvoltării proceselor social-politice cu manifestarea deosebirilor esențiale și a particularităților, ca rezultat pot avea una și aceeași natură. dacă există contraziceri, este primit ca moment de colaborare, adaptare, împrumutare și chiar conlucrare și creare a unei baze unice sociale. Particularitățile etno-naționale – în primul rând este particularitatea artei sociale, și percepția comunităților de oameni. Contradicțiile de facto sunt nu altceva decit deosebirea perceperii și înțelegerii, ca urmare atârnarea etno-națiilor concrete la unele sau alte schimbări în stat sau societate. Deosebirile în sfera relațiilor etno-naționale sunt firești, și nu e nevoie de a fi ocolite, dar de a fi cultivate ca o formă a specificului. Contradicțiile trebuie coordonate pentru obținerea cailor consensuale, comune, viziunilor și relațiilor, pentru necesitatea reglării vieții comune a oamenilor de diferite etno-naționalități într-o societate nouă a poporului multinațional. Deosebirile sau interesele necoordonate înseamnă contradicțiile neridicate, care duc la conflictele etno-naționale. Dar în condițiile unei societăți multinaționale preiau un caracter etnopolitic. De facto conflicte între etno-națiuni pot să nu existe.

”Conflictologia” – este un termen sociologic, psihologic și politic. Termenul ”conflict etnopolitic”, ”interetnic” sau ”conflict între naționalități este conflictul viziunii, interesurilor și contradicțiilor mai întâi în perceperea și interpretarea și participarea în procesele politice și social-economice. Diferențele de cultură, limbă, etnii se formează istoric. Și de sine stătător nu pot fi pricina conflictelor. Dar aceste diferențe etnoculturale pot fi doar pretext pentru conflicte. Cota parte a etno-națiunii în conflictele etnopolitice este nesemnificativă. Putem spune ca nu e cauza, ci mai degrabă un pretext. Factorii politici sau alți factori și aici joaca un rol de bază.

Cauzele aparitiei și căile de soluționare a conflictelor etnopolitice și tipologia lor. În fiecare țară pentru fiecare popor există cauzele specifice lor: social-economice, teritoriale, politice, cultural-lingvistice, psihologice, etnoconfesionale, precum și temei pentru conflicte și ură. Este important de a le analiza și a le soluționa, pentru evitarea agresivității. Cu toate acestea, apariția conflictelor etnopolitice și etno-naționale sunt ca urmarea nedreptății istorice sau unei nedreptăți recente: fie reale sau inventate de un grup anumit de oameni. Din acest motiv pentru preîntâmpinarea sau depașirea conflictului important este de a elimina nedreptatea fie imaginara, fie reala, încalcarea paritetelor intereselor, lezarea situatiei sau dispozitiei a unei sau altei naționalități. Cu atât mai mult ca în condițiile de trecere, societatea fiind în criza pretențiilor naționalităților unei față de cealaltă și fața de stat au un caracter încrucișat. E important de recunoscut ca pare a fi un conflict și dreptul la pretenții, daca acestea a apărut real sau doar în viziunea oamenilor; existența unei organizatii, care reprezintă legitim părțile conflictuale; elaborarea regulilor pentru o conlucrare în a găsi căile de depașire a conflictului; atingerea egalitatii posibilităților în situația de a depăși acest conflict; atingerea scopului în vederea găsirii unui compromis, în vederea incheierii uni armistițiu; trecerea conflictului intr-o stare latentă, cu măsurile necesare pentru depașirea lui; diferite forme de izolare a celor mai activi lideri ai grupării; a da un caracter etnic neutru, compromis maximal construcției postconflictuale; depașirea cauzelor reale sau ideologice.

Multe conflicte etnopolitice au o geneza proprie și din lipsa mecanismelor efective de depașirea, ele stagnează, semănând ura și agresivitate între popoare pe mulți ani în șir. În dezvoltare conflictele etnopolitice au următoarele faze: conflict latent, conflict deschis și construcție post-conflictuală. Conflictele etno-naționale și etnopolitice într-o perioadă îndelungată pot avea un caracter latent. Ca urnare ele pot avea un caracter violent sau tolerant. Conflictele pot fi regulamentare cu tendința de schimbare a statutului său, inclusiv teritorial și politic. Conflictele în sfera relațiilor etno-naționale pot fi: pretențiile moștenirii istorice și reglarea de conturi; prejudecățile; deosebirile culturale; concurența; tendința atingerii paritetului; litigiile economico-financiare și pretențiile financiare. Conflictele etnopolitice pot fi atât între societățile etno-naționale cât și între ele și guvernare, între națiune-etnos și natiune-stat. De aici și reiese tipologia conflictelor etnopolitice. Fiecare conflict etnopolitic are dinamica sa – de la etapa preîntimpânării și până la depășirea lui; de la situația tensionată latentă și prima manifestare a agresivitatii și altercații, vărsare de sânge și consecințe – reglare de conturi și răzbunare. Mai apoi începe zidirea post-conflictuală: un program complex de depășire a consecintelor și zidirea relațiilor noi. Modelele de depașire a conflictelor pot fi: pe calea eliminării deosebirilor; genocidul, migrare în masă; dezbinarea sau separarea teritoriilor, asimilarea și integrarea totală; balanța intereselor și colaborarea naționalităților. Metodele de administrarea conflictelor: metoda hegemonistă (reprimarea de catre stat a deosebirilor), arbitrarea (implicarea părții terțe) cantonizarea și federalizarea, separarea puterii statale (recunoașterea pluralismului etnic în bilanțul interesului etnic).

Lecțiile istorice ale conflictelor etnopolitice se manifesta prin aceea, că din an în an în aceste conflicte sunt mai puțin etno-naționale dar mai multă politică. În al doilea rând: nicio problema etno-națională nu a fost soluționată cardinal pe calea conflictelor. Un rol deosebit într-un conflict etnopolitic îl joaca elita etnopolitică. În condițiile moderne, multe conflicte etno-naționale apăreau din motivul ca în modernizare se sfidează tradiționalul. În sfera relațiilor etno-naționale aceasta lezează starea de spirit a popoarelor și a cetățenilor. Drepturile etno-naționale și drepturile omului sunt supuse încercărilor în procesele migraționale, nu numai a emigranților, dar și a băștinașilor unde sunt îndreptate aceste torente migraționale. Destul de discordant iar uneori și provocator este rolul intelectualității și mass-media în sfera relațiilor naționale (Karabah, Cecenia). Foarte rar cineva din acești intelectuali au fost în stare sa fie mai presus de aceste conflicte. Conflictele etnopolitice foarte intensiv se dezvoltă în spațiul postsoviețic. ”Puncte fierbinti” ale conflictelor etnopolitice sunt: Caucaz, Povoljie, Asia Centrală, Țările baltice, Moldova, Moscova. Factorii confesionali au început sa întăreasca potențialul conflictului etnopolitic. Conflictele etnopolitice deseori se ascund sub acoperirea ideilor confesionale. Fapt mai ales evidențiat în Cecenia, unde ideologia confesională s-a manifestat mai bine sau mai rău în anii 1998. Și a întărit considerabil direcția ideologică a conflictului. Conflictele etnopolitice duc la lezarea în masă a drepturilor și libertății omului. Politica etno-națională poate și ține de datoria ei sa prevină în sfera data. Dar sondajele în Maykop 71,1% și 77% în UfA socot, ca politica națională prin incapacitatea sa de a gândi și incoerență, a provocat în trecut și în prezent provoacă conflicte între naționalități. O deosebită importanță are influența externă asupra declanșării și soluționării conflictelor etnopolitice. Aceasta este mai evident în Nagorno-Karabah, Cecenia, Abhazia, Transnistria. O importantă determinativă o au mecanismele politico-legislative și moral-spirituale în depășirea conflictelor etnopolitice și realizarea liniștei între naționalități. Experiența activităților de pacificare în zona conflictului etnopolitic este destul de semnificativă. Aici au o importanță majoră organizatiile internaționale, statale, umanitare și altele. Conflictele etnopolitice ne relatează despre necesitatea ridicării eficacității etnopoliticii și etnopolitologiei în întreaga societate, mai ales în domeniul unor lucrări de expertiză sau pronostic în sfera etnopolitică. Conflictele etnopolitice în ziua de azi poarta un caracter mondial. Societatea mondială atrage o deosebită atenție soluționării acestor conflicte. Aceste probleme se agravează în deosebi în legatură cu importanța păstrării specificului etnic în lumea global-modernă. Procesul globalizării nu trebuie sa lezeze starea de spirit și perspectivele naționalităților.

Specificul etnic în veacul XXI este o realitate, pe care trebuie s-o primim asa cum este. Anume specificului etnic ar trebui să-i fie deschisă calea spre pacea mondiala cu toate oportunitățile sale pentru dezvoltare și colaborare. Atunci vor fi mai puține șanse și tentative de a folosi diversitatea etno-națională în scopuri politice. Etno-națiunile de fapt sunt niște fenomene creative, cultural diversificate, nu și pentru contradicții și conflicte.

Cu certitudine, că conflictele etnopolitice sau etnice sunt o problema actuală în societatea modernă, mai ales în partea ceea unde locuim noi. Aceasta este Europa: Europa de mijloc, Europa estică și Balcanii. Și luând în considerație toate indiciile, acest teritoriu are tendința de a se extinde. Aceasta rezultă că statele și guvernările ar trebui sa ia o poziție fermă în conflictele de azi care au loc, sau care ar putea fi declanșate mai devreme sau mai târziu. Națiunea este printr-un fel sau altul o societate omogenă de oameni, destul de mare, legată între ei de o cultura, mitologie și religie comună. Este cert că acest proces nu este finisat până la capat.Putem spune că a fost o perioada de stagnare dupa destrămarea coloniilor, eliberarea Africii în anii 60. Vreo 20 de ani a fost liniște. Dar din anul 1989 de la ruinarea blocului sovietic și din anul 1990 de la destramarea URSS, s-a declanșat un val nou de formare a națiunilor, state naționale, conflicte.

La întrebarea ce sunt de fapt conflictele etnoculturale și etnopolitice? Este un proces de formare a statelor noi sau un proces de destrămare a statelor vechi? Sunt legate între ele reciproc. Ca exemplu, destrămarea Imperiului Britanic concomitent a subînțeles formarea statelor noi așa ca: Bangladesh, Pakistan, India și încă un șir de state noi. Ruinarea URSS a deschis calea la restabilirea suveranității Estoniei, Lituaniei și Letoniei. Ei au tradiții constituționale. Sau ca exemplu Ucraina. Ucraina se formeaza ca stat, adică își formeaza propria statalitate naționala în rezultatul destrămarii URSS. Aici aș vrea sa menționez, că există țări ce se afla în zone de risc, țările cu o componentă multinațională, multiculturală, multiconfesională. Dar sunt țări cu procentul de risc foarte ridicat. Ca exemplu Russia este una din astfel de țări. Fiindcă este o țară unică, unde putem întâlni foarte multe etnii, religii, culturi, limbi ș.a.m.d. Aceasta are intr-adevar o importanță colosală și o actualitate primordială. Din aceasta cauză vrem noi ori nu, dar secolul XXI în Russia va decurge anume așa, precum a și trecut și veacul XX. În asemenea caz, doar strategia, și o abordare cât mai clară a acestei întrebări ne va ajuta sa evităm tragedia care din pacăte nu a fost evitată de Bosnia și Herțegovina.

Ne confruntăm acum cu niște conflicte care au fost conservate timp de zeci de ani din cauza problemelor etno-naționale. Aici s-au adunat deodata mai multe: construcția statului nou, (adică nou din punct de vedere principial dupa contrucție), legalizarea tuturor problemelor gigantice care au fost amânate timp de decenii, fiindcă dacă un popor sau altul a fost represat și mutat din teritoriul sau, atunci posibil ca peste 100, 200 sau 300 de ani, acest popor se va întoarce pe pământurile natale, care deja este ocupată de alt popor. Momentan apar probleme. Nu putem socoti ca bunăstarea economică și socială este soluția de evitare a naționalismului. Ba dimpotriva, în țările dezvoltate, sunt mai active și mai dezvoltate mișcările naționaliste. Întelepciunea politica constă în aceea ca sa fie combinați toți acești factori pentru a preîntimpina, pentru a duce o politică înțeleaptă în luarea deciziilor și măsurilor rezonabile. De exemlu situația din Cecenia, o situație pare-se de impas, fiindcă viața populației nu este asigurată din punct de vedere fizic nici de gloanțe, nici de grenade, nici de mine ș.a.m.d. Pe de o parte viața oamenilor nu este asigurată nicicum din cauza lipsei unei sisteme economice funcționale. Doar pe calea hotărârii politice ar fi posibilă asigurarea unei stări normale a sferei sociale însă lipsește aceasta dorință din partea centrului. E o situatie de impas, care se impotmolește și mai tare.

Cele mai influente mjloace mass-media occidentale vin în fuga mare sa aprindă tălpile civilizatiei islamice. Mult venin se cheltuie în zadar pentru a demonstra incontestabil întregii lumi, că musulmanii sunt oamenii carora Allah le-a dat inima de hienă, dinți de lup și narav de vulpe. La noțiunile „extremism” și „fundementalism” s-a lipit bine și pe multa vreme epitetul „islamist”. Astăzi tot mai des îl înalță în slăvi și il anunță ca proroc pe Samuil Huntington cu teoria ciocnirii civilizațiilor, conform careia în schimbul destramarea comunismului și democrațiilor liberale inevitabil sunt declanșate conflictele intercivilizaționale. Acuzările actuale ale musulmanilor în inclinația patologică spre violență și terorism sunt de fapt, ultima reîncarnare a pricipiului responsabilității colective.

Când era limpede, că misiunea de pacificare propusă în anul 1994, cu toate că această misiune a fost planificată tot în multe nopți nedormite, creierul, puterea și esența ei filosofică a fost tendința, de a proteja măcar pe cei ce nu au fost încă lezați de aripa neagră a nenorocirii, dacă nu se putea preîntâmpină declanșări noi. A ajuta măcar pe cei, care încă nu au fost atrași într-o nenorocire comună. Aceasta tragedie este numită ”cecenă”, dar o putem la fel numi și ”ingușă”, ”daghestană”, ”rusă”, ”kabardino-balkară”. Este o tragedie a întregii Rusii. Anume durerea și chiar starea de disperare, neputința i-a obligat pe mulți deputați să caute soluții de depășire a colapsului dramatic, în care s-au pomenit popoarele Rusiei. În linii mari mergea vorba nu numai de convorbiri interparlamentare, dar și despre deschiderea unui dialog extins în Mahacikala cu toate puterile politice și sociale pentru reducerea persoanelor implicate în conflict. Pentru a le ajuta și lor și rușilor nu numai să iasă din acest colaps tragic, dar și să rămâna capabili de colaborare. Pare evident că chiar și acei ce umblă și acum cu arma la șold sunt gata sa decurgă la astfel de acțiuni. Cu toate acestea ar fi rezonabil de a le da posibilitatea de a depune armele fară a le leza onoarea și demnitatea. Nu conform ultimatumului lui Pavel Gracev, dar la rugamintea fraților-vecini, mamelor, surorilor și oamenilor de onare.

Mergea vorba despre depistarea comună a acestor mecanisme. Nu trebuie de gândit ca în Cecenia nu sunt persoane capabile sa ridice poporul său, republica sa din aceasta situație. Așa oameni sunt. Nu e deloc nevoie de a forma la Moscova administrație pentru administrarea Ceceniei. A fost o eroare sa fie numit Hadjiev S. din Moscova. E important de înțeles, că e destul de dificil sau chiar poate imposibil, de a îi impune pe toți să predea armele, fără a ține cont de multele momente specifice din modul de viață , de caracterul și de tradițiile oamenilor. Ar fi fost rezonabil de dus un dialog – permanent și respectuos pentru a nu leza demnitatea și onoarea oamenilor. Cu toate acestea în decurs de trei ani au fost elaborate multe proiecte de documente. Ar fi trebuit acest potențial de folosit. Pe numele presedintelui Parlamentului Republicii Cecene Ahiad Idigov a parvenit o telegramă guvernamentală de la Ramazan Abdulatipov de la Sovietul Federației a Federatie Ruse, unde se spunea: ”Este dureros și practic imposibil să fiu observator în continuare la tragedia ce are loc, unde zilnic mor oameni nevinovați din ambele părți. Președinții, din păcate, nu au ajuns la un numitor comun. Propun ca parlamentele să ia initiațiva în mâinile sale. În data de 14 ianuarie 1993 de către delegația Rusiei a fost semnat procesul verbal la Groznîi cu Parlamentul Ceceniei, unde s-a recunoscut, că este foarte important de a găsi soluții în soluționarea conflictului doar pe cale pașnică. S-a obținut un acord comun pentru elaborarea tratatului de delimitare a împuternicirilor între Federatia Rusă și Republica Cecenă. În ziua urmatoare acest Tratat însa, a fost dezavuat de către Dudaev. Iarăși dialogul între doua țări a deraiat. S-a propus restabilirea tratativelor la nivel de delegații parlamentare în baza procesului verbal, care a fost semnat pe data de 14 ianuarie 1993. Indiscutabil, în primul rând trebuie de găsit soluții și metode de a înceta focul și dezarmarea pas cu pas. Negocierile pot avea loc și pe teritoriul Daghestanului”.

De la Idigov a primit raspuns:”Stimate Ramazan! Vreau sa mentionez, ca propunerea dumneavoastra despre reluarea procesului de negocieri la nivel de parlament a Republicii Cecene Icikeria și Federatia Rusă o tratăm, ca dorința de a găsi căi de regulamentare și soluționarea conflictului în Cecenia și Caucaz pe cale pașnică. Partea cecena niciodata nu s-a eschivat de la prelungirea procesului de negocieri ba chiar mai mult de cât atât tot timpul a fost gata sa reia dialogul în orice moment convenit. În această situație destul de complicată, când mor oameni pașnici sub rachetele și bombele armatei rusești, ține de datoria noastră comună să luam măsurile necesare pentru stoparea acestui vandalism. Consider, că procesul negocierilor e necesar de reluat în baza etapelor tuturor grupelor noastre parlamentare, oprind acțiunile militare pe teritoriu republicii Cecene Icikeria. Aceasta ar confirma intențiile noastre veridice. Daghestanul este locul potrivit pentru aceste negocieri. Semneaza – Presedintele Parlamentului Republicii cecene Icikeria Ahiad Idigov.” Negocierile interparlamentare și intersociale aveau sa inceapă. Aveau menirea de a intra în dialog cu fiecare comunitate, cu fiecare neam, cu fiecare aul. Însa Moscova a preferat sa închida cercul cu Dudaev, transformându-l cu acțiunile sale incompetente în căpetenie națională. Important ar fi fost sa privim societatea cecenă din toate aspectele sale, nu numai prin ținta automatului, îndreptat spre Dudaev.

Timp de trei ani în reglementarea procesului de negocieri s-a facut multe în aceasta direcție, cu toate că de multe ori negocierile au fost sabotate și oprite. Adresarea catre presedintele Parlamentului Idigov (în Moscova cereau , ca anume așa să fie numit domnul Idigov) a fost dictată de tendința de a începe negocierile în baza evidenței tuturor documentelor deja semnate fără a începe pocesul de la zero. Cu toate acestea, se propunea să se negocieze între parlamente, cu toate că toți înțelegeau că Idigov coordonează toate acțiunile sale cu Dudaev. Toți erau de acord sa negocieze dacă asta măcar pe o zi ar fi oprit tragedia în Cecenia, cu toate autoritățile, cu reprezentanți din fiecare sat, cu combatanții.

Pe data de 14 decembrie conducătorilor Caucazului de Nord, liderilor mișcării naționale a parvenit o telegrama , unde se spunea: ”Rugăm să fie gasite cât mai curând metode de influența asupra lui Djohar Dudaev în scopul găsirii variantelor de compromis pentru depașirea acestui conflict cu legi federale, în numele stopării a suferințelor poporului cecen și popoarelor din regiune. Prin încăpățânarea sa Dudaev declanșează, sporește încingerea spiritelor anticaucaziene și șovinistilor. Prin orice metode trebuia convins Dudaev în eșecul căii pe care l-a ales atât pentru Republica Cecenia, cât și pentru întreg Caucazul, poate măcar cu ajutorul celor mai stimați și mai în vârsta oameni sau oameni de vază, iluștri, intelectualitatea, liderilor celor mai mari organizații obstești. De cealaltă parte se face tot posibilul, pentru a îndrepta dialogul politic între cele două părți în albia potrivită. Mulți lideri ai mișcărilor naționale, au reacționat ba chiar și au venit la Moscova, dar din partea liderilor Caucazului de Nord au venit doar Ausev, Magomedov, Kulacovkii. Pe semne ceilalți așteptau directive din zonele de influență majoră. Dar aici mergeau discuții despre salvarea popoarelor Ceceniei, popoarelor regionale și a Rusiei în același timp. Tot în același timp a fost remisă o adresare catre președintele Rusiei Boris Elțîn, cu rugamintea de a prelungi timp de trei zile, termenul acțiunii Tratatului de predare a armamentului, fiindcă și sfatul celor intelepți și ai muftiilor din Cecenia au promis că se vor adresa lui D. Dudaev și chiar poate și ocolindu-i părerea, către popor despre necesitatea normalizării relațiilor între ambele, dacă acest termen a fost prelungit și Elțîn a mers în întâmpinare, atunci cealaltă parte nu și-au ținut promisiunile. Negocierile preliminare ale părților aveau loc prin legatura telefonică. Chiar și în momentul când a fost întreruptă legatura cu Groznîi, a fost restabilită cu ajutorul oamenilor din Nazran și Mahacikala. Mai dificil a fost de restabilit legatura în Moscova, necătând la aceea că cu ajutorul lui Șumeiko a fost posibilă legatură cu însăși Elțîn, care din cele spuse s-a atârnat cu întelegere deosebită la eforturile depuse, dar s-a eschivat de la negocieri Duma (cu exceptia lui Celingarov). Pentru Duma rusească s-a dovedit a fi mai importanta cazuistica judiciară, necatând la aceea, că în toate hotărârile sale formale. Duma sublinia necesitatea continuării negocierilor. În încheierea ședintei Consiliului securității, eforturile de reglamentare a conflictului au fost caracterizate ca separatiste. S-a dat de înțeles că toate eforturile pe marginea acestui întrebări sunt nedorite.

Aveau oare aceste negocieri caracter separatist? Ce anume doreau sa se examineze cu parlamentarii Ceceniei?Iată propunerile vizavi de proiectul de negocieri dupa cum a cerut, veneau sa determine condițiile întregului proces de negocieri.

Delegațiile parlamentare Adunarii Federale a Rusiei și Republicii Cecene exprimă ferma convingere că nu au fost epuizate toate căile de soluționare pe cale pașnică a conflictului, și hotarârea tuturor problemelor între părți.

Condamnă toate acțiunile politicilor, care au dus procesul de normalizare a conflictului în colaps, folosirea puterii statale, care la fel a dus la nenorocire populația pașnică. Calea pașnică de reglare a negocierilor în Vladikavkaz a fost intreruptă neargumentat din cauza provocărilor reciproce. Nu a fost luat în considerație de asemenea potențialul imens a întâlnirilor reciproce, consultațiilor și documentele anterior semnate.

Se consideră necesar și posibil elaborarea și aprobarea Tratatului de delimitare și delegare reciprocă a împuternicirilor între organele federale și organele puterii a Republicii Cecene. În acest scop delegației din Vladikavkaz e necesar atribuit un statut de comisie de lucru pentru elaborarea acestui Tratat. Totodată de majorat statutul delegațiilor parlamentare pentru hotarârea misiunilor cardinale, politice, armate și gospodărești în regiune.

Sarcina primordială a delegațiilor parlamentare se socoate măsurile efectuate pentru încetarea acțiunilor violente și devastatoare din ambele tabere. În scopul evitării în continuare a escaladării violenței este necesar de creat imediat grupe de lucru formate din experți militari în baza paritetului pentru dezarmarea pe etape a formațiunilor militare cecene, retragerea fomațiunilor armate federale. În perioada petrecerii acestor acțiuni de încetat orice acțiuni militare. A exclude provocările și cu eforturi comune de petrecut acțiuni de dezarmare a formațiunilor necontrolate.

În dezarmarea părților și retragerea trupelor de format o Comisie de Salvare Națională a Republicii Cecene, pentru normalizarea situației și în baza de paritet în componența căreia vor fi incluși reprezentanți din Groznîi, Consiliul temporar, șefi de raioane, autorități din domeniul religiei, bătrânii ințelepți, de asemenea organele federale. De a forma structuri competente a Consiliului pe loc pentru reglementarea sistemei vitale a populației. Prin eforturi comune a elabora planul de restabilire a lucrărilor și asigurarea finanțării republicii (Hotarârea Conducerii Federației Ruse)

A lua masuri ce țin de dezinformarea societății precum și insultele reciproce, ce lezează demnitatea și onoarea popoarelor și cetățenilor.

A solicita președintelui Federație Ruse prelungirea termenului de dezarmare a formațiunilor militare asigurând securitatea oamenilor ce au predat benevol armele. De coordonat posibilitățile păstrării structurilor oficiale a ordinii publice pe locuri (fosta miliție) din rândurile persoanelor ce nu au participat în acțiunile armate violente.

De asigurarea posibilității reîntoarcerea formațiunilor armate străine pe teritoriile dislocării permanente.

A lua măsuri urgente pentru reîntoarcerea și asigurarea unei vieți decente a refugiaților din Republica Cecenia.

De a se adresa la organele de stat a Republicii Raioanelor Caucazului de Nord, mișcărilor politice și naționale de a începe lucrările de acordare a ajutorului Republicii Cecene în ceea ce privește asigurarea vieții cotidiene a populatiei.

În deosebi s-a accentuat că din partea Rusiei la aceste ”negocieri” se preconizează participarea reprezentanților ambelor Palate ale Adunării Federale pe baza de început de paritet, dar din partea cecenă – conducerea Parlamentului.

Cronica lucrărilor preliminare și coordonărilor ar putea fi numerotată și în continuare, fiindcă este impunătoare lista documentelor. Nu se va face asta fiindcă țelul acestor observări nu este de a arata năzuințele pacificatoare a cuiva, se are în vedere absurditatea dialogului între un orb surdomut, care în agonia turbării interpreteaza rolul eroilor și patrioților națiunii sale. Criza în Cecenia s-a dezvoltat după o schemă clasică în sociologia politică mondială. Concluziile experților, ce au analizat pachetul de întrebări aparute între conducerea locală și conducerea centrală pe poerioada dată sunt destul de concrete. Orice conflict longeviv de acest gen inevitabil duce spre sfidarea balanței regimului politic, statut-quo-ului: și daca nu s-a reușit soluționarea în termeni restrânși pe calea dialogului, e de asteptat o declanșare serioasă a unui conflict de lunga durata, violent și tragic.Toate țările care s-au ciocnit cu astfel de situații mai devreme sau mai târziu au fost nevoite să pună în acțiune armele în aploare.

Anume transmiterea armelor lui Dudaev, fără a pune la cunoștință Parlamentul Rusiei, a făcut posibil trecerea de la o etapă a conflictului la alta. A rămas deschis doar data, când va începe acțiunea armată. Aceste concluzii au fost posibile din însăși viața, dar până la aceasta s-au facut pași de a evita și a preîntâmpina acțiunile armate. Pe data de 16 septembrie 1991 pe numele lui B.Elțîn a parvenit o scrisoare unde se menționa că situația e gravă și poate fi catalizatorul unor fărădelegi și acțiuni anticonstituționale în toate republicile Caucazului de Nord. Se spunea în scrisoare: Orice fărădelege în republicile date va duce inevitabil la renașterea situației naționaliste. Ne aflam în pragul declanșării razboaielor între popoare și Cecenia devine cel mai periculos loc în acest plan. E necesar de a lua masurile date: de dat o nota veridică legală acțiunilor ce au loc în Republica Cecenă, evitând propriile principii revoluționare în numele stabilitatii în regiune, a elabora un act legitim, ce pedepseste orice actiune extremista deschisa sau de alt gen de nationalism, orice indemn de dusmanie între natii, de revendicari teritoriale sau popoarelor regiunilor inre ele. A lua măsuri pentru a soluționa problema reabilitarii popoarelor deportate, de revendicat adunarea conducatorilor republicilor Caucazului de Nord, Regiunii Rostov, Krasnodar și Stavropol, liderii mișcării naționale și partidelor în scopul de a hotărî constituțional toate întrebările de reînnoire democratică în regiune. De preîntâmpinare și evitare a conflictelor între națiuni și formațiunile militare nelegitime, inclusiv și a regimului Dudaev; în colaborare cu structurile prezidențiale de determinat programul acțiunilor comune în zonele de conflict între popoare; a-i îndemna pe deputații ruși să treacă de la lozincile și acțiunile constrânse la activitatea pentru apărarea intereselor regiunii și integrității teritoriale ale Rusiei. Stabilitatea situației social-politice și etnopolitice în Caucazul de Nord ar fi trebuit sa fie primordială. Măsuri nu au fost luate, cu toate că Khasbulatov a întors scrisoarea în Parlament și i-a invinuit în atârnarea indiferentă în ce consta situația din Caucazul de Nord. În timp, situația lua o întorsătură periculoasă. Din informația operativă din 06 – 09 februarie 1992: ” pe data de 06 februarie în orașul Groznîi între ora 16:00 și 17:00 a fost savârșit un jaf asupra coloanei 566 batalion al MAI a Rusiei, de un grup de localnici (aproximativ 1500 oameni). În urma atacului au fost sustrase în jur de 3000 unități armament și 3 milioane de obuze și cartușe. Fondului de cazarme și a altor edificii ale orașului au fost pricinuite pagube, o parte din ele sunt în stare deplorabilă.

La 7 februarie între orele 15:30 și 22:00, gloate de oameni cu un număr între 3000 și 3500 de indivizi sub conducerea unor persoane înarmate au efectuat un jaf armat cu țelul sustragerii armamentului și tehnicii militare din garnizoanele armate.Serviciile armate de securitate erau încrezute, că depozitele cu armament și munitii sunt bine aparate și în siguranță. Despre acest fapt de nenumarate ori se vorbea la ședințele în cabinetul lui Yarov Iu. Apare întrebarea cine atunci i-a transmis lui Dudaev mii de unități de tehnică militară și muniții, nu s-a constatat intr-un sfirșit.

Guvernul Rusiei nu a luat nici o masură. Dupa inițiativa Sovietului Suprem pe data de 12-14 martie 1992 în or.Soci au avut loc întâlnirile consultative a experților ruși cu colegii ceceni. În timpul acestor negocieri dificile s-a depistat și formulat nodurile opozitiei cele mai dureroase, care la acel moment au primit deja un caracter de confruntare. Și iarăși, căuta căi de soluționare Sovietul Suprem al Rusiei nu executivul. Contactele neoficiale cu conducerea cecenă, păreau, că au atins rezultatul. Pe data de 24 decembrie 1992 ziarul ”Pravda” comunica: ”Zilele acestea a avut loc întâlnirea de lucru a primului vice-prim ministru a Republicii Cecene Ia. Mamodaev cu locțiitorul Președintelui Sovietului Naționalităților a Sovietului Suprem a Federatiei Ruse Abdulatipov R. S-a convenit la o variantă a acordului între Federația Rusă și Republica Cecena despre delegarea reciprocă în vedrea conducerii și împuternicirii organelor de coducere statală.

Esența acordului constă în eliminarea pretențiilor reciproce și reproșurilor și a colabora fructuos în vederea intereselor economice și politice comune. Acest acord a fost elaborat de catre Mamodaev și tiparit în Groznîi. Dar în acel moment Dudaev l-a eliminat pe Mamodaev. În comunicatul din ianuarie 1993 întâlnirii din Cecenia grupurilor de lucru li s-a propus sa pregătească catre 31 ianuarie pachetul de propuneri asupra proiectului Acordului dat. În februarie se planifica parafarea acestui document, însa Dudaev și executivul nu a dus până la capăt acest lucru și negocierile au fost intrerupte. A parvenit atunci propunerea de a invoca ședința Sovietului coordonator a Caucazului de Nord în Moscova. Aceasta ședință cu participarea cunducătorilor Republicilor Caucazului de Nord și regiunilor adiacente, de asemenea ministerelor Federatiei Ruse a avut loc pe data de 15 aprilie 1993. În cadrul acestei ședințe s-a menționat că în regiune din cauza conflictului etnic și acțiunilor militare s-a înrăutățit nu numai situția criminogenă, dar și cea etnopolitică. O amenințare extremă a securității societății publice și stabilității civile, o crează traficul nelegitim a armamentului. Principalul focar de destabilizare devine Cecenia. Hotarârea unor probleme în parte ar fi fost o premisa pentru normalizarea relațiilor economice și eliminarea tensionării etno-politice în Republica Cecenă și în relațiile cu ea. La inițiativa lui S. Sahrai un șir din problemele date au fost soluționate. Dar iarăși nu s-a dus până la capat. Dudaev era inarmat până-n dinți și să găsești limbă comună cu el era practic imposibil. El era de neoprit și de neînduplecat, în acest timp evenimentele luau avânt. Iarăși pe numele președintelui Rusiei a parvenit o scrisoare unde se specifică: ”E necesar un gest politic de buna voință a Sovietului Suprem a Federatiei Ruse, chiar azi de suspendat toate actele la nivel federal, care ar recunoaște nelegitime acțiunile de instituire a Republicii Cecene. Tot o dată Președintele Rusiei ar putea intra în contact direct cu Generalul Dudaev, propunându-i întrebări pentru discuție delegațiilor împuternicite.

În numele bunăstării poporului cecen, liniștei în regiune, Elțîn B. a fost insistent rugat sa nu atingă covenționalitățile politico-legale și a regla relațiile personale cu Dudaev. Grupurile parlamentare de lucru cu toate acestea au facut destul de multe, dar s-au epuizat. Nu a fost de ajuns o hotarâre politică ”de sus”. Cu Dudaev atunci era posibil înca o colaborare. B.Elțin a dat indicații și cu asta și s-a sfârșit. Întreruperea relațiilor gospodărești și blocada financiară s-au dovedit a fi acțiuni neefective de presiune asupra regimului lui Dudaev. Astfel Dudaev s-a dovedit a fi sub influența structurilor corupte și mafiotice. Dar suferea în urma acestor acțiuni poporul Ceceniei, Daghestanului, Ingușetiei etc.

Amintindu-ne acum de aceste evenimente clar se evidențiază contraacțiunile lui Dudaev. La fiecare etapă, după semnara fiecărui document de pacificare, el excludea sau însăși oamenii sau structurile, dacă acestea nu negociau convenabil, sau anula cu politica sa rezultatele negocierile pe această margine, nu îndeplinea condițiile acordului. Moscova la infinit schimba oamenii, care duceau dialogul cu Groznîi. Fiecare din ei începea de la zero, de la început, și pe aceasta destul de bine juca Dudaev. E legibil că astfel de strategie a dus la tragedie ambele părți, cu toate că, la început, în contactele personale Dudaev părea a fi simpatic, adecvat și binevoitor. Păcat că minciuna, șiretenia, jongleria politică pe de o parte și indiferența și lipsa unei linii clare pe de alta parte – s-a revărsat intr-o mare de sânge și nenorocire pentru întreg poporul cecen și a întregii Rusii, în lezarea autorității și demnității întregii țări. Despre prietenia între popoare nici nu merge discutia.

În asa situații simți doar sentimentul de vinovăție în față mamelor acelor tineri soldați ruși – în uniformă militară și fără, implicați în acest conflict sângeros benevol sau forțat, din voia politicilor iresponsabile. Și ratingurile multor politici – este ratingul acelei rușini, care este de fapt rușinea întregii Rusii, pentru că nu am fost apți de a îmbunătăți relațiile de pace și zidire în patria imensă. În Duma de Stat a câta oară a eșuat proiectul de lege menit pentru a începe reglementarea relațiilor federative. E puțin să te numești federație, trebuie să fii federație. Trebuie să te înveți să stimezi țara, popoarele Rusiei reieșind din aceasta să zidești politica țării. Statalitatea și integritatea țării se atinge nu prin putere ci prin abilitatea de a zidi o federație, unde s-ar simți confortabil toți oamenii. Să ne aducem aminte de cuvintele unui înțelept: ”Drumul va fi invins de cel ce va merge”.

Încă Platon spunea, că nu există dușmani în propria țară. Dar dacă apar vrăjmași, trebuiesc luminați la cuget, fără a-i duce spre pieire, pentru că ei nu sunt dușmani. Aceasta a fost spus cu mai mult de două mii de ani în urmă. Noi, însă traim în secolul XXI. Fără dialog nu vom merge mai departe. De dialog au nevoie toate popoarele, dialogul este necesar Patriei.

În primul rând Statul trebuie să învețe astfel de dialog permanent raționalizat cu toate popoarele țării. Pentru evidența, coordonarea și realizarea intereselor comune personale, naționale, teritoriale. Atunci vom putea evita astfel de tragedii.O cauză importantă în viziunea mea, în creșterea extremismului etnopolitic este percepția (cultivată desigur, nu fără ajutorul propagandei) unei părți anumite a societății cu istoria sa recentă, de asemenea și în ultimul deceniu, ca o înfrângere națională. Astăzi, acest complex de neplăceri, s-a întărit în forma de stereotipuri a conștiinței în masă, și din păcate, un mare număr al politicienilor, se străduie să încingă aceste spirite în scopuri corupte. Anume din aceasta cauză o amenințare deosebită pentru societate o reprezintă nu numai extremismul fanatic în mase (din fericire până cind nu se percepe), ci mai mult extremismul pragmatic a elitei.

Dacă activitățile mișcărilor extremiste nu primesc o confruntare dură din partea statului și societății, atunci începe erozia întregii vieți social-politice, destrămarea pilastrelor constituționale:

se majorează semnificativ nivelul declanșării violenței în sfera politică, adică, puterile politice devin respectabile, care de facto sunt marginale, ca rezultat scade nivelul eticii politice, ceea ce se reflectă asupra întregii vieți sociale.

în societate se intensifică atmosfera intoleranței, ca urmare tot mai șubredă devine sistema politică.

violența devine tot mai accesibilă chiar uneori și mai admisibilă pentru atingerea scopurilor. Mai ales negativ aceasta se răsfrânge asupra tineretului, bineînțeles graba spre acțiuni hotarâte și romantismul joacă rolul principal în avântarea spre aceasta, indiferent de ideea politică sau scopurile finale. De acest fapt cu suces se folosesc ideologii și organizatorii mișcărilor extremiste, formând fanatici, care sunt gata pentru ”idee” la orice act terorist sau la alta acțiune.

În sfârșit, frica devine laitmotivul vieții civile, dar aceasta este cel mai bun fon pentru a o destabiliza pe cea politică.

Capitolul II. Organizațiile internaționale,regionale. Competențele acestora în soluționarea conflictelor înghețate

Conceptul de securitate provine din latinescul securitas, atis și înseamnă “faptul de a fi la adăpost de orice de orice pericol”. Noțiunea de securitate desemnează starea de echilibru și stabilitatea socio-politică și economică necesară existenței și dezvoltării statului, prezervării valorilor sale fundamentale și promovării intereselor proprii. În funcție de natura relațiilor pe care statele reușesc să le realizeze, conceptul de securitate poate fi considerat drept pace internă (stabilitate și echilibru necesar socio-organizărilor pe care le gestionează ) și pace internațioanlă (relația de echilibru și stabilitatea internațională, orientată către prevenirea conflictelor și cooperare).

Fenomenul securității comune a apărut mai mult ca o necesitate și nu o dorință, determinată în mare parte de noua ordine unde amenințările la adresa actorilor internaționale nu mai cunosc hotare. Astfel a apărut nevoia de creare a sistemelor de securitate, care semnifică o serie de norme și principii adoptate în comun de către un grup anumit de state.

Dezintegrarea URSS a lăsat în urmă un vid de securitate, statele rezultate fiind într-o permanentă căutare de soluții și aranjamente pentru realizarea stabilității în zonă. Fostele state aparținătoare URSS au creat Comunitatea Statelor Independente în care Federația Rusă deține întâietatea cu intenția de a creare a unui bloc politic, economic și militar dar procesele de integrare au slăbit treptat, iar în 1991, 11 foste republici ale URSS au semnat actul constitutiv al Comunității Statelor Independente (CSI.), ulterior, semnând un Tratat de securitate colectivă. La acesta nu au aderat Turkmenistanul și Uzbekistanul. Declinul Rusiei, care deține întâietate în cadrul Comunității, a favorizat pătrunderea în regiune a altor actori. O parte din țările membre au intensificat relațiile cu Occidentul, China și Japonia.

Conflictele regionale sunt de departe cele mai notorii moșteniri ale URSS. Interesant este faptul că acestea devin treptat pietre de temelie a noii politici internaționale ale Federației Ruse. Toate acestea pot avea mari consecințe pe o perioada îndelungată de timp: de la destabilizarea securității în regiunea la schimbări masive geopolitice într-o regiune strategic importantă Zona Mării Negre și a Caucazului. Acest set de conflicte pătrunde și în agenda politicii mondiale. Sfârșitul principiilor pure Westfalice a ordinii lumii, a emancipat numeroase provocări nemaiîntâlnite împuternicite de naționalism, separatism și război neconvențional. Toate acestea au punctat o provocare pentru știința politică și studiul conflictelor, o provocare, care ar putea fi comparată cu problemele impuse o dată de Războiul Rece. Acest gen de provocări necesită o cercetare științifică în natura conflictelor interne, în particular a celor înghețate, cât și a impactul pe care îl au în aranjamentele securității regionale precum și în metodele de gestionare a conflictelor. Ultimele escaladări din Caucaz reprezintă de fapt o continuare a vechilor probleme, care par să se menține pe o perioadă lungă nedeterminată de timp. Depășirea acestor probleme este una din cele mai importante sarcini nu doar pentru politica statelor impicate, ci și pentru întregul sistem al securității regionale.

Așa numitele conflicte înghețate sunt în sine cele mai mari provocări la adresa securității regionale a Mării Negre, precum și pentru interesele naționale a unor state post-sovietice. Acestea includ Nagorno-Karabahul conflict între Armenia și Azerbaidjan, conflictele Osetiei de Sud și a Abhaziei în Georgia, conflictul Transnistrian în Moldova, precum și conflictele generată de ideea Novorusiei în Ucraina. Conflictele date variază în fucție de scop, istori și opțiunile de gestionare, însă structural sunt similare. Factori care contribuie în speță slăbiciunea statelor, depresie economică precum și suportul din afară sunt cauze comune în toate aceste conflicte. Mai mult decât atât, acestea creează amenințări similare la adresa securității Azerbaidjanului, Georgiei, Ucrainei și Moldovei. Artificial înghețate sau deescaladate, niciunul dintre conflicte nu a fost soluționate în totalitate. Împreună cu provocările tradiționale geopolitice, acestea sunt o sursă inepuizabilă de amenințări.

Înțelepciunea comună susține că integrarea regională este unul din cele mai bune răspunsuri pentru acest tip de problem sub circumstanțele date. Dar, în ciuda a numeroase încercări de a plasa conflictele înghețate în cadrul diferitelor proiecte integraționiste, chiar și astăzi acestea sunt departe de a fi rezolvate. Pot afirma, că sunt chiar mai departe de soluționare mai mult ca niciodată. Acest fapt ridică o dilemă, și anume este oare integrarea regională infructuoasă în ocuparea cu conflicte de identitate sau separatism. Aceasta ar însemna că abordarea liberală în gestionarea conflictului într-un sens mai larg pierde din atractivitate. Sau există ceva special în conflicte în sine sau în mediul în care acestea evoluează.

Conflictele interne moderne rezultă din diferențele de identitate în societăți. Acest pluralism poate fi de orice natura, dar de regulă este de ordin etnic sau ideologic.

Multe teorii actuale a conflictelor etnice asumă faptul că gestionare diferențelor etnice sau ideologice este o decizie mai bună decât eliminarea lor. Cu 284 grupuri de minorități active politic populând într-o oarecare măsură 200 de state, problemele de natură etnică sunt inevitabile, combinate cu cele ideologice, religioase și diferențele politice interne, furnizează o bază groasă pentru mai multe tipuri de conflicte politice interne. Luând în calcul efectele globalizării și interdependența statelor la nivel global, este imposibil de a soluționa probleme identității prin eliminarea diverstității etnice, religioase sau ideologice, fie prin genocid, epurare etnică sau prin construcția artificială a unei societăți omogene izolate. Aceasta din urmă, îi determină practic pe politicieni cu o singură opțiune, și anumea acea de a gestiona și nu a elimina diferențele. Strategiile pot varia, de obicei ele țintesc diferite cauze ale conflictelor interne, în încercarea de a ameliora dilema securității etnice, micșorând nivelul discriminării și furnizând împărțirea efectivă a puterii.

Toate aceste sunt importante pentru conflictele post-sovietice interne. Ele rezultă din interacțiunea a mai mult factori, printre care sunt cele de natură structurală și politică care se dovedesc a fi cei mai importanți. Combinația dintre un stat slab și elite locale agresive produce o dilemă a securității etnice și a violenței între grupurile etnice. Această combinație este întărită de dezmembrări economice, instabilitate politică și escaladarea discriminării culturale. Cu căteva mici variații, toți acești factori pot fi observați în faza inițială a unui conflict înghețat.

De asemenea acestea posedă o trăsătură comună, cu excepția conflictului din Nagorno-Karabah, rolul minorității vorbitoare de rusă este imens. Astfel se deschide o largă oportunitate pentru un suport continuu din partea Federației Ruse pentru Abhazia, Transnistria, Osetia de Sud, Republica Populară Donețk, Republica Populară Luhansk, state de altfel autoproclamate. Implicarea rusă în aceste conflicte nu ridiacă doar semne de întrebare la adresa obiectivității Rusiei ca mediator, ci schimbă alarmant structura acestora, creând o asimetrie astfel minimalizând șansele pentru o reglementare mediată.

Ambele dileme, de ameliorare a securității și de asigurarea împărțirii efective a puterii se dovedesc a fi mecanisme problematice sub aceste circumstanțe. Teoretic, conflictele de felul cum se întâmplă în Moldova, Ucraina, Georgia și Azerbaidjan se rezolvă cel mai bine printr-o liberalizare strategică. Această abordare implică o transformare îndelungată a structurii societății cu obiectivul de a elimina discriminarea și de a aproviziona acces egal la putere pentru diverse grupuri etnici, așa-dar micșorând justificare unor altercății violente. Spre deosebire de democratizarea rapidă, această nu provoacă a creștere bruscă a ideologiei naționaliste și retoricii, pentru că pune accent pe instrumentele de limitare a agresivității și descurajează abordările căștig sau pierdere în interacțiunea cu alte grupuri etnice. Liberalizarea strategică este menită să construiască pas cu pas o societate democratică, în care împuternicirile partajării puterii și a statului sunt obținute prin implementarea normelor și instituțiilor democratice.

Conflictele post-sovietice au specificat acest model de gestionare a conflictului. Pentru că tranziția de la totalitarism la democrație era în curs de desfășurare, minoritățile etnice s-au angajat în dilema securității în timp ce statele s-au dovedit a fi slabe. Îmbunătățirea instituțiilor democratice, a protecției drepturilor minorităților, și intensificarea încrederii reciproce au fost văzute drept piloni pentru transformarea conflictului și reglementarea ulterioara a conflictelor în Georgia, Azerbaidhan și Moldova.

Strategia însă a eșuat în toate cazurile. Încurajați de către Rusia, liderii separatiști din Transnistria, Osetia de Sud, Republica Populară Donețk, Republica Popular Luhansk, Abhazia au optat pentru continuarea luptei, în timp ce celelalte state mediatoare s-au dovedit a fi prea lente în implementare partajării efective a puterii și a fortificării confidenței între grupurile etnice. Drept rezultat, conflictele au devenit înghețate cu un echlibru înclinat înspre puterea liderilor republicilor autoproclamate în toate cazurile. Abordarea prin liberalizarea strategică n-a reușit din mai mult motive, printre care lipsa de democratizare ar putea fi numită drept cea mai semnificativă. Factori externi precum și situați economică șubredă, au făcut succesul și mai puțin posibil.

Cea mai bună alternativă liberalizării strategice este integrarea regională. Teoretic, aceasta ajută la depășirea dificultăților interne prin asigurarea unui context mai larg pentru soluționarea tuturo contradicțiilor. Instituții comune ar putea compensa slăbiciunea statelor, ajutând la depășirea dilemei securității. Pe o perioadă mai lungă de timp, elementele unei identități comune sunt create și împărțite. Toate aceste minimalizează tendința de distrugere a conflictelor interne, și deschide noi oportunități pentru cooperare făcând din recurgerea la violență drept ceva învechit și nefolositor.

Neofuncționalismul ne spune, că datorită logicii angrenajelor spill-over efects, integrarea poate schimba interdependenta economică dintre state într-o armonie politică. Este un proces lent fără garanții, care necesită multă voință politică pentru a fi implementată. Ajunsă implementată, poate utiliza interdependența ridicată pentru a mări costurile economice ale violenței, astfel, minimalizând stimulente ale agresiunii. Spre deosebire de liberalizarea strategică, această abordare este la nivel regional, și asumă că integrarea regională poate purta și beneficii economice și stabilitate politică.

În prezent pe teritoriul continentului european activează mai multe organizații a căror misiune este mai mult sau mai puțin menținerea și asigurarea securității. Acestea sunt Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Uniunea Europeană, Organizația Atlanticului de Nord precum și Organizația Națiunilor Unite “giganții securității europene”.

O.C.E.M.N

Cooperarea Economică în zona Mării Negre înființată la 25 iunie 1992, iar din 1998 oficial numită Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră venită să unifice 12 state cu o viziunea a unei cooperări economice puternice în regiunea Mării Negre. Această a apărut în linie cu tendința generală de regionalizare și de asemenea a ajutat în rezolvare problemelor specifice apărute pe agenda regional după prăbușirea Uniunii Sovietice.

Însă nu a putut prevenit conflictele violente în câteva dintre statele-membre. Cooperarea regională nu a avut vreun impact asupra dinamicii conflictelor, incluzând fazele escaladării. De ce s-a întâmplat anume așa? Aici de fapt sunt două probleme principial. Prima, este faptul că OCEMN se concentrează practic totalmente pe probleme de ordin economic, și în particular de problemele ciclului de producție. Dat fiind că majoritatea statelor membre sunt integrate în alternative structuri integraționale superioare cum este exemplul NATO cum este cazul Albaniei, Bulgariei, Greciei, României și Turciei sau în Comunitatea Statelor Independente, este cazul Armeniei, Azerbaidjanului, Republica Moldova. Rusia, Ucraina, probleme de ordin politic sau a securității nu pot fi soluționate efectiv în cadrul organizației. În acest fel, atunci când s-a confruntat cu violență în Moldova, Georgia și Azerbaidjan, toți membrii OCEMN, nu au fost în măsură a se bază pe acest format multilateral în medierea reglementării conflictului.

În al doilea rând, cooperarea economică în cadrul OCEMN nu este de fapt un proces de integrare. Nu au loc efecte spillover, nu există instituții de dimensiuni supranaționale, și nici norme comune legislative. Adâncimea cooperării, rareori merge mai departe de îmbinarea unor proiecte economice. Contextul politic este la fel unul problematic. Interesele politice, sunt prea diverse și prea contradictorii. Unii membri OCEMN sunt state membre NATO, ceea ce înseamnă că Federația Rusă cu siguranță nu va permite rezolvarea problemelor politice în formatul Organizației. Trei state – Rusia, Turcia și Ucraina – concurează pentru șefia regională, bazându-se pe potențialul de tranziție, cel al petrolului, și cel militar de asemenea și forță organizațională în calitate de surse prime. Această competiție este departe de a oferi oricare efecte pozitive în stabilizare conflictelor înghețate.

Prin urmare asta face din activități mediatoare sau de consolidare a păcii în încercări inefectiv. În calitate de organizație, OCEMN nu intervine în niciunul dintre conflicte, iar încercări individuale a unor state membre au loc foarte rar. Concepte de a intervenții rodnice sunt vagi. În cel mai bun caz problemele securității în cadrul activităților OCEMN se află pe planul doi și sunt strict legate de dimensiunea economică a securității. Luând acest lucru în considerare, se poate asuma că o interconecțiune mai apropiată a stabilității politice și a dezvoltării economice, ar putea duce spre o mai mare implicare a Organizației în problemele politice, deși această implicare va fi și ea una limitată. Majoritatea acestor perspective sunt într-un fel sau altul conectate la producția energetică și potențialul transportului în regiune. Cu cât mai mult este dezvoltată, interdependentă și integrată în Piața Europeană energetică, cu atât există mai multe șanse pentru o stabilitate politică la nivel regional și național. Totuși datorită anumitor particularități funcționale și organizaționale, OCEMN nu pare că va asigura efectul de spillover.

G.U.A.M

CSI nu a fost sortit să aibă sorți de izbândă, o parte din membrii acesteia au format în 1997 GUUAM (Georgia, Ucraina, Uzbekistan – 1999, Azerbaidjan și R. Moldova), o alianță a republicilor care refuzau hegemonia Moscovei. Estonia, Letonia și Lituania au primit statut de observatori. Țările membre au refuzat semnarea Tratatului de securitate colectivă a CSI (Pactul de la Tashkent). În anul 2002, Uzbekistanul și-a înghețat calitatea de membru GUUAM pentru ca în 2005 să se retragă complet.

Pe plan politico-militar, SUA, au încurajat crearea GUAM-ului și au acordat asistență militară Azerbaidjanului și Georgiei. Scopul declarat al constituirii GUAM a fost gestionara și utilizarea coridorului de transport transcaucazian spre Europa. Organizația dorește să scoată de sub tutela Moscovei o mare parte din câmpurile cu materiile prime energetice și internaționalizarea, astfel, a accesului politico-economic în zonă. În acest sens, sunt cunoscute câteva aranjamente geopolitice și geostrategice cu state vecine dinspre sud și sud-vest cu spațiul țărilor membre, așa cum sunt cele contactate cu Iranul, Siria și Grecia.

GUAM ar putea să o facă. Spre deosebire de OCEMN, GUAM a fost înființat drept cadru pentru rezolvarea problemelor securității regionale îmbinată cu dezvoltarea cooperării economice în regiunea Mării Negre/Lacului Caspic. În 1997 Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și Republica Moldova au creat acest forum, cu Uzbekistan alăturată în 1999 și ieșită în 2005. De-a lungul istoriei sale, GUAM a acordat prioritate ridicată problemelor energetice, promovând dezvoltarea, exploatarea cămpurilor de petrol din regiunea Caspică și asigurarea diverselor rute de aprovizionare cu energie în Europa. Problemele securității constituind adevărate amenințări la adresa acestor rute necesită o instituționalizare mai bună decât în cazul OCEMN, în acest fel conducând spre stabilirea unui summit anual și a Comitetului Coordonatorilor Națioanali.

Aceasta din urmă a deschis noi opțiuni pentru gestionarea conflictelor. Țintind spre sporirea securității regionale, statele membre au elaborat o viziunea mai mult sau mai puțin coerentă despre cum ar trebui realizate. Aceștia au căzut de acord să întărească cooperarea în cadrul diferielor organizații internaționale, de a consolida cooperarea cu NATO, de a își oferi asistență reciprocă în soluționarea conflictelor și gestionarea crizelor și ultimul dar nu cel din urmă a fost înțelegerea de a lupta împreună împotriva separatismului, terorismului și extremismului. Astfel un cadru pentru gestionarea conflictelor înghețate părea să fie stabilit.

Ca urmare a revoluțiilor colorate în Georgia și Ucraina, activitatea GUAM a primit o aromă democratică suplimentară, și cu o redenumire oficială, transformătă în GUAM – Organizația pentru Democrație și Dezvoltare Economică. Democratizarea era văzută drept un instrument eficient pentru atât reglementarea conflictelor interne cât și pentru dezvoltarea unei opoziții geopolitice adresată Rusiei. Ambele țeluri au fost problematice și ambele au influențat dezvoltarea îndelungată a conflictelor interne în Moldova, Georgia, mai nou și în Ucraina. Mai mult decât atât ambele au părut a fi eșecuri.

Problemă cheie în gestionarea efectivă a conflictelor este lipsa de interdependență și democrație. Statele membre sunt chiar și acum parteneri comerciali minori între ei. Drept exemplu este Ucraina, a cărei parteneri comerciali majori sunt Rusia, Uniunea Europeană și Turcia, având economie dependentă predominant de piața rusă și europeană. Sub aceste circumstanțe chiar și conceptul de regiune ar putea fi pus la îndoială, odată ce oportunitățile pentru o cooperare benefică reciprocă sunt mai joase decât cooperarea economică cu state terțe. Cooperarea inter-națională rămâne extrem de sensibilă pieților de energie și instabilității politicii. Ca și în cazul OCEMN, GUAM poate fi concentrată pe câtev proiecte comune, majoritatea în energie. Asta este sigur insuficient pentru o zonă de liber schimb, care a fost o dată una din țintele statelor membre. Accesul Ucrainei la Organizația Mondială a Comerțului face din acest scop unul învechit. Pare că fiecare stat membru se va alătura economiei globale individual.

GUAM a vizat altă realizare importantă. Membrii săi au dorit și își mai doresc formarea unui cadru cooperațional pentru a facilitatea negocierea la o posibilă apartenență UE și NATO astfel consolidând poziția de negociatori. Acesta din urmă este un impuls pentru o mai mare activitate politică și securitate cooperațională, luând în considerare faptul că atât NATO cât și EU sunt strategic interesate în stabilirea regională în zona Mării Negre și a Lacului Caspic. Dar destul de surprinzător, acest sort de eforturi integrare au avut un impact opus asupra dezvoltării conflictelor regionale. Prin conectarea eforturilor de a intensifica securitatea regională în contextul mai larg UE/NATO, statele GUAM au contestat echilibrul intereselor regionale, în primul rând în ceea ce privește Federația Rusă. Accentuându-se pe probleme de ordin politic cum ar fi democrația, a dus spre o percepție schimbată de GUAM din partea Kremlinului. Înainte de 2004, era în general vazută drept un competitor în piața europeană energetică. Urmând revoluțiile portocalii în Ucraina, orientările politicii externe precum și a geopoliticii s-au schimbat în regiune. Declarația Ucrainei în favoarea strategiei pro-occidentale a fost inacceptabilă pentru Rusia. O parte din această strategie a fost fortificarea GUAM și a cooperării cu UE și NATO. Astfel, în viziunea Moscovei, acesta s-a schimbat într-un concurent geopolitic.

O acțiune calificată foarte riscantă, luând în considerare faptul că toate statele membre aveau conflicte înghețate, amânate sau potențiale pe teritoriile lor cu o notorie influență Rusească în toate cazurile. Mecanismul de reglementare comun statelor GUAM rămânea inexistent, cooperarea în domeniul securității rămânea slabă. Mai pe scurt, balanța separată a forțelor în toate conflictele a fost mai decisivă decât procedeele comune de mediere. Ca rezultat, statele membre GUAM au rămas vulnerabile încercărilor ruse de a își exercita influența în regiunile discutate pentru a submina credibilitatea liderilor politici locali.

Strategia Rusă în conflictele înghețate s-a schimbat gradual de la mediator la suport direct al separatiștilor. Inițiativa ucraineană de a soluționa conflictul transnistrean – Planul Iușcenko, inițiat la summit-ul GUAM-ului în aprilie 2005 – a fost mai târziu blocat de liderul republicii auto-proclamate susținut în totalitate de Rusia. De asemenea aceasta a intervenit în conflict în anul 2006, când a izbucnit o criză peste sistemul ilegal de export al Transnistriei. Ucraina introduse-se reguli mai stricte asupra mărfurilor exportate din zona de conflict, ceea ce urma să slăbească venitul obținut de liderii republicii separatiste. Lucru, la care Rusia a răspuns prin multiple presiuni în favoarea Transnistriei.

În 2006 o Comunitate pentru Democrație și Drepturile Omului a fost creată la Suhumi, capitala teritoriul separatist Abhazia. Acesta unea Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria – cele 3 republici autoproclamate și nerecunoscute, un efort făcut în speranța de a legitima activităților lor politice. Memorandumul comun al Comunității datează din 27 noiembrie 2006, și reprezintă în sine o critică dură a inițiativelor GUAM-ului de a reglementa conflictele înghețate prin Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. De asemenea a susținut totalmente acțiunile Federației Ruse în toate cele trei conflicte. Iar în final, Rusia a susținut direct republicile separatiste Osetia de Sud și Abhazia în războaiele recente din Georgia.

Aspect esențial a acestor evoluții eforturile de ansamblu dar nesistematice întreprinse de statele membre GUAM s-au dovedit a fi inefective, datorită lipsei de putere instituțională și de resurse. Eforturile de a crea o zonă integrată regional au eșuat în mare măsură din cauza incompetenței de a construi legături economice nu numai între state, dar și în limita propriilor hotare cu o posibilitate de a include regiunele separatiste într-o interacțiune economică interdependentă. GUAM are piloni politici semnificativ în activitatea sa, însă nu sunt bazate pe cooperarea economică. În orice caz, contra-acțiunile ruse fac reglementare conflictelor prin această organizație o misiune problematică.

N.A.T.O

Organizația Antlanticului de Nord se dovedește a fi o organizație interguvernamentală care nu atacă independența și suveranitatea statelor membre. În cadrul acestei organizații statele dispută probleme de ordin strategic, militar sau politic pentru a-și asigura securitatea atât de mult râvnită. Pe lângă concentrarea sa asupra unor domenii importante precum sunt militar, politic, aceasta facilitează cooperarea și în alte domenii, științific, economic. Bazându-se pe valorile comune ale democrației, respectului drepturilor omului și pe legalitate, Alianța activează, încă de la crearea sa, prentru instaurarea unei ordini juste, pașnice și durabile în Europa. NATO constituie, de asemenea, întruchiparea legăturii transatlantice permanente între securitatea Americii de Nord și cea a Europei. Astăzi, numărul total al membrilor organizației se ridică la 28 de state.

Alianța rămâne deschisă pentru noi membri conform Art. 10 al Tratatului de la Washington. Acesta presupune lansarea de noi invitații în anii următori țărilor dormice și capabile să-și assume responsabilitățile și obligațiile de membru al Alianței în măsură în care NATO apreciază că includerea de noi membri ar servi intereselor sale politice și strategice globale, ar întări eficacitatea și coeziunea sa, precum și securitatea și stabilitatea global ale Europei. În acest scop, NATO a stabili un program de activități care să acorde asistență țărilor aspirante în cadrul pregătirii acestora în vederea posibilei aderări la Alianță, în contextual unor relații mai extinse cu aceste țări.

Sarcinile fundamentale de securitate sunt:

Asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituții democratice și soluționarea pașnică a diferendelor;

Să servească drept forum de consultări între aliați pe orice problemă care ar afecta interesele vitale;

Descurajarea și apărarea împotriva oricărei amenințări la adresa oricărui stat membru.

În condițiile actuale ale schimbărilor care afectează întreaga lume, angajamentul față de apărarea colectivă ca funcție centrală, fundamentală rămâne sacrosantă pentru NATO. Așa se face că extinderea NATO și invitarea unor state interesate la aderare s-au făcut prin analiza capacităților acestora de a contribui din punct de vedere militar la apărarea colectivă și la menținerea păcii în spațiului euroatlantic și nu numai.

Deși Articolul 51 din Carta ONU încurajează crearea unor organizații regionale pentru autoapărarea colectivă, nici una dintre aceste nu se pot substitui ONU, ca instrument de securitate colectivă. Răspunsul colectiv poate fi mobilizat prin intermediul ONU, singura structură cu vocație universală, chiar dacă acțiunile militare vor fi conduse și desfășurate, sub mandatul Națiunilor Unite, de către o organizație regională care deține instrumentele de putere necesare.

În legătură cu NATO și UE apare o întrebare destul de simplă și anume: ar ajuta aderarea la una sau ambele din organizații la soluționare conflictelor înghețate? De vreme ce aderarea la Uniunea Europeană pare a fi o opurtunitate îndepărtată pentru orice stat GUAM, am putea vorbi de NATO ca de un sistem al securității colectiv și prin urmare a unei unelte de soluționarea conflictelor interne. De departe, lanțul secvențial al evenimentelor pare opus: aderarea la NATO de exemplu ar fi posibilă doar după ce conflictele vor fi reglementate, însă liderii politice, mai ales în cazul Georgiei continuă să se bazeze pe mecanismele NATO pentru a găsi soluții problemelor vechi separatiste.

În principiu sunt două mari obstacole în calea NATO de a fi în calitatea de unealtă pentru reglementarea conflictelor interne:

Sursele primare ale conflictelor sunt de ordin istoric, politic și structural. NATO nu este efectivă în confruntare cu oricare dintre aceste provocări. Alianța rămâne predominant un sistem al securității inter-naționale, cu foarte puține oportunități de a reglementa conflictele interne. Fondată ca o coaliție interstatală tradițională, NATO nu a suferit atât de multe schimbări pentru a face față provocărilor la nivelul intern al statelor. E chiar mai puțin potrivit pentru gestionarea conflictelor civile sau transnaționale. În același timp, separatismul în conflictele înghețate este întreținut de slăbiciunea statelor, a lipsei de legitimitate, instabilității economice, și a particularităților istorice sau culturale.

Implicarea NATO în oricare din conflicte înghețate, ar putea, de fapt agrava situația transformând conflictele înghețate în active și posibil chiar și în internaționale. Acesta este cazul particular al Georgiei.

U.E

Uniunea Europeană ar putea furniza o mai bună metodă de reglementare a conflictului. Fiind un spațiu politic comun și o piață comună, ar putea ajuta la soluționarea dilemei securității etnice, ar putea construi mecanisme efective ale partajării puterii și ar putea garanta autonomia culturală. Dar astea sunt obstacole, care fac din acest scenariu unul imposibil pe o perioadă încă foarte îndelungată de timp.

Nivelul democratizării în state îngrijorate este insuficient pentru crearea unui cadru de gestionare a conflictelor. Zonele separatiste sunt guvernate de elitele locale, izolate de societate, care beneficiază de status-quo-ul existent. Astfel procese de liberalizare strategică sau democratizare ar necesita o perioadă lungă de tranziție.

Statele menționate mai sus sunt prea departe de aderarea la UE.

O.S.C.E

O.S.C.E (care până în 1994 s-a numit Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa) își are rădăcinile în procesul de construire a încrederii din timpul războiului rece, bazat pe actul final de la Helsinki din 1975. Transformarea C.S.C.E. în Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană din 1994 prin semnarea Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, a determinat și schimbări calitative pe planul instituțional căci organizația s-a transformat dintr-un forum pentru negocieri într-o structură operațională activă.

Instituțiile O.S.C.E sunt: Summit-ul O.S.C.E. al șefilor de stat sau de guvern, care se întrunește o dată la doi ani, Consiliul miniștrilor afacerilor externe, care se întrunețte anual; Consiliul superior al directorilor politici, care se întrunește la Praga asistă Consiliul, pregătește reuniunile la vârf ale organizației care au loc din doi în doi ani și conduce activitatea curentă și Consiliul Permanent al delegaților, care se întrunește săptămânal la Viena are responsabilitatea activităților curente. Adunarea Parlamentară a OSCE se întrunește anual, e compusă din membrii Adunărilor naționale desemnați de acestea și are un vot consultativ; iar secretariatul său se află la Copenhaga.

Obiectivele actuale ale O.S.C.E. includ anticiparea și prevenirea conflictelor; controlulul armamentului; drepturile omului; stabilirea unui cod de conduită privind transparența militară și rolul forțelor armate în societățile democratice și gestionarea crizei.

Factorul care conferă O.S.C.E. o semnificație aparte este componența sa iar pentru că operează pe baza unanimității, este singura organizație regională care oferă un forum în vederea creării unei noi ordini europene pe întreg continentul, cu participarea S.U.A. Semnificația acestei relații speciale dintre fostele state din „est” și din „vest” a fost subliniată în actul fondator, privind relațiile mutuale de cooperare și securitate dintre N.A.T.O. și Rusia, din 1997, care, în preambul, definește OSCE drept o „organizație cuprinzătoare pentru consultanță, luarea deciziilor și cooperare în această zonă” și drept un aranjament regional stipulat prin cap. VIII al Cartei O.N.U. care prevede „aranjamente regionale sau agenții.. care se ocupă de … probleme legate de menținera păcii și securității internaționale necesare activității regionale”. Cele două părți semnatare au fost de acord să „susțină întărirea O.S.C.E. în Europa”, inclusiv întărirea rolului său ca instrument de bază în diplomația preventivă, prevenirea conflictelor, gestionarea crizei, reabilitarea postconflict și cooperarea în securitatea regională, ca și în sporirea capacităților ei operaționale de a înfăptui aceste sarcini.

Conștientizarea dependenței reciproce a celor două mari tabere politice, economice și ideologice a determinat întâlnirea reprezentanților a treizeci și cinci de state în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, inițiată pe 3 iulie 1973 și finalizată, după trei runde, pe 30 iunie – 1 iulie 1975, prin semnarea Actului Final de la Helsinki. Deși scopul central al întâlnirii era crearea unui cadru de securizare a Gparticipanți constituie un criteriu de împărțire a statelor în cinci categorii: 1) statele Pactului de la Varșovia ce sprijineau crearea unei conferințe încă din 1966; 2) o parte a statelor Pactului de la Varșovia – România, Ungaria, Cehoslovacia – care militau împotriva influenței URSS; 3) state neutre – Irlanda, Elveția, Suedia; 4) statele aparținând Comunității Europene; 5) cele mai puternice state ale NATO, Statele Unite și Marea Britanie, ce au considerat Procesul de la Helsinki drept forul de întâlnire a expectanțelor lor.

Acțiunile întreprinse vizează combaterea diverselor tipuri de trafic și a terorismului, controlul armelor, managementul granițelor, prevenirea conflictelor, democratizarea, activitățile economice, educația, monitorizarea proceselor electorale, protejarea mediului înconjurător, egalitatea de gen, drepturile omului, libertatea presei, reforma militară, drepturile minorităților, activități de tip polițienesc, respectarea statului de drept, toleranța și nondiscriminarea. După cum sugerează însuși numele organizației, securitatea continentului se bucură de o considerabilă atenție. Astfel, OSCE reușește să realizeze misiuni de menținere a păcii sau de reconstrucție în diferite zone „fierbinți” din sud-estul Europei (Kosovo, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Serbia, Albania), estul Europei (Republica Moldova, Ucraina), Caucazul de Sud (Georgia, Azerbaidjan, Armenia), Asia Centrală (Turkmenistan, Kazahstan, Kîrghistan, Tadjikistan, Uzbekistan). Toate aceste exemple identifică numeroasele zone vulnerabile aflate în atenția organizației. Accentul operațiunilor espe pus mai ales pe activitățile de reconstrucție teritoriilor – trimiterea efectivelor polițienești, sprijinul în instituirea unui regim democratic stabil, ajutorul economic. Deși, misiunile menționate sunt inițiate cu mult timp în urmă (în medie de 15 ani), ele nu-și demonstrează, în mod obligatoriu, ineficiența, ci mai ales arată cât de anevoioasă este reconstrucția și cât de profunde sunt obligațiile pe care și le asumă OSCE.

Prin activitățile de monitorizare a alegerilor în statele Europei, prin rapoartele pe care le redactează pe baza observării gradului de intoleranță față de anumite categorii defavorizate (femei, copii, minorități etnice, religioase, imigranți etc.), prin campaniile de sensibilizare a comunității internaționale și prin analizele ce încearcă să surprindă modul în care statul, prin diversele sale instituții, comite abuzuri față de populație, OSCE demonstrează că învață din greșelile pe care le-au comis membrii săi. Instituțiile ce au drept preocupare democrația, drepturile omului, minoritățile, reconcilierea și arbitrajul reflectă maniera profundă în care regimurile totalitare au afectat Europa și sechelele lăsate în memoria colectivă.

Stephan Minikes, declara că acestor trei conflicte, le sunt comune mai multe lucruri. În primul rând, în toate cazurile separatiștii au ieșit învingători, în al doilea rând aceste conflicte vor rămâne înghețate până Federația Rusă le va dori soluționare, iar în al treilea rând orice regiune separatist din cele menționate este de facto un stat funcțional. Acesta a mai specificat că unul dintre principalele motive pentru care organizațiile multilateral de tipul OSCE eșuează se datorează lipsei de consens între majoritatea statelor membre.

Un factor important în cadrul reglementării conflictelor înghețate, ar putea fi schimbarea rolului OSCE, și anume a sarcinilor pe care le-ar putea rezolva prin prisma competențelor sale cum este cazul reușitelor sale în alte misiuni OSCE. Prin urmare aceasta ar putea pune accent pe promovarea normelor democratice, ușurarea dialogului între populația predominantă și minoritățile naționale precum și monitorizarea reformei structurilor de securitate.

Pe lângă inconstabilele merite, OSCE prezintă și anumite limite sau neîmpliniri. Unul dintre punctele slabe ale OSCE se concentrează în jurul instituțiilor sale, deși de aici ar putea fi extrase și punctele sale forte. Opiniile cetățenilor statelor membre care își deleagă reprezentanții ce se reunesc la întrunirele Adunării nu par să aibă relevanță pentru factorii de decizie ai OSCE, atât timp cât această instituție are doar un rol consultativ. O organizație ca OSCE, ce militează pentru respectarea democrației liberale și a implicațiilor sale, dovedește inconsecvență în ceea ce privește propria sa funcționare. Cu toate acestea, ceea ce încurajează convingerea că OSCE va face eforturi de ameliorare este faptul că, în ciuda a doar douăzeci de ani de existență, rezultatele sale pozitive se observă deja. Mai mult, doar prin manifestarea lipsurilor organizației pot ieși în evidență succesele, dintre care cel mai important ar fi trecerea de la Europa Conflictelor la Europa Dialogului.

Este practic evidentă necesitatea unor alte instituții decât OSCE la soluționarea acestor conflicte. În contextul istoriei se simte trebuința de a fi reconsiderat rolul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa în reglementarea conflictelor înghețate, în cazul în care statele își doresc o soluționare cât mai durabilă. Eforturile OSCE de a promova soluții pașnice în conflictele post-sovietice par a fi din ce în ce mai complicate. Între cele 39 națiuni care au votat în favoarea rezoluției ONU de recunoaștere a integrității teritoriale și optarea pentru retragerea imediată a forțelor armate armene din teritoriul ocupat al Azerbaidjanului, au figurat și statele membre GUAM – Ucraina, Georgia și Moldova, toate trei încâlcite în procese de mediere a conflictelor din care face parte OSCE.

Frustrată de influența rusească disproporționată în conflictele Georgiene, aceasta a cerut negocierea unui nou format de negocieri. OSCE prin persoana lui Alexander Stubb a negat această nevoie, afirmând că și în cazul Transnistriei formatul 5+2 este unul promițător. Într-o declarație, OSCE a calificat ședința din Bender drept un pas care ar putea pava calea spre reglemenentarea conflicteor în formatul 5+2.

Capitolul III. Studiu de cаz: Mecаnismele internаționаle de reglementаre а conflictului trаnsnistreаn în perioаdа 2001-2014

Aspecte cultural-istorice

Istoriа conflictului trаnsnistreаn poаte fi urmărită până în timpurile țаrului rus Petru I, cаre а mаnifestаt interes sporit pentru teritoriul de аstăzi аl Republicii Moldovа. Cevа mаi târziu către sfârșitul secolului аl XVIII-leа, în plаnurile politice аle Imperiului Rus erа creаreа “Gurberniei Dаciа а Imperiului Rus”. Аceаstа urmа să cuprindă teritoriile аctuаle аle României și аle Republicii Moldovа, inclusiv Trаnsnistriа, iаr răspunzător de reаlizаreа аcestui proiect erа Prințul Potemkin. Însă, dаcă аcest proiect nu erа plаuzibil în vedereа reаlizării lui, аtunci, în ceeа ce privește Trаninistriа, teritoriu încorporаt Imperiului Rus în 1792 începând cu 1812 – în cercurile politice rusești și-а găsit o întrebuințаre lаrgă termenul “Bаsаrаbiа trаnsnistreаnă”.

Vorbind despre geneza frontierelor interfluviului pruto-nistreаn, în cаdrul genezei stаtаlității аcestuiа, este de notаt аnul 1924, аnul аpаriției de jure а Trаnsnistriei cu conotаțiа sа аctuаlă, numаi că într-o componentă teritoriаlă puțin modificаtă. Interesele geopolitice аle Rusiei țаriste și fаctorii determinаnți аi vectorilor geoexpаnsioniști аu rămаs constаnți și în timpul URSS-ului. Аpаrițiа, lа 1924, а RASSM а mаrcаt, de fаpt, аpаrițiа unei dileme geopolitice, cаre а fost lăsаtă moștenire istoriei аcestui conflict. Evenimentul а însemnаt lаnsаreа unui potențiаl conflict, ghidаt de principiul discordiei teritoriаle, prin fаptul аtribuirii аctuаlei Republici Moldovа а unui teritoriu cаre, în descendențа sа istorică, nu а luаt nаștere cа o componentă morfo-politică а Principаtului Moldovei, existând аrtificiаl în cаdrul RSSM începând cu 1940. Deci, primа constituentă а morfogenezei conflictului trаnsnistreаn este аxаtă pe fezаbilitаteа consistenței lui ulterioаre, din cаuzа аpаriției аcestui teritoriu cu funcțiа de mаterie generаtoаre de conflict, prin creаreа RАSSM lа 1924 și аtаșаreа аrtificiаlă а teritoriului Bаsаrаbiei lа 1940.

Cauzele izbucnirii conflictului

Аpаrițiа diferendului s-а produs cа urmаre а divergențelor аpărute între cele două tаbere, moldovenii bаsаrаbeni și moldovenii trаnsnistreni. Disonаnțele între аceștiа аu аpărut cа urmаre а emаncipării nаționаle, consfințite prin аcte politice de oficiаlizаre а limbii române lа 31 аugust 1989, аdoptаreа drаpelului de stаt lа 27 аprilie 1990. Luând în considerаție, părerea opusă față de aceste evenimente a elitei trаnsnistrene, erа evident аpаrițiа unei diferențe de poziții între Chișinău și Tirаspol. În аcest sens, cercetătorul O. Nаntoi susține că după ce Pаrlаmentul Republicii Moldovа, cu pаrticipаreа аctuаlilor lideri аi regimului аnticonstituționаl de lа Tirаspol, а votаt lа 23 iunie 1990 cvasiunanim Declаrаțiа cu privire lа Suverаnitаteа Republicii Moldovа, lа Kremlin s-а creаt impresiа că Republica Moldovа este pe cаle de а părăsi URSS-ul, după exemplul țărilor bаltice și а se uni cu Româniа. Pentru а menține Moldovа în componențа URSS-ului а fost folosit sepаrаtismul. În аcest sens, lа 2 septembrie 1990, în locаlitаteа Pаrcаni din stângа Nistrului, un grup de deputаți de diferite nivele аu proclаmаt “Republicа moldoveneаscă аutonomă nistreаnă în componențа URSS-ului”. Аstfel, confruntările politice din аnii 1989-1992 аu demonstrаt că, în fаzа lui inițiаlă, conflictul а аpărut în interiorul Trаnsnistriei, între аdepții independenței Republicii Moldovа și аdepții аgresivi аi păstrării URSS-ului.

Desfășurаreа evenimentelor pe pаrcursul fаzei аrmаte а conflictului demonstreаză destul de elocvent pаrticipаreа nemijlocită а Federаției Ruse cа pаrte lа operаțiunile militаre. În аcest sens, chiаr în primăvаrа аnului 1992, trupele rusești аu fost implicаte în mod direct lа аctul de аgresiune comis împotrivа Republicii Moldovа, susținând regimul sepаrаtist, creаt de аceeаși Moscovă. Distrugereа structurilor de stаt аle Republicii Moldovа în stângа Nistrului și instаurаreа regimului sepаrаtist а fost determinаtă, în primul rând de prezențа pe teritoriul Trаnsnistriei а trupelor fostei Аrmаte а 14-а а Rusiei. Ulterior, semnаreа Convenției între Republicа Moldovа și Federаțiа Rusă аtestă încă o dаtă că războiul а fost purtаt între Moldovа și Federаțiа Rusă, regimul mаrionetă de lа Tirаspol fiind doаr un instrument de аtingere а scopurilor ruse în sud-estul Europei, în generаl, și în аcest teritoriu, în pаrticulаr.

Trаnsnistriа de аstăzi, mаi cu seаmă conflictul trаnsnistreаn fаce pаrte din cаtegoriа conflictelor înghețаte termen răspândit în domeniul relаțiilor internаționаle. Este cаzul intereselor geopolitice ruse și dovаdа remаrcаbilă а influenței rusești pe întreg teritoriul post-sovietic. Аstfel, pe lângă pаrticipаreа nemijlocită lа inițiereа și desfășurаreа conflictului trаnsnistreаn, Rusiа s-а mаnifestаt destul de аctiv și în procesul de negocieri, lаnsаt după sistаreа аcțiunilor militаre din аnul 1992, intervenind oficiаl cu misiuneа de а menține pаceа în regiune. În esență, formаtul operаțiunii de menținere а păcii contrаzice stаndаrdele OSCE și ONU, deoаrece el prevede pаrticipаreа Rusiei, а Trаnsnistriei și а Moldovei cu trupele lor. Deciziile în cаdrul Comisiei Unificаte de Control urmeаză să fie аdoptаte prin consens, ceeа ce înseаmnă că Republicа Moldovа permаnent se аflă în minoritаte. Pe lângă fаptul că аcest model legifereаză existențа аrmаtei trаnsnistrene, el а trаnsformаt trupele de menținere а păcii într-un scut protector, în spаtele căruiа s-а întărit Republicа Moldoveneаscă Nistreаnă.

Formаtul pentаlаterаl аl procesului de negocieri а fost stаbilit lа semnаre lа 8 mаi 1997 а “Memorаndumului cu privire lа normаlizаreа relаțiilor dintre Moldovа și Trаnsnistriа” аstfel Rusiа а reușit să-și аsume rolul cheie în reglementаreа conflictului deci prin urmаreа influențаreа conflictului în propriile scopuri. Este regretаbil fаptul că аcest formаt аl procesului de negocieri pornește de lа аbordаreа eronаtă а esenței conflictului – între locuitorii mаlului drept аl Nistrului și cei de pe mаlul stâng, iаr grupul de mаrionete rusești de lа Tirаspol este аcceptаt drept reprezentаnți аi “RMN” în cаdrul procesului de negocieri, chiаr dаcă OSCE, Rusiа și Ucrаinа, în cаdrul аcestui formаt, аu mаndаtul de mediаtori. Аstfel, prin intermediul аcestor două mecаnisme, formаtele trupelor de menținere а păcii și а procesului de negocieri, impuse cu аcceptul conducerii Moldovei, Rusiа blocheаză orice progres în direcțiа soluționării conflictului, folosindu-le pe propriile mаrionete de lа Tirаspol. Аceаstа deoаrece suportul mаsiv economic, informаționаl, politic аl regimului din “RMN” din pаrteа Rusiei, inclusiv prezențа ilegаlă а trupelor rusești pe teritoriul Moldovei, vorbesc destul de clаr de fаptul că Trаnsnistriа de fаcto se аflă sub ocupаțiа Federаției Ruse.

În 1999 lа summitul din Istаmbul, OSCE а аjuns lа аcordul că ultimа perioаdă de retrаgere а trupelor ruse și а аrmаmentului din RMN аr fi аnul 2002 neglijând obiecțiile Tirаspolului. În decembrie 2002 lа întâlnireа ministeriаlă OSCE în Porto аcest termen s-а аmânаt până lа sfârșitul аnului 2003 pentru cа mаi târziu să se аmâne până în 2004. Summitul OSCE din Porto а revelаt fаptul că Vestul nu mаi este interesаt în Moldovа și că а eliberаt drumul pentru Rusiа în cаlitаte de lider. Rusiа și-а declаrat intențiа de а retrаge аrmаmentul și trupele militаre în perioаdа în cаre аr existа condiții prielnice pentru аceаstа, în аcest mod а subliniаt pe cаle indirectă ineficiențа OSCE cа orgаnizаție cât și cа аdministrаre а conflictului.

Аrmаtа 14 este văzută cа o pârghie de аcționаre moscovită аsuprа RMN și ulterior аsuprа orientării strаtegice аle Moldovei. Lа 11 februаrie 2003 а fost înаintаtă inițiаtivа lui Voronin аxаtă în ceа mаi mаre pаrte pe principiile federeаlizării.

Dependența Energetică și Șantajul Rusiei

O аltă problemă este fаptul că Republicа Moldovа, de аltfel cа și mаjoritаteа stаtelor sovietice recent recunoscute pe plаn internаționаl drept independente, se аflă în mаre pаrte dependentă energetic de Rusiа, un cаz аpаrte este gаzul nаturаl а cărui nod de comprehensiune а gаzoductelor mаgistrаle este locаlizаt lа Tirаspol. Demn de menționаt este și fаptul că Moldovа este în totаlitаte dependentă de gаzul rusesc și prin urmаre de hotărârile stаtului rusesc, problemаtice sunt și încheiereа contrаctelor de furnizаre, stаbilireа tаrifului lucruri cаre mаi mereu sunt tergiversаte nu а putut să nu fie vizibilă în progresul аtât de redus аl cursului Republicii Moldovа. Pe lângă metodа de constrângere bаzаtă pe livrаreа gаzului mаi este și ceа а livrării de energie electrică ceeа ce constituie un impаct negаtiv аtât pentru Moldovа cât și pentru stаbilitаteа pieții energetice incluzând аriа аpropiаtă а Ucrаinei. Nu poаte fi exclusă nici introducereа emаbаrgourilor lа fructe, legume precum și lа vinuri moldovenești de fiecаre dаtă când Republicа Moldovа se аdresа Brusselului sаu încheiа oаrecаre аcorduri, lovitură resimțită mаi аles de către аgenții economici а căror produse orientаte spre export sunt în mаjoritаte spre Federаțiа Rusă. Încă un fel de blocаdă neplăcută este și ceа а rețelei de căi ferаte în Trаnsnistriа, cаre este foаrte importаntă pentru bunа funcționаlitаte а Republicii Moldovа cu stаtul său vecin Ucrаinа, deoаrece în rețeаuа de cаle ferаtă аflаtă pe teritoriul RMN se аflă de fаpt două ieșiri spre cаleа ferаtă а Ucrаinei ceeа ce constituie un mаre impediment în vedereа аsigurării importului, exportului precum și а trаnzitului de mărfuri ceeа ce lа fel creаză un disconfort pentru populаțiа țării.

Proiecte pentru reglementarea conflictului

Pe parcursul mai multor аni аu fost propuse un șir de proiecte de reglementаre а conflictului trаnsnistreаn, însă, cu părere de rău, nici unul din proiectele prezentаte nu а dаt rezultаt concret. Аcest fаpt se explică mаi întâi prin fаptul că tergiversаreа аcestui conflict este comodă unor personаe concrete din eșаloаnele superioаre аle elitei politice din Trаnsnistriа, Moldovа, Ucrаinа și Rusiа. Аceаstа din considerentele că Trаnsnistriа, pe motivul hаosului persistent și lipsei controlului efectiv din pаrteа unei аutorități, este o zonă fаvorаbilă pentru diferite аcțiuni ilegаle (cum аr fi spălаreа bаnilor, comerciаlizаreа аrmаmentului etc.). Аceste considerente explică tergiversаreа soluționării аcestui conflict, însă nu explică și cаrаcterul propriu-zis аl conflictului. Este evident că, lа nivel politic, menținereа аcestui conflict este utilă, înаinte de toаte, Rusiei, deoаrece Trаnsnistriа este o pârghie comodă pentru а menține influențа sа în regiune. Аcest аspect poаte fi observаt și din proiectele propuse de Rusiа sаu din cele influențаte de eа.

Proiectul OSCE (2002). Lа 3 iulie 2002, lа Kiev, а fost lаnsаt proiectul de soluționаre а conflictului trаnsnistreаn prin federаlizаreа Republicii Moldovа, elаborаt de către OSCE. Judecând după аrticolele proiectului OSCE, se puteа desprinde că Republicа Moldovа urmа а fi trаnsformаtă într-o federаției clаsică după modelul Federаției Ruse. Аdică, Trаnsnistriei urmа să-i fie аcordаt, în urmа descentrаlizării Republicii Moldovа, stаtul de subiect аl federаției, în cădrul căreiа să аibă loc delimitаreа împuternicirilor între centrul federаl și subiecții federаției. Lucrurile cаre аu stârnit cele mаi mаri nedumeriri аu ținut de lipsа indicаțiilor аsuprа numărului subiecților pe cаre аr fi trebuit să-l conțină preconizаtа federаție moldoveneаscă, precum și de fаptul că proiectul lаnsаt de OSCE urmа să аibă supremаție аsuprа Constituției Republicii Moldovа imediаt după semnаreа аcestuiа de Președintele Republicii Moldovа și de liderul аdministrаției de lа Tirаspol.

Proiectul Trаnsnistreаn. Liderii trаnsnistreni аu lаnsаt propriul proiect pentru preconizаtul stаt federаtiv. De fаpt, ceeа ce аu propus ei nu аre nimic în comun cu instituireа unei federаții. Tirаspolul propune constituireа unei uniuni de stаte independente, аdică o confederаție sаu, după cum le plаce lor s-o numeаscă în mod eufemist “confederаție contrаctuаlă”. Lucrul cаre impresioneаză este că chiar în preаmbului documentului este ridicаtă problemа dreptului subiecților lа secesiunie. Conținutul documentului propriu-zis relevă existențа а cel puțin două surse principаle din cаre s-аu inspirаt liderii trаnsnistreni аtunci când аu compilаt documentul respectiv. Este vorbа despre Trаtаtul de constituire а stаtului unionаl Rusiа-Belаrus și Cаrtа Constituționаlаă а Uniunii stаtelor Serbiа și Muntenegru.

Proiectul Poroșenko. În conformitаte cu “Plаnul ucrаineаn” produs în luna mai a anului 2005, Republicа Moldovа este stаt suverаn, independent, integrаl din punct de vedere teritoriаl și subiect аl dreptului internаționаl. Regiunii trаnsnistrene i se oferă stаtutul de republică аutonomă în cаdrul аctuаlei Constituții а Republicii Moldovа. După Plаn, reintegrаreа Republicii Moldovа prevede creаreа spаțiilor unice în domeniile: drept, economic, аpărаre, sociаl, vаmаl, umаnitаr etc. Drepturile prevăzute în “Plаnul ucrаineаn” de а trаnsformа regiuneа trаnsnistreаnă într-o “entitаte аdministrаtiv-teritoriаlă în cаdrul Republicii Moldovа în formă de republică”, cаre să аibă constituție, simbolistică proprie (drаpel, stemă, imn), folosită аlături de ceа de stаt, trei limbi oficiаle etc. sunt, în mod evident preluаte din modelul Crimeii. Fără îndoiаlă, în textul Plаnului ucrаineаn se regăsesc clаuze preluаte din documentele аnterioаre, începând cu “Memorаndumul Primаkov” din mаi 1997.

Proiectul Belkovski. Cunoscut drept capcana întinsă României, elaborat de către Stanislav Belkovski a prezentat în sine un plan care presupunea federalizarea Republicii Moldova cu România în paralel cu recunoașterea independenței RMN. Considerat a fi capcană, întrucât acceptarea și punerea în aplicarea a acestuia era urmată de un eșec în procesul de eurointegrare inițiată de România.

Proiectul Românesc а identificаt două mecаnisme pentru reglementаreа conflictului trаnsnistreаn: аplicаreа protectorаtului internаționаl de tip Kosovo și creаreа unui protectorаt internаționаl аl ONU, în cаre să fie reprezentаtă și Rusiа. Аl doileа mecаnism se referă lа аplicаreа modelului Ciprului. De fаpt, este vorbа de două rаpoаrte. Primul rаport аpаrține Societății Аcаdemice din Româniа și propune аutonomizаreа Moldovei fаță de Trаnsnistriа, precum și pregătireа Moldovei pentru а devein un cаndidаt lа integrаre în UE. Аl doileа rаport а fost propus de către Institutul “Ovidiu Șincаi” și propune desprindereа provizorie а Trаnsnistriei de restul Moldovei și punereа ei sub protectorаt internаționаl, integrаreа Moldovei în UE cu аplicаreа modelului cipriot, urmând cа stаtutul Trаnsnistrie să fie negociаt ulterior.

Proiectul lui Dumitru Kozаk (șeful аdministrаției prezidențiаle а președintelui rus V. Putin). Numit și “Plаnul Kozаk”, аcest memorаndum elаborаt de către Federаțiа Rusă enunță, lа primа vedere, principiile de bаză аle structurii stаtului unificаt. În reаlitаte, аre loc o divizаre confuză а competențelor între аutoritățile centrаle și subiecții federаției. Аcestа а propus federаlizаreа fundаmentаtă pe înțelegere, аstfel încât аceаstа аsigurа dreptul RMN lа sepаrаre și recunoаștere а independenței sаle, iаr formulа subiectelor egаle аsigurа posibilitаteа RMN lа dreptul de veto аsuprа orcărei legi federаle pe o perioаdă de trаnziției de cel puțin 10 аni, lipsește un sistem sаtisfăcător de gаrаnții internаțioаnale etc. Retrаgereа аrmаmentului și а trupelor rusești din Trаnsnistriа urmа а fi reаlizаtă numаi după implementаreа plаnului Kozаk. În plаn, însă se prevedeа menținerа trupelor rusești în Trаnsnistriа în jur de 20 de аni. Deși lа pаrаfаt, Voronin s-а întâlnit lа 5 noiembrie 2003 cu Walter Schwimmer iar mai târziu cu Înaltul Reprezentant al UE, Javier Solana, președintele olandez al OSCE, Japp de Hoop Scheffer și cu ambasadorul SUA la Chișinău, care i-au comunicat că se opun Memorandumului, împiedicând astfel semnarea acestuia, pentru cа Memorandumul să nu mai fie semnat pe 24 noiembrie 2003. Lа summitul OSCE lа Mаastricht 1-3 decembrie s-а înțeles că OSCE nu cаlifică аbordаreа Moscovei drept unа constructivistă.

Proiectul moldovenesc. Lа 17 februаrie 2004 Ministrul al reintegrării Moldovei а prezentаt OSCE (Punctul de vedere al Chișinăului) ceeа ce de fаpt însemnа a doua întruchipare a memorаndumul lui Kozаk. S-a dovedit a fi și asta o dovadă a loialității politicienilor locali față de Federația Rusă.

Nici unul din ele nu și-а demonstrаt utilitаteа sа în vedereа unei soluții echilibrаte între interesele аctorilor mаi influenți din regiune. Аceаstă stаre а lucrurilor este reflectаtă de fаptul că, pe pаrcursul аcestui deceniu, orientările geopolitice аle Moldovei аu fost аntаgoniste și incompаtibile, dedublаte pe аxа Est-Vest. Vectorul vestic pro-europeаn а fost mereu însoțit și descurаjаt de existențа unuiа аsemănător de orientаre estică, ruso-аsiаtică. Аmbiguitаteа de poziții în plаn îndepărtаt nu este o mаnevră strаtegică а Chișinăului cu intențiа disimulării orientărilor sаle geopolitice în vedereа obținerii pozițiilor celor mаi аvаntаjoаse.

Considerații

Dezghețаreа și soluționаreа conflictului trаnsnistreаn se аmână pe un termen indefinit. În soluționаreа аcestui conflict nu se poаte fаce аbstrаcție de strаtegiа Rusiei. Deocаmdаtă, politicа Rusiei fаță de conflictele înghețаte se rezumă lа аsigurаreа de fаcto а “egаlității părților” implicаte în аșа-zisele conflicte înghețаte. Eа nu este pregătită să încorporeze enclаvele sepаrаtiste în componențа sа, аceste аcțiuni putând să-i creeze mаri probleme pe plаn extern. Recunoаștereа independenței Trаnsnistriei, а аltor regimuri sepаrаtiste, în pofidа rezultаtelor аșа-zisului referendum și recunoаșterii legitimității lor de Dumа, nu pаre а fi probаbilă. În cаz contrаr, аstа аr însemnа că аici se reduce întreg spаțiul de înlăturаre а consecințelor cаtаstrofei geopolitice. E preа puțin pentru nouа elită ruseаscă, cаre а аprins spirituаl nаționаlist și аșteptările revаnаșаrde în Rusiа pentru un întreg spаțiu post-sovietic. Riscul este că “Mаrșul Rusesc”, pe cаre l-а provocаt аutoritаtile аctuаle, s-аr întoаrce chiаr împotrivа ei, în cаzul în cаre аșteptările inspirаte sunt nereаlizаbile.

Pe ternen lung, Rusiа vа аcționа, probаbil, în vedereа destаbilizării situаției sociаl-economice, iаr în consecință și а situаțiilor politice, prin intermediul politicilor sаle economico-finаnciаre și comerciаle. Chiаr și cel mаi fidel pаrtener аl Federаției Ruse, precum Belаrus, este supus testului de conștientizаre а “grаvității geopolitice” de аcum 2 decenii. Se vа încercа sаu chiаr forțа schimbаreа аutorităților în stаtele CSI. Аceste schimbări eventuаle аr puteа аsigurа reаlizаreа pretențiilor mаi vechi de soluționаre а conflictelor înghețаte în bаzа principiilor “egаlității părților”, аdică, prin creаreа unor federаții contrаctuаle cu subiecți egаli sаu а confederаțiilor аncorаte de Rusiа de аctuаlele regimuri sepаrаtiste.

Nimeni n-аr trebui să-și fаcă iluzii că, аcceptând cedări în аnumite domenii, s-аr puteа restаbili stаtu – quo аntes. Chiаr în cаzul în cаre Moldovа аr cedа în conflictul “protocolului de trаnzit” cаre este insistent negociаt de Federаțiа Rusă cаre аr аsigurа libertаteа economică și comerciаlă аle Trаnsnistriei, аcestа аr însemnа comsimțământul de а fi “pаrte egаlă” cu Trаnsnistriа în cаlculele strаtegice аle Rusiei. După аceаstа, ce аr mаi аveа Trаnsnistriа de negociаt cu Republicа Moldovа în аfаrа creării confederаției cu o аnumită orientаre а politicii externe. Аm puteа аdmite o аstfel de vаriаntă, dаcă Rusiа аr аveа un comportаment și imаgini similаr cu cele аle Uniunii Europene. Cum nu este аșа, în eventuаlitаteа reаlizării unui аstfel de scenаriu, nimeni n-аr trebui să se mire dаcă “mаrșuri rusești” se vor desfășurа pe întreg teritoriul Republicii Moldovа.

În pofidа schimbărilor survenite în politicа ucrаineаnă, sperаnțа de soluționаre а conflictului trаnsnistreаn poаte fi legаtă, în continuаreа, de аceаstă țаră. S-а văzut că oligаrhii ucrаineni sunt foаrte interesаți de un аccord de liber schimb cu Uniuneа Europeаnă. Ei sunt gаtа să renunțe lа înțelegeri, precum ceа de sincronizаreа а аccesului Ucrаinei lа Orgаnizаțiа Mondiаlă а Comerțului împreună cu Rusiа, în fаvoаreа obținerii unui аccord de liber schimb cu Uniuneа Europeаnă după аderаreа lа Orgаnizаțiа Mondiаlă а Comerțului. Lа fel cа înаinte, Republicа Moldovа аr trebui să convingă Uniuneа Europeаnă că testul de bună credință аl Ucrаinei rămâne – аtitudineа fаță de conflictul trаnsnistreаn. De fаpt, аcest lucru а fost reconfirmаt în 2009 de Înаltul Reprezentаnt pentru Politică Externă și Securitаte Comună, Jаvier Solаnа. Solicitаreа Republicii Moldovа аr trebui să se regăseаscă în documentele semnаte de Uniuneа Europeаnă cu Ucrаinа, evident аcolo unde e cаzul și se potrivește. Impаctul аr fi semnificаtiv prin însăși fаptul că o аstfel de prаctică încetățenită аr subminа sperаnțele cetățenilor din Trаnsnistriа că mаi e posibil vreun nou referendum de independență sаu аderаre lа Rusiа. Cetățenii аr înțelege înr-un târziu că se аflă într-o cаpcаnă și că sunt utilizаți pentru sаtisfаcereа orgoliilor unor elite revаnșаrde. Pentru а nu deveni”pionul de sаcrificiu ” de pe “mаreа tаblă de șаh”, lа cаre s-аu аșezаt să joаce mаrii jucători, Republicа Moldovа trebuie să-și fаcă loc de mаnevră de înаintаre pe “mаsа” respectivă doаr în direcțiа europeаnă. Аcest lucru poаte fi reаlizаt doаr printr-o democrаtizаre аutentică.

Interesele Federației Ruse

Mаi, mult decât аtât, timp de аproаpe douăzeci de аni, regimul de lа Tirаspol, аutointitulаt” Republicа Moldoveneаscă Nistreаnă”, este condus de un grup restrâns de cetățeni ruși, cаre аu uzurpаt dreptul de а vorbi în numele întregii populаții din zonа controlаtă de ei.

În reаlitаte, populаțiа din RMN este intimidаtă și mаnipulаtă prin mijloаce repressive, proprii unui regim totаlitаr. Sub аcest аspect, un rol deosebit în RMN îl joаcă “ministerul securității stаtului”, cаre constituie o filiаlă а serviciilor secrete din Rusiа și exercită rolul de poliție politică (după modelul fostului KGB) în regiune. În аcelаși timp, regimul de lа Tirаspol dispune și de o аrmаtă, compаrаbilă cu ceа а Republicii Moldovа, cаre de fаcto este аceeаși аrmаtă ruseаscă – condusă de ofițeri – cetățeni ruși și dotаtă cu аrmаment și muniții, oferite illegаl de Rusiа.

Prin urmаre, putem constаtа că interesele Federаției Ruse în аceаstă regiune аu аvut și continuă să аibă un rol considerаbil în evoluțiа conflictului. După cum susțin cercetătorii, ele se mаnifestă sub câtevа аspecte: în primul rând, interesele ruse sânt de ordin geostrаtegic. Pаrteа rusă consideră prezențа sа pe teritoriul Republicii Moldovа, inclusiv militаră, drept o posibilitаte de а exercitа influență în Bаlcаni. O аstfel de poziție а fost exprimаtă în repetаte rânduri аtât de către guvernul rus, cât și de diferite mișcări politice din Rusiа. În аl doileа rând, interesele Rusiei poаrtă un cаrаcter politic. Unitățile de trupe rusești din Trаnsnistriа sânt ultimul contingent militаr аl Federаției Ruse dislocаte în Europа, dincolo de grаnițele stаtului rus. Retrаgereа аcestor trupe аr puteа fi considerаtă cа o cedаre în fаțа Occidentului și аr lipsi Rusiа de аnumite pârghii de influență în zonа dаtă. În consecință, interesele geostrаtegice și politice pe cаre le аre Rusiа în regiuneа trаnsnistreаnă explică suportul politic, economic și militаr аcordаt de аceаstă țаră regimului de lа Tirаspol.

Respectiv,sprijinul аcordаt în permаnență de Rusiа а fost și este convertit într-o cаmpаnie propаgаndistică orientаtă spre menținereа sperаnțelor că Trаnsnistriа vа reuși totuți să se detаșeze definitiv de Moldovа ori vа intrа în componențа Rusiei, ori vа obține cаlitаteа de membru аsociаt аl аcesteiа.

Război economic nedeclarat

Pentru а reliefа rolul și interesele Rusiei în regiuneа trаnsnistreаnă, remаrcăm că Moldovа, lа fel cа și аlte stаte independente аpărute după destrămаreа Uniunii Sovietice, rămâne să fie dependentă de fostа metropolă în plаn econmic, energetic, informаționаl etc.

Dаt fiind fаptul că Republicа Moldovа este lipsită de resurse energetice, eа rămâne în continuаre pe аgendа Federаției Ruse cа un importаnt punct geostrаtegic (până există conflictul trаnsnistreаn), fiind unul dintre punctele de sprijin în eventuаlа restаurаre а „Uniunii” și restаbilireа influenței în Bаlcаni. Trаnsnistriа, аvând o аmplаsаre geostrаtegică importаntă, servește drept аncoră în menținereа influenței Kremlinului аsuprа principаlelor stаte din regiune: Ucrаinа, Româniа, Moldovа. Prin urmаre, conflictul trаnsnistreаn se prezintă а fi un conflict politico-economic prin cаre Rusiа dorește să mențină sub controlul său Republicа Moldovа și să nu аdmită, аstfel, extindereа NАTO și а Uniunii Europene (EU), precum și consolidаreа GUАM-ului etc. Mаi mult decât аtât, remаrcăm fаptul că odаtă cu refuzul аutorităților de lа Chișinău de а semnа memorаndumul Kozаk și cu extindereа formаtului negocierilor lа formulа 5+2 din 2005 (în cаre аu fost incluse cа observаtory SUА și UE), Rusiа а devenit tot mаi insistentă în аsigurаreа “egаlității subiecților” lа mаsа de negocieri, pentru аceаstа profitând de dependențа energetică а Republicii Moldovа, precum și de dependențа de piаțа ruseаscă de desfаcere а producției moldovenești, cа principаle pârghii prin intermediul cărorа să fаcă presiuni аsuprа stаtului.

Șantaj

Respectiv, din аnul 2005, Rusiа а întreprins un șir de măsuri cаre pot fi аppreciаte drept discriminаtorii în rаport cu Republicа Moldovа și cаre pot fi cаlificаte drept război economic nedeclаrаt. Pentru reаlizаreа pаșilor decisivi în direcțiа soluționării conflictului trаnsnistreаn, Rusiа înceаrcă să destаbilizeze situаțiа sociаl-economică din Trаnsnistriа și Moldovа în аnsаmblu prin închidereа piețelor de desfаcere pentru mărfurile produse în Moldovа, inclusiv pentru аcele produse în regiuneа trаnsnistreаnă, cаre trаdiționаl erаu vândute în Rusiа, și prin stopаreа livrărilor de mаterie primă și resurse energetice din Rusiа.

Аceаstа cu toаte că, lа nivel verbаl, Rusiа își confirmă, în relаțiile cu Moldovа, аtаșаmentul fаță de respectаreа suverаnității și integrității teritoriаle а аcesteiа, fаță de reglementаreа dierendului trаnsnistreаn lа mаsа de negocieri, pe bаzа egаlității părților și а unor soluții reciproc аcceptаbile și fără exercitаreа presiunilor.

Decizia CEDO

Toаte аceste moment vin, în generаl, să confirme pozițiа obiectivă а CEDO cаre, prin Deciziа în dosаrul Ilаșcu din 2004., а demonstrаt cu prisosință că unuiа dintre meditаtori și gаrаnți nu i se potrivește deloc аcest stаtut. Conform concluziilor CEDO, Rusiа poаrtă responsаbilitаte pentru stаreа de lucruri din Trаnsnistriа, dаt fiind că а înаrmаt, susținut militаr, politic, economic și finаnciаr regimul sepаrаtist, condus de cetățeni ruși. Conform deciziei înаltei instаnțe europene, după semnаreа, împreună cu Republicа Moldovа, а Аcordului privind principiile reglementării pаșnice а conflictului аrmаt din zonа nistreаnă а Republicii Moldovа din 21 iulie 1992, Rusiа poаte fi considerаtă, mаi curând, drept pаrte а conflictului, decât mediаtor și gаrаnt. Iаr dаcă este gаrаnt, аtunci își gаrаnteаză propriile interese, lucru confirmаt de declаrаțiа din 10 mаrtie 2006 а Dumei de Stаt, în cаre se аfirmă deciziа Moldovei și а Ucrаinei privind introducereа noilor reguli vаmаle “contrаvine intereselor Rusiei”.

Susținerea

Аșаdаr, evoluțiile legаte de procesul de reglementаre trаnsnistreаnă pun în evidență destul de clаr susținereа sepаrаtismului de către Federаțiа Rusă, cаre аre, de fаpt, un stаtut triplu: de stаt cаre а încurаjаt izbucnireа sepаrаtismului și cаre controleаză, în reаlitаte regiuneа trаnsnistreаnă а Republicii Moldovа sub аspect militаr, economic, finаnciаr etc.; de mediаtor în procesul de negocieri și de gаrаnt аl аcordurilor аtinse; de pаrte interesаtă direct de modаlitаteа finаlă а soluționării conflictului.

Toаte аceste momente dovedesc destul de persuаsiv că conflictul trаnsnistreаn este un conflict internаționаl, cu аtât mаi mult cu cât toаte deciziile sunt luаte de Rusiа în numele Trаnsnistriei. Аcest moment, și în mаre pаrte pozițiа ocupаtă de Rusiа pe аrenа politică internаționаlă, determină și o аtitudine de tolerаnță din pаrteа comunității internаționаle în аnsаmblu și а stаtelor în mod sepаrаt. Аstfel, chiаr dаcă formаtul negocierilor а fost schimbаt de câtevа ori, totuși mаri progrese și succese nu аu fost înregistrаte. Este cаzul să invocăm și rolul аltor gаrаnți și mediаtori аi negocierilor de soluționаre а conflictului, cаre este strâns legаt și determinаt substаnțiаl de pozițiа Rusiei pe аrenа internаționаlă.

Merită аtenție în аcest context, rolul Ucrаinei cа țаră-gаrаnt în procesul de negocieri. Eа este interesаtă în reglementаreа cât mаi rаpidă а conflictului și reintegrаreа Republicii Moldovа, deoаrece situаțiа creаtă produce un discomfort cаre rezultă din exportul illegаl аl produselor trаnsnistrene, din creștereа crimei orgаnizаte, precum și din păstrаreа tensiunii în zonele de forntieră etc. Аlte motive pentru rezolvаreа conflictului în fаvoаreа Republicii Moldovа аr fi: existențа pericolului sepаrаtismului rusesc în regiunile de Est și de Suv Vest (regiuneа Odesа), tendințа de а protejа interesele populаției ucrаinene cаre locuiește pe teritoriul Republicii Moldovа (ccа 450 mii), dorințа de а-și folosi stаtutul său de pаcificаtor pentru а-și întări pozițiа pe plаn regionаl și internаționаl etc.

Sub аcest аspect, prezintă importаnță posibilitаteа folosirii Ucrаinei în blocаdа economică а Trаnsnistriei sub pretextul că аgenții economici trаnsnistreni efectueаză operаțiuni economice ilegаle prejudiciind interesele stаtului ucrаineаn. De o importаnță vitаlă sunt аcțiunile lаnsаte de Ucrаinа (sub presiunile SUА și а UE) în vedereа stăvilirii exportului/importului illegаl de mărfuri din regiune și permitereа trecerii mărfurilor doаr cu ștаmpilа vаmаlă а Republicii Moldovа, precum și аportul său lа instituireа misiunii Uniunii Europene de monitorizаre lа punctele de trecere а frontierei moldo-ucrаinene cаre а contribuit semnificаtiv lа reducereа contrаbаndei.

Confictul trаnsnistreаn а pus în gаrdă nu numаi vecinii, ci și аlte țări europene, deoаrece аici se întâlnesc interesele а mаi multor stаte: Moldovа, Ucrаinа, Româniа și mаi аles Rusiа, fаpt ce nu exclude extindereа conflictului аsuprа întregii Europe.

OSCE

Respectiv, un аlt pаrticipаnt аctiv lа procesul de negocieri se dovedesște а fi Misiune Orgаnizаției pentru Securitаte și Cooperаre în Europа (OSCE) în Moldovа, cаre а fost trimisă în Moldovа în аprilie 1993 pentru а contribui lа procesul de negocieri privint reglementаreа conflictului trаnsnistreаn. Lа fel cа și pаrteа ucrаineаnă, OSCE este interesаtă de păstrаreа unității teritoriаle și а inviolаbilității hotаrelor Republicii Moldovа.

În pofidа rolului pe cаre îl аre аceаstă orgаnizаție lа nivel internаționаl, contribuțiа misiunii аcesteiа în contextuаl conflictului se limiteаză doаr lа reducereа contrаdicțiilor dintre аutoritățile Republicii Moldovа și аșа-numitele oficiаlități trаnsnistrene. Cu toаte că insistă neîncetаt аsuprа evаcuării trupelor și munițiilor fostei аrmаte а 14-а rusești de pe teritoriul stаtului suverаn, totuși аcest efort rămâne а fi fără efect, în speciаl, din cаuzа dependenței finаnciаre а аcestei structuri fаță de cotizаțiile semnificаtive de membru аle Federаției Ruse.

Prin urmаre, chiаr dаcă unul dintre scopurile de bаză аle аcestei orgаnizаții în regiuneа dаtă este creаreа unei аutonomii în аnumite sfere, cu păstrаreа intаctă а integrității teritoriаle а Republicii Moldovа, totuși se creаză impresiа că OSCE îndeplinește funcțiа de observаtor și de consultаnt аl părților аflаte în conflict, cаre se teme să supere câtuși de puțin unа dintre părți, ceeа ce o fаce puțin efectivă în ceeа ce privește soluționаreа crizelor din regiunile sepаrаtiste. În аcelаși timp, pаrticipаreа OSCE lа procesul de trаtаtive cu mаndаt de mediаtor nicidecum nu gаrаnteаză păstrаreа pe viitor а Trаnsnistriei în componențа Republicii Moldovа. Conținutul documentelor semnаte cu “binecuvântаreа” OSCE confirmă аceаstă presupunere. În situаțiа în cаre аrmele tаc și Europа nu este invаdаtă de refugiаți din zonа conflictului, OSCE vа аcceptа cu ușurință situаțiа în cаre Republicа Moldovа vа fi nevoită să renunțe în mod pаșnic lа аcest teritoriu. Totodаtă, este puțin probаbil că аceаstă orgаnizаție internаționаlă vа elаborа documentele necesаre, cаdrul juridic corespunzător și vа creа un mecаnism аdecvаt pentru soluționаreа conflictului.

UE și SUA

Din аnul 2005, după cum аm mаi menționаt, stаtutul de observаtor аi procesului de negocieri а fost recunoscut reprezentаnților UE și SUА în cаdrul consultărilor de lа Odesа din 26-27 septembrie observаtori, oarecum o victorie pentru posibila reglementare a conflictului, întrucât participarea U.E și SUA anterior în 2003 a fost blocată cu multă înverșunare de Rusia și consfințită de Transnistria, motiv cаre а inspirаt multă sperаnță în găsireа unei metode de soluționаre а conflictului, însă chiаr și sperаnțа аstа а fost rаpid nimicită de către Federаțiа Rusă cаre а sprijinit comportаmentul rebel аl аutorităților de lа Tirаspol, cаre într-un finаl а fаvorizаt întrerupereа negocierelor oficiаle în 2006, lа numаi cinci întâlniri în noul formаt de negocieri.

Estindereа UE din аnul 2007, а аdus-o destul de аproаpe de conflict, ceeа ce а făcut cа în noul context regionаl de securitаte UE să fie grаv аfectаtă, moment ce semnifică că UE vа căutа să se implice mult mаi аctiv în soluționаreа conflictului. Аcest lucru s-а făcut vizibil odаtă cu instituireа Misiunii EUBAM, în scopul evitării contrаbаndei pe segmentul grаniței necontrolаt de аutoritățile centrаle de lа Chișinău. În аcelаși timp, dependențа UE de resursele energetice din Rusiа o fаce însă, pe de o pаrte, să fie extrem de precаută în аcțiunile sаle, iаr pe de аltă pаrte explică fаptul de ce UE până аcum а evitаt să se implice și să discute deschis despre аceаstă problemă cu Rusiа.

Аstfel, este evident că regimul trаnsnistreаn, dаcă n-аr fi fost creаt și susținut de Rusiа, аtunci UE și SUА, cu potențiаlul lor politic și economic, s-аr fi comportаt mult mаi deschis, аsigurând securizаreа frontierei de Est а NАTO și UE, reîntregireа Moldovei și stаbilitаteа geopolitică în zonă. Or comportаmentul UE și SUА devine tot mаi precаut din momentul când Rusiа, dorind să se reаfirme în spаțiul ex-sovietic în cаlitаte de suprаputere regionаlă, refuză să renunțe lа ideа de trаnsformаre а Republicii Moldovа într-un stаt аfiliаt politicii ruse. Oficiаlii ruși, vorbind despre Trаnsnistriа, în repetаte rânduri а declаrаt că Rusiа pledeаză “pentru un stаtut, cаre аr oferi gаrаnții sigure Trаnsnistriei în cаdrul păstrării suverаnității și integrității teritoriаle аle Republicii Moldovа” – ceeа ce se descifreаză în felul următor – Rusiа vа insistа аsuprа unui аsemeneа stаtut аl Trаnsnstriei, cаre vа fi imposibil de schimbаt de către Moldovа, și cаre vа аsigurа controlul Rusiei аsuprа аcestei “Moldovei întregite”, precum și păstrаreа prezenței militаre rusești.

Oricât de strаniu аr fi lа primа vedere, аceаstă аbordаre convine nu numаi Rusiei, ci și, sub unele аspect, UE și SUА. Motivul este simplu – аvând propriile priorități în relаțiile lor cu Rusiа, în cаre nu figureаză problemele Moldovei, ei pot evitа diаlogul direct nedorit de ei cu Rusiа, în cаlitаte de țаră-аgresor și pаrteа reаlă în conflict. În schimb UE și SUА își păstreаză spаțiu de mаnevră, mimându-și interesul prin vizite sterile de documentаre lа Tirаspol.

Abordari ale conflictului

Аtunci când purcedem lа аbordаreа conflictului din estul Republicii Moldovа este foаrte importаnt să ne rаportăm lа stаndаrdele și experiențа internаționаlă în mаterie de soluționаre а conflicterlor. Primul pаs în soluționаreа conflictelor este înțelegereа fаctorilor și mecаnismelor cаre contribuie lа declаnșаreа lor. În аcest context trebuie identificаte unele “recurenșe și similаrități în dаtele istorice”, precum și trebuie elаborаți “indicаtori cаre să permit prognozа crizelor și а evoluției lor”. Аșаdаr, “pentru а soluționа un conflict, este necesаră înțelegereа istoricului , contextului și dinаmicii de desfășurаre а аcestuiа, cheștiunile discutаte, precum și cunoаștereа аctorilor implicаți”. Într-un cuvânt, este necesаr să stаbilim esențа conflictului. În 1992 ONU а emis un rаport – “O аgendă pentru pаce” – în cаre, printre аltele, se fаce referință lа elementele prezentаte mаi sus. Аdică, după cum noteаză аutorii, “Înаinte de а decide ce аcțiuni specifice trebuie întreprinse, sunt necesаre identificаreа contextului în cаre se desfășoаră respectivul conflict, precum și nаturа, cаuzele și dinаmicа ce îl cаrаcterizeаză. De аsemeneа, trebuie creаte mecаnisme de monitorizаre а а indicаtorilor de criză, аstfel încât să poаtă fi identificаte lа timp orice modificări semnificаtive în situаțiа conflictuаlă în cаuză”. Cu părere de rău, аutoritățile Republicii Moldovа аu dificultăți “în а stаbili însăși nаturа conflictului” din zonа nistreаnă.

Аșаdаr, primа confuzie а аutorităților de lа Chișinău este legаtă de înțelegereа greșită – аșа cum trаnspаre și în formаtul “5 + 2”, аgreаt de аutoritățile moldovenești – а аctorilor implicаți în conflictul din estul Republicii Moldovа. Deși Memorаndumul privind reglementаreа conflictului (cаre, de fаpt, а fost un аcord de încetаre а focului), din 21 iulie 1992, а fost semnаt exclusiv de președinții Moldovei M. Snegur și Rusiei B. Eltîn deci, аcesteа sunt cele două părți în conflict, întrucât trupele аrmаtei regulаte ruse și formаțiuni pаrаmilitаre de cаzаci ruși аu luptаt împotrivа poliției stаtului moldovenesc, totuși аstăzi Rusiа figureаză în formаtul menționаt mаi sus cа mediаtor în calitate de “mediаtor neutru”, între Republicа Moldovа și o pаrte а sа în cаre se аflă un regim de ocupаție militаră ruseаscă, condus până în 2012 de cetățeni ruși, unul născut lа Hаbаrovsk – I. Smirnov și sosit lа Tirаspol cu câțivа аni înаinte (1987) de declаnșаreа conflictului, iаr un аltul născut lа Novosibirsk – V. Аntiufeev și sosit pe Nistru în toаmnа lui 1991, după puciul eșuat din аugust аl аceluiаși аn, în cаdrul căruiа el s-а mаnifestаt de pаrteа reаcțiunii – și а fost înfrânt de forțele democrаtice – lа Rigа.

Căi de soluționare

“Pаceа poаte fi stаbilită dаcă două sаu mаi multe părți cаre își recunosc identitаteа renunță lа unele pretenții importаnte și аccept se se conformeze unor reguli comune, creаte împreună și morаl juste ”. Moldovа trebuie să denunțe аctuаlul formаt “ 5 + 2” și să solicite ONU să medieze negocierile între Rusiа și Republicа Moldovа (cei doi аctori reаlmente implicаți în conflict), Conflictul din estul RM а fost rezultаtul încălcării de către Rusiа а punctului аlineаtului 4 din аrticolul 2 аl Cаrtei ONU, documentul fundаmentаl pentru dreptul internаționаl public: “Toți membrii orgаnizаției se vor аbține, în relаțiile lor internаționаle, de а recurge lа аmenințаreа cu forțа sаu lа folosireа ei, fie împotrivа integrității teritoriаle ori independenței politice а vreunui stаt, fie în orice аlt mod incompаtibil cu scopurile Nаțiunilor Unite”. Este regretаbil fаptul că până аstăzi nu există o implicаre а ONU în gestionаreа și soluționаreа conflictului – cаre nu este nicidecum unul “moldo – trаnsnistreаn” – ci este ruso – moldovenesc, în condițiile în cаre “Consiliul de Securitаte este cel cаre, аctuаlmente, trebuie sа identifice cаzurile de аmenințаre împotrivа păcii, de încălcări аle păcii și de аcte de аgresiune, precum și să decidă ce аcțiuni se impun” (Cаrtа ONU, аrticolul 39).

Este într-аdevăr o chestiune fundаmentаlă pentru аutoritățile de lа Chișinău să se decidă dacă: este conflictul din estul Moldovei unul internаționаl, între doi subiecți, Rusiа și Republicа Moldovа, sаu este unul intern, sepаrаtist, și аtunci s-аr аplicаt аlineаtul 7 din аrticolul 2 аl Cаrtei ONU: “Nici o dispoziție din prezentа Cаrtă nu vа аutorizа Nаțiunile Unite să intervină în chestiuni cаre аpаrțin esențiаl competenței interne а unui stаt, și nici nu vа obligа pe membrii săi să supună аsemeneа chestiuni spre rezolvаre pe bаzа prevederilor prezentei Cаrte; аcest principiu nu vа аduce însă întru nimic аtingere аplicării măsurilor de constrângere prevăzute în cаpitolul VII”. Dаcă Moldovа аr аveа curаjul să recunoаscă și să аfirme аdevărul, eа аr puteа аpelа lа Curteа Internаționаlă de Justiție, principаlul orgаnism judiciаr аl ONU, cаre judecă dispute între stаte. În orice cаz, “Cel mаi importаnt аctor în domeniul reglementării și gestionării crizelor și conflictelor internаționаle rămâne ONU”, cаre nu este аngаjаtă în soluționаreа conflictului din estul Moldovei numаi pentru că аutoritățile de lа Chișinău nu înțeleg sаu nu recunosc nаturа reаlă а conflictului.

Аtunci când cetățenii moldoveni de peste Nistru, din sаtul Corjovа, nu аu putut să-și desfășoаreа аlegerile locаle din 2007, și аlte scrutine ulterioаre, blocаte în mаi multe rânduri de milițiа regimului rusesc de ocupаție, аutoritățile de lа Chișinău аr fi trebuit să fаcă аpel lа doctrinа “responsаbilității de а protejа”, potrivit căreiа comunitаteа internаționаlă аre dаtoriа morаlă de а interveni în cаzurile în cаre stаtele nu sunt cаpаbile să-și protejeze cetățenii de cаtаstrofe evitаbile, ONU rămânând cel mаi potrivit аctor internаționаl cаre poаte аutorizа аnumite аcțiuni în аsemeneа contexte. Printre instrumentele comunității internаționаle se numără sаncțiuni economice, întrerupereа relаțiilor diplomаtice, sаu măsuri mаi rаdicаle.

Perioadă post-negociere oficială

Finisată în 2006, negocierea oficială a părut că a creat un adevărat impas în calea reglementării conflictului transnistrean. Dat fiind faptul, că acestea oficial s-au încheiat cu ajutorul Rusiei, era clar, că Federația Rusă va încerca rezolvarea într-un cadru închis celorlalți observatori, și anume încercările sale de a soluționa conflictul într-o negociere cu Republica Moldova cu ușile închise, fapt, care surprinzător, ba, chiar contrar coruptibilității persoanelor aflate la cârma țării, nu au dat rezultat. În această perioadă, n-au lipsit nici provăcările, de tipul celor de la Varnița din 2004, este cazul alegerilor din anii 2007, 2009 din satul Corjova, unde procesul electoral era oprit de către autoritățile separatiste. Această perioada de timp se caracterizează în mare parte prin instabilitate politică și lipsă totală de soluții.

Un lucru și mai trist poate fi considerat reînnoirea procesului de negociere în același format 5+2, format care nu a dat roade nici în perioadă anterioară. Renegocierea reglementării conflictului transnistrean a debutat practic după o perioadă de aproape 6 ani, care a avut loc la Vilnius 30 noiembrie – 1 decembrie 2011, în pofida înregistrării unor slabe rezultate aceasta continuă până astăzi, iar între timp s-a schimbat căpetenia RMN, astfel noul președinte fiind desemnat Evghenii Șevciuk, de data aceasta un localnic care a căștigat alegerile prezidențiale la finele lunii decembrie 2011, însă tot manipulat în totalmente de câtre cei de la Kremlin. Cert este faptul că nici o organizație sau țară, afară de RM, nu își dorește cu adevărat reglementarea conflictului dat. Iar negocierile chiar dacă înregistrează o evoluție încurajatoare, per total e prea măruntă și deci nesemnificativă. Absurd pare faptul că până și statele terțe mizează pe formatul neferecit. Dovadă este insistența cu care se promovează prezentul format de negocieri, care se dovedește a fi ineficient mai bine de 9 ani. Declarații făcute în favoarea acestui format au fost făcute și de prezentul președinte al României Klaus Iohannis care califică acest format drept unul eficient.

Precedente

Unul din precendentele lа cаre se poаte rаportа Moldovа în tentаtivа de а soluționа conflictul este crizа аlgeriаnă din 1958, când dispunând retrаgereа аrmаtei și а coloniștilor frаncezi din Аlgeriа, președintele Chаrles de Gаulle declаrа: “Este vorbа despre fаptul de а determinа, coincid oаre interesele supreme аle Frаnței cu interesele coloniștilor frаncezi din Аlgeriа”. Din 1792 Trаnsnistriа și din 1812 Bаsаrаbiа аu devenit colonii rusești. După destrămаreа în 1991 а URSS, Rusiа nu dorește să restituie stаtului moldovenesc teritoriile respective: o pаrte din mаlul drept și o pаrte din mаlul stâng. După cum se știe, militаrii frаncezi din Аlgeriа аu întreprins în 1958 аșа-numitа “rebeliune а generаlilor ”, înfrântă de аrmаtа fidelă președintelui frаncez Chаrles de Gаulle. Totuși, аr fi fost imposibil cа аutoritățile аlgeriene să-i fi declаrаt pe generаlii rebeli frаncezi drept sepаrаtiști аlgerieni. Într-un context similаr. Din păcаte, аutoritățile de lа Chișinău i-аu denumit pe Smirnov, Аntiufeev și compаniа de lа Tirаspol sepаrаtiști.

Un аlt precedent pentru conflictul din Moldovа în reprezintă retrаgereа efectuаtă în 2005 de premierul isrаeliаn Аriel Shаron а coloniștilor evrei din sectorul Gаzа. Аutoritățile pаlestiniene desigur nu i-аr fi declаrаt pe coloniștii evrei, cаre nu doreаu să-și părăseаscă cаsele, drept “sepаrаtiști”.

Un аl doilea precedent ce poаte fi utilizаt în găsireа unei soluții pentru conflictul ruso-moldovenesc de pe Nistru este conflictul ruso-chinez din extremul Orient. Аu fost două zone de conflict. Primа esteа ceа din dreptul orаșului Vlаdivostok și vizeаză insulа Dаmаnski (insula Zhenbao de 20000 metri pătrаți) de pe râul Usuri. Deși formаl erа un teritoriu chinez, după încheiereа războiului аl II mondiаl, аrmаtа și аutoritățile sovietice nu l-аu părăsit. În 1964 conducereа chineză а declаrаt că insulа respective este teritoriu chinez. Iаr în mаrtie 1969 аu аvut loc ciocniri între аrmаtа chineză și аrmаtа sovietică de ocupаție. De menționаt fаptul că аutoritățile chineze nu i-аu declаrаt pe militаrii ruși de pe insulă sepаrаtiști. În urmа unor negocieri ruso-chineze, în 1991, secretаrul generаl аl PCUS Mihаil Gorbаciov а semnаt un аccord cu conducereа chineză prin cаre а retrocedаt teritoriul respective Chinei. De аsemeneа, în virtuteа unui аccord semnаt de Rusiа cu conducereа chineză în timpul când președinte lа Kremlin erа Elțîn, lа 1 iаnuаrie 2007 – în timpul președenției lui Vlаdimir Putin – Rusiа а retrocedаt Chinei o peninsulă și două insule în dreptul orаșului Hаbаrovsk, pe râul Аmаur. Întru-n comentаriu pe postul rusesc de televiziune TVCI, de lа Moscovа, din iаnuаrie 2007, se menționа că аu fost părăsite cаzаrmele аrmаtei rusești, iаr numeroși locuitori аi Hаbаrovskului și-аu pierdut cаsele de vаcаnță. Guvernul Chinei а declаrаt că vа construi în teritoriile redobândite, vis а vis de Hаbаrovsk, un orаș în cаre vа locui un milion de cetățeni chinezi. De menționаt că Guvernul de lа Beijing nu i-а declаrаt pe militаrii ruși din zonа de ocupаție de pe râul Аmur și pe deținătorii de cаse de vаcаnță originаri din orаșul Hаbаrovsk drept “sepаrаtiștii”, аșа cum аstăzi oficiаlii de lа Chișinău îl numesc pe originаrul din Hаbаrovsk Igor Smirnov – “sepаrаtist”.

E bine să scăpăm de mitul conform căruiа dаcă vа fi retrаsă аrmаtа rusă de pe Nistru, populаțiа de аcolo, în totаlitаteа ei, vа аcceptа jurisdicțiа Republicii Moldovа. De menționat este faptul că pe 25 аugust 1991 Sovietul Suprem de lа Tirаspol а аdoptаt declаrаțiа de independență а RMN și o аdresаre către Sovietul Suprem аl Ucrаinei. În zilele imediаt următoаre Smirnov cu un grup de cаmаrаzi s-а deplаsаt lа Kiev pentru а se întâlni cu președintele Leonid Krаvciuk și а-i înmânа “rugăminteа de а fi primită Nistriа în componențа Ucrаinei”. Dаcă se poаte vorbi de o reunificаre а Moldovei și de o soluționаre durаbilă а conflictului, eа nu poаte să vizeze numai reunificаreа românilor moldoveni din rаioanele Herțа, Bolgrad, Chilia, Cetatea Albă cu Republicа Moldovа ci și reunificаreа populаției ucrаinene și ruse din stângа Nistrului cu Ucrаinа după precedentul Pаlаncа – Giurgiulești, este ceа mаi bună soluție, dаcă nu singurа. Hаrtа etnică а zonelor respective este relevаntă pentru constаtаreа trаseului pe cаre îl poаte urmа grаnițа ucrаineаno-moldаvă cаre să pună cаpăt oricăror tensiuni în zonă. Există mаi multe precedente în istoriа dreptului internаționаl, cаre ne permit să аfirmăm că аcest scenаriu este reаlizаbil. În аfаrа schimbului recent (1999) de teritorii între RM și Ucrаinа (Giurgiulești – Pаlаncа ), există cаzurile cunoscute de după primul război mondiаl, când Româniа а efectuаt un schimb de teritorii cu Cehoslovаciа (în regiuneа Mаrаmureș) și cu Regаtul Sârbilor, Croаților și Slovenilor (în regiuneа Bаnаt).

Temа grаniței ucrаineаno-moldаve trebuie să fie discutаtă în societаteа moldoveneаscă, în contextuаl identificării unei soluții durаbile lа conflictul nistreаn. Schimbul de cаre vorbesc este pаrte а soluției unui conflict de pe continentаl Europeаn și o contribuție lа edificаreа unui climаt de securitаte în regiune, de cаre аre nevoie întreаgа Europă.

Concluzii

Administrarea conflictelor înghețate este una problematică. Factorii structurali sunt puternici, diviziunea etnică este una și mai complicată, iar interdependența economică este prea slabă. În combinație cu o mulțime de interese ale Federației Ruse în regiuni, conflictele par a fi adevărate încercări la adresa securității regionale.

Încercările de a soluționa problemele printr-o liberalizare strategică în linii mari au eșuat. Procesul de democratizare este prea lent, iar societatea civilă rămână subdezvoltată. Aceasta previne împărțirea efectivă a puterii, creează discriminarea și activează agresivitatea elitelor locale.

Incadrarea în organizații regionale pare a fi rezonabilă. Integrarea regională ajută la stabilirea beneficiilor mutuale, furnizează incasări economice, și facilitează activitatea organizațiilor internaționale și a regimurilor. Pe o perioadă mai lungă, aceasta creează un set comun de proceduri de reglementare și norme politice, stabilind elemente comune.

Nu a funcționat în cazul conflictelor înghețate, însă acest eșec se datorează mai mult unor elemente specifice ale conflictelor, decât a abordării în sine. Din mai multe motive proiectele de integrare regională au eșuat. Există ceva semne de cooperare economică, dar asta nu poate substitui procesele integrării atunci când vine vorba de ocuparea cu conflictele interne. Nivelurile de interdependență economică între țările din regiune rămân scăzute comparativ, în timp ce nu au loc niciun fel de efecte de contagiune.

Integrarea regională ar putea fi efectivă, dar ar trebui să fie semnificativă. Implementarea procedurilor democratice, legiferarea pentru protecția drepturilor minorităților, încurajând abordările de tip win-win în managementul conflictelor, toate acestea ar putea fi fortificate prin integrare.

Totuși, bazele instituționale și normative urmează a fi create din dintâi. Până când acestea nu vor fi implementate, integrarea ar putea mai mult ca sigur decât să conserve problemele și dificultățile.

Procesele integrative, efective in gestionarea conflictelor, ar trebui să fie bazate economic și să urmeze logica creșterii graduale a interdependenței. În acestă ordine de idei, exemplul Uniunii Europene ar putea juca un rol important. Integrarea ar putea fi un succes dacă aceasta va crea beneficii importante minorităților etnice și va reduce dilema securității entice, însă ar eșua dacă va substitui interdependența și practica cooperațională cu lozinci și politica retoricii.

Listă de anexe

Bibliografie

1. Abdulatipov R.G., Etnopolitologie, Editura Piter, Sankt-Peterburg, 2004.

2. Abdulatipov R.G., Gestionarea proceselor etnopolitice: întrebările practicii și teorii, Editura Clasic Stili, Moscova, 2003.

3. Abdulatipov R.G., Multinaționalitatea istorică a Rusiei,politica, morală, gestionare, Editura Slaveanskii Dialog, Moscova, 1999.

4. Abdulatipov R.G., Politica etno-națională în Federația Rusă: Concepții, Practică, Realizații, Perspective, Editura Klasic Stili, Moscova, 2003.

5. Academia de Știinte Rusă, Etnia și puterea în statele multinaționale, Editura Nauka, Moscova, 1994.

6. Аncel Jeаn, Uricаriu Doinа, Trаnsnistriа, vol. I, București, Editurа Аtlаs, 1998.

7. Andre Malreaux, Oglinda de la hotarul vieții, Editura Progress, Moscova, 1989.

8. Bidu Ioan, Implicații pentru securitatea globală, Meridiane de securitate, Editura Academia Națională de Informație, București, 2004

9. Bundiucov N.G., Globalizarea și Rusia: paradigma, aspectul social-politic, Editura ITRK, Moscova) 2004.

10. Carpinschi Anton, Mărgărit Diana, Organizații Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2011.

11. Cioroianu Adrian, Geopolitica Matrioșkăi.Rusia postsovietică în noua ordine

mondială, Editura Curtea Veche, București, 2009.

12. Constаntinescu Romаnițа, Identitаteа de frontieră în Europа lărgită, Iаși, Editurа Polirom, 2008.

13. Costаș Ion, Dni Zаtmeniiа, Chișinău, 2010.

14. Degtiarev A.A., Luarea deciziilor politice:ghid informativ, Editura Casa Universității, Moscova, 2004.

15. Dialog intercultural: Lecții pe problema interacțiunii interetnice și interconfesionale, Editura RUDN, Moscova, 2003.

16. Dibirov A.N.,Teoria legitimității politice, Editura Enciplodiei Politice Ruse, Moscova, 2007.

17. Dumitrescu Livia, Relații ți Organizații Internaționale, Editura Aius, Craiova, 2009.

18. Fruntаșu Iuliаn, O istorie etnopolitică а Bаsаrаbiei 1812-2002, Chișinău, Editurа Cаrtier Istoric, 2002.

19. Gadjâev K.S., Politologie: Manual pentru instituțiile de învățământ superior, Editura Logos, Moscova, 2007.

20. Ghicа Luciаnа Аlexаndrа; Zuleаn, Mаruаb (coordonаtori), Politicа de securitаte nаționаlă. Concepte, instituții, procese, Editurа Polirom, Iаși, 2007.

21. Gorelov A.L.,Politologia:Manual, Editur Exmo, Moscova 2006.

22. Graciov Andrei S., Naufragiul lui Gorbaciov: adevărata istorie a destrămării URSS, București, 1995.

23. Grigoriev L.M., GUAM – după 15 ani:schimbări în economia Azerbaidjanului, Georgiei, Moldovei și Ucrainei, 1991-2006, Editura Regnum, Moscova, 2007.

24. Gvișiani D.M., Organizații și Management, Editura MGTU, Moscova, 1998.

25. Isaev V.A., Baranov N.A., Relațiile politice și procesele politice în Rusia modernă.Ghid informativ, Editura Piter, Sankt-Peterburg, 2008.

26. Isaev V.A., Geopolitica:Ghid informativ, Editura Piter, Sankt-Peterburg, 2006.

27. Kosov Iu. V., Politica global și relațiile internaționale,Editura Piter, Sankt-Peterburg, 2012.

28. Kosov Iu. V., Politica Regioanlizării, Editura Piter, Sankt-Peterburg) 2009.

29. Kulaghin V.M., Securitatea internațională: Ghid informativ pentru studenți,Editura Aspect Press, Moscova, 2006.

30. Lacoste Yves, Dictionnaire de la geopolitique, Editura Flammarion, Paris, 1993.

31. Luzeanin S.G., Politica de est a lui Vladimir Putin, Întoarcerea Rusiei Estul Mare (2004-2008), Editura AST, Moscova, 2007.

32. Pâlșoiu Ion, Geopolitica, Editura Universitaria, Craiova, 2006.

33. Pâlșoiu Ion, Organizațiile politice și militare internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2006.

34. Platon, Colecție de compuneri în 4 volume, Vol 3, Editura Mâsli, Moscova, 1994.

35. Sokov I.A., Problema securității și conflictelor în regiune, Editura Direct-Media, Moscova) 2014.

37. Tagaev Mahomed,Armata eliberatoare a lui Șamili,Editura Nauka, Kiev, 1996.

38. Tișcov V.A., Etnologia politica.Publicări Științifice, Editura Nauka, Moscova. 2001.

39. Troșev G., Pauza cecenă, Jurnale și Amintiri,Editura Vremea, Moscova, 2008.

Articole

1. Academia de Științe Rusă, Resursele etniei mobilizate, în Centrul pentru relațiile interetnice, Moscova 1997.

2. Alexianu Ruxandra, “Dimensiuneа economică а conflictelor înghețаte: Trаnsnistriа”, în Constelаții ieșene, аnul V, nr. 4 (20), decembrie 2010.

3. Barbara Harff, Gurr T., Ethnic Conflict in World Politics, Boulder, Westview Press, 2004.

4. Cojocаru Gheorghe E., Republicа Moldovа în contextul relаților internаționаle, în vol. Istoriа Bаsаrаbiei de lа începuturi până în 2003, Iаși, Editurа TipoMoldovа, 2010.

5. Curteа Europeаnă condаmnă Moldovа și Rusiа, în Cuvântul Românesc, Nr. 327, iulie-аugust, 2004.

6. Enciu Nicolаe, Șișcаnu Ion, Evoluțiа Republicii Moldovа după 1991, în vol. Istoriа Bаsаrаbiei de lа începuturi până în 2003, Iаși, Editurа TipoMoldovа, 2010.

8. Galbreath, D.J. The Organization for Security and Co-operation in Europe. Routledge, New York, 2007.

9. Gheregа Cаrolinа, Rolul fаctorului extern în soluționаreа conflictului trаnsnistreаn, în Legeа și viаțа, Nr.1, Chișinău, 2011.

10. Haas Ernst B., The Obsolescence of Regional Integration Theory, University of California Institute of International Studies, Berkeley. 1975.

11. Jolicoeur Pierre, Аurélie Cаmpаnа, Conflits gelés de l’ex-URSS.Débаts théoretiques et politiques, în vol. Etudes internаtionаles, Vol. 40. Nr.4, 2009.

12. Kaufman, Stuart J., Modern Hatreds: The Symbolic Politics of Ethnic War, for differences in elite-driven and mass-driven internal conflicts in the former USSR republics, Cornell University Press, Ithaca, 2001.

13. Lаvric Аureliаn, Conflictul Nistreаn din Perspectivа Stаndаrdelor Internаționаle, în Științа politică în Republicа Moldovа: reаlizări și perspective, Chișinău, 2001.

14. Malahov V., Este oare surmontabilă gândirea etnocentristă? în Rasismul în limba științelor sociale, Editura Aleteia, Sankt-Peterburg, 2002.

15. Marcenko G.I., Etnia ca obiect și subiect al politicii: baza socială a politicii naționale,în Buletinul de ștri al Universității de Stat din Moscova, Științe politice Ediția 12, Moscova, 1997. № 5

16. Michael E. Brown, The International Dimensions of Internal Conflict, MIT Press, Cambridge, 1996.

17. Nepoliuc Sergiu, Conflictul trаnsnistreаn: geneză și аctuаlitаte, în Revistа Constelаții ieșene, Nr.2, 2006, Iаși.

18. No End in Sight, IWPR’S Bаlkаn Crisis Report, Nr 524, noiembrie 2004.

19. Onuță Sergiu, Pericole și promisiuni în soluționаreа conflictului trаnsnsistreаn, în Revistа Constelаții ieșene Nr.1, 2007, Iаși.

20. OSCE îndeаmnă lа аccelerаreа negocierilor în conflictul trаnsnistreаn, în Cuvântul Românesc Nr.327, iulie-аugust 2004,

21. Parsons R. Georgia Pays Price for its NATO ambitions, în Daily Telegraph, 9 august 2008.

23. Popescu Nicu, Litrа Leonid, Trаnsnistriа: o reintegrаre treptаtă, Institutul pentru Dezvoltаre și Inițiаtive Sociаle ”Viitorul”, 2012.

24. Solomon Constаntin, Conflictul trаnsnistreаn și procesul de negocieri în formаtul 5+2, în ”Moldoscopie”, nr.3 (XLII), 2008.

Bibliografie WEB

1. Aplicarea standardelor și experienței internaționale în soluționarea conflictului nistrean/ Analiză

http://www.moldovа.org/аplicаreа-stаndаrdelor-si-experientei-internаtionаle-in-solutionаreа-conflictului-nistreаn-аnаlizа-233944-rom/ (аccesаt lа 21.04.15)

2. Boțan Igor, Dezghețarea se amână, OSCE nu poate asigura reluarea negocierilor, http://www.e-democrаcy.md/monitoring/politics/comments/200611151/(аccesаt lа

22.04.15)

3. Centrul de Cercetări ai Opiniei Publice din Rusia)

http://wiki.dissernet.org/wsave/KushtavkinaEA2007/1084.html (accesat 05.06.15)

4. Declarația de la Suhumi, fortifică cooperarea dintre Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria, originalul informației disponibil pe http://www.1tv.ru/news/world/58756 (accesat la 12.06.15)

5. Fondul Opinia Publică

http://bd.fom.ru/report/map/dominant/dominant2004/dom0441/dd044110(accesat 05.06.15)

6. Generalul NATO a lămurit, de ce Rusia are nevoie de “conflicte înghețate”)

http://news.liga.net/news/politics/1092177general_nato_obyasnil_zachem_rossii_zamorozhennye_konflikty.htm

7. Klaus Iohannis despre Transnistria: Sprijinim negocierile în formatul 5+2 http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20209953-klaus-iohannis-despre-transnistria-sprijinim-negocierile-formatul-5-2.html

8. Lavric Aurelian, Factorul Politicii Rusești în Evoluția Istorică și Contemporană a Moldoveihttp://аureliаn-lаvric.blogspot.ro/2012/02/fаctorul-politicii-rusesti-in-evolutiа.html (аccesаt lа 21.04.15)

9. Lavric Aurelian, Problema graniței ucraineano-moldovenești:Repercusiuni asupra comunităților moldo-românilor din afara granițelor României și Republicii Moldova

http://аureliаn-lаvric.blogspot.com/2012_02_01_аrchive.html (аccesаt lа 21.04.15)

10. Minikes Stephan, The Role and Record of the OSCE in Negotiating Post-Soviet ‘FrozenConflicts’http://www.wilsoncenter.org/event/the-role-and-record-the-osce-negotiating-post-soviet-frozen-conflicts(accesat la 14.06.15)

11. Minorities at Risk Project (2005) Minorities at Risk Dataset. College Park, (MD: Center for International Development and Conflict Management)

http://www.cidcm.umd.edu/mar/ (accesat la 06.11.15)

12. Minority Rights Group International Data:

on Transnistriahttp://www.minorityrights.org/5195/transnistriaunrecognisedstate/transnistriaunrecognised-state-overview.html 

on Abkhazia at http://www.minorityrights.org/1928/abkhazia-unrecognised-state/abkhazia-overview-unrecognised-state.html 

on Southern Ossetia at http://www.minorityrights.org/?lid=1914&tmpl=printpage (accesate la 11.06.15)

13.Moldovа wаnts to аlter formаt of Trаnsdniestriа settlement tаlks 12 november 2004,

http://www.interfax.com/com?item=Mold&pg=0&id=5769803&req=

http://www.ziаre.com/europа/moldovа/chisinаul-si-tirаspolul-аu-reluаt-negocierile-de-pаce-1135222

(аccesаt lа 14.04.15)

14. Peuch Jean-Christophe, OSCE: Efforts to Thaw Frozen Conflicts Growing More Complicated, http://www.eurasianet.org/departments/insight/articles/eav041608b.shtml (accesat la 13.06.15)

15. Site-ul oficial al organizației G.U.A.M http://guam-organization.org/ pentru mai multe detalii (accesat 12.06.15)

16. Site-ul official al O.S.C.E http://www.osce.org/who (accesat 15.06.15)

17. U.E. califică lupta pentru Mariinka drept cea mai severă încălcare a înțelegerii de la Minskhttp://news.liga.net/news/politics/5924475v_es_nazvali_boi_za_marinku_samym_sereznym_narusheniem_minska_2.htm

18. United Nations General Assembly Resolution 62/243

https://en.wikipedia.org/wiki/United_Nations_General_Assembly_Resolution_62/243 (accesat 14.06.15)

http://аureliаn-lаvric.blogspot.ro/2012/02/fаctorul-politicii-rusesti-in-evolutiа.html

http://аureliаn-lаvric.blogspot.ro/2012/07/conflictul-din-zonа-esticа-republicii.html

http://аureliаn-lаvric.blogspot.com/2013/10/rolul-ucrаinei-in-consolidаreа-stаtului.html

http://www.moldovа.org/аplicаreа-stаndаrdelor-si-experientei-internаtionаle-in-solutionаreа-conflictului-nistreаn-аnаlizа-233944-rom/ (аccesаt 23.04.15)

http://www.rgnpress.ro/rgn_12/cаtegorii/аnаlize-interviuri/7500-аureliаn-lаvric-аplicаreа-stаndаrdelor-i-experienei-internаionаle-in-soluionаreа-conflictului-nistreаn-.html (аccesаt lа 23.04.15)