Politici Agroalimentare
POLITICI AGROALIMENTARE
CUPRINS
Introducere
U.I. 1 SISTEMUL AGROALIMENTAR ÎN ECONOMIA CONTEMPORANA
Formarea economiei agroalimentare
Modelul occidental al integrării agroindustriale
U.I.2 FUNDAMENTELE POLITICILOR AGROALIMENTARE
2.1. Politici agroalimentare – delimitări, conținut, obiective
2.2. Structura sectorului agroalimentar
2.3. Problemele principale ale sistemului agroalimentar
2.4. Echitate și eficacitate în politicile agroalimentare
2.5. Instrumente ale politicilor agroalimentare
2.6. Fundamentarea și efectele măsurilor de politică agroalimentară
U.I. 3 POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ
3.1. Scurtă istorie a politicii agricole comune
3.2. Scurtă prezentare a politicii agricole comune de azi
3.3 Critici ale Politicii Agricole Comune
3.4 România și Politica Agricolă Comună
Bibliografie
Răspunsuri la testele de autoevaluare
INTRODUCERE
Modulul de studiu Politici agroalimentare, își găsește utilitatea în cadrul programului de studiu al anului IV – Inginerie economică în agricultură, deoarece, prin studierea acestui modul vom dobȃndi capacitatea de ȋnțelegere a mecanismelor care stau la baza formării economiei agroalimentare și a intervențiilor guvernelor și ale comunității internaționale privind orientarea și controlul activităților din sectorul agroalimentar ce se regăsesc în seturi de politici agroalimentare, care se diferențiază pe componentele acestuia în spațiu și timp, și în funcție de stadiul de dezvoltare economică a fiecărei țări.
Unitatea de învățare 1 SISTEMUL AGROALIMENTAR IN ECONOMIA CONTEMPORANĂ
Cuprins (U.I.1)
Obiectivele și competențele profesionale specifice (U.I.1)……………………………….3
Instrucțiuni…………………………………………………………………………………………………3
1.1 Formarea economiei agroalimentare………………………………………………4
1.2 Modelul occidental al integrării agroindustriale…………………………………..8
Rezumat (U.I.1)………………………………………………………………………………………11
Bibliografie (U.I.1) …………………………………………………………………………………..12
Obiectivele și competențele profesionale specifice (U.I.1)
Obiectivul acestei unități de învățare ȋl constituie însușirea conceptelor de economie agroalimentară, sistem agroalimentar, industrializarea sistemului agroalimentar. După finalizarea studiului din această unitate de învățare,
studentul va dispune de competențe pentru:
– Explicarea noțiunii de economie agroalimentară;
– Explicarea noțiunii sistem agroalimentar;
– Explicarea industrializării sistemului agroalimentar.
Instrucțiuni (U.I.1)
Această unitate de învățare cuprinde noțiuni introductive privind:
economia agroalimentară, sistem agroalimentar, industrializarea sistemului agroalimentar. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 3 ore. Această unitate de învățare cuprinde mai multe teste de autoevaluare, a căror rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoștințelor dobândite în timpul studiului. O lucrare de verificare care să cuprindă aspecte din cadrul acestei unități de învățare va fi prezentată la finalul U.I. 2.
1.1 Formarea economiei agroalimentare
În ultimele decenii agricultura, ca activitate umană specializată, a început să fie abordată ca o componentă a sectorului agroalimentar, iar acesta, la rândul său, ca o componentă importantă a economiei naționale. In diferite țări sau grupe de țări exploatațiile agricole, întreprinderile de industrie alimentară și de distribuție a produselor agroalimentare sunt dependente unele de altele în procesul de organizare a pieței și de creștere a eficienței economice. Totodată, aceste întreprinderi, pe măsura modernizării tehnologice, stabilesc legături puternice cu întreprinderile din amonte, producătoare de mijloace tehnice și alți factori de producție.
Legăturile de dependență dobândesc caracter complex și dinamic, și sunt abordate sistemic. Aceste procese apar, tot mai mult, sub forme diferite de integrare agroalimentară, la nivel sectorial, național, regional și în condițiile accentuării globalizării economice în plan mondial. Internaționalizarea piețelor agricole și diversificarea comerțului exterior cu produse agroalimentare, grăbite de liberalizarea schimburilor, generează apropierea între diferite forme de organizare a economiilor agroalimentare create de-a lungul vremii în diferite țări.
Ca efect al modernizării economice generale, sistemele agroalimentare cunosc la nivel național transformări fundamentale. Astfel, declinul relativ al agriculturii în economiile moderne este un proces obiectiv în eforturile de creștere a eficienței economice și sociale. Transferul de forță de muncă din agricultură către alte sectoare, generat de introducerea progresului tehnic, are caracter general în epoca modernă. în interiorul sectorului agroalimentar acest transfer s-a produs spre industriile alimentare și servicii. Pătrunderea tehnologiilor moderne în agricultură a eliberat forță de muncă și a creat locuri de muncă în activitățile neagricole, în special în sectorul serviciilor.
Modernizarea agriculturii a avut ca efect transferuri de venituri către alte sectoare și impulsionarea dezvoltării economice generale.
Mutațiile pozitive care au avut loc în economia modernă au determinat scăderea relativă a locului agriculturii, concomitent cu realizarea unui standard ridicat ai puterii de cumpărare a populației.
În țările dezvoltate agricultura ocupă o pondere redusă în PIB și în forța de muncă ocupată, dar aportul acesteia la formarea brută a capitalului fix, superioară celor doi indicatori, arată rolul important jucat în dezvoltarea economică de ansamblu și în formarea sistemului agroalimentar modern.
Faptul că ponderea agriculturii în populația ocupată este superioară ponderii acesteia în PIB arată o putere economică mai scăzută și poziția slabă a producătorilor agricoli pe piață în a-și impune un nivel mai bun de prețuri la produsele agricole, față de cele ale produselor industriale și serviciilor.
Dezvoltarea și eficientizarea agriculturii a contribuit la creșterea puterii de cumpărare a populației ca urmare a ieftinirii alimentelor. Aceasta se reflectă în ponderea cheltuielilor cu alimentele, băuturile și tutunul în totalul cheltuielilor de consum a populației în țările dezvoltate (17,5% în Uniunea Europeană și 15,5%) în SUA).
Scăderea relativă a agriculturii în economiile moderne este însoțită de schimbări structurale în sistemul agroalimentar. Pe ansamblul acestuia, respectiv în valoarea finală a produselor alimentare, activitățile de prelucrare și servicii dețin ponderi ridicate în țările dezvoltate, iar în cele cu economie în curs de dezvoltare locul principal este deținut de agricultură.
În unele țări dezvoltate productivitatea agricolă este apropiată de cea a sectorului industrial și a sectorului servicii, în altele însă se mențin decalaje între agricultură și celelalte sectoare. în majoritatea țărilor dezvoltate productivitatea agricolă a crescut în 1996 față de 1986 și numai într-un număr redus de țări a scăzut (Belgia, Germania, Austria, Suedia, Canada, România), dar din motive diferite. Țările cu cel mai ridicat nivel de productivitate agricolă sunt: Danemarca, Olanda, Elveția, SUA, Noua Zeelandă, Franța. Decalajul de productivitate agricolă între România și Danemarca era în anul 1996 de 1:30, între România și Grecia de 1:10,4, între România și Cehia de 1:4,1 etc.
Creșterea veniturilor populației produce mutații structurale la nivelul cererii de consum alimentar al populației. Treptat, crește cererea de alimente cu grad ridicat de prelucrare industrială și de produse ecologice, precum și accesul populației la servicii diverse, în special servirea meselor în afara menaj elor.
Conceptul de economie agroalimentară a apărut după cel de-al doilea război mondial în țările dezvoltate din Europa și America.
Economia agroalimentară cuprinde ansamblul activităților care concură la realizarea funcției alimentare a unei țări. După Louis Malassis, economia agroalimentară cuprinde șapte sectoare principale, angrenate în funcționarea sa: agricultura; industriile agricole și alimentare; distribuția agricolă și alimentară; restaurantele (alimentația publică); industriile și serviciile care furnizează filierelor agroalimentare consumurile interne directe și echipamentele necesare
funcționării acestora; comerțul internațional; menaj ele (gospodăriile cu auto-consumul lor).
Ponderea acestor sectoare în valoarea producției alimentare finale diferă în funcție de nivelul de dezvoltare economică a unei țări, de resursele alimentare, de populație, tradiții alimentare etc.
Economia agroalimentară este dependentă de nivelul general de dezvoltare economică a societății date, de politicile alimentare, de starea agriculturii și de evoluția structurilor agrare, de procesele economice și sociale din comunitățile rurale. Orientarea economiei agroalimentare se realizează în funcție de raporturile cerere-ofertă, prioritatea având-o cererea de alimente. Cererea efectivă de alimente condiționează punerea în valoare a resurselor materiale și a nevoilor de capital, precum și formarea unui anumit tip de economie alimentară, specifică modelului de consum național.
Economia alimentară a unei țări s-a format timp îndelungat și constituie fundamentul economiei agroalimentare moderne. Economia alimentară (economia consumului alimentar) concentrează activități legate de satisfacerea nevoilor nutriționale ale oamenilor, manifestate prin raportul dintre nevoile biologice și capacitățile de acces la hrană, determinate de nivelul ofertei, de prețuri etc. Economia alimentară a unei țări este caracterizată de regimul alimentar (structura rațiilor alimentare), de nivelul bugetelor alimentare (cheltuielile cu alimentele în veniturile totale). Factorii economici și naturali determină cererea de alimente care exprimă nevoile efective ale populației la diferite niveluri de venituri și prețuri.
Se cunosc trei tipuri de economie agroalimentară: economie agro-alimentară agricolă; economie agroalimentară de tranziție; agroindustria. Aceste tipuri de economie agroalimentară se regăsesc în diferite etape istorice și în combinații diferite, criteriile de delimitare fiind: ponderea agriculturii, a activității de prelucrare și distribuției în valoarea finală a mărfurilor; ponderea agriculturii în structura valorii adăugate pe cele trei subsectoare; ponderea agriculturii în consumul final și în comerțul exterior etc.
Economia agroalimentară a țărilor dezvoltate se caracterizează prin ponderea mai scăzută a agriculturii în valoarea finală a mărfurilor agricole, față de celelalte două subsectoare. Totodată, în aceste țări se manifestă și un declin relativ al economiei agroalimentare în cadrul economiei naționale, ca urmare a creșterii productivității agricole și a asigurării disponibilităților alimentare la nivelul cerințelor întregii populații (realizarea autosuficienței alimentare), precum și a piețelor de export limitate.
Rolul sectorului agroalimentar în dezvoltarea de ansamblu depinde de numeroși factori, în primul rând, de rolul agriculturii în aprovizionarea industriilor alimentare și nealimentare, și de tendința de limitare a consumului alimentar pe locuitor în țările dezvoltate, datorită saturației alimentare. în aceste țări elasticitatea cheltuielilor alimentare în raport cu veniturile este mai slabă decât a altor cheltuieli de consum.
Ca urmare a acestor transferuri către alte sectoare, sectorul agroalimentar contribuie din plin la creșterea economică. Prin efectul de antrenare și prin integrarea tot mai puternică în economie, sectorul agroalimentar contribuie la creșterea economică generală. Dacă în stadiul economiei alimentare agricole efectele de antrenare ale sectorului agroalimentar sunt scăzute, în stadiul de agroindustrie aceste efecte sunt importante dl sectorului agroalimentar în dezvoltarea de ansamblu depinde de numeroși factori, în primul rând, de rolul agriculturii în aprovizionarea industriilor alimentare și nealimentare, și de tendința de limitare a consumului alimentar pe locuitor în țările dezvoltate, datorită saturației alimentare. în aceste țări elasticitatea cheltuielilor alimentare în raport cu veniturile este mai slabă decât a altor cheltuieli de consum.
Ca urmare a acestor transferuri către alte sectoare, sectorul agroalimentar contribuie din plin la creșterea economică. Prin efectul de antrenare și prin integrarea tot mai puternică în economie, sectorul agroalimentar contribuie la creșterea economică generală. Dacă în stadiul economiei alimentare agricole efectele de antrenare ale sectorului agroalimentar sunt scăzute, în stadiul de agroindustrie aceste efecte sunt importante datorită integrării sale în economia națională. în stadiul agroindustriei, multiplicatorul cererii finale a sectorului agroalimentar este ridicat. Acest stadiu tinde să joace un rol strategic al dezvoltării agroalimentare, cu efecte de antrenare importante asupra agriculturii. Totodată, multiplicatorul cererii finale ridicate are efecte de antrenare asupra întregii economii naționale. Aceste efecte sunt orientate mai ales asupra agriculturii, care asigură circa 80% din consumurile intermediare ale sistemului agroalimentar. Ca atare, dezvoltarea agriculturii în țările occidentale este din ce în ce mai dependentă de capacitatea întreprinderilor de industrie alimentară de a cuceri piețele de desfacere.
Evoluția sectorului agroalimentar spre integrarea internă și externă pune pe primul plan creșterea competitivității în toate subsectoarele componente și implică măsuri coordonate de modernizare, în condițiile dezvoltării durabile.
1.2 Modelul occidental al integrării agroindustriale
Agroindustria este modelul de producție care susține modelul de consum occidental; s-a format de-a lungul unui proces istoric, după legi proprii și ca rezultat al proceselor de industrializare capitalistă .
Industrializarea sistemului agroalimentar este precedată de procesul general de industrializare a economiilor occidentale.
Stadiul agroindustrial al economiei agroaiimentare se caracterizează prin impactul crescând al agroindustriaîizării pe canalele agroaiimentare, dezvoltarea activităților secundare și terțiare, generalizarea metodelor de producție moderne, producția și distribuția de masă, creșterea consumurilor energetice, a consumurilor intermediare și de capital pe unitate de muncă și pe această bază realizarea unei înalte productivități a muncii și reducerea numărului de agricultori.
Capitalizarea sectorului agroalimentar în țările occidentale reflectă nivelul ridicat al capitalizării pe ansamblul economiei.
În stadiul agroindustrial, economia agroalimentară atinge maturitatea în procesul de dezvoltare și se integrează ca o componentă a producției capitaliste. Procesul de industrializare agroalimentară se caracterizează prin declinul relativ al agriculturii, creșterea subsectoarelor industriale (industrii alimentare, industrii din amonte) și în special a subsectorului servicii (comerț, restaurante, servicii în amonte și în procesul producției alimentare).
Industrializarea sectorului agroalimentar a avut loc mai târziu decât în celelalte sectoare, din cauza dificultăților proceselor biologice și a condițiilor sociale ale producției agricole.
Louis Malassis a remarcat două etape importante în evoluția sectorului agroindustrial: etapa preindustrială și etapa industrială. La acestea se poate adăuga și cea de a treia etapă, caracterizată de exigențele dezvoltării durabile a sectorului agroindustrial.
a) Etapa preindustrială se caracterizează prin rolul important al producției agricole, producție variabilă de la an la an și în cantități mici, slaba dezvoltare a diviziunii muncii, nivelul tehnic și metode de organizare empirice, slaba utilizare a energiei mecanice, capitalul redus pe unitate de muncă, productivitatea muncii reduse.
b) Etapa industrială se caracterizează prin pătrunderea și difuzarea descoperirilor științei și tehnicii moderne în industria alimentară și în agricultură, producție obținută în cantități mari (economie de scară), pe baza tehnologiilor modeme, puternica utilizare a energiei mecanice și realizarea unei productivități a muncii ridicate și în creștere.
Industrializarea agriculturii s-a realizat pe seama creșterii input-urilor provenite din industrie, prin extinderea și generalizarea proceselor industriale de producție în numeroase activități agricole.
Treptat, a crescut ponderea consumurilor intermediare și a capitalului pe o persoană activă. Consumul de capital total ridicat pe unitate de produs obținut face ca agricultura să fie considerată de Louis Malassis „o industrie grea".
Pătrunderea metodelor moderne de producție a transformat agricultura tradițională într-un sector modern. Producția vegetală a dobândit numeroase trăsături ale producției industriale, iar în sectorul zootehnic s-au obținut rezultate spectaculoase.
A fost posibilă industrializarea totală a filierelor în creșterea porcilor și a păsărilor, ca urmare a producerii nutrețurilor combinate, un rol important avându-1 în acest proces industriile din amonte de agricultură și serviciile tehnico-comerciale. Dar au apărut numeroase efecte negative ale acestei dezvoltări. Impactul negativ al industrializării agriculturii este corectat în prezent de orientările Politicilor Agricole Comunitare către supravegherea ecologică și controlul dezvoltării durabile a sectorului agroindustrial.
In deceniul '50, industria alimentară se limita în esență la transformarea produselor agricole și ca urmare, atunci când recoltele erau bune, producția alimentară era în creștere, iar când recoltele erau slabe activitatea de prelucrare se contracta. începând din anul 1963, imediat după crearea Comunității Europene, apare o ruptură spectaculoasă. Industria alimentară s-a dezvoltat într-un ritm diferit de cel al producției agricole, ca urmare a evoluției cererii de consum și a comportamentelor consumatorilor, pe măsura creșterii veniturilor. Dintr-o simplă activitate de transformare a produselor agricole, industria alimentară devine o industrie care produce alimente din ce în ce mai elaborate, ceea ce sporește mult valoarea adăugată în comparație cu agricultura.
Industrializarea canalelor agroalimentare se caracterizează prin modernizarea și dezvoltarea producției și distribuției de masă, ca și a consumului de masă.
Industriile alimentare, bazate pe economia de scară, s-au dezvoltat și diversificat ca urmare a unor investiții importante, tehnologiile alimentare s-au adaptat noilor modele nutriționale, toate acestea au permis diversificarea produselor alimentare și satisfacerea exigențelor distribuției de masă.
Industrializarea distribuției și a consumului se manifestă prin extinderea metodelor industriale de distribuție și consum de masă. în stadiul distribuției de masă s-a schimbat fundamental sistemul de ambalare, se dezvoltă circuitele integrate etc. Distribuția de masă nu înseamnă uniformizarea consumului, ci diversificarea acestuia prin pătrunderea inovațiilor comerciale (fast foods, home service, distribuire automată etc). Printre metodele moderne de distribuție se evidențiază computerizarea acesteia, care a transformat fundamental sistemul de marketing și de gestiune.
Au apărut forme de concentrare și internaționalizare a industriilor și a distribuției agroalimentare. Concentrarea puternică a dus la reducerea numărului societăților agroalimentare de prelucrare și distribuție. Internaționalizarea agroalimentară este precedată de procesul general de internaționalizare a capitalului și de deschiderea piețelor. Totodată a crescut numărul firmelor agroalimentare multinaționale, organizate sub formă de grupuri, complexe de societăți dependente de o societate-mamă și de controlul tehnologic bazat pe brevete și licențe.
Dar, sectorul artizanal și cel cooperatist în țările occidentale coexistă alături de sistemul agroindustrial. Expansiunea sistemului cooperatist în sânul societății capitaliste se caracterizează prin aplicarea principiilor eficienței capitaliste.
În Franța, sectorul agroalimentar a cunoscut un puternic dinamism. Datorită dezvoltării agriculturii s-a putut crea un model agroalimentar fondat pe gust, varietate, echilibru și securitatea produselor. Agricultura a stat la baza succeselor industriei alimentare. Filierele agroalimentare sunt compuse din agenți economici diferiți, dar care depind unii de alții. Puterea filierelor se măsoară în funcție de coordonarea lor. Dezvoltarea depinde de realizarea unui parteneriat echilibrat între toți agenții economici, un parteneriat care respectă interesele fiecăruia și autorizează o repartiție echitabilă a valorii adăugate.
Agricultura este nevoită să se adapteze la tendințele de internaționalizare și concentrare manifestate în industria alimentară, prin organizarea și stabilirea unor relații favorabile în sânul filierelor. Fără o agricultură puternică și dinamică nu este posibilă organizarea filierelor pe baze moderne, în condițiile cursei productivității și a liberalizării brutale a schimburilor mondiale.
Europa dispune de un formidabil potențial agricol și rural și este de datoria noastră de a-1 întreține și valoriza, pentru a nu crea dezechilibre economice teritoriale și sociale, de care întreaga societate ar fi afectată .
Fenomenul cel mai remarcabil al ultimilor 20 de ani este modificarea comportamentelor de consum și afirmarea unui consumator din ce în ce mai autonom în alegerea sa față de distribuitor sau fabricant. La exigențele noi ale consumatorilor privind calitatea produselor se răspunde prin rigoarea și excelența produselor și a serviciilor oferite de industria alimentară și de către distribuție.
Modificările în comportamentul de consum se datorează creșterii veniturilor și calității produselor și serviciilor. Totodată se manifestă tendința de creștere a consumului în afara menaj elor (restaurante, fast foods etc) și scade ponderea cheltuielilor cu alimentele în cheltuielile de consum.
Procesul de modernizare a agriculturii dezvoltă relații de interdependență între sectoarele de activitate, rezultând o integrare din ce în ce mai complexă. Un sector agroalimentar organizat creează o rețea de relații specializate, strâns legate de activități succesive care au devenit complementare, constituind filiere ale producției agroalimentare. Dezvoltarea procesului de integrare verticală este consecința unor evoluții care substituie legăturile simple, întâmplătoare, ale pieței cu relațiile deschise, dar obligatorii, între diferiți parteneri succesivi ai unei filiere integrate. O asemenea formă de integrare a dus în țările superindustrializate la trecerea exploatațiilor agricole sub controlul comerțului sau a industriilor din amonte sau aval. Pentru a tempera aceste evoluții negative guvernul fiecărei țări și în Uniunea Europeană la nivelul acesteia promovează măsuri de protecție a agriculturii și a spațiului rural, și de limitare a extinderii monopolurilor.
Intervențiile guvernelor și ale comunității internaționale privind orientarea și controlul unor activități din sectorul agroalimentar se regăsesc în seturi de politici agroalimentare, care se diferențiază pe componentele acestuia în spațiu și timp, și în funcție de stadiul de dezvoltare economică a fiecărei țări.
Test de autoevaluare (1)
Economia agroalimentară cuprinde……..
Procesul de industrializare agroalimentară se caracterizează prin…..
Dezvoltarea procesului de integrare verticală este consecința…….
Rezumat U.I.1
In unitatea de ȋnvățare 1 sunt cuprinse ȋn termeni generali noțiunile de economie agroalimentară, sistem agroalimentar, industrializarea sistemului agroalimentar.
Bibliografie:
1. Dona I. – 2000, Economie rurală, Ed. Economică, București
2. Gavrilescu D. și colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert București;
Unitatea de învățare 2 FUNDAMENTELE POLITICILOR AGROALIMENTARE
Cuprins (U.I.2)
Obiectivele și competențele profesionale specifice (U.I.2)……………………………..13
Instrucțiuni……………………………………………………………………………………………….13
2.1 Politici agroalimentare – delimitări, conținut, obiective……………………15
2.2 Structura sectorului agroalimentar…………………………………………………..19
2.3 Problemele principale ale sistemului agroalimentar…………………….21
2.4 Echitate și eficacitate în politicile agroalimentare………………………24
2.5 Instrumente ale politicilor agroalimentare ……………………………..29
2.6 Fundamentarea și efectele măsurilor de politică agroalimentară……………………………………………………………………31
2.7 Tendințe ale politicilor agroalimentare și de dezvoltare rurală ……….39
Rezumat (U.I.2)………………………………………………………………………………………48
Lucrare de verificare……………………………………………………………………………48
Bibliografie (U.I.2) ………………………………………………………………………………….48
Obiectivele și competențele profesionale specifice (U.I.2)
Obiectivul acestei unități de învățare ȋl constituie însușirea conceptelor de politici, politică agroalimentară, sector agroalimentar, problemelor specifice sistemului agroalimentar, politici de consum, cunoașterea variabilelor și a determinanților creșterii economice agroalimentare . După finalizarea studiului din această unitate de învățare, studentul va dispune de competențe pentru:
– Explicarea noțiunii de politică în sens generic;
– Explicarea noțiunii de politică agroalimentară;
– Identificarea problemelor specifice sistemului agroalimentar
– Recunoașterea variabilelor și a determinanților creșterii economice agroalimentare
Instrucțiuni (U.I.2)
Această unitate de învățare cuprinde noțiuni introductive privind:
politicile agroalimrntare, pe baza cărora pot fi înțelese conceptele referitoare la:
sector agroalimentar, problemelor specifice sistemului agroalimentar, politici de consum, cunoașterea variabilelor și a determinanților creșterii economice agroalimentare. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 3 ore. Această unitate de învățare cuprinde mai multe teste de autoevaluare, a căror rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoștințelor dobândite în timpul studiului. O lucrare de verificare care să cuprindă aspecte din cadrul acestei unități de învățare va fi prezentată la finalul U.I. 2.
2.1 POLITICI AGROALIMENTARE – DELIMITĂRI, CONȚINUT, OBIECTIVE
Politica, în sens general, este definită ca o intervenție a statului în economia de piață. Astfel, prin termenul de politică se înțelege “cursul acțiunii alese de guvern în ce privește un aspect al economiei (ex. industria, agricultura, servicii, venituri, prețuri etc.). În acest sens, politica agroalimentară este parte componentă a politicii economice generale (PEG).
P.E.G. = Pmonetară + Pfiscală + Pprețuri + Pcomercială + Pagroalimentară + Pvalutară + Pinvestiții + Pregională + Pindustrială + Alte politici
Pentru delimitarea conceptului de politică agroalimentară, L. Malassis (1992) sublinia următoarele1:
politicile agricole se raportează la activitățile și la gospodăriile agricole;
politicile alimentare privesc produsele, consumurile și, consumatorii;
politicile agroalimentare reprezintă ansamblul intervențiilor care cuprind lanțul alimentar în totalitatea sa, cu cele șapte componente principale: agricultura, industriile, distribuția agricolă și alimentară, restaurantele, industriile și serviciile aferente, comerțul exterior agroalimentar și consumul.
Datorită organizării sociale și instituționale actuale, aceste trei tipuri de politici nu își pot găsi în general corespondente operaționale și delimitate.
Pentru a defini conceptul de politică agroalimentară există mai multe puncte de vedere:
politica agroalimentară reprezintă un ansamblu de măsuri juridice de execuție și administrare, care influențeză în mod direct sau indirect, condițiile de realizare și valorificare a producției agricole cu scopul îmbunătățirii producției și al nivelului de trai al populației;
politica agroalimentară cuprinde ansamblul intervențiilor de stat în influențarea factorilor cererii și ofertei de produse agricole și alimentare;
politica agroalimentară este ansamblul acțiunilor politice direcționate cu prioritate spre sectoarele de exploatații agricole și de agrobusiness, cu influențe asupra deciziilor producătorilor individuali și a firmelor.
Plecând de la aceste considerente putem concluziona că politica agroalimentară este definită ca ansamblul hotărârilor deciziilor și acțiunilor pe care le aplică statul asupra factorilor cererii și factorilor ofertei cu scopul îmbunătățirii producției și al nivelului de trai al populației.
Sfera de acțiune a politicilor agroalimentare se extinde în mod corelat cu alte politici economice (fiscală, prețuri, industrie etc.) și cuprinde următoarele noțiuni: politica prețurilor, politica de marketing, politica imputurilor, politica de credit etc.
Sfera de acțiune a politicii agroalimentare se extinde asupra mai multor domenii, cum ar fi:
aprovizionarea cu mijloace de producție pentru agricultură;
asigurarea condițiilor de producție agricolă;
comercializarea produselor;
procesarea producției agricole;
relații de structuri de proprietate și de exploatații.
Politicile agroalimentare cuprind politici de preț, de marketing, de imputuri, de cercetare etc.
Politica prețurilor cuprinde acțiuni desemnate a influența nivelul și stabilitatea prețurilor.
Politica de marketing are în vedere drumul parcurs de produsele agricole de la poarta fermei la consumatorul domestic sau la consumatorul extern.
Politica imputurilor – influențează prețurile plătite și cheltuielile efectuate de către firme pentru obținerea produselor.
Politica de cercetare – urmărește generarea și difuzarea noilor tehnologii destinate să crească productivitatea resurselor.
Toate aceste politici sunt definite drept politici sectoriale și au ca scop să influențeze dezvoltarea socială și economică a sectorului agroalimentar.
Obiectivele politicilor agroalimentare – sunt subordonate obiectivelor generale ale politicii economice precum și valorilor normative de bază acceptate de societate într-o perioadă dată. (ex: libertatea, egalitatea șanselor, dreptatea, siguranța, participarea, dezvoltarea etc.). De asemenea iau în considerare contribuția sectorului agroalimentar la dezvoltarea economică.
Contribuția sectorului agroalimentar la creșterea economică se concretizează în următoarele elemente:
contribuția de produs – asigurarea producției alimentare;
contribuția de piață – concretizată în cererea fermierilor pentru producțiile industriale;
contribuția de factori – prin transferul de forță de muncă și capital;
contribuția de devize – prin export – și excedentul de balanță comercială;
contribuția la dezvoltarea sectorului managerial
favorizează procesul industrializării mediului rural.
Starea sectorului agroalimentar are implicații majore asupra economiei în ansamblu: influiențează productivitatea prin schimbări tehnologice în sectorului agroalimentar; influiențează venitul național; influiențează dezvoltarea altor sectoare ale economiei.
Obiectivele politicii agroalimentare includ considerații privind stabilitatea politică și socială, integrarea economiei naționale, dezvoltarea securității alimentare, creșterea exportului, prevenirea malnutriției, creșterea veniturilor unui grup particular de fermieri săraci; creșterea economiei regionale (ex: îmbunătățirea producției agricole în regiunea “X” defavorizată din punct de vedere economic) și naționale (ex: acoperirea unui deficit al balanței de plăți).
Obiectivele pot fi împărțite după criterii de eficiență, stabilitate, distribuție și libertate economică:
1. După eficiență:
alocarea resurselor între sectoare (mobilitatea factorilor de producție);
alocarea resurselor în cadrul sectorului (structura exploatațiielor);
diviziunea muncii între regiuni;
diviziunea internațională a muncii;
influențele externalităților (mediul înconjurător și locurile comune).
2. După stabilitate:
prețuri de consum stabile;
prețuri de producție stabile;
asigurarea satisfacerii cererii alimentare;
balanța de plăți echilibrată.
3. După distribuție:
între grupuri economice (fermieri, procesatori, producătorii de mijloace de producție, consumatori);
între gospodării (cerințe sociale);
între regiuni (regiuni rămase în urmă);
între generația prezentă și viitoare;
sprijin internațional pentru dezvoltare, ajutor alimentar.
4. După libertatea economică:
politica competitivității;
existența individuală.
Arhitecții politicilor din diferite perioade și țări se orientează după principii generale cum sunt:
asigurarea stabilității politice și sociale;
stabilitatea economică;
influențarea transformărilor structurale necesare în economie;
creșterea economică;
echitate socială etc.
În acest cadru general, politica agroalimentară are un caracter de politică structurală, regională, cu interdependențe stricte cu politica comercială, fiscală și monetară.
De asemenea obiectivele politicilor agroalimentare se împart în două:
– obiective ale creșterii economice
– obiective care să îmbunătățească distribuția veniturilor.
Obiectivele pot fi formulate explicit sau urmărite fără transparență. Spre ex:, scopul creșterii competitivității pe plan mondial generează obiectivul favorizării unităților mai mari, în detrimentul firmelor mici, fără ca acest obiectiv să apară formulat clar.
2.2 STRUCTURA SECTORULUI AGROALIMENTAR
Analiza structurii sectorului agroalimentar este necesară pentru a defini cât mai punctual direcțiile de acțiune prin politicile agroalimentare.
Analiza structurală are ca obiect următoarele nivele:
A. Tipologic:
-după activitate, sunt șapte domenii care asigură alimentația, și anume: agricultura, industriile agricole și alimentare, distribuția agricolă și alimentară, restaurarea, industriile și serviciile aferente (pe consumuri intermediare și echipamente), comerțul internațional și unitățile socio-economice de consum.
-după produs, structura cuprinde practic produsul sau grupul de produse pe filieră, de la producția de materie primă agricolă până la consumul final. De exemplu, la produsul pâine se urmărește producerea de grâu, făină și pâine, precum și activitățile adiacente acesteia.
-după proprietate sau management, structura cuprinde categoria producătorilor agricoli, inclusiv fermele comerciale, micile întreprinderi, marile întreprinderi private, cooperația, subsectorul de stat compus din domeniul privat al statului și subsectorul public.
B. Funcțional:
1. Producția agricolă
În structura agroalimentară, agricultura este furnizorul principal de produse agricole, produse alimentare (ouă, fructe, legume), materii prime pentru prelucrare în produse alimentare.
Ponderea materiilor prime destinate prelucrării este din ce în ce mai mică, pe măsură ce economia agroalimentară devine mai sofisticată.
Această dinamică este exprimată sintetic de faptul că locul agriculturii în valoarea produsului alimentar final manifestă o tendință de scădere, pe măsură ce societățile alimentare se dezvoltă. Expunerea din tabelul 2.1. evidențiază faptul că în SUA și România (situate la poli opuși din punct de vedere al stadiului de dezvoltare agroalimentară) ponderea agriculturii în valoarea produsului alimentar final este diferită – numai 19% în SUA și aproape dublă în România.
2. Transformarea
Transformarea materiilor prime agricole s-a constituit și dezvoltat în activități industriale de proporții, cu schimbarea ocupațiilor și modificarea cererii
nutriționale, cu creșterea și rafinarea cererii.
Transformarea acționează asupra produselor agricole neomogene, perisabile, sezoniere, dispersate regional. Efectele principale sunt omogenizarea, conservarea, stocarea, diversificarea.
Tabelul.2.1.
Locul agriculturii în valoarea produsului alimentar final
Sursa:Davidovici I. și colab., 2002, Economia creșterii agroalimentare,
Ed. Expert, București
3. Distribuția
Pe filierele agroalimentare, distribuția se structurează în canale de gros și detail și se desfășoară din ce în ce mai frecvent pe circuite care integrează o diversitate de produse. Distribuția face în fapt legătura între produsele agroalimentare și consumatorul final.
Rolul, poziția și dinamica acesteia este direct proporțională cu dezvoltarea economiei agroalimentare. Suprapunerea în mare măsură a distribuției cu activitatea strict comercială determină și natura dinamismului acestei funcțiuni.
Analiza comparativă a influenței progresului economic asupra principalelor activități din filierele agroalimentare semnalează grade inegale de dezvoltare a acestora. Cel mai dinamic domeniu s-a dovedit a fi distribuția, urmată de activitatea de transformare, iar domeniul cu cel mai lent « feed-back » este producția agricolă.
Concurența pentru dominarea pieței a creat un mecanism activ de „ competitivitate verticală” în sistemele agroalimentare. Astfel dezvoltarea distribuției a creat numeroase fuziuni (integrarea lanțului agroalimentar), având ca efect scăderea costurilor de comercializare. Astfel sistemul agroalimentar a căpătat valențele economiei de scală. Sistemele „hard discount” (reduceri mari pentru produsele cu garanții de marcă ale fabricii, distribuite direct la consumator ) au mărit competiția atât pe orizontală, cât și pe verticală. Această luptă de dominație este încă în progres și se așteaptă efecte dominant pozitive pentru calitatea și prețurile produselor agroalimentare.
2.3 PROBLEMELE PRINCIPALE ALE SISTEMULUI AGROALIMENTAR
Suma de probleme specifice sistemului agroalimentar ar putea să difere de la o perioadă la alta și de la o țară la alta, dar natura problemelor este în esență aceeași și vizează în principal următoarele aspecte:
1. – locul și rolul producției agroalimentare în cadrul economiei naționale;
2. – politica de exploatare a fondului funciar;
3. – filiera produselor agroalimentare;
4. – politica veniturilor;
5. – sistemul de finanțare;
6. – integrarea europeană.
1. Rolul producției agroalimentare în economie are în vedere susținerea agriculturii și industriei alimentare ca ramuri care asigură ocuparea forței de muncă din mediul rural și relațiile ce se crează între creșterea economică globală și creșterea economiei agroalimentare;
2. Politica de exploatare a fondului funciar cuprinde: a) regimul juridic funciar; b) formele de exploatare; c) consolidarea sistemului de proprietate; d) promovarea integrării și cooperării economice.
3. Filiera produselor agroalimentare include ansamblul activităților de aprovizionare, producție, prelucrare, distribuție și vânzare cu amănuntul. Aceasta presupune sprijin pentru: reducerea costului social al alimentației; garantarea calității produselor; intervenții de reglementare în cazul unor distorsiuni majore privind prețurile; dezvoltarea instituțiilor pieței, dezvoltarea comerțului și a canalelor de marketing.
4. Politica veniturilor se referă la : a) subvenții pe unitate de producție; b) alocații de venit pe baza mecanismelor pieței; c) promovarea activității antreprenoriale; d) îmbunătățirea condițiilor instituționale ale realizării veniturilor – programe de management pentru stări critice; păstrarea puterii de cumpărare a consumatorilor.
5. Sistemul de finanțare a agriculturii: – crearea de instituții specifice de finanțare;- sistem de finanțare care să ofere capitalizarea agricultorilor.
6. Politica de integrare europeană vizează: îmbunătățirea reciprocă a condițiilor accesului la piață; – stabilirea concesiilor și a compensațiilor (compromisurilor).
Motivele intervenției statului pe filiera produselor agroalimentare sunt:
* instabilitatea ofertei datorită influențelor factorilor naturali;
* modelul de agricultură;
* imperfecțiunile pieței – micii producători se impun greu pe piață față de monopolurile de comercializare și de prelucrare;
* siguranța alimentară;
* conservarea resurselor naturale;
* diferența de venituri între agricultură și alte ramuri;
* instabilitatea cererii.
Intervenția statului urmărește întotdeauna găsirea unui compromis pentru armonizarea intereselor, de regulă contradictorii, ale celor trei actori principali ai politicilor agroalimentare – producători, consumatori și guvern.
La nivelul producătorilor problemele diferă pe orizont scurt și lung.
Pe orizont scurt, problema majoră constă în instabilitatea prețurilor de achiziție a produselor agricole. În țările dezvoltate, atât oferta cât și cererea mai ales pentru produsele agricole inferioare, prezintă elasticitate redusă în raport cu modificarea prețului, ceea ce înseamnă că o variație relativ mică în volumul ofertei sau cererii implică variații mari de preț (curba cererii și a ofertei are formă abruptă).
Se observă că o variație relativ mică în producție implică schimbări mari în preț, respectiv oscilația prețului este accentuată chiar și la mici modificări ale ofertei (sau ale cererii).
Pe termen lung, apar următoarele inconveniente pentru fermieri:
mobilitatea redusă a factorilor de producție agricolă (plantații, mașini specializate, forță de muncă) limitează elasticitatea ofertei și posibilitatea orientării acesteia după cerere;
progresul tehnic determină creșterea productivității și presează asupra reducerii prețului la produsele agricole;
elasticitatea cererii este redusă în raport cu veniturile (în țările dezvoltate).
Toatre acestea generează în final reducerea veniturilor fermierilor. Politica agroalimentară încearcă să contracareze efectele acestor tendințe economico obiective prin măsuri de susținere a prețurilor produselor agricole sau a veniturilor fermierilor și procesatorilor. Aceste măsuri impun însă prețuri de consum mai ridicate și cheltuieli bugetare susținute.
2.4 ECHITATE ȘI EFICACITATE ÎN POLITICILE AGROALIMENTARE
Într-un sistem economic dat, importanța relativă a cheltuielilor alimentare depinde în particular de capacitatea de cumpărare a consumatorilor, de politica economică globală și de politica agricolă și alimentară. Politicile macroeconomice sunt de obicei mai mult sau mai puțin discriminatorii. Ele tind să favorizeze unele sectoare ale economiei în raport cu altele sau să favorizeze fie pe producători, fie pe consumatori. Dacă obiectivul este dezvoltarea agroalimentară în vederea satisfacerii tuturor consumatorilor, se impune ca alternativă o politică agricolă sau o politică a consumului alimentar.
Dilema politicilor privește sprijinul pentru consum sau pentru producție. Prima variantă conduce la o politică de echitate pe termen scurt, a doua la o politică de eficacitate pe termen lung. Sărăcia agricolă este un factor fundamental de blocaj al dezvoltării agroalimentare; în schimb, avantajarea consumatorilor poate contribui la sărăcia rurală.
Politicile care urmăresc echitatea alimentară orientează resursele spre consum, respectiv au ca obiectiv creșterea capacității de cumpărare în ce privește consumul alimentar. Aceste politici se măsoară prin procentul populației care atinge sau depășește pragul nutrițional recomandat pe o scală a echității alimentare, de la 1 la 10 (10 – nivelul sațietății cantitative). Într-o societate săracă, 20-30 % din populație își va satisface nevoile alimentare, iar într-o societate de consum, acest procentaj atinge 80-90%.
Cercetările arată că în raport cu dezvoltarea, economia se industrializează, puterea medie de cumpărare crește și echitatea alimentară se îmbunătățește. Creșterea și dezvoltarea economică are la bază o investiție inițială și nu un consum. Spre exemplu, în anii 1950, SUA au avut politici de orientare a resurselor spre informatizarea societății, respectiv spre consum. Efectul, în anii 1970, SUA a devenit cea mai informatizată societate din lume. La polul opus, Japonia a avut politici de orientare a resurselor spre informatizarea întreprinderilor, efectul concretizându-se în faptul că întreprinderile japoneze au o foarte bună productivitate, căreia cu greu îi fac față întreprinderile din SUA. Plusul de productivitate a creat noi resurse care în timp au determinat creșterea consumului și informatizarea societății japoneze. Creșterea economică este o condiție necesară, dar nu suficientă pentru eliminarea sărăciei și subalimentației, oricare ar fi nivelul de dezvoltare. Pentru a atinge stadiul sațietății cantitative generalizate este absolut necesară o politică economică și socială corespunzătoare.
Politicile care urmăresc eficiența producției agroalimentare se măsoară prin productivitatea muncii care permite satisfacerea cererii efective corespunzătoare unui nivel dat de dezvoltare economică.
Orice decizie politică presupune un schimb între eficiență și echitate. Problema este să știm dacă câștigul de echitate justifică pierderea eficienței și, de asemenea, până când este convenabil să amânăm echitatea în numele eficacității. În acest sens, concluzionăm ca la nivel european politicile agroalimentare au fost orientate în special spre echitate, iar în SUA spre eficiență. Rezultatul este că în prezent Uniunea Europeană produce cea mai scumpă mâncare din lume, mult peste prețurile produselor agroalimentare din SUA. De ce? Pentru că, peste costul normal de producție se adaugă și subvenția care, în unele cazuri este mai mare decât costurile tehnologice. Prin efect, produsele europene au un cost social foarte ridicat și sunt necompetitive pe piețele internaționale. Acesta este unul din motivele principale prin care negocierile de liberalizare a comerțului mondial cu produse agricole este în impas (vezi negocierile din cadrul acordului pentru tarife și comerț GATT, în cazul „Rundei Uruguay”. Sub presiunea SUA, a început un proces susținut, caracterizat prin voința politică a reducerii până la dispariție a protecționismului și exacerbarea regulilor pieței, respectiv a competitivității). Se pune astfel problema dacă UE trebuie să continuie politicile agroalimentare de subvenții masive bazate pe echitate, sau trebuie să se orienteze spre noi politici mai puțin intervenționiste care au ca fundament criteriile de eficiență?.
Politicile agroalimentare în mod practic, trebuie să aibă ca scop creșterea eficacității producției alimentare și ameliorarea echității între partenerii lanțului alimentar, coordonarea și organizarea lanțului alimentar, subvenții pentru dezvoltare și reglare. Pe măsura progresului economic, dar mai ales pe măsura capitalizării, crește gradul de organizare al filierelor. Organizarea acestora se manifestă prin accentuarea organizării piețelor agroalimentare și a conturării unui cadru din ce în ce mai larg pentru elaborarea politicilor agroalimentare. Procesele de integrare agroalimentară se cristalizează tot mai intens la nivelul organizării microeconomice. În acest sens, Davidovici I. și colab. (2002) arată că marile societăți transnaționale se dezvoltă de sus în jos și acaparează piețele, integrând producția agricolă și celelalte activități. În paralel, organizațiile de tip cooperatist (agregate ale asocierii agenților economici cu precădere din agricultură) se dezvoltă de jos în sus și manifestă, de asemenea, o tendință puternică de proliferare. Ca urmare, problema politicilor de integrare agroalimentară este, la ora actuală, din ce în ce mai frecvent prezentă la nivel regional ori transnațional, la nivelul unor grupuri interstatale, la nivelul unor organizații internaționale și la nivel planetar. Această manifestare are ca efect un adevărat conglomerat de politici, al căror grad de coerență crește din ce în ce mai mult.
În acest context, la nivel macroeconomic, politicile internaționale devin din ce în ce mai coerente și mai des convenite între grupuri de state, acestea contribuind direct și la organizarea politicilor naționale. Puternic legate de politicile macroeconomice, de potențialul de producție și consum și, nu în ultimul rând, de conjunctura internațională, politicile naționale vizează un determinism inițial și conjunctural dublat de „o reparație a intervențiilor asupra lanțurilor agroalimentare și o coerență globală a acestora”.
Intervențiile statului sunt puternic particularizate în Japonia, în țările Uniunii Europene (UE) și SUA. Ele reprezintă cei trei poli definitorii ai tipurilor de politici agroalimentare din țările dezvoltate (tabelul 2.2.).
Tabelul 2.2.
Tipurile de finanțare publică a politicii agroalimentare
Sursa: Gavrilescu, Dinu, 1996.
Acești poli, judecați prin valoarea celor doi indicatori – „echivalent subvenție la producător” (ESP) și „echivalent subvenție la consumator” (ESC) – se prezintă astfel: Japonia și UE finanțează veniturile agricultorilor, iar SUA subvenționează prioritar avalul producției agricole și consumatorii. În esență, în Japonia și UE, finanțarea politicii agroalimentare și implicit a integrării este făcută de consumatori, în timp ce în SUA – de contribuabili. Este de remarcat și dimensiunea implicării și costul politicilor de susținere a integrării alimentare. La nivelul anului 1989, în SUA, pentru fiecare locuitor, valorile ESP și ESC reprezentau circa 130 $, în timp ce în Japonia și UE această valoare era dublă. Evident, acestea din urmă au o politică agroalimentară mult mai intens susținută de economia națională (tabelul 2.3.).
Tabelul 2.3
Ponderea contribuabililor și consumatorilor în finanțarea politicii agroalimentare
Sursa: Gavrilescu, Dinu, 1996.
Raportată la cazul țărilor mai puțin dezvoltate economic, această situație evidențiază starea unor economii slabe în fața unor politici de susținere agroalimentară a țărilor dezvoltate. Evident, numai susținerea raportată la un locuitor depășește PIB-ul pe locuitor al țărilor celor mai sărace din lume (PIB/loc. mai mic de 100 $ SUA/an).
În cazul politicilor naționale, se impune evaluarea celor mai evidente paliere definitorii, acestea fiind determinate, în afara politicilor de integrare agroalimentară, de politicile puterii de cumpărare alimentară, politicile alimentare de sprijin al consumurilor alimentare și politicile alimentare ale calității.
Sectorul agroalimentar, considerat de către un număr din ce în ce mai mare de țări ca strategic, a manifestat o pretabilitate evidentă pentru integrare, cu atât mai evidentă cu cât s-a dezvoltat economia agroalimentară. Aceasta s-a realizat, în principal, prin industrializarea și capitalizarea sistemelor de producție și de distribuție agroalimentară. Marile societăți naționale și transnaționale sunt, în esență, puternice conglomerate integrate agroalimentar, dar și în alte activități cu sau fără legătură cu aceasta. De aceea, politicile de integrare ale societăților naționale și transnaționale sunt în prezent principalele forțe agroalimentare pe plan internațional.
În esență, transformarea sistemelor agroalimentare europene, modernizarea acestor activități agroalimentare au redus locul agriculturii în producția de alimente și au determinat reorganizarea agroalimentară pe principii industriale și comerciale. S-au creat importante societăți naționale care, pe măsura creșterii dimensiunilor și a caracterului producției agroalimentare, au devenit internaționale sau, mai exact, transnaționale.
A avut loc o importantă concentrare a puterii pe criterii agroalimentare. Puternice „arene oligopolistice” se concentrează și coexistă paralel cu partenerii slabi, pe care-i integrează1.
Acțiunea desfășurată în paralel, atât orizontal, cât și vertical, se petrece concomitent cu diversificarea.
Internaționalizarea marilor firme agroalimentare, în paralel cu creșterea ponderii lor, o putem prezenta astfel: Evoluțiile cele mai recente estimează că 36% din cifrele de afaceri cumulate sunt asigurate de primele 100 mari firme (1988). Această pondere era de 28% cu 10 ani înainte și se preconizează să atingă 50% înainte de sfârșitul secolului.
Depășind elementul extrem de semnificativ al proliferării dimensiunii, este de menționat că aceasta creează în structura politicilor de integrare agroalimentară o evidentă tensiune, generată în principal de raportul dintre contradicția de interese dintre politicile de integrare națională și cele ale firmelor transnaționale, la primele fiind prioritară o anumită strategie închisă și cu dimensiuni sociale, iar în cel de-al doilea caz, maximizarea profitului. Evident, aici se naște un cadru de echilibru necesar între o politică macroeconomică și un exponent al „profitului” microeconomic.
Marile companii transnaționale prezintă, datorită opțiunii pentru profit și unor calități manageriale de excepție, un permanent câștig de teren în fața cooperativelor ca formă de integrare a producătorilor agricoli de jos în sus.
La nivel modial principalele organisme care au ca obiect politicile agroalimentare sunt: Organizația pentru Agricultură și Alimentație – FAO, piețele unice (cazul Uniunii Europene), piețele regionale internaționale, tratatele, convențiile și acordurile internaționale.
1.Organizația pentru Agricultură și Alimentația – FAO, are sediul la Roma, Italia și a fost fondată la 16octombrie1945, cu scopul de a ameliora producția agricolă și a contribui la asigurarea unei alimentații echitabile la nivel planetar.
2. Piața unică a UE este organizată pe baze regionale și vizează o politică agricolă de susținere a creșterii producției și a veniturilor producătorilor.
3. Alte organizații internaționale regionale. Piața comună a Caraibelor, Pactul ANDIN, Piața comună arabă, Comunitatea economică africană, Piața comună nord americană – NAFTA (SUA, Canada, Mexic) etc.
Test de autoevaluare (2)
Politica agroalimentară este parte componentă a politicii economice generale (PEG) ce include……..
După activitate, sunt șapte domenii care asigură alimentația, și anume:…….
Motivele intervenției statului pe filiera produselor agroalimentare sunt……….
Politicile care urmăresc echitatea alimentară orientează resursele spre consum, respectiv au ca obiectiv……
2.5 INSTRUMENTE ALE POLITICILOR AGROALIMENTARE
În politicile agroalimentare intervențiile au ca obiect consumatorii și producția alimentară (agricultura, industria, comerțul exterior și interior, serviciile aferente).
Politicile care vizează consumatorul se numesc politici de consum. Ele au ca obiectiv să mărească puterea de cumpărare alimentară până la un prag care să permită satisfacerea nutrițională și/sau să oprească capacitatea sa de a consuma, prin intermediul transferurilor directe în natură (autoconsum).
Politicile producției alimentare vizează să pună la dispoziția consumatorilor produse alimentare în cantități suficiente și de o calitate satisfăcătoare. Ele intră în cadrul securității alimentare prin intervenții asupra capacității de a produce, de a stoca și de a face comerț, pentru a ajusta disponibilitățile existente la cerere.
Aceste politici cantitative, care se referă mai mult la politicile agricole și politicile comerciale, trebuie să fie dublate de o politică a calității să garanteze igiena și securitatea produselor alimentare la consumator.
Cele două paliere ale politicilor agroalimentare (producția și consumul) sunt însoțite de politicile nutriționale care au ca scop ameliorarea calității nutriționale a rației alimentare, protecția consumatorului și reducerea riscurilor nutriționale în societățile abundenței sau în societățile penuriei.
Intervențiile au la bază o serie de măsuri care se clasifică astfel:
a) După natura intervenției:
– directe: reglementările prețurilor; costul imputurilor; – reglementarea exportului și importului; – practicarea sistemului de asistență socială etc.
– indirecte: – influențarea formării unor structuri de exploatații agricole viabile; – politici vamale și comerciale care influențează favorabil piața internă; – dezvoltarea infrastructurii – transport, rețele informaționale – comunicații; – dezvoltarea pregătirii profesionale, a rețelei de consultanță, a rețelei de cercetare etc.
b) După nivelul la care se aplică măsura:
– la nivelul fermei: – plăți de compensare pentru fermieri care reprezintă o subvenție variabilă plătită pe unități de produs egală cu diferența dintre prețul orientativ (țintă) garantat și prețul madiu al pieței;- subvenția fixă pe unitate de produs; – subvenția pe input (dobândă subvenționată); – subvenția investiției (pământ, mașini etc.); – contingente de producție; – cote obligatorii cumpărate prin contracte; – prime pentru terenuri scoase de sub cultivare (set-oside) etc.
– la nivelul pieței interne: – crearea sau dezvoltarea sistemului de comercializare și depozitare în poziție de monopol – care pot influența nivelul prețurilor interne; – cumpărări intervenționiste la prețuri dinainte cunoscute și constituirea de stocuri publice; – subvenții la consumatori (TVA mic); – taxe de accize pentru unele produse prelucrate; – subvenții acordate industriilor prelucrătoare; – dezvoltarea infrastructurii, învățământului și cercetării etc.
– la nivel de frontieră: – tarife de import; – subvenții de export; – contingente la import; – bariere nontarifare (reglementări sanitar-veterinare, prevederi privind etichetarea produselor, cerințe tehnologice speciale).
c) După piața influențată: care afectează piața produselor; care afectează piața factorilor de producție.
d) In funcție de interesul producătorilor: care măresc veniturile; care micșorează cheltuielile de producție.
Efectele măsurilor politicii agroalimentare – se măsoară în mod complex prin prisma bunăstării sociale (globale) a națiunii, care implică distribuția câștigurilor și a pierderilor între cei trei actori – consumatori, producători și guvern.
2.6 FUNDAMENTAREA ȘI EFECTELE MĂSURILOR DE POLITICĂ AGROALIMENTARĂ
Fundamentarea măsurilor de politică trebuie să aibă ca punct de plecare cunoașterea variabilelor și a determinanților creșterii economice agroalimentare.
I. Variabilele creșterii economice agroalimentare sunt: cererea și consumul de produse agroalimentare, productivitatea agriculturii și puterea de cumpărare a producătorilor agricoli (Davidovici I. și colab., 2002)
I. A. Cererea și consumul de produse agroalimentare – pe măsură ce societățile se dezvoltă are loc o decuplare a cererii alimentare de cererea de produse agricole primare. Astfel, Louis Malassis evidențiază faptul că cererea de produse agricole este determinată de industriile prelucrătoare iar cererea alimentară este determinată de consumatorul final. Rezultatul este că, în creșterea agroalimentară importanța relativă a procesării și distribuției crește în defavoarea producției agricole. Practic, în condițiile unei economii în creștere, ritmul de creștere al cererii de produse agricole este inferior ritmului de creștere al cererii de produse alimentare. Acest fenomen este numit „efectul Malassis”. În țările Europei și nu numai, valoarea adăugată creată în sectoarele din avalul agriculturii este mai mare decât valoarea adăugată din agricultură. În termeni de repartiție a veniturilor, aceasta înseamnă că, atunci când consumatorul cumpără un produs alimentar o parte crescândă din preț se îndreaptă către avalul agriculturii, în timp ce o parte din ce în ce mai mică se îndreaptă către fermier. În societățile dezvoltate efectul Malasis se conjugă cu legea lui Engel efectul determinând declinul relativ al agriculturii în cadrul economiei și reducerea relativă a veniturilor agricultorilor. Se pune astfel problema egalizării ritmului de creștere a veniturilor agricultorilor cu cel din restul economiei prin măsuri de politică agroalimentară. În opinia specialiștilor aceste măsuri trebuie să vizeze în primul rând creșterea productivității factorilor de producție respectiv a agriculturii.
II. B. Productivitatea agriculturii
Câștigul de productivitate sectorială reprezintă fundamentul creșterii economice globale și se concretizează în obținerea unui volum mai mare al producției cu aceiași cantitate de factori sau atingerea aceluiași rezultat cu inputuri mai puține. Creșterea productivității este determinată de cantitatea și prețul consumurilor intermediare, de stocul și prețul utilizării capitalului fix și de cantitatea și prețul muncii. Productivitatea obținută se distribuie în două părți: o parte în afara sectorului pentru plata factorilor achiziționați și o parte în interiorul sectorului sub formă de salarii și profituri. Prima parte acționează ca reductor al productivității și restrânge posibilitățile de creștere ale agriculturii. În același sens acționează și scăderea prețurilor la produsele agricole. La creșterea productivității acționează reducerea prețului factorilor achiziționați de agricultură și creșterea prețurilor reale la produsele agricole. Relația dintre cele două tipuri de prețuri poartă denumirea de „foarfecele prețurilor”. Foarfecele prețurilor exprimă transferul de plus valoare dintre agricultură și restul economiei, ca efect al ritmului diferit de creștere/scădere al prețurilor bunurilor și serviciilor consumate de agricultură și prețul produselor agricole (tab.2.4.). Când foarfecele prețurilor este subunitar are loc o pierdere de productivitate în agricultură prin transferul unei părți a muncii agricultorului în restul economiei. Spre exemplu la nivelul UE această pierdere a fost în anul 2001 de 9%. Transferurile extrasectoriale diminuează veniturile rămase în cadrul ramurii și, în codițiile unei pierderi date se reduc profiturile agriculturilor respectiv rentabilitatea capitalului investit în agricultură. În consecință cu cât mediul concurențial este mai dezechilibrat în defavoarea producătorilor agricoli cu atât această ramură devine mai puțin atractivă pentru plasamentele de capital. Pentru a contracara aceste efecte negative sunt necesare politici susținute de compensare a pierderilor de rentabilitate a capitalului investit în agricultură.
Tabelul 2.4
Indicele prețurilor la produsele agricole și la produsele consumate de agricultură, UE– 1995 = 100%
Zahiu Letiția și colab., 2005, Politici și prețuri agricole, Ed. Ceres, București
III. C. Puterea de cumpărare a producătorilor agricoli.
Reluarea ciclurilor de producție în agricultură presupune existența veniturilor la dispoziția agricultorilor. Cu cât nivelul veniturilor este mai mare cu atât cresc posibilitățile de achiziționare a factorilor de intensivizare pentru agricultură și prin efect va avea loc o creștere a producției agricole.
Puterea de cumpărare a producătorilor agricoli este influențată de:
-nivelul producției agricole (Qt), acționează ca amplificator când crește și ca reductor când scade;
-raportul de schimb al sectorului agricol (Pa) cu restul sectoarelor economice (Pe), respectiv foarfecele prețurilor. Un raport de schimb Pa/Pe subunitar diminuiază puterea de cumpărare a agricultorilor și, pe această bază scad posibilitățile de creștere sectorială;
-mărimea coeficientului care exprimă înclinația pentru consum a gospodăriilor agricultorilor (Qc – cantitatea bunurilor consumate de gospodăriile agricultorilor, Pc – prețul bunurilor consumate de gospodăriile agricultorilor, Qa – producția agricolă obținută, Pa – prețurile produselor agricole). Cu cât ponderea plăților obligatorii ale gospodăriilor este mai mare, cu atât posibilitatea de achiziție de factori pentru agricultură este mai mică.
Concluzionând apreciem că puterea de cumpărare a agricultorilor este determinată de jocul a trei variabile:
producția agricolă;
prețurile la produsele agricole și prețurile la imput-urile externe;
plățile obligatorii ale menajelor (impozite, arenda, dobânzi la credite, salarii pentru munca nonfamilială, cheltuielile cu bunurile alimentare).
II. Determinanții creșterii economice a sistemului agroalimentar sunt: pământul, forța de muncă, capitalul, competitivitatea și acțiunile guvernamentale.
II. A. Pământul
Pământul face parte din categoria factorilor de producție limitativi cu ofertă rigidă, a cărui disponibilitate determină scara la care pot fi mobilizați ceilalți factori (munca, capitalul etc). Acest factor detrmină creșterea producției agricole pe două căi: extensivă (extinderea suprafeței cultivate) și intensivă (prin introducerea progresului tehnic în procesul de producție).
II. B. Forța de muncă
Procesul de creștere economică este strâns legat de volumul disponibil de forță de muncă și de productivitatea muncii. Din punct de vedere econometric interesează raporturile între creșterea populației totale, creșterea populației agricole și producția agricolă. Există 3 situații:
-populația totală și populația agricolă cresc în același ritm. Pentru această situație cererea alimentară este susținută numai de creșterea volumului forței de muncă fără a fi necesară creșterea productivității muncii;
-populația totală crește mai rapid decât populația agricolă. Este cazul economiilor dezvoltate, unde forța de muncă din mediul rural migrează către sectoarele nonagricole. Modelul de creștere a producției agricole are la bază progresul tehnic și creșterea productivității muncii. Acest model este specific tipului american și european de agricultură;
-populația totală crește într-un ritm mai scăzut decât populația agricolă. In această situație se pune problema ca sectorul agricol să aibă capacitatea de a absobi forța de muncă (este cazul țărilor în curs de dezvoltare unde există o rată mare a șomajului rural; a fost situația economiei României din perioada 1990-2000). Modelul de stabilizare și ocupare a forței de muncă rurale este aplicat în Japonia, China și Vietnam. Acest model se caracterizează prin creșterea mai rapidă a productivității terenurilor în comparație cu creșterea productivității muncii. Astfel prin comparație, producția agricolă pe hectar este de 10 ori mai mare în Japonia (productivitatea terenului mare) decât în SUA, iar producția agricolă pe muncitor este de 10 ori mai mică (productivitatea muncii scăzută).
II. C. Capitalul
Cantitatea (nivelul investițiilor) și calitatea (rentabilitatea) capitalului reprezintă motorul dezvoltării producției agricole.
Nivelul investițiilor este determinat de rata de economisire a ramurii (agricultorilor) și de rata de fructificare netă a capitalului investit. Rata de economisire a ramurii este influiențată de veniturile agricultorilor care în general sunt scăzute. Rezultă astfel că principala sursă a investițiilor agricole o reprezintă creditele. Dacă rata de fructificare a capitalurilor este mare, rezultă dobânzi mari, care contravin politicilor de investiții. Rezultatul este o slabă creștere a sectorului agricol.
Referindu-ne la efectele de multiplicare a investițiilor marea majoritate a economiștilor au demonstrat că acesta este dinspre industria alimentară spre agricultură și nu invers. Investițiile din industria alimentară crează cerere de produse agricole – materie primă și astfel contribuie la creșterea activității și veniturilor fermierilor. Această situație este valabilă pentru cazurile în care industriile alimentare consumă produse agricole domestice. Dacă acestea apelează la importuri, efectul este de inhibare a dezvoltării producției agricole.
II. D. Competitivitatea internațională
Utilizarea resurselor pe criterii de competitivitate determină eficiență și creștere economică. Competiția este în general definită prin „rivalitatea dintre ofertanții de bunuri și servicii pe piață cu perdanți și învingători. Efectul competiției dintre doi producători este direct și indirect. Direct se manifestă prin creșterea productivității muncii, prin reducerea prețului produselor și prin îmbunătățirea raportului calitate/preț. Indirect se manifestă prin creșterea puterii de cumpărare a consumatorilor (vor achiziționa produse la prețuri mai scăzute).
În abordările tradiționale (Adam Smith, David Ricardo) cheia definirii competitivității este relația cost/preț. Conform acestor teorii, întotdeauna și pentru orice produs va exista un loc unde costurile sunt cele mai mici, iar prin efect, acel loc va avea avantaj comparativ în raport cu restul lumii. Astfel pentru David Ricardo (modelul ricardian al avantajelor competitive), competitivitatea unei națiuni se rezumă la abundența factorilor de producție (înzestrarea cu factori) și la tehnologii (productivitate). Cele două elemente determină costuri relative diferite, respectiv o națiune va produce bunuri care au costurile cele mai mici în raport cu alte țări (exemplu: să presupunem că o unitate de muncă din România produce 20 de tone de grâu sau 40 tone de vin, în timp ce, în Franța o unitate de muncă poate produce 40 de tone de grâu și 20 de tone de vin. În lipsa schimburilor comerciale, costul de oportunitate a 40 tone de grâu este de 20 tone de vin în Franța, iar în România, costul de oportunitate a 20 tone de grâu este de 40 tone de vin. Prin urmare Franța are avantaj competitiv la grâu, deoarece, pentru a obține 40 de tone în plus trebuie să renunțe la 20 de tone de vin, pe când România, pentru a produce 20 de tone de grâu în plus va renunța la 40 de tone de vin. România are avantaj competitiv la vin deoarece comparativ cu Franța pentru a produce 40 de tone de vin trebuie să renunțe la 20 de tone de grâu, pe când Franța pentru a produce 20 de tone de vin trebuie să renunțe la 40 de tone de grâu. Din comerțul cu cele două produse, Franța va obține profituri mai mari de la produsul grâu iar România de la produsul vin).
Teoria neoclasică (modelul Heckscher-Ohlin) renunță la ipoteza referitoare la existența diferențelor tehnologice între țări și a input-urilor unice ca determinați ai combinației optime de produse. Adepții acestei teorii au la bază înzestrarea diferită a țărilor cu factori de producție. Din acest punct de vedere țările se clasifică în: țări abundente în capital (cantități mari de capital pe muncitor, iar prețul acestuia este scăzut) și țări cu forță de muncă abundentă (munca este ieftină iar capitalul este scump). Conform teoriei Heckscher-Ohlin țările cu muncă ieftină vor avea avantaj competitiv în raport cu țările cu muncă scumpă, prin efect aceste țări trebuie să producă și să exporte bunuri care consumă multă forță de muncă și puțin capital. Invers, țările abundente în capital vor avea costuri mici la produsele care solicită consumuri mari de capital respectiv trebuie să producă și să exporte produse care consumă intensiv capital..
Teoria modernă având ca promotori economiștii business-ului se concentrează pe aflarea cauzelor pentru care o firmă națională are succes în competiția internațională. Noile curente economice (exemplu: Michael Porter) arată că avantajul competitiv este determinat de: starea factorilor de producție, cererea internă, vigoarea firmelor adiacente care susțin firma ce vinde pe piețele internaționale, structura economică (care determină natura rivalilor interni și strategia firmei), climatul economic internațional și acțiunea guvernamentală. Elementele mai sus enunțate formează „ diamantul lui Porter”.
Dezvoltarea avantajelor competitive este rezultanta unui sistem care se autoreglează continuu. Țările care au reușit să se impună în competiția internațională sunt cele care au promovat soluții constructive în problematica determinanților avantajului competitiv.
II. E. Politicile economice
Politicile economice, prin conținut influiențează creșterea sau scăderea activității economice, cererea, oferta, nivelul șomajului, inflația, balanța de plăți etc. Politicile economice înglobează măsuri care cuprind:
-acțiuni care au la bază un efort bugetar (exemplu: plăți directe către fermieri, subvenționarea creditelor);
-acțiuni care au ca obiectiv organizarea acelorași resurse (modernizarea și organizarea instituțiilor pieței, serviciilor de consultanță, de formare continuă etc).
Indiferent de obiectivul urmărit, măsurile de politică economică trebuie analizate din punct de vedere a efectelor pe care le produc.
Astfel, măsurile de politică agroalimentară au impact asupra a trei mari actori economici – producătorii agricoli, consumatorii și bugetul național.
Analiza efectelor politicilor agroalimentare are la bază evidențierea transferului monetar valoric între cei trei actori, respectiv trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
cine câștigă și cine pierde?
câștigurile unora acoperă sau nu pierderile celorlalți?
costurile de realocare a resurselor sunt mai mici sau nu? față de economiile sau câștigurile de devize rezultate din reducerea importurilor sau creșterea exporturilor.
Efectele generate de măsurile de politică agricolă se grupează în: efecte de preț, efecte de producție, efecte de consum, efecte asupra balanței comerciale, efecte asupra bugetului de stat, efecte de redistribuire.
Exemplele pe care le vom lua se referă la piața unui produs pentru o țară cu economie deschisă care nu afectează prețurile mondiale. În realitate situația este mult mai complexă, având în vedere determinanții cererii și ai ofertei pe piață (prețul, piața unui produs depinde de piața altor produse, piața produsului este influențată de piața de input, piața internă este efectul politicilor vamale etc.).
Într-o economie de piață liberă, prețul joacă rolul cheie în transmiterea informațiilor de la cumpărători la producători și invers.
Susținerea prețurilor
Considerentele de avantaj competitiv pe piețele mondiale și securitatea alimentară determină guvernele să susțină prețurile peste prețul de echilibru al pieței libere (prețul mondial).
Care este efectul acestei măsuri?
Efectul asupra:
consumatorilor: C1 – C0 = – (din cauza creșterii prețurilor consumul intern scade, consumatorii se vor simți mai săraci)
producătorilor: O1 – O0 = + (odată cu creșterea prețurilor producția crește, oportunitățile de a obține profit cresc)
exportului: E1 – E0 = +(odată cu creșterea prețurilor producția depășește cererea internă și se crează disponibilități pentru export)
bugetul de stat: B1 – B0 = – (bugetul statului va susține prețul la producția ce nu se consumă pe piața internă, respectiv exportul plus stocurile).
Subvenționarea pretului
În esență, fermierii beneficiază de o compensație directă, egală cu diferența dintre prețul de susținere și prețul pieței. În acest cazl, există două prețuri: unul la fermieri (prețul la poarta fermei) și unul la consumator (prețul de achiziție al bunurilor de pe piață.
Care este efectul acestei măsuri?
Efectul asupra:
consumatorilor: C1 – C0 = 0 (prețul la consumator rămâne constant, respectiv cererea rămâne la același nivel);
producătorilor: O1 – O0 = + (odată cu creșterea prețurilor producția crește, oportunitățile de a obține profit cresc);
exportului: E1 – E0 = +(odată cu creșterea prețurilor producția depășește cererea internă și se crează disponibilități pentru export)
bugetul de stat: B1 – B0 = – (bugetul statului va susține prețul la producția totală, respectiv consum intern + exportul + stocurile).
2.7 TENDINȚE ALE POLITICILOR AGROALIMENTARE ȘI DE DEZVOLTARE RURALĂ
Pentru a armoniza politica de dezvoltare rurală cu prioritățile Comunității, Reglementarea Consiliului Europei referitoare la sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat de Fondul Agricol European pentru Dezvoltare Rurală (FAEDR) stipulează în Articolul 9 adoptarea liniilor strategice ale Comunității pentru dezvoltare rurală în perioada 2007 – 2013.
Politica de dezvoltare ruală se focalizează pe trei zone cheie:
economia agroalimentară;
mediu și economia rurală extinsă;
populația.
Noua generație de strategii și programe de dezvoltare rurală va fi contruită în jurul următoarelor axe:
axă de competitivitate pentru agricultură, alimentație și silvicultură;
axă pentru management și mediu;
axă pentru calitatea vieții/diversificare în zonele rurale;
axa leader (experiența bunelor practici).
În cadrul axei competitivității o gamă de măsuri va viza capitalul uman și fizic din sectoarele agricole, de alimentație și silvice (promovând trensferul de cunoștințe și inovații) și calitatea producției.
Axa de administrare a terenului și mediului oferă măsurile de protecție și sporire a resurselor naturale, precum și de conservare a sistemelor agricole și silvice cu mare valoare naturală și a peisajelor culturale din zonele rurale ale Europei.
A treia axă ajută la dezvoltarea infrastructurii locale și a capitalului uman în zonele rurale și la îmbunătățirea condițiilor de creștere și creare de locuri de muncă în toate sectoarele și a diversificării activităților economice.
A patra axă bazată pe experientă „conducător” introduce posibilitățile de guvernare inovatoare prin abordărea dezvoltării rurale de la bază spre vârf.
Zonele rurale sunt caracterizate de o mare diversitate a stiuațiilor, variind de la zone rurale îndepărtate care suferă de depopulare și declin până la zonele peri-urbane cu presiuni puternice din partea centrelor urbane. Conform definiției OECD, care se bazează pe densitatea populației, regiunile rurale reprezintă în UE-25 92% din teritoriu. Mai mult, 19% din populație locuiesc în zone predominant rurale și 37% locuiesc în regiuni semnificativ rurale.
Aceste regiuni generează 45% din Valoarea Adăugată Brută (VAB) din UE-25 și furnizează 53% din ocuparea forței de muncă, dar tind să rămână în urmă în ceea ce privește un număr de indicatori socio-economici, inclusiv indicatorii structurali, comparativ cu zonele nerurale. În zonele rurale, venitul pe locuitor este mai mic cu în jur de o treime, ratele activității pentru femei sunt mai mici, sectorul serviciilor este mai puțin dezvoltat, nivelele de educație superioară sunt în general mai mici, și un procent mai mic de gospodării au acces la internet. Îndepărtarea și periferalitatea sunt probleme majore în unele zone rurale. Aceste dezavantaje tind să fie chiar mai semnificative în zonele predominant rurale, deși viziunea generală la nivel UE poate varia substanțial între Statele Membre. Lipsa de oportunități, contacte și infrastructură de pregătire sunt o problemă specifică femeilor și tinerilor din zonele rurale îndepărtate.
Spațiul rural privit din punct de vedere economic și social este împărțit în: spațiul rural periurban sau preorășănesc, spațiul rural intermediar și spațiul rural periferic, marginal sau defavorizat.
Spațiul rural periurban sau preorășănesc, cuprinde zona limitrofă marilor orașe, pe o distanță variabilă între 5 și 10 km, în funcție de forța economică și administrativă a centrului urban, considerat ca referință.
Zonele rurale periurbane sunt în general cele mai dinamice din punct de vedere economic, dar și cele mai supuse unei presiuni continuie a orașului (presiunea elementelor de urbanizare și presiunea demogafică determinată de imigrările din satele mai îndepărtate și de exodul urban temporar sau definitiv -locuințe secundare, rezidențiale sau turiști la sfârșit de săptămână).
Spațiul rural intermediar, cuprinde cea mai mare parte a spațiului rural și se caracterizează prin:
a). structura economică este dominată de o agricultură performantă și activități conexe, cu alte cuvinte este spațiul agricol sau zona agrară a spațiului rural;
b). factorii de producție ( naturali și socio economici) sunt favorabili, respectiv permit o dsezvoltare bună a producției agricole. Astfel, spațiul rural intermediar cuprinde zonele producției de cereale, plante tehnice, legume și zarzavaturi, fructe și struguri, furaje, și a producției animale. Aici se întâlnesc exploatațiile agricole performante bazate pe productivitate și profitabilitate utilizând în acest scop tehnologii intensive și de tip industrial în special, în creșterea animalelor de producție. Specializarea, concentrarea și integrarea exploatațiilor agricole, crearea unor filiere agroalimentare puternice care integrează producția, prelucrarea și comercializarea produselor agricole, standardizarea produselor și a proceselor de producție, preocupări importante pentru protecția mediului și pentru fasonarea peisajului etc., sunt fenomene și procese economice caracteristice zonelor cuprinse în acest tip de spațiu rural. Spre exemplu zone agricole întinse din Europa și America au devenit strict specializate, – cordonul porumbului din statele Iowa, Minnesota, Wisconsin și Ohio; soia în statul Missouri; cereale boabe în bazinul parizian, pajiști și creșterea animalelor în Bretania; suine în Danemarca; flori în Olanda etc;
c). populația activă a spațiului rural intermediar este ocupată preponderent în sectorul sectorul producției agricole și se caracterizează print-o anumită stabilitate socio-economică (venturile sunt “satisfăcătoare”, nu sunt navetiști etc.).
Spațiul rural periferic, marginal sau defavorizat, (sensul noțiunii de “periferic”nu este din punct de vedere spațial ci din punct de vedere economic și social) se caracterizează prin:
a). structura economică este dominată de o agricultură neperformantă- tributară unor tehnologii rudimentare și defavorizată atât de factorii naturali- pedoclimatici cât și de factori sociali și economici care aparțin istoriei dezvoltării acestor regiuni rurale. Factorii naturali se împart în două categorii importante, și anume: factori naturali cu acțiune defavorabilă permanentă, iremediabilă, cum ar fi altitudinea, panta și clima din zona de munte și factori naturali a căror acțiune defavorabilă poate fi corectată prin măsuri de îmbunătățiri funciare, cum ar fi combaterea inundațiilor prin îndiguiri, combaterea secetei prin irigații, combaterea acidității solurilor prin amendarea lor cu calcar etc.
b). factorii de producție ( naturali și socio economici) sunt defavorabili producției agricole, iar rezultatul, – aceste zone se află la periferia eficienței economice a activităților agricole, care, în lipsa unor “compensări” a costurilor de producție mai ridicate decât cele realizate pe terenurile mai fertile, nu vor putea face față concurenței producției obținute de pe acestea (efectul rentei diferențiale).
Caracterul regiunii “rural” sau “urban” este conferit de ponderea populației care trăiește în așezări rurale, de relația centru-periferie, de ponderea agriculturii, de dimensiunile așezărilor, de densitatea populației, de regionalitate, de legătura omului cu natura, și de toate acestea considerate ca un tot (Kovács K., 1998). Astfel există trei categorii de regiuni:
regiune predominant rurală (predominantly rural region) – este regiunea unde peste 50 % din populație locuiește în comune, sau/și sate.
regiune semnificativ rurală (significantly rural region) – este regiunea unde 15 – 50 % din populație locuiește la sat.
regiune predominant urbană (predominantly urban region) – este regiunea unde mai puțin de 15 % din populație trăiește în comunități rurale.
În consecință o regiune este considerată rurală, dacă ponderea populației care trăiește în așezări rurale depășește 15 %.
În UE-15, agricultura reprezintă 2% din PIB, în noile state membre 3% și în România și Bulgaria mai mult de 10%. În noile state membre de trei ori mai mulți oameni muncesc în agricultură (12%) comparativ cu vechile state membre (4%).
Sectorul agroalimentar reprezintă o parte importantă a economiei UE, asigurând 15 milioane de locuri de muncă (8,3% din totalul ocupării) și 4,4% din PIB pentru UE-25.UE est cel mai mare producător de alimente și băuturi din lume, cu o producție combinată de 675 miliarde euro. Totuși, sectorul rămâne foarte polarizat și fragmentat în ce privește mărimea, cu oportunități și amenințări semnificative pentru firme. Silvicultura și industriile asociate ocupă aproximativ 3,4 milioane de oameni cu o cifră de afaceri de 350 miliarde euro (se exploatează 60% din creșterea anuală a pădurilor).
Agricultura și silvicultura reprezintă 77% din utilizarea pământului din UE-25. Problemele de emisii de amoniu, eutroficare, degradarea solului și declinul biodiversității persistă în multe zone. Totuși, o parte semnificativă a zonei agricole este destinată producției ecologice (0,9 milioane hectare pentru UE-15). Tendințele pe termen lung în schimbările climatice vor modela din ce în ce mai mult modelele agricole și silvice. Protejarea biodiversității a făcut primii pași prin implementarea „Natura 2000”. Sistemele agricole cu mare valoare naturală joacă un rol important în conservarea biodiversității și habitatelor precum și a protecției peisajului și solului.
Zonele rurale se confruntă cu provocări specifice în ce privește creșterea, locurile de muncă și durabilittaea în anii viitori. Ele oferă reale oportunități prin potențialul lor de creștere în următoarele sectoare: recreere rurală și turism, loc de viață și muncă, rezervor de resurse naturale și de peisaje foarte valoroase.
Sectorul agroalimentar trebuie să folosească oportunitățile oferite de noile abordări, tehnologii și inovații pentru a răspunde nevoii pieței în dezvoltare atât în Europa cât și la nivel global. Mai presus de toate, investițiile în capitalul uman (resursa cheie) vor permite zonelor rurale să privească spre viitor cu încredere.
Cu ocazia relansării Strategiei de la Lisabona, Consiliul European a reafirmat că Strategia de la Lisabona trebuie văzută în contextul mai larg al dezvoltării durabile, că nevoile prezente trebuie îndeplinite fără a compromite abilitatea generațiilor viitoare de a veni în întâmpinarea nevoilor. Noua perioadă de programare oferă o oportunitate unică de a refocaliza sprijinul noului fond de dezvoltare rurală, pentru creștere, locuri de muncă și durabilitate. Politica de dezvoltare rurală trebuie să ajute zonele rurale să îndeplinească aceste obiective în perioada 2007 – 2013. Trebuie să existe o concentrare mai mare asupra investițiilor viitoare în oameni, în expertiză și capital în sectorul agricol și silvic, asupra noilor modalități de a oferi servicii de mediu și asupra creării de locuri de muncă prin diversificare, mai ales pentru femei și tineri. Prin ajutarea zonelor rurale din UE să își relaizeze potențialul ca locuri atractive pentru investiții, muncă și viață, politica de dezvoltare rurală își poate juca rolul în dezvoltarea durabilă a teritoriului Europei.
În cadrul obiectivelor stabilite în reglementarea privind dezvoltarea rurală, așa cum sunt prezentate în concluziile Consiliilor de la Gotteborg și de la Lisabona, rezultă următoarele:
-pentru îmbunătățirea competitivității sectoarelor agricol și silvic resursele disponibile trebuie să se concentreze asupra acțiunilor cheie, precum:
facilitarea inovațiilor și accesul la cercetare și dezvoltare. Inovarea este din ce în ce mai importantă pentru sectoarele agricol, agroalimentar și silvic. În vreme ce marile companii agroalimentare din Europa sunt adesea în vârful noilor tendințe, introducerea de noi produse și procese ar putea contribui semnificativ la performața procesatorilor mai mici și a firmelor agricole. Îndeosebi noi forme de cooperare ar putea facilita accesul la cercetare și dezvoltare, inovare și acțiuni realizate conform Programului Cadru 7;
îmbunătățirea integrării lanțului agroalimentar. Industria alimentară a Europei este una dintre cele mai competitive și mai inovatoare din lume, dar se confruntă cu concurență mondială în creștere. Există suficientă acoperire în economia rurală pentru a crea și comercializa noi produse, a păstra mai multă valoare în zonele rurale prin planuri de calitate și pentru a face produsele europene mai cunoscute peste hotare. Utilizarea serviciilor de consiliere și sprijin pentru realizarea standardelor Comunității va contribui la acest proces de integrare. Un sector agricol orientat către piață va ajuta și mai mult la consolidarea poziției sectorului agroalimentar al Europei ca anagjator principal și sursă de creștere economică;
încurajarea preluării și difuzării ICT. Sectorul agroalimentar în întregime a fost identificat ca deficitar în preluarea tehnologiilor ICT. Așa se întâmplă mai ales în cazul firmelor mici. Adoptarea aplicațiilor afacerilor electronice este încă la un nivel scăzut în afara companiilor multinaționale și a marilor lor furnizori2. Fondurile de dezvoltare rurală trebuie să completeze inițiativele viitoare ale Comisiei precum i2020 în domeniile afacerilor electronice (mai ales în ce privește IMM-urile), abilitățile electronice și învățarea electronică3.
ocrotirea antreprenoriatului dinamic. Reformele recente au creat un nou mediu orientat spre piață pentru agricultura europeană. Aceasta aduce noi oportunități firmelor agricole. Dar realizarea acestui potențial economic va depinde de dezvoltarea abilităților strategice și organizaționale;
dezvoltarea de noi puncte de desfacere pentru produsele agricole și silvice. Noi puncte de desfacere pot oferi o valoare adăugată mai mare. Sprijinul pentru investiții și pregătire în domeniul producției nealimentare conform dezvoltării rurale poate completa măsurile luate conform primului pilon prin crearea de noi puncte de desfacere inovatoare pentru producție sau pentru sprijinirea dezvoltării materialelor energetice regenerabile, biocombustibililor și capacității de producție;
îmbunătățirea performanțelor de mediu ale fermelor și silviculturii. Durabilitatea pe termen lung va depinde de abilitatea de a fabrica produse pe care consumatorii doresc să le cumpere, realizând în același timp standarde de mediu înalte. Investițiile în performațe de mediu sporite pot și să conducă la câștig de eficiență în producție, în crearea de situații de succes;
restructurarea sectorului agricol. Dezvoltarea rurală este un instrument cheie pentru resptructurarea hărții agricole. Ajustările agricole reușite pot fi cheia îmbunătățirii competitivității și durabilității de mediu a sectorului agricol și sporind locurile de muncă și creșterea în domeniile legate de economie. Toate Statele Membre trebuie să promoveze anticiparea schimbării în cadrul sectorului agricol în contextul restructurării, și să dezvolte o abordare proactivă a pregătirii și reconversiei agricultorilor, mai ales în ceea ce privește abilitățile transferabile.
Pentru a spori reînnoirea generațiilor în agricultură, trebuie avute în vedere combinații de măsuri disponibile conform axei 1 adaptate nevoilor tinerilor agricultori.
-pentru îmbunătățirea mediului și a zonelor rurale resursele disponibile trebuie să se focalizeze asupra acțiunilor cheie, precum:
promovarea serviciilor de mediu și a practicilor agricole ce nu dăunează animalelor. Cetățenii europeni se așteaptă ca agricultorii să respecte standardele obligatorii;
conservarea peisajului agricol. În Europa, mare parte din mediul rural valoros este produsul agriculturii. Sisteme agricole corespunzătoare ajută la conservarea peisajelor și habitatelor variind de la mlaștini la pajiști uscate și pășuni montane. În multe zone, peisajul este o parte importantă a moștenirii culturale și naturale, a atractivității generale a zonelor rurale ca locuri de viață și muncă;
combaterea schimbării climei. Agricultura și silvicultura sunt în fruntea dezvoltării energiei regenerabile și a resurselor naturale pentru instalații de bioenergie. Dezvoltarea acestor surse de energie trebuie să țină cont de reducerea de emisii de gaze cu efect de seră și conservarea efectului pozitiv al pădurilor;
consolidarea contribuției agriculturii ecologice. Agricultura ecologică reprezintă o parte a agriculturii durabile. În acest sens, contribuția sa la obiectivele de bunăstare a animalelor și mediului ar putea fi și mai accentuată;
încurajarea inițiativelor de mediu/economice de succes. Asigurarea de bunuri materiale, îndeosebi prin măsuri agricole și de mediu, poate contribui la identitatea zonelor rurale și a produselor lor alimentare. Ele pot forma o bază pentru creștere și locuri de muncă asigurate prin turism și activități conexe;
promovarea echilibrului teritorial. Programele de dezvoltare rurală pot aduce o contribuție vitală la atractivitatea zonelor rurale. În combinație cu alte axe ale programelor, măsurile de administrare a terenurilor pot avea o contribuție pozitivă la distibuirea spațială a activității economice și la coeziunea teritorială.
-pentru îmbunătățirea calității vieții în zonele rurale și încurajarea diverificării resursele disponibile trebuie să se concentreze asupra următoarelor acțiuni:
creșterea activității economice și a ratelor ocupării în economia rurală extinsă. Diversificarea este necesară pentru creștere, ocupare și dezvoltare durabilă în zonele rurale și astfel contribuie la un mai bun echilibru teritorial, atât din punct de vedere economic cât și social. Turismul, meșteșugurile și asigurarea posibilităților de recreere rurală sunt sectoare de creștere în multe regiuni și oferă oportunități atât pentru diversificarea în cadrul fermei cât și de dezvoltare a micro firmelor din economia rurală extinsă;
încurajarea intrării femeilor pe piața muncii. Inițiativele locale de dezvoltare a facilităților de îngrijire a copiilor în zonele rurale pot îmbunătăți oportunitățile de angajare și facilitățile de acces al femeilor la piața muncii. Aceasta poate iclude dezvoltarea infrastructurii de îngrijire a copiilor, potențial în combinație cu inițiativele de încurajare a înființării de firme mici legate de activitățile rurale;
dezvoltarea micro afacerilor și meșteșugurilor se poate face pornind de la abiltățile tradiționale sau poate introduce noi competențe, îndeosebi când este combinată cu achiziția de echipamente, cu pregătirea, ajutând la promovarea antreprenoriatului și la dezvoltarea structurii economice;
pregătirea tinerilor în dezvoltarea abilităților tradiționale poate răspunde cererii de servicii turistice, de recreere, de mediu și de produse de calitate;
încurajarea adoptării și difuzării ICT. Adoptarea și difuzarea ICT este esențială în zonele rurale pentru diversificare, precum și pentru dezvoltare locală, asigurarea de servicii locale și promovarea infrastructurii electronice. Economia de scală poate fi atinsă prin inițiaitve ICT ale satului combinând echipament IT, rețelistică și pregătirea în domeniul abilităților de calculator prin structuri ale comunității. Astefel de inițiative pot facilita foarte mult adoptarea IT-ului de către fermele locale și firmele rurale și adoptarea afacerilor electronice și comerțului electronic. Trebuie să se profite la maxim de posibilitățile oferite de internet și comunicații, de exemplu sprijinte prin programe rurale ale Fondurilor Structurale, pentru a îndepărta dezavantajele localizării.
dezvoltarea furnizării utilizării inovatoare a surselor de energie regenerabilă poate contribui la crearea de noi puncte de desfacere pentru produsele agricole și silvice, furnizarea de servicii locale și diversificarea economiei rurale;
încurajarea dezvoltării turismului. Turismule este un sector major de creștere în multe zone rurale. Utilizarea sporită a ICT în turism pentru rezervări, promovare, marketing, proiectarea serviciilor și a activităților recreaționale poate ajuta la îmbunătățirea numărului de vizitatori și la lungimea sejururilor, mai ales când acesta oferă legături cu facilități și încurajează agroturismul;
îmbunătățirea infrastructurii locale, mai ales în noile state membre. Investiții semnificative vor fi făcute în infrastructura principală de telecomunicații, transport, energie și apă în anii următori. Sprijin considerabil va fi disponibil din parte Fondurilor Structurale variind de la rețele transeuropene la dezvoltarea conexiunilor cu parcurile științifice sau de afaceri. Pentru ca efectul de multiplicare să fie complet în sensul locurilor de muncă și al creșterii economice, infrastructura locală la scală mică sprijinită de programe de dezvoltare rurală poate juca un rol vital în conectarea acestor investiții majore în strategiile locale pentru diversificare și dezvoltare a potențialului sectorului agricol și alimentar.
-pentru construirea capacității locale de ocupare și diversificare resursele alocate axei 4 (Conducător) trebuie să contribuie la prioritățile axei 1 și 2 și îndeosebi ale axei 3, dar pot de asemenea juca un rol important în prioritatea de îmbunătățire a guvernării și de mobilizare a potențialului endogen de dezvoltare a zonelor rurale.
Sprijinul conform axei „Conducător” oferă posibilitatea, în contextul unei strategii de dezvoltare locală bazată pe nevoile și punctele forte locale, de a combina cele trei obiective – competitivitate, mediu și calitatea viații/diversificare.
Pentru a îndeplini aceste priorități, statele membre trebuie să își focalizeze sprijinul asupra unor acțiuni cheie precum:
construirea capacității de parteneriate locale. Animarea și promovarea dobândirii de abilități pot ajuta la mobilzarea potențialului local;
promovarea parteneriatelor privat – public. În special Conducător va continua să joace un rol important în încurajarea abordărilor inovatoare ale dezvoltării rurale și în unirea sectoarelor public și privat;
promovarea cooperării și inovării. Inițiativele locale precum Conducător și sprijinul pentru diversificare pot juca un rol esențial în conectarea oamenilor cu ideile și abordările noi, încurajând inovarea și antreprenoriatul și promovând inclusivitatea și oferirea de servicii locale. Comunicările on-line pot ajuta la diseminarea cunoștințelor, la schimbul de practici bune și la inovare în produse și servicii rurale;
îmbunătățirea guvernării. Conducător poate ajuta la implementarea abordărilor inovatoare de conectare a agriculturii, silviculturii și economiei locale la diversificarea bazei economice și la consolidarea structurii socio-economice a zonelor rurale.
Test de autoevaluare (3)
Efectele măsurilor politicii agroalimentare – se măsoară în mod complex prin…….
Puterea de cumpărare a producătorilor agricoli este influențată de……
Efectele generate de măsurile de politică agricolă se grupează în…..
Rezumat U.I.1
In unitatea de ȋnvățare 2 sunt cuprinse ȋn termeni generali noțiunile de politici, politică agroalimentară, sector agroalimentar, problemelor specifice sistemului agroalimentar, politici de consum, cunoașterea variabilelor și a determinanților creșterii economice agroalimentare.
Lucrare de verificare nr. 1
(se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poștă, până
la sfârșitul celei de-a IV-a săptămâni din semestrul II)
Economia agroalimentară este dependentă de……………….
Stadiul agroindustrial al economiei agroaiimentare se caracterizează prin….
Politica, în sens general, este definită ca…..
Contribuția sectorului agroalimentar la creșterea economică se concretizează în următoarele elemente….
Într-un sistem economic dat, importanța relativă a cheltuielilor alimentare depinde în particular……
Pe termen lung, apar următoarele inconveniente pentru fermieri………..
Fermierii beneficiază de o compensație directă, egală cu diferența dintre prețul de susținere și prețul pieței. Care este efectul acestei măsuri?
Agricultura și silvicultura reprezintă ……% din utilizarea pământului din UE-25.
În cadrul obiectivelor stabilite în reglementarea privind dezvoltarea rurală, așa cum sunt prezentate în concluziile Consiliilor de la Gotteborg și de la Lisabona, rezultă următoarele…….
Bibliografie :
1. Davidovici I. Și colab. – 2002, Economia creșterii agroalimentare, Ed. Expert, București;
2. Zahiu Letiția și colab., 2005, Politici și prețuri agricole, Ed. Ceres, București.
Unitatea de învățare 3 POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ
Cuprins (U.I.3)
Obiectivele și competențele profesionale specifice (U.I.3)……………………………50
Instrucțiuni………………………………………………………………………………………………50
Scurtă istorie a politicii agricole comune……………………………………….51
Scurtă prezentare a politicii agricole comune de azi…………………………54
Critici ale Politicii Agricole Comune………………………………………………57
România și Politica Agricolă Comună……………………………………61
Rezumat (U.I.3)………………………………………………………………………………………….9
Bibliografie (U.I.3) …………………………………………………………………………………..10
Obiectivele și competențele profesionale specifice (U.I.3)
Obiectivul acestei unități de învățare ȋl constituie însușirea conceptelor de Politica Agricolă Comună, descrierea reformelor și a obiectivelor acestora precum și prezentarea în sinteză a două aspecte astfel încât să putem obține o imagine a modului în care atât România cât și Uniunea Europeană ar trebui să avanseze în ceea ce privește politica agricolă. . După finalizarea studiului din această unitate de învățare,
studentul va dispune de competențe pentru:
– Explicarea noțiunii de Politica Agricolă Comună;
– Identificarea reformelor și a obiectivelor acestora;
– Descrierea în sinteză a modului în care atât România cât și Uniunea Europeană ar trebui să avanseze în ceea ce privește politica agricolă
Instrucțiuni (U.I.3)
Această unitate de învățare cuprinde noțiuni introductive privind:
Politica Agricolă Comună, descrierea reformelor și a obiectivelor acestora. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 3 ore. Această unitate de învățare cuprinde mai multe teste de autoevaluare, a căror rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoștințelor dobândite în timpul studiului.
3.1 Scurtă istorie a Politicii Agricole Comune
Politica Agricolă Comună a fost creată prin Tratatul de la Roma din 1957. A început să funcționeze în 1962 și a avut următoarele obiective: să crească productivitatea, să asigure standarde de viață echitabile pentru comunitatea agricolă, să stabilizeze piețele, să asigure disponibilitatea produselor alimentare și să asigure alimente la prețuri rezonabile. PAC a constat în mai multe măsuri, inclusiv cotizații la import, prețuri de intervenție la care UE ar cumpăra produsul agricol dacă prețurile de pe piață ar scădea sub un anumit nivel și, cel mai important, subvenții directe pentru agricultori în funcție de nivelurile de producție.
Politica a avut ca efect eliberarea agricultorilor Europei de suișurile și coborâșurile pieței și asigurarea că agricultorii nu vor fi nevoiți să renunțe la munca lor. Originile PAC au fost profund legate de penuria de alimente din timpul și imediat după al doilea război mondial, pentru ca aceasta să nu se mai repete.
Politica a avut în mare parte succes în multe din obiectivele sale și prin anii 1970 și '80, Europa a avut o supraproducție în multe zone agricole, creând "munți de unt" și "lacuri de lapte" fapt ce a condus la nevoia unei reforme.
În 1992, reformatorii care criticau PAC, în cele din urmă au renunțat și reforma a trecut sub mandatul Comisarului European al Agriculturii, Ray MacSherry. Scopul lui a fost "de a motiva un număr suficient de mare de agricultori să continuie să practice agricultura" și să reformuleze modul în care funcționa PAC. Reformele au avut următoarele obiective: menținerea numărului de agricultori suficient de mare pentru a fi capabili să conserve atât mediul natural cât și ferma familială mixtă; recunoscând două funcții esențiale ale fermierilor: producerea de alimente și conservarea mediului natural; și transformarea politicii de dezvoltare rurală într-un instrument care să cuprindă toate activitățile din zonele rurale, nu doar agricultura. Reformele au redus anumite prețuri garantate de intervenție și au crescut plățile directe către agricultori drept compensație. Au creat, de asemenea, unele plăți "puse deoparte" în cazul în care agricultorii ar putea să fie plătiți nu doar pentru cultivarea terenurilor agricole, dar pentru că doar păstrează aceste terenuri în bune condiții agricole. În cele din urmă, reformele au început procesul de "decuplare" a plăților directe de producție, lucrând pentru a evita supraproducția de alimente și pentru o mai bună administrare a mediului și reacții mai bune la forțele pieței.
Următoarea reformă a PAC a avut loc în 1999 și este cunoscută sub numele de inițiativa "Agenda 2000". Această reformă a fost concepută pentru a pregăti Uniunea Europeană pentru extinderea spre est care a avut loc în cele din urmă, în 2004 și 2007. Elementul major al acestei reforme a fost divizarea PAC în doi piloni. Pilonul I se concentrează pe aspectele economice ale agriculturii, și include plăți directe și intervenții pe piață. Pilonul II este axat pe dezvoltarea rurală necesară pentru agricultura competitivă. Reforma include lucruri cum ar fi modernizarea echipamentelor și practicilor agricole și diversificarea economiilor rurale, sprijin pentru tinerii agricultori, precum și protecția mediului în zonele rurale. Un alt element al acestei reforme a fost introducerea de măsuri de "eco-condiționalitate", ceea ce înseamnă că agricultorii trebuie să respecte anumite standarde de mediu pentru a putea primi subvenții, limitând poluarea solului și a apei.
Cea mai recentă reformă a PAC a avut loc în 2003, chiar înainte de aderarea primelor zece state membre.
Această reformă este considerată cea mai drastică reformă. Două instrumente noi au luat ființă odată cu această reformă.
Primul a fost "eco-condiționalitatea", care a întărit standardele de mediu și a inclus standarde de bunăstare a animalelor, care trebuie îndeplinite pentru ca un agricultor să primească subvenții. Al doilea a fost "modularea", care a fost o transferare de bani în bugetul PAC de la primul pilon la pilonul al doilea, pregătind fonduri mai mari pentru dezvoltare rurală, necesare atunci când noile state membre (NSM) au intrat în UE. Reforma a decuplat cele mai multe plăți de la culturile specifice, trecând treptat în SFP (Single Farm Payment – plata unică pe fermă), care a înlocuit SAPS (sistemul de plăți unice pe suprafață), care a fost în vigoare înainte. Plățile directe au mai fost decuplate de la nivelurile de producție istorice, iar agricultorii au primit subvenții pentru menținerea terenurilor lor în "stare agroecologică bună". Intervenția asupra prețurilor agricole pe piață rămâne o componentă importantă a PAC și UE care a menținut tarifele ridicate și subvențiile la export, deși prețurile pentru anumite produse au fost reduse.
Reforma finală a PAC a fost făcută sub titlul stării de sănătate a anului 2008 – “Health Check”. Comparativ cu reformele anterioare, aceasta a presupus un efort modest. Subvențiile de lapte au fost temporar ridicate, dar stabilite pentru eliminare în 2015. Modularea la Pilonul II a fost crescută, fermele mari primind cu 10% mai puțini bani pentru a plăti pentru măsuri suplimentare de dezvoltare rurală și subvențiile au fost în continuare decuplate de producție.
În timpul dezbaterilor, o limită maximă pentru SFP (plata unică pe fermă) a fost discutată în mod serios pentru prima dată, dar a fost învinsă de un lobby puternic al marilor agricultori. NSM au obiectat la faptul că acestea continuă să beneficieze de mai puțină finanțare pe hectar în subvenții directe decât vechile state membre, dar aceste obiecții nu au fost rezolvate deoarece noile state membre au căzut de acord cu această situație atunci când au semnat tratatele de aderare la UE.
Aceasta este o istorie foarte scurtă a PAC și a reformelor sale, dar demonstrează că PAC a fost schimbată în timp și ne conduce într-o discuție despre modul în care funcționează PAC astăzi. Ceea ce dorim să punctăm aici este
că PAC și-a schimbat obiectivele, mai ales din 1992 și ar putea suferi o altă transformare dramatică în 2013. Dezbaterea PAC a evidențiat tensiuni în cadrul Uniunii Europene cu privire la sensul unei piețe comune, cine finanțează ce, și dificultățile unei uniuni economice enorme care să cuprindă mai multe state diferite cu niveluri foarte diferite de dezvoltare economică și socială.
3.2 Scurtă prezentare a politicii agricole comune de azi
Astăzi PAC este ca o umbrelă sub care acționează agricultura în Uniunea Europeană. Este o politică extreme de complexă, formată din mai multe secțiuni diferite și adesea contradictorii. Aceasta este o schemă de bază a modului în care funcționează PAC la nivel european. Următoarea secțiune se va ocupa de modul în care este administrată PAC la nivel românesc.
După cum s-a menționat mai sus, reforma PAC din 2003 a împărțit PAC în doi piloni. Pilonul I este compus din plățile directe către agricultori și intervențiile pe piață pentru a stabiliza prețul produselor agricole. Pilonul II este axat pe măsurile de dezvoltare rurală. Sistemul de plăți directe a fost semnificativ modificat odată cu reforma PAC din 2003. SFP a fost introdusă, înlocuind schemele anterioare de plăți directe. SFP, teoretic, permite agricultorilor să reacționeze mai bine la forțele pieței, producând ceea ce este necesar în prezent, mai degrabă decât ceea ce le va oferi cea mai mare subvenție. De asemenea, oferă agricultorilor opțiuni mai bune pentru gestionarea fermelor lor într-un mod ecologic, deoarece pentru a primi plățile nu este nevoie ca aceștia să cultive terenurile, ci doar să-l păstreze în stare bună. Managementul SFP, cu toate acestea, este în mare măsură la latitudinea fiecărui stat membru. Statele sunt autorizate să împartă subvențiile lor la nivel regional și pot face următoarele opțiuni atunci când împart și distribuie banii agricultorilor:
➔ divid plata medie istorică în funcție de numărul de hectare pe fermă, inclusiv suprafețele furajere; împart plățile medii totale într-o regiune în funcție de numărul total de hectare ale fermei pentru a oferi o plată fixă la hectar, uniformă în întreaga regiune;
➔ variază nivelul plăților între terenul arabil și pășuni;
➔ combină o plată regională uniformă cu o plată per-fermă, în funcție de marfă/produs.
SFP este stabilită astfel încât statelor li se permite să decidă ce este o fermă care poate primi plăți directe – cu cea mai mică posibilă, fiind de 0,3 hectare. Statele au de asemenea, dreptul să păstreze până la 25% din plățile directe
"cuplate" cu producția în sectorul arabil.
Pentru a permite noilor state membre din 2004 și 2007 să facă o schimbare ușoară către PAC, UE a permis acestor state să nu adopte încă SFP și să administreze o versiune simplificată, denumită Sistem de Plată Unică pe Suprafață
(Single Area Payment Scheme – SAPS) pentru până la trei ani după aderare, cu o posibilă prelungire de doi ani. S-a procedat așa pentru că SAPS este mult mai puțin complicată din punct de vedere administrativ, și dă noilor state membre o perioadă de timp să se pregătească pentru a administra SFP. Toate noile state membre au profitat de această opțiune, cu excepția Sloveniei și Maltei, iar din 2010 statele care au aderat în 2004 au trebuit să pună în aplicare SFP, în timp ce România și Bulgaria pot continua să administreze SAPS până în 2011. În plus, noilor state member li s-a permis să adauge subvenții "top-up" din bugetul național (prin adăugarea de bani în plus) de până la 30% din banii UE pentru plățile directe, timp de până la cinci ani.
Al II-lea pilon al PAC, creat de reforma din 2003, a transformat PAC într-un mecanism mult mai complicat, concentrându-se mai mult pe dezvoltarea rurală. Cadrul general a fost stabilit de către toate statele, fiecare stat primind aceeași sumă de bani, dar politica este foarte deschisă, lăsând statelor o largă putere de apreciere asupra modului în care banii sunt cheltuiți. “Reforma, de asemenea, a deschis calea "modulării" care a început procesul de a lua banii care ar fi ajuns la ferme mari, în conformitate cu SAPS și aplicarea lor în programele de dezvoltare rurală. În mod tradițional, dezvoltarea rurală a reprezentat doar aproximativ 10% din PAC, însă acest număr s-a dublat de când cu reforma.
Pilonul II este împărțit în patru secțiuni distincte, sau” axe:
➔ Axa 1 este dedicată "îmbunătățirii competitivității sectoarelor agricol și forestier." Acest lucru se realizează prin intermediul proiectelor de modernizare și proiectelor care adaugă valoare produselor și infrastructurii.
➔ Axa 2 este consacrată "îmbunătățirii mediului și a peisajului rural." Aceasta include plățile de agromediu, precum și plățile pentru fermierii din zonele defavorizate .
➔ Axa 3 este dedicată "îmbunătățirii calității vieții în zonele rurale și încurajarea diversificării economiei rurale."
Proiectele în acest domeniu includ reînnoirea și dezvoltarea satelor, servicii de bază pentru economia și populația rurală precum și crearea și dezvoltarea afacerilor.
➔ A 4-a axă este programul LEADER (un acronim francez care înseamnă "legături între acțiuni în domeniul dezvoltării rurale") și este dedicată proiectelor de dezvoltare regională. LEADER are „scopul de a îmbunătăți potențialul de dezvoltare a zonelor rurale, prin atragerea inițiativei și competențelor locale, prin promovarea dobândirii de know-how (a ști cum) privind dezvoltarea locală integrată și prin răspândirea acestui know-how în alte zone rurale.”
Ajută regiunile să-și definească obiectivele comune și să constituie grupuri de acțiune locală, care apoi pot dezvolta strategii legate de Axa 1 și 3 pentru o abordare integrată a dezvoltării rurale.
3.3 Critici ale Politicii Agricole Comune
PAC a avut parte de critici încă de la începuturile sale, cum este de așteptat ca orice politică de asemenea dimensiuni să aibă. Aceste critici au venit din mai multe unghiuri și puncte de vedere politice și economice. Capitaliștii pieței libere au ridiculizat subvențiile distrugătoare ale pieței; ecologiștii au atacat-o pentru reducerea biodiversității și așa mai departe. Aici ne-am dori să evidențiem criticile pe care le credem ca fiind cele mai relevante azi și în special pentru România și micii agricultori.
Critica mare generală pe care o aducem PAC este că se bazează pe un model de agricultură "productivist".
Acest lucru a fost un obiectiv ușor de înțeles când PAC a fost creată și încă mai exista teama de penurie alimentară și foamete în Europa. După decenii, cu munții infami de unt și lacurile de lapte, PAC a evoluat într-o politică care nu se
mai concentrează doar asupra producției. Oricum, rezultatul acestor decenii de agricultură productivistă este că un system care a fost construit cu acest scop este în vigoare. PAC a fost creată pentru a răspunde la întrebarea "Cum poate Europa să producă suficiente alimente pentru a se hrăni?" și a răspuns cu o cantitate copleșitoare de alimente. Au apărut și alte întrebări, cum ar fi "Cum ar putea agricultura în Europa să fie benefică mediului și nu dăunătoare?" și "Cum să își poată permite micii agricultori să rămână în câmp și să mențină stilul de viață și tradițiile rurale ale Europei?" și PAC nu a răspuns în mod adecvat. Atenția a rămas asupra producției până la punctul de supraproducție și reformele PAC au fost făcute doar pentru a atenua problemele pe care politica inițială le-a cauzat. Pilonul II încearcă să răspundă la problemele cauzate de pilonul I, dar nu rezolvă problemele structurale existente. Atâta timp cât pilonul II este în vigoare pentru a limita pagubele produse de pilonul unu, prejudiciul nu este oprit, doar atenuat.
Problemele care decurg din modelul productivist nu mai sunt doar despre supraproducție, dar acum au format o structură în care fondurile sunt și vor continua să fie nedrept distribuite. O reorientare fundamentală a politicii agricole este necesară pentru a merge cu adevărat înainte.
Efectul secundar cel mai grav al acestui sistem agricol productivist este demonstrat de cei care primesc de fapt banii distribuiți de PAC pentru fermierii Uniunii Europene. Valorizarea producției mai presus de orice altceva înseamnă
că fermele producătoare al celui mai mare volum sunt obligate să primească cea mai mare parte a subvențiilor. PAC a furnizat stimulente uriașe pentru ferme pentru a ajunge cât mai mari posibil și pentru a practica agricultura monoindustrială pentru culturile de bani. Decuplarea subvențiilor pentru producție a rezolvat această problemă doar parțial, pentru că marile fermele încă mai sunt principalii beneficiari. În 2006, 20% din ferme au primit 85% din plățile directe
din subvențiile pilonului I în cadrul PAC.
În 2009, 1212 proprietari, mai ales din nordul și vestul Europei, au primit
peste un milion de euro în subvenții agricole, în timp ce mulți agricultori mici au primit foarte puțin sau nimic.
Numărul “milionarilor în subvenții” a fost în creștere, 2009 arată o creștere de 30% față de 2008. Acest lucru demonstrează că PAC continuă să-i îmbogățească pe aceia cu avantaje structurale deja construite (avantaje adesea create de către PAC în sine, în trecut) și, de fapt, nu menține structura agriculturii familiale, de scară redusă.
Un alt efect al PAC este că denaturează prețurile produselor alimentare pe care consumatorii le plătesc. Un argument general împotriva subvențiilor agricole este că, deoarece veniturile agricultorilor sunt plătite prin subvenții,
aceștia își pot permite să-și vândă produsele pentru mult mai puțin decât, altfel, ar fi în măsură să o facă. Consumatorul se obișnuiește apoi cu alimente ieftine și va refuza să plătească costul real necesar pentru sprijinirea agricultorilor.
PAC a avut acest efect asupra micilor agricultori, care au fost alungați de marii agricultori ce practică o agricultură mai mecanizată și mai bine subvenționată și își pot permite să vândă la prețuri mult mai mici. Acest lucru ar putea fi, probabil, scuzat de către publicul european în cazul în care consumatorii au plătit de fapt mai puțin, dar în cadrul PAC acest lucru nu este adevărat. De la reformele PAC din 1992 a existat o scădere rapidă a costurilor de producție pentru produse agricole, dar doar o ușoară scădere a prețurilor la produsele alimentare de consum.
Totul s-a întâmplat în timp ce prelucrarea și distribuția de produse alimentare a fost concentrată tot mai mult în mâinile a doar câteva companii,
punând sub semnul întrebării înțelepciunea și argumentele care stau la bază pentru aceste plăți către marii producători.
O problemă globală finală a PAC și a modelului de agricultură pe care l-a promovat este efectul pe care agricultura industrializată îl are asupra mediului. Concentrarea agriculturii a avut efecte dramatice și negative asupra eroziunii solurilor, introducerea de produse chimice în pământ și ape și, probabil, cel mai important, pierderea biodiversității cauzate de agricultura la scară largă mono-industrială. Desigur, suntem conștienți că agricultura la toate scările are potențialul de a avea atât efecte pozitive cât și negative asupra mediului. Micii agricultori, totuși, s-au dovedit mai buni administratori ai terenurilor și protectori ai biodiversității. Politicile PAC din 1992 și în special reformele din 2003 s-au direcționat spre o mai bună protecție a mediului, dar nu au anulat daunele care au fost aduse anterior de modelul productivist.
Trecând mai departe de la problemele majore cu PAC, acum dorim să ne concentrăm asupra unor problem care afectează noile state membre, inclusiv România. Deși reforma PAC din 2003 a fost concepută pentru a pregăti integrarea
noilor state membre, acestea rămân în dezavantaj în actuala PAC. Situația este bine rezumată aici, așa cum este descrisă în 2003: "Țările candidate au fost nevoite să demonteze barierele care le protejau de concurența cu agricultorii
supersubvenționați din Europa de Vest pe piețele lor interne. Pentru a înrăutăți lucrurile, ele nu au fost în măsură să își crească exporturile în UE . Agricultorii est europeni sunt astfel într-o dublă capcană: poziția lor pe piețele interne este erodată de concurența străină subvenționată, în timp ce le este blocat în multe cazuri, potențialul major de export."
Agricultorii est europeni au dezavantaje suplimentare și din cauza unor factori care nu există în Europa de Vest. O lipsă de acces la credit, combinată cu piețele de afaceri deschise înseamnă că investitorii din Europa de Vest pot avea acces la credit în țările lor de origine pentru a investi în Europa de Est în proiecte la scară largă, blocând dezvoltarea locală. De asemenea, perioada de referință pentru plata unică pe fermă – Single Farm Payment (1995-99) pune agricultorii din Europa de Est în dezavantaj, deoarece această perioadă a fost marcată de recolte considerabil mai mici în Est comparativ cu Europa de Vest, ca urmare a tranziției de la comunism la economii bazate pe piață.În plus, ca parte din acordurile de aderare, agricultorii est europeni primesc mult mai puțin în subvenții, chiar și pentru o fermă de aceeași dimensiune și nivele egale de producție, în comparație cu omologii lor din Europa de Vest. Justificarea este dată de costurile de producție mai mici si de faptul că agricultorii trebuie să fie integrați treptat în PAC, dar cu siguranță nu pare corect pentru agricultorii est europeni, care, în ciuda costurilor de producție mai mici, au infrastructură și probleme birocratice de rezolvat pe care omologii lor din Europa de Vest nu le întâmpină.
Un punct final este faptul că PAC acționează ca o politică masivă, esențială pentru întreaga Uniune Europeană, dar este administrată în mare măsură de către guvernele naționale care variază dramatic atât în experiență cât și în competență. Discreția lăsată statelor, în special în ceea ce privește plata unică pe exploatație (SFP), a condus la câteva rezultate inegale și probleme administrative dificile în cele 27 state membre.
Guvernele din Europa de Est au avut probleme de administrare a fondurilor, iar agricultorii adesea nu cunosc specificul de aplicare sau termenele.
Atunci când guvernele nu își pot permite contribuția națională la plățile directe, agricultorii rămân fără bani, pierzându-și credința în securitatea pe care au crezut că au obținut-o odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Aceste probleme sunt în mare parte din vina guvernelor din țări ca România, dar ele ar trebui să fie luate în considerare de către UE în ansamblul său pe măsură ce PAC înaintează.
3.4 România și Politica Agricolă Comună
Dat fiind trecutul agriculturii românești și al PAC, ne-am propus să sintetizăm aceste două aspecte astfel încât să putem obține o imagine a modului în care atât România cât și Uniunea Europeană ar trebui să avanseze în ceea ce privește politica agricolă.
PAC este pusă în aplicare în statele lor, PAC în România este diferită față de alte state ale Uniunii Europene Statele din Europa de Est au anumite condiții prevăzute de când acestea au devenit membre ale UE, iar una dintre ele fiind ca subvențiile directe în România și în noile state membre, să înceapă la numai 25% din nivelul UE-15 (țările din Uniunea Europeană înainte de 2004), crescând cu 5% pe an, până în acest an (2010), apoi cu 10% în fiecare an după aceea, până în 2016 – când vor ajunge la același nivel.
Subvențiile directe în România sunt plățile SAPS (single area payment system), mai degrabă decât plata unică pe exploatație/fermă utilizată în prezent în UE-15, deoarece SAPS sunt mai ușor de administrat. României i-a fost permis să administreze SAPS până în 2011 și este de așteptat să il aplice pentru o prelungire de doi ani înainte de a fi forțată să treacă la SFP în 2012. Plățile SAPS rămân cuplate pentru producția de anumite culturi și sunt plătite, chiar dacă un agricultor nu produce nimic, atâta timp cât terenul este păstrat în bune condiții agricole. În plus, României i-au fost permise "top up-uri" – suplimente financiare pentru a
complementa SAPS pentru culturile specifice, pentru a încuraja dezvoltarea zonelor benefice. O parte din acești bani "top-up" a venit de la bugetul celui de-al II-lea pilon, dar majoritatea au fost finanțați din bugetul național.
României i-a fost, de asemenea, permis să stabilească un nivel minim pentru suprafața de teren eligibilă pentru plățile directe în cadrul PAC. Suprafață minimă admisă de UE este de 0,3 ha, dar România a optat pentru o suprafață de cel puțin 1 hectar, deoarece costurile administrative pentru plata subvențiilor pe o suprafață mai mică de teren ar depăși beneficiile suportate de plăți. Aceasta pare, cu siguranță, o decizie rezonabilă, bazată pe faptul că, pentru a administra
fondurile costă în jur de 100 de euro pe hectar și guvernul a avut probleme cu administrarea acestor fonduri, oricum. Totuși, asta înseamnă că 2.6 milioane de familii de fermieri (mai mult de jumătate din populația agricolă) în România este complet eligibilă pentru plățile directe.
Al doilea pilon al PAC este, de asemenea, diferit în România față de UE-15. Ca parte a negocierilor de aderare înainte de 2007, România a dezvoltat un Program Național de Dezvoltare Rurală (PNDR) de-a lungul liniilor pilonului II. După administrarea pre-accesării fondurilor SAPARD de dezvoltare rurală,
România a înființat un buget pentru administrarea banilor pentru Dezvoltare Rurală pentru perioada 2007-2013. În majoritatea țărilor UE, pilonul I
preia majoritatea banilor PAC, însă în Est este invers. În România, al II-lea pilon reprezintă 55% din bugetul PAC pentru 2007-2013.
Urmărind axele pilonului II, România a alocat bugetul de dezvoltare rurală astfel: axa 1 (ameliorarea competitivității sectoarelor agricol și forestier) primește 42,2% din fonduri, axa 2 (îmbunătățirea mediului și a zonelor rurale) primește 25%, axa 3 (calitatea vieții în zonele rurale și diversificarea economiei rurale) primește 26,3% și axa 4 (punerea în aplicare a abordării Leader pentru grupuri de acțiune locală) primește 2,5%.
Sistemul PAC în România, la fel ca agricultura în întreaga țară, este foarte fragmentat, cu contraste massive între producătorii mari și mici. Marii agricultori din România primesc majoritatea covârșitoare a banilor alocați pentru
agricultura țării. Uitându-ne la destinatarii 2008 ai subvențiilor din România, 0,2% din ferme au primit 30% din bani și dacă fermele între 100 și 500 de hectare sunt incluse, 0,9% din ferme au luat 51% din subvențiile PAC pentru români.
De asemenea, trebuie să ținem seama aici de faptul că doar 30% din fermele românești sunt eligibile pentru subvenții, ceea ce este și mai șocant. Dintre toate fermele care primesc subvenții în România, 80% obțin între 98 și 490 de euro pe fermă, o sumă foarte mică chiar și în România.70 Acest lucru demonstrează că banii PAC în România sprijină în mare măsură un sistem care exista deja și, dacă situația va continua în acest mod, va întări în continuare fermele de mari dimensiuni în pozițiile lor de superioritate.
Această diferență de șanse este oarecum specifică în România. Pe întreg teritoriul UE, fermele de mari dimensiuni primesc cea mai mare parte din subvenții, dar nu în aceeași măsură ca în România. În vestul Europei 50% din beneficiari primesc 3% din subvenții. Diferența se explică prin faptul că perioada comunistă a lăsat România cu o supraabundență de foste ferme de stat enorme, de peste 1.000 de hectare care absorb banii subvențiilor PAC. Aceste ferme primesc aproximativ 17% din subvențiile directe menționate mai sus.
Ținând seama de diferența în nivelurile de finanțare pentru agricultorii din România în comparație cu restul UE, micul agricultor român este într-un dezavantaj competitiv aproape insurmontabil. Subvenția directă medie în România este de 50 euro pe hectar, în timp ce media este de 252 de euro pe hectar în cele 10 noi state membre, care au aderat în 2004 și 300.5 euro pe hectar în UE-15.
"Actuala PAC", care este PAC de după reformele din 2003. Aceasta înseamnă că plățile directe vor ajunge la 100% din nivelul UE până în 2016.
"Reformă moderată" care va include o diminuare drastică a măsurilor pieței. Nivelul plăților directe se va reduce cu 10% pentru sume de peste 100.000 de euro, cu 25% pentru sume de peste 200.000 de euro și cu 45% pentru peste 300.000 de euro.
"Reformă radicală" care ar scăpa atât de intervenții cât și de plăți directe. Plățile directe vor fi reduse cu 10% în 2014, 20% până în 2015 și 30% până în 2016. Plățile directe vor fi complet eliminate până în 2023.
Ei au presupus că sectorul agricol românesc va fi aproape pe deplin integrat în UE până în 2013 și apoi au analizat modul în care producătorii și consumatorii ar fi afectați de aceste schimbări.
La alegerea modelului – reformarea moderată a PAC, aceasta nu prea ar avea efect asupra agricultorilor români.
Plățile directe nu ar fi reduse semnificativ și transferul banilor economisiți înspre Pilonul II nu ar fi mare. Cu toate acestea, în cadrul scenariului "Reformei radicale", ar putea exista o mișcare mare de fonduri către al II-lea Pilon. Autorii precizează că, dacă se poate demonstra că fondurile pentru pilonul doi pot fi suficient absorbite, sprijinul pentru o astfel de reformă radicală a PAC ar fi benefic pe termen lung atât pentru consumatorii cât și pentru producătorii români. Consumatorii ar câștiga mai mult decât ar pierde producătorii și dacă banii nu ar fi tăiați de la buget, ci mai degrabă îndreptați spre măsuri eficiente de dezvoltare rurală, atunci efectele globale ale scenariului "reformei radicale" ar fi justificate. R
Viitorul agriculturii în România și în UE trebuie să fie construit pe baza agriculturii la scară mică și din acest punct ar trebui să înceapă autorită țile române. România poate fi o țară modernă, europeană și, în același timp, o țară cu țărani care îi asigură alimente sănătoase la un preț corect.
România este astăzi o țară fără o viziune agricolă. Pe măsură ce țara și-a deschis piețele agricole pentru străini, autorităților din România pare să le lipsească orice direcție coerentă față de viitorul agriculturii în această țară. Fiecare
nou ministru al agriculturii restructurează ministerul și noi legi și regulamente sunt elaborate în permanență pentru practicienii din agricultură. Acest lucru creează stres și un sentiment de nesiguranță în rândul agricultorilor și face imposibil pentru analiștii politici să respecte în mod corespunzător efectele vreunei politici. Un interes principal al guvernului român este să aducă investitori străini, în speranța că aceștia pot rezolva problemele care afectează mediul rural
românesc. În momentul de față, în jur de cinci la sută din terenurile agricole românești sunt deținute de către străini.
Oficialii continuă să încurajeze aceste investiții străine ca fiind cheia pentru viitorul agriculturii românești. Întrebarea noastră este dacă acești investitori construiesc o infrastructură aici, care va ajuta România pe termen lung, cu alimente ce rămân în România, sau dacă utilizează terenurile ieftine din România pentru a trimite materia primă în străinătate unde să fie transformată in produse finite ce vor fi vândute în altă parte. Dacă ar exista o viziune reală pentru viitorul
agriculturii românești, autoritățile române ar putea negocia mai eficient cu investitorii străini pentru a construe o infrastructură up-stream și down-stream mai bună pentru ca România sa fie la zi, auto-suficientă în producția de alimente.
Dar acest lucru nu se întâmplă în prezent. Funcționarii/oficialii, de asemenea, se bazează pe fondurile și politicile Uniunii Europene pentru a înlocui ceea ce ar trebui să fie considerate decizii la nivel național. Politicile de la Bruxelles nu sunt construite pentru a fi politici naționale, și nu pot înlocui deciziile specifice României.
România trebuie să dezvolte o viziune proprie și să găsească o modalitate de utilizare a fondurilor Uniunii Europene pentru a-și completa viziunea și nu invers.
Au fost unele încercări de a crea o viziune pentru viitorul agriculturii românești. Prima dintre ele este România Rurală XXI, plan care a fost formulat de către Institutul de Economie Agricolă, la Academia Română în 2008.
Test de autoevaluare (4)
PAC a constat în mai multe măsuri, inclusive……………….
Al II-lea pilon al PAC, creat de reforma din 2003, a transformat PAC într-un mecanism mult mai complicat, concentrându-se mai mult pe………………………
Critica mare generală pe care o aducem PAC este că se bazează pe un model de agricultură………………………..
Sistemul PAC în România, la fel ca agricultura în întreaga țară, este foarte fragmentat, cu contraste massive între………………………
Bibliografie:
1. Davidovici I. Și colab. – 2002, Economia creșterii agroalimentare, Ed. Expert, București;
2. Zahiu Letiția și colab., 2005, Politici și prețuri agricole, Ed. Ceres, București.
Bibliografie
Alexandri Cecilia – 2001 – Securitatea și echilibrul alimentar în România, Ed.GEFA, București;
Cionga, Luca, și Hubbard – 2014 – România și Politica Agricolă Comună;
David Kelch și Mary Anne Normile, Reforma PAC 2003-04 Serviciul Economic de Cercetare, USDA (august, 2004);
Davidovici I. Și colab. – 2002, Economia creșterii agroalimentare, Ed. Expert, București;
Dona I. – 2000, Economie rurală, Ed. Economică, București
Gavrilescu D. și colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert București;
Giurcă Daniela – 2003 – WTO Commitments and CAP Adoption in Romania: “Model Results”, vol.Romanian Agriculture and Transition Toward the EU – Davidova S. Și Thomson K.;
Lutz Ribbe – 2009 -“Dezvoltarea pe termen lung a PAC – Analize și recomandări pentru o orientare ecologică a Politicilor Agricole – International Federation of Organic Agriculture Movements (mai, 2009);
Otiman P.I. – 2002 – Agricultura României, Ed.Agroprint, Timișoara;
Parpală O. – 1995 – Economia agriculturii sau politica agrară la români, Ed.ASE, Bucureși;
Ștefan Gavril, Toma A.D.,Pânzaru R.L. – 2006 – Economie și politici agroalimentare, Ed.ALFA, Iași;
Tofan A. – 2005 – Economie și politică agrară, Ed.Junimea, Iași.
Vincze Maria – 2001 – Romanian Agriculture in Transition from Central Planing to the Common Agricultural Policy. CIDE, Romanian Economic Research Observer, nr.6, București;
Zahiu, Letiția – Politici și piețe agricole, Ed.CERES, București;
*** BBC News “Întrebări și răspunsuri despre PAC” http://news.bbc.co.uk/2/hi/4407792.stm#whatis (Accesat în 25 mai, 2010);
*** Reforma PAC http://www.reformthecap.eu/issues/policy-instruments/second-pillar (Accesat în 26 mai, 2010);
***“Mai mulți milionari din subvenții agricole ca niciodată” Farmers Guardian Online http://www.farmersguardian.com/home/latest-news/more-farmsubsidy-millionaires-than-ever/31918.article (accesat în 2 iunie , 2010);
***“Propunere pentru o Nouă PAC” Coordonatori Jean-Marc Boussard și Aurélie Trouvé (12 iulie, 2010). Româniă și Politica Agricolă Comună;
***Website Comsia Europeană http://ec.europa.eu/agriculture/publi/fact/leader/2006_en.pdf (Accessat în 26 mai, 2010);
Răspunsuri la testele de autoevaluare :
T1 : 1)vezi pag.5 ; 2) pag.8 ; 3) pag.11 ;
T2 : 1) pag.15 ; 2) pag.19 ; 3) pag.22 ; 4) pag.23 ;
T3 : 1) pag.30 ; 2) pag.33 ; 3) pag.37 ;
T4 : 1) pag.51 ; 2) pag.55 ; 3) pag.57 ; 4) pag.62.
Bibliografie
Alexandri Cecilia – 2001 – Securitatea și echilibrul alimentar în România, Ed.GEFA, București;
Cionga, Luca, și Hubbard – 2014 – România și Politica Agricolă Comună;
David Kelch și Mary Anne Normile, Reforma PAC 2003-04 Serviciul Economic de Cercetare, USDA (august, 2004);
Davidovici I. Și colab. – 2002, Economia creșterii agroalimentare, Ed. Expert, București;
Dona I. – 2000, Economie rurală, Ed. Economică, București
Gavrilescu D. și colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert București;
Giurcă Daniela – 2003 – WTO Commitments and CAP Adoption in Romania: “Model Results”, vol.Romanian Agriculture and Transition Toward the EU – Davidova S. Și Thomson K.;
Lutz Ribbe – 2009 -“Dezvoltarea pe termen lung a PAC – Analize și recomandări pentru o orientare ecologică a Politicilor Agricole – International Federation of Organic Agriculture Movements (mai, 2009);
Otiman P.I. – 2002 – Agricultura României, Ed.Agroprint, Timișoara;
Parpală O. – 1995 – Economia agriculturii sau politica agrară la români, Ed.ASE, Bucureși;
Ștefan Gavril, Toma A.D.,Pânzaru R.L. – 2006 – Economie și politici agroalimentare, Ed.ALFA, Iași;
Tofan A. – 2005 – Economie și politică agrară, Ed.Junimea, Iași.
Vincze Maria – 2001 – Romanian Agriculture in Transition from Central Planing to the Common Agricultural Policy. CIDE, Romanian Economic Research Observer, nr.6, București;
Zahiu, Letiția – Politici și piețe agricole, Ed.CERES, București;
*** BBC News “Întrebări și răspunsuri despre PAC” http://news.bbc.co.uk/2/hi/4407792.stm#whatis (Accesat în 25 mai, 2010);
*** Reforma PAC http://www.reformthecap.eu/issues/policy-instruments/second-pillar (Accesat în 26 mai, 2010);
***“Mai mulți milionari din subvenții agricole ca niciodată” Farmers Guardian Online http://www.farmersguardian.com/home/latest-news/more-farmsubsidy-millionaires-than-ever/31918.article (accesat în 2 iunie , 2010);
***“Propunere pentru o Nouă PAC” Coordonatori Jean-Marc Boussard și Aurélie Trouvé (12 iulie, 2010). Româniă și Politica Agricolă Comună;
***Website Comsia Europeană http://ec.europa.eu/agriculture/publi/fact/leader/2006_en.pdf (Accessat în 26 mai, 2010);
Răspunsuri la testele de autoevaluare :
T1 : 1)vezi pag.5 ; 2) pag.8 ; 3) pag.11 ;
T2 : 1) pag.15 ; 2) pag.19 ; 3) pag.22 ; 4) pag.23 ;
T3 : 1) pag.30 ; 2) pag.33 ; 3) pag.37 ;
T4 : 1) pag.51 ; 2) pag.55 ; 3) pag.57 ; 4) pag.62
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici Agroalimentare (ID: 107608)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.