Politica Sociala In Cadrul Intreprinderii Determinanti, Beneficii Si Riscuri
Politica socială în cadrul întreprinderii: determinanți, beneficii și riscuri
CUPRINS
ABSTRACT
ANNOTATION
LISTA ABREVIERILOR
LISTA FIGURILOR
LISTA TABELELOR
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. ABORDĂRI TEORETICE DESPRE POLITICA ȘI RESPONSABILTATEA SOCIALĂ A ÎNTREPRINDERII
1.1. Conținutul și caracteristica activităților social responsabile ale companiilor
1.2. Direcțiile principale ale acțiunilor politicii de responsabilitate socială a întreprinderii
1.3. Beneficiile implicării întreprinderii în activități sociale
CAPITOLUL 2. FACTORI DE INFLUENȚĂ ASUPRA POLITICILOR SOCIALE ALE
ÎNTREPRINDERILOR
2.1. Politici sociale –caracteristici, principii și factorii de influență
2.2. Argumente pro și contra politicilor sociale
CAPITOLUL 3. PROCESUL DE ELABORARE A POLITICII ACTIVITĂȚILOR SOCIALE ALE ÎNTREPRINDERII
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
GRAFICUL CALENDARISTIC DE EXECUTARE A TEZEI DE LICENȚĂ
FIȘA DE EVALUARE A TEZEI DE LICENȚĂ
LISTA ABREVIERILOR
RSC – Responsabilitate Socială Corporativă
IMM – Întreprinderi Mici și Mijlocii
ICS – Întreprindere cu Capital Străin
SRL – Societate cu Răspundere Limitată
SUA – Statele Unite ale Americii
ONU – Organizația Națiunilor Unite
SA – Social Accountability
GRI – Global Reporting Initiative
S.A. – Societate pe Acțiuni
ONG – Organizație Neguvernamentală
LISTA FIGURILOR
Fig. 3.1. Harta persoanelor cointeresate…………………………………………………………………………….40
LISTA TABELELOR
Tabelul 3.1. Sursele de informații despre așteptările persoanelor cointeresate………………………..41
Tabelul 3.2. Nivelele de cunoaștere a problemei sociale de către companie……………………………43
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei. Rolul social-economic al întreprinderilor pe piața concurențială nu mai este profitul întreprinzătorilor, dar satisfacerea necesitățile sociale ale consumatorilor, printre care pot fi enumerate nu numai necesitățile de consum, dar și cerințe a unui loc de muncă și a unor mijloace de trai, nevoia de a trăi într-un mediu natural mai puțin poluat sau necesitatea unor servicii publice: educația, sănătatea, justiția etc.
În condițiile competitivității acute imaginea întreprinderii depinde nu numai de indicatorii economico-financiari, de calitatea produselor, de locuri de muncă nou-create, însă mai este influențată considerabil de modul în care compania contribuie la binele comunității, grupurilor cointeresate, mediului. În cazul Republicii Moldova, acest concept este încă puțin aplicat în managementul întreprinderilor, iar dacă și a fost implementat, îl găsim preponderent la companiile cu capital străin sau mixt.
Întreprinderile autohtone se află în situații concurențiale cu întreprinderile străine care înaintează cu acțiuni inovatoare și fiind mai apropiate de clienți. Aplicarea programelor sociale de responsabilitate socială și evaluarea lor corectă în activitatea managerială a întreprinderii reprezintă un stimulent pentru inovație și un bun instrument pentru o piață concurențială. De aceea cercetarea problemei privind sporirea și evaluarea impactului responsabilității sociale a întreprinderii, devine o temă foarte actuală a lucrării pentru dezvoltarea activității organizațiilor.
Scopul lucrării constă în stabilirea factorilor de influență asupra politicilor sociale a companiilor și stabilirea determinanților, beneficiilor și riscurilor acestora în cadrul întreprinderilor.
Obiectivele tezei de licență:
Descrierea conținutului și caracteristicii activităților social responsabile ale companiilor.
Evidențierea direcțiilor principale ale acțiunilor politicii de responsabilitate socială a întreprinderii.
Stabilirea beneficiilor implicării întreprinderii în activități sociale.
Identificarea caracteristicilor, principiilor și factorilor de influență a politicii sociale a întreprinderii.
Prezentarea argumentelor pro și contra politicilor sociale.
Elucidarea procesului de elaborare a politicii activităților sociale ale întreprinderii.
Metodologia cercetării a constituit-o ansamblul teoriilor și conceptelor fundamentale clasice și contemporane, existente în literatura de specialitate, în domeniul cercetat. Autorul a abordat în lucrarea sa cercetarea de tip calitativ, condițiile de bază fiind aprecierea și prețuirea principiilor de cercetare calitativă, tema este accesibilă prin metodele sale calitative și valoroase, fiind diverse observații, la fel caracterizarea evidentă a temei tezei, caracterizarea strictă a metodei de aplicare sistematică, și conține datele necesare studiului actual și la fel conține concluzii și recomandări corespunzătoare datelor analizate.
CAPITOLUL 1. ABORDĂRI TEORETICE DESPRE POLITICA ȘI RESPONSABILTATEA SOCIALĂ A ÎNTREPRINDERII
1.1. Conținutul și caracteristica activităților social responsabile ale companiilor
RSC reprezintă un concept foarte dinamic, care permanent se perfecționează prin idei noi și transformări continue. Și dacă la începutul secolului trecut acest concept se dezvolta lent, fără a găsi susținere în lumea afacerilor, în prezent este tratat ca o filosofie fundamentală a businessului în majoritatea țărilor dezvoltate.
În ciuda multitudinii de abordări ale conceptului de RSC, există un consens larg asupra caracteristicilor sale principale [1, p. 25]:
• RSC presupune că organizațiile adoptă voluntar măsuri prin care să contribuie la soluționarea problemelor sociale și ecologice;
• RSC este legat, în mod esențial, de conceptul de dezvoltare durabilă: afacerile trebuie să includă impactul economic, social și de mediu în operațiunile lor;
• RSC nu este un ”accesoriu” opțional al activităților principale ale afacerilor, ci constituie modul în care sunt administrate afacerile;
• RSC nu este doar simpla donație în cadrul unor acțiuni filantropice.
Ceea ce diferențiază RSC de filantropie, este faptul că RSC presupune dezvoltarea unei strategii de implicare în comunitate și un parteneriat din care compania are, la rândul său, de câștigat [30].
Recurgerea companiilor la programele de RSC poate fi motivată de altruism, paternalism, interes personal, spirit comercial sau o combinație a acestor factori [29]. Implicarea în activitățile de responsabilitate socială nu sunt doar o prerogativă a companiilor transnaționale, ele cu succes pot fi realizate și de întreprinderile din sfera micului business. Fiind rațional încadrate în strategiile acestor unități economice, RSC poate chiar prezenta oportunități de afaceri. Se remarcă o tendință a IMM-urilor de a recompensa instabilitatea pe piață cu o sporire a stabilității în relațiile interumane cu angajații, cu partenerii de afaceri, cu clienții, obținând astfel o creștere a reputației în comunitate, o îmbunătățire a imaginii personale a proprietarului, precum și o sporire a loialității față de companie.
Contrar opiniei răspândite pe larg în țara noastră, responsabilitatea socială a firmei nu se reduce doar la acțiunile de sponsorizare, ci este compusă din mai multe responsabilități. Categoriile de responsabilități sociale ale firmei [20, p. 146]:
Responsabilitatea discreționară.
Responsabilitatea etică.
Responsabilitatea juridică.
Responsabilitatea economică.
Responsabilitatea socială a firmei cumulează patru categorii de obligații, care reiese din relațiile permanente ale organizației cu mediul economic, cu comunitatea și viața socială a acesteia [15, p. 102].
Responsabilitatea economică reprezintă prima obligație și cea mai importantă. Rolul pe care îl au unitățile economice într-o societate rezidă din obiectivul lor, care constă în producerea de bunuri și servicii pe care individul, comunitatea și societatea le solicită [2, p. 94]. La fel, maximalizând profitul firma, prin impozitele și taxele plătite, va contribui mai considerabil la susținerea culturii, învățământului, sănătății etc.
Responsabilitatea juridică presupune ca firmele în cadrul activității sale să se orienteze spre respectarea cuvenită a societății și a legislației care o protejează [5, p. 41]. Întreprinderile trebuie să acționeze doar în limitele legilor, să-și plătească taxele și impozitele față de stat etc.
Responsabilitățile etice prevăd ca comportamentul întreprinderii, precum și a componentelor sale să fie în corespundere cu normele morale, chiar dacă acestea nu se regăsesc precizate în legi și nu servesc direct interesele economice ale firmei [12, p. 136]. În această obligație a întreprinderii se include corectitudinea și onestitatea în relațiile cu salariații, clienții, furnizorii, concurenții etc.
Responsabilitățile discreționare (filantropice) se manifestă în acțiuni pur voluntare, generate de dorința de a rezolva anumite probleme sociale fără ca acestea să fie impuse prin obligații economice sau legale [11, p 214]. Aceste angajamente reprezintă cel mai înalt nivel al responsabilității sociale, deoarece nu sunt impuse firmei, se soldează cu anumite cheltuieli din partea firmei și au drept scop creșterea bunăstării societății.
Responsabilitatea socială implică toate aceste obligații simultan. În funcție de modul de abordare a activităților de RSC, Covaș L. exprimă că în modelul lui H. Johnson sunt evidențiate cinci nivele de comportament ale companiilor [4, p. 84]:
• Nivelul lipsei de responsabilitate.
• Nivelul de respectare a legilor.
• Nivelul fragmentar.
• Nivelul strategic.
• Nivelul susținerii complete a societății.
În conformitate cu acest model, apare posibilitatea nu numai de a clasifica întreprinderile după criteriul de RSC, dar și de a compara nivelele de responsabilitate socială cu rezultatele activității unității economice respective.
Nivelul 1. Este imposibilă corespunderea durabilă acestui nivel în condițiile unui sistem judiciar dezvoltat, deoarece se soldează pentru companie cu cheltuieli considerabile, de exemplu, amenzile și taxele judecătorești. Companiile de acest fel, sau își încetează activitatea sa, sau trec la un nivel mai avansat – nivelul de respectare a legilor. Astfel de întreprinderi își concep activitatea, orientându-se doar pe profiturile pe termen scurt.
Nivelul 2. Corespunderea acestui nivel permite de a reduce unele cheltuieli, însă nu oferă companiei avantaje suplimentare concurențiale, deoarece majoritatea
întreprinderilor se referă la acest nivel. Achitarea impozitelor la timp asigură o viață liniștită conducătorului companiei, însă este insuficient pentru a se deosebi în rândul concurenților.
Nivelul 3. La prima vedere se creează impresia că acest nivel trebuie să aibă un impact asupra indicatorilor financiari. Dar abordarea fragmentară a acțiunilor de RSC nu pot, probabil, considerabil să îmbunătățească rezultatele activității companiei și poartă mai mult un caracter de apărare, decât de ofensivă. Eforturile nesistemice orientate, de pildă, la satisfacerea așteptărilor organelor de stat, consumatorilor sau angajaților, pot să intre în contradicție cu așteptările altor persoane cointeresate.
Nivelul 4. Mai multe studii în domeniu demonstrează o legătură stabilă dintre responsabilitatea socială, orientată față de angajați și consumatori și rezultatele financiare [19, p. 182]. Relația dintre rezultatele activității firmei și responsabilitatea socială orientată față de alte persoane cointeresate nu este atât de evidentă, însă trebuie să menționăm că a servit drept obiect de investigații mai puțin.
Managementul persoanelor cointeresate ca sistem, tratat în calitate de strategie de dirijare a companiei, permite de a asigura atât efectul sinergetic, cât și dezvoltarea durabilă a businessului. Astfel, RSC apare nu numai ca un element major al dirijării strategice a companiei, dar însăși poate purta un caracter strategic. Totuși, diagnosticul acestui nivel este destul de dificil, deoarece, în lipsa unei comunicări eficiente cu publicul, realizarea programelor de RSC nu permite de a identifica abordarea aplicată: fragmentară sau strategică.
Nivelul 5. Companiile tratează profitul nu atea socială, orientată față de angajați și consumatori și rezultatele financiare [19, p. 182]. Relația dintre rezultatele activității firmei și responsabilitatea socială orientată față de alte persoane cointeresate nu este atât de evidentă, însă trebuie să menționăm că a servit drept obiect de investigații mai puțin.
Managementul persoanelor cointeresate ca sistem, tratat în calitate de strategie de dirijare a companiei, permite de a asigura atât efectul sinergetic, cât și dezvoltarea durabilă a businessului. Astfel, RSC apare nu numai ca un element major al dirijării strategice a companiei, dar însăși poate purta un caracter strategic. Totuși, diagnosticul acestui nivel este destul de dificil, deoarece, în lipsa unei comunicări eficiente cu publicul, realizarea programelor de RSC nu permite de a identifica abordarea aplicată: fragmentară sau strategică.
Nivelul 5. Companiile tratează profitul nu ca pe unicul și cel mai important scop, dar ca o condiție de supravițuire. Se poate de presupus că companiile ce se referă la ultimul nivel pot să înregistreze o influență negativă asupra indicatorilor financiari. Însă, la moment, studii, care să confirme sau să contrazică această ipoteză nu sunt efectuate.
1.2. Direcțiile principale ale acțiunilor politicii de responsabilitate socială a întreprinderii
Acțiunile politicii de responsabilitate socială ale companiilor pot viza diverse domenii. Inițial, fiind active într-un singur domeniu, unitățile economice odată cu dezvoltarea sa preiau o abordare complexă în această direcție
Domeniile Responsabilității Sociale Corporative: Mediul; Piața; Angajații; Comunitatea; Abordările complexe; Domeniile responsabilității social corporative.
Principalele aspecte legate de dimensionarea activităților de RSC sunt elaborate de Comisia Europeană, 2001 [28]. Totalitatea domeniilor pot fi raportate pe plan intern și extern.
Pe plan intern [26, p. 214]:
managementul resurselor umane;
securitatea la locul de muncă;
adaptarea la schimbare;
managementul impactului mediului și resurselor naturale.
Pe plan extern [25, p. 143 p.]:
parteneriatele cu comunitatea locală;
parteneriatele cu partenerii de afaceri;
drepturile omului;
protecția globală a mediului.
Se consideră util de a analiza la fiecare domeniu al activităților de responsabilitate socială și indicatorii, care reflectă contribuția companiilor în această direcție.
1. Activitățile orientate către forța de muncă. Scopul principal al acestor activități constă în atragerea și menținerea angajaților cu o înaltă calificare, sporirea nivelului de loialitate a angajaților față de companie [24, p. 226]. RSC în domeniul dat poate include:
• Formarea și dezvoltarea personalului (inclusiv planificarea carierei, procesul de învățare pe tot parcursul vieții ”lifelong learning”);
• Informarea angajaților și participarea la luarea deciziilor companiei (delegarea și managementul participativ);
• Remunerarea responsabilă și corectă sau sprijinul financiar pentru angajați (de exemplu, sistemele de pensii, împrumuturile fără dobândă);
• Oferirea unui pachet social angajaților;
• Echilibrul dintre viața profesională și viața privată;
• Oportunitățile egale pentru femei și minorități (etnice, religioase sau sexuale);
• Promovarea activă a angajaților aflați în situație de inactivitate în urma unor boli sau handicapuri permanente sau temporare;
Principalii indicatori, care caracterizează activitatea întreprinderilor în domeniul dat: volumul mijloacelor financiare alocate pentru pregătirea personalului; volumul mijloacelor financiare alocate pentru asigurarea unui pachet social și a sistemului de premiere a angajaților; nivelul mediu al salariului; numărul de angajați, care au participat la perfecționări; numărul de ore de perfecționare, în medie, pe un angajat [18, p. 230].
2. Securitatea și sănătatea în muncă. Din perspectiva securității și sănătății în muncă, RSC înseamnă a avea grijă de securitatea și sănătatea angajaților într-un mod superior cerințelor prevederilor legale, precum și de a lua în considerare implicațiile externe, cum ar fi utilizarea SSM drept criteriu în selectarea furnizorilor sau în marketing.
În acest context, acțiunile de RSC pot viza [14, p. 208]:
• Îmbunătățirea condițiilor de muncă;
• Majorarea satisfacției la locul de muncă;
• Promovarea unei culturi preventive orientate spre obținerea unui
nivel înalt de securitate ocupațională (profilaxia unor boli profesionale);
• Deservirea medicală a personalului companiei;
• Acordarea ajutoarelor pentru întreținerea copiilor angajaților.
Principalii indicatori, caree caracterizează activitatea întreprinderilor în domeniul dat: volumul de mijloace financiare, alocate pentru protejarea tehnicii de securitate la locul de muncă, pentru deservirea medicală a lucrătorilor, pentru susținerea angajatelor-mame și a copiilor săi, pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă; numărul de angajați, care au fost asigurați cu foi de odihnă și tratament la sanatorii etc. din contul companiei ICS Endava SRL consideră drept un obiectiv important al activității sale asigurarea securității și sănătății în muncă pentru angajații săi.
Condițiile de muncă în cadrul companiei sunt create în așa mod, încât să asigure un mediu satisfăcător, în ceea ce privește securitatea, sănătatea și bunăstarea angajaților și să fie în corespundere cu cerințele respective ale Ministerului Sănătății al Republicii Moldova.
• Compania asigură ca toate birourile, încăperile destinate odihnei să fie corect dimensionate, bine echipate, menținute în condiții bune, asigurând curățenia și liniștea.
• Toate birourile sunt echipate cu trusă medicală pentru acordarea primului ajutor.
• Clădirea în care este amplasată compania este asigurată cu un sistem anti-incendiar.
• Anual se efectuează un sondaj pentru a evalua nivelul de satisfacție în muncă al angajaților, care servește drept bază informațională pentru activitățile ulterioare în această direcție.
3. Adaptarea la schimbări. Tendințele întreprinderilor contemporane spre o schimbare continuă provoacă modificări structurale nu numai în rândul angajaților, ci și printre persoanele cointeresate, inclusiv membrii comunității locale. Operațiunile de restructurare efectuate în urma progresului tehnico-științific, fuziunile, achizițiile sporind eficiența businessului, deseori, se soldează cu reducerea ocupației forței de muncă, cu scăderea nivelului de motivație, loialitate a angajaților. Succesul unor asemenea schimbări poate fi obținut doar prin efortul comun al companiei, angajaților și autorităților locale.
În scopul reducerii impactului negativ al operațiunilor de restructurare, companiile pot întreprinde [16, p. 75]:
• Asumarea responsabilității în asigurarea unui anumit grad de angajare a forței de muncă;
• Reorganizarea proceselor de muncă;
• Cooperarea durabilă cu autoritățile locale.
Principalii indicatori, care caracterizează activitatea întreprinderilor în domeniul dat: volumul mijloacelor financiare alocate pentru reorientarea profesională a angajaților, pentru contribuția la angajarea în câmpul muncii a personalului redus; numărul de persoane, care au trecut reorientarea profesională (inclusiv, în raport cu numărul total de angajați) [9, p. 283] .
4. Activitățile de RSC orientate către mediu. Epuizarea resurselor naturale, încălzirea globală, poluarea mediului, catastrofele tehnogene sunt doar câteva dintre problemele acute provocate de activitatea umană. Conștientizând importanța subiectului, multe întreprinderi au luat asupra sa responsabilitatea de a proteja mediul înconjurător.
Grija față de mediu presupune nu numai respectarea legislației în domeniul dat, ci și [21, p. 49]:
• Utilizarea eficientă a resurselor;
• Reducerea deșeurilor și a poluării;
• Reciclarea deșeurilor;
• Grija față de mediu în proiectarea produselor/proceselor de producție;
• Aplicarea unei „evaluări ecologice” a furnizorilor, în ceea ce privește standardele lor de mediu;
• Informarea partenerilor de afaceri, a clienților sau a societății cu privire la aspectele legate de mediu;
• Acțiunile de voluntariat orientate spre lărgirea spațiilor verzi în comunitate.
Principalii indicatori, care caracterizează activitatea întreprinderilor în domeniul dat: volumul mijloacelor financiare alocate pentru sporirea securității ecologice a proceselor de producție și pentru crearea sau modernizarea stațiunilor de epurare; numărul de acțiuni întreprinse, în scopul protejării mediului ambiant și numărul de angajați, care au participat la ele [23, p. 51].
5. Activitățile de RSC orientate către dezvoltarea comunităților. Există o conexiune clară între o firmă sănătoasă și rentabilă și bunăstarea comunității din jur. Companiile sunt parte integrantă din comunitate și trebuie să aibă o implicare activă în aspirațiile și activitățile locale. RSC în domeniul dat poate include [31]:
• Organizarea acțiunilor de ajutorare a grupurilor social-vulnerabile.
• Programele de susținere a copiilor și adolescenților.
• Participarea la programele de restaurare și protejare a obiectelor, care au valoare culturală și istorică.
• Sponsorizarea manifestațiilor și organizațiilor sportive, culturale sau educaționale.
• Susținerea acordată investigațiilor și campaniilor social importante.
6. Activitățile de RSC orientate către asigurarea unei practici etice de afaceri. Companiile în activitatea sa se bazează pe o rețea de relații interne și externe, care sunt vitale pentru prosperitatea mutuală. Modul în care sunt gestionate aceste relații de lucru adesea au un impact major supra succesului unei companii. Relațiile bune cu partenerii de afaceri aduc câștiguri pentru ambele părți. RSC în domeniul dat poate include:
• O politică de transparență informațională în relațiile cu acționarii, furnizorii, partenerii, clienții și alte persoane cointeresate.
• Organizarea în cazul întreprinderilor mari a unor programe de susținere a micului business.
• Realizarea unor programe de colaborare cu organizațiile de stat, cu asociații profesionale, cu alte organizații neguvernamentale.
Principalii indicatori, care caracterizează activitatea întreprinderilor în domeniul dat: volumul mijloacelor financiare alocate pentru informarea și comunicarea cu persoanele cointeresate, pentru petrecerea programelor de colaborare cu organizațiile de stat și cele obștești.
Metodele de influență asupra comportamentului social al companiilor diferă de la o țară la alta.
1.3. Beneficiile implicării întreprinderii în activități sociale
Companiile, care participă în programele de responsabilitate socială nu numai că provoacă un impact pozitiv asupra societății, dar influențează benefic și asupra evoluției activității sale. Atât corporațiile, cât și mass-media acceptă faptul că, în relațiile dintre companii și comunități, responsabilitatea socială este reciproc avantajoasă. Pe de o parte, aceasta generează profit pentru firme. Pe de altă parte, RSC implică sprijinul comunităților ori grupurilor sociale defavorizate, implicarea companiilor în dezvoltarea locală. Există un anumit consens în mediul de afaceri, care subliniază faptul că strategia de responsabilitate socială corporatistă trebuie aliniată obiectivelor de management și că investițiile sociale trebuie măsurate în termeni economici.
Studiile efectuate au demonstrat că în majoritatea cazurilor se observă o interdependență între comportamentul corporativ responsabil și indicatorii economici ai activității firmei. Însă, în cadrul tuturor investigațiilor, se remarcă unele limite metodologice, legate de caracteristicile cantitative ale „responsabilității sociale” și „indicatorilor economici ai companiei” [22, p. 115]. Astfel, se consideră că indicatorii sociali ai activității companiei trebuie să fie estimați prin intermediul unei analize minuțioase din rapoartele anuale, articolele din presă, sau percepțiile „imaginii” firmei, din punct de vedere al publicului larg. Evident că toate aceste criterii, ca mărimi pentru determinarea RSC, au unele lacune. La fel, este necesar de menționat faptul că evaluarea indicatorilor economici ai activității companiei (cifra de afaceri, rentabilitatea acțiunilor și prețul lor) sunt cu mult mai precise și obiective.
În scopul obținerii unor informații veridice, este necesar de a stabili cum a influențat (atât pozitiv, cât și negativ) activitatea social responsabilă asupra performanțelor firmei pentru ultimii ani. Din acest motiv, cercetările, bazate pe datele financiare pe perioade scurte, nu vor putea crea o imagine completă și veridică. În afară de aceasta, dacă responsabilitatea socială benefic influențează asupra indicatorilor economici ai companiei, aceasta încă nu înseamnă că ea a devenit cauza majorării eficienței activității firmei. Poate fi și invers. Se poate de presupus că anume un venit impunător permite companiei posibilitatea de a întreprinde programe sociale. Alte cercetări demonstrează că responsabilitatea socială are un impact neutru asupra activității firmei, iar în cazul când se participă la programele sociale foarte dispersate de scopurile primordiale ale unității economice, poate chiar să influențeze negativ asupra prețului acțiunilor ei.
Însă, dacă se reiese din faptul că responsabilitatea socială are un efect considerabil asupra creării unei imagini pozitive a companiei, putem concluziona că întreprinderile sunt gata să investească sume mari, pentru a-și crea o imagine favorabilă.
S-a determinat că cu cât este mai bună reputația companiei, cu atât este mai prelungită perioada, pe parcursul căreia ea primește un venit maximal de la activitatea sa. Și cu atât mai puțin timp îi este necesar pentru a obține indicatori financiari medii pe ramură, de exemplu, la lansarea unor produse sau servicii noi. Răspunderea socială asigură indirect un profit motivațional, chiar dacă nu se câștigă bani, generozitatea poate crea firmei o imagine deosebit de favorabilă care să o susțină în demersurile sale pentru realizarea obiectivelor propuse.
În prezent, există metode de evaluare, de exemplu „London Benchmarking Group”, care permit de a determina nivelul de implicare a companiei în comunitate [10, p. 118].
Analiza presupune o relație cost-beneficiu. În primul rând, sunt analizate inputurile companiei în programele de implicare comunitară: Financiare (sumele de bani), Timp (numărul de ore plătite ale angajaților companiei implicați), In kind (produse, echipamente, servicii, facilități oferite de companie pentru activitățile de implicare în comunitate), Timpul managementului (cât valorează timpul managementului investit în proiectele comunitare) [7, p. 226]. Toate aceste elemente sunt contabilizate, iar totalul reprezintă investiția companiei în activitatea de implicare comunitară.
Al doilea mare domeniu de analiză se referă la outputuri și, nu în ultimul rând, la impact. Outputul se refera la: Beneficiile companiei (de exemplu, reducerea absenteismului, a fluctuațiilor de personal, creșterea perioadei de retenție, îmbunătățirea reputației, menționărilor pozitive în presă etc.), Beneficiile comunității (de exemplu, X copii din Y familii au acces la un centru de zi, plantarea unei zone de protecție de x ha cu puieți de copaci, curățirea unei albii de râu etc.), Sprijinul suplimentar sau valoarea sprijinului suplimentar generat datorită inițiativei companiei (de exemplu, valoarea implicării Primăriei sau altor parteneri, alte fonduri atrase de organizația neguvernamentala parteneră etc.). Astfel, RSC nu trebuie privită ca un panaceu de natură de a soluționa toate problemele existente sau potențiale, dar ca oportunitatea de a arăta interes pentru problematica locală, de a permite implicarea personalului în activitățile comunitare, de a apela la tehnologii de producție nepoluante și de a consuma produse ecologice, ceea ce va rezultă printr-un efect pozitiv asupra companiilor locale.
Pentru ca o companie să se implice în programe de RSC cele mai considerabile motive sunt următoarele:
1. Îmbunătățirea indicatorilor financiari ai companiei. În cazul unor indicatori financiari comparabili, compania, care poluează mediul înconjurător, folosește munca copiilor sau utilizează neeficient resursele naturale ale comunității pierde în atractivitatea sa pentru investitori față de o companie social responsabilă. Existența unei politici adecvate în domeniul mediului și societății reduce riscurile și indirect confirmă un nivel înalt al managementului la toate nivelele de activitate a companiei, abilitatea corporativă de a diagnostica problemele și de a reacționa operativ la ele. În final, aceasta reduce prețul resurselor atrase pentru dezvoltarea companiei și majorează valoarea ei.
2. Obținerea loialității consumatorilor față de companie și produsele sale. În prezent, consumatorii tratează politica social responsabilă a companiei drept un avantaj strategic. De exemplu, dacă programele sociale contribuie la promovarea valorilor corporative și permit de a reacționa la starea emoțională a consumatorilor, atunci rezultatul unei asemenea activități va consta în sporirea nivelului de loialitate față de companie și produsele ei. Studiile au arătat, de asemenea, că atunci când trebuie să aleagă între produsele similare, preferințele consumatorilor se orientează către brandurile percepute ca fiind “responsabile”. Astfel [6, p. 82]:
• 70% dintre consumatorii europeni considerau că responsabilitatea unei companii este importantă în decizia de a cumpăra un produs sau un serviciu,
• 86% dintre americani erau predispuși să schimbe un brand în favoarea altuia similar, însă implicat într-o cauză socială.
3. Îmbunătățirea reputației companiei. Dacă responsabilitatea socială înseamnă modul în care firmele ascultă și răspund nevoilor societății, reputația unei companii se concentrează asupra percepțiilor pe care membrii societății le au față de modul în care nevoile le-au fost satisfăcute de organizație. Orientarea socială a activității desfășurate, respectarea eticii în afaceri contribuie la consolidarea reputației și imaginii companiei în societate. Prin aceste activități se majorează vizibilitatea unității economice respective și credibilitatea ei. Anume imaginea pozitivă a întreprinderii poate proteja businessul în situații critice, de care nu este asigurată nici o companie: apariția informației negative în presă, greșelile organelor de control, intrigile concurențiale etc.
În cazul în care o companie își demonstrează responsabilitatea față de comunitate, beneficiile care țin de buna reputație au consecințe imediate. Astfel [13, p. 60]:
• 61% dintre liderii de opinie din lumea întreagă sunt dispuși să recomande produsele unei companii responsabile;
• 84 % dintre americani consideră că responsabilitatea socială este importantă atunci când se gândesc la companiile pe care sunt de acord să le vadă, operând în comunitatea lor.
4. Motivarea angajaților. Implicarea în programe de RSC creează un sentiment pozitiv puternic în rândul angajaților. Din ce în ce mai mult, angajații resimt nevoia de a fi mândri de compania la care lucrează. Iar unele acțiuni sunt realizate astfel, încât grupurile de angajați să lucreze împreună, dezvoltând spiritul de echipă. Astfel de programe au un impact favorabil asupra majorării productivității muncii în cadrul companiei, motivării personalului, minimalizării cheltuielilor, din cauza lipsei loialității față de întreprindere. Astfel [31]:
• 78% dintre angajații americani preferă să lucreze la o companie percepută ca fiind etică și cu o buna reputație, decât să aibă un salariu mai mare,
• pentru 81% dintre americani, responsabilitatea unei companii este un factor important de decizie atunci când își aleg locul de muncă.
5. Stabilizarea comunităților care duce la creșterea economică. Efortul depus de către companii în direcția modernizării infrastructurii comunității, principalelor obiecte de menire socială, culturală, educațională etc. contribuie direct asupra majorării nivelului de trai în localități. Ca rezultat, un număr mai mare de oameni va fi capabil să cumpere produsele pe care compania le oferă, iar acești noi clienți vor fi atrași de companiile care contribuie la bunăstarea societății.
Pe parcursul procesului de interacțiune cu autoritățile publice locale se acționează, în mod pozitiv, asupra relațiilor viitoare ale companiei cu aceste autorități. La fel, această conlucrare permite de a spori încrederea reciprocă și înțelegerea mutuală în relațiile cu locuitorii comunității. Astfel, dezbaterea, în ceea ce privește motivul pentru care corporațiile aleg să ajute societatea, cu greu poate fi generalizată într-o singură categorie. Societatea urmărește din partea companiilor o intensificare a transparenței, o implicare mai mare în soluționarea problemelor sociale și îmbunătățirea comportamentului etic. Dar o companie, fundamentându-și reputația pe asumarea responsabilității sociale, poate prezenta și un risc.
CAPITOLUL 2. FACTORI DE INFLUENȚĂ ASUPRA POLITICILOR SOCIALE ALE
ÎNTREPRINDERILOR
2.1. Politici sociale –caracteristici, principii și factorii de influență
Modul în care sunt tratate unitățile economice în cadrul societății, precum și stima și respectul de care se bucură poartă un caracter fluctuant de la o perioadă la alta.În mare parte atitudinea față de business este influențată de nivelul la care firmele abordează responsabilitatea socială. Este evident că afacerile de ieri, de azi și de miine nu se vor derula fără a obține profit, dar profitul trebuie să fie o recompensă pentru serviciile pe care întreprinderea le face societății.
Conceptul de politică socială a organizației de afaceri a apărut datorită trecerii de la modelul economic, în care elementul predominant era „afacerea”, la un model mult mai larg de afaceri care include în parteneriat problemele sociale, respecti la modelul socio – economic. Modelul economic a pus accentul principal pe producție, exploatarea resurselor, interesele individuale, un interes minor privind guvernul și o viziune generală a afacerilor ca un sistem închis [8, p.174].
În contrast cu acesta, modelul socio – economic accentualizează calitatea generală a vieții, conservarea resurselor, interesele societății și o viziune asupra afacerilor ca un sistem deschis. Aceste schimbări de orientare au condus la o continuă dezvoltare a une conștiințe de responsabilitate socială a firmelor de afaceri [1, p.176].
Totuși afacerile de azi trebuie să fie mai etice,mai implicate social decît cele din trecut, pentru că, între timp, au fost elaborate noi forme, standarde, legi, iar cerințele persoanelor și ale grupurilor de persoane care sunt influențați de rezultatele firmei sau modificat semnificativ sau radical. Lazăr G. citează pe Peter Drucker arată că propietarul, omul de afaceri, managerul trebuie să-și „ asume conștient responsabilitatea pentru binele comun și să-și frâneze interesul propriu și autoritatea atunci când executarea lor dăunează acestora și libertății individuale” [15, p. 92].
Sensul liberian sau sensul restrâns al responsabilității sociale a corporațiilor expune Nicolescu O., se suprapune viziunii exprimate de Milton Friedman și se referă la limitarea conceptului activitățile care îi sporesc profitul în limitele legii, prin folosirea adecvată a resurselor disponibile. Acest lucru implică angajarea în competiția deschisă a pieței fără folosirea mijloacelor ilicite și, conform lui Younkins, citează Nicolescu O. respectarea drepturilor individuale ale angajaților și a angajamentelor luate față de aceștia, de furnizori și de clienți [18, p. 50]
Perspectiva comunitariană extinde, în primul rând, sensul conceptului de părți implicate la totalitatea indivizilor sau grupurilor de indivizi care sunt afectate direct de acțiunile unei companii. În această ordine de idei, responsabilitatea socială va fi definită nu numai în funcție de angajați, furnizori și clienți, ci și față de comunitate și binele acesteia, întrucât o companie este beneficiara directă a resurselor disponibile în respectiva comunitate. Prin urmare, o companie poate fi considerată responsabilă din punct de vedere social dacă, pe lângă respectarea angajamentelor luate față de părțile interesate enumerate de adepții perspectivei liberiene, se distinge prin acte de filantropie și dacă supune toate acțiunile ei din sfera economică unei confruntări cu valorile sociale specifice comunității în care își desfășoară activitatea [5, p. 37].
Responsabilitatea socială a corporațiilor se referă la modul în care afacerile își pun de acord valorile și comportamentul cu așteptările și nevoile celor interesați – nu doar ale clienților și acționarilor, dar și ale angajaților, furnizorilor, comunităților, autorităților și ale societății în ansamblu ei. Echilibrarea tuturor acestor interese, abilitatea companiei de a răspunde tuturor așteptărilor și de a aduce soluții trebuie să se facă în mod organizat prin integrarea totală a conceptului de responsabilitate socială în sistemele de management și deci în toate activitățile companiei, în cultura organizațională, în esența afacerii. Acest proces de integrare se realizează în timp și conform unor principii directoare, unor modele manageriale și adesea în cadrul unor acorduri pe care companiile le semnează la nivel global cu organisme internaționale. Se impun astfel norme și standarde internaționale pentru a asigura măsurarare și comparabilitatea performanțelor atinse de companii în materie de responsabilitate social corporativă [9, p. 60].
Este clar ca termenul „responsabilitate socială” implică judecăți de valoare. Prin urmare,concept-ul este unul subiectiv și influențat de context. Nu e de mirare că există o mulțime de definiții ale responsabilității sociale corporative și dezbaterile academice pe marginea acestui conținut sunt foarte intense. Actorii din domeniul responsabilității social corporative înțeleg în mod diferit definiția și modul în care responsabilitatea trebuie abordată. Chiar și această cercetare arată că, în Republica Moldova, unde conceptul de responsabilitate social corparativă nu este pe larg cunoscut, există o mare diversitate de opinii despre ceea ce ar trebui să fie responsabilitate socială corporativă și cum ea trebuie promovată de companii și de alți actorii interesați de activitatea companiilor. Totuși majoritatea autorilor și companiilor care au responsabilitate socială înțeleg faptul că responsabilitatea social corporativă nu este doar simpla donație a banilor în cadrul unor acțiuni filantropice, ci mai degrabă un stil aparte de a face business, un stil integrat în cultura companiei la toate nivelele sale operaționale și prezent în orice moment de timp.
Implicarea marilor companii in actiuni filantropice poate aduce, in unele cazuri, beneficii importante din punct de vedere financiar, pentru ca un produs promovat si social se vinde mult mai bine. Multe firme din SUA si-au construit afaceri de succes prin donatii generoase catre comunitate, pentru cauze umanitare. Experienta acestor firme, alaturi de diferite studii, indica faptul ca implicarea in comunitate este generatoare de profit. Un studiu realizat la nivel european de catre Market & Opinion Research International releva ca 70% din consumatori prefera produsele sau serviciile unei companii care este implicata in rezolvarea unor probleme sociale sau de mediu. Acelasi studiu arata ca aproape jumatate din consumatori ar fi dispusi sa plateasca mai mult pentru produsele sau serviciile unei companii responsabile pe plan social. În Romania încă nu s-au realizat cercetări de piata referitoare la atitudinea consumatorilor fată de responsabilitatea sociala a companiilor. Unul dintre motive este acela ca subiectul este relativ nou pentru publicul moldovenesc [19, p. 34].
Donatiile, sponsorizarea și responsabilitatea sociala corporatistă reprezintă forme prin care firmele pot interacționa cu comunitatea în care activează. Diferența dintre responsabilitatea socială a unei companii și filantropie este ca prima presupune dezvoltarea unei strategii de implicare în comunitate și un parteneriat din care compania are la rândul său de câștigat. Spiritul de întrajutorare care stă la baza filantropiei este înlocuit cu o relatie de reciprocitate, care aduce beneficii ambelor părți. Majoritatea companiilor care au acum o strategie de responsabilitate sociala bine definită au început cu donatii sau sponsorizări făcute ad-hoc.
Sub aspect noțional, prin responsabilitate se înțelege „obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta și suporta consecințele”. În acest sens, responsabilitatea este echivalentă cu o sancțiune negativă (pedeapsă) și presupune constrângere sau asumarea doar a obligațiilor ce sunt conturate prin legi și norme legale.
O definiție a responsabilității care indică și finalitatea acesteia se găsește , potrivit căreia „responsabilitatea este acel comportament intenționat care contribuie la realizarea obligațiilor socio-profesionale și e orientat spre promovarea valorilor sociale”. Astfel, transpuse aceste definiții în sfera afacerilor etice, responsabilitatea socială corporativă este obligația managerilor de a întreprinde acțiuni care protejează și ameliorează atât bunăstarea societății, căt și interesele organizației[29].
Definiția responsabilitatea socială presupune decizii și acțiuni efectuate de conducători pentru rațiuni economice sau tehnice. Consiliul Mondial al Companiilor pentru Dezvoltare Durabilă propune altă definiție: „responsabilitatea socială corporativă este angajamentul continuu asumat de către companii de a avea un comportament etic și de a contribui la dezvoltarea economică, îmbunătățind, în același timp, calitatea vieții angajaților și familiilor acestora, a comunității locale și a societății în general” [28].
Guvernul Marii Britanii vorbește despre responsabilitatea socială corporativă ca despre „modul în care companiile iau în considerație influența pe care o exercită asupra mediului economic, social și ambiant ca rezultat al activității, maximizând beneficiile și minimizând pierderile”.
O altă sursă literară ne sugerează că prin responsabilitatea socială se înțelege obligțaia de a răspunde, de a da seama de ceva, de a manifesta o atitudine conștientă față de obligațiile sociale. În acest sens, o definiție formală a responsabilității sociale prevede obligația managerului de a alege și a aplica acele acițuni care contribuie la bunăstarea individului în consens cu interesul societății și al organizației pe care o conduce.
Responsabilitatea social corporativă este definită drept „acțiuni prin care companiile fac mai mult decât le cer obligațiile lor pecuniare. Ele aderă la anumite valori corporative încercând să demonstreze că pot contribui eficient la rezolvarea problemelor sociale. Companiile consideră că, asumându-și aceste responsabilități, ele nu doar demonstrează eficiență în rezolvarea problemelor sociale, dar și creează o imagine pozitivă și chiar realizează o investiție în propriu viitorul prin educarea unor generații de consumatori fideli.” În concluzie, putem spune că responsabilitatea socială corporativă este o întreagă cultură de afaceri care include etica de afaceri, drepturile consumatorului, echitatea economică și socială, tehnologii ce nu dăunează mediului ambiant, tratarea justă a forței de muncă, relații transparente cu oficialii publici, integritate morală și investiții în comunitate. Dincolo de dezbaterile academice, cele mai multe definiții converg spre o părere comună și anume: responsabilitatea socială corporativă este o cultură de afaceri care ia în considerare impactul pe care afacerea îl are asupra societății și care tinde să maximizeze externalitățile pozitive și sa le minimizeze pe cele negative.
Generalizând, responsabilitatea socială corporativă constituie o strategie durabilă de afaceri ce trebuie să aibă un caracter continuu și să se axeze pe etica în afaceri, pe respectarea drepturilor consumatorilor, pe existența unui cadru de selecție a intereselor părților vizate, pe tehnologiile nepoluante, pe respectarea drepturilor angajaților, pe transparența relațiilor cu grupurile interesate (acționari, salariați, furnizori, consumatori, guverne, administrații publice locale, ONG-uri, mass-media) creând, astfel, valoare atât pentru întreprindere, cât și pentru societate [30].
2.2. Argumente pro și contra politicilor sociale
Evoluând, conceptul de politică socială s-a transformat în prezent în cel de răspundere socială. Comportamentele sociale responsabile ale firmei sunt anticipative, preventive și nu doar reactive sau restaurative, însemnând mult mai mult decît obligația socială saureacția socială. Responsabilitatea socială include adoptarea unei poziții de sprijin pentru problemele publice, acțiuni în favoarea grupurilor defavorizate, anticiparea nevoilor viitoare ale societății și acțiuni pentru satisfacerea lor, conlucrarea cu guvernul în poziția legislației existente și anticiparea legislației dezirabile[2, p. 96].
Sensul de politicii sociale corporatistă a fost extins de la nivelul responsabilităților proprietarului unei afaceri, la responsabilitatea unei companii față de societate și mediu. Conștientizarea problemelor de mediu și apariția unor curente care protejau mediul în cele mai multe țări occidentale au fost factori cheie care au determinat diverse companii și industrii, să răspundă provocărilor impuse de mediu. Pot fi identificate trei etape majore ale responsabilității sociale corporatiste. Există trei etape în care responsabilitatea socială corporatistă a evoluat intens [1, p. 80]:
Etapa I – acoperă perioada 1960-1978 atunci când guvernele occidentale au urmărit să limiteze impactul asupra mediului și exploatarea resurselor naturale prin intermediul legislației. Astfel, companiilor li s-a cerut să îndeplinească standarde minime de mediu. Această inițiativă a fost susținută prin crearea la începutul anului 1960 a Amnesty International și World Wide Fund for Nature, care au avut rolul de a stabili standarde sociale și de mediu la nivel global. Apogeul acestei etape a fost atins în anul 1970, an în care s-au organizat numeroase summit-uri 11 și s-au creat numeroase organizații în scopul protejării societății și a mediului. Pot fi amintite exemple precum, Friends of the Earth și Greenpeace, fondate în 1969, respectiv în 1971. Ziua Pământului a fost lansată în 1970 , iar Conferința ONU privind protecția mediului și a omului a avut loc la jumătatea anului 1972. Această etapă a înregistrat o cădere după anii 1970, un motiv în acest sens fiind problemele de la nivel mondial legate, cel mai probabil, de prețul petrolului din 1978.
Etapa a II-a – a la începutul anului 1980, an în care accentul s-a mutat de la impunerea unor limite privind exploatarea mediului, la producția "green". Astfel, atenția se deplasează spre utilizare durabilă a resurselor naturale. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost inventat în timpul acestei perioade. Această etapă a fost marcantă și prin publicarea raportului Brundtland în 1987. Mișcarea consumatorilor „green” au început să apară în multe țări nordice la sfârșitul anilor 1980. De asemenea, în 1992 s-a desfășurat summit-ul pământului de Janeiro, în Brazilia. Toate aceste eforturi majore ale comunității internaționale au avut în vedere combaterea unor probleme critice care prezentau un pericol nu numai pentru mediu, ci și pentru afaceri.
Etapa a III-a – a debutat în 1999, odată cu protestele împotriva instituțiilor internaționale precum Banca Mondială și a diverselor companii globale, caracterizate de "Bătălia de " și numeroase proteste care au coincis cu reuniuni majore organizate la nivel înalt, la final de secol XX. Astfel de proteste au exprimat îngrijorarea legată de capitalismul global, subliniind, în același timp, și rolul benefic pe care sectorul de afaceri l-ar putea avea în promovarea dezvoltăriidurabile. Etapa „globală” a fost caracterizată de evoluția rapidă a informațiilor și tehnologiei comunicațiilor, care au oferit șansa marilor companii să aibă o relație mai strânsă cu publicul, ajutând părțile interesate să acceseze și să facă schimb de informații legate de afaceri, într-un ritm mai rapid decât înainte. Probleme legate de guvernarea corporatistă și avantajele strategice competitive au caracterizat această etapă, iar problemele legate de globalizare au crescut nivelul de complexitate al conceptului de responsabilitate socială corporatistă. De-a lungul ultimului deceniu, lista de responsabilități sociale și de mediu ale unei companii a continuat să se extindă, incluzând probleme legate de drepturile omului, schimbările climatice și problemele legate de sărăcie [9, p. 79].
Cele trei etape evidențiază evoluția conceptului de responsabilitate socială corporatistă. Pornind de la ideea că maximizarea veniturilor investitorilor trebuie să fie singura responsabilitate pe care o firmă trebuie să o dețină (deoarece numai așa maximizarea profitului va oferi posibilitatea valorificării eficiente a resurselor), se ajunge treptat la ideea că preocuparea față de mediu și de oameni trebuie să fie o problemă de interes major. Astfel, responsabilitatea socială impune bunăstarea colectivă, chiar dacă presupune o serie de costuri pentru firmă , considerând mai târziu că responsabilitatea socială poate fi un factor benefic pentru firmă și poate chiar contribui la creșterea profitabilității acesteia [3, p. 56].
Firma are capacitatea de a selecta problemele sociale pe care trebuie să le susțină, având posibilitatea de a alege dacă promovarea bunăstării sociale va constitui sau nu, o premisă de sporire a profitabilității firmei. Cu siguranță decizia aleasă va depinde înmare măsură de opinia consumatorilor și de modul în care această implicare va influența evoluția firmei în termeni de profitabilitate.
Deși tot mai larg acceptată ca normă culturală a businessului modern, responsabilitatea social corporativă câștigă nu doar suporteri, dar și adversari înverșunați. Deseori „responsabilitatea corporativă” este percepută ca o altă sintagmă contemporană „în vogă”. Corespunzător, RSC ar reflecta mai degrabă o modă lipsită de conținut și sens practic decât adevăratele moravuri ale oamenilor de afaceri. De asemenea, criticii ai responsabilității sociale corporative consideră că această responsabilitate mai curând răspunde la presiunile exercitate din afară, decât la necesitățile interne ale companiilor.
Evident, oponenții responsabilității sociale corporative consideră că decența și onestitatea ar trebui să fie comune pentru toate companiile. Dar nu trebuie de așteptat „dezvoltare comunitară”, „investiții sociale”, „cetățenie corporativă” de la firmele create pentru scopuri pur comerciale decât în cazurile când va exista o puternică motivație economică pentru acestea.
De mulți ani în societate există argumentări pro și contra responsabilitățiii sociale. Argumentele sunt în funcția de poziția de care se privește organizația de afaceri, respectiv dacă aceasta este considerată un sistem economic responsabil numai față de propietari dacă o privim ca un sistem economico-social răspunzător față de o mulțime diferită de grupuri de interese. Viziunea privind responsabilitatea socială a organizației de afaceri vede interesele economice ale organizației compatibile cu o mai mare responsabilitate socială, în timp ce viziunea contrară responsabilității sociale vede aceste interese ca ceva contradictoriu [3, p.165].
Unele dintre cele mai convingătoare argumente sau dovedit a fi cele de ordin economic, urmate de cele morale și etice. Argumentele de ordin economic sunt:
corporațiile percepute ca fiind socialmente responsabile pot beneficia de o clientelă mai largă și mai satisfăcută, în vreme ce o percepție publică de iresponsabilitate social se poate solda cu un boicot sau cu alte acțiuni ostile din partea consumatorilor;
în mod similar, angajații pot fi atrași să lucreze pentru acele companii pe care le percep aca fiind socialmente responsabile și pot fi chiar devotați și mîndri să lucreze la astfel de firme;
implicarea voluntară a companiilor în acțiuni și programe sociale poate să prevină inițiativele legislative ale guvernelor, asigurând astfel o mai mare indepență a corporațiilor față de controlul guvernamental;
contribuțiile positive la dezvoltarea social pot fi considerate de către firme drept investiții pe termen lung în consolidarea unei vieți comunitare mai sigure, mai bine educate și mai echitabile de care pot profita și corporațiile, desfășurându-și activitatea într-un mediu de afaceri mai dynamic, mai potent și mai stabil [7, p.168].
Argumentele morale sunt relevate mai jos:
corporațiile dau naștere unor problem sociale și, prin urmare, au reponsabilitatea de a le soluționa și de a preveni apariția unor noi problem;
în calitate de actori sociali puternici, au acces la resurse importante, corporațiile trebuie să-și utilizeze puterea și resursele în mod socialmente responsabili;
toate activitățile corporației au un anumit impact social, fie prin produsele și serviciilor pe care le oferă sau locurile de muncă pe care le asigură, fie indirect, prin efectele lor asupra altor companii;
departe de a depinde exclusive de ceea ce fac acționarii lor, activitatea corporațiilor se bazează pe contribuția unei largi și variate grupuri socio-profesionale, avâd, prin urmare, datoria de a ține seama și de interesele acesteor grupuri [11, p.169].
Cu toate că este evidentă importanța responsabilității socială a firmei, deseori apare întrebarea: cum influențează ea performanțele întreprinderii. Studiile efectuate arată că:
asumarea responsabilității sociale costă, dar poate conduce în perioadele următoare la mărirea performanțelor financiare realizate;
răspunderea socială asigură indirect un profit motivațional; chiar dacă nu se câștigă bani, generozitatea poate crea firmei o imagine deosebit de favorabilă care să o susțină în demersurile sale pentru îndeplinirea obiectivelor propuse [2, p.100].
Adepții responsabilității sociale argumentează atitudinea lor favorabilă, folosind, printre altele, și următoarele argumente:
Situațiile de concurență pură nu există, iar mediul concurent nu asigură automat alocarea optimă a resurselor. Nu există nici o garanție a eficienței și echității.
Afacerile nu sunt numai instrumente economice profitabile. Activitățile de afaceri au semnificative efecte sociale. Profitul nu reprezintă micul indicator al performanței sociale.
Managerii, de obicei, nu sunt instruiți să aibă de-a face cu responsabilitatea socială în deciziile lor, deși impactul social al deciziilor este inevitabil. Multe corporații au resurse enorme și ca atare multe dintre acestea ar trebui să fie canalizate către activități înrudite cu bunăstarea socială.
Responsabilitatea socială nu realizează în mod necesar contrapunerea sau lezarea intereselor acționarilor. In funcționarea pe perioade îndelungate de timp, examinarea responsabilității sociale va accentua interesele acționarului.
O societate mai bună oferă șanse pentru condiții viitoare mai bune. Investițiile de îmbunătățire a edificiului structurii sociale vor prevede un climat de afaceri favorabile [2, p.102].
Adepții responsabilității sociale corporative consideră compania un sistem economico-social responsabil față de o mulțime diferită de grupuri de interese și argumentează atitudinea lor favorabilă, folosind, printre altele, și următoarele puncte devedere.
7. Situațiile de concurență pură nu există, iar mediul concurențial nu asigură automat alocarea optimă a resurselor. În economia de piață, nu există o garanție a eficienței sau echității.
8. Afacerile nu sunt numai instrumente economice profitabile; activitățile de afaceri au semnificative efecte sociale. Profitul nu reprezintă unicul indicator al performanței sociale.
9. De obicei, managerii nu sunt instruiți să aibă de-a face cu responsabilitatea socială îndeciziile lor, deși impactul social al deciziilor lor este inevitabil. Multe corporații au resurseenormeși, ca atare, multe dintre acestea ar trebui să fie canalizate către activități înruditecu bunăstarea socială.
10. Responsabilitatea socială nu determină, în mod necesar, contrapunerea sau lezare a intereselor acționarilor. În funcționarea pe perioade îndelungate de timp, considerarearesponsabilităților sociale va accentua interesele acționarilor.
11. O societate mai bună ofer șanse pentru condiții viitoare mai bune. Investițiile de îmbunătățire a edificiului structurii sociale prevăd un climat de afaceri favorabil.
12. Organizațiile de afaceri care își asumă o poziție mult mai responsabilă descurajează unele grupuri de interese – precum sindicatele și guver-nul și ajută marile companii să evite reglementărileși restricțiile guverna-mentale, în acest fel evitând distorsionareaconcurențeiși a sistemului de întreprindere liberă. În sens larg, organizația de afaceri areun interes deosebit în ceea ce privește angajarea ei în acțiuni de responsabilitate social.
Astfel, o firmă producătoare de calculatoare electronice implicându-se într-un astfel de program social de dotare a școlilor cu aparatură și softuri adecvate, pe lângă imaginea deosebit de favorabilă, va iniția și pregăti viitorii clienți ai firmei.
După cum se observă, argumentele aduse proresponsabilității sociale tratează activitatea întreprinderii pentru perioade mai îndelungate și într-un context mai larg, pe când antiresponsabilitatea socială este cauzată de dorința de a obține o profitabilitate imediată. Reieșind din strategiile elaborate sau de lipsa lor, fiecare unitate economică decide în ce măsură să prevadă responsabilitatea socială ca parte integră a activității sale.
Acordul și susținerea societății prin astfel de acțiuni este importantă, dar contează cel mai mult dacă consumatorul acceptă să suporte consecințele și costurile acțiunilor dm cadrul responsabilității sociale, deoarece ele se vor trece pe seama consumatorului pnn prețuri mai mari pentru bunurile și serviciile legate de aceste activități [2, p.103].
Adepții antiresponsabilității sociale tratează întreprinderea ca un sistem pur economic, responsabil numai față de proprietari. Argumentele acestei atitudini includ:
1. Sistemul pieței concurențiale lucrează efectiv, real, numai când organizația se concentrează pe performanța economică și accentuează interesul acționarului. Acest model asigură folosirea optimă a resurselor societății.
Ca instituții economice, organizațiile se vor specializa în ceea ce fac ele mai bine, respectiv producția eficientă de bunuri și servicii. Profitul reprezintă o recompensă pentru performanța efectivă reală, socială.
Afacerile nu trebuie neapărat să urmărească obiectivele sociale. Această funcție este lăsată în seama altor instituții din societate.
Orice încercare altruistă de responsabilitate socială reprezintă, practic, o însușire din resursele acționarilor, care nu vor fi în mod legitim distnbuite ca profituri.
5. Afacerile exercită o mare putere economică. Responsabilitatea socială rezultată în corporații va avea o influență excesivă, exagerat de nepotrivită, asupra multor altor activități. Este prețul pluralismului și se vrea evitarea concentrării puterii.
6. Firma de afaceri care va accentua responsabilitatea socială va avea un dezavantaj concurențial față de cele care nu practică o asemenea responsabilitate sau o practică într-o proporție mică [2, p.101].
7. Sistemul pieței concurențiale lucrează efectiv, real, numai când organizația se concentrează pe performanța economică și potențează interesul acționarului. Acest model asigură folosirea optimă a resurselor societății.
8. Ca instituții economice, organizațiile se vor specializa în ceea ce fac ele cel mai bine,respectiv producția eficientă de bunuriși servicii. Profitul reprezintă o recompensă pentru performanța efectivă, reală, socială.
9. Afacerile nu trebuie neapărat să urmărească obiective sociale. Această funcție este lăsată în seama altor instituții din societate.
10. Orice încercare altruistă de responsabilitate social corporativă reprezintă practic o însușire din resursele acționarilor, care nu vor mai fi, în mod legitim, distribuite ca profituri.
11. Afacerile exercită o mare putere economică. Responsabilitatea socială a marilor corporații va avea o influență excesivă, exagerat de nepotrivită, asupra multor altoractivități. Este prețuit pluralismulși se dorește evitarea concentrării puterii.
12. Compania care va accentua responsabilitatea socială va avea un dezavantaj concurențial față de cele care nu practică o asemenea responsabilitate sau o practică într-o proporție mai mică.
Din argumentele prezentate – pro și contra responsabilității sociale corporative –rezultă că poziția în favoarea responsabilității sociale pune problemele într-un context mai larg sau pentru perioade mai îndelungate, în timp ce viziunea contrară responsabilității sociale este mult mai interesată de profitabilitatea imediată. În ultimele două decenii, însocietatea dezvoltată, tot mai multe corporații au devenit interesate de problemele deresponsabilitate socială, pe măsură ce argumentele în favoarea acestei abordări cresc capondere.
Argumentele pro abordare maximalistă a responsabilității sociale corporative:
Argumentul apelului la cetățenie: companiile, în calitate de membri instituționali ai societății (spre diferență de indivizi, ele sunt create de societate), sunt cetățeni, iar cetățenii au datoriiși responsabilități civice.
Argumentul bazat pe datoria de recunoștință: corporațiile beneficiază de pe urma societății, deci ele au anumite datorii de recunoștință față de societatea care le permite să existeși să funcționeze; afacerile trebuie să se comporte conform dorinței publicului larg.
Argumentul responsabilității puterii sociale: responsabilitatea socială corporativă derivă din puterea socială a companiei; resursele financiare sporite ale corporațiilor ar trebui utilizate, în mod inteligentși înmare măsură, pentru rezolvarea unor probleme sociale imperioase. Deci, afacerile trebuie să-și utilizeze puterea de care beneficiază înscopuri bune din punct de vedere social.
Argumentele contra abordare maximalistă a responsabilității sociale corporative:
Obligațiile corporațiilor de a face bine nu pot fi extinse la nesfârșit; datoriile sporite ale companiilor de a ajuta la rezolvarea unor probleme de ordin social ar putea duce laimposibilitatea obținerii profiturilor de către companii sau la refuzul acestora de a contribuila rezolvarea respectivelor probleme sociale.
În momentul în care companiile își îndeplinesc responsabilitatea socială maximală, nu există o autoritate morală care să definească criteriile de judecată morală (nevoile sociale și ierarhia priorităților acestora). Managerii companiilor, obișnuiți cu deciziile de management – bazate pe criterii economiceși financiare, se vor afla în postura de a luadecizii etice – bazate pe considerente de ordin moral. Astfel, afacerile vor influențaprioritățile sociale, care trebuie să rămână la latitudinea guvernuluiși a reprezentanților aleși.
Acționarii vor fi privați de o parte din profituri, care vor fi alocate de manageri după bunul lor plac. Acest lucru vine în contradicția contractului social ipotetic încheiat între manageri – ca agenți ai proprietarilor –și acționari.
Relația dintre eticăși afaceri trebuie să fie una realistă: în definitiv, scopul final alafacerilor este de a aduce profit, chiar dacă pentru aceasta trebuie să îndeplinească și obligații morale și sociale suplimentare.
Responsabilitatea socială sporită a unei companii confundă obligațiile sale sociale cu acțiunile discreționare, asumate de firmă în mod liber. Afacerile nu au responsabilitatea morală de a face bine.
Argumentele pro și contra responsabilității sociale corporative extinse sunt în funcție de poziția de pe care se privește organizația de afaceri, respectiv dacă aceasta este considerată un sistem economic responsabil numai față de acționari / proprietari, sau dacă este privită ca un sistem economico-social răspunzător față de o mulțime diferită de grupuri de interese. Cel mai răspândit argument împotriva responsabilității sociale este că companiile se află în proprietatea acționarilor și nu a actorilor sociali interesați, prin urmare banii folosiți pentru ceea ce se pretinde a fi responsabilității sociale corporative sunt în realitate furați de la adevărații proprietari.
Oponenții responsabilității sociale susțin că dacă acționarii ar dori ei ar dona bani pentru acțiuni de caritate din dividendele pe care le câștigă anual. Potrivit acestei poziții, companiile trebuie să fie responsabile în primul rând față de acționarii lor și nu față de actorii sociali. Companiile trebuie doar să plătească onest impozitele și să respecte legislația. Investigațiile efectuate în cadrul studiului de față arată că acest punct de vedere este împărtășit de multe companii moldovenești.
Un alt argument contra responsabilității sociale corporative rezidă în aceea că guvernelor le aparține în primă instanță responsabilitatea socială care trebuie sa fie onorată folosind cu înțelepciune impozitele achitate de companii. Guvernele sunt responsabile de politica fiscală și de realizarea scopurilor sociale, iar companiile private nu trebuie să joace un rol important în realizarea acestor scopuri.
Astfel, responsabilitatea socială corporativă nu trebuie privită ca un panaceu de natură de a soluționa toate problemele existente sau potențiale, dar ca oportunitatea de a arăta interes pentru problematica locală, de a permite implicarea personalului în activitățile comunitare, de a apela la tehnologii de producție nepoluante și de a consuma produse ecologice, ceea ce va rezultă printr-un efect pozitiv asupra companiilor locale.
CAPITOLUL 3. PROCESUL DE ELABORARE A POLITICII ACTIVITĂȚILOR SOCIALE ALE ÎNTREPRINDERII
Cu toate că trecem printr-o perioadă complicată și dezvoltarea economiei naționale lasă de dorit, tot mai multe unități economice din Republica Moldova încep să conștientizeze faptul că o companie poate obține un succes durabil doar în cazul când ia o atitudine corespunzătoare față de societatea în care activează.
Pentru a realiza cu succes activitățile de RSC, politica în domeniul responsabilității sociale trebuie să fie bine organizată, fiind depuse eforturi, în vederea evitării greșelilor tipice în acest domeniu. Conform datelor studiului efectuat de reprezentanța Charities Aid Foundation din Rusia, există mai multe greșeli, din cauza cărora eșuează programele sociale ale întreprinderilor (societatea nu le tratează ca pe manifestări ale businessului social responsabil) [30]:
1. Una dintre greșelile tipice, comise de companiile, care doresc să manifeste o responsabilitate în fața societății: reacția la problemă, dar nu la soluționarea ei. În locul achitării taxelor pentru poluarea mediului ambiant, firmele ar fi putut modifica tehnologiile existente.
2. Puțin eficiente, din acest punct de vedere, sunt proiectele bazate pe o urmare oarbă a indicațiilor autorităților locale (în loc de a analiza care direcții cu siguranță necesită să fie susținute, companiile ajută pe acei, care sunt indicați de funcționari).
3. La fel, este puțin utilă pentru crearea reputației firmei lipsa de transparență a activității sociale, când nu este clar cui, cum și pentru ce fac donații unele companii.
4. Și ultima greșeală – finanțarea obiectelor, și nu a programelor. Deseori, în loc de a susține, de exemplu, programele de luptă cu sărăcia, companiile aleg în scopuri de caritate obiecte „populare” (biserici, mănăstiri), efectuând o misie de onoare, dar, deseori, nu stringentă pentru societate, cum ar fi, de exemplu, ajutorarea caselor de copii sau oferirea unor cursuri utile pentru șomeri.
Doar evitând aceste greșeli și luând în considerare interesele tuturor părților cointeresate se poate obține o eficiență înaltă în realizarea programelor sociale.
Gradul de eficiență a activităților sociale ale întreprinderii. Odată cu evaluarea teoriei și practicii de RSC termenul de societate a început să fie concretizat prin identificarea componentelor sale, și anume, a grupurilor sociale din care este compusă. Această abordare permite să se identifice așteptările diferiților parteneri sociali și de afaceri, să echilibreze interesele acestora, minimalizând pe termen lung riscurile care pot afecta reputația companiei.
Competitivitatea unei întreprinderi moderne este influențată nu numai de asortimentul și nomenclatura fabricației sale, dar și de percepțiile pe care membrii societății le au vis-a-vis de imaginea organizației respective. Cu atât mai mult, într-o economie în tranziție, pentru care este caracteristică o evoluție dinamică a pieței, iar așteptările sociale față de companie sunt în continuă schimbare, este de o importanță majoră integrarea așteptărilor grupurilor partenere în strategiile de management ale companiilor.
Una din dificultățile principale este lipsa cunoștințelor în domeniu la managerii întreprinderilor autohtone și, din acest motiv, o atitudine sceptică față de activitățile de RSC. Se pune problema nu de a cheltui câți mai mulți bani pentru aceste activități, dar de a le utiliza cât mai eficient, pentru ca în rezultat să se obțină beneficii duble: atât pentru societate, cât și pentru întreprinderea ce efectuează cheltuielile.
Sarcina de bază constă în determinarea modului în care firma trebuie să manifeste un comportament social responsabil, în vederea obținerii unui efect maxim. Caracteristicile unui comportament sensibil social constau în sprijinul acordat problemelor publice, manifestarea de solicitudine pentru acțiunile oricărui grup, anticiparea nevoilor viitoare ale societății și implicarea în satisfacerea lor.
Una dintre provocările cu care se confruntă managerii care încearcă să fie sensibili la problemele sociale este aceea de a stabili ce obligații sociale sunt impuse de situația în care se găsește firma lor. De exemplu, managerii din industria tutunului sunt probabil obligați, din punct de vedere social, să contribuie la sănătatea publică prin conceperea unor produse inovatoare din tutun care să dăuneze mai puțin sănătatea oamenilor decât produsele actuale, dar ei nu sunt obligați din punct de vedere social să curețe plajele contaminate de scurgerile de petrol.
Astfel, problema principală a RSC nu poate fi definită în forma clasică: a fi sau nu a fi. Răspunsul, deja, este cunoscut. Publicul așteptă de la business o implicare serioasă în soluționarea problemelor sociale. Mult mai stringentă este întrebarea cu privire la modul în care companiile vor acționa în această direcție.
Obținerea unei sensibilități sociale înalte este imposibilă fără ca unitatea economică să nu stabilească o interacțiune eficientă cu toate persoanele și grupurile din interiorul sau exteriorul organizației care au legătură cu activitatea întreprinderii și firma este responsabilă față de ei. În literatura de specialitate aceste persoane sunt denumite prin stakeholders, parteneri, participanți, beneficiari, persoane cointeresate.
Se consideră că termenul de grupuri cointeresate (stakeholders) a apărut în 1963 într-un document intern al Institutului de Cercetare Stanford [29]. Potrivit acestuia, grupurile cointeresate sunt „acele grupuri fără care o companie nu poate exista”. Anterior teoretizărilor conceptului, existau însă practici de management al grupurilor cointeresate. De exemplu, compania Johnson & Johnson sesiza încă din anii 30 importanța interacțiunii ei cu patru categorii de public: clienții, angajații, managerii și publicul larg [28].
Un semnal de alarmă pentru managerii care nu renunță la modelele învechite de management și ignoră așteptările grupurilor sociale. Poziția autorului va evolua substanțial în decursul anilor. Dacă inițial descria grupurile cointeresate ca pe un mijloc de maximalizare a profitului, în lucrările sale ulterioare apar diferențe semnificative de interpretare, partenerii companiilor fiind mai degrabă priviți drept scop în sine.
În persoanele cointeresate pot fi incluse următoarele persoane și grupe: proprietari, manageri, salariați, clienți, clienți potențiali, furnizori, concurenți, autorități, vecini etc., dar și grupurile de interese formate din patronat, sindicate, lideri de opinie, asociații, comunitatea locală, mass-media, generația viitoare etc.
Interacțiunea cu persoana cointeresată reprezintă obligația companiilor de a fi deschiși, transparenți, de a da posibilitate persoanelor cointeresate de a fi auziți și de a efectua raportări față de ei. O interacțiune eficientă permite companiei [3, p. 28]:
• De a înțelege mai bine persoanele cointeresate și condițiile economice, inclusiv situația pe piață.
• De a dirija mai eficient cu riscul și reputația companiei.
• De a stabili relații de încredere.
• De a oferi persoanelor cointeresate informații pentru luarea deciziilor și acțiunilor, ce vor avea un impact atât asupra companiei, cât și asupra societății în ansamblu.
• De a cumula resursele (informația, personalul, mijloacele financiare, tehnologiile) pentru soluționarea comună a problemelor.
• De a facilita o dezvoltare stabilă și durabilă a unității economice, prin oferirea posibilității de a fi auziți celora, ce au la aceasta dreptul.
La rândul său, o interacțiune nereușită se va solda cu lipsa unui schimb de informații, posibilități ratate, necesități nesatisfăcute, situație de conflict, uneori, chiar violență.
Dialogul cu persoanele cointeresate permite de a crea un proces progresiv de cunoaștere a nevoilor celorlalți, fiind posibilă echilibrarea propriilor obiective de afaceri cu interesele partenerilor. Deciziile trebuie luate în acord cu principiul „interesele companiei și așteptările partenerilor”, nu conform regulii ”interesele companiei sau așteptările celorlalți”. Dacă se acționează după primul principiu, se pot identifica, în timp, acele strategii care aduc beneficii atât companiei, cât și grupurilor cointeresate. Iar un astfel de efort conduce la rezultate durabile.
Există o serie de standarde și coduri, ce pot fi eficient utilizate de unitățile economice, în vederea eficientizării procesului de interacțiune cu persoanele cointeresate și majorării sensibilității sociale. Ele includ GRI (Global Reporting Initiative), care se referă la regulile de elaborare a rapoartelor sociale, SA 8000 (Social Accountability 8000), care se referă la certificarea întreprinderilor în domeniul resurselor umane, AA1000 (Institute of Social and Ethical Accountability), ce conține indicații în vederea pregătirii sistematice a raportărilor sociale în baza dialogului cu persoanele cointeresate etc. [29].
În special, seria standardului AA1000 (AA1000AS și AA1000SES) facilitează sporirea responsabilității companiilor, în vederea dezvoltării durabile. În acest standard sunt precăutate nu numai anumite cerințe față de rapoartele sociale, dar și se oferă indicații referitor la modelarea întregului proces de formare și menținere a relațiilor cu persoanele cointeresate.
Anume pe standardul AA1000SES40 se vor baza caracteristicile etapelor procesului de interacțiune cu persoanele cointeresate din capitolul dat. Iar pentru a exemplifica momentele abordate se va folosi informația din activitatea unuia dintre leaderi în domeniul RSC din țară – ICS Red Union Fenosa S.A.
Interacțiunea companiilor cu grupurile cointeresate se dovedește a fi eficientă în cazul dacă sunt create mecanisme specifice de comunicare, consultare și feedback între parteneri. Acestea ajută firmele să cunoască contextul social în care operează, să activeze în conformitate cu nevoile reale și să transforme eventualele riscuri în oportunități de afaceri.
În conformitate cu recomandațiile standardului AA1000 SES, procesul de interacțiune cu persoanele cointeresate poate fi organizat în mai multe etape:
Etapa I – efectuarea unei analize strategice, în cadrul căreia se identifică principalele grupuri cointeresate și problemele primordiale.
Etapa II – investigarea relațiilor deja stabilite cu persoanele cointeresate, resurselor disponibile și limitele organizaționale; acumularea informației despre diferite persoane cointeresate, în scopul determinării, tipului de relații care ar fi de
dorit de stabilit cu ei.
Etapa III – evaluarea nivelului de pregătire internă și externă; propunerea recomandărilor, în vederea posibilităților de antrenare și participare eficientă a tuturor părților.
Etapa IV – analizarea diferitelor tehnici de interacționare, cu ajutorul cărora este posibilă elaborarea unei metode individuale, care corespunde scopurilor întreprinderii și situației în care activează.
Etapa V – trasarea măsurilor care trebuie întreprinse pentru asigurarea unui nivel înalt al satisfacției persoanelor cointeresate de calitatea interacțiunii.
Pe parcursul evoluției procesului de interacțiune a firmelor cu persoanele cointeresate s-au conturat trei modele de interacțiune:
Modelul 1: Interacțiunea, în scopul diminuării problemei, care apare în urma presiunii sociale și care are un efect local.
Modelul 2: Interacțiunea sistematică realizată, în scopul monitorizării riscurilor și înțelegerii mai bune a persoanelor cointeresate.
Modelul 3: Interacțiunea strategică complexă, în scopul asigurării competitivității durabile a firmei.
În cadrul procesului de interacțiune a companiei cu persoanele cointeresate, precum și în elaborarea programelor de RSC este necesar ca organizația să respecte următoarele principii Principiile fundamentale ale interacțiunii companiei cu persoanele cointeresate [4, p. 58]:
Principiul de integrare. Respectarea dreptului tuturor persoanelor cointeresate de a fi auzite și informarea lor referitor la acțiunile întreprinse.
Esențialitate. Evaluarea corectă a importanței problemelor pentru persoanele cointeresate și companie.
Plenitudine. Sesizarea consecințelor activității și al modului cum ele sunt tratate de persoanele cointeresate.
Reacționare. Demonstrarea unui răspuns adecvat
Generalizând cele menționate cu privire la interacțiunea cu persoanele cointeresate, o companie trebuie să bazeze în acest proces pe următoarele momente:
1. Claritate: obiectivele dialogului trebuie să fie clar definite. Agenda de discuție nu trebuie să includă aspecte echivoce.
2. Fair play: regulile dialogului trebuie stabilite de la bun început și cunoscute de toți participanții la discuție.
3. Echidistanță: dialogul trebuie moderat de către o instanță independentă, care să garanteze expunerea tuturor punctelor de vedere.
4. Asumarea dialogului: compania și partenerii sociali trebuie să-și precizeze intențiile. În deciziile sale, compania trebuie să țină seamă de punctele
de vedere expuse în cadrul dialogului.
5. Transparență: dialogul trebuie să fie sincer, partenerii sociali fiind îndreptățiți să primească din partea companiei informațiile necesare pentru evaluarea performanțelor sociale ale acesteia.
6. Onestitate: evitarea tentației companiilor de a transforma dialogul social în simplu instrument de marketing, în scopul îmbunătățirii imaginii.
7. Deschidere: înainte de a-și expune propriile opinii și argumente, fiecare dintre părți trebuie să se arăte deschisă față de punctele de vedere adverse.
8. Toleranță: participanții la discuții provin, de regulă, din medii și culturi diferite, aduc cu ei experiențe diferite, se raportează la sisteme de valori distincte. Nici una dintre părți nu are dreptul să impună celorlalte propriile valori sau experiențe drept „singurele ade vărate”.
9. Atitudine critică: compania nu trebuie să invite la dialog doar acele grupuri care manifestă o atitudine pozitivă față de acțiunile ei. Dimpotrivă, compania trebuie să identifice, mai ales grupurile critice, cu experiență și cunoștințele relevante în domeniile disputa te, care au autoritate și se bucură de apreciere în societate.
10. Abordare pe termen lung: nu sunt de dorit deciziile pripite. Dialogul cu grupurile cointeresate este un proces complex și de lungă durată.
Analiza strategică în elaborarea și desfășurarea activităților social responsabile.
În scopul obținerii unei sensibilități sociale înalte, conturarea conținutului și priorităților în acțiunile de responsabilitate socială a firmei trebuie sa se înceapă cu o analiză strategică. Scopul acestei faze inițiale ale procesului de interacțiune este de a concretiza obiectivele strategice, identificând cine sunt persoanele cointeresate, care sunt riscurile companiei în interacțiunea cu ei, precum și metodele de influență asupra principalelor persoane cointeresate.
Procesul de interacțiune cu persoanele cointeresate poarte fi realizat la diferite nivele: unei programe concrete, unei direcții a activității unității economice
sau în ansamblu pe companie.
În scopul facilitării obținerii unui rezultat considerabil, ar fi binevenit la întreprindere să se creeze un grup de lucru, membrii căruia să facă parte din diferite compartimente ale companiei (juridic, managementul riscurilor, aprovizionare, resurse umane, relații cu publicul, experți sau consultanți externi etc.). Odată ce se intenționează de a construi un dialog permanent cu persoanele cointeresate, acest grup va dispune de o multitudine de informație. Inițial – despre noțiunile generale de persoane cointeresate, direcții, probleme. Mai târziu, despre persoane cointeresate concrete, sursele de informații, exemple de practici, opinii. Apare necesitatea într-un mecanism special pentru organizarea acestei informații, pentru a o face accesibilă și utilă managerilor și persoanelor cointeresate și pentru a asigura, în caz de necesitate, auditul ei. La fel, poate fi creată o bază de date, contribuind astfel la urmărirea detaliilor cu privire la relații, probleme abordate în cadrul interacțiunii, dificultățile apărute în interacțiunea cu unele persoane cointeresate.
Organizarea activității grupului de lucru va fi succedată de luarea unor decizii principiale: pentru ce este necesară interacționarea cu persoanele cointeresate; cu privire la ce și cu cine vor fi persoanele cointeresate. Ordinea în care se răspunde la aceste întrebări depinde de situație.
Identificarea persoanelor cointeresate. Nu există o listă model al persoanelor cointeresate pentru toate companiile și nici chiar pentru o singură unitate economică, deoarece va apărea necesitatea permanent de o modifica. Mult depinde de domeniul de activitate, companie, geografie și problemele precăutate.
În cadrul identificării persoanele cointeresate, ar fi util de luat în considerare următoarele criterii:
1. Nivelul de responsabilitate: persoanele, față de care există sau pot apărea responsabilități juridice, financiare, și operaționale, fixate în cadrul actelor legislative, contractelor, politicilor sau codurilor corporative.
2. Nivelul de influență: persoanele, care pot sau în viitor vor putea influența capacitatea de realizare a obiectivelor companiei, în măsura în care pot contribui sau crea piedici obținerii rezultatelor scontate. Această grupă poate include persoane, care influențează neformal și pe acei ce sunt împuterniciți cu puterea formală.
3. Nivelul de apropiere: persoanele cu care compania interacționează cel mai strâns. Această grupă poate include persoanele cointeresate interne;persoanele cointeresate, cu care firma întreține relații de lungă durată sau de care firma depinde în activitățile sale operaționale, precum și cei ce locuiesc în apropierea blocurilor de producție ale companiei.
Obiectivul de bază impune următoarele strategii corporative de responsabilitate socială:
• Dezvoltarea modelului propriu de gestiune a responsabilității sociale.
• Asigurarea cu instrumentele necesare a responsabililor din unitățile de producere pentru a conferi un caracter sistematic relațiilor acestora cu mediul în care activează.
• Reflectarea amplă a politicilor și acțiunilor Union Fenosa în domeniul protecției mediului ambiant.
• Participarea activă, pe poziții de lider, la programele de dezvoltare durabilă și responsabilitate socială în țările unde compania își desfășoară activitatea.
4. Nivelul de dependență: persoanele, care cel mai mult depind de companie. De exemplu, angajații și membrii familiilor, clienții. Persoanele, care depind de producția companiei, din punct de vedere al securității, obținerea mijloacelor pentru viață, sănătate, bunăstare. La fel, pot fi furnizorii, pentru care compania este clientul principal.
5. Nivelul de reprezentare: persoanele, care prin atribuția la organele de resort sau în conformitate cu tradițiile culturale ale comunitățiile sunt date împuternicirile de a reprezenta alte persoane. De exemplu, conducătorii asociațiilor locale, reprezentanții sindicate lor etc.
Identificarea persoanelor cointeresate poate fi efectuată de grupul de lucru prin diverse metode, de exemplu: Brainstorming, Metoda carnetului colectiv etc.
Persoanele cointeresate pot fi grupate pe categorii. Apoi subgrupare după anumite criterii: păreri comune, activități similare etc. De exemplu, ONG-urile pot include organizații umanitare, organizații ce luptă pentru drepturile omului, protejarea animalelor, ocrotirea mediului.
Fig. 3.1. Harta persoanelor cointeresate [4, p. 60]
Încadrarea companiei în interacțiunea cu persoanele cointeresate este influențată nu numai de modul cum sunt conștientizate avantajele acestei relații, dar și de un șir de motive obiective: o atenție sporită din partea societății, noile responsabilități, noile piețe, schimbarea așteptărilor publicului larg, noile tehnologii, unele evenimente cruciale în acest.
Implicarea greșită în relațiile cu persoanele cointeresate se soldează prin utilizarea incorectă a resurselor și abaterea de la sarcinile urgente și importante. Din acest motiv, este necesară ținerea sub control a obiectivelor strategice ale companiei și direcțiilor în care se desfășoară dialogul cu persoanele cointeresate
Metodele de interacțiune cu persoanele cointeresate pot fi: interviuri individuale, interviuri în grup, grupuri-țintă, întâlniri și seminare de lucru, întâlniri cu reprezentanții comunității, sondaje, conferințe web. Selectarea celei mai viabile metode depinde de problemele, care sunt necesare de soluționat. Întreprinderea poate utiliza concomitent mai multe metode de lucru cu diferite persoane cointeresate.
Diagnosticarea problemei sociale. Anume prin intermediul conlucrării eficiente cu persoanele cointeresate compania poate să determine corect problemele sociale, soluționarea cărora va influența benefic atât asupra societății, cât și asupra performanțelor firmei. Este crucial ca compania să aleagă anume acele probleme, care sunt semnificative pentru dezvoltarea durabilă a businessului. În caz contrar, dacă firma nu poate corect să clasifice problemele în corespundere cu impactul lor, atunci ea riscă în relațiile cu persoanele cointeresate să se orienteze doar la tendințe de scurtă durată și la predispuneri sociale importante.
Este principial ca în cadrul diagnosticării problemelor legate de activitatea companiei să se perceapă cum ele se intercalează cu anumite așteptări și îngrijorări ale persoanelor cointeresate.
Tabelul 3.1. Sursele de informații despre așteptările persoanelor cointeresate [4, p. 62]
Din acest motiv problemele depistate doar în cadrul organizației necesită o metodă mai simplă de selecție, însă este complicat de argumentat actualitatea lor pentru persoanele cointeresate și este destul de greu de obținut un nivel înalt al transparenței. La fel, pot fi utilizate, în acest scop, diferite comitete și inițiative, de exemplu, asociațiile ramurale sau Pactul Global, ceea ce va permite de a utiliza corect resursele. Însă, cea mai eficientă metodă de alegere a problemelor reprezintă conlucrarea cu persoanele cointeresate, deoarece, în acest caz, se asigură o abordare mai amplă, contribuie la îmbunătățirea relațiilor, crește credibilitatea companiei și, astfel, se influențează pozitiv asupra imaginii unității economice.
În cadrul „Institute of Social and Ethical Accountability” a fost elaborat un test care permite de a determina cât de esențială este problema pentru societate [30]. Ea se consideră importantă, dacă corespunde unui număr mai mare de criterii enumerate mai jos:
1. Problemă, care are o influență directă pe termen scurt asupra situației financiare a întreprinderii.
2. Angajamentele companiei, care sunt declarate persoanelor cointeresate de bază și care poartă un caracter strategic.
3. Problemele, ce se consideră importante pentru organizație și sunt importante și pentru societate.
4. Problemele, pe care persoanele cointeresate ale companiei le consideră importante, în măsură să întreprindă anumite acțiuni (acum sau în viitor).
5. Problemele, ce se referă la normele sociale (care sunt sau vor fi fixate în actele legislative).
Procesul de alegere a problemei trebuie să reiasă din analiza strategică, efectuată anterior. Dorința managementului de a obține indicatori financiari înalți în termeni scurți poate să influențeze negativ acest proces. Este important de a selecta anume acele probleme sau cauze care sunt viabile pentru o dezvoltare durabilă a afacerilor. Astfel, este necesară cumularea obiectivelor strategice de interacțiune cu persoanele cointeresate și problemele, ce au fost diagnosticate prin intermediul testului de esențialitate.
Fiecărui obiectiv strategic pot să-i revină câteva probleme concomitent. De exemplu, pentru a satisface așteptările clienților, în ce privește procesul de producție ”social responsabil”, va trebui analizate mai multe aspecte: drepturile omului, protejarea mediului și a sănătății.
Dacă se consideră că vreunui subiect nu i s-a acordat atenția cuvenită, ar fi bine de convins, că el este inclus în lista problemelor și evaluat după testul de esențialitate.
Informația obținută poate să servească drept bază pentru elaborarea matricei „Obiective – probleme – persoane cointeresate”. În acest scop, este necesar de enumerat toate problemele, toate grupele sau subgrupele de persoane cointeresate. Utilizând testul de esențialitate, fiecare problemă trebuie de analizat după cinci criterii, atribuindu-i o anumită culoare, după cum este indicat în matrice, sau după o variantă proprie de evaluare a esențialității problemei.
La fel, este necesar de estimat ce nivel de deranj prezintă problema dată la diferite grupuri de persoane cointeresate, scara de apreciere fiind de la 0 până la 5:
• 0 – nu au nici o atribuție;
• 1 – puține persoane sunt familiarizate și nu există o percepere reală a problemei;
• 2 – o familiarizare mai bună, dar nivelul de neliniște este jos;
• 3 – un număr mic de persoane din grup sunt serios îngrijorate de problemă;
• 4 – multe persoane sunt serios îngrijorate de problemă;
• 5 – un nivel înalt de preocupare al societății față de problemă.
Particularitățile procesului de interacțiune cu persoanele cointeresate. Înainte de a începe planificarea procesului de interacțiune cu persoanele cointeresate este necesară cunoașterea atitudinii companiei referitoare la problemele sociale depistate, și anume:
• În ce mod problema dată este monitorizată la întreprindere în momentul
de față?
• Ce politici și sisteme în domeniul dat, deja, au fost implementate?
• Ce puteți și ce doriți să realizați în acest domeniu?
Răspunsurile la aceste întrebări ne oferă o bază practică pentru construirea unui proces fundamental și flexibil de interacțiune cu persoanele cointeresate. În funcție de situația creată la întreprindere, poate fi una din următoarele etape, în vederea soluționării problemelor sociale: lipsa unei relații, etapa de investigare, etapa de dezvoltare, etapa de implementare, etapa strategică (vezi Tabelul 2.2.).
Tabelul 3.2. Nivelele de cunoaștere a problemei sociale de către companie [4, p. 65]
Astfel, pentru a obține și menține un nivel ridicat de sensibilitate față de problemele sociale în cadrul unei organizații, managementul este necesar să realizeze acele responsabilități, care reiese din misiunea organizației. Iar, odată ce managerii se hotărăsc să îndeplinească o anumită responsabilitate socială, ei trebuie să stabilească modul optim de realizare a acțiunilor de responsabilitate socială.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Corelarea pozitivă dintre interesele economice și sociale poate contribui, în mod eficient, la o dezvoltare durabilă atât a comunității, cât și a unităților economice în parte.
Activitatea companiilor influențează economia, mediul înconjurător, provocând consecințe sociale. O influență benefică asupra politicilor sociale ale companiilor din țară o au organizațiile internaționale, care se orientează, tot mai mult, spre promovarea acestui concept, un rol deosebit revenindu-i Pactului Global al ONU.
Din aceste considerente, prezenta teză de licență a fost scrisă expunîndu-se aspectele teoretice și practice utilizate în procesul de elaborare a politicilor de responsabilitate socială la nivel corporativ.
În conextul tezei autorul a redat dezvăluirea procesului de elaborare a politicii sociale a întreprinderii, și anume ceea ce privește identificarea conținutului, beneficiilor și direcțiilor acțiunilor sociale corporative.
În concluzie poate fi stabilit faptul că drept reacție la sporirea rolului businessului în societate se modifică și atitudinea referitoare la activitățile și responsabilitățile pe care le au companiile față de cei, pe care îi influențează.
Deci societatea devine cointeresată nu doar în rezultatele finale ale funcționării unităților economice – societatea își formează, de facto, și anumite așteptări, referitoare la modul cum companiile își realizează activitatea sa: cum consumă resursele naturale, cum utilizează munca angajaților, care este impactul businessului asupra dezvoltării comunității etc.
Luând în considerare rolul primordial al companiilor în bunăstarea comună, societatea înaintează un număr tot mai mare de cerințe sociale – formalizate și neformalizate – cu privire la modalitățile de desfășurare a businessului și totodată a activităților de responsabilitate socială.
Ca rezultat, companiile din Republica Moldova, orientându-se spre atingerea unor scopuri primordiale în business: obținerea profitului, maximalizarea eficienței, menținerea stabilității în relații, tendința de a se dezvolta, în mod consecvent, totodată, încep să conștientizeze și să accepte treptat necesitatea de a pune în practică o politică socială și de mediu.
Mai mult ca atât, întreprinderile încep, în tot ceea ce fac, să aibă o abordare, precum și o perspectivă, pe termen lung, fără a neglija oportunitățile apărute în diverse momente. Astfel, este vorba despre comportamentul responsabil al companiilor, comportament, care trebuie să respecte fundamentele conceptului de „dezvoltare durabilă”.
Astfel, activitățile de responsabilitate socială sunt cele care trec dincolo de obligațiile pe care le are întreprinderea, conform legii (sociale sau de mediu), cu scopul de a crea o percepție sau o realitate conform careia ea promovează interesul public. Aceste organizații aleg să fie responsabile din punct de vedere social. Cele mai multe corporații și multinaționale întîlnesc presiuni puternice din partea diferitelor categorii de părți interesate (consumatori, angajați, furnizori, comunități locale, guvern, organizații neguvernamentale sau instituții) pentru a se implica în activități care să le demonstreze responsabilitatea sociala. Activitățile de responsabilitate socială pot include:
încorporarea caracteristicilor sau a problemelor sociale la nivelul realizării produselor și serviciilor (de exemplu, eliminarea fluorurilor si CO2, utilizarea pe scară largă a tehnologiilor ecologice, educația ecologică la nivel organizațional etc.),
lupta pentru atingerea unor nivele ridicate de performanță de mediu prin reciclare sau reducere/eliminare a emisiilor poluante (adoptarea unor strategii agresive de eliminare a emisiilor),
promovarea intereselor comunității locale sau a unor organizații neguvernamentale.
Conform experiențelor actuale, întreprinderile se implică în activități de responsabilitate socială pe baza anticipării beneficiilor ce vor decurge din ele. Aceste beneficii se referă la cîștigarea unei reputații favorabile, abilitatea recrutării unor salariați de înaltă calitate etc. Pe baza ipotezei maximizării beneficiilor, se ridică întrebarea dacă întreprinderile cu o bogată activitate de RSC ating niveluri similare de performanță financiară cu cele care nu sunt la fel de interesate de aspectul responsabilității sociale.
Activitățile de responsabilitate socială încearcă să armonizeze procesele, politicile și acțiunile cu valorile sociale, pentru a obține succesul financiar, ambiental și social al companiei. Această redare corespunde unei schimbări de atitudine în gestionarea afacerii: dacă inițial se pornea de la premisa ca valorile morale pot fi un obstacol în calea profitului, de cîteva decade oamenii de afaceri au înțeles ca succesul companiei nu poate fi distins de impactul social pozitiv al acesteia.
BIBLIOGRAFIE
Bowen H. Social Responsabilities of the Businessman. New York: Harper and Row, 1953. 276 p.
Coste V. Managementul în afaceri. Iași: Gaudeamus, 1994. 278 p.
Covaș L. Cultura afacerilor. Chișinău: ASEM, 2004. 116 p.
Covaș L., Braguța A. Responsabilitatea socială corporativă: aspecte pracrtice. Chișinău: Tipografia Centrala, 2009. 176 p.
Dima I., Răsculeanu I. Management organizațional. Craiova: Scrisul Românesc, 1996. 150 p.
Flayer A. Abilități și aptitudini perfecte. București: Național, 1998. 216 p.
Hesselbein F., Goldsmith M., Beckhard R. Organizația viitorului. București: Teora, 2000. 341 p.
Hostede G. Managementul Structurilor Multiculturale. București: Economică, 1996. 186 p.
Ionescu G., Toma A. Cultura organizațională și managementul tranziției. București: Economică, 2001. 479 p.
Ionescu Gh. Cultura afacerilor – modelul american. București: Economica, 1997, 2006. 237 p.
Ionescu Gh. Dimensiunile culturale ale managementului. București: Economica, 1996. 310 p.
Ionescu Gh., Bibu N., Munteanu V. Etica în afaceri. Timișoara: Universitatea de Vest, 2006. 228 p.
King L. Secretele Comunicării. București: Almatea, 1999. 164 p.
Kotler P. Managementul marketingului. București : Teora, 1999. 523 p.
Lazăr G. Secolul responsabilității. București: Economica, 2008. 254 p.
Morega D, Romanescu M. Management. Craiova: Universitaria, 2006. 176 p.
Nica P., Iftimescu A. Management. Iași: Secom Libris, 2004. 471 p.
Nicolescu O. și al. Abordări moderne în management și economia organizației. București: Economică, 2003. 352 p.
Oprea L. CSR vector. Decizii. Decizii. Decizii. Cum alegi sa cresti? București: Universul Juridic, 2011. 298 p.
Oprea L. Responsabilitatea Socială Corporatistă. București: Tritonic, 2005. 240 p.
Panainte N. C. Managementul firmei. Chișinău: Condor, 1994. 147 p.
Popa I., Filip R. Management internațional. București: Economică, 1999. 242 p.
Prodan A. Managementul de succes. Motivație și comportament. Iași: Polirom, 1999. 169 p.
Ursu E. Stiluri de muncă ale cadrelor de conducere din unitățile economice. București: Științifică și Enciclopedică, 1995. 436 p.
Vlăsceanu M. Psihologia Organizațiilor și Conducerii. București: Paideia, 1994. 292 p.
Zorlețan T. Managementul organizației. București: Holding Reporter, 1996. 365 p.
http://www.agenda21france.org/ (vizitat 15.03.2015)
http://www.responsabilitatesociala.ro/ Dana Oancea, Bogdan Diaconu „Între a nu face rău și a face bine” (vizitat 20.04.2015)
http://www.responsabilitatesociala.ro/ Joel Makower “Presiunea de a comunica transparent despre CSR” (vizitat 21.04.2015)
http://www.csr-romania.ro/ Sabine Braun “Dialogul cu partenerii sociali, o nouă obligație pentru companii?” (vizitat 21.04.2015)
http://www.moldcell.md/rom/business/about/csr/ (vizitat 15.04.2015)
BIBLIOGRAFIE
Bowen H. Social Responsabilities of the Businessman. New York: Harper and Row, 1953. 276 p.
Coste V. Managementul în afaceri. Iași: Gaudeamus, 1994. 278 p.
Covaș L. Cultura afacerilor. Chișinău: ASEM, 2004. 116 p.
Covaș L., Braguța A. Responsabilitatea socială corporativă: aspecte pracrtice. Chișinău: Tipografia Centrala, 2009. 176 p.
Dima I., Răsculeanu I. Management organizațional. Craiova: Scrisul Românesc, 1996. 150 p.
Flayer A. Abilități și aptitudini perfecte. București: Național, 1998. 216 p.
Hesselbein F., Goldsmith M., Beckhard R. Organizația viitorului. București: Teora, 2000. 341 p.
Hostede G. Managementul Structurilor Multiculturale. București: Economică, 1996. 186 p.
Ionescu G., Toma A. Cultura organizațională și managementul tranziției. București: Economică, 2001. 479 p.
Ionescu Gh. Cultura afacerilor – modelul american. București: Economica, 1997, 2006. 237 p.
Ionescu Gh. Dimensiunile culturale ale managementului. București: Economica, 1996. 310 p.
Ionescu Gh., Bibu N., Munteanu V. Etica în afaceri. Timișoara: Universitatea de Vest, 2006. 228 p.
King L. Secretele Comunicării. București: Almatea, 1999. 164 p.
Kotler P. Managementul marketingului. București : Teora, 1999. 523 p.
Lazăr G. Secolul responsabilității. București: Economica, 2008. 254 p.
Morega D, Romanescu M. Management. Craiova: Universitaria, 2006. 176 p.
Nica P., Iftimescu A. Management. Iași: Secom Libris, 2004. 471 p.
Nicolescu O. și al. Abordări moderne în management și economia organizației. București: Economică, 2003. 352 p.
Oprea L. CSR vector. Decizii. Decizii. Decizii. Cum alegi sa cresti? București: Universul Juridic, 2011. 298 p.
Oprea L. Responsabilitatea Socială Corporatistă. București: Tritonic, 2005. 240 p.
Panainte N. C. Managementul firmei. Chișinău: Condor, 1994. 147 p.
Popa I., Filip R. Management internațional. București: Economică, 1999. 242 p.
Prodan A. Managementul de succes. Motivație și comportament. Iași: Polirom, 1999. 169 p.
Ursu E. Stiluri de muncă ale cadrelor de conducere din unitățile economice. București: Științifică și Enciclopedică, 1995. 436 p.
Vlăsceanu M. Psihologia Organizațiilor și Conducerii. București: Paideia, 1994. 292 p.
Zorlețan T. Managementul organizației. București: Holding Reporter, 1996. 365 p.
http://www.agenda21france.org/ (vizitat 15.03.2015)
http://www.responsabilitatesociala.ro/ Dana Oancea, Bogdan Diaconu „Între a nu face rău și a face bine” (vizitat 20.04.2015)
http://www.responsabilitatesociala.ro/ Joel Makower “Presiunea de a comunica transparent despre CSR” (vizitat 21.04.2015)
http://www.csr-romania.ro/ Sabine Braun “Dialogul cu partenerii sociali, o nouă obligație pentru companii?” (vizitat 21.04.2015)
http://www.moldcell.md/rom/business/about/csr/ (vizitat 15.04.2015)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Sociala In Cadrul Intreprinderii Determinanti, Beneficii Si Riscuri (ID: 107605)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.