Politica Externa a Uniunii Europene din Perspectiva Tratatului de la Lisabona. Inovatii Institutionale

LUCRARE DE LICENȚĂ

POLITICA EXTERNĂ A UNIUNII EUROPENE DIN PERSPECTIVA TRATATULUI DE LA LISABONA. INOVAȚII INSTITUȚIONALE.

VIZAT

Conducător științific

Declarația pentru conformitate asupra originalității operei științifice

Subsemnatul/Subsemnata………………………………………………………………………………………………….. domiciliat/ă în localitatea…………………………………………….adresa…………………………………………………………………. poștală………………………………………………………………………………………………………………………………

având actul de identitate seria…………….nr……………………, C.N.P…………………………………………………..înscris/ă pentru examenul de licență / proiect de diplomă / disertație / susținere teză de doctorat, cu titlu………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………

declar următoarele:

• opera științifică nu aparține altei persoane, instituții, entități cu care mă aflu în relații de muncă sau altă natură;

• opera științifică nu este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, iar prin aplicarea acesteia nu devine dăunătoare sănătății ori vieții persoanelor, animalelor sau plantelor;

• opera științifică nu a mai fost publicată de subsemnatul / subsemnata sau de o terță persoană fizică sau juridică, în țară sau în străinătate, anterior datei depunerii acesteia spre evaluare în scopul obținerii recunoașterii științifice în domeniu;

• specific explicit că ideile prezentate sunt originale, iar sursele de informații care stau la baza emiterii unor teorii originale au fost corect citate și prezentate în opera științifică.

Data…………………………………….

Numele și prenumele………………………………………………….

Semnătura………………………………………….

Introducere

Uniunea Europeană este un actor internațional aparte, de-a lungul ultimului deceniu, aceasta a făcut eforturi vizibile pentru a conferi o orientare mai strategică și mai practică politicii sale externe.

Politica externă a Uniunii Europene s-a dezvoltat mult în ultimele decenii. Plecând de la Cooperarea Politică Europeană, trecând prin Tratatul de la Maastricht, Amsterdam și Nisa, evoluția politicii externe europene a fost treptată și sporită continuu.

Tratatul de la Lisabona regrupează instrumentele de care dispune atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici și oferă o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. Printre inovațiile instituționale se regăsesc și două caracteristici de politică externă: numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, care este și unul din Vicepreședinții Comisiei, acesta fiind sprijinit de un Serviciu European pentru Acțiune Externă. O altă noutate este faptul că s-a creat o nouă funcție, cea de președinte al Consiliului European. Crearea lor ar putea duce la o nouă era în diplomația europeană înzestrând Uniunea Europeană cu un veritabil șef de politică externă și un serviciu extern cu drepturi depline.

Va reuși Uniunea Europeană, prin intermediul politicii sale externe să vorbească, de acum înainte, cu o singură voce la nivel internațional? Aceasta este întrebarea la care îmi propun să răspund pe parcursul acestei lucrări. Prin urmare, o analiză a noilor modificări instituționale este esențială pentru a înțelege dacă Uniunea va fi mai prezentă și cu o influență mai mare în lume. Astfel, lucrare își propune să analizeze modul în care aceste inovații instituționale reușesc să sporească impactul, coerența și vizibilitatea politicii externe a Uniunii Europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Analiza va avea o abordare instituționalistă a modului de elaborare a politicii externe a Uniunii Europene. Ipotezele sale teoretice și uneltele metodologice se bazează pe o perspectivă neoinstituțională. Aceasta s-a ocupat, de-a lungul ultimilor decenii, cu informarea despre dezvoltarea instituțională și importanța instituțiilor, dar și despre progresul Uniunii în relațiile internaționale. Ca surse primare am folosit documente oficiale precum: Tratatul de la Lisabona, Tratatul de la Maastricht, Deciziile Consiliului și ale Parlamentului European iar ca surse secundare și modele de analiză am utilizat lucrări ale unor autori de referință în domeniul studiilor europene, precum: Andrew Moravcsik Michael Smith, Karen Smith, Christopher Hill, William Wallace, Hellen Wallace, dar și surse on-line: site-urile oficiale ale Uniunii Europene.

Lucrarea este alcătuită din trei capitole, și prin structura aleasă își propune să formuleze inițial un cadru conceptual și teoretic bazat pe literatura științifică, cadru care va fi ulterior utilizat pentru a identifica principalele direcții în procesul de elaborare a politicii externe a Uniunii Europene, evoluția istorică și inovațiile instituționale pe care le aduce Tratatul de la Lisabona.

Primul capitol schițează contextul teoretic al lucrării, principalele teorii ale intergrării europene, rolul pe care îl are Uniunea Europeană în sistemul internațional și direcția spre care aceasta se îndreaptă. Nu există însă nici un dubiu cu privire la faptul că instituțiile Uniunii Europene reprezintă, ca grup, un nivel suplimentar de autoritate în Europa, luând decizii care au impact atât asupra guvernelor, cât și asupra rezidenților statelor membre. De aceea, este fundamental ca fiecare să înțeleagă natura relației dintre instituțiile Uniunii, dintre guvernele statelor membre și dintre cetățenii acestor state. Confederalismul și federalismul sunt cele două concepte dezbătute in acest capitol.

Capitolul 2 prezintă, atât evoluția istorică a politicii externe a Uniunii Europene până la Tratatul de la Lisabona, cât și nevoia de reformă în acest domeniu. Totuși, înainte de toate, am prezentat principalele definiții ale conceptul de „politică externă a Uniunii Europene”, ceea ce reprezintă ea, dar și cu ce nu trebuie confundată. Un alt punct important în acest capitol îl reprezintă nevoia de reformă a Uniunii Europene: lipsa de leadership, continuitate, deficiențe instituționale, consecvență și resurse diplomatice.

Capitolul 3 cuprinde principalele inovații instituționale în domeniul politicii externe pe care le aduce Tratatul de la Lisabona: numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, care este sprijinit de un Serviciu European pentru Acțiune Externă. De asemenea, Consiliul European devine cea de-a șaptea instituție a Uniunii Europene, creându-se o nouă funcție, aceea de președinte al Consiliului European. Toate aceste modificări simplifică statutul internațional al Uniunii Europene și constituie un pas important pentru o mai bună vizibilitate a acesteia în relațiile internaționale.

Lucrarea se încheie cu un set de concluzii stabilind poziția Uniunii Europene ca actor internațional și rolul pe care l-au avut inovațiile instituționale aduse de Tratatul de la Lisabona în realizarea unei coerențe mai mari și și o mai bună eficacitate a politicii externe europene.

Capitolul 1: Uniunea Europeană între federalism și confederalism. Considerente generale.

1.1. Rolul pe care îl are Uniunea Europeană pe scena internațională

Statele reprezintă actorii principali ai sistemului global de mai bine de 200 de ani și studiul relațiilor internaționale a reprezentat pentru o lungă perioadă studiul alianțelor, al caracteristicilor schimbătoare ale cooperării și conflictelor, precum și al fluctuațiilor balanței puterilor între și în cadrul statelor. Statul nu este însă singura instituție administrativă și nici neapărat cea mai bună. Dificultățile statelor de a gestiona în izolare provocările lumii actuale a determinat sprijinirea ideii de pace prin cooperare internațională, care a dus la o creștere a numărului de organizații internaționale după cel de-al doilea război mondial, în frunte cu Națiunile Unite, exercitând o gamă largă de funcții și acoperind numeroase sfere politice.

Dorința de pace a determinat de asemenea acțiuni privind intergarea regională, proces prin care țările renunță la bariere în calea unui liber schimb și unei circulații libere a persoanelor de-a lungul granițelor naționale, își integrează piețele și stabilesc seturi comune de politici. Dezvoltarea Uniunii Europene este una din aceste acțiuni.

Uniunea Europeană a început să fie studiată, din ce în ce mai mult, ca un anumit tip de actor internațional. În decursul anilor 1990 și 2000, a existat o creștere substanțială în a acorda o atenție deosebită modului în care politicile internaționale ale Uniunii Europene sunt realizate și urmate. Un astfel de interes substanțial și susținut reflectă, atât importanța empirică a Uniunii Europene în arena internațională, cât și provocarea analitică care are ca obiect un nou tip de organizație, diferită, sau poate chiar unică, care acționează la nivel internațional.

Din punct de vedere empiric, Uniunea Europeană poate fi văzută ca o putere economică mondială, cu o influență tot mai semnificativă în domenii ca diplomația internațională, puterea „soft”, ordinea mondială.

Din punct de vedere analitic, Uniunea prezintă provocări majore în virtutea poziției sale de ceva mai mult decât o organizație interguvernamentală și ceva mai puțin decât un „stat european” cu drepturi depline.

Teoriile care consideră Uniunea Europeană ca pe un actor internațional independent sunt puțin sceptice față de posibilitatea de a proiecta puterea în afară ei, fără a lua în considerare caracteristicile suveranității statale. În particular, ele tind să accentueze cei doi factori speciali care stabilesc că politica internațională nu are nici o legătură cu celelalte politici și necesită o abordare “comunitară” și integrată. În primul rând, cadența în luarea deciziilor nu se poate baza pe un proces interguvernamental greoi pentru că viteza de acțiune este determinată de evenimentele din afară care necesită răspunsuri urgente. În al doilea rând, deoarece politica externă poate, în cele din urmă, să conducă la utilizarea forței, nici o politică externă reală nu își merită numele dacă nu are o componentă militară, ceea ce în cazul Uniunii nu poate fi garantată până nu se realizează un transfer al legitimității democratice și al suveranității către nivelul european. David Allen consideră că trebuie să existe un nivel – național sau general – care, în cele din urmă, să fie responsabil: “ determinarea de a păstra politica externă națională este, în cele din urmă, în contradicție cu ambiția de a crea o politică externă europeană”.

Susținătorii abordării sintagmei “Europa ca o instituție”, dimpotrivă, consideră că niveluri semnificative de cooperare pot fi realizate chiar și fără transformarea Uniunii Europene într-un stat. Deci, suveranitatea, în domeniul politicii externe poate fi împărțită între nivelul național și cel al comunității, ca și celelalte politici, incluzând, de exemplu, politicile agricole și comercială, ca în trecut. În conformitatea cu această poziție, cănd se vorbește de un superstat european ca fiind fie nerealizabil sau indezirabil, este, în schimb, posibil să ne imaginăm un sistem al politicii externe în care politica comună europeană și politicile externe naționale să se apropie și să se unească în impactul lor pe scena internațională, reprezentănd, în opinia lui Christopher Hill “esența a ceea ce Uniunea Europeană și statele sale membre fac în relațiile internaționale.” Ca o consecință, pe când prima poziție ar prefera instituționalizarea completă a politicii externe europene, această poziție apreciază flexibilitatea aranjamentului interguvernamental.

Pe baza acestor diferențe, Filippo Andreatta identifică patru posibile direcții de a argumenta rolul internațional pe care îl joacă Europa.

Prima direcție este aceea de a accentua efectele interne ale integrării în domeniul politicii externe, ca un pas necesar spre crearea unui actor supranațional sau statal. Această direcție este preferată de teoriile federaliste și cele neofuncționaliste sau de acele teorii realiste care imaginează Uniunea Europeană ca pe un superstat cu drepturi depline. O atenție deosebită este îndreptată către transferul de suveranitate de la statele membre către Uniune, fără să uităm de ceea ce s-a intămplat într-o altă zonă tradițională, controlată de stat, afacerile monetare. Extrem de relevant din acest punct de vedere este integrarea în domeniul apărării, cu crearea unei industrii comune europene, un cartier general și chiar și o armată.

A doua direcție în conceptualizarea impactului Europei pe scena internațională este aceea de a se concentra pe efectele sale interne, dar fără să ne imaginăm neapărat crearea unui superstat. În timp ce concepția anterioară se concentra pe relațiile dintre statele membre și Uniunea, aceasta se focusează pe relațiile dintre statele membre. Această perspectivă, care se constuiește pe tradiția “păcii democratice” și care reiese din liberalismul republican, accentuează importanța integrării europene în contextul pacificării continentului, și prin crearea unei “comunități de securitate pluralistă” printre țările din vestul Europei.

A treia direcție poziționează rolul Europei ca atracție principală în lumea exterioară și consideră impactul său ca o putere dotată cu resurse autonome, o “superputere în construcție”. Această perspectivă se concentrază, în general, pe posibilitățile potențialului colectiv al Europei care sunt, într-adevăr considerabile, atât din punct de vedere economic, cât și militar.

Și, în final, a patra direcție imaginează impactul Europei față de un sistem internațional mai larg, nu ca un actor autonom, ci ca o instituție capabilă să influențeze diversele politici externe ale statelor membre. Deși cel mai clasic exemplu ar fi o alianță internațională, sunt posibile și soluții mai puțin tradiționale. Ideea este aceea a unei “prezențe” europene, sau, mai abstract, a unei “identități” europene. Cea mai importantă definiție este aceea conform căreia Europa este o “putere civilă” care nu folosește mijloace militare în sprijinul scopurilor civile, cum ar fi apărarea drepturilor omului și sprijinul pentru consolidarea democrației sau a unei economii globale libere. Un exemplu în acest sens pot fi sancțiunile Europei față de apartheid-ul din Africa de Sud, unde s-au folosit mijloace economice pentru a susține un obiectiv al drepturilor omului. Cu siguranță, o astfel de abordare se bazează pe o perspectivă nerealistă a lumii, în care mijloacele și scopurile, care nu sunt militare, au un impact important asupra efectelor la nivel internațional.

Având în vedere limitele pe care la are Uniunea în materie de putere militară, marea atenție s-a concentrat pe ultima direcție. Joseph Nye introduce o folositoare delimitare între puterea militară „hard”, de coerciție și puterea „soft”, care se bazează mai mult pe intrumente politice și economice de persuasiune. Deoarece, prin comparație, avantajul european se bazează mai mult pe mijloace economice și mai puțin pe cele de natură militară, posibilitatea de a influența evenimentele prin intermediul puterii „soft” este crucială pentru rolul pe care Europa vrea să în aibă în lume.

1.2. Principalele teorii ale integrării europene.

Neofuncționalismul

În 1958, în preajma instituirii Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei și Atomice (Euroatom), Ernst Haas a publicat lucrarea „The Uniting of Europe”, lansând o teorie „neofuncționalistă”a integrării regionale. Potrivit acestuia și a altor cercetători (Lindberg, Scheingold), neofuncționalismul propunea un proces de „difuzare funcțională”, în care decizia inițială a guvernelor de a plasa un anumit sector, precum cărbunele și oțelul, sub autoritatea instituții centrale crează presiuni pentru extinderea autorității instituțiilor în domenii de politici învecinate, precum ratele cursurilor de schimb ale monedelor, impozitarea și salarizarea. Astfel, anticipau neofuncționaliștii, integrarea sectorială va produce consecința neintenționată și neprevăzută a promovării integrării suplimentare în alte domenii.

Neofuncționaliștii accentuează în principal procesul de integrare și nu rezultatul acestuia, luând în considerare, în principal, actorii și interacțiunea dintre ei. Teoria neofuncționalistă își găsește cea mai bună imagine în primii 10 ani de existență ai Comunității Economice Europene. În perioada 1965 – 1985, neofuncționalismul își pierde din atractivitate. Ca urmare a „crizei scaunului gol”, a compromisului de la Luxembourg și mai apoi în anii 1970 ca urmare a încetinirii dinamicii integrării, o nouă teorie este elaborată pentru a explica evoluția procesului de integrare. Procesul de integrare cunoaște o perioadă de stagnare datorită persistenței accentuate a intereselor naționale și a influenței politice relativ reduse a Comisiei Europene. Această perioadă este relevată în teoria interguvernamentală.

Interguvernamentalismul

În 1966, Stanely Hoffman afirma că statul-națiune, departe de a fi depășit, se dovedise a fi încapățânat să reziste. În mod evident începând cu Charles de Gaulle, dar și ulterior, odată cu aderarea unor noi state membre , în 1973, statele membre au lăsat să se înțeleagă faptul că se vor opune unui transfer treptat al suverantității către Comunitate și că procesul decizional va reflecta în continuare primatul statului-națiune.

Interguvernamentalismul își are originele în teoriile relațiilor internaționale, în special în teoria realistă. Conform acesteia, statele națiune sunt actorii principali pe scena internațională, iar dezvoltarea de relații politice dintre state se realizează prin intermediul guvernelor naționale. În acest decor internațional, realiștii nu acordă o importanță prea mare actorilor supranaționali sau transnaționali. Ei există pentru a ajuta statele să-și atingă interesele vitale. Cu alte cuvinte, actorii supranaționali, dacă există, au drept scop servirea intereselor statelor membre și nu realizarea unui obiectiv trans-național. În același timp, actoriilor neguvernamentali din cadrul statului li se acordă o importanță scăzută. Atât Hoffman cât și alți teoreticieni ca Alan Milward și F. M. Lynch au sprijinit perspectiva potrivit căreia guvernele membre ale Uniunii Europene, mai degrabă decât organizațiile supranaționale, au jucat rolul central în evoluția istorică a Uniunii Europene, și că acestea erau întărite, nu slabite, de procesul integrării. Interguvernamentalismul a apărut astfel ca o teorie alternativă rivală neofuncționalismului.

Interguvernamentalismul liberal

Perioada de la jumătatea anilor `60 până la jumătatea anilor `80 a fost caracterizată drept „era apatiei”, atât în ceea ce privește procesul de integrare, cât și cercetările asupra Uniunii Europene.

„Interguveramentalismul liberal” al lui Moravcsik este un model în trei etape, ce combină: o teorie liberală asupra formării preferințelor naționale, cu un model interguvernamental de negociere la nivelul Uniunii Europene și un model al alegeri instituționale subliniind rolul instituțiilor internaționale în furnizarea unor „aranjamente credibile” pentru guvernele membre. În prima etapă, sau cea liberală, a modelului, șefii de guvern național agregă interesele electoratelor interne, precum și propriile interese, și-și articulează preferințele naționale corespunzătoare față de Uniunea Europeană.

În a doua etapă, sau cea interguvernamentală, guvernele naționale își pun preferințele pe masa de negociere de la Bruxelles, unde acordurile reflectă puterea relativă a fiecărui stat membru și unde organizațiile supranaționale, precum Comisia, nu exercită multă, sau nici o influență asupra rezultatelor. Este foarte importantă puterea de negociere asupra celor mai importante decizii ale Uniunii Europene.

În a treia etapă, Moravcsik prezintă o teorie a „alegerii raționale” aplicată alegerii instituționale, argumentând că statele membre adoptă anumite instituții ale Uniunii Europene – precum reunirea suveranității prin votul cu majoritate calificată sau delegarea suveranității către actori supranaționali precum Comisia și Curtea de Justiție – pentru a spori credibilitatea aranjamentelor lor reciproce, dar și rolul instituțiilor internaționale în furnizarea unor aranjamente credibile pentru statele membre.

Deasupra celor trei etape ale acestui model se găsește un „cadru raționalist” de cooperare internațională. Se presupune că actorii au preferințe fixe (pentru putere, avere, etc.) și acționează sistematic pentru atingerea acestor preferințe în cadrul constrângerilor impuse de instituțiile în cadrul cărora acționează. În anii `90, interguvenamentalismul liberal s-a impus, probabil, drept teoria principală cu privire la integrarea europeană.

Noile instituționalisme: instituționalismul alegerii raționale (se inspiră din modelul sistemului politic american – sistemul comitetelor – ideea echilibrului indus prin structură – sistemul de vot și de veto – principala sursă a echilibrului politic), instituționalismul sociologic și constructivist („antologia socială” – ceea ce există în mod obiectiv, realitățile sunt definite într-un sens mai amplu, instituțiile îi modelează pe participanți), instituționalismul istoric (efectele produse de-a lungul timpului de instituții).

1.3. Elemente de confederalism în Uniunea Europeană

Nu există însă nici un dubiu cu privire la faptul că instituțiile Uniunii Europene reprezintă, ca grup, un nivel suplimentar de autoritate în Europa, luând decizii care au impact atât asupra guvernelor, cât și asupra rezidenților statelor membre. De aceea, este fundamental ca fiecare să înțeleagă natura relației dintre instituțiile Uniunii Europene, dintre guvernele statelor membre și dintre cetățenii acestor state. Cele două concepte cel mai frecvent dezbătute în discuțiile legate de respectivele relații sunt confederalismul și federalismul.

O confederație este un sistem relaxat de administrare, în care două sau mai multe unități de organizare își păstreză fiecare identitatea, dar acordă puteri specifice unei autorități centrale din motive de conveniență, securitate comună sau eficiență. Membrii sunt suverani și independenți, iar autoritatea centrală este relativ slabă, funcționând la discreția membrilor și exercitând numai ce aceștia își permit. Dacă niște state ar forma o confederație, atunci cetățenii lor s-ar raporta direct la guvernele proprii și doar indirect la autoritatea superioară.

Murray Forsyth conturează cea mai bună imagine a Uniunii Europene sub forma unei confederații. Ideea de bază din opera lui este aceea că, Comunitatea a fost reprezentată ca „o asociație voluntară de state cu interese comune în crearea unei piețe mari”. Aceasta este prima opțiune din cele trei strategii utilizate de state în urmărirea intereselor lor economice. Celelalte două, exercitarea hegemoniei și manipularea echilibrului de putere nu au fost disponibile pentru nici unul dintre statele membre ale Uniunii Europene. Așadar, integrarea europeană a apărut datorită intereselor comune ale unui grup mic de state care urmărea securizarea intereselor lor în cadrul sistemului internațional. Instituționalizarea este necesară pentru a conferi stabilitate și longevitate sistemului.

Ideea de confederație are la bază teoria interguvernamentală și în special abordarea centrată pe stat. În opinia lui McCormick, Uniunea Europeană prezintă mai multe caracteristici ale unui sistem confederal:

Statele membre încă dețin identități diferite, dețin propriile sisteme de legi, pot semna tratate bilaterale cu alte state, pot acționa unilateral în majoritatea domeniilor de politică externă. Nu există un guvern european, în sensul unor lideri ai Uniunii Europene bine determinați , cum ar fi un președinte, un ministru de externe sau un cabinet, cu unica putere de a elabora politici pentru statele membre.

Cetățenii statelor membre nu se raporteză direct la nici o instituție a Uniunii Europene, cu excepția Parlamentului, ci acestea se raporteză la cetățeni în principal prin guvernele naționale. În ciuda puterii de a propune și implementa politicile, instituțiile de bază ale Uniunii Europene, Comisia, Consiliul de Miniștri, Consiliul European și Curtea Europeană de Justiție, obțin autoritatea nu de la cetățeni, ci de la liderii și guvernele statelor membre. Acestea sunt formate, fie din liderii guvernelor naționale, fie sunt desemnate de către acești lideri.

Nu există un sistem fiscal european generalizat. Uniunea Europeană colecteză fonduri parțial din contribuții și taxe vamale, care reprezintă un fel de impozite, dar majoritatea impozitelor, pe venit, pe profit, pe proprietate, pe vânzări, pe profiturile realizate din capital, sunt colectate de unitățile naționale și locale ale guvernelor, care de asemenea elaborează politici fiscale.

Nu există un sistem european militar sau de apărare. Armatele, flotele și forțele aeriene ale statelor membre sunt în continuare răspunzătoare față de guvernele statelor membre, deși acestea s-au unit pentru a forma baza unei forțe de securitate europeană.

Uniunea Europeană poate deține un steag și un imn proprii, dar majoritatea cetățenilor statelor membre țin încă mult la steagurile, imnurile și orice alt simbol național, iar progresul făcut spre stabilirea unei identități europene este modest.

O construcție de tip confederal a fost privită cu mai multă deschidere de către statele membre ale Uniunii Europene. Ideea creării unui „Concert al Statelor Europene” există încă din timpul lui Charles de Gaulle. El a crezut în ideea de unitate între statele Europei, dar fără a avea la bază o viziune supranațională. Construcția ideală în opinia sa era un „concert al statelor europene” în care țările membre își coodonează politicile naționale dar nu cedează suveranitatea națională unui „superstat” european.

1.4. Elemente de federalism în Uniunea Europeană

În teoria relațiilor internaționale nu există o școală academică specifică pentru federalismul european, și aceasta pentru că federalismul tinde să fie un proiect politic care urmărește realizarea de obiective particulare.

Un sistem federal este cel în care coexistă cel puțin două niveluri de guvernare, național și local, având puteri distinctive sau comune, fiecare deținând funcții separate, dar neavând autoritate supremă unul asupra celuilalt. Un guvern federal își exercită puterea atât asupra instituțiilor care o alcătuiesc, cât și asupra cetățenilor, existând o legătură directă între cetățeni și fiecare nivel de guvernare.

Un sistem federal este alcătuit, în mod normal, dintr-un guvern național ales, cu unică putere asupra politicii externe și de securitate, și guverne locale alese separat, cu puteri asupra unor domenii cum ar fi educația și poliția. Există o constituție scrisă, care stabilește ce puteri au diferitele niveluri de guvernare, o forță de securitate comună, o curte care poate judeca dispute între acestea, o singură monedă, precum și cel puțin două seturi majore de legi, de guvernare, de birocrație și impozitare. Cel mai cunoscut exemplu de federație este cel al Statelor Unite ale Americii.

Pentru federaliști, statul supranațional generează eficiența datorită centralizării într-o anumită măsură și datorită distribuirii competențelor politice. Acest lucru ajută la diferențierea federației de confederație, unde competențele politice în domenii cheie care pot afecta suveranitatea rămân în mâinile statelor membre componente. Proiectul federalist implică obținerea unui echilibru potrivit între nivele de autoritate diferite și rivale, pe de o parte, și între eficiență și democrație pe de altă parte. Federaliștii consideră că există posibilitatea creării unei combinații corespunzătoare între autonomia unităților și armonia întregului în vederea realizării strategiilor comune.

Eforturile de unificare a Europei intr-o structură federală sunt rezultatul unei filosofii a istoriei care unește experiența trecutului cu idealuri pentru viitor. Experiența trecutului arată, potrivit acestei concepții, ca o unificare a Europei este singura soluție europeană posibilă pentru a preîntâmpina conflicte armate sau divizări ideologice ale continentului. Pentru federaliști, formarea unei Uniuni Europene ca o structură federală este cea mai importantă sarcină. Uniunea Europeană nu este concepută ca scop în sine, ci ea ar oferi popoarelor Europei o modalitate de a rezolva împreună problemele comune. Și, totuși, anumiți cercetători se întreabă dacă Uniunea Europeană poate fi sau trebuie descrisă ca un stat federal:

„Uniunea Europeană contemporană este o federație mult mai restrânsă și mai slabă decât orice federație națională existentă – atât de slabă încât ne putem întreba dacă este cu adevărat o federație… Uniunea Europeană a fost concepută și rămâne în primul rând o instituție internațională limitată la coordonarea reglementărilor naționale privind comerțul cu bunuri și servicii, precum și a fluxurilor rezultante de factori economici. Domeniul său de competență și prerogativele instituționale sunt limitate în mod corespunzător. Nu numai că ordinea constituțională a Uniunii Europene este doar în mică măsură federală, aceasta abia dacă poate fi recunoscută și ca stat.”

Totuși, deși Uniunea Europeană este departe de a fi o federație pe deplin dezvoltată, McCormick găsește, totuși, anumite elemente ale unui sistem federal:

Deține o putere legislativă reprezentativă aleasă direct, sub forma Parlamentului European, care are puteri din ce în ce mai mari în procesul de elaborare a legilor europene. Pe măsură ce aceste puteri cresc, puterile legislative naționale scad.

Deține un sistem complex de tratate și legi care sunt uniform aplicabile în întreaga Uniune Europeană, la care sunt supuse toate statele membre și toți cetățenii acestora și care sunt interpretate și protejate de Curtea Europeană de Justiție.

În domeniile de politici asupra cărora statele membre au convenit să cedeze autoritatea către Uniunea Europeană, incluzând comerțul intraeuropean, mediul, agricultura și politica socială, legea Uniunii are înâietate față de legea națională.

Bugetul Uniunii Europene, deși încă redus în comparație cu bugetele naționale cele mai mari, acordă instituțiilor Uniunii un element de independență financiară.

Comisia Europeană are autoritatea de a controla negocierile cu terțe părți în numele tuturor statelor membre, în câmpurile în care i-a fost acordată autoritate din partea statelor membre.

Mai multe state membre au propria monedă, moneda Euro. Prin lansarea sa în 2002, politica monetară a fost transferată de la propriile bănci centrale naționale la Banca Centrală Europeană din Frankfurt.

O nouă încercare de adoptare a termenului „federal” a fost făcută o dată cu negocierea Tratatului de la Maastricht, când reprezentanții Marii Britanii au negociat înlocuirea termenului de „federal” din preambulul Tratatului cu termenul de „o uniune cât mai strânsă”.

Adepții cei mai entuziaști ai integrării europene ar dori crearea Statelor Unite ale Europei federale, în care guvernele naționale de astăzi să devină guverne locale, deținând aceleași tipuri de puteri ca și guvernele landurilor din Germania sau guvernele statelor din Statele Unite. Înainte ca acest lucru să fie posibil, ar trebui să existe, cel puțin un guvern european ales direct, o constituție, un sistem fiscal comun, o monedă unică și o armată comună, iar instituțiile Uniunii Europene ar trebui să fie capabile să acționeze în numele tuturor statelor membre în relațiile externe.

În discursul pronunțat la Universitatea Humboldt din Berlin, “De la confederație la federație – puncte de vedere privind finalitatea integrării europene”, 2000, ministrul german de externe, Joschka Fischer, propunea transformarea Parlamentului European într-o structură bi-camerală cu puteri sporite și chiar alegerea unui președinte al Uniunii Europene prin vot popular. Parlamentul European va comporta în noua configurație două Camere pentru a reprezenta Europa națiunilor și cea a cetățenilor. Una din adunări ar fi compusă din aleși aparținând în același timp parlamentelor naționale; cealaltă, desemnată prin sufragiu universal, ar fi un fel de Senat, având fie un număr de reprezentanți egal pentru toate țările membre, fie un număr proporțional dimensiunii acestora. Fischer mai considera că un prim pas către o Europa federală ar fi o cooperare mai strânsă între țările zonei Euro, în special în domeniul politicilor economice. El mai adauga, de asemenea, că, deși viziunea sa ar necesita eventual o Constituție și alegeri directe pentru un guvern european, o Europă federală nu ar trebui să însemne abandonarea statului-națiune. “Chiar și în cazul modelului federal absolut, statul-națiune, cu tradițiile sale culturale și democratice, ar fi de neînlocuit pentru a putea avea o uniune de cetățeni și state cu legitimitate publică”, mai spune el.

O alternativă a celor două modele clasice ar fi federația de state, propunere făcută de profesorul universitar francez Olivier Beaud și popularizată de Jacques Delors, fostul președinte al Comisiei Europene.

Conceptul de federație de state poate fi ințeles ca urmare a unei demonstarții: federalismul nu se reduce numai la construcția unui stat federal. Statele se pot angaja într-o acțiune comună prin respectarea și recunoașterea unor valori comune și acceptarea unui drept comun, fără a renunța la propria suveranitate. Este o încercare de a face imaginabilă o realitate care există deja, aceea a Europei. Federația de state se află la jumătatea drumului dintre statul federal și confederație, un spațiu considerat gol mai mult timp. În acest cadru, statele formează mai mult decât o confederație deoarece își exercită suveranitatea în comun în numeroase domenii. La acestea se mai adaugă și alte elemente: statele decid prin vot cu majoritate, acceptă participarea la luarea deciziilor a unor instituții și organe care nu sunt emanația lor directă, recunosc întietatea dreptului comunitar și efectul direct. Dar, aceste state nu formează un stat federal pentru ca „pactul constituțional”care este la baza federației de state nu poate fi modificat decât cu acordul tuturor popoarelor, care conservă dreptul de a se retrage din Uniune și de a nu se supune autorităților centralizate.

După aproximativ două decenii, această alternativă a fost readusă în discuție de actualul președinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, care, în discursul privind starea Uniunii în fața Parlamentului European din 2012, a insistat asupra faptului că Europa are nevoie de o nouă direcție și de o nouă abordare. „O federație a statelor-națiune, acesta este orizontul nostru politic. Fac apel la o federație a statelor-națiune. Nu un super-stat, ci o federație care să poată să  funcționeze printr-o mutualizare a suveranității", a spus președintele Comisiei Europene, fără a oferi detalii despre noul proiect european. Transformarea Uniunii Europene într-o federație de state naționale ar însemna, de fapt, o uniune economică, politică și financiară, care în opinia președintelui Comisiei Europene ar trebui începută în viitorul apropiat prin transformarea tratatelor existente.

Tratatul de la Lisabona își asumă decizia Convenției de simplificare a sistemului juridico-politic european, stabilind că Uniunea să rămână singura organizație de referința în spațiul european și dotând-o cu personalitate juridică proprie. Astfel, articolui I din noul Tratat al Uniunii Europene prevede, în al trilea paragraf, că: “Uniunea va înlocui Comunitatea Europeană și ii va succede”. Această măsură consolidează modelul european compus, de acum, dintr-o entitate unică, Uniunea Europeană, care acționează în conformitate cu metode proprii: federală în cazul politicilor comune și confederală sau interguvernamentală în cazul Politicii Externe și de Securitate Comună. Se consolidează caracterul special al Uniunii Europene, de organizație construită pe un model politic mixt federal- interguvernamental.

Capitolul 2: Evoluția istorică a politicii externe a Uniunii Europene și nevoia de reformă

2.1. Natura politicii externe a Uniunii Europene

În sens larg, politica externă poate fi definită ca fiind o activitate de dezvoltare și gestionare a relațiilor dintre state (în acest caz, Uniunea Europeană) și alți actori internaționali, care promovează valorile autohtone, interesele și politicile statului sau actorului în cauză. Politica externă poate implica și folosirea instrumentelor economice, dar obiectivele sale sunt în mod explicit politice sau legate de securitate, în contrast cu politica economică externă, ale cărei obiective și mijloace sunt economice. Domeniul politicii externe este îndreptat către mediul extern, având ca obiectiv influențarea acestui mediu și comportamentul actorilor în cadrul acestuia, cu scopul de a-și urmări interesele, valorile și a-și atinge țelurile. Conceptul de politica externă diferă, astfel, de cel al relațiilor externe, deoarece primul este despre influențarea mediului și a actorilor externi, pe când cel de-al doilea se referă la păstrarea relațiilor cu actorii externi.

„Acțiunea externă a Uniunii europene” reprezintă un termen mai larg care cuprinde atât Politica Externă și de Securitate Comună, cât și relațiile externe politice ale Comunității și politicile de dezvoltare, vecinătate, comerț, de extindere și de ajutor umanitar ale Uniunii Europene. „Politica externă a Uniunii Europene”, la rândul său, face parte din acțiunea externă a Uniunii, reprezentănd un fel de subcategorie. Ea cuprinde, înainte de toate, Politica Externă și de Securitate Comună, dar nu se limitează doar la aceasta. Politica externă cuprinde, în plus, și aspectele politice ale Comunității în relațiile externe. Deși este greu de făcut o delimitare, se poate presupune că, problemele reglementate de Comisie prin intermediul Direcțiilor Generale (DG RELEX), se încadrează, mai degrabă, în domeniul politicii externe, în timp ce celelalte Direcții se ocupă de alte aspecte ale relațiilor externe ale Uniunii.

Stephan Keukeleire și Jennifer MacNaughtan consideră că, prin politica externă a Uniunii Europene, se înțelege politica externă pe mai multe niveluri și mai mulți piloni, ca un întreg. Astfel, aceasta include politica externă dezvoltată în interiorul celor trei piloni, atât prin interacțiunea acestora între ei, cât și prin interacțiunea cu politicile externe ale statelor membre. În concepția lor, politica externă a Uniunii Europene, nu este echivalentă cu:

Politica Externă și de Securitate Comună/Politica Europeană de Securitate și Apărare: este de neconceput să restrângem politica externă doar la nivelul acțiunilor și deciziilor adoptate în cadrul celui de-al doilea pilon al Uniunii Europene;

Politica externă europeană: Uniunea Europeana nu include toate statele europene și este doar una dintre diferitele cadre multilaterale europene prin care politica externă se dezvoltă, de aceea Uniunea Europeană nu poate fi echivalentă cu Europa;

Suma politicilor externe naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Politica externă a Uniunii Europene nu este nici atotcuprinzătoare, nici exclusivă. Acest lucru implică faptul că statele membre își păstrează politicile externe naționale, ceea ce, în parte, poate fi definit și dezvoltat ca o minimă sau nulă intervenție din partea Uniunii Europene.

Uniunea Europeană este un actor internațional aparte, iar politica externă a acesteia este plină de paradoxuri.

Eticheta de „politică externă a Uniunii Europene” include doar politicile externe naționale în măsura în care acestea sunt dezvoltate, într-o anumită masură, prin intermediul mecanismului Uniunii Europene.

2.1.1. Politica externă a Uniunii Europene pe mai multe niveluri

Caracteristica politicii externe a Uniunii Europene este interacțiunea dintre nivelul național și cel european, cu centru de greutate și natura interacțiunii variind în funcție de problema existentă. Totuși, politica externă a Uniunii Europene nu este un simplu joc pe două niveluri. Nivelul național și cel european nu sunt clar separate unul de altul, iar elaborarea politicilor se realizează, de asemenea, la alte niveluri. În mare măsură, politica externă a Uniunii Europene poate fi conceptualizată ca un complex pe mai multe niveluri al politicii externe, cu actori care sunt conectați între ei prin intermediul legăturilor formale și informale. În funcție de problemă, acești actori au diferite competențe, obligații, resurse și legitimitate. De asemenea, politica externă a Uniunii Europene poate fi caracterizată ca un exemplu de guvernare pe mai multe niveluri, care cuprinde o serie de actori interdependenți față de diferite niveluri politice, cu puteri și interese multiple, funcții complementare și competențe suprapuse.

Ca să ințelegem mai bine caracterul multi-nivel al politicii externe a Uniunii Europene trebuie să privim dintr-o perspectivă mai largă. Deși ne concentrăm pe Uniunea Europeană, nu trebuie să cădem în capcana eurocentrismului, dând o impresie falsă statelor membre, că Uniunea Europeană este singurul sau cel mai important cadru internațional în care poți să dezvolți o politică externă, să îi promovezi obiectivele sau să-i îndeplineși angajamentele. Politica externă a Uniunii Europene este, la rândul ei, încorporată într-un set mai larg de rețele de politică externă pe mai multe niveluri care include organizații interguvernamentale ca Organizația Tratatului Nord-Atlantic, Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană, Consiliul Europei, Organizația Națiunilor Unite. Aproape toate acțiunile de politică externă întreprinse de Uniunea Europeană se realizează, fie în cooperare cu altă organizație internațională (și câteodată la cererea sau ințiativa acesteia), fie in paralel (sau în competiție) cu acțiunile acestor organizații. William Wallace introduce termenul de „politică externă multilocation”, pentru a evita noțiunea de ierarhie care implica cel mai adesea conceptul de multi-nivel și pentru a indica faptul că Uniunea Europeană este una singură (unică) între locațiile relevante pentru elaborarea politicilor externe. Acesta implică faptul că statele membre continuu pun în balanță argumentele pro și contra pentru dezvoltarea politicii externe în Uniunea Europeană și nu în alt forum de politica externă.

2.1.2. Politica externă a Uniunii Europene pe mai mulți piloni

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază sistemul cu trei piloni: Politica Externă și de Securitate Comună, al doilea pilon, de natură interguvernamentală; al treilea pilon, care are de-a face cu dispozițiile cu privire la Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne; și primul pilon, Comunitățile Europene, inglobând mai multe politici: politica agricolă comună, piața internă, comerț și dezvoltare.

Metoda interguvernamentală care caracterizează al doilea și al treilea pilon implică faptul că statele membre își păstrează controlul complet asupra dezvoltării politicii externe în cadrul acestor piloni, prin poziția dominantă a Consiliului de Miniștrii și unanimitate în luarea deciziilor. Aceasta se află în contrast cu primul pilon de „metodă comunitară”, care se bazează pe un echilibru instituțional între Consiliul de Miniștii, Comisia, Parlamentul European și Curtea de Justiție și pe votul majoritar pentru cele mai multe decizii în cadrul Consiliului.

Politica externă a Uniunii Europeane se realizează prin intermediul celor trei piloni, prin interacțiunea dintre aceștia, deși accentul principal este pe primul și pe cel de-al doilea pilon. Acest sistem cu trei piloni are consecințe pe termen lung asupra politicii externe. Totuși diviziunea formală dintre Comunitatea Europeană și Politica Externă și de Securitate Comună/Politica Europeană de Securitate și Apărare este, de asemenea, înșelătoare și practică, politica externă a Uniunii Europene nu urmează întotdeauna clasificarea oficială a tratatelor. În cadrul pilonilor există diferențe majore în ceea ce privește competența și metoda de elaborare a politicilor (de exemplu, diferențele majore în politica comercială și de dezvoltare). Acest lucru subliniază o mult mai mare complexitatea și diversitatea a mecanismului politicii externe decât o simplă catalogare „Comunitatea Europeană versus Politica Externă și de Securitate Comună/Politica Europeană de Securitate și Apărare” și „metoda comunitară versus metoda interguvernamentală”. Mai bine politica externă ar trebui caracterizată ca un circuit continuu, plecând de la diverse grade ale integrării supranaționale și trecând prin diverse grade ale integrării interguvernamentale să se ajungă la o cooperare interguvernamentală pură. Deși există o graniță clară între cei trei piloni (care are repercusiuni semnificative pentru politicii externe), în practică, există o puternică interacțiune și uneori chiar și o simbioză între ele, ceea ce face, uneori, sistemul de piloni, mai putin relevant. În timp ce Politica Externă și de Securitate Comună este considerată, în mod formal, motorul de elaborare al politicilor externe, ce implică mai multe probleme majore, din punct de vedere politic și operațional, inima politicii externe o reprezintă Comunitatea Europeană, nu Politica Externă și de Securitate Comună.

2.2. Istoria evoluției politici externe a Uniunii Europene până la Tratatul de la Lisabona

În demersurile lor de a edifica o politică externă europeană, liderii Uniunii Europene s-au simțit trași în două direcții. Pe de o parte, este clar pentru toată lumea că Uniunea Europeană are mai multă putere și influență, la nivel mondial, dacă statele sale membre acționează ca un grup și nu individual. Pe de altă parte, însă, există teama că acest tip de coordonare ar putea duce la amestecul în libertatea statelor membre de a-și rezolva singure problemele cu caracter național și la pierderea suveranității lor naționale, Uniunea Europeană devenind astfel o federație europeană. Contradicția dintre aceste două tendințe a dus la tensiuni care au subminat demersurile de găsire a unor poziții comune în privința politicilor, ca să nu mai vorbim de o politică externă.

Tratatele de la Roma nu fac nici o referire la politica externă, iar Comunitatea Economică Europeană s-a concentrat o perioadă îndelungată numai asupra politicii economice interne, deși potrivit logicii propagării măsurilor de dezvoltare a pieței unice, era greu de evitat căutarea unui acord și la nivelul politicii externe comune. În primii ani ai integrării au existat câteva încercări în acest sens, abandonate însă, printre ele numărâdu-se Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) și Comunitatea Politică Europeana (CPE), ori planurile lui Charles de Gaulles de a se organiza reuniuni regulate între liderii Celor Șase, pentru a pune bazele unei politici externe unitare. Comunitatea Europeană de Apărare a fost inițiată in 1951 și a fost susținută foarte activ de Franța, urmând să se bazeze pe existența unei armate europene comune și pe un minister european al apărării, Marea Britanie s-a opus însă inițiativei, preferând să se dedice obiectivelor Tratatului de la Bruxelles și să coopteze și Italia și Germania de Vest. Perspectiva Comunității Europene de Apărare s-a spulberat în 1954, când Adunarea Națională Franceză a respins această inițiativă.

În anii următori, liderii Comunității s-au concentrat asupra creării unei piețe unice și abia la Summit-ul din 1969 s-a mai readus în discuție problema politicii externe. Anul următor au convenit să promoveze Cooperarea Politică Europeană, un program în cadrul căruia miniștrii de externe ar fi urmat să se întâlnească pentru a analiza problemele de politică externă și pentru a-și conjuga politicile externe. Cooperarea Politică Europeană a fost în întregime un proces interguvernamental, independent de tratate, acceptat între guverne, nu s-au adoptat legi de politică externă, fiecare stat membru acționa în continuare în mod independent, iar majoritatea deciziilor cheie cu privire la politica externă trebuiau în continuare să fie luate în unanimitate. Cu toate acestea, consultatea a devenit un obicei, Consiliul European înființându-se în 1974 în parte pentru a-i reuni pe liderii statelor membre ca să-și coordoneze politicile.

Procesul de Cooperare Politică Europeană a fost un proces strict interguvernamental, monitorizat de miniștrii de externe reuniți în cadrul Consiliului de Miniștrii și condus de Consiliul European. Reuniunile regulate ale oficialilor de la vârf din toate ministerele de externe au asigurat comunitatea acestui proces; în Bruxelles s-a înființat un Secretariat restrâns ca dimensiuni, în scopul de a sprijini țara care deținea președinția Consiliului de Miniștrii, ceea ce a dat un și mai mare impuls procesului. Țările mai mari sau mai active, precum Marea Britanie și Franța, nu au întămpinat probleme în asigurarea conducerii în cadrul acestui proces; pentru țările mai mici sau neutre, precum Irlanda sau Luxemburg, coordonarea acestei politici a cerut însă un anumit efort. Rotarea conducerii la fiecare șase luni a asigurat fiecărui stat membru șansa de a se afla la cârmă, dar a complicat viața statelor care nu erau membre ale Comunității, ele trebuind să-și deplaseze atenția de la un stat membru la altul și să stabilească contacte cu miniștrii și reprezentanții administrațiilor din fiecare stat membru care se afla la conducere.

Recunoașterea oficială a acestui proces a venit odata cu Actul Unic European, în 1986, care a confirmat că statele membre se angajau „să depună toate eforturile de a cristaliza și implementa o politică europeană comună”. A început apoi Războiul din Golf, din 1990-1991, care a găsit însă Comunitatea divizată și totodată complet nepregătită.

Când Irakul a invadat Kuweitul în august 1990, Statele Unite ale Americii a orchestrat o campanie multinațională care a implicat 13 țări în apărarea Arabiei Saudite, campanie urmata de șase săptămâni de război aerian și de patru zile de lupte de teren împotriva Irakului, în februarie 1991. Comunitatea s-a unit împotriva Irakului și a impus sancțiuni de embargo la importurile de petrol, a suspendat acordurile comerciale, a înghețat conturile și bunurile Irakului aflate pe teritoriul Comunității Europene și a acordat ajutoare de urgență statelor de pe linia de frontieră. În ceea ce privește însă acțiunea militară, membrii Comunității au avut poziții destul de diferite:

Marea Britanie a trimis 35.000 de soldați, 60 de avioane de război și 15 nave de război, plasânu-le sub comanda americană.

Franța a trimis 12.500 de soldați, 40 de avioane de război și 14 nave, dar a pus accentul pe rezolvarea conflictului pe cale diplomatică, pentru a rămâne în relații amiabile cu producătorii arabi de petrol și pentru a-și proteja piața de desfacere a armelor.

Germania s-a limitat la o atitudine pacifistă tipică pentru ea după cel de-Al Doilea Război Mondial și la trimiterea de trupe în limitele permise de constituție; a trimis detectoare de mine și a sprijinit financiar Statele Unite ale Americii și Marea Britanie.

Belgia a refuzat să vândă muniție Marii Britanii și, împreună cu Portugalia și Spania, a refuzat să permită ca flota sa să fie implicată în alte acțiuni decăt cele de detectare de mine sau de întărire a blocadelor împotriva Irakului.

Irlanda a rămas neutră.

Răspunsul Comunității, prin vocea ministrului pentru afaceri externe al Luxemburgului, a subliniat „lipsa de semnificație politică a Europei”. În opinia ministrului afacerilor externe al Belgiei, Mark Eykskens, Comunitatea Europeană este „un gigant economic, un pitic politic și vierme militar”. Președintele Comisiei, Jacques Delors, observa că statele membre au găsit abordarea necesară împotriva Irakului în ceea ce privește sancțiunile impuse, în momentul în care s-a constatat că situația urma să fie soluționată prin forță, Comunitatea și-a dat seama că nu avea nici instrumentele instituționale, și nici forță militară care să-i permită să se implice ca o putere unitară.

2.2.1. Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la Politica Externă și de Securitate Comună

Divergențele legate de război – la care s-au adăugat dramaticele schimbări ce au avut loc în aceeași perioadă în Europa de Est și fosta URSS – au scos în evidență necesitatea ca Europa să-și abordeze politica externă cu mai multă forță, ceea ce a dus la creșterea presiunilor pentru o revizuire a procesului de Cooperare Politică Europeană. Rezultatul a fost înlocuirea, prin Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, cu Politica Externă și de Securitate Comună.

Pe baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin intermediul Actului Unic European, al doilea pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o Politica Externă și de Securitate Comună având ca obiective:

salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței și a integrității Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite;

consolidarea securității Uniunii sub toate formele;

promovarea cooperării internaționale;

dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cum funcționează Politica Externă și de Securitate Comună?

Politica Externă și de Securitate Comună este reglementată de prevederile Titlului V al Tratatului privind Uniunea Europeană. Tratatul de la Maastricht a pus bazele structurii cu trei piloni, iar Titlul V constituie unul dintre cei trei “piloni” ai Uniunii Europene, ceilalți fiind Comunitatea Europeană și Justiția și Afacerile Interne.

Pe de o parte, în privința unor probleme cheie pe scena internațională s-a ajuns la o convergență constantă de opinii între statele membre. Ambasadorii acestor state la Națiunile Unite au dese reuniuni unde își pun de acord politicile, iar statele Uniunii Europene votează în general împreună în cazul rezoluțiilor din Consiliul de Securitate în care Uniunea Europenă, prin Marea Britanie și Franța, deține două dintre cele cinci locuri permanente. Uniunea Europenă a convenit asupre unor “strategii comune”, care să reglementeze abordarea Politicii Externe și de Securitate Comună a Uniunii în privința unei anumite probleme, cum ar fi cele legate de Rusia și Ucraina, “acțiuni comune”, cum ar fi trimiterea de ajutoare umanitare în Bosnia și de observatori externi la alegerile din Rusia și Africa de Sud, și “poziții comune”, în ceea ce privește relațiile Uniunii cu alte țări precum cele din Balcani, Orientul Mijlociu, Myanmar și Zimbabwe.

În plus, Uniunea Europeană a coordonat ajutoarele occidentale către Europa de Est, Rusia și fostei URSS, în anii ’90, devenind principalul furnizor de ajutoare pentru țările în curs de dezvoltare. Președintele Comisiei Europene participă la întâlnirile G8 împreună cu liderii Rusiei și ai celorlalte șapte țări puternic industrializate (dintre care patru sunt state membre) precum și la o întâlnire anuală cu președintele Statelor Unite ale Americii. Importanța Uniunii Europene la nivel mondial este reflectată și de faptul că aproape toate țările din lume și-au deschis reprezentanțe diplomatice la Bruxelles (atât pentru Belgia cât și pentru Uniune), iar Comisia are peste 135 de reprezentanțe proprii în diferite țări ale lumii.

Pe de altă parte, au existat și multe exemple de slabiciune ale Uniunii Europene și de divizare, mai ales în cazul țărilor din Balcani. Uniunea n-a reușit să intermedieze încheierea păcii în Bosnia (sarcină dusă la îndeplinire ulterior, sub conducerea Statelor Unite ale Americii) și nu a reușit să acționeze în disputa din 1996, dintre Grecia si Turcia cu privire la o insulă nelocuită din Marea Egee. Cel de-al doilea caz a dat ocazia secretarului de stat adjunct pentru probleme europene al Statelor Unite ale Americii, Richard Holbrooke, să acuze Uniunea Europeană că „doarme”. A urmat apoi reacția foarte slabă a Uniunii în criza din 1998 din provincia Kosovo, din Iugoslavia. Când etnicii albanezi din Kosovo au declanșat mișcarea de independență față de Iugoslavia dominată de sârbi, guvernul lui Slobodan Miloșevic a răspuns prin forță. Aceasta a declanșat o gravă problemă din cauza numărului mare de refugiați și a fost raportată comiterea de masacre atât în rândul kosovarilor cât și al musulmanilor. Inițial poziția Occidentului în acest conflict părea să aibă ca scop împiedicarea separatismului, și mai puțin stoparea violențelor, iar guvernul Milosevic a luat acesta drept semnal de a-și continua ofensiva. Când a venit și răspunsul militar, în martie 1999, conducerea nu mai aparținea Uniunii Europene, ci Statelor Unite, sub auspiciile Tratatului Nord-Atlantic.

Problemele de Politică Externă și de Securitate Comună sunt în mare parte consecința slăbiciunilor mecanismelor de concepere a politicilor Uniunii Europene. Principala dificultate o reprezintă faptul că, în timp ce Comisia se ocupă de negocierile comerciale în numele Uniunii, dezbaterile cu privire la Politică Externă și de Securitate Comună au rămas în sarcina Consiliului de Miniștii; astfel au căpătat o mai mare orientare către interesele naționale și au fost supuse în mai mare măsură disputelor interguvernamentale.

Schimbările aduse de Politică Externă și de Securitate Comună prin Tratatul de la Amsterdam erau menite să aducă soluții la aceste probleme. În afara de a permite votul majorității calificate pe probleme de politică externă, s-a modificat și principiul rotării Președinției Uniunii Europene, astfel încât țările mai mari să alterneze cu țări mai mici, în felul acesta echilibrând puterea. Un stat poate înregistra o „abținere constructivă”, ceea ce poate însemna și refuzul de a lua parte la acțiunea sau politica hotărâtă, sau poate folosi dreptul de veto, caz în care chestiunea poate fi înaintată Consiliului dacă statele membre decid prin vot majoritar calificat că doresc să procedeze astfel. Tratatul de la Amsterdam a mai dus și la crearea unei Unități de Planificare a Politicilor și Avertizare Timpurie, care să ajute Uniunea să anticipeze din timp crizele externe, iar cele patru vechi posturi de afaceri externe de la Comisia Europeană au fost înlocuite cu unul singur, cel de Înalt Reprezentant pe probleme de politică externă, primul deținător al acestui post fiind Javier Solana, fostul secretar-general al Tratatului Nord-Atlantic. Prin noua constituție, sarcinile comisarului european și ale Înaltului Reprezentant vor fi reunite în persoana unui singur ministru, care va avea mandat să facă declarații în numele Uniunii Europene, în ansamblul său, pe problemele asupra cărora Uniunea are o poziție unitară. Ministru va avea sprijinul unui serviciu diplomatic extins.

Ironia este că în timp ce liderii statelor membre aveau poziții echivoce sau nu puteau cădea de acord în privința creșterii prerogativelor de politică externă ale instituțiilor Uniunii, perspectiva unei Politici Externe și de Securitate Comună se bucura de un larg sprijin din partea publicului. Sondajele efectuate de Eurobarometru arătau frecvent că peste două treimi din europeni erau în favoarea acestei politici. Cea mai mare proporție s-a înregistrat în Italia, Luxemburg, Grecia si Germania (80-83% pentru), iar cea mai mică proporție în Finlanda, Austria, Suedia si Marea Britanie (52-57%).

2.3. Nevoia de reformă a politicii externe a Uniunii Europene

Politica externă a Uniunii Europene s-a dezvoltat mult în ultimele decenii. Plecând de la Cooperarea Politică Europeană, trecând prin Tratatul de la Maastricht, Amsterdam și Nisa, evoluția politicii externe europene a fost treptată și sporită continuu. De fapt, politica externă este, probabil, domeniul în care Uniunea Europeană a avansat cel mai mult în ultimii ani; Uniunea acum „funcționează ca o entitate politică, care se ocupă cu combaterea terorismului, Balcanii, proliferarea armelor, procesul de implementare a păcii în Orientul Mijlociu, dezvoltarea în Africa și multe alte probleme”, așa cum concluzionează Frason Cameron. Acest progres este remarcabil în pofida faptului că, la acea vreme, elaborarea politicii externe în Uniunea Europeană suferea de mai multe lipsuri semnificative. Ele pot fi rezumate la: lipsa de leadership, continuitate, deficiențe instituționale, consecvență și resurse diplomatice. Aceasta duce la o lipsă de gandire strategică în luarea deciziilor și acuratețea acțiunilor într-un mod proactiv (flexibil).

Lipsa de performanță europeană în afacerile internaționale poate fi o consecință nu numai a lipsei de voință politică ci și a procesului de instituționarizare a Uniunii Europene. De fapt, există mai multe particularități instituționale care au îngreunat dezvoltarea unei politicii externe mai ferme a Uniunii. Acestea se referă atăt la structurile greoaie ale Uniunii căt și la reprezentarea sa difuză la nivel extern. De aceea era nevoie de reformă și de noutățile aduse de Tratatul de la Lisabona.

2.3.1. Structuri interne greoaie

Mecanismul politicii externe a Uniunii reprezintă un set complex de actori politici și birocratici cu resurse și competențe diferite. Este, de fapt, un set de responsabilități dispersate care dau naștere la deficiențe în dezvoltarea și punerea în aplicare a politicii externe. Și anume, există un risc de inconsecvență în interiorul, și între domeniile politicii bugetare în care resursele sunt alocate inegal și, uneori, duplicat, iar procedurile de luare a deciziilor sunt slabe. Împreună acestea împiedică dezvoltarea unui leadership necesar pentru o politică externă fermă și proactivă.

Datorită structurii pe trei piloni a Uniunii, sarcina dezvoltării și executării politicii externe revine mai multor actori, în funcție de subiectul concret în cauză. În timp ce Comisia are rol executiv, având responsabilitatea implementării și coordonării politicilor comunitare, Consiliul și Secretariatul său stabilește prioritățile și obiectivele pentru Politica Externă și de Securitate Comună. Această diviziune bine-cunoscută a forței de muncă atrage după sine duplicarea de birouri și spațiu, dar și, în unele aspecte de intersectare a pilonilor, birouri tematice în cadrul Comisiei și Secretariatul Consiliului. Acest lucru necesită, la rândul său, o cooperare laborioasă între cele două părți ale bulevardului Rue de la Loi. În practică ambele servicii cooperează bine și se completează unul pe altul în unele cazuri, dar induc o formă de competiție și „război de gazon”, printre altele. Această formă de „parteneriat-rival” este mai pronunțată în relația dintre Comisie și Secretariatul Consiliului în ceea ce urmează să se întâmple în domenii de competență care se suprapun ca: gestionarea situațiilor de criză, sectorul de reformă în securitate, non-proliferarea și dezarmarea. Această stare de fapt nu este numai de un interes conceptual, dar, oferă, de asemenea, un risc concret al neconcordanțelor dintre politicile promovate de Consiliu și Comisie.

Pe lângă problema coerenței instituționale, uneori Uniunea se mai lupta și cu „coerența pe orizontală” dintre ariile diferitelor politici care s-ar putea încadra bine în domeniul aceleiași instituții dar urmează obiective diferite. Aceasta se referă la coerența dintre aspectele interguvernamentale și cele comunitare ale politicii externe ale Uniunii Europene și consistența politicilor individuale în interiorul acestor două dimensiuni. Consistența instituțională, care este adesea descrisă ca o subcategorie a consistenței pe orizontală, denotă coerența în abordarea politicilor formulate de Comisie și Consiliu, precum și alte substructuri în cadrul acestor două instituții față de aceeași situație. O problemă în acest sens ar fi o coerență între politica comercială, ajutorul pentru dezvoltare, comerț și drepturile omului. În acest sens Comisia Europeană a creat un grup format din mai mulți comisari cu competențe în relații externe și politică de vecinătate, politica de extindere, de ajutor pentru dezvoltare și comerț. Acest grup era coordonat de însuși Jose Manuel Barosso, președintele Comisiei Europene de la acea vreme și era format din:

Benita Ferrero-Waldner, director adjunct al Grupului Comisarilor pentru Relații Externe si responsabilă cu relațiile externe și politica europeană de vecinătate. Ea a fost responsabilă în două direcții ale Comisii: Relațiile Externe (RELEX) și Oficiul de Cooperare EuropeAid.

Catherin Ashton, responsabilă cu comerțul exterior. Direcția Generală pentru Comerț din cadrul Comisiei Europene, responsabilă de punerea în aplicare a politicii comerciale externe a Uniunii Europene. Comerțul internațional este prim-planul în relațiile internaționale.

Louis Michel, responsabil cu ajutorul umanitar și politica de dezvoltare a Uniunii. El a fost responsabil pentru două direcții generale: Biroul Comisiei Europene pentru Ajutor Umanitar și Biroul pentru Dezvoltare.

Olli Rehn, responsabil cu extinderea. Acest lucru a fost instrumentul cheie în consolidarea modelului european și realizarea obiectivelor de politică externă și securitate. Direcția Generală pentru Extindere a gestionat acest procesul sub responsabilitatea sa.

Împărțirea resurselor/bugetului

Responsabilitățile împărțite pentru implementarea politicii externe a Uniunii Europene generează probleme, chiar dacă incoerența politică este evitată într-un fel sau altul. Și anume, bugetul pentru politică externă este distribuit inegal între piloni, și, ca o consecință, puterea de decizie și capacitatea de punerea în aplicare nu coincid intotdeauna. În conformitate cu tratatele, Consiliul este cel care hotărăște cu privire la politica externă și de securitate comună. Aceasă politică este, la rândul ei, pusă în aplicare, fie de președinția Consiliului, de Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună, sau de statele membre.

Aceată situație necesită un efort laborios de coordonare între piloni și sporește riscul de incoerență. În plus, Înaltul Reprezentant este pus într-o poziție rușinoasă pentru că el, în esență, nu dispune de resurse și o putere executivă. De fapt el este într-o poziție inferioară față de comisarul pentru relații externe care, deși are competențe politice mai mici, dispune de un considerabil control autonom asupra instrumentelor din primul pilon. Mai mult decât atat, Înaltul Reprezentant nu are, de asemenea, controlul asupra instrumentelor originale ale celui de-al doilea pilon, deoarece acestea aparțin statelor membre (mijloacele militare, de exemplu). Acestă lipsă de resurse oarecum slăbește poziția Înaltului Reprezentant față de terțe părți, la urma urmei, nu este în puterea lui de a respecta angajamentele pe care le-ar putea face.

Pe de altă parte nu este numai o distribuție inegală a resurselor între instituții ci și o dublare de mijloc. Despre dublarea din punct de vedere geografic și funcțional a birourilor am menționat anterior; la aceasta se adaugă dubla reprezentare la Națiunile Unite din New York și Geneva (delegațiile Comisiei și birourile de legătură ale Consiliului), precum și cele două centre de criză foarte bine echipate din punct de vedere tehnic (Centru de Situații din cadru Secretariatului Consiliului și Camera de Criză din cadrul Comisiei).

Proceduri slabe în luarea deciziilor

Acest grup de actori care sunt implicați în procedurile de elaborare a politicii externe a Uniunii Europene, nu este doar un grup complex, ci este reglementat de proceduri slabe în luarea deciziilor. Cu toate acestea, pe lângă complexitatea birocratică și ineficientă foarte criticată (și slaba reprezentare externă) regulile în luarea deciziilor sunt frecvent apărate. Acestea sunt văzute ca esențiale pentru protejarea autonomiei statelor membre. Justificate sau nu, aceste proceduri slabe de elaborare a politicilor împiedică Uniunea Europeană să aibă un rol mai important in afacerile internaționale și, astfel, să se gândească, în mod repetat, la o metodă de a reforma mecanismul de realizare a politicii externe.

Cel mai important lucru se referă la capacitatea Uniunii de a acționa (proactiv) în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună, fiind limitată considerabil de cerința de unanimitate. Cu excepția unor cazuri puține și limitate, Uniunea are nevoie de un consens între statele membre în asumarea unei poziții. În plus, cu excepția afacerilor comunitare, statele membre au libertatea de a decide dacă vor să folosească mecanismul Uniunii pentru realizarea anumitor politici în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună, sau preferă să meargă mai departe singuri sau în anumite coaliții. În cele din urmă, cadrul instituțional actual nu poate să garanteze o „coerență pe verticală” deplină. Chiar dacă statele membre sunt obligate prin lege să respecte deciziile Politicii Externe și de Securitate Comună, odată ce acestea au fost luate, Uniunea nu dispune de mijloacele necesare (ca în primul pilon) pentru a le pune în aplicare față de actorii naționali. Și anume jurisdicția Curții de Justiție nu poate fi aplicată în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună.

Lipsa unui leadership

Împărțirea responsabilităților și resurselor precum și procedurile slabe în luarea deciziilor împiedică dezvoltarea unei conduceri. Devine destul de clar că nu există un centru de politică antreprenorială și nici un centru de putere care să ofere o gândire și o orientare a politicii externe a Uniunii Europene într-un mod proactiv, coerent și continuu. Nici Comisarul pentru Relații Externe, nici președintele Comisiei, nici Înaltul Reprezentant nu pot să îndeplinească un asemenea rol și nici nu au capacitatea necesară de a face acest lucru. Președinția Consiliului, la rândul său, nu este implicată numai în instrumentele comunitare din domeniul afacerilor internaționale, dar aceasta se schimbă la fiecare șase luni. Neexistența unui leadership structural poate fi considerată ca unul dintre cele mai mari inconveniente ale acțiunii externe din cadrul Uniunii. Având în vedere că unii ar putea să o considere ca o competiție pentru politicile externe naționale, va fi dificilă promovarea unui leadership de la Bruxelles.

2.3.2. O reprezentare externă neclară

Uniunea a încercat să-și îmbunătățească reprezentarea externă, de exemplu a creat postul de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună în cadrul Tratatului de la Amsterdam. Cu toate acestea, reprezentarea externă rămâne neclară. Acest lucru reprezintă un obstacol major ca Uniunea să fie mai vizibilă și să aibă o mai mare influență pe scena internațională. Pe scurt, reprezentarea externă a Uniunii Europene este caracterizată printr-o lipsă de continuitate, o multitudine de actori implicați și lipsa de profesionalism în diplomație.

Lipsa de continuitate

Cel mai frapant este lipsa de continuitate în reprezentarea externă a Europei din cauza sistemului de rotație al Președinției Consiliului. Tratatele atribuie președinției cele mai importante responsabilități ale Uniunii în problemele Politicii Externe și de Securitate Comună, și, astfel, în aspectele de bază ale politicii externe. Ca o consecință, fața și vocea Europei se schimbă la fiecare șase luni. Înaltul Reprezentant este, cel puțin, un post formal, cu sarcina de a asista Președinția. Prin urmare, crearea acestui birou a atenuat problema lipsei de continuitate dar nu a rezolvat-o. Reprezentarea schimbătoare subminează construirea unor relații personale stabile și bazate pe încredere în rândul actorilor, factori cunoscuți a fi importanți în politica internaționlă. De asemenea accentul politicii externe este probabil să se schimbe la fiecare șase luni în funcție de reputația și importanța personalității care este la conducere. De fapt, actorii internaționali pot să ocolească Uniunea în anumite acțiuni dacă ei consideră că statele membre care dețin Președinția la acel moment nu sunt suficient de credibile și puternice (de exemplu Statele Unite nu era pregătită să accepte Grecia ca și interlocutor – deținătoare a Președinției Consiliului – în perioada crizei din Bosnia, ceea ce a dus la crearea Grupului de Contact Bosniac, în 1994 și excluderea Uniunii).

Dezavantajele Președinției rotative nu se aplică numai la reprezentarea la nivel înalt ci și la situațiile de pe teren. De fapt, este vorba despre ambasadele și misiunile statelor membre care asigură Președinția și sunt însărcinate să reprezinte Uniunea în diverse țări sau în organizațiile internaționale în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună. În principiu acestea atrag după sine aceleași probleme cunoscute la nivel central. La acestea se mai adaugă și faptul că multe state membre au o rețea limitată de ambasade. În cazul în care Președinția nu este reprezentată într-o anumită țară terță, alt stat membru este însărcinat să-i preia responsabilitățile. De fapt, de cele mai multe ori, reprezentarea Uniunii în țări terțe îi aparține unui stat membru care nu se află la conducere în Bruxelles.

Multitudinea de actori

Un alt obstacol important pentru o mai clară vizibilitate îl reprezintă multitudinea de actori însărcinați cu reprezentarea externă. Uniunea era reprezentată la nivel înalt de președintele Comisiei (pentru problemele comunitare) și de șeful de stat sau de guvern care deține Președinția Consiliului; la nivel ministerial, Uniunea vorbește și acționează prin intermediul comisarului pentru relații externe (pentru problemele comunitare) și ministrul de externe al țării care deține Președinția și Înaltul Reprezentant pentru problemele care vizează Politica Externă și de Securitate Comună. În cazul politicilor sectoriale care se încadrează în competențe comune sau amestecate (cum ar fi dezvoltarea, mediul sau justiția și afaceri interne), reprezentarea Uniunii este și mai complicată. Apoi Uniunea Europeană ar putea să acționeze prin intermediul comisarului respectiv, omologul său în guvernul care deține Președinția, sau amândouă. În cele din urmă, de obicei, atunci când vine vorba de probleme sau discuții mai complexe, diferiții actori însărcinați cu reprezentarea politicii externe se formează în formă de „Troikă” cuprinzând comisarul european pentru relații externe, Președinția și Înaltul Reprezentant, uneori completată de către Președinția care urmează.

Aceasta situație complexă lasă loc de confuzie în rândul statelor partenere (și în rândul publicului european). Într-adevăr s-ar putea să nu fie foarte clar cui i se adresează în anumite situații. În plus, există un risc constant de a transmite mesaje contradictorii și angajamente asumate de către un actor sau altul al Uniunii Europrne, care, pentru a putea fi evitate, necesită un efort mare de coordonare între diferiții reprezentanți ai Uniunii și personalul lor. Este vorba de această multitudine de actori, împreună cu rotația Președinției, care a provocat atâtea controverse în ceea ce privește numărul de telefon al Europei (cu referire la întrebarea pusă de Henry Kissinger, într-o notă ironică și puțin arogantă „Eu când vreau să vorbesc cu Europa, pe cine trebuie sa sun?”).

Mai mult decât atât, diferiții actori ai Uniunii Europene însărcinați cu reprezentarea externă diferă considerabil în ceea ce privește capacitatea lor de a fi prezenți pe teren. Și anume Înaltul Reprezentant, cu excepția celor două birouri de legătură ale Consiliului la Națiunile Unite de la New York și Geneva, nu are nici o altă reprezentare în străinătate. Acest fapt se întâmplă și la Președinție. Astfel, în ceea ce privește actorii autentici, doar Comisia este reprezentată permanent și global în terțe țări, dar este limitată în competențele sale de a acționa în numele Uniunii. În cele din urmă, tratatele recomandă ca misiunile statelor membre și Comisia să coopereze la nivel local pentru a se realiza un front unit. În timp ce aranjamentele în acest sens funcționează fără probleme în unele locuri, în altele, acest lucru nu se întâmplă. Una dintre probleme poate fi, de exemplu, posibila lipsă de experiență, pe problemele europene, printre corpul diplomatic al Președinției pe teren.

Lipsa de profesionalism diplomatic

Delegațiile Comisiei sunt, prin urmare, singurii actori care asigură o reprezentare globală a Uniunii Europene în țări terțe. Cu toate aceaste, personalul lor nu este format din diplomați instruiți și nu se implică în activitățile ce vizează ambasadele statelor într-un mod tradițional. Este adevărat că dimensiunea politică a activității delegației a crescut din 1990 și Comisia a reformat în mod constant Serviciul Extern (din care fac parte delegațiile). De exemplu, formarea personalului a fost intensificată și extinsă pe toate aspectele relațiilor externe. În plus profilul misiunii a fost actualizat deoarece conducătorul delegației se bucură de statutul de ambasador și nu mai este acreditat de miniștrii de externe, ci de șefii de stat. Cu toate acestea, personalul delegației încă „în mare parte este deficitar în a ști cum se face o expertiză a diplomației moderne și cum se gestionează o criză internațională din moment ce a fost obișnuit cu o politică îndreptată spre management de proiect și comerț. Ca urmare, abilitatea delegației de a furniza un raport bun în probleme de politică și securitate către conducerea de la Bruxelles rămâne nelimitată, inegală și neuniformă.”

La nivel central, Uniunea Europeană se confruntă cu probleme similare. În primul rând există personalul Comisiei (în Directoratul General pentru Relații Externe) care nu dispune de experiență și formare diplomatică. Într-o măsură mai mică, acest lucru se aplică și Secretariatului Consiliului (care a dobândit expertiză diplomatică autentică prin departamente naționale și agenți temporari). Lipsa de profesionalism diplomatic, atât la nivel local cât și central, limitează capacitatea analitică a Uniunii necesară în implementarea politicilor și a eligibilității de a executa o politică fermă și eficientă.

Calea spre Lisabona

În lumina așteptărilor cât mai înalte cu care Uniunea Europeană s-a confruntat în ceea ce privește domeniul politicii externe, nevoia de reformă a devenit de necontestat în primii ani ai deceniului. Prin urmare, revizuirea instituțională a reprezentat o parte importantă a dezbaterii globale privind reforma constituțională în Uniune după rezultatele dezamăgitoare ale Tratatului de la Nisa, în 2000. Prin intermediul „Declarației de la Laeken”, din decembrie 2001, de stabilire a unei Convenții cu privire la viitorul Uniunii, Uniunea Europeană a ales un mod inovativ și fără precedent de a reforma bazele legale ale construcției sale. În ceea ce privește acțiunea externă, Consiliul European de la Laeken a însărcinat Convenția de a face o Uniune „mai puternică în urmărirea obiectivelor esențiale și vizibilă în lume”. Convenția a luat cunoștință de aceasta afirmând că: „ așteptările continuă să crescă, atât în interior cât și în afara Uniunii Europene. Provocările globalizării și interdependența sporită a statelor și a regiunilor necesită ca Uniunea să fie un jucător puternic și credibil pe arena internațională, nu numai în domeniul economic ci și cel politic. Prin urmare, principala întrebare se punea, nu dacă Uniunea joacă un rol, ci cum se organizează eficient și coerent pentru a promova valorile fundamentale, interese comune și să contribuie la indeplinirea obiectivelor globale de pace, securitate și dezvoltare durabilă.”

Convenția a prezentat proiectul său cu privire la o Constituție, în iulie 2003. Dispozițiile în ceea ce privește acțiunea externă au fost, cu unele modificări, aprobate de către Conferința Interguvernamentală a statelor membre, care, în iunie 2004, a semnat, în cele din urmă, Tratatul de instituire a unei Constituții. După referendumurile negative din Franța și Olanda și impasul care a urmat, esența Tratatului Constituțional a fost transferată aproape complet în Tratatul de la Lisabona, semnat în decembrie 2007 și intrat în vigoare în decembrie 2009. Acesta nu a înlocuit fostele tratate ale Uniunii Europene ci le-a adus anumite modificări.

Capitolul 3: Inovațiile instituționale aduse de Tratatul de la Lisabona în ceea ce privește politica externă a Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona, numit și tratat reformator, a fost elaborat ca urmare a necesității de a răspunde problemelor unei aprofundări a integării construcției europene și a asigurării funcționării instituțiilor ei în condițiile unei lărgiri cu noi membrii, ca o evoluție firească a dinamicii europene. Acesta urmărește să pună la dispoziție Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor europeni. Tocmai în vederea asigurării și protejării drepturilor acestora, Tratatul de la Lisabona enunță încă din primele pagini considerentele pe care se bazează: demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea suverană a statelor, statul de drept – acestea sunt valorile fundamentale ale Uniunii Europene. Aceste valori sunt comune tuturor statelor membre și orice țară europeană care dorește să adere la Uniune trebuie să le respecte.

În ceea ce privește politica externă, Tratatul de la Lisabona regrupează instrumentele de care dispune atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici și oferă o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, care este și unul din Vicepreședinții Comisiei, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a Uniunii Europene iar noul Serviciu European pentru Acțiune Externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar. De asemenea, utilizează forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe. O altă noutate este faptul că s-a creat o nouă funcție, cea de președinte al Consiliului European pentru a oferi o mai multă continuitate și stabilitate activității desfașurate de Consiliul European, care devine o instituție a Uniunii Europene cu drepturi depline.

3.1. Principiile și obiectivele politicii externe a Uniunii Europene după Lisabona

O primă noutate adusă de Tratatul de la Lisabona o constituie introducerea cadrului conceptual necesar programării politice a acțiunii externe europene, în întregul său. Este vorba despre o noutate pentru că tratatele anterioare nu aveau obiective politice comune în sectorul politicii externe europene. În redactarea sa de la Maasticht, art. 11 al Tratatului privind Uniunea Europeană, era stabilit obiectivul general al Politicii Externe și de Securitate Comună, dar apoi trebuia să ajungem la „celelalte politici europene” – politica comercială sau cooperare pentru dezvoltare – pentru a cauta obiectivele proprii ale acestora.

Tratatul de la Lisabona introduce în Tratatul Uniunii Europene două articole referitoare la obiectivele europene în materie de acțiune externă cu efecte asupra politicii externe comune pe ansamblul său, incluzând și dimensiunea externă a politicilor comune. Este vorba, în primul rând, de art. 3 și art. 4, ce apare regularizat la un loc cu celelalte obiective generale ale Uniunii Europene, dar și art. 21, unde acestea sunt dezvoltate și mai concret.

Cadrul politic al principiilor și obiectivelor se bazează pe o nouă paradigma de politică externă, față de modelul anterior. Dacă înainte Politica Externă și de Securitate Comună era definită prin „apărarea interesului comun al statelor membre”, Tratatul de la Lisabona impune o acțiune externă care se redefinește, situând în centrul său noțiunea de „responsabilitate”, altfel spus, care implică direct, explicit, fără echivoc Uniunea Europeană în gestionarea problemelor internaționale.

În Titlul V al Tratatului se inserează un nou capitol, denumit „Dispoziții generale referitoare la acțiunea externă a Uniunii”, aricolul 21 cuprinzând valorile și obiectivele acțiunii externe. În primul paragraf sunt reunite principiile de acțiune și valorile ce trebuie să stea la baza acțiunii externe la nivel mondial: democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite și a dreptului internațional. Se mai afirmă că „Uniunea depune toate eforturile pentru a dezvolta relații și a construi parteneriate cu țările terțe și cu organizațiile internaționale, regionale sau globale care împărtășesc principiile prevăzute la primul paragraf. Aceasta promovează soluții multilaterale pentru problemele comune, în special în cadrul Organizației Națiunilor Unite.”

Paragraful 2 al articolului 21 cuprinde obiectivele politicii și acțiunii externe având ca scop asigurarea unui înalt nivel de cooperare în toate domeniile relațiilor internaționale. Acestea sunt:

apărarea valorilor, intereselor fundamentale, a securității, independenței și integrității Uniunii Europene. Față de redactare vechiului art 11, se adaugă “securitatea”, care constituia obiectul altui paragraf;

consolidărea și sprijinirea democrației, a statului de drept, a drepturilor omului și a principiilor dreptului internațional. Acest obiectiv are o redactare similară ultimului alineat al art. 11, dar se adaugă “principiile dreptului internațional”;

menținerea păcii, evitarea conflictelor și consolidarea securității internaționale, în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și a principiilor Actului final de la Helsinki și obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele externe. Acest paragraf are o redactare similară celui de-al treilea paragraf al art. 11, dar exclude menționarea conflictelor;

sprijinirea dezvoltării sustenabile economice, sociale și de mediu a țărilor în curs de dezvoltare, avand drept obiectiv primordial eradicarea sărăciei. Acest paragraf prezintă noutăți în raport cu cadrul general de politică externă, noutăți ce răspund de noii idei de responsabilitate în politica mondială. Exisă și asemănări cu vechile obiective ale politicii de cooperare pentru dezvoltare, dar noile obiective sunt mai ambițioase nemaifiind vorba doar de „lupta împotriva sărăciei”, ci de „eradicarea” acesteia;

stimularea integrării tuturor statelor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea treptată a barierelor în calea comerțului internațional;

participarea la elaborarea unor măsuri internaționale pentru conservarea și îmbunătățirea calității mediului și gestionarea durabilă a resurselor naturale mondiale, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile. Fiind o noutate absolută, acest obiectiv răspunde cu claritate ideii de a promova o politică responsabilă la nivel mondial, o politică prin care să fie soluționate problemele internaționale și promovată gestionarea globalizării;

acordărea de ajutor populațiilor, țărilor și regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale sau provocate de acțiunea umană. Este vorba despre o altă inovație din punct de vedere al obiectivelor de politică externă, ce externalizează la nivel internațional principiul solidarității interne a Uniunii Europene;

promovărea unui sistem internațional bazat pe o cooperare multilaterală solidă și pe o bună guvernare globală. În vechiul Tratat se amintea vag despre “încurajarea cooperării internaționale” – care apare și în introducerea acestui articol. Remarcăm și menționarea directă a responsabilității pentru realizarea unei bune guvernanțe mondiale.

În fond, prin această ambițioasă declarație de principii și obiective se proiectează voința Uniunii Europene de a contribui la schimbarea sistemului mondial, acțiune ce are ca finalitate o globalizare guvernabilă. Este evident saltul, trecerea de la o concepție de politică externă europeană bazata pe „interesul comun” la una în care locul central îl ocupă explicit „responsabilitatea Uniunii pentru soarta lumii”. Toate acestea fiind anticipate în Declarația de la Laeken.

3.2. Rolul Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate în coordonarea unei politicii externe mai coerente și uniforme.

După cum am menționat în capitolul anterior, coerența este o condiție necesară pentru eficacitatea politicii externe, nu doar a Uniunii Europene, în cazul acesta, ci și a celorlalți actori internaționali. Coerența poate fi definită ca un principiu care ghidează politica externă. În cazul Uniunii Europene, coerența indică, pe de o parte, gradul de congruență între politicile externe ale statelor membre și cea a Uniunii Europene (coerența pe verticală), iar pe de altă parte indică nivelul intern de coordonare al politicilor Uniunii Europene (coerența pe orizontală).

Tratatul de la Lisabona menține principiile de coerență, atât pe verticală cât și pe orizontală. În conformitate cu articolul 21, alineatul 3 „Uniunea asigură coerență între diferitele domenii ale acțiunii sale externe precum și între acestea și celelalte politici ale sale.” Modul de redactare și obligațiile prevăzute sunt asemănătoare cu Tratatul privind Uniunea Europeană anterior. Cu toate acestea, în contrast cu responsabilitatea anterioară care aparținea Consiliului și Comisiei, în prezent, Înaltul Reprezentant este responsabil pentru aceasă coerență pe orizontală.

În ceea ce privește coerența pe verticală, articolul 24, alineatul 3 din Tratatul de la Lisabona poate fi luat în considerare. Similar cu principiul coerenței pe orizontală, modul de redactare și substanța nu sunt modificate semnificativ față de Tratatul anterior. Acesta prevede:

“Statele membre sprijină activ și fără rezerve politica externă și de securitate a Uniunii, în spiritul loialității și solidarității reciproce și respectă acțiunea Uniunii în acest domeniu.

Statele membre conlucrează pentru consolidarea și dezvoltarea solidarității politice reciproce. Acestea se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau care poate dăuna eficienței sale ca forță de coeziune în relațiile internaționale.”

Alături de responsabilitatea anterioară a Consiliului, acum Înaltul Reprezentant este de asemenea responsabil și pentru respectarea principiului coerenței pe verticală.

Vizibilitatea, coerența, eficacitatea au fost consolidate, de asemenea, prin reforma cadrului instituțional unic al acțiunii externe, ce acum este mai aproape decât oricând de a putea fi numit unic. Chiar dacă vechiul Tratat sublinia responsabilitatea Consiliului și a Comisiei în asigurarea coerenței intregii acțiuni externe, după cum am subliniat în capitolul anterior, se produceau suprapuneri. Tratatul de la Lisabona dorește îmbunătațirea coerenței acțiunii externe a Uniunii Europene prin crearea postului de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, responsabil cu acțiunea externă a Uniunii Europene, atât în Consiliul European, cât și în Comisie, asistat de către Serviciul European de Acțiune Externă.

Comparativ cu poziția Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună, Tratatul de la Lisabona consolidează noua poziție a Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, care este responsabil pentru coordonarea politicii externe și de securitate a Uniunii. Este numit de Consiliul European prin majoritate calificată, cu acordul președintelui Comisiei și îndeplinește și funcția de Vicepreședinte al Comisiei și cea de comisar european pentru relațiile externe. Prin urmare, structura cunoscută anterior ca „Troika”, este acum încorporată în poziția Înaltului Reprezentant.

Încorporarea elememtelor supranaționale și interguvernamentale într-o singură poziție urmărește creșterea coerenței pe orizontală a politicii externe europene. Înaltul Reprezentant “trebuie să asigure coerență acțiunii externe a Uniunii” și este, ca unul dintre Vicepreședinții Comisiei, “însărcinat în cadrul Comisiei, cu responsabilitățile care îi revin acesteia din urmă în domeniul relațiilor externe și cu coordonarea celorlalte aspecte ale acțiunii externe a Uniunii.”

Pe de o parte, domeniul larg de aplicare al responsabilităților Înaltului Reprezentant în ceea ce privește coerența în relațiile externe poate fi ințeles ca un singur mandat asupra tuturor relațiilor externe ale Comisiei și ar putea constrânge puterea unor comisari. Pe de altă parte, este mai potrivit să interpretăm această poziție ca o funcție de coordonare generală anexând toate dimensiunile externe ale politicii Comisiei.

Noua poziție a Înaltului Reprezentant este un răspuns la criticile cu privire la eșecul anterior cu privire la incoerența și lipsa de eficiență a Uniunii Europene asociata cu structura pe mai mulți piloni și separarea zonelor cu probleme, precum și reprezentarea „fragmentată” a Uniunii în relațiile internaționale. Așa cum a suținut Pernice „pălăria dublă” și „dublul rol” al Înaltului Reprezentant „într-un fel reflectă unitatea supranațională (Comisia) și logica interguvernamentală (Consiliul European) a Uniunii, se combină într-o singură persoană scopurile europene și statele membre.” Responsabilitatea Înaltului Reprezentant pentru realizarea consecvenței și coerenței acțiunii externe a Uniunii „descrie exact ceea ce Tratatul de la Lisabona are ca scop: Uniunea trebuie să fie percepută ca o unitate, să vorbească cu o singură voce și să implementeze politici coerente pentru acțiunea externă.”

Portofoliul Înaltului Reprezentant acoperă diverse roluri:

diplomație tradițională;

coordonarea altor instrumente de politică externă (asistență pentru dezvoltare, comerț, ajutor umanitar și răspuns în situații de criză);

atingerea unui consens la nivelul statelor membre și al priorităților lor politice (de multe ori, sunt organizate reuniuni lunare ale miniștrilor afacerilor externe ai țărilor Uniunii Europene, prezidate de Înaltul Reprezentant);

participarea la reuniunile periodice ale liderilor statelor membre în cadrul Consiliului European;

reprezentarea Uniunii Europene în forurile internaționale precum Organizația Națiunilor Unite;

conducerea Agenției Europene de Apărare și a Institutului pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene.

Prin urmare crearea postului de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate întărește premisele instituționale pentru o mai mare coerență și eficacitate a politicii externe europene și aduce un progres considerabil vizibilității Politicii Externe și de Securitate Comună și acțiunii externe față de cetățeanul european și de restul lumii, putându-se identifica acum responsabilul unic al acțiunii europene externe.

Catherin Ashton a fost numită în funcția de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate la 19 noiembrie 2009 de către Consiliul European cu acordul președintelui Comisiei. Comentariile cu privire la această numire variază. Pe de o parte, Ashton este menționată ca o figură slabă din cauza lipsei ei de experiență vizibilă pentru funcția de conducător al politicii externe. Numirea ei poate fi înțeleasă ca lipsa de voință a statelor membre în a sprijini o poziție consolidată a Înaltului Reprezentant cu o personalitate puternică. Pe de altă parte, experiența sa anterioară de comisar pentru comerț în Direcția Generală pentru Comerț, poate schimba stilul de lucru în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună, cu o mai mare considerație pentru interesele europene. Ca membru al Comisiei a lucrat în instituțiile supranaționale ale Uniunii și a fost obișnuită să susțină interesele și ideile europene.

Primii ani ai mandatului pentru Ashton au fost dedicați, în mare măsură, pentru integrarea unui personal numeros, provenit din diferite instituții, aproximativ 3500 de membri și diplomați distribuiți între sediul central de la Bruxelles și 140 de delegații ale Uniunii din întreaga lume. În 2013 a intermediat tranzacția dintre Serbia și Kosovo, a condus negocierile nucleare cu Iranul, reușind să încheie un acord, în noiembrie. A urmat apoi Summit-ul de la Vilnius, când Ucraina a renunțat brusc la semnarea Acordului de Asociere și de Liber Schimb cu Uniunea Europeană, ceea ce a dus la declanșarea crizei ukrainene. Deși a condus cu succes, în unele cazuri, politica externă a Uniunii, Catherin Ashton nu s-a remarcat ca o figură puternică pe scena internațională. În 2014, mandatul său ca Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate se termină, dând posibilitatea șefilor de state din Europa să sprijine o nouă figură, mai puternică, care să preia frâiele diplomației Uniuni de acolo de unde le-a lăsat doamna Ashton.

Radoslaw Sikorski, ministrul polonez de externe, pare a fi principalul candidat la șefia funcției de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Uniunea Europeană ar beneficia, în mod clar, de experiența pe care acesta o are în diplomație. Sikorski a fost implicat în evenimentele din Ucraina, semnând la 21 februarie, împreună cu Viktor Yanukovych, Vitali Klitschko, Arseniy Yatsenyuk și Oleg Tyagnibok, dar și cu miniștrii de externe din Rusia, Franța și Germania, un memorandum de înțelegere pentru a promova schimbări pașnice la conducerea ucraineană.

3.3. Serviciul European de Acțiune Externă

Serviciul European de Acțiune Externă reprezintă o a doua mare inovație instituțională care acompaniază Înaltul Reprezentant atât cu definirea, cât și cu execuția politicii și acțiunii externe, dar și cu reprezentarea în exterior a Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona conține un singur articol cu privire la serviciul european de acțiune externă, care definește componența și atribuțiile acestuia, astfel:

„În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susținut de un serviciu european pentru acțiunea externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre și este format din funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului și ale Comisiei, precum și din personalul detașat al serviciilor diplomatice naționale. Organizarea și funcționarea serviciului european pentru acțiunea externă se stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European hotărăște la propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European și cu aprobarea Comisiei.”

La 26 iunie 2010 este înființat Serviciul European de Acțiune Externă, prin Decizia Consiliului Uniunii Europene, în baza unei propuneri din partea Înaltului Reprezentant, Catherine Ashton, adoptată de Parlamentul European la data de 8 iulie 2010, iar în ianuarie 2011 este lansat oficial. Serviciul va funcționa ca o singură platformă pentru a proiecta valorile și interesele europene în jurul lumii și va acționa ca un „one-stop shop” pentru partenerii europeni.

„Scopul tuturor acestora este de a crea o politica mai bună și mai coerentă, dezvoltând răspunsuri europene unor probleme complexe la nivel mondial, colaborând cu partenerii noștri din întreaga lume. Este ceva pe care țările l-au cerut de mult și pe care li-l putem livra acum.”

Mandatul Serviciului European de Acțiune Externă

Articolui 1, paragraful 2 al Deciziei Consiliului stabilește că Serviciul European de Acțiune Externă să funcționeze ca un organism autonom, separat de Secretariatul General al Consiliului și primește de la Comisie capacitatea juridică necesară pentru a-și îndeplini sarcinile și să-și atingă obiectivele. Serviciul nu a fost însă dotat cu puterea de a adopta decizii individuale cu caracter obligatoriu și față de părți terțe. Acesta este plasat sub autoritatea Înaltului Reprezentant.

Serviciul European de Acțiune Externă va sprijini Consiliul, Comisia și Înaltul Reprezentant (cu sarcina de a ajuta cele două instituții) în îndeplinirea obligațiilor care reies din Tratat pentru a asigura coerența între diferitele domenii de acțiune externă și celelalte politicii ale Uniunii. Totodată, Serviciul va asista președintele Comisiei Europene, președintele Consiliului European în exercitarea funcțiilor lor în domeniul relațiilor externe. Parlamentul European și alte instituții și organisme sunt și ele sprijinite ori de câte ori este nevoie. Faptul că, Serviciul European de Acțiune Externă și conducătorul lui politic, Înaltul Reprezentant, pot primi sprijin din partea Secretariatului General al Consiliului și serviciile complementare ale Comisiei, în cooperare cu serviciile diplomatice ale statelor membre, ar trebui să ofere suficient spațiu pentru sporirea coerenței în toate domeniile de acțiune externă ale Uniunii Europene. Cu toate acestea există un risc destul de mare de rivalitate între Serviciul European de Acțiune Externă și serviciile Comisiei deoarece o mare parte din acțiunile Uniunii în afacerile internaționale este legată de politici comune cum ar fi mediul, energia, comerțul și agricultura.

Serviciul European de Acțiune Externă are o mare virtute, și anume, continuitatea, care, în timp, ar trebui să asigure o eficiență și un profesionalism sporit. Cu toate acestea, noua configurare face o mai dificilă încorporare a statelor membre. Uneori, diplomații statelor membre nu consideră noul Serviciul ca pe instrument propriu, ci ca pe o altă birocrație de la Bruxelles și chiar ca pe un potențial rival de succes și care ar putea deveni, în cele din urmă, o amenințare la ministerele de externe ale statelor membre.

În ceea ce privește programarea, implementarea și planificarea, sarcinile Serviciului sunt mai mult sau mai puțin clare. Potrivit articolului 9, paragraful 2 al Decizie Consiliului cu privire la Serviciul European de Acțiune Externă, Înaltul Reprezentant:

„asigură cooperarea politică generală a acțiunii externe a Uniunii, asigurând unitatea, coerența și eficiența acțiunii externe a Uniunii, în special prin următoareale instrumente de asistență externă: Instrumentul de Cooperare pentru Dezvoltare, Fondul European de Dezvoltare, Instrumentul European pentru Democrație și Drepturile Omului, Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat, Instrumentul de Cooperare cu Țările Industrializate, Instrumentul pentru Cooperare în materie de Securitate Nucleară.”

Structura Serviciului European de Acțiune Externă

Serviciul este compus dintr-o administrație centală, care are sediul la Bruxelles, și Delegațiile Uniunii pe lângă organizațiile înternaționale și statele terțe. Serviciul European de Acțiune Externă este condus de un Secretar General Executiv, acționând sub autoritatea Înaltului Reprezentant. Secretarul General Executiv ia toate măsurile necesare pentru a asigura buna funcționare a Serviciului, inclusiv gestionarea administrativă și bugetară. Tot el asigură coordonarea eficientă între toate departamentele din cadrul administrației centrale și delegațiile Uniunii.

Bazele centrale ale noii structuri autonome, funcționale ale Uniunii au fost create prin Decizia Consiliului cu privire la Serviciul European de Acțiune Externă. Articolul 4, paragraful 3(a) prevede înființarea unui număr de direcții generale care includ birouri care acoperă, din punct de vedere geografic, toate țările și regiunile din lume precum și mai multe activități multilaterale și tematice. De asemenea era prevăzută și o direcție generală pentru administrație, personal, buget, securitate, comunicare și sisteme de informații condusă de un Secretar General Executiv. În cele din urmă, administrația centrală a Serviciul European de Acțiune Externă include și un departament de planificare strategică a politicilor, un departament juridic și departamente pentru relații interinstituționale, informații și diplomație publică, audit intern și inspecții, precum și de protecția a datelor cu caracter personal.

În ceea ce privește deschiderea sau închiderea unei delegații de pe lângă organizații internaționale sau din țări terțe, decizia apaține Înaltului Reprezentant, în acord cu Consiliul și Comisia. Fiecare delegație a Uniunii Europene, indiferent de statutul și de activitatea pe care o desfășoară, este plasată sub autoritatea unui Șef de Delegație. Acesta răspunde în fața Înaltului Reprezentant pentru administrarea generală a delegație de afaceri și asigură coordonarea tuturor acțiunilor Uniunii Europene. Tot Înaltul Reprezentant incheie acordurile necesare cu țara gazdă, organizația internațională sau țara terță și ia măsuri adecvate pentru a se asigura că țările-gazdă acordă delegațiilor Uniunii și personalului acestora privilegii și imunități echivalente cu cele prevăzute în Convenția de la Viena cu privire la Relațiile Diplomatice din 18 aprilie, 1961.

Personalul Serviciului European de Acțiune Externă

În articolul 6, paragraful 9 al Deciziei Consiliului este prevăzut că personalul să fie compus din cel puțin o treime a personalului din serviciile diplomatice naționale ale statelor membre și din cel puțin 60% funcționari permanenți ai instituțiilor Uniunii. Oficialii din serviciile diplomatice naționale vor fi agenți temporari pe o durată de până la opt ani cu o posibilă prelungire de doi ani. Inițial, majoritatea oficialilor erau recrutați din rândul Secretariatului Consiliului și al Comisiei. Mai mult decât atât, recrutarea trebuie să fie prin intermediul unui mecanism transparent, bazat pe merit, cu obiectivul de a asigura cel mai înalt nivel de competență, de eficiență și de intergritate, și să fie echilibrată în mod corespunzător în funcție de sex și de geografie.

Serviciul European de Acțiune Externă are pâna la 1 iulie 2013 un personal format din 3417 persoane, împărțit între sediul central (1457) și Delegațiile Uniunii Europene (1960). Un personal suplimentar de 3500 reprezentanți ai Comisiei lucrează în Delegațiile Uniunii.

Dintr-un punct de vedere organizatoric, Serviciul European de Acțiune Externă pare a fi “work in progress”, cu o cultură administrativă încă nefavorabilă, fapt ce are anumite consecințe pentru o colaborare eficientă cu Direcțiile Generale cele mai relevante, cu comisiile Parlamentului European și cu unități din Consiliu. Prin urmare, următoarea prioritate ar trebui să fie consolidarea personalului Uniunii Europene din cadrul Serviciului European pentru Acțiune Externă și perspectivele de carieră ale funcționarilor Uniunii în cadrul aceluiași Serviciu.

Provocarea principală pentru Serviciul European de Acțiune Externă, a fost, la început, de a face față concurenței inter-instituțională, pe de o parte, și să-și coordoneze politicile externe ale Comisiei, Consiliului și ale statelor membre, pe de altă parte. Controversa potrivit căreia serviciu diplomatic să fie afiliat într-o mai mare măsură Consiliului sau Comisiei Europene reflectă postura de “pălărie dublă” a Înaltului Reprezentant și al Serviciului pe care în conduce.

La trei ani de când Serviciul European de Acțiune Externă a fost lansat, pot fi observate schimbări pozitive în performanța politicii externe a Uniunii Europene:

Uniunea Europeană este reprezentantă la nivel mondial de Delegațiile Uniunii și gata oricând să preia conducerea atunci când este nevoie de o coordonare;

Uniunea Europeană are o voce activă în organizațiile internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite iar acțiunile externe sunt mai coerente dacât în trecut;

Noua structură facilitează, de asemenea, punerea în aplicare a unei abordări de intergrare care să permită o coordonare și o cooperare mai strânsă între diferiții actori, programele și proiectele, inclusiv misiuni și operațiuni.

Dar, la sfârșitul zilei, indiferent de temeiul juridic și birocrația Uniunii Europene, politica externă a Uniunii poate fi bună, coerentă și credibilă doar atât cât statele membre îi permit să fie.

3.4. Președinția Consiliului European

O altă inovație importantă introdusă de Tratatul de la Lisabona în ceea ce privește politica externă a Uniunii Europene și nu numai, o reprezintă introducerea oficială a Consiliului European în rândul instituțiilor constitutive ale Uniunii și introducerea poziției de președinte al Consiliului European.

În ciuda faptului că, Consiliul European nu a avut, în mod oficial, statutul de instituție a Uniunii Europene, în ultimii 30 de ani, acesta a jucat un rol tot mai important în exprimarea și definirea politicii externe a Uniunii. În termeni juridici, acest lucru constituie o extindere semnificativă a autorității Consiliului European, deși a exercitat deja aceste funcții înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Declarațiile Consiliului European privind provocările de politică externă majore, cum ar fi asediul de la Sarajevo, utilizarea forței în Iugoslavia sau lupta împotriva terorismului, după 9/11, precum și reuniunile la nivel înalt cu liderii politici ai statelor terțe au modelat considerabil profilul Uniunii ca actor internațional. Mai mult decât atât ele au servit ca puncte importante de referință pentru instituțiile Uniunii Europene și statele membre în elaborarea și punerea în aplicare ale politicilor naționale și ale Uniunii. Prin urmare, în ceea ce privește o serie de obiective de politică externă care au fost considerare a fi esențiale de către toți șefii de state și de guverne ai Uniunii Europene, Consiliul European a încurajat o mai mare coerență în politicile urmărite de către diferiți actori, cu privire la politica externă europeană. La data de 19 noiembrie 2009, Herman Van Rompuy a fost desemnat ca fiind primul președinte „permanent” al Consiliului European.

Tratatul de la Lisabona este, fără îndoială, primul document juridic care indică, sub toate aspectele, rolul influent al Consiliului European în formularea politicii externe europene. Pe lângă introducerea, în mod oficial, a Consiliului European ca una din instituțiile Uniunii Europene, potrivit art. 22, paragraful 1, acesta are dreptul de a identifica interesele și obiectivele strategice ale Uniunii cu privire la „ politica externă și de securitate comună, precum și celelalte domenii ale acțiunii externă ale Uniunii”, în toate aspectele interguvernamentale și comunitare ale politicii externe a Uniunii Europene, precum și mijloacele puse la dispoziție de Uniune și statele membre în scopul de a urma aceste obiective si interese.

Introducerea noii funcții de președinte al Consiliului European îmbunătățește, în primul rând, continuitatea politicii externe europene. Înainte ca Tratatul de la Lisabona să intre în vigoare, șeful de stat sau de guvern al statelor membre care deținea președinția Consiliului de Miniștri, în acel moment, deținea, de asemenea, o președinție în cadrul Consiliului European, cu toate acestea, această poziție nu a fost menționată în nici un Tratat. Președinția Consiliului de Miniștri se modifică la fiecare șase luni între statele membre, într-o ordine bine stabilită de Consiliu și toate pozițiile care au legătură cu Președinția, de asemenea, se rotesc. În conformitate cu reformele din Tratatul de la Lisabona, președintele Consiliului European va fi ales de Consiliul European, cu majoritate calificată, pentru o perioadă de doi ani și jumătate, care poate fi reînoit o dată, astfel, postul nu va mai fi supus unei alternanțe la fiecare șase luni.

Președintele prezidează Consiliul European și trebuie să depună eforturi pentru facilitarea coeziuni și a consensului în cadrul Consiliului European și să pregatească și să asigure continuitatea muncii sale în cooperare cu președintele Comisiei și cu ajutorul muncii desfășurate de Consiliul pentru Afaceri Generale. Astfel, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona, președintele Consiliului European ar trebui să crească coerența între aspectele interguvernamentale și cele supranaționale ale relațiilor externe ale Uniunii Europene, în timp ce cooperarea dintre președintele Comisiei și președintele Consiliului European este de o importanță deosebită pentru facilitarea coerenței.

În ceea ce privește delimitatea responsabilităților, modificările din Tratatul de la Lisabona sunt ambigue. Președintele Consiliului European este responsabil pentru pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, dar și pentru transmiterea lor mai departe, ceea ce înseamnă că el este implicat în punearea în aplicare a aspectelor interguvernamentale sau chiar a unor aspecte comunitare ale politicii externe a Uniunii Europene, care poate intra în conflict cu autoritatea Înaltului Reprezentant. Președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant vor trebui să colaboreze intens pentru a face politica externă a Uniunii să funcționeze fără să dea naștere la noi inconsecvențe. Repartizarea sarcinilor între Înaltul Reprezentant și președintele Consiliului European va determina și viitoarea relație cu Serviciul European de Acțiune Externă. În timp ce acesta are un mandat clar de a-l asista pe Înaltul Reprezentant, rolul său cu privire la președintele Consiliului European nu a fost suficient definit. Presupunând că președintele Consiliului European va avea și el o funcție de reprezentant pe plan internațional, va apărea, în mod inevitabil, nevoia de o reformă instituțională care să îl susțină și pare dificil de conceput că, în acest caz, Serviciul nu va sprijinii și activitatea Consiliului European.

Tratatul de la Lisabona, pe de o parte, consolidează funcția de reprezentant cu privire la Politica Externă și de Securitate Comună la nivel ministerial, și, pe de altă parte, dezvoltă un nou potențial conflict între președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant, și, într-o mai mică măsură, președintele Comisiei. Astfel, eficacitatea politicii externe europene depinde de un posibil acord între aceste instituții.

Concluzii

Tratatul de la Lisabona este rezultatul unui proces lung, care a început cu ambiții extraordinare, conținutul său reprezentând o revenire la textul Tratatului Constituțional în scopul creării unei Uniuni capabile să facă față provocărilor interne și internaționale.

Tratatul de la Lisabona întărește considerabil poziția Uniunii Europene ca actor internațional prin înzestrarea acesteia cu personalitate juridică, dotând-o cu propriile sale instrumente externe de punere în aplicare a Politicii Externe și de Securitate Comună și propriile sale instituții. Acum, Uniunea Europeană este în masură să încheie tratate internaționale și să adere la convenții sau la organizații internaționale. Toate aceste modificări simplifică statutul internațional al Uniunii Europene și constituie un pas important pentru o mai bună vizibilitate a acesteia în relațiile internaționale.

Inovațiile instituționale aduse de acest tratat vizează îmbunătățirea coerenței și sporirea vizibilitătii și eficienței politicii externe europene pe plan internațional, chiar dacă nu schimbă natura juridică a principiilor coerenței pe verticală și pe orizontală. Încorporarea elememtelor supranaționale și interguvernamentale într-o singură poziție, aceea de Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, urmărește creșterea coerenței pe orizontală a politicii externe europene și aduce un progres considerabil vizibilității politicii externe și acțiunii externe față de cetățeanul european și de restul lumii, putându-se identifica acum responsabilul unic al acțiunii europene externe. În același timp, Înaltul Reprezentant, prin rolul său de a prezida Consiliul Afaceri Externe, din cadrul Consiliului, poate să faciliteze coerența pe verticală în politica externă europeană contribuind la armonizarea pozițiilor statelor membre.

Noua poziție de președinte al Consiliului European vizează, de asemenea, la facilitarea coerenței dintre aspectele supranaționale și cele interguvernamentale ale relațiilor externe ale Uniunii Europene, în timp ce, cooperarea dintre președintele Consiliului European și președintele Comisiei este de o importanță deosebită. Mai mult decăt atât, prin extinderea în funcție a președintelui Consiliului European de la șase luni la doi ani și jumătate, Tratatul de la Lisabona îmbunătățește precondițiile instituționale pentru continuitatea politicii externe europene.

Tratatul de la Lisabona oferă o bază instituțională puternică pentru o politică externă mai eficientă prin crearea Serviciului European de Acțiune Externă, care, prin „rolul său unic”, separat de Comisie și Secretariatul Consiliului, acompaniază Înaltul Reprezentant atât cu definirea, cât și cu execuția politicii și acțiunii externe, dar și cu reprezentarea în exterior a Uniunii Europene.

Testul pentru viitorul coerenței și credibilității politicii externe a Uniunii Europene depinde, pe de o parte, de voința politică a statelor membre, iar pe de altă parte de autoritatea politică a celui care o va înlocui în funcția de Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate pe Catherin Ashton, consolidănd astfel poziția Uniunii Europene de actor internațional. Când statele membre reușesc să coopereze, puterea Uniunii Europene poate să fie formidabilă.

Bibliografie

Documente oficiale:

Council Decision of 26 July 2010 establishing the organisation and functioning of the European External Action Service (2010/427/EU), Official Journal of European Union, L 201, 3.08.2010;

European Parliament, Report on the institutional aspects of setting up the European External Action Service, 2009/2133(INI), Committee on Constitutional Affairs, Rapporteur: Elmar Brok, 20 October 2009;

European Convention, Final Report of Working Group VII on External Action, CONV 459/021, 16 December 2002, Part B, Para. 2;

Tratatul de la Lisabona, apud Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Versiunea consolidata a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, C 83, Ediția în limba română, 30 martie, 2010;

Tratatul de la Amsterdam, apud Official Journal of European Communities, C 340/16, Volume 40, 10.11.1997;

Tratatul de la Maastricht, apud Official Journal of European Communities, C 191, Volume 35, 29.07.1992;

Cărți și articole:

Allen, David, „Who Speaks for Europe? The search for an Effective and Coherent External Policy” in Peterson, J., Sjursen, H. (eds), A Common Foreign Policy for Europe? Compiting Vision of the CFSP, Ed. Routledge, London, 1998;

Allen, David, Smith, Michael, „Western Europe’s Presence in the Contemporary International Arena”, Review of International Studies, 16/3, 1990;

Andreatta, Filippo, „Theory and the European Union’s International Reletions”, in Hill, Christopher and Smith, Michael (eds), International Relations of the European Union, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2005;

Anderson, Scott, „Western Europe and the Gulf War”, in vol. Toward Political Union: Planning a Common Foreign and Security Policy in the European Community, Ed. Reinhardt Rummel, Boulder, CO; Westview, 1992;

Avery, Graham, “The new architecture for EU foreign policy”, in The people’s project? The new EU Treaty and the prospects for future integration, Ed. Graham Avery, European Policy Centre, Brusseles, 2007;

Balfour, Rosa, Raik, Kristi, “The European External Action Service and national diplomacies”, EPC Issue Paper no. 73. Brussels, March 2013;

Blanke, Hermann-Josef, Mangiameli, Stelio, The European Union after the Lisbon. Constitutional Basis, Economic Order and External Action, Ed. Springer, London, New York, 2012

Blockmans, Steven, Laatsit, Marja-Liisa, “The European External Action Service: Enhancing Coherence in EU External Action?”, in Cardwell, Paul James (eds.), EU External Relations Law and Policy in the Post-Lisbon Era, Ed. T.M.C. Asser Press, Springer, Haga, 2012;

Bull, H., „Civilian Power Europe: A Contradiction in Terms?”, Journal of Common Market Studies, 21/2, 1982;

Cameron, Frason, An Introduction to European Foreign Policy, Ed. Routledge, London, 2007;

Crown, Brian, „Twoards a European Foreign Policy”, The Hague Journal Of Diplomacy, no. 1, 2006;

De Gaulle, Charles., “A Concert of European States”, in Nelsen, B.F., Stubb, A. (eds.), The European Union. Readings on the theory and practice of European integration, 2nd edition, Ed. McMillan, Hampshire, 1998;

Delors, Jaques, „European Integration and Security”, Servival, vol. 33, nr. 2, 1991;

Dialer, Doris, „Shaping the Institutional Set-up of the EEAS”, in Dialer, Doris, Neisser, Heinrich, Opitz, Anja (eds.), The EU’s External Action Service: Potentials for a one voice Foreign Policy, Ed. Innsbruck University Press, Innsbruck, 2014;

Duchene, F., „Europe’s Role in World Peace”, in Mayne, R. (ed.), Europe Tomorrow: Sixteen Europeans Look Ahead, Ed. Fontana, London, 1972;

Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, ediția a 2-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006;

Galtung, Jonah, The European Community; A Superpower in the Making?, Ed. Allen and Unwin, London, 1973;

Gaspers, Jan, “The quest for European foreign policy consistency and the Treaty of Lisbon”, Humanitas Journal of European Studies, vol. 2:1, 2008;

Ginsberg, Roy H., The European Union in International Politics: Baptism by Fire, Ed. Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 2001;

Hill, Cristopher, „ Closing the Capability-Expectations Gap?”, in Peterson, J. and Sjursen, H. (eds), A Common Foreign Policy for Europe? Compiting Vision of the CFSP, Ed. Routledge, London, 1998;

Hill, Christopher, Smith, Michael, „International Relations and the European Union: Themes and Issues”, in Hill, Christopher, Smith, Michael (eds), International Relations of the European Union, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2005

Hoffman, Stanely, „Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation-State and the Case of Western Europe”, in (eds.) Nelsen F., Stubb G., The European Union. Readings on the Theory and Practice of European Integration, Ed. Lynne Rienner Publishers, 1998;

Ispas, Gabriel-Liviu, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme., Editura Universul Juridic, București, 2012;

Ivan, Adrian Liviu, Statele Unite al Europei, Institutul European, Iași, 2007;

Keeler, J.T.S., “Mapping EU Studies: The Evolution from Botique to Boom Field 1960-2001”, Journal of Common Market Studies, 43/3: 551-82, 2005;

Keohane, Robert; Nye, Joseph S.; Hoffmann, Stanley, After the Cold War: International Institutions and State Strategies in Europe, 1989-1991, Ed. Harvard University Press, Cambridge, Ma., 1993;

Keukeleire, Stephan; MacNaughtan, Jennifer, The Foreign Policy of European Union, Ed. Palgrave Macmillian, New York, 2008;

Koehler, Kateryna “European Foreign Policy After Lisbon: Strengthening the EU as an International Actor”, in The Caucasian Review of International Affairs (CRIA), Vol. 4 (1), Winter 2010;

Lehne, Stefan, “More Action, Better Service. How to Strenghten the European External Action Service”, in Carnegie Endowment for International Peace, December, 16, 2011;

Luzarraga, Aldecoa Francisco; Lorente Guinea Mercedes, Europa Viitorului: Tratatul de la Lisabona; trad. De Iordan Gheorghe Bărbulescu, Editura Polirom, Iași, 2011;

Magnette, Paul, Europa Politică – Cetățenie, constituție, democrație, Editura Institutul European, Iași, 2003;

McCormick, John, Să Înțelegem Uniunea Europeană – o introducere concisă, trad.: Elvira Gache, Nicoleta Toma, Camelia Banu, …, Editura CODECS, București, 2006;

Missiroli, Antonio, „ A tale of two pillars – and an arch”, in Avery, Graham, Missiroli, Antonio (eds.), The EU Foreign Service: How to build a more effective common policy, EPC Working Paper no. 28, Bruselles, European Policy Center, 2007;

Moravcsik, Andrew, „ Federalism in the European Union: Rhetoric and Reality” in Nicolaidis, K., Howse, R. (eds.), The Federal Vision: Legitimacy and Levels of Governance in the United States and the European Union, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2001;

Moravcsik, Andrew, The Choice for Europe: Social Purpose and State Power from Messina to Mastricht, Ed. Cornell University Press, Ithaca, NY, 1998;

Nuttall, Simon, “Coherence and Cosistency”, in Hill, Christopher, Smith, Michael (eds), International Relations of the European Union, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2005;

Nye, Joseph S., Puterea blandă, trad.: Ioan Daniela Oana, Ed. Institutul European, București, 2009;

Paul, Jonas, “EU Foreign Policy after Lisbon” , CAP Policy Analysis, no. 2, June 2008;

Pernice, Ingolf „The Treaty of Lisbon: Multilevel Constitutionalism in Action”, Columbia Journal of European Law, vol. 15: 3, 2009;

Rosamond, B., “Theories of European Integration”, in Neil Nugent (ed.), The European Union Series, Ed. St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000;

Rusu, Ioana Eleonora; Gornig, Gilbert, Dreptul Uniunii Europene, Ediția a 3-a, Editura CH Beck, București, 2009;

Schoutheete, P. de, Wallace, H., “The European Council”, Research and European Issues No. 19., Paris: Notre Europe, 2002;

Smith, Karen E., European Union Foreign Policy in a Changind World, Second Edition, Polity Press, UK, 2008;

Spence, David, „The Commission and the Common Foreign and Security Policy”, in David Spence (ed.), The Commission, Ed. John Harper, London, 2006;

Urwin, Derek W., The Community of Europe: A History of European Integration since 1945, second edition, Ed. Longman, London, 1995;

Yves Buchet de Neuilly, L’Europe de la politique etrangere, Ed. Economica, Paris, 2005

Wallace, Helen, „An Institutional Anatomy and Five Policy Models”, in Wallace, Hellen, Wallace, William and Pollak M.A. (eds), Policy-Macking in European Union, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2005;

Wallace, Helen, “Distributional Politics: Dividing up the Community Cake”, in Wallace, Hellen, Wallace, William, Webb, C. (eds.), Policy-Making in the European Communities. Second Edition, Ed. John Wiley & Sons, Chichester, 1983;

Wallace, Hellen, Pollak, Mark A., Young, Alasdair R., Elaborarea Politicilor în Uniunea Europenă, Ediția a șasea, trad.: Ionela Suzana Haralambie, Mihaela Popa, Diana Florina Popa…, Institutul European din România, București, 2011;

Wallace, Hellen; Wallace, William, Procesul Politic în Uniunea Europeană, ediția a 4-a, trad. Genoveva Bolea, Editura ARC, București, 2004;

Zielonka, Jan “Introduction – Constraints, Opportunities and Choices in European Foreign Policy” , in Zielonka, Jan (ed.) Paradoxes of European Foreign Policy, Ed. Kluwer Law International, Hague, 1998;

Surse on-line:

http://eeas.europa.eu/library/publications/2013/3/2013_eeas_review_en.pdf , accesat la data 10.05.2014;

www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/foraff/121895.pdf, accesat la data de 11.05.2014;

http://eeas.europa.eu/background/organisation/index_ro.htm, accesat 11.05.2014;

http://www.eeas.europa.eu/ashton/index_ro.htm, accesat la data de 9.05.2014;

http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm, accesat la data 9.05.2014;

http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb61/eb61_first_res_en.pdf , accesat la data 8.03.2014;

http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-12-596_en.htm, accesat la data 20.04.2014.

Bibliografie

Documente oficiale:

Council Decision of 26 July 2010 establishing the organisation and functioning of the European External Action Service (2010/427/EU), Official Journal of European Union, L 201, 3.08.2010;

European Parliament, Report on the institutional aspects of setting up the European External Action Service, 2009/2133(INI), Committee on Constitutional Affairs, Rapporteur: Elmar Brok, 20 October 2009;

European Convention, Final Report of Working Group VII on External Action, CONV 459/021, 16 December 2002, Part B, Para. 2;

Tratatul de la Lisabona, apud Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Versiunea consolidata a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, C 83, Ediția în limba română, 30 martie, 2010;

Tratatul de la Amsterdam, apud Official Journal of European Communities, C 340/16, Volume 40, 10.11.1997;

Tratatul de la Maastricht, apud Official Journal of European Communities, C 191, Volume 35, 29.07.1992;

Cărți și articole:

Allen, David, „Who Speaks for Europe? The search for an Effective and Coherent External Policy” in Peterson, J., Sjursen, H. (eds), A Common Foreign Policy for Europe? Compiting Vision of the CFSP, Ed. Routledge, London, 1998;

Allen, David, Smith, Michael, „Western Europe’s Presence in the Contemporary International Arena”, Review of International Studies, 16/3, 1990;

Andreatta, Filippo, „Theory and the European Union’s International Reletions”, in Hill, Christopher and Smith, Michael (eds), International Relations of the European Union, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2005;

Anderson, Scott, „Western Europe and the Gulf War”, in vol. Toward Political Union: Planning a Common Foreign and Security Policy in the European Community, Ed. Reinhardt Rummel, Boulder, CO; Westview, 1992;

Avery, Graham, “The new architecture for EU foreign policy”, in The people’s project? The new EU Treaty and the prospects for future integration, Ed. Graham Avery, European Policy Centre, Brusseles, 2007;

Balfour, Rosa, Raik, Kristi, “The European External Action Service and national diplomacies”, EPC Issue Paper no. 73. Brussels, March 2013;

Blanke, Hermann-Josef, Mangiameli, Stelio, The European Union after the Lisbon. Constitutional Basis, Economic Order and External Action, Ed. Springer, London, New York, 2012

Blockmans, Steven, Laatsit, Marja-Liisa, “The European External Action Service: Enhancing Coherence in EU External Action?”, in Cardwell, Paul James (eds.), EU External Relations Law and Policy in the Post-Lisbon Era, Ed. T.M.C. Asser Press, Springer, Haga, 2012;

Bull, H., „Civilian Power Europe: A Contradiction in Terms?”, Journal of Common Market Studies, 21/2, 1982;

Cameron, Frason, An Introduction to European Foreign Policy, Ed. Routledge, London, 2007;

Crown, Brian, „Twoards a European Foreign Policy”, The Hague Journal Of Diplomacy, no. 1, 2006;

De Gaulle, Charles., “A Concert of European States”, in Nelsen, B.F., Stubb, A. (eds.), The European Union. Readings on the theory and practice of European integration, 2nd edition, Ed. McMillan, Hampshire, 1998;

Delors, Jaques, „European Integration and Security”, Servival, vol. 33, nr. 2, 1991;

Dialer, Doris, „Shaping the Institutional Set-up of the EEAS”, in Dialer, Doris, Neisser, Heinrich, Opitz, Anja (eds.), The EU’s External Action Service: Potentials for a one voice Foreign Policy, Ed. Innsbruck University Press, Innsbruck, 2014;

Duchene, F., „Europe’s Role in World Peace”, in Mayne, R. (ed.), Europe Tomorrow: Sixteen Europeans Look Ahead, Ed. Fontana, London, 1972;

Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, ediția a 2-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006;

Galtung, Jonah, The European Community; A Superpower in the Making?, Ed. Allen and Unwin, London, 1973;

Gaspers, Jan, “The quest for European foreign policy consistency and the Treaty of Lisbon”, Humanitas Journal of European Studies, vol. 2:1, 2008;

Ginsberg, Roy H., The European Union in International Politics: Baptism by Fire, Ed. Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 2001;

Hill, Cristopher, „ Closing the Capability-Expectations Gap?”, in Peterson, J. and Sjursen, H. (eds), A Common Foreign Policy for Europe? Compiting Vision of the CFSP, Ed. Routledge, London, 1998;

Hill, Christopher, Smith, Michael, „International Relations and the European Union: Themes and Issues”, in Hill, Christopher, Smith, Michael (eds), International Relations of the European Union, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2005

Hoffman, Stanely, „Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation-State and the Case of Western Europe”, in (eds.) Nelsen F., Stubb G., The European Union. Readings on the Theory and Practice of European Integration, Ed. Lynne Rienner Publishers, 1998;

Ispas, Gabriel-Liviu, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme., Editura Universul Juridic, București, 2012;

Ivan, Adrian Liviu, Statele Unite al Europei, Institutul European, Iași, 2007;

Keeler, J.T.S., “Mapping EU Studies: The Evolution from Botique to Boom Field 1960-2001”, Journal of Common Market Studies, 43/3: 551-82, 2005;

Keohane, Robert; Nye, Joseph S.; Hoffmann, Stanley, After the Cold War: International Institutions and State Strategies in Europe, 1989-1991, Ed. Harvard University Press, Cambridge, Ma., 1993;

Keukeleire, Stephan; MacNaughtan, Jennifer, The Foreign Policy of European Union, Ed. Palgrave Macmillian, New York, 2008;

Koehler, Kateryna “European Foreign Policy After Lisbon: Strengthening the EU as an International Actor”, in The Caucasian Review of International Affairs (CRIA), Vol. 4 (1), Winter 2010;

Lehne, Stefan, “More Action, Better Service. How to Strenghten the European External Action Service”, in Carnegie Endowment for International Peace, December, 16, 2011;

Luzarraga, Aldecoa Francisco; Lorente Guinea Mercedes, Europa Viitorului: Tratatul de la Lisabona; trad. De Iordan Gheorghe Bărbulescu, Editura Polirom, Iași, 2011;

Magnette, Paul, Europa Politică – Cetățenie, constituție, democrație, Editura Institutul European, Iași, 2003;

McCormick, John, Să Înțelegem Uniunea Europeană – o introducere concisă, trad.: Elvira Gache, Nicoleta Toma, Camelia Banu, …, Editura CODECS, București, 2006;

Missiroli, Antonio, „ A tale of two pillars – and an arch”, in Avery, Graham, Missiroli, Antonio (eds.), The EU Foreign Service: How to build a more effective common policy, EPC Working Paper no. 28, Bruselles, European Policy Center, 2007;

Moravcsik, Andrew, „ Federalism in the European Union: Rhetoric and Reality” in Nicolaidis, K., Howse, R. (eds.), The Federal Vision: Legitimacy and Levels of Governance in the United States and the European Union, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2001;

Moravcsik, Andrew, The Choice for Europe: Social Purpose and State Power from Messina to Mastricht, Ed. Cornell University Press, Ithaca, NY, 1998;

Nuttall, Simon, “Coherence and Cosistency”, in Hill, Christopher, Smith, Michael (eds), International Relations of the European Union, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2005;

Nye, Joseph S., Puterea blandă, trad.: Ioan Daniela Oana, Ed. Institutul European, București, 2009;

Paul, Jonas, “EU Foreign Policy after Lisbon” , CAP Policy Analysis, no. 2, June 2008;

Pernice, Ingolf „The Treaty of Lisbon: Multilevel Constitutionalism in Action”, Columbia Journal of European Law, vol. 15: 3, 2009;

Rosamond, B., “Theories of European Integration”, in Neil Nugent (ed.), The European Union Series, Ed. St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000;

Rusu, Ioana Eleonora; Gornig, Gilbert, Dreptul Uniunii Europene, Ediția a 3-a, Editura CH Beck, București, 2009;

Schoutheete, P. de, Wallace, H., “The European Council”, Research and European Issues No. 19., Paris: Notre Europe, 2002;

Smith, Karen E., European Union Foreign Policy in a Changind World, Second Edition, Polity Press, UK, 2008;

Spence, David, „The Commission and the Common Foreign and Security Policy”, in David Spence (ed.), The Commission, Ed. John Harper, London, 2006;

Urwin, Derek W., The Community of Europe: A History of European Integration since 1945, second edition, Ed. Longman, London, 1995;

Yves Buchet de Neuilly, L’Europe de la politique etrangere, Ed. Economica, Paris, 2005

Wallace, Helen, „An Institutional Anatomy and Five Policy Models”, in Wallace, Hellen, Wallace, William and Pollak M.A. (eds), Policy-Macking in European Union, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2005;

Wallace, Helen, “Distributional Politics: Dividing up the Community Cake”, in Wallace, Hellen, Wallace, William, Webb, C. (eds.), Policy-Making in the European Communities. Second Edition, Ed. John Wiley & Sons, Chichester, 1983;

Wallace, Hellen, Pollak, Mark A., Young, Alasdair R., Elaborarea Politicilor în Uniunea Europenă, Ediția a șasea, trad.: Ionela Suzana Haralambie, Mihaela Popa, Diana Florina Popa…, Institutul European din România, București, 2011;

Wallace, Hellen; Wallace, William, Procesul Politic în Uniunea Europeană, ediția a 4-a, trad. Genoveva Bolea, Editura ARC, București, 2004;

Zielonka, Jan “Introduction – Constraints, Opportunities and Choices in European Foreign Policy” , in Zielonka, Jan (ed.) Paradoxes of European Foreign Policy, Ed. Kluwer Law International, Hague, 1998;

Surse on-line:

http://eeas.europa.eu/library/publications/2013/3/2013_eeas_review_en.pdf , accesat la data 10.05.2014;

www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/foraff/121895.pdf, accesat la data de 11.05.2014;

http://eeas.europa.eu/background/organisation/index_ro.htm, accesat 11.05.2014;

http://www.eeas.europa.eu/ashton/index_ro.htm, accesat la data de 9.05.2014;

http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm, accesat la data 9.05.2014;

http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb61/eb61_first_res_en.pdf , accesat la data 8.03.2014;

http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-12-596_en.htm, accesat la data 20.04.2014.