Politica Externa A Marii Britanii In Perioada Guvernarii
POLITICA EXTERNĂ A MARII BRITANII ÎN PERIOADA GUVERNĂRII
MARGARET TATCHER
C U P R I N S:
INTRODUCERE
De la începutul carierei politice, Margaret Thatcher s-a remarcat prin discursurile dure la adresa comuniștilor, a sistemului comunist. După ce a ajuns prim-ministru a continuat această strategie, câștigându-și porecla de Doamna de fier (Iron Lady) dată de presa sovietică. A înțeles că vremea Imperiului britanic și a veleităților sale a trecut și este nevoie de o nouă abordare atât pe plan intern, cât și pe plan internațional.
A fost o promotoare a NATO, dar a susținut și dezvoltarea unui program nuclear independent al Marii Britanii. Modernizarea armamentului britanic a fost costisitoare, dar a creat 25.000 de noi locuri de muncă. Războiul rece a fost pretextul oportun pentru mărirea arsenalului nuclear și a creat un parteneriat americano-britanic existent și astăzi.
Războiul Insulelor Falkland a apropiat strategia externă americană de cea britanică, a creat un parteneriat strâns între Ronald Regan și Margaret Thatcher. Cei doi au transformat anii’80 într-o decadă a conservatorismului. Împărtășeau aceeași viziune asupra lumii și vedeau un dușman comun în Uniunea Sovietică.
Războiul rece a continuat în aceiași termeni până la apariția lui Mihail Gorbaciov când Thatcher a fost printre primii lideri ce au remarcat reformele lui Mihail Gorbaciov. Prima întâlnire Thatcher – Gorbaciov a avut loc la Londra, în 1984, înainte ca Gorbaciov să devină Secretar General al PCUS. Simpatia pentru acesta i-a transmis-o și președintelui american Ronald Regan. În noiembrie 1988, premierul britanic și-a manifestat susținerea față de Mihail Gorbaciov, declarând că cele două state au depășit războiul rece și: „Mă aștept ca domnul Gorbaciov să facă tot ce este posibil pentru a continua reformele. Noi îl vom susține”.
O atitudine politică blamată de opinia publică internă și externă a fost cea legată de opoziția sa față de sancțiunile internaționale aplicate regimului de apartheid (prevedea segregarea raselor, politica de separare a comunităților etnice sau rasiale diferite) din Africa de Sud în anul 1986.
Premierul Thatcher a avut o atitudine uneori ostilă față de Comunitatea Europeană, atitudine ce a provocat controverse chiar în propriul partid. Nu a crezut niciodată în viitorul Angliei ca parte a a unei Comunități a statelor europene, a unei uniuni de state care cooperează în varii domenii, pornind de la economie. Printre prioritățile premierului Thatcher nu se aflau cooperarea într-o structură unică și nici lezarea suveranității britanice. Sa scris despre aceasta că avea puternice sentimente naționale și că singurul sprijin acceptat în dezvoltare era cel al SUA.
Actualitatea temei de investigație. Actualitatea subiectului Politica externă a Marii Britanii în perioada guvernării Margaret Thatcher rezidă în necesitatea studierii și cunoașterii paginilor de importanță majoră istorică a principalelor direcții de politică externă în perioada mandatului conservatorilor condus de M.Thatcher. Păstrarea statutului de mare putere în concertul international, capacitatea de a colabora cu statele blocului communist, menținerea și evoluția raporturilor cu SUA cît și soluționarea conflictului cu Argentina, toate acestea prezintă importanță îtat pentru istoria relațiilor internaționale cît și pentru istoria diplomației, necesită studiere, analiză și interpretare
Scopul și obiectivele investigației. Lucrarea detaliază personalitatea premierului britanic Margaret Thatcher, rolul acesteia în viața politică a Marii Britanii, principalele direcții de politică externă în contextul relațiilor internaționale.
Obiectivele investigației:
prezentarea personalității premierului britanic Margaret Thatcher;
deterninarea rolului Margaret Thatcher în viața politică a Marii Britanii;
identificarea principalelor direcții de politică externă a Marii Britanii în perioada mandatului Margaret Thatcher;
reconstituirea aspectelor ce țin de relațiile Marii Britanii cu URSS și statele comuniste;
relevarea relațiilor Marii Britanii cu Comunitatea Economică Europeană;
analiza politicii externe a Marii Britanii în contextul relațiilor cu SUA;
prezentarea cauzelor conflictului anglo-argentian;
analiza metodelor și tacticilor de soluționare a conflictului dintre Anglia și Argentina, cu privire la insulele Fallkland;
identificarea rolului prim-ministrului în soluționarea conflictului.
Obiectul cercetării îl constituie personalitatea prim-ministrului Margaret Thatcher și principalele direcții de politică externă a acesteia: relațiile cu URSS și statele comuniste, relațiile cu SUA și blocul occidental.
Metodologia cercetării.
Metoda istorică – reproducerea evenimentelor în formele inițiale și esențiale de desfășurare a lor;
Metoda sistematică de organizare de organizare a informației – stabilirea evenimentelor într-o ordine cronologică cît mai accesibilă;
Metoda obiectivității – cercetarea evenimentelor din punct de vedere științific și cu un înalt grad de obiectivitate, prin utilizarea diferitor puncte de vedere;
Metoda comparativă –compararea principalelor direcții de politică externă a liderilor politici din Marea Britanie.
Gradul de cercetare a temei – scurt parcurs istoriografic . În elaborarea tezei de licență am studiat literatura de specialitate pe care am clasificat-o după următorul algoritm: a) literatura cu tematica relațiilor internaționale, monografii, discționare etc; b) literatura care se referă cu precădere la Marea Britanie și care conține cercetări și comentarii ce reflect perioada de guvernare a premierului britanic Margaret Thatcher.
Astfel, din categoria lucrărilor ce se referă la relațiile internaționale în perioada Războiului Rece, care ne-au ajutat să identificăm locul și rolul Marii Britanii în contextual relațiilor internaționale, în perioada mandatului Margaret Thatcher, fac parte următoarele monografii, studii, dicționare:.Democrație și totalitarism R. Aron; Sferele de influență de C. Bogdan și E.Preda, Relațiile est-vest (1945-1991) autor Boniface, P.. Diplomație în vreme de război, autori Bușe C. și Dascălu, N. Istoria continentului european, de Caillard, J., Rokley, Dicționar de istorie a sec.XX, autori Carol, A., Carrigues, J., Ivernei; Istoria Europei, de Carpentier, J., Lebrun, F.. și Concepțiile politice ale secolului XX de Chatelet, Fr.,Pisier E. Lucrările enumerate ne-au fost de un real folos în constituirea unui tablou general al RI cît și a rolului și locului Marii Britanii în contextul relațiilor internaționale.
De asemenea în procesul de elaborare a tezei am examinat literatura care se referă cu precădere la Marea Britanie și care conține cercetări și comentarii ce reflect perioada de guvernare a premierului britanic Margaret Thatcher. Astfel, în constituirea portretului politic al liderului britanic de un real folos ne-au fost următoarele lucrări: Маргарет Тэтчер. Женщина у власти. Портрет человека и политика autor Огден К; Маргарет Тэтчер: человек и политик de Popov V. Cu referire la compartimentul ce ține de relațiile Marii Britanii cu URSS am cercetat lucrările Горби и Маги: Записка посла о двух известных политиках., autor Замеаткин,Л. Pentru elaborarea compartimentului ce reflectă relațiile Marii Britaniii cu SUA cît și cu blocul occidental am studiat următoarele lucrări: Великобритания и западная Европа: политические аспекты, autor Стрежнева, М. ; Английское ядерное оружие: историко-политический аспект.
Lucrarea elaborată de E. Мitaeva cu titlul Conflictul Anglo-Argentinian pentru insulele Fallkland ne-a ajutat în redactarea compartimentului cu acelaș titlu. În acest context se înscrie și lucrarea elaborată de A. Farmer întitulată Marea Britanie: Politica externă și colonială.
Deasemenea menționez și importanța monografiei. Thatcher și politica decăderii. de J. Kriger, Очерки британской внешней политики., autor Lebedev, A. Autorul rus S.P.Peregudov, vede reflectarea acestei tendințe în conflictul din insulele Malvine, susținînd că deși scopurile au rămas aceleași, metodele au evoluat de la cele coloniale la cele moderne din sec. XX. La acest capitol jurnalistul britanic P.Jenkins, caracteriza crezul politicii externe a cabinetului Thatcher, ca fiind „naționalism britanic”. Acesta fiind poate unul din factorii care au determinat relațiilile Angliei cu CCE. La fel și împotrivirea prim-ministrului privind impunerea Republicii Africa de Suda sancțiunilor economice, unde cercurile industriale și finaciare britanice aveau interese sporite.
După unii autori, ideea că Marea Britanie era puntea de trecere între Est-Vest și că reprezenta factorul balansator, este puțin exagerată. Paradoxul constă în faptul că pe lîngă sfera politică în care se exprima o poziție, exista și sfera militară, care prin acțiunile sale de înarmare continuă contraziceau afrmațiile Angliei. „Reagan de abia începea să îchege verbal politica sa de pe poziții de putere, iar thatcher tindea deja s-o întroducă în viață. Afirmația capătă valabilitate pentru primul mandat al cabinetului Thatcher, cînd premierului britanic îi erau caracteristice idei puternic anticomuniste și fobia față de potențialul pericol venit din Est. Însă către 1983, cînd a fost atins punctul culminant al înarmărilor, Thatcher și-a schimbat poziția, optînd pentru dezarmare. Unul din factorii de bază care au generat această reorientare a fost schimbarea opiniei publice, acțiunile de protest în acest domeniu și însăși realitatea pericolului armelor nucleare.
Structura lucrării: Lucrarea ternă a Marii Britanii în perioada guvernării Margaret Thatcher este alcătuită din Introducere, trei capăitole divizate în cîte două subcapitole, Concluzii, cuvinte cheie, Bibliografie, Anexe.
În Introducere sunt expuse actualitatea temei investigate, scopul și obiectivele, obiectul cercetării, metodele și gradul de investigare a temei.
Primul capitol întitulat Margaret Thatcher – Portret Politic reflectă personalitatea politică a premierului britanic Margaret. Deasemenea sunt enunțate particularitățile liderului politic și stilul de guvernare a premierului Margaret Thatcher
În cel de-al doilea capitol întitulat Politica Externă a premierului Britanic Margaret Thatcher în cadrul Continentului European elucudează principalele direcții de politică externă a Marii Britanii, sunt analizate relațiile cu URSS și colaborarea Marii Britanii cu CEE.
Capitolul trei Relațiile Marii Britanii cu SUA. Conflictul Anglo-Argentinian- analizează raporturile bilaterale anglo-americane în perioada guvernării Margaret Thatcher. Deasemenea sunt expuse cauzele, manifestarea și soluționarea conflictului Anglo-Argentinian.
În Concluzii sunt stipulate principalele concluzii și recomandări ce rezultă din investigarea subiectului dat.
Cuvinte cheie: CEE, Fallkland, Malvine, conservatori, liberal, laburist, NATO, URSS, revoluție thatcheriană, thatcherism, „Doamna de fier”, război rece, IAS-Războiul Stelelor.
I. MARGARET THATCHER – PORTRET POLITIC
I.1 Personalitatea politică a premierului britanic Margaret Tatcher
Margaret Thatcher s-a născut la 13 octombrie 1925, în localitatea Gratham, în familia unui băcan. A crescut într-un apartament situat deasupra băcăniei părinților ei. Margaret și sora ei mai mare Muriel au primit o educație severă. Părinții ei erau credincioși metodiști și au oferit fiicei lor o educație morală fermă pe care fetele nu au uitat-o niciodată [17, p.30].
Deși tatăl ei n-a avut studii superioare, era un om elevat, evlavios, în fiecare duminică pleca cu familia la biserică. Nu consuma băuturi alcoolice. Alfred Roberts era predicator mirean și membru activ al consiliului local care mai tîrziu avea să devină primarul localității. El a avut o influiență majoră asupra fiicei sale mai mici, a cărei inițiere în tainele politicii a avut loc în timp ce-l asculta pe tata discutînd în magazin despre teme politice, cu clienții care-i călcau pragul [17, p.33].
Margaret după o evoluție bună la școala primară, a obținut o bursa obținut o bursă la școala de fete din Grantham, unde a excelat la aproape toate materiile. Eleva talentată a participat și la cercurile de teatru ți dezbateri, dar juca și hochei. Ambiția ei era să ajungă la Univrsitatea Oxford, dar admiterea includea un examen la limba latină, o materie care nu se preda la școala ei. A depășit acest obstacol învățind în timpul liber. La examene Margaret a obținut note maxime.
În anul 1943 Margaret s-a înscris la Oxford pentru a studia chimia. În acea vreme majoritatea studenților aveau vederi socialiste, și susțineu proprietate statului asupra mijloacelor de producție și distribuție. Thatcher s-a atașat de idealurile conservatoare (tory), bazate pe promovarea întreprinderilor private și a intituțiilor tradiționale. S-a înscris în clubul conservatorilor universitari, unde s-a implicat în organizarea de întîlniri și dezbateri. În ceșle din urmă a devenit președinte al Asociației Conservatorilor din Universitatea Oxford. În alegerile parlamentare din 1945, ea a susținut campania partidului din Oxford și Grantham. Înzestrată cu o mare putere de voință, Margaret Thatcher era foarte sîrguincioasă, studia minuțios și multilateral orice problemă [32, p.12].
După absolvirea la Oxford, Margaret a început să fie tot mai interesată de o carieră politică. Însă prioritatea ei a fost să-și găsească un loc de muncă și astfel a devenit cercetător chimist în domeniul industrial. A rămas activă în asociația locală a conservatorilor și în 1948 a participat pentru prima dată la o conferință a partidului. Aceasta a dus la nominalizarea ei în calitate de deputat al Dartfordului, în sud-estul Angliei. Chiar dacă la acea vreme femeile nu aveau șanse prea mari în a face carieră politică, Thather a învins 26 de candidați bărbați și a participat pentru un mandat parlamentar în anii 1950 și 1951. Locul a fost ocupat de Partidul Laburist, însă Margaret a reușit să crească numărul adepților conservatori cu 50% [32, p.16].
În t impul liber Margaret studia dreptul, a devenit avocat șin a practicat meseria timp de 5 ani. În această perioadă l-a întîlnit pe omul de afaceri Denis Thatcher și în decembrie 1951, cei doi s-au căsătorit. Doi ani mai tîrziu, Margaret a născut doi gemeni, Mark și Carol [32, p.17].
În ciuda noii cariere juridice și a obligațiunilor familiale, ea dorea să între în parlament. Cînd în cele din urmă a fost aleasă pentru a candida la alegeri în circumscripția electorală puternic conservatoare Finchley, în nordul Londrei, ea a reușit să-și împlinească ambiția. La 20 octombrie 1959, Thatcher și-a ocupat locul la Westminster și a demarat într-o acrieră politică remarcabilă.
În 1961, după ce devenise membru important al dreptei în parlamentul englez, Margaret Thatcher a fost numită secretar responsponsabil de activitatea Parlamentui cu Ministerul Asigurărilor Naționale și a Pensiilor. A ocupat această funcție pînă în anul 1964, atunci cînd conservatorii au pierdut alegerile. În perioada anilor 1967-1970 a fost desemnată drept purtător de cuvînt al conservatorilor, astfel a acumulat o importantă experiență în cadrul întîlnirilor cu alegătorii, purtînd cu succes discuții pe diferite tematici. În anul 1970, cînd conservatorii au revenit la putere, Margaret Thatcher responsabilă de probleme în educație, manifesta spirit critic, realizînd anumite reforme, una dintre ele fiind abrogarea legiii ce prevedea asigurarea gratuită cu lapte a copiilor după șapte ani,a mărit taxele pentru hrana copiilor din școli. A fost numită pentru această „Margaret care taie laptele”[33, p.45].
După înfrîngerea conservatorilor la alegerile din 1974, un grup al dreptei conservatoare s-au opus președintelui partidului Heath, care în timpul președinției sale a pierdut trei din patru alegeri parlamentare. În rezultatul dezbaterilor, președinte al partidului conservator a fost aleasă Margaret Thatcher cu toate că conservatorii tradiționaliștii erau împotrivă ca o femeie să fie lider.
Acesta a fost un punct de cotitură. Margaret Thatcher devenise prima femeie ce urma să conducă unul dintre partidele politice importante din Marea Britanie. O victorie în alegerile parlamentare crea oportunitate pentru a deveni prim-ministru. Pentru a-și atinge scopul, Thatcher și-a consolidat poziția în partid, a înlăturat oponenții care nu-i împărtășeau convingerile. Apoi a atacat opoziția-partidul laburist, aflat la guvernare, pentru a-l discredita în următoarele alegeri. La sfîrșitul anilor ”70 guvernul laburist se confrunta cu grave probleme: creșterea prețurilor, șomajul, declinul producției industriale. Mișcarea sindicalistă luase avînt, amenințau guvernul cu organizarea de greve și alte acțiuni de protest, cerînd în acest context majorarea salariilor. Alința dintre laburiști și sindicate a fisurat, aceștea pirzînd unul dintre aliații fideli. În anul 1979 Anglia a fost din nou afesctată de un val de greve care au paralizat statul, au influențat negativ școla, medicina, serviciile publice. Evenimentele din anul 1979 au fost numite „Iarna vrajbei”[33, p.50].
A făcut studii la Universitatea, din Oxford, unde a studiat chimia și mai tîrziu jurisprudența. S-a încadrat în activitatea Asociației studenților conservatori, fiind pasionată mult de politică. În anul 1959 s-a căsătorit cu Denis Thatcher, bussinesman, care avea o carieră militară și reprezenta acel tip de persoană în care au încredere toți din jur, sub numele căruia va deveni celebră. Din mariajul lor se nasc doi fii, care sunt dați de mici în îngrijirea unei bone, pentru ca mama lor să-și poată desăvîrși cariera. Fiind bussinesman a obbținut un capital destul de mare, ceea ce în politica britanică are o mare importanță, deoarece membrii parlamentului primesc un salariu mic [17, p.60].
În anul 1959 devine membră a Parlamentului, iar în 1970-1974 a exercitat funcțiile de secretar de stat în problemele științei și învățămîntului, a fost membră și a Cabinetului de Miniștri.
În anul 1975 Margaret Thatcher face aparență în fruntea Partidului conservator, punînd scopul să schimbe radical atmosfera politică din țară. În campania pentru cucerirea puterii s-a orientat nu spre alegători în general, ci spre anumite grupuri, recrutînd adepți din toate păturile sociale. Astfel, punctul culminant al carierei sale este atins începînd cu anul 1975, în momentul acutei crize a vîrfurilor, intervenite după două eșecuri la alegerile locale și generale a partidului conservator. În rezultatul acestei crize Thatcher este aleasă la postul de lider al partidului. Poate fi afirmat cu siguranță faptul că dacă nu ar fi avut loc schimbarea procedurei de înlocuire a liderului de partid în cadrul fracțiunii conservatoare cu zece ani înainte, în rezultatul căreia a fost lărgit numărul persoanelor pretendente la post (anterior numirea noului lider se realiza înrezultatul consultărilor din culise în interiorul ierarhiei de vîrf al partidului), Thatcher nu ar fi ocupat niciodată acest post. Victoria sa a fost rezultatul „revoluției scaunelor din spate”, adică a membrilor fracțiunii parlamentare care nu ocupă posturi de conducere și funcții semnificative în aparatul de stat. Înaintînd în Camera Comunelor moțiunea de neîncredere guvernului laburist, a făcut ca acesta să cadă [17, p.65].
La 3 mai 1979, partidul conservator obține victorie la alegerile parlamentare, astfel Margaret Thatcher devine prima femeie prim-ministru în istoria Marii Britanii. Aplica un program radical care sporeste rolul initiativei particulare in societate, in conditiile existentei unor sindicate puternice si a unei inflatii ingrijoratoare
Sunt privatizate 77 mari intreprinderi fapt ce duce la o echilibrare a bugetului si revitalizare a economiei
Prima problema majora cu care se confrunta este cresterea ratei somajului, problema pe care o menajeaza abil.
In 1982 fortele argentiniene declanseaza operatiunea de ocupare a Insulelor Malvine detinute de Marea Britanie inca din 1833. Premierul trimite de urgenta o expeditie care recupereaza Malvinele pe calea armelor. Dupa razboi insula a cunoscut o dezvoltare a activitatilor de turism si pescuit, fiind actualmente independenta din punct de vedere economic. In urma acestor evenimente, popularitatea ei reinvie, este inobilata de catre regina. Aceste evenimente conduc la o noua victorie a partidului la alegeri in iunie 1983.
Noul mandat este marcat de marea greva a minerilor (1984-1985). Thatcher a promis că va limita puterea sindicatelor ce ajunseseră o putere în stat. Lupta pentru putere între sindicate și guvernul Thatcher s-a dat în anul 1984, când Uniunea Națională a Minerilor a început o grevă generală, datorită închiderii a 20 de mine de cărbune care erau neproductive. Thatcher a refuzat să negocieze. Greva a durat un an, iar pierderile pentru economie au fost majore. Politica sa a fost blamată chiar de către Arhiepiscopul de Canterbury, Robert Runcie care a acuzat-o că este adeptă unei politici violente care generează disperare și nicidecum liniște și înțelegere. În final, minerii s-au întors la muncă fără a câștiga nicio concesie. Thatcher da dovada de intransigenta in cazul revendicarilor nationalistilor irlandezi [17, p. 73].
Una dintre cele mai dure experiențe trăite de doamna de fier a fost atentatul cu bombă de la Conferința Partidului Conservator de la Hotelul Brighton din 12 octombrie 1984, cu o zi înainte de cea de-a 59 aniversare a sa.
Armata Republicană Irlandeză a plasat o bombă care aproape ca a omorât-o pe Thatcher și pe câțiva membri marcanți ai partidului. „Doamna de fier” și-a revenit rapid, a insistat să se desfășoare în mod normal Conferința Partidului Conservator, sfindând teroriștii, un act de curaj ce i-a sporit considerabil popularitatea. De la începutul carierei politice, Margaret Thatcher s-a remarcat prin discursurile dure la adresa comuniștilor, a sistemului comunist. După ce a ajuns prim-ministru a continuat această strategie, câștigându-și porecla de Doamna de fier (Iron Lady) dată de presa sovietică [17, p.80].
A înțeles că vremea Imperiului britanic și a veleităților sale a trecut și este nevoie de o nouă abordare atât pe plan intern, cât și pe plan internațional.
A fost o promotoare a NATO, dar a susținut și dezvoltarea unui program nuclear independent al Marii Britanii. Modernizarea armamentului britanic a fost costisitoare, dar a creat 25.000 de noi locuri de muncă. Războiul rece a fost pretextul oportun pentru mărirea arsenalului nuclear și a creat un parteneriat americano-britanic existent și astăzi.
Războiul Insulelor Falkland a apropiat strategia externă americană de cea britanică, a creat un parteneriat strâns între Ronald Regan și Margaret Thatcher. Cei doi au transformat anii’80 într-o decadă a conservatorismului. Împărtășeau aceeași viziune asupra lumii și vedeau un dușman comun în Uniunea Sovietică.
Războiul rece a continuat în aceiași termeni până la apariția lui Mihail Gorbaciov când Thatcher a fost printre primii lideri ce au remarcat reformele lui Mihail Gorbaciov. Prima întâlnire Thatcher – Gorbaciov a avut loc la Londra, în 1984, înainte ca Gorbaciov să devină Secretar General al PCUS. Simpatia pentru acesta i-a transmis-o și președintelui american Ronald Regan. În noiembrie 1988, premierul britanic și-a manifestat susținerea față de Mihail Gorbaciov, declarând că cele două state au depășit războiul rece și: „Mă aștept ca domnul Gorbaciov să facă tot ce este posibil pentru a continua reformele. Noi îl vom susține”[32, p.112].
O atitudine politică blamată de opinia publică internă și externă a fost cea legată de opoziția sa față de sancțiunile internaționale aplicate regimului de apartheid (prevedea segregarea raselor, politica de separare a comunităților etnice sau rasiale diferite) din Africa de Sud în anul 1986.
Premierul Thatcher a avut o atitudine uneori ostilă față de Comunitatea Europeană, atitudine ce a provocat controverse chiar în propriul partid. Nu a crezut niciodată în viitorul Angliei ca parte a a unei Comunități a statelor europene, a unei uniuni de state care cooperează în varii domenii, pornind de la economie. Printre prioritățile premierului Thatcher nu se aflau cooperarea într-o structură unică și nici lezarea suveranității britanice. S-a scris despre aceasta că avea puternice sentimente naționale și că singurul sprijin acceptat în dezvoltare era cel al SUA.
Conjunctura economica ii pune piedici mari, Cresc tensiunile rasiale, se dezvolta huliganismul si delicventa suburbana. Premierul se opune programelor sociale ale Partidului Laburist. Scade rolul guvernului in economie, începe sa fie contestata in sanul propriului partid. Face presiuni asupra presei și majorează impozitele. Devenita inpopulara la 20 noiembrie 1990 pierde presedintia de partid. Dupa cateva zile demisioneaza din functia de premier si continua sa puna piedici succesorului[32, p.56].
Margaret Thatcher rămîne omul înzestrat cu o mare putere de voință. Ca prim-ministru a dat dovadă de competență, a avut un stil autoritarv de conducere, știa să-și impună punctul de vedere. Cine era în dezacord, era înlăturat din post sau impus să exercite alte funcții. De obicei lua decizii singură, dar cîteodată se consulta cu unii membri ai Cabinetului. În timpul mandatului Margaret Thatcher numărul ședințelor Cabinetului de Miniștri s-a redus de două ori. Datorită fermității sale a fost supranumită „Doamna de Fier” [32, p.60].
I.2 Stilul de guvernare a premierului Margaret Thatcher
Ideea de thatcherism a devenit sinonimul britanic al ideologiei neoconservatoare și a fost folosit alături de așa expresii ca „factorul thatcher”, „fenomenul Thatcher” și chiar „revoluția sau contrarevoluția thatcheristă”. Margaret Thatcher începe cariera politică cu activa participare la asociația studenților conservatori a cărei președinte va deveni în scurt timp. După absolvirea facultății de chimie a universității Oxford ea va lucra patru ani în acest domeniu, paralel continua dezvoltarea interesului său politic. În anul 1951, va urma o a doua facultate de Drept. Tot în acest an se căsăîtorește cu Denis Thatcher, ulterior în 1953 va aduce pe lume doi gemeni.
După cinci ani de avocatură, în anul 1959, va fi aleasă în Camera Comunelor în cadrul Parlamentului britanic, avînd reputația de conservator convins. Secretar parlamentar al Ministerului de Asigurări sociale. Ulterior după înfrîngerea Partidului conservator la alegerile parlamentare din 1964, avnsează ca „ministru din umbră” responsabil de politica cu privire la pensii. În rezultatul alegerilor din 1970, Margaret Thatcher este numită ministru în problemele educației și științei, membru al cabinetului de miniștri[17, p.33].
Însă punctul culminant al carierei sale este atins începînd cu anul 1975, în momentul acutei crize a vîrfurilor, intervenite după două eșecuri la alegerile locale și generale a partidului conservator. În rezultatul acestei crize Thatcher este aleasă la postul de lider al partidului. Poate fi afirmat cu siguranță faptul că dacă nu ar fi avut loc schimbarea procedurei de înlocuire a liderului de partid în cadrul fracțiunii conservatoare cu zece ani înainte, în rezultatul căreia a fost lărgit numărul persoanelor pretendente la post (anterior numirea noului lider se realiza înrezultatul consultărilor din culise în interiorul ierarhiei de vîrf al partidului), Thatcher nu ar fi ocupat niciodată acest post.
Victoria sa a fost rezultatul „revoluției scaunelor din spate”, adică a membrilor fracțiunii parlamentare care nu ocupă posturi de conducere și funcții semnificative în aparatul de stat.
După cum scria cîțiva ani mai tîrziu unul din reprezentanții aripei moderate a partidului – F. Prim „în mediul de neîncredere și îndoieli a acelei perioade a apărut o personașlitate care putea clar și convingător să-și formuleze poziția… Punctul de vedere exprimat de ea găsea ecou emoțional în întregul partid, iar apoi și în întreaga țară. Ea propunea ceva nou…Politica căii de mijloc nu mai satisfăcea pe nimeni, era nevoie de ceva radical și concret”.
Alți autori consideră că Thatcher a avut „noroc” și că a ajuns în vîrful piramidei din simplîă întîmplare, deoarece nimeni din membrii partidului nu a îndrăznit să-l provoace pe E.Hit, M.Thatcher devenind unicul său oponent, astfel majoritatea voturilor nu au fost atît pentru ea, cît împotriva lui E.Hit.
Un contra-argument adus de unii cercetători opiniei de mai sus este că laetapa cînd Thatcher a urcat la postul de premier, Britania, după părerea unei cunoscute reviste istorice, era „cea mai slabă verigă a capitalismului contemporan”. Statul trecea prin vremuri grele, expresia „omul bolnav al Europei” a început să fie folosit nu numai în presa britanică, ci și în cea internațională. În toată această situație se simte nevoia de schimbări radicale și hotărîri nestardante. Anume din această cauză laburiștii veniți la putere în anul 1974, peste doi ani în 1976 schimbă liderul H.Wilson cu J. Kallagan, care s-a dovedit a nu fi pregătit pentru realitatea politică a timpului. Anume din această cauză venirea M.Thatcher nu mai poate fi considerată doar o întîmplare, ci rezultatul politicii duse de aceasta încă din anul 1974 [17, p.89].
Activitatea M.Thatcher și-a început-o prin acțiunea în domeniul cîștigării încrederii populației în noua „confesie”politică-neoconservatismul, ulterior thatcherismul. Ea a schimbat radical metodele de comunicare cu masele trecînd de la înțelegere politică și căutarea compromisului în relația mase-conducere, la stișlul de mobilizare îndreptat nu în general, tuturor alegătorilor, ci asupra anumitor categorii și grupuri. „Concomitent stilul ei era orientat la o luptă fără compromis cu susținătorii vechii direcții ”[32, p.119].
Un loc special în bagajul ideologic al thatcherismului l-au ocupat postulatele individualismului, devenite piatră de unghi a întregii filosofii politice. Thatcherismul devinise antietatism, antibirocratică, anticolectivistă, dimpotrivă favorizînd concurența, dînd prioritate întreprinzătorilor, afirmînd „dreptul la inegalitate”. În acest context era blamat parazitismul izvorît din folosirea abuzivă de către cetățeni a sistemului de asigurări sociale și subsidii pentru șomeri finanțate de stat.
Pentru a-și atinge scopul Thatcher folosea ca metodă „dialogul cu masele”, care se manifesta prin organizarea interviurilor, cu participarea alegătorilor unui anumit auditoriu de persoane sau prin intermediul televiziunii. Thatcher prefera cuvîntul rostit pe viu celui scris și interpretat de ziariști. Stilul său de a explica filosofia politică a neoconservatismului se baza nu pe folosirea termenilor complicați și inaccesibili maselor largi, cum ar fi: „etatism”, „monetarism” „keisianism” ci pe utilizarea înlocuitorilor simplificați. M.Thatcher nu numai că a înaintat și a susținut neoconservatismul, dar în acelaș timp l-a personificat – „Nu e de mirarecă că neoconservatismul britanic a început tot mai des să fie interpretat în societate ca” thatcherism” și cel mai mult probabil este faptul că sub această denumire va intra în istorie [33, p.34]
Nu sunt excluse nici păreri care blamează stilul său autoritar de înserare a thatcherismului în societate. Acestea aduc drept dovadă manifestările negative ale neoconservatismului, și anume „patriotismul excesiv”, vizibil în atitudinea negativă față de imigranții de culoare, prin care premierul a cîștigat accepțiunea organizațiilor cu tendințe rasiste ca Frontul Nașional și a șoviniștilor. Apoi este bine cunoscută tendința prim-ministrului de a restabili pedeapsa cu moartea, tendință care a plasat-o în izolare chiar și în interiorul fracțiunii sale. Vîrful la toate a fost poziționarea premierului în fruntea mișcării de „eliberare a insulelor Malvine”. Postîndu-se în fruntea așa-zisului cabinet militar și dirijînd operațiuni militare, Thatcher critica orice aparență a slăbiciunii, care se manifesta prin tendința de a ajunge la compromis cu Argentina, Paradoxal, dar anume acest stișl autoritar reliefat în perioada Războiului din Falkland i-a ridicat prestigiul M.Thatcher la apogeu în 192 și a condiționat victoria partidului său la alegerile din 1983. Explicația stă în faptul că opinia publică era înclinată să gîndească că acest război este o manifestare a puterii și că Anglia-este din nou Marea Britanie manifestîndu-se ca superputere și eșind din penibila situație de „om bolnav al Europei”[33,p. 44].
Activitatea politică a M.Thatcher era bivalentă fiind orientată nu numai în direcția politicii interne, dar și a cele externe. Astfel, după venirea sa la conducerea Britaniei, ea s-a orientat în domeniul întăririi relațiilor cu SUA și NATO. Una din principalele hotărîri ale cabinetului Thatcher viza costisitoarea modernizare a flotei nucleare submarine și procurarea în acest scopă a rachetelor americane „Traident” menite să înlocuiască „Polaris”. Suma cheltuielilor militare ale Marii Britanii în anii 1979-1986 a crescut cu 30%, astfel Britania aflîndu-se pe locul întîi între statele membre ale NATO [18, p.95].
După unii autori, ideea că Marea Britanie era puntea de trecere între Est-Vest și că reprezenta factorul balansator, este puțin exagerată. Paradoxul constă în faptul că pe lîngă sfera politică în care se exprima o poziție, exista și sfera militară, care prin acțiunile sale de înarmare continuă contraziceau afrmațiile Angliei. „Reagan de abia începea să îchege verbal politica sa de pe poziții de putere, iar thatcher tindea deja s-o întroducă în viață. Afirmația capătă valabilitate pentru primul mandat al cabinetului Thatcher, cînd premierului britanic îi erau caracteristice idei puternic anticomuniste și fobia față de potențialul pericol venit din Est. Însă către 1983, cînd a fost atins punctul culminant al înarmărilor, Thatcher și-a schimbat poziția, optînd pentru dezarmare. Unul din factorii de bază care au generat această reorientare a fost schimbarea opiniei publice, acțiunile de protest în acest domeniu și însăși realitatea pericolului armelor nucleare [17, p.120].
Totuși, realitatea pericolului nuclear nu a determinat-o pe Thatcher să se dezică complet de ideea Marii Britanii ca superputere nucleară. Astfel, paralel cu pașii efectuați de liderul britanic în domeniul dezarmării, ea opta pentru păstrarea arsenalului britanic argumentînd prin necesitatea de apărare națioanlă. După unii politologi, scopul real al premierului britanic era de a obține pentru Britania statutul de superputere nucleară de gradul întîi, dar nu de grad secundar. Aceasta presupunea aflarea în posesia Angliei a celor mai moderne și avansate arme de distrugere în masă. Această explicație vine să suțină și o altă tendință națională la nivel internațional- de a consolida poziția Britaniei slăbite de după război. Autorul rus S.P.Peregudov, vede reflectarea acestei tendințe în conflictul din insulele Malvine, susținînd că deși scopurile au rămas aceleași, metodele au evoluat de la cele coloniale la cele moderne din sec. XX. La acest capitol jurnalistul britanic P.Jenkins, caracteriza crezul politicii externe a cabinetului Thatcher, ca fiind „naționalism britanic”. Acesta fiind poate unul din factorii care au determinat relațiilile Angliei cu CCE. La fel și împotrivirea prim-ministrului privind impunerea Republicii Africa de Suda sancțiunilor economice, unde cercurile industriale și finaciare britanice aveau interese sporite [32, p.60].
Însă poliotica dusă de M.Thatchjer nu este atît de simplă după cum pare, și nu se rezumă doar la ideea de naționalism. Unele evenimente demonstrează o apreciereconștientă a situației și o procedură uneori în detrimentul intereselo britanice imediate, dar cu o perspectivă ulterioară. Aici ar trebui amintită înțelegerea încheiată cu Republica Irlandeză, direcționată spre aplanarea conflictului în regiunea Wilster, care ulterior putea aduce beneficiul soluționării integrale a conflictului anglo-irlandez devenit cronic. O altă situație semnificativă este înțelegerea semnată cu China, privind lichidarea pînă în anul 2000 al statutului colonial al Hong-Kongului [33, p.120].
Atît criticii politici, cît și oamenii de știință politică au observat creșterea rolului prim-ministruluio în aparatul decizional al Cabinetului de Miniștri. Se afirma faptul că în curînd în locul unei conduceri a cabinetului se va instaura o guvernare prezidențială. În acelaș timp această putere era puternic criticată, accentuîndu-se doar faptul că Thatcher a reușit într-adevăr să minimalizeze rolul cabinetului de miniștri în calitate de organ de guvernămînt care dezbate probleme de prima importanță în stat, dar doar cu scopul de a grăbi procesul decizional. Cu toate acestea, ședințele cabinetului aveau loc de 1alții-2 ori pe săptămînă, în cadrul lor se discutau probleme de ordin secundar. După cum scria F. Pim, exclus din cabinetul de miniștri după alegerile din 1983:”Prim ministrul are tendința de a considera că are mereu dreptate. Aceasta o convinge de faptul că poate face toate lucrurile mai bine decît alții. Eu protestez împotriva situației care plasează în toate cazurile Dawning-Street (reședința premierului), mai sus decît oricare minister, trezește nemulțumiri în cercul miniștrilor și a funcționarilor de stat și transforma prim-ministrul în președinte”[33, p.123].
Astfel una dintre cele mai importante schimbări în elaborarea și adoptarea hotărîrilor în stat era transformarea procesului decizional din sistem „orizontal” în sistem „Verical”. Asupra unei hotărîri se lucra minuțios, de obicei în cadrul unor comitete specializate în componența cărora întrau profesioniști. Și formal și practic cabinetul de miniștri era compus din 20 de miniștri de bază care dețineau dreptul de a lua parte la hotărîrea oricărei probleme ce se afla în competența guvernului. Acest organ practic poartă răspundere pentru politica adoptată, fapt care nu permite prim-ministrului să ia hotăîrîri importante de sinestătător, fără accepțiunea cabinetului de miniștri. Acest fapt nu privează prim-ministrul de la dreptul de a lua decizii evitînd trecerea lor prin cabinet, dar numai în cazul cînd există siguranță că majoritatea mambrilor cabinetului îl susțin [17, p.77].
Rezultatul politicii thatcheriste a fost încercarea repetată a unor miniștri de a crea nucleul opoziției împotriva premierului. Inițial a fost creat „Grupul de reformare a conservatorilor”, liderul căruia a devenit Walker, apoi după alegeri în 1984 locul său a fost ocupat de gruparea lui Pim „Grupul de Centru”. Toate aceste încercări nu au avut rezultate, cauza principală fiind faptul că Thatcher și-a asigurat majoritatea în Parlament și în Cabinet. Însă punctul său cel mai forte era susținerea pe care o avea din partea poporului de diferit contingent, ceea ce a fost și continua să fie baza guvernării thătcheriste. De aici a și apărut părerea că „autoritarismul” premierului britanic M.Thatcher este strîns legat de „populismul său” [17, p.78].
Portretul politic al prim-ministrului britanic este destul de dificil de creat atît din cauza multilateraleio sale personalități, cît și a opiniilor divergente legate de caracterizarea imaginii sale politice. Anumite lucruri pot fi cu sigutranță spuse, cum ar fi faptul că societatea britanică, cît și cei care au scris despre ea se divizează în trei grupe convenționale: 1. Cei care venerează opera sa politică; 2. Cei care nu o agrează din anumite cauze, dar o stimează ca pe cel mai de succes politic al contemporaneității; 3. Și cei care mereu au considerat-o demagog și doctrinar care nu a adus nimic bun Britaniei [17, p.80]
Cărei categorii nu ne-am atribui personal rămîne cert faptul că Margaret Thatcher este cel mai discutat politic al Marii Britanii din perioada contemporană, căreia i s-au dedicat zeci de cărți și mii de articole.
„Doamna cu ochii albaștri” cum este adesea numită, a cunoscut timp de mai mult de patru decenii determinative ca „prima”, „pentru prima dată”, „niciodată înaintea ei”,etc. Astfel, ea a fost prima femeie care a stat în fruntea asociației strudenților conservatori ai celei mai prestigioase universități britanice-Oxford. Tot ea a fost prima femeie membru al așa numitului „cabinet din umbră” în cadrul Partidului Conservator. Niciodată în istoria Marii Britanii o femeie nu a stat în opoziție politică față de Regina Marii Britanii. În cele din urmă, a devenit prima femeie prim-ministru în Europa. Înainte de ea nu sa-au înregistrat asemenea cazuri. De asemenea, pe parcursul secolului XX, nici un conservator, laburist sau liberal nu a deținut mandat triplu la postul de premier [32, p.165].
Istoria Angliei, dar și cea Europeană nu cunoaște o situație asemănătoare cînd o femeie, practic zilnic să conducă operațiuni militare de anvergură, cum a făcut-o Thatcher în Războiul din Falklland.
„Însă faptul cel mai semnificativ este că nici un ptremier britanic pe parcursul ultimilor decenii nu a dat numele său curentulzui politico-economic, așa cum a făcut-o Margaret Thatcher. Astfel thatcherismul a determinat dezvoltarea statului pe o perioadă îndelungată de timp devenind noțiune internațională”.Unul din conservatori a explicat succesele Angliei din anii 80 prin fraza”Anglia posedă două avuții: una este petrolul, alta- Margaret Thatcher”[32, p.170].
În ce fel a meritat prim-ministrul britanic această reputație, rămîne a fi un subiect de cercetare. Unii critic consideră că succesele omului politic Margaret Thatcher s-au datorat norocului, întîmplării și situației benefice create pe arena politică a Angliei în acea perioadă. Alți autori considera că 15 ani de ascensiune continuă începînd cu alegerea sa ca membru de partid și sfîrșind cu alegerile sale ca prim-ministru a Angliei, nu pot fi rezultatul întîmplării ori norocului. Una din părerile neutre spune că Margaret Thatcher, a îmbinat în sine cele mai potrivite calități și abilități pentru a guverna Anglia acelei perioade. Acesta ar fi: adîncimea intelectuală, puterea de voință, fermitatea, tendința, de a atinge scopul suprem, lipsa copromisului [32, p.172].
Dacă venirea la conducerea partidului mai poate fi considerată o întîmplare, un succes, atunci ascensiunea sa spre postul de prim-ministru a fost o intuire și o corectă calificare a situației politice în cadrul partidului, în care se simția nemulțumirea față de liderul existent și nepregătire altor politici de a provoca conducerea actuală a partidului. Patru ani mai tîrziu, ea a fost acea care a înțeles că statul are nevoie de schimbări radicale, respectiv va urma un program de radical de reformare care se va numi „thatcherism”.
Caracteristica care o deosebește este ușoara orientare în situația politică. Un exemplu elocvent fiind atitudinea sa progresistă față de perestroioca sovietică, fiind în 1984 unul din primii lideri politici care a stabilit contacte cu M.Gorbaciov.
În acest context însăși Thatcher citind autorul său preferat Kipling-spunea: „Presupunerea femenină posedă mai multă exactitate decît încrederea masculină”. Despre ea U.Wilton spunea că „posedă simț extraordinar de apreciere a situației”. H.Wilson menționa că ea este „un om politic foarte pătrunzător”. A.Nive, la rîndul său, care o cunoștea înainte de mandatul de primk-ministru a spus:”Ea este cel mai înzestrat și talentat politic din partidul conservator și probabil cel mai talentat politic în ultimii 25 de ani”. Lordul Tornikroft, fost lider al conservatorilor, afirmă:”Cînd ea adoptă o hotărîre ea tinde să op rezolve și face aceasta cu o energie enormă”. Cînd premierul i sa reproșat că nu ia în cosiderație pericolele iar uneori nici nu le vede, Lordul Wiltlow a răspuns prin:”Nu. Nu este adevărat, ea le vede, dar nu le permite să se oprească din acțiunile sale”[33, p.117].
Margaret Thatcher a trebuit să treacă prin opoziția nu numai a politicienilor, ci și a popzulației, majoritatea căreia nu accepta politica sa, fapt arătat de sondajele sociale făcute pe parcursul tuturor etapelor guvernării sale. La aceasta Thatcher răspundea: „Eu recunosc un singur sondaj al opiniei publice-alegerile, care au arătat că englezii apreciază politica mea”. Premierul deseori afirma că niciodată nu a mers în politica sa la anumite compromisuri pentru ai plăcea cuiva. Acelaș răspuns a fost dat de Thatcher în al doilea mandat să acționeze mai atent, să consolideze rezultatele deja obținute și să nu să se oprească prin aplicarea reformelor radicale.
Una din cunoscutele și des folositele fraze ale prim-ministrului și care în mare parte caracteriza felul său de a acționa, era: „Niciodată nu trebuie să jertfiți scopurile de lungă durată pentru a obține beneficii politice imediate.”. Însăși persoana – Margaret Thatcher avea mereu tendința de a evita compromisurile, eu tind să obțin acorduri- pe care le doresc eu.
Omul politic-Margaret Thatcher nu sa temut nicicînd să meargă împotriva tuturor. Astfel, de situații se crease în cadrul comunității europene, unde practic fiecare întrunire se tarnsforma într-o confruntare dintre prim-ministru britanic și majoritate. Cînd de fiecare dată primul se pomenea în minoritate sau izolare. Aceeași situație este observată și în cadrul ONU cînd majoritatea statelor optau împotriva aparteidului din Republica Africa de Sud și numai Thatcher continua să apere interesele Marii Britanii, cu pericolul de a se pomeni într-o izolare internațională, și de a primi sancțiuni din partea ONU.
Mulți critici și biografi ai premierului consideră că Margaret Thatcher este unul din puținii politici care foarte des se pomeneau în situații poltice fără ieșire. Aceasta datorită, în primul rînd încăpățînării sale și incapacității de a ceda. Faptul este observat în atitudinea sa față de presă, subalternii și colegii în toate cazurile Thatcher prefera să ia o atitudine nu de apărare ci de atac.
Întreaga presă britanică scria despre stilul autoritar de guvernare a premierului. Se vorbea mult despre faptul că anterior, persoana ce ocupă postul de prim-ministru era primul între egali, ideea care întradevăr este pur formală, considerînd realitatea că postul de prim-ministru dintotdeauna a jucat un rol central de guvernare a Angliei. Amintindu-se de schimbarea de situație în perioada guvernări M.Thatcher. După W. Churchill, Margaret Thatcher era considerată al doilea prim-ministru autoritar. Aceasta se manifesta după afirmația fostului prim-ministru M.Roserford, prin luarea deciziilor de importanță majoră de sinestătător, excluzînd participarea cabinetului de miniștri și consultîndu-se arareori cu unii miniștri. În cazul războiului cu Argentina, Thatcher pur și simplu aducea la cunoștință hotărîrile sale. Astfel, în timpuș guvrernării Thatcher, numărul întrunirilor cabinetului s-au micșorat de două ori. Kit Joseph, unul din miniștrii apropiați ai premierului consideră că Thatcher a întrodus un stil aparte în conducerea cabinetului. Dacă premierul britanic nu agrea ideile expuse de un anumit ministru ea putea să-și permită să-l întrerupă, iar cînd dorea ca hotărîrea sa să fie adoptată fără multe dezbateri, Thatcher își expunea inițial poziția în așa fel încît să nu mai lase loc pentru dezbateri inutile. După părerea unor autori, aceasta era făcut pentru a nu pierde timpul, deoarece pentru Thatcher fiecare minută trebuia folosită util cu minime abateri [33, p.120]
Deseori premierul își permitea expuneri foarte categorice în adresa miniștrilor, c um ar fi cazul ministrului de externe F. Pim, care a avut nenorocul de a expune ideea că problema suveranității insulelor Malvine trebuie să fie subiect de negociere între cele două părți, la care Thatcher a răspuns categoric nu, întrerupîndu-l.
Anumiți autori consideră că o mare importanță are faptul că prim-ministrul era femeie, iar cabinetul de miniștri comppozițional era format din bărbați. Tradiția britanică spune că sfera politică aparținea bărbaților, fapt care făcea dificilă comunicare cu un lider femeie, mai ales cînd trebuia să acționezi în opoziție și cu toate acestea să te porți ca un djentelmen.
Jefferi How a fost unicul ministru care a rămas în componența cabinetului de miniștri din 1979, de cînd a fost numit, alții au fost schimbați de nenumărate ori. Explicația pe care o dă aceasta este:”Wa nu erta lipsa loialității”, fapt confirmat de Thatcher într-un interviu. După care ziarele britanicee au răspîndit ideea unui funcționar de la Whitte Hall:”Anterior Anglia era caracterizată de guvernarea cabinetului de miniștri, era acum avem forma de guvernămînt prezidențială, unde Thatcher acționează ca un suveran la curtea sa”. La sfîrșitul anilor 80, cînd poziția slăbise se putea vcorbi despre situația că Thatcher dacă nu devenis e mai puțin autoritară atunci cu siguranță devenise mai flexibilă aprecierea opiniilor colegilor săi [33, p.180].
Pe lîngă toate calitățile expuse mai sus M.Thatcher posedă curaj politic, voință și fermitate, ceea ce de fapt realizează legătura dintre toate abilitățile sale făcînd-o să acționeze radical. Poate anume din aceste considrente Iaser Arafat a numit-o bărbat de fier. În general reputația sa în presă sună cam în felul următor: unicul bărbat în cabinetul de miniștri. Calitățile despre care vorbeam mai sus sunt relevate în realitatea că Thatcher nu și-a limitat liberzatea de acțiune, știind că se fală printre primii pretendenți la exterminare pe listele IRA. Ea a supraviețuit atentatelor din septembrie 1986 și octombrie 1989 di Braiton. John Smith membru al cabinetului din umbră a partidului laburist a carczterizat prim ministrul în felul următor:”Atitudinea mea este negativă față de convingerile ei și felul de guvernare a statului. Dar trebuie să recunosc că Thatcher etse o persoană curajoasă și hotărîtă și este un politic îndrăzneț, care poseda puterea de voință și care paote influiența și pe așții”[33, p.182].
Margaret Thatcher nu a fost un amator înnăscut, însă totdeauna a știut să-și expună concepția expresiv. Pentru ea avea importanță nu forma expunerii ideii, ci cunoașterea subiectului de discuție și explicitatea exprimării. În interviurile sale, premierul folosea un număr impunător de cifre, citate și teze fără a fi prea mult dependentă de notițe și foi. Își exprima punctul de vedere conform principiului aristotelic că principalul merit al oratoriei trebuie să fie claritatea. De aceea comunicările sale pe o anumită problemă erau de două ori mai scurte decît a cele a oponenților săi. Inbtervievarea prim-ministrului de obicei se transforma în dialoguri conduse de ea însăși. Respectiv nu se găsise încă nici un jurnalist străin sau local care să o provocări neașteptate.
Una din tacticile sale, sau poate chiar maniera sa de a politiza, era tendința de ași expune gîndul pînă la capăt. Astfel, Thatcher niciodată nu a permis să fie întreruptă și întotdeauna a ținut să aducă la cunoștință integral punctul său de vedere, chiar dacă era nevoie să ridice vocia pentru aceasta. Plus la aceasta ultimul cuvînt în totalitate i-a parținut fiind și cel concludent.
Este cunoscut faptul că Thatcher niciodată nu a acceptat propunerea de a participa la dezbateri televizate împotriva oponenților săi, mai ales în preajma alegerilor. Unii cercetători califică aceasta prin tendința de a evita situații penibile. Alții consideră că Thatcher că întreaga atenție să fie orientată asupra sa, în emisiunile televizate în special.
Un alt plus al premierului britanic era că deși ca și alți politicieni obișnuia să fie ascultată luînd ințiativa în discuții, totuși era persoana care știa să asculte.Ideea de bază pe care o urmărea făcînd acest lucru era nu numai înțelegerea punctului de vedere a opopnentului dar și detectarea punctelor slabe al acestuia.
II. POLITICĂ EXTERNĂ A PREMIERULUI BRITANIC MARGARET THATCHER ÎN CADRUL CONTINENTULUI EUROPEAN
II.1 Politica externă în cadrul continentului european: Relațiile cu URSS
Deja în primii ani de guvernare, Margaret Thatcher s-a confruntat cu probleme internaționale pentru care nu era pregătită. Ea avea să se confrunte cu diplomați competenți care cunoșteau nuanțele politicii externe și ale diplomației. Foarte mulți în Anglia se îndoiau de faptul ca activitatea premierului în acest domeniu va fi de succes, deoarece, Thatcher niciodată nu se ocupase de probleme diplomatice la nivel guvernamental.
Din perioada lui Chamberlin, Thatcher era primul prim-ministru, care nu avea experiență de lucru, în vre-un organizm al politicii externe. Thatcher înțelegea că îi lipsesc cunoștințele adînci în domeniu, de aceea pentru a se îndreptăți a expus următorul gînd:” Abilitatea de a sesiza esența problemei de politică externă-iată ce este important la moment, ci nu cunoașterea detaliilor diplomatice” [1, p.15]. În consecință însă, prim-ministrul și-a schimbat părerea, atrăgînd mai multă atenție studierii problemelor internaționale sub toate aspectele. De asemenea, Margaret Thatcher cunoștea puțin din tradițiile și regulile diplomației. Mulți fiind nemulțumiți de calitățile ei personale, care erau incompatibile activității diplomatice: Lipsa compromisului, tendința nu atît de a înțelege partenerii, cît de a le insufla propria opinie.
În cele din urmă diplomația ca artă era neadecvată activității de partid și în general luptei politice din interiorul statului. Deoarece, pute fi un conducător de partid de succes, dar să nu fie pregîătit pentru activitatea în domeniul politicii externe. Totuși, primele dezbateri ale Margaret Thătcher au demonstrat că prim-ministrul nu sa- consultat în deplină măsură cu diplomații engleji, ceea ce i-a determinat pe ultimii să nu aibă destulă încredere în ea, deoarece existase cazuri cînd Margaret Thatcher divulgase public informații confidențiale. „Aceasta ne îngreuiază considerabil discuțiile confidențiale cu premierul”, ziceau ei [1, p.20].
Desigur, toate acestea erau rezultate ale șlipsei de competență. Îndată după numirea sa ca premier-ministru, pe plan internațional apăruse probleme ce necesitau rezolvare urgentă.
În primul rînd, Thatcher a plecat la Tokio unde urma să aibă loc întrunirea liderilor de stat a celor șapte state înalt industrializate. Întrevederea a decurs pentru Thatcher cu succes, deoarece au fost discutate probleme din domeniile cunoscute premierului: criza energetică, creșterea rapidă a prețurilor la petrol etc. Pentru prima dată la ședința celor șapte participa o femeie, fapt care a trezit o reacție de respect din partea liderilor de stat. Deși, la conferința de presă Thatcher a luat cuvînt ultima, totuși ea a fost unica care a vorbit fără a folosi discursul scrise pe foi [2, p.32].
În politica externă Margharet Thatcher urmărea renașterea Marii Britanii, statutului de mare putere, fapt care presupunea participarea la evenimentele internaționale în întregime. Astfel în primele luni a fost ridicată problema Rodeziei (Zimbabia). Istoria scurtă a problemei constă în faptul că în anul 1965 regimul rasist a lui Smith, a declarat independența Rodeziei, care anterior avea statut de colonie engleză. În 1978, Smith a colaborat cu autoritățile Rodeziei de Sud în vederea păstrării regimului colonial și a celui rasist. Ca rezultat, Consilioul de Securitate al ONU a recunoscut aceste reglementări ca fiind ilegale. În 1979, rasiștii au creat un stat marionetă în frunte cu Muzoreva. La acea perioadă, Thatcher se pronunța pentru recunoașterea acestui guvern, împotriva căruia luptau naționaliștii, în frunte cu R.Mugabe și J.Ncomo. Cînd Thatcher a devenit prim-ministru ea a conatctat cu Muzoreva, fapt ce îi neliniștea pe cei de la Ministerul Relațiilor Internaționale. Ultimm, considerau că dacă vor continua acest curs politic riscă să între în conflict cu ONU, ceea ce ar fi deloc favorabil reputației engleze. În cele din urmă, lordul Carrington a reușit să convingă prim-ministrul să semneze alături de alte state comunicatul de nerecunoaștere a independenței Rodeziei. Peste puțin timp, pe baza Constituției Zimbabiei, victoria în alegeri a fost obținută de R. Mugabe. Cercurile conservatoare ale Angliei nu se așteptau la o așa cotitură, de aceea au recomandat premierușlui să nu recunoască guvernul Mugabe, însă Margaret Thatcher nu a acceptat o nozuă schimbare de poziție, deși, noul guvern nu beneficia de simpatia „Doamnei de Fier” [2, p.35].
Devenind prim-ministru Thatcher sa ciocnit de dilema determinării poziției față de URSS. O situație era cînd Thatcher era liderul opoziției și cînd își permitea sloganuri anticomuniste și antisovietice, criticînd aprig politica laburiștilor privind Rusia sovietică; cu totul altă situație era cînd a devenit premier. Atitudinea față de URSS era contradictorie: filosofia thatcheristă îi dicta o atitudine negativă, dar ca om politic înțelegea necesitatea întreținerii cu URSS, a relațiilor diplomatice și în special economice și informaționale.
Răspunzîndui lui A.N.Kosîghin la salutul cu privire la numirea sa în funcție de prim-ministru, Thatcher scria că împărtășește speranțele prim-ministrului sovietic de colaborare între cele două state în viitor. Un al gest din partea premierului britanic a fost vizita expoziției organizată de Uniunea Sovietică la Londra, unde s-a interesat, în special de exponatele legate de cosmonautică. De asemenea, Thatcher l-a invitat pe ministru de comerț extern al URSS, care se afla la Londra, și și-a expus interesul față de stabilirea relațiilor economice bilaterale. La acea etapă Thatcher întadevăr era interesată de dezvoltarea relațiilor cu Niunea Sovietică, fapt care s-a schimbat în adoua jumătate a anului 1979, cînd s-a declanșat o nouă etapă a Războiului Rece. La acel moment, au fost înaintate palnuri de dislocare a noilor tipuri de rachete nucleare de rază medie în Europa; era amînată ratificarea tratatului americano-sovietic SALT 2. Guvernul britanic își expunea rezervele cu privire la acest tratat, considerînd că SALT 2 va slăbi garnțiile SUA privind securitatea Europei de Vest. În acest context, în toamna anului 1979, Tahtcher a ținut mai multe discursuri, în care demonstra: cu URSS discuțiile pot fi duse doar de pe poziția de mare putere. Către 1980 atitudinea antisovietică a prim-ministrului britanic și-a atins punctul culminant, fiind alimentată de acțiunile sovieticilor din Afganistn. Pentru Anglia Afganistanul era un punct dureros: în trecut Anglia dusese cîteva războaie fără succes, cauza cărora era Afganistanul, aceasta încă în sec.XIX era „mărul discordiei” între Rusia și Marea Britanie. Posesia Afganistanului iar fi asigurat Britaniei consolidarea pozițiilor în sud-estul Asiei. Astfel, după intervenția sovieticilor în Afganistan Anglia rupe relațiile cu ultimul și își recheamă amabasadorul din Cabul. Londra a chemat CEE și NATO la aplicarea sancțiunilor față de URSS. Considerînd acțiunile Uniunii Sovietice ca fiind agresive și politica externă de agresie, la 29 decembrie 1979, Thatcher a trimis un protest administrației sovietice, privind acțiunile acestora. Deja, peste o zi Anglia cerea revizuirea relațiilor anglo-sovietice în întregime. În acest context au fost anulate toate întrunirile la nivel înalt, de la Londra, miniștrilor sovietici. Ulterior, vorbind la mitingul de la Londra, 1981, premierul a menționat că Uniunea Sovietică este „principalul pericol pentru statele occidentale”. Așa dar, cu întrarea sovieticilor îna Afganistat a început antidestinderea în relațiile anglo-sovietice. Aceasta a fost acutizată de evenimentele din Polonia. Dacă situația Afganistanului, URSS a fost cea care aprovocat deteriorarea relațiilor cu Anglia; atunci în situația Poloniei s-a procedat după formula thatheristă: „Polonia este satelit al URSS”, respectiv pentru tot ce se întîmplă în Republica Populară Poloneză răspunde URSS. Astfel, la 12 decembrie 1981, în Polonia a fost întrodusă situație de excepție, activitatea Solidarității a fost stopată. Guvernul Thatcher, la rîndul său, a anunțat despre stoparea relațiilor cu URSS la nivel înalt și anularea a patru direcții în relațiile reciproce – știință și sănătate, mediul ambiant, cercetările în domeniul agricol și colaborarea dintre Comitetele Energiei Atomice dintre URSS și Anglia [5, p.45].
Încă în aprilie 1981, Thatcher a avertizat Moscova privind”posibila intervenție în Polonia”. Ea a declarat că intervenția în Polonia va fi o nenorocire, atît pentru URSS și pentru Polonia, cît și pentru relațiile Est-Vest; pentru toate popoarele; iar reacția NATO va fi mai rapidă și mai efectivă,decît după evenimente din Afganistan”. Deși prim-ministrul britanic înțelegea că nu se poate vorbi de nici un fel de intervenței a Armatelor Sovietice în Polonia, totuși a folosit situația pentru a adînci contradicțiile cu URSS.
În aceste condiții guvernul sovietic a întreprins măsuri, care ar diminua agaravarea relațiilor bilaterale. În martire 1981, în mesajul expediat prim-ministrului britanic erau enumerate cîteva propuneri: moratoriul privind dislocarea în Europa a rachetelor nucleare de rază medie a URSS și statelor blocului NATO; lărgirea substanțială a măsurilor de încredere în Europa și extinderea lor asupra părții europene a US, întrunirea Consiliului de Securitate cu participarea șefilor de stat permanenți și nepermanenți cu scopul de a îmbunătăți situația internațională.
Thatcher i-a răspuns ambasadorului sovietic, V.I.Popov, că guvernul englez va studia propunerea și va răspunde. Desigur, cea mai importantă era problema moratoriului, la care premierul britanic a răspuns, că tinde spre o diminuare a înarmărilor în ambele tabere, dar sub strict control. Cu toate acestea, guvernul englez în sovietici, considerînd că există o suprabalansare de înarmări. Răspunsul prim-ministrului britanic, în esență, a fost negativ, el rezulta din faptul că URSS se fală pe poziția opozițională, privind controlul înarmărilor, încît o limitare a armamentului este imposibilă. Thatcher a mai adăugat că Britaniua pledează pentru un astfel de tratat, în urma căruia ar putea avea încredere în partea opusă. Ea a recunoscut că URSS nu poate la nesfîrșit să fie interesată în programul de dezvoltare continuă a înarmărilor, deoarece aceasta secătuiește enorm economia statului. Anglia dorește o dezarmare continuă, însă aceasta este stopată, după părerea ei, de „creșterea înarmărilor Uniunii Sovietice”. Atingînd în continuare problema moratoriului, prim-ministrul a menționat că Anglia se conformă așa numitei „Hotărîri duale” a NATO din decembrie 1979 [18, p.90].
În acelaș timp, la negocierile sovieto-americane, delegația sovietică pleda pentru eliberarea totală a Europei de arme nucleare. Însă, atît SUAcît și alte state ale NATO nu erau gata pentru o astfel de schimbare. În cele din urmă, URSS a propus o reducere pe 5 ani a armamentului cu rază medie. Aceasta înseamnă că URSS și SUA își vor reduce arsrenalul cu 2/3, URSS rămînînd la efectivul ce egala cu cel însumat cu cel al Angliei și Franței. Alternativa era că NATO și OTV să-și reducă în întregime rachetele nucleare, încetînd proliferarea armamentului strategic, adică înghețînd starea de lucruri la acea etapă. Astfel, arsenalele urmau să fie reduse cu 25%.engleză [18, p.92]
Thatcher a reacționat negativ la noua propunere. Ea declarat că aceasta „va lăsa URSS în Europa cu un număr prevalent de rachete de rază medie în timp ce SUA nu va avea nici una”.În acest context premierul britanic a declarat că armele nucleare engleze sunt independente de cele ale SUA. Ulterior, Thjatcher afirmă că propuinerea sovieticilor „nu este o balanță de care este nevoie pentru securitate ”, Anglia nedorind să partzicipe la procesul de dezarmare din motivul că resursele nucleare britanice „sunt munimul absolut necesar”. Mai tîrziu, va afirma că Occidentul trebuie să prevaleze militar asupra URSS.
Caracterizarea atitudinii prim-ministrului britanic față de socialism și URSS ar fi fost incompletă, dacă am trece cu vederea Uniunea Democratică Internațională și rolul pe care Thatcher la jucat în cadrul ei. Încă în 1978 a fost creată Uniunea Democratică Europeană, sub egida M.Thatcher. Organizația a fost gîndită ca o unniune a tuturor partidelor conservatoare de dreapta din Europa de Vest, pentru a contabalansa Internaționala socialistă și opoziția în propriile state. În iunie 1983, la Londra, din inițiativa premierului britanic a fost convocat Congresul UDI, creat pe baza UDE. Ședința a fost deschisă de discursul M.Thatcher, care conținea chemarea la unificare a forțelor anticomuniste împotriva URSS. Ulterior, premierul accentua că pentru prima dată în istorie toate forțele conservatoare s-au unificat în lupta pentru idealurile sale. Concluzia ar fi că în primul mandat al prim-ministrului Thatcher relațiile anglo-sovietice se aflau în declin. Astfel, părea că nu există perspective de redresare a relațiilor bilaterale. Totuși în anul 1982, după întrunirea ambasadorului sovietic cu premierul britanic s-a observat un interes sporit al ultimei față de renpovarea relațiilor anglo-sovietice. Premierul și-a exprimat dorința de a dezvolta relațțile cu URSS, apoi a adăugat „dar numai în domeniile unde este necesar”. Domeniile care le subînțelegea Thatcher erau comerțul, realizările economice etc. În calea reglării relațiilor anglo-sovietice, au iintervenit însă, obstacole de ordin extern, cum ar fi impunerea de către SUA a sancțiunilor îndreptate asupra URSS privind evenimentele din Polonia [20, p.123].
Începînd cu 1981, Uniunea Sovietică negocia cu statele Europei Occidentale construcția conductei de gaz Ujgorod-Urengoi, cu lungimea de 4 500 km, care ar fi asigurat cu gaz statele din Europa de Vest – în primul rînd RFG și Italia. În acest proiect trebuia să participe compania engleză „John Brown”, care era strîns legată de cele americane, importînd tehnologii americane sau producînd după patent american. Astfel dacă SUA ar fi cerut ca compania „John Brown” să-și întrerupă colaborarea cu URSS, aceasta ar fi dus la faliment. Preîntîmpinînd aceasta, conducătorul companiei, Mehew Sanders a cerut protejarea intereselor companiei, chiar dacă aceasta ar fi înrăutățit relațiile englezilor cu americanii. Bussinesul avea influiență considerabilă asupra politicii fapt care a determinat-o pe Thatcher să-l invite la Londra pe secretarul de stat al SUA-A.Heig. Ulterior, secretarul de stat că prim-ministrul britanic i-a explicat hotărît:”Europa mai degrabă se va îndepărta de SUA, decît va refuza proiectul conductei de gaz”, care s-ar fi soldat pentru Angliacu pierderea a 400mln.dolari. Astfel, Anglia s-a îndreptat hotărît spre redresarea relațiilor anglo-sovietice, ciar cu prețul deteriorării celor anglo-americane [20, p.125].
Pași mai concreți au fost efectuați de Thatcher, însă, numai după ce a obținut al doilea mandat. Britanicii au început să dea dovadă de interes, față de Uniunea Sovietică, nu numai în domeniul economic dar și politic. Către toamna 1983, a început o reorientare noului cabinet thatcherist. Aceasta a fost provocat de faptul că planurile NATO și ale Angliei, în domeniul reînarmării, cereau cheltuieli enorme. Războiul de pe insulele Malvine a fost costisitor.
1984 moare I.V.Andropov, Thatcher hotărăște să viziteze Moscova, să participe la ceremonie și să se întîlnească cu noul lider sovietic, actul a fost considerat neordinar atît de opinia publică engleză cît și de Cabinet și opozioție. Diplomațșii străini de la Londra considerau în unanimitate, că acest pas politic avea ca scop să demonstreze că Anglia este predispusă spre colaborare cu noua conducere. La 14 februarie 1984, are loc întrunirea dintre Cernenco, Gromîco și Thatcher, How. Aceasta a durat jumătate de oră, aici dicutîndu-se pozițiile de politică externă; relațiile sovieto-americane, la care Thatcher a menționat că președintele Reagan, întradevăr, dorește dezarmarea și redresarea relațiilor cu URSS. Prim ministru se pronunță pentru restabilirea negocierilor sovieto-americane, întrerupte la 1983, de asemenea afirmînd că Anglia are relații bune cu SUA, atît la nivel de state, cît și la nivel personal cu Reagan, ceea ce însemna că Anglia are cuvînt important în politica internațională [22, p.56].
Din parte URSS se vorbea despre dorința de schimbare radicală în relațiile cu Anglia și în special tendințe spre îmbunătățirea relațiilor dintre Est-Vest. Discuțiile au decurs în atmosferă amicală, și deși n-au fost rezolvate problemele de importanță majoră, acestea au fost temelia viitoarelor contacte, fiind prelungite contactele la toate nivelel. Întorcîndu-se în Anglia Thatcher a declarat că politica ei vis-a-vis de URSS nu se schimbă, dimpotrivă, statul sovietic este acela care întroduce corecții în acțiunile sale, deși poziția premierului a fost aspru criticată de opoziție, Thatcher a declarat că colaborarea cu URSS este necesară, mai ales în problemele regionale, rezolvarea cărora ar duce la soluționarea problemei dezarmării. Acasttă idee părea a fi bună, însă ea întră în contradicție cu bine cunoscuta atitudine thatcheristă, privind reducerea armamentului nuclear. Astfel, apărea întrebarea spre ce mergea Thatcher [22, p.63].
În iunie 1984, în Uniunea Sovietică are loc prima vizită oficială, din ultimii șapte ani a ministrului britanic de externe – How. Aceasta se datora faptului, că între timp apăruse apăruse divergențe ce-și așteptau soluționarea deși, sovieticii se așteptau la negocieri ușooare, mai ales după vizita premierulzui britanic la Moscova. Totuși, acestea sau dovedit a fi dificile în special în problema dezarmării. Britanicul apără poziția americană total neglijînd-o pe cea sovietică; De asemenea și în problemele regionale vizînd în primul rînd, Orientului Apropiat părerile au fost opuse. Gromîko și How au atins unanimitate doar în analiza însuși a negocierilor. How zicea că în ambele guverne e prezentă neînțelegerea reciprocă a pozițiilor, iar Gromîko accentua că relațiile anglo-sovietice se stabilesc cu mari dificultăți [30, p78].
La Moscova considerau că misiunea englezului How a constat în verificarea atitudinilor și fermității URSS în pozițiile sale, în cazul în care, din partea englezilor se promitea îmbunătățirea relațiilor economice și politice. Astfel, Moscova era gata să meargă spre o destindere a relațiilor internaționale, dar nu cu prețul cedării propriilor interese. Thatcher a fost aceea care a calificat corect situația și a mers la cedări, ceea ce a pornit mașinăria destinderii în relațiile anglo-sovietice la toate nivelele. A urmat invitarea elitei politice sovietice în vizită la Londra, cerîndu-se ca aceasta să fie condusă de M.S.Gorbaciov – Secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist din URSS. Vizita a fost programată pentru 15-17 decembrie 1984. Un șir de miniștri ai guvernului englez – liderii partidului Laburist și Liberal, își exprimau dorința de a se întîlni cu Gorbaciov. Inițial, Thatcher se informase privind persoana lui M.Gorbaciov. Premierul a aflat că în vizita sa la Roma, liderul sovietic a lăsat impresii pozitive prin sinceritatea sa în discuțiile cu Berlinguer, unde s-a expus critic la adresa situației de supracentralizare din URSS. Un an mai înainte, aflîndu-se în Canada, a afirmat că întrarea în Afganistan a fost o mare greșală [30, p.80].
Întrunirea la nivel înalt a început cu cuvîntarea lui Gorbaciov, în care se conținea ideea că stoparea anterioară a relațiilor anglo-sovietice, a arătat, în mod practic, că aceasta nu aduce beneficiu nici Angliei, nici URSS. Liderul sovietic a remarcat că URSS este, în special, interesată de securitatea europeană și globală privind amenințarea armelor nucleare. Gorbaciov a ținut să atenționeze că Uniunea Sovietică nu are de gînd să bareze dezvoltarea relațiilor „speciale” între SUA și Anglia. O parte din discuții a fost axată pe subiectul „războiul stelelor” și a cursei înarmărilor. „Din partea noastră,-amenționat Gorbaciov-URSS nu va începe niciodată prima o nouă repriză de înarmări în cosmos”[37, p.99].
Un important principiu al dezbaterilor a fost relațiile dintre NATO și OTV, Thatcher a menționat că guvernul britanic nu tinde spre o dizolvare a OTV, și că la rîndul său orice încercare de a distruge NATO este zădarnică:”Noi pledăm pentru înțelegerea dintre NATO și OTV, pentru înlăturarea neînțelegerilor, pentru creșterea colaborării reciproce” a concluzionat premierul. Rezultatul vizitei lui Gorbaciov și a delegației sale la Londra a fost satisfacția reciprocă la capitolul relațiilor bilaterale [37, p.100].
Opinia publică engleză prognoza o continuitate fructuoasă a relațiilor dintre cele două state. Membrii cabinetului britanic, J.Youngher, din numele guvernului britanic a declarat că „vizita a fost foarte reușită și a semnificat o nouă etapă în relațiile bilaterale”. În ultimele zile ale staționării delegației sovietice în Anglia, Thatcher a plecat în deplasarea de 7 zile, avînd ca destinație, în ultimă instanță, Washington-ul, unde s-a întîlnit cu Reagan împărtășindu-i conținutul negocierilor anglo-sovietice [7, p.15].
La 12 martie 1985, Thatcher vizitează din nou Moscova, onorînd decesul lui C.U.Cernenco și pășind spre o nouă evoluție a relațiilor bilaterale constructive.
Indiferent de noua situație intervenită în relațiile anglo-sovietice, poziția Margaret Thatcher față de URSSrămînea contradictorie: pe de o parte premierul înțelegea importanța bunei-vecinătăți cu URSS; pe de altă parte, detestînd socialismul, nu avea încredere în acest stat, continuînd să considere – cu URSS trebuie să se discute de pe poziții de mare putere. Plus la aceasta, Thatcher se conducea de teza, ce exista printre politicienii englezi, că URSS este mult mai interesată în colaborarea cu Anglia, decît invers. Această teză a facilitat ducerea de către Thatcher a „diplomației de presiune”, care se realiza prin faptul că erau învinuiți de spionaj diplomații și jurnaliștii sovietici, ultimii fiind impuși să părăsească țara, iar împotriva diplomaților se aplicau măsuri restrictive. Guvernul sovietic a răspuns cu aceiaș monedă, cerînd retragerea din URSS a 25 diplomați, jurnaliști și lucrători englezi. Astfel, se inițiase un conflict diplomatic, pe care URSS a încercat să-l aplaneze în iunie 1986, cînd la Londra sosește Șevarnadze cu un mesaj special din partea lui Gorbaciov. În rezultatul acestei vizite relațiile au fost restabilite în domenii ca: lichidatrea armamentului chimic, programului de dezvoltare a complexului agrar-industrial, pînă în 1991; înțelegerea de prevenire a incidentelor pe mare și înțelegerea privind pretențiile financiare și de proprietate de pînă la 1939 [7, p.20].
În martie 1987, Thatcher a vizitat Moscova, aici Gorbaciov și-a expus programul de creare a sistemului de securitate generală, punctul central al căruia era reducerea, iar ulterior distrugerea armelor nucleare. Opinia din totdeauna a premierului britanic, însă a fost că în perioada cînd nu existauarme nucleare au avut loc două războaie mondiale, iar de cînd acestea există statele se rețin de la abuzuri de forță. De asemenea, M.Thatcher sublinia că volumul armelor nucleare engleze este minimum necesar securitășii engleze și că acestea sînt mizere în comparație cu cele ale URSS. Premierul s-a pronunțat în apărarea programului IAS, luînd în considerație doar aspectul său defensiv. Pozițiile hotărîte ale ambelor părți au lăsat subiectul suspendat. În raportul său către guvern , M.Thatcher a relatat că și-a făcut înțeleasă poziția, că Anglia nu este pregătită pentru o Europă denuclearizată, „care ne va lăsa periculos de deschiși în fața superiorității sovietice”[10, p.122].
Alte subiecte, la această întrunire, au fost dezbătute cu mai mult ucces. Thather a fost de acord cu reducerea armamentului strategic a URSS și SUA la 50%. Anglia, de asemenea, oferea undă verde negocierilor privind eliminarea totală a armelor chimice. Au fost semnate un șir de tratate de colaborare în domeniul studierii și expansiunii spațiului cosmic în scopuri pacifiste.
La 7 decembrie 1987, din inițiativa premierului britanic a avut loc următoarea întîlnire cu Gorbaciov. Aici Thatcher a afirmat că Anglia nu aderă la tratatul conform căruia urma redus arsenalul nuclear și că inițial ar trebui eliminat cel chimic pentru a înlătura disproporția dintre NATO și OTV. De asemenea, a fost tratat subiectul Afganistanului, la capitolul căruia Thatcher s-a pronunțat pentru retragerea armatelor sovietice.
O parte considerabilă a tratativelor a fost oferită dezbaterilor privind conceptul restructurării sovietice atît sovietice, cît și a celei britanice. Începînd cu 1987 acest concept tot mai des este vizat de Thatcher în discuțiile cu Rîșcov, unde premierul a acentuat că în Anglia au loc procese similare celor din URSS, scopul acestora fiind ridicarea abilității de concurență a mărfurilor engleze. Vorbind la rîndul său despre schimbările ce pot surveni în rezultatul reformării URSS, liderul britanic concludea:”Lumea tinde spre a deveni un loc mai sigur și dacă reformele se vor realiza, atunci Războiul Rece se va apropia de final”. Din aceste considerente liderul britanic a susținut procesele de
”glastnosti” și „perestroica”-restructurare și democratizare în URSS. De altfel, o altă atitudine din partea premierului nici nu se aștepta, mai ales după atîția ani de critică la adresa Uniunii Sovietice, sistemul socialist, caracterizat prin totalitarism, lipsă de democrație – toate fiind un obstacol pe calea destinderii relațiilor Est-Vest. Cu atît mai mult, ideea de restructurare îi era caracteristică însuși premierului dacă e să considerăm reformele sale în domeniul economiei [14, p.55].
Susținînd fenomenele ce se desfășurau în URSS, Thather urmărea și scopul de luptă politică împotriva laburiștilor. Prim-ministrul încerca să demonstreze că ea înțelege mai bine decît laburiștii însemnătatea restructurării în URSS, că cele două restructurări – engleză și sovietică, duc la relații „reciproc avantajoase”, plus la aceasta Thatcher considera că „perestroica” și „glastnosti” din Uniunea Sovietică vor lăsa o amprentă importantă în statele Europei de Est. Guvernul britanic în ultimul deceniu atrăgea atenție în special Ungariei și Poloniei, dorind o eliberare a acestora de comunism și o evoluție a democrației sau chiar o poziție adversă față de URSS.
Astfel, thatcher dorea să obțină o poziție favorabilă păstrînd contactele cu două supraputeri –SUA și URSS și tinzînd să devină mediator între Est și Vest.
Dacă procesele din interiorul URSS erau susținute de premierul britanic, atunci cele din politica externă nu erau agreate, deși, relațiile cu sovieticii se îmbunătățise. „În politica externă tabloul e mai puțin clar”, afirma vag prim-ministrul. Laudele aduse URSS privind unele realizări erau combinate cu prevenirea pericolului ce venea din partea ei. Liderul britanic amintea că pericolul militar din partea URSS încă mai persistă și că nu trtebuie permisă o apropietre prea mare a vesticilor de ea. Deși, Thatcher nu putea să nu știe despre declarația URSS de dezarmare nucleară, despre înțelegerea „zero-ului dublu”, privind rachetele de rază medie și rachetele tactico-operaționale și că URSS nu-și amplifică arsenalele –ea continuă să afirme că forțele militare sovietice depășesc necesitatea de securitate a statului [14, p.56]..
Thatcher, deasemenea, nu se putea dezice de ideea că noua tactică a sovieticilor e îndreptată spre a trezi disensiuni în interiorul NATO. Participînd la conferința de presă a Partidului Conservator la Scarborro în primăvara 1989, Thatcher și-a expus părerea despre politica externă a URSS:”Strategia URSS constă în aceea de a dispersa și slăbi Vestul”.
Astfel, poltica Angliei față de statele comuniste era realistă, ea reacționa prompt la intrigile sovietice. Marea Britanie a susținut măsurile luate de SUA în legătură cu situația complicată ce se crease în Polonia în anul 1980 și a acceptat aplicarea sancțiunilor economice împotriva URSS. Ea a revăzut Acordul soviet-englez din 1975 cu privire la acordarea de credite a redus exportul în URSS, a limitat contactele îndomeniul culturii și științei. Londra a boicotat Jocurile Olimpice din vara anului 1980 de la Moscova.
Totuși sancțiunile împotriva URSS, n-au avut susținere deplină: unele firme particulare au continuat schimburile comerciale. Ulterior guvernul britanic și-a schimbat poziția, acordînd sprijin sovieticilor în construirea gazoductului „Siberia de Vest – hotarele de vest ale URSS”.
Ministrul de externe britanic în 1982 s-a pronunțat contra „războiului economic împotriva Uniunii Sovietice”. În 1983 la Londa, a fost semnat un acord pentru anii 1983-1985 privind domeniul culturii. În februarie 1984 sau împlinit 40 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre Marea Britanie și URSS, acest eveniment fiind un prilej pentru ambele părți de a analiza relațiile bilaterale și a trage concluziile respective [5, p.55].
În februarie 1984, la ceremoniile funerare refritoare la decesul lui I.Andropov, La Moscova a sosit Margaret Thatcher. În cadrul întîlnirilor cu conducătorii sovietici ea sa pronunțat pentru „Întreținerea unui dialog stabil” între cele două țări.
În a doua jumătate a anilor ”80 se remarca o oarecare ameliorare în relațiile dintre cele două state: de la confruntare s-a trecut la dialog și partenierat. În iulie 1986 Londra a fost vizitată de ministrul de externe sovietic E.Șevarnadze. Au fost semnate trei documente importante: Programul de dezvoltare economică și colaborare industrială pentru anii 1986-1990; Acordul cu privire la preîntîmpinarea incidentelor maritime și Acordul cu privire la reglementarea pretențiilor reciproce financiare apărute pînă în 1939. În urma vizitelor lui Margaret Thatcher la Moscova (martie-aprilie 1987), a lui M.Gorbaciov la Londra (aprilie 1989), a altor întrevederi ale celor doi lideri, au fost examinate probleme privind dezarmarea nucleară și securitatea internațională, situația din Europa și raporturile bilaterale. Marea Britanie a salutat Tratatul sovieto-american cu privire la lichidarea rachetelor cu rază medie și mică de acțiune din Europa. S-au îmbunătățit relațiile economice sovieto-engleze; volumul schimburilor economice a sporit de la 1,7 mlrd. Ruble în 1986 la 2,1 mlrd. Ruble în 1988 [18, p.156].
Astfel, Războiul Rece a continuat în aceiași termeni până la apariția lui Mihail Gorbaciov când Thatcher a fost printre primii lideri ce au remarcat reformele lui Mihail Gorbaciov. Prima întâlnire Thatcher – Gorbaciov a avut loc la Londra, în 1984, înainte ca Gorbaciov să devină Secretar General al PCUS. Simpatia pentru acesta i-a transmis-o și președintelui american Ronald Regan. În noiembrie 1988, premierul britanic și-a manifestat susținerea față de Mihail Gorbaciov, declarând că cele două state au depășit războiul rece și: „Mă aștept ca domnul Gorbaciov să facă tot ce este posibil pentru a continua reformele. Noi îl vom susține” [20, p.33].
II.2 Colaborarea Marii Britanii cu CEE
Vestea despre victoria conservatorilor la alegerile din Anglia a trezit reacții pozitive printre membrii Pieței Comune. Aceștea sperau că spre deosebire de laburiști, care se împotriveau întrării Angliei în CEE și nu tindeau să dezvolte coperarea cu Comunitatea Europeană, Conservatorii vor merge în direcța apropierii de Piața Comună. Liderii statelor membre ale CEE considerau că va fi mai ușoară încheerea înțelegerilor privind unele direcții problematice: în special politica agricolă, cu conservatorii. De asemenea, se considera că alegerea prim-ministrului Thatcher este un beneficiu bilateral. Însă ulterior, a fost vizibil faptul, cît de puțin era cunoscută Thatcher acestora și că politicieni experimentați tot pot da greș [4, p.20].
Prima iluzie care a fost discreditată a fost refuzul Angliei de a merge pe calea cedărilor în domeniile divergente. Thatcher a afirmat că responsabilitățile asumate de cabinetul anterior față de CEE sînt prea mari și nu pot fi realizate în continuare. Astfel, Thatcher imediat s-a poziționat ca apărător nestrămutat al intereselor Angliei în cadrul CEE. Aceasta a fost începutul conflictului între membrii CEE și premierul britanic, care a durat peste 10 ani [4, p.22].
Ambasadorii statelor Europei de Vest, în primul rînd RFG și Franța, nu o singură dată menționau încăpățînarea M.Thatcher care împiedicau procesul de luare a deciziilor. „Principiul ei este de a lua de la CEE, Thatcher a cerut ca suma cotezațiilor să fie revizuită, iar cota Angliei să fie substanțial minimalizată. Acaestă cerință a fost înaintată cu toate că în tratatul de întrare a Angliei în Comunitate a fost menționat un punct special unde se prevedea faptul că, condițiile de intrare a statelor în CEE pot fi revizuite doar în cazul apariției situațiilor exepționale”. Totuși, prim-ministrul britanic cerea minimalizarea cotei britanice în bugetul Comunității cu 1 milion de lire sterline. La următoarea întîlnire a liderilor CEE, la Dublin, situația s-a agravat într-atît, încît părea că Comunitatea riscă să se destrame. Britanicii erau împotriva cheltuielilor exagerate în politica agrarăa CEE. Anglia și RFG urmau să acopere lipsurile agricole ale altor state membre ale CEE. Thatcher întruna exclama.”Aceștia sunt banii noștri”. Cînd partenerii i-au propus un compromis, care consta în restituirea a 350 milione d lire sterline, Thatcher a refuzat. Ea a comparat contribuția Angliei și a Franței, respectiv -9 miliarde și 700 milioane franci- și acerut ca partenerii din Comunitate să-și asume responsabilitatea pentru 9 miliarde de franci. La întrunirea membrilor CEE din Luxemburg, membrii CEE au înaintat Angliei o nouă propunere, numind suma de 760 milioane lire sterline, însă Thatcher iarăși a recunoscut suma ca fiind insuficientă. Doar către 1980, la întîlnirea de la Bruxell, după convorbiri îndelungate partenerii au reușit să ajungă la un compromis, cedînd din nou în fața Angliei [11, p.45].
Thatcher care nu era prezentă la întrunire a rămas nemulțămită numindu-l pe Carrington – slab de fire. În cele din urmă prim-ministrul a înaintat această problemă în dezbaterea cabinetului, expunîndu-se pentru refuz. Cabinetul, secătuit de extensivitatea subiectului a votat pentru acceptarea propunerii finale. Thatcher a fost nevoită să se conformeze deoarece era imposibil să meargă în continuare împotriva membrilor CEE și a propriului cabinet de una singură.
Opinia publică engleză se dispersa la capitolul politioca externă a premierului vis-a-vis de Comunitatea Europeană. Majoritatea englezilor erau mulțumiți că Thatcher atît de ferm apără interesele britanice, această părere era susținută în special de fermieri.
Începînd cu jumătatea anilor 80, problemele legate de CEE au început să se agraveze influiențînd guvernarea premierului britanic în plan intern. Europa de Vest mergea spre integrare. Comuniotatea europeană și-a pus ca scop general, adîncirea maximă a acestui proces, lichidarea tuturor barierelor ce stăteau în cașlea unei Europe integre, nu numai în domeniul comercial ci și în domeniul financiart, circulația liberă a oamnilor, capitalului, mărfurilor, etc.
În acest context, M.Thatcher nu era de acord, în primul rînd cu integrarea politică a statelor membre a CEE, iar în cel de-al doilea nu o avantajau planurile de creare a unei noi suprastructuri politice pe continent. Thatcher a declarat că principiul CEE trebuie să fie colaborarea între statele suverane, fiecare păstrînd „originalitatea, tradițiile, obiceiurile și deosebirile”, pentru că consolidarea coperării să nu ducă la centarlizarea puterii la Bruxell și pentru ca „hotărîrile să se ia nu de un aparat de conducere numit, ci de conducătorii statelor”. În discursul rostit la Bruxell ți pentru ca „hotărîrile să se ia nu de un aparat de conducere numit, ci de conducătorii statelor”.În discursul rostit la Bruxell, 20 septembrie 1988, prim-ministrul britanic spunea:”Imaginea națională trebuie apreciată nu mai puțin, decît eforturile noastre europene”. Un alt motiv din care Thatcher se opunea era presupunerea sa că thatcherismul își va pierde valoarea în fluxul europnizării și că organele centrale ale Comunității Europene vor duce o politică contrară ideilor thatcherismului. Prim-ministrul a fost indignată, în special, de relatarea președintelui Comisiei Comunității Europene – G.Delor, din 1988, că 80% dinitimii care se hotărau la acel moment în parlamentul britanic, vor fi transferate sub jurisdicția oficiului central al Comunității Europene din Bruxell. Astfell, pentru liderii Europei de Vest poziția premierului britanic era principalul obstacol în calea creării unei Europe noi. Anglia era învinuită de faptul că concomitent se află în Comunitate și în afara ei [15, p.23].
Thatcher motiva poziția susținînd, în primul rînd că extinderea integrării, așa cum propun unele state europene, ar fi dus la lichidarea performanțelor economice și sociale obținute de stat în ultimul deceniu. În al doilea rînd, era evident că Thatcher obținuse succese mult mai mari în combaterea socialismului decît partenerii săi europeni, integrarea totală însemnînd un eșec al politicii sociale a prim-ministrului. 11 membri ai CCE au acceptat prioectul „Cartei drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor din Comunitate”, numai Thatcher a respins-o. Un alt motiv al disensiunilor era crearea uniunii financiar-bancare, majoritatea statelor optînd pentru crearea Băncii Centrale, care ar emite o singură unitate valutară. Thatcher opta pentru păstrarea valutelor naționale și a concurenței dintre acestea. „Banca Centrală nu va exista atîta timp cît trăiesc eu”, astfel, scurt și clar și-a explicat premierul britanic poziția. La fel de ferm a fost răspunsul lui Mitterand:”Europa poate să întroducă o singură unitate bănească și fără participarea Britaniei, și în general, Europa va fi construită ori cu M.Thatcher ori fără ea”[15, p.25].
Principalul pericol pentru Thatcher, însă, era faptul pierderea susținerii în propriul partid și în interiorul țării, în general. Către 1989, 3 englezi din 4 erau pentru aderarea integrală a Angliei la planurile de edificare a Europei, adică nu aprobau acțiunile premierului. În acelaș timp, 30 de lideri conservatori, membri ai parlamentului CEE, într-o scrisoare adresată revistei „Time”criticau atititudinea thatcheristă față de comunitatea europeană. Împotriva politicii europene a Margaret Thatcher au pledat și bussinesmanii, inclusiv președintele confederației industriașilor, care conidera că aceasta nu oferă posibilitatea de a realiza concurența pe piața europeană. Pănă și finansiștii și economiștii Universității Gallop optau pentru o singură unitate bănească. Astfel, M.Thatcher s-a pomenit într-o izolare completă. În acest context se credea că Thatcher va fi nevoită să cedeze, doarece pentru Anglia era foarte convenabilă cooperarea cu CEE și afectivă dezbinarea de aceasta. După cum spunea Mitterand, Thatcher nu o singură dată întîlnise divergențe cu comunitatea: 1984-985 și ani următori, însă acum pozițiile Angliei se puteau schimba [20, p.90].
Deoarece relațiile Angliei cu Piața Comună depindeau în mare măsură de relațiile cu statele cheie- RFG și Franța, Thatcher și-a îndreptat eforturile pentru îmbunătățirea relațiilor, inițial, cu Franța, ceea ce era un lucru complicat, deoarece disensiunile între aceste două au existat mult timp, iar ulterior cu RFG. Pe de o parte în ambele războaie mondiale Franța și Anglia au fost aliate, iar pe de alta în Anglia exisstau cercuri influiente care nu-i agreau pe franceji, cu atît mai mult recent Franța optase pentru neaderare Angliei la CEE. Acești factori, desigur, erau un obstacol în calea prim-ministrului, dar existau momente ce apropiau aceste state și Thatcher le-a folosit cu succes.
În primul rînd, ambele erau deținătoare de arme nucleare, unde în privința ultimelor Franța avea aceleași poziții ca și Anglia. În 1988, părțile au început negocieri privind elaborarea unei rachete nucleare în comun. Ambele state au declarat un set de măsuri de ordin militar, în rezultatul cărora Franța eșită din 1966 din structurile militare ale Blocului NATO, oferea Angliei posibilitatea de efectuare a manevrelor militare pe teritriul francez. Inițial Anglia respinge invitația Franței de a participa la programul „Evrica”, apoi însă, în acesată direcție sau inițiat negocieri. În al doilea rînd, Anglia și Franța aveau viziuni în privința Europei de Est, considerînd că vestul trebuie să ia parte la coordonarea reformelor politice și economice în regiune, fiind puse pe prim plan „perestroica” din URSS. Priectele de unificare a Germaniei erau, la fel, tangențiale. Totuși toate aceste momente nu ofereau o bază solidă relațiilor anglo-franceze, Thatcher nreușind să stabilească relații bune cu Mitterand [22, p.65].
Părerea că relațiile dintre Thatcher și H.Kohl, care erau lideri ai partidelotr conservatoare ar fi trebuit să evoluieze mai bine decît dintre Thatcher și socialistul Mitterand, a fost greșită. Kohl ca și Thatcher se orienta spre economia de piață și nu ceda în politica socială, privind „apărarea statului democrat de forțele comuniste”, însă între cei doi lideri existau contradicții în unele probleme de ordin extern, începînd cu dezarmarea și sfîrșind cu Piața Comnună. Spre deosebire de întrevederile anglo-franceze, care erau regulate, cele anglo-germane erau mult mai rare. De exemplu, în 1987 între cei doi lideri au avut loc doar 3 întruniri de scurtă durată.
Problema stringentă era că Germania considera ca principalul său aliat, în politica externă și în edificarea Europei, nu Anglia, ci Franța. Apropierea franco-germană viza în mare parte aspectul militar, ceea ce a dus la crearea Consiliului de Securitate franco-vest-german, cu scopul coordonării comandamentului militar. În consiliu au întrat prim-ministrul, ministrul de armată și ministrul de externe ai ambelor state. Thatcher cu bună dreptate se ferea de această colaborare. Cu cît mai mult luau amploare relațiile franco-germane, cu atît mai mult Thatcher învinuia RFG pentru politica sa „de cooperare separată”cu Franța, ceea ce însuși tindea să o facă [22, p.70].
În poziția celor două state anglo-saxone față de armamentul nuclear tactic exista un punct de divirgență. Kohl susținea că dacă avuse loc înțelegerea de distrugere a rachetelor de rază medie și mică, atunci ar trebui să urmeze înțelegerea privind eliminarea armamentului nuclear tactic, așa cum a fost propus de URSS, în orice caz cu siguranță nu se referea la modernizarea acestuia. M.Thatcher, care era categoric împotriva lichidării armamentului nuclear opta pentru modernizarea acestuia, cauza fiind faptul că Uniunea Sovietică deja realiza procesul de modernizare [30, p.65].
Această confruntare ar fi continuat la nesfîrșit, dacă nu s-ar fi produs un eveniment neașteptat-în RDG avuse loc remanieri în conducere, după care a urmat propunerea de unificare a Germaniei. Nu, Thatcher desigur nu era împotriva unificării Germaniei, însă, era îngrijorată pe bună dreptate de unele aspecte ale acestreia: cum va fi asigurată securitatea altor state europene; cum va fi garantată stabilitatea economică a CEE în cazul de aderare a unui stat cu un nivel foarte jos de dezvoltare.
Kohl tindea „mai întîi să unifice Germania, iar apoi să hotărascăprobleme”. Thatcher categoric a protestat împotriva acestei atitudini:”Mă deranjază faptul că Germanii vor accelera procesul de reunificare neprevăzînd consecințele”. Poziția M.Thatcher era obiectivă, astfel apăra interesele nu numai a Angliei dar și a Europei. Premierul britanic considera că Germania trebuie să coordoneze acțiunile cu NATO și în conformitate cu Acordul de la Helsinki. Se pleda pentru dezbaterea problemei în bine-cunoscuta formulă „2+4” adică RFG și RDG, SUA, URSS, Marea Britania și Franța. Scenariul unificării Germaniei urma să fie elaborat de RFG și RDG, apoi prezentat celor 4 puteri spre dezbatere. Thatcher opta pentru o altă formulă „4+2”, adică încadrarea directă a statelor învingătoare în procesul unificării Germaniei. Prim-ministrul de fapt dorea o amînare a procesului [30, p.70].
Un subiect disputat era și problema admiterii RDG în CEE, acțiune care i-ar fi acordat superioritate Germaniei, care deja asigura 24% din volumul producției CEE.
Situația se complica și din cauza acuzațiilor reciproce între liderii celor două state: Thatcher îl învinuia pe H.Kohl de lipsa de informare a partenerilor, iar acesta din urmă învinuia prim ministrul britanic de autocrație.
În raporturile cu statele membre ala CEE, Marea Britanie a avut unele disensiuni: ea a insistat să i se micșoreze cotizația de membru a CEE; s-a pronunțat pentru revizuirea politicii agrare în cadrul Comunității Economice Europene; a pledat pentru primirea unor noi membri în CEE, în timp ce alte state-membre, exploratoare de produse agricole, erau împotrivă. Aceste și alte probleme, discutate în cadrul CEE au influențat considerabil și asupra legăturilor bilaterale dintre Marea Britanie și fiecare din țările-membre ale CEE [34, p.99].
Premierul Thatcher a avut o atitudine uneori ostilă față de Comunitatea Europeană, atitudine ce a provocat controverse chiar în propriul partid. Nu a crezut niciodată în viitorul Angliei ca parte a a unei Comunități a statelor europene, a unei uniuni de state care cooperează în varii domenii, pornind de la economie. Printre prioritățile premierului Thatcher nu se aflau cooperarea într-o structură unică și nici lezarea suveranității britanice. S-a scris despre aceasta că avea puternice sentimente naționale și că singurul sprijin acceptat în dezvoltare era cel al SUA.
III. RELAȚIILE MARII BRITANII CU SUA. CONFLICTUL ANGLO-ARGENTINIAN.
III.1 Relațiile Marii Britanii cu SUA
Partidul conservator din Marea Britanie afirma ca anume acest partid este cel mai bun, exprimă interesele naționale ale statului și pe bună dreptate este numit partid al națiunii britanice. În acelaș timp Margaret Thatcher considera că partidul conesrvator este un partid proamerican, asfel accentuînd public relațiile specifice existente între cele două state.
Din primele zile de guvernare Margaret Thatcher a încercat să stabilească relații personale cu președintele SUA J.Carter, însă, fără succes. În timpul mandatului R.Reagan este stabilit contactul dintre cei doi lideri, iar relațiile dintre cele două state au atins apogeul. Politica externă a celor două state era construită pe principii ideologice, considerînd că principalul inamic este socialismul și în mod special URSS. Poziții comune cei doi aveau în domeniul înarmării, armamentul nuclear. Poziția premierului britanic era pentru menținerea armamentului nuclear drept garanție a păcii și securității. Thatcher înțelegea că din punct de vedere al arsenalului nuclear, Marea Britanie se afla în dependență de SUA, iar mijloacele de transport aparțineau totalmente SUA. De asemenea liderul britanic conștientiza importanța suportului american în întărirea pozițiilor în Europa, și mai mult, Thatcher tindea spre rolul de mediator între SUA și Europa de Vest. Astfel, cele două politici reagonismul și thatcherismul aveau multe tangențe. La rîndul său și SUA avea nevoie de susținerea constantă din partea statelor vest –europene, susținere asigurată prin intermediul Marii Britanii. Cu toate că poziția M.Thatcher era proamericană, în Anglia se atestă forțe politice cu poziții antiamericane. Către sfîrșitul primului mandat, premierul britanic s-a ciocnit de manifestații masive, revindecările cărora se refereau la dezarmarea nucleară, lichidarea bazelor militare americane dislocate pe teritoriul britanic [3, p.54].
M.Thatcher nu găsea motivele pentru care ar renunța la posesia armei nucleare. În cadrul operațiunilor militare de pe insulele Malvine, guvernul britanic intenționa să lanseze rachete nucleare asupra Argentinei. În acelaș timp Thatcher a înaintat un program ce prevedea perfecționarea armelor nucleare în următorii 10 ani. De asemenea, premierul a susținut amplasarea a 572 de rachete nucleare americane în Europa de Vest și a rachetelor americane Tomahawk pe teritoriul Marii Britanii. Situația respectivă a contribuit la militarizarea Angliei și la creșterea dependenței acesteia față de SUA[16, p.22].
Marea Britanie a fost unica țară din Europa de Vest care s-a pronunțat împotriva lichidării totale a armelor nucleare și a respins propunerea URSS din anul 1986 de a distruge armele nucleare pînă la sfîrșitul secolului XX.
În cadrul vizitei de la Washington, Thatcher a insistat ca președintele american să susțină și în continuare programul de înarmare, astfel împiedicînd procesul de dezarmare. Aceasta considera că o eventuală dezarmare a SUA și URSS ar duce inevitabil la o cerință similară și către Anglia. Reagan i-a dat asigurări premierului britanic că va continua dotarea submarinelor engleze cu rachete americane și că politica NATO de pe poziția de forță continuă. La rîndul său Thatcher a confirmat că ideea respectivă este susținută de toți liderii statelor din Europa de Vest. Reagan era amenințat de impiciment, deaceea avea nevoie de suțnerea aliaților vest europeni ca niciodată [18, p.56].
Îngrijorare pentru M.Thatcher prezenta programul IAS (Inițiative de Apărare Strategică). Neliniștea prremierului era motivată de declarația americană despre IAS precum că acesta este un program antirachetă, adică un sistem de apărare împotriva armelor nucleare, și poziția Angliei îndreptată pentru susținerea înnarmării nucleare avea să sufere și respectiv avea să fie prejudiciat presticiul internațional al statului englez. Thatcher de nenumărate ori a afirmat că orice invenție nouă de arme nucleare de către un bloc duce după sine un comportament similar de partea blocului opus, experiență existentă deja în cazul bombei atomice și bombei cu hidrogen, ceea ce amplifică goana înarmărilor. Thatcher susținea ideea că inventarea unui sistem antirachetar afectează în mod inevitabil înarmarea propriu-zisă. Premierul conștientiza și acel fapt că programul IAS este unul foarte costisitor, și dacă SUA își poate permite astfel de cheltuieli atunci Marea Britania și celelalte statete din Europa nu sunt în stare să finanseze astfel de proiecte. Astfel, SUA va pierde interesul de a asigura securitatea Europei. Deasemenea M.Thather era îngrijorată de cheltuielile masive ale Angliei în domeniul militar, fapt ce diminua dezvoltarea economică a Angliei. Transferarea cursei înnarmărilor în cosmos depplasa Anglia de pe poziție în retragere. La acest capitol poziția premierului britanic coincidea cu cea a cabinetului [20, p.78].
În cele din urmă, Thatcher avea rezerve privind realitatea programului IAS, considerîndu-l din punct de vedere tehnic irealizabil iar dacă realizabil atunci funcționarea acestuia nu ar aduce succes, ci doar o concurență militară între Occident și Orient, ceea ce ar crea instabilitate.
Pentru a-l convinge pe Reagan de nefuncționalitatea acestui proiect, Thatcher a recusr la argumentele din domeniul profesional în calitate de chimic:”Eu sunt chimist și știu că acest program nu va funcționa”. Discuția nu a avut succes, pentru moment fiecare rămînînd pe propria poziție. Însă în anul 1985 și Marea Britanie a semnat acordul de aderare la „Războiul Stelelor”. Acest pas putea duce la deteriorarea relațiilor anglo-sovietice, dar și la consolidarea relațiilor anglo-americane. Thatcher spera, că semnînd acordul de aderare, Anglia în schimb va primi acces la tehnologiile americane, fapt ce ar fi contribuit la modernizarea industriei engleze. Realitatea însă a fost alta: companiile americane au utilizat acea parte a tehnologiilor engleze care prezenta interes științific nedivulgînd propriile secrete [22, p.33].
Acest incident însă nu a fost unicul în relațiile anglo-americane. Un exemplu elocvent în acest sens a fost situația creată în legătură cu insula Grenada, dimn Marea Caraibelor. În Grenada exista un guvern procomunist, astfel SUA considera că acesta reprezintă pericol direct la securitatea statului. În rezultatul asasinatului liderului statului Moris Bishop, sub pretextul apărării cetățenilor americani, SUA au intervenit militar în Grenada.
Grenada fusese colonie engleză, cu toate că aceasta în anul 1974 obținuse independența, regina Elizabeta continua să fie capul statului, fiind reprezentată de un guvernator numit de regină. Din punct de vedere al dreptului internațional, intervenția americană urma să aibă loc cu acordul reginei și al guvernatorului. SUA însă au ignorat faptul, mai mult decît atît, aceștia nu au fost avertizați, Thatcher aflînd despre decizia americanilor cu cîteva minute înainte de intervenție. Cererea premierului britanic ca SUA să stopeze intervenția, a fost ignorată. Ocuparea Grenadei era o încălcare a dreptului Marii Britanii, lipsă de respect față de regină și o provocare pentru prim-ministru – toate acestea au evoluat în manifestări antiamericane în Anglia. În fața oamenilor politici din Anglia, M.Thatcher a menționat: ”Relațiile anglo-americane niciodată nu vor mai fi ca înnainte”. Reacția sa oficială a fost expusă prin cîteva afirmații:”Cînd în alte state se întîmplă ceea ce nouă nu ne convine, noi nu le invadăm”, accentuînd în acest sens că marile puteri nu au dreptul de a trimite armate în alte state. Ea a atenționat deasemenea că „multe popoare din lume ar fi dorit să se elibereze de comunism, dar aceasta nu înseamnă că noi trebuie să intervenim cu forța armată, pentru a le declara că sunt libere” [25, p.87].
În Marea Britanie poziția premierului era criticată de toate cercurile politice, învinuind-o pe M.Thatcher de faptul că aceasta tinde să ia măsuri drastice fașă de SUA.
Alt eșec în relațiile anglo-americane a fost în anul 1987, în perioada acțiunilor din Golful Persic, cînd în timpul războiului irano-irakian, Iranul a început să scufunde containerele de petrol venite din Kuwait. SUA a întrodus navele militare în Golf, astfel acordînd conflictului interes internațional. SUA sa adresat statelor europene și în primul rînd Marii Britanii cu apelul de a patrula Golful. Thatcher manifesta nehotărîre, în timp ce americanii exercitau presiuni, amintindu-i despre ajutorul acordat în războiul din Falklland. Aceasta a determinatr-o pe M.Thatcher să accepte propunerea americanilor, cu atît mai mult că Marea Britanie se afla în dependență economică, comercială și militară față de SUA [35, p.54].
O altă etapă în relațiile anglo-americane începe odată cu venirea la guvernare în SUA a lui George Bush, în anul 1988. Thatcher, singura dintre toți prim-miniștrii Marii Britanii, care a folosit și în politica internă cît și în cea externă relațiile personale cît și stabilirea de raporturi cu șefii de stat, desigur că aceiaș tactică a intenționat să o aplice și cu G.Bush. Însă mandatul lui Bush a coincis cu importante schimbări în Europa: Războiul Rece se apropia de sfîrșit, cel puțin oficial, Zidul Berlinului a dispărut și odată cu el și simbolul ce unea Vestul împotriva Estului; puterea nucleară britanică care-i asigura un loc special la masa tratativelor internaționale, își pierdeau din importanță. Planurile de unificare a Europei nu numai că contraveneau ideilor premierului britanic, dar începeau să reliefeze drept centru de unificare Republica Federativă Germania și viitoarea Germanie. Toate acestea trezeau noi dubii și noi întrebări, una dintre care viza poziția SUA față de Anglia în cadrul noului context. Este adevărat că unele dintre ideile și concepțiile președintelui Bush și premierului Thatcher coincideau, spre exemplu: limitarea forțelor militare NATO concomitent cu limitarea de către URSS a arsenalului la nivelul securității naționale. Mult mai importantă era întrebarea în ce măsură va ține cont SUA de părerile Angliei și a altor state europene în luarea deciziilor privind problemele internaționale [36, p.34].
Primii pași întreprinși de M.Thatcher în vederea reglării relațiilor bilaterale, a fost vizita formală la Washington cu scopul de a-l saluta pe noul președinte al statului american. Însă, deja, în anul 1989, apoi în 1990, s-a văzut că relațiile anglo-americane își vor modifica factura. Președintele american pleda pentru accelerarea procesului de integrare europeană, fenomen pe care Thatcher de mulți ani încerca să-l frîneze.
Mărul discordiei, însă au fost planurile de actvitate pe viitor ale Blocului NATO. Thatcher opta pentru modernizarea armamentului atomico-tactic în Europa, cu privire la aceasta a efectuat, în noiembrie 1989 o vizită în SUA, șinînd un discurs despre rolul NATO în Europa. Liderul britanic protesta împotriva slăbirii pozițiilor SUA în Europa, fapt care a determinat-o să pledeze împotriva limitării bugetului militar american. Mai mult decît atît, în ultimii ani Marea Britanie tindea să joace rolul de mijlocitor între URSS și SUA, ceea ce avuse loc în perioada guvernării lui Reagan dar nu mai era valabil pentru mandatul lui Bush. Thatcher, însă nu vroia să renunțe la ideile sale și continua să depună eforturi în exercitarea influienței personale asupra administrației americane. Drept exemplu servește raportul premierului britanic adresat administrației americane despre întîlnirea la nivel înalt Thatcher-Gorbaciov. Alt epizod îl constituie susținerea de către Marea Britaniei a intervenției americane în Panama [37, p.76].
În perioada mandatului Margaret Thatcher, Marea Britanie a promovat o politică externă bazată pe alianța Nord-Atlantică și de solidaritate cu țările vest-europne.. Guvernul britanic a modernizat forțele sale-armate: în 1980 a fost luată decizia de a înlocui patru submarine purtătoare de rachete „Polaris” cu cinci submarine purtătoare de rachete americane „Traident-2”mult mai moderne. După exemplul americanilor, englezii au creat forțe de desfășurare rapidă și au declarat că sunt gata să particpe la crearea de baze militare pentru aceste forțe în Golful Persic. În aprilie 1980 este aprobat planul de construire a armei chimice [12, p.32].
În iunie 1982, cînd R.Reagan, luîn cuvîntul în fața parlamentarilor englezi, s-a pronunțat pentru o „cruciadă anticomunistă”, Londra nu numai că a sprijinit planurile SUA de a amplasa suplimentar rachete cu rază medie de acțiune în Europa de Vest, dar a și presat asupra partenerilor vest-europeni ca să susțină administrația americană [16, p.56].
SUA au rămas aliatul principal al Marii Britanii. Între conducătorii ambelor state aveau loc frecvente întîlniri, obiectul discuțiilor fiind consolidarea relațiilor anglo-americane. Anglia a fost prima țară vest-europeană care a susținut propunerea SUA de a majora anual cu trei procente invențiile militare. La rîndul lor SUA au sprijinit Marea Britanie în războiul pentru insulele Fallkland (Malvine). Deși aveau interesele lor în regiunea dată, totuși ele n-au fost împotriva sancțiunilor economice, aplicate de țările membre ale CEE Argentinei. Acțiunile militare ale Marii Britanii au fost coordonate cu americanii.
III.2. Conflictul anglo-argentinian
Către iarna 1981-1982 popularitatea prim-ministrului britanic M.Thatcher și a partidului său a scăzut în întreaga țară-numai 24% din cei interogați o preferau la guvernare. Deși, Thatcher reușise să minimalizeze inflația cu 12% criza economică în Anglia nu se aplanase: numărul șomerilor depășea 3 milioane. În stat se vorbea despre eșecul păoliticii economice a M.Thatcher [6, p.12].
La 2 aprilie 1982, Argentina și-a dislocat armatele pe insulele Fallkland(Malvine). Englezii nu știau nimic despre aceste insule, despre istoria relațiilor acestora cu Anglia. Mass-media a mediatizat acest subiect, informînd opinia publică despre apartenența acestor insule la Marea Britanie. Actul efectuat de Argentina este egală cu agresiunea directă asupra Angliei.
Astfel, 2.500 soldați argentieni au întrat în capitala insulelor, Port-Stanly și și-au expus stindardele. Inițial, guvernul britanic a manifestat nemulțumirea, avertizînd argentinienii că se află ilegal pe teritoriul ce aparține Marii Britanii. Argentina n-a răspuns amenințărilor engleze, fapt care a dus la întreruperea relațiilor diplomatice cu Argentina[9, p.23].
ONU recunoscuse statutul colonial al insulelor Malvine și chema la reglementarea pproblemei pe cale pașnică. În cadrul guvernului englez au început dezbateri, conservatorii propunînd un proiect conform căruia suveranitatea asupra insulelor Malvine trecea către Argentina cu condiția că dreptul de arendă a acestora să-i aparțină Angliei. Proiectul englez avea logică și corespundea întru-totul intereselor engleze, deoarece Fallkladul era o regiune economică importantă prin resursele de materie primă. Mai mult ca atît, proiectul conservatorilor reeșea din faptul că Anglia nu mai putea să continuie exercitarea posesiunii directe asupra fostelor colonii, sistemul colonial demult se consumase, fiind condamnat de opinia publică mondială cît și de organismele internaționale. Margaret Thatcher era împotriva transmiterii insulelor Malvine Argentinei [9, p.25].
Primele măsuri de pedeapsă aplicate Argentinei au fost sancțiunile economice ce prevedeau limitarea creditelor, reducerea importului din Argentina și înghețarea activelor arginteniene în sumă de 1,4 miliarde dolari.
Este bine cunoscut faptul că planurile Argentinei nu au fost o noutate pentru administrația engleză: încă la 19 martie 1982, Argentina a dislocat pe insula Georgia de Sud „40 colectori de metal”, care în realitate erau soldați din trupele de elită. Atunci administrația britanică a insistat ca Argentina să ceară permisiunea guvernului englez pentru a se afla pe insulă ori să-și recheamă lucrătorii. Argentina însă ignoră cererea englezilor [20, p.22].
Cu o lună mai devreme, ambasadorul britanic la Buenos Aires a preîntîmpinat guvernul britanic despre intențiile Argentinei cu privire la insulele Fallkland, însă Londra nu a reacționat. Problema respectivă nu a fost discutată nici în cadrul cabinetului de miniștri.
După unii autori, conflictul de pe insulele Follkland intenționat a fost provocat de Londra prin implicațiile SUA, care anterior promisese ajutor Argentinei în caz de necesitate. Ulterior, la convocarea cabinetului de miniștri, Thatcher a afirmat:”Domnilor, noi trebuie să luptăm”. Reacția de răspuns a miniștrilor a fost acord unanim, astfel responsabilitatea pentru declanșarea războiului era împărțită între prim-ministru și guvern. Iar mas-media scria despre acest război ca fiind thatcherist, ori se avea în vedere modul de guvernare a premierului [22, p. 38].
Este emis ordinul de pregătire a flotei și de direcționare a Flotei aflate în Gibraltar, cu toate că există versiunea precum că aceștea nu aveau nici măcar harta insulelor.Din Portsmuth au fost trimise port-avioanele „Invincible” și „Hermes”. În Oceanul Atlantic, forțelor prezente li s-a alăturat 20 de purtătoare de mine și alte nave de tip militar, astfel formîndu-se cea mai mare armată din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În fața acesteia mergeau 4 submarine dotate cu rachte nucleare[37, p.40].
Concomitent, Argentina își întărea prezența militară pe insulele Malvine. Președintele Argentinei – Leopoldo Fortunato Galtieri a emis ordinul de mobilizare a forțelor armate, reîntoarcerea la serviciul militar a 80 000 soldați, pe insule fiind trimiși 100 000 soldați și ofițeri. În total împotriva Angliei era îndreptată flota compusă din 17 unități, 130 000 efectiv al armatei permanente și flota aeriană în număr de 20 000 [13, p.39].
Acțiunile imediate ale premierului britanic au fost crearea Comitetului de Război, în care au intrat miniștri și militari. În rezultatul discuțiilor în cadrul Comitetului de Război, Anglia a anunțat despre instituiorea unei zone de acces interzis în jurul insulelor Fallkland, pe o rază de 200 mile maritime.
Către 25 aprilie, escadra engleză s-a apropiat de insula Cleopatra de Sud și a situat acolo propriile trupe. La 2 mai, nava civilă argentiană „Belgrano” – a doua ca mărime, care se afla în afara perimetrului de 200 mile maritime impus de englezi, a fost torpilată de o submarină engleză. Au decedat 368 persoane, care nu aveau nici o legătură cu conflictul din zonă. Acest act a zguduit opinia publică mondială, deoarece această croazieră evident că nu reprezentase pericol pentru flota engleză, ținînd direcția total opusă decît cea a Fallklandului. Peste două zile, ca răspuns incididentului din Atlantic, bombardierul argentinian „Super-Etandar” a nimicit nava militară engleză „Shefield” [9, p.98].
Pînă la incidentul legat de croaziera „Belgrano”, o serie de state europene susțineau Marea Britanie în acțiunile sale, aplicînd sancțiuni de ordin economic și diplomatic, ca de exemplu: întreruperea relațiilor comerciale etc. După incident unele state și-au schimbat poziția. Olanda a cerut intervenția ONU. Pentru a nu pierde susținerea statelor europene Anglia a fost de acord cu medierea ONU. Astfel timp de trei săptămîni Javier Peres de Cueliar-secretarul general al ONU, a încercat să găsească căi de aplanare a conflictului prin metode diplomatice, dar nici una din părți nu ceda. Ca rezultat, s-a ajuns la situația cînd Thatcher a ordonat intervenția totală. La 21 mai au început acțiunile militare în masă care au sfîrșit la 15 iunie cu capitularea trupelor argentiniene din Port-Stanly. În aceeași zi, Thatcher într-o cuvăntare a precizat:”Astăzi Anglia e din nou Marea Britanie. Astfel sunt justificate acțiunile noastre” [9, 100].
Succesele înregistrate de Thatcher în politica externă au contribuit la ridicarea prestigiului premierului, fapt ce ulterior i-a permis să înlăture opoziția. Astfel, dacă în iarna 1981-1982, Thatcher era agreată doar de 24% din populația chestionată, în iunie 1982 guvernul Thatcher era susținut de 45,5%.
Londra intenționa să discute problema insulelor Fallkland în cadrul unei conferințe, deși în realitate nu dorea să renunțe la insule, mulți ani sabotînd rezoluția ONU din 1965, care prevedea decolonizarea insulelor Malvine. Cauza consta în bogăția acestei zone, la care lordul Sheltonom și delegația sa, s-au referit într-un raport efectuat după vizitarea insulei. În raport se conțineau informații privind rezervele de petrol, importante rezerve de pește, cantitatea dobîndită anual după conținutul de proteine, era egală cu cantitatea de pește prins în toată lumea. Raportul conținea deasemenea informații despre importanța strategică a insulelor atăt pentru Anglia cît și pentru SUA. Insulele reprezentau o importanță aparte în cadrul planului elaborat de Londar și Washington, ce viza crearea în Atlanticul de Sud a unui bloc militar, filiala NATO, cu participarea Africii de Sud, Cili și Argentinei [6, p.56].
Factorii enumerați au determinat Marea Britanie de comun acord cu SUA să ia atitudinea corespunzătoare pentru a stopa expansiunea comunistă și sovietică în regiune. În acest context, unii autori afirmă, chiar dacă nu ar fi existat pretextul de intervenție în Atlanticul de Sud, acesta ar fi fost inventat. Astfel, Marea Britanie a confirmat statutul de Mare Putere, chiar dacă a suportat pierderi considerabile: 1000 de soldați morți, au pierdut port-avioanele „Sheveld”, „Coventry”, „Drident”, „Antilopa”, navele adiționale „Sir Gallahad”, „Sir Tristram” [6, p.60].
În cele din urmă, Argentina pierzînd un număr impunător di efectivele aviației, la 14 iunie 1982, a recunoscut dreptul Marii Britanii asupra insulelor Fallkland. Astfel, supremația militară a Marii Britanii a făcut inutilă continuarea operațiunilor militare. Insulele Fallkland au revenit la coroana britanică, sa revenit la regimul parlamentar, iar în 1983 președinte a fost ales Raul Alfansin.
Acest război n-a modificat direcțiile de politică externă a Marii Britanii. Deja în anul 1983 cele două state implicate în conflict, Marea Britanie și Argentina au trecut la dialog, pentru îmbunătățirea relațiilor bilaterale. Inițial acestea erau secrete și erau purtate prin intermediari. Astfel, interesele Marii Britanii erau reprezentate de ambasada Elveției la Buenos-Aires, cele ale Argentinei de ambasada Braziliei la Londra. În cadrul discuțiilor, Marea Britanie a respins două propuneri ale Argentinei cu privire la insule: administrarea insuleleor și asigurarea securității să fie sub jurisdicția ONU. Marea Britanie a accentuat că nu va ridica zona de acces interzis căt și organizarea vizitei prim ministrului în arhipelag. Deasemenea partea engleză a insistat că convorbirile vor începe doar atunci cînd Argentina va renunța la suveranitatea asupra insulelor [9, p.92].
SUA au sprijinit Marea Britanie în războiul pentru insulele Fallkland (Malvine). Deși aveau interesele lor în regiunea dată, totuși ele n-au fost împotriva sancțiunilor economice, aplicate de țările membre ale CEE Argentinei. Acțiunile militare ale Marii Britanii au fost coordonate cu americanii. În cele din urmă, Argentina, la 14 iunie 1982, a recunoscut dreptul Marii Britanii asupra insulelor Fallkland. Insulele Fallkland au revenit la coroana britanică.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Margaret Thatcher, a făcut studii la Universitatea, din Oxford, unde a studiat chimia și mai tîrziu jurisprudența. S-a încadrat în activitatea Asociației studenților conservatori, fiind pasionată mult de politică. În anul 1959 s-a căsătorit cu Denis Thatcher, bussinesman, care avea o carieră militară și reprezenta acel tip de persoană în care au încredere toți din jur, sub numele căruia va deveni celebră. Din mariajul lor se nasc doi fii, care sunt dați de mici în îngrijirea unei bone, pentru ca mama lor să-și poată desăvîrși cariera. Fiind bussinesman a obbținut un capital destul de mare, ceea ce în politica britanică are o mare importanță, deoarece membrii parlamentului primesc un salariu mic.
În anul 1959 devine membră a Parlamentului, iar în 1970-1974 a exercitat funcțiile de secretar de stat în problemele științei și învățămîntului, a fost membră și a Cabinetului de Miniștri.
În anul 1975 Margaret Thatcher face aparență în fruntea Partidului conservator, punînd scopul să schimbe radical atmosfera politică din țară. În campania pentru cucerirea puterii s-a orientat nu spre alegători în general, ci spre anumite grupuri, recrutînd adepți din toate păturile sociale.
Totodată este înzestrată cu o mare putere de voință. Ca prim-ministru a dat dovadă de competență, a avut un stil autoritar de conducere, știa să-și impună punctul de vedere. Cine era în dezacord, era înlăturat din post sau impus să exercite alte funcții. De obicei lua decizii singură, dar cîteodată se consulta cu unii membri ai Cabinetului. În timpul mandatului Margaret Thatcher numărul ședințelor Cabinetului de Miniștri s-a redus de două ori. Datorită fermității sale a fost supranumită „Doamna de Fier”.
M.Thatcher posedă curaj politic, voință și fermitate, ceea ce de fapt realizează legătura dintre toate abilitățile sale făcînd-o să acționeze radical. Poate anume din aceste considrente Iaser Arafat a numit-o bărbat de fier. În general reputația sa în presă sună cam în felul următor: unicul bărbat în cabinetul de miniștri. Calitățile despre care vorbeam mai sus sunt relevate în realitatea că Thatcher nu și-a limitat liberzatea de acțiune, știind că se fală printre primii pretendenți la exterminare pe listele IRA. Ea a supraviețuit atentatelor din septembrie 1986 și octombrie 1989 di Braiton. John Smith membru al cabinetului din umbră a partidului laburist a carczterizat prim ministrul în felul următor:”Atitudinea mea este negativă față de convingerile ei și felul de guvernare a statului. Dar trebuie să recunosc că Thatcher etse o persoană curajoasă și hotărîtă și este un politic îndrăzneț, care poseda puterea de voință și care poate influiența și pe alții”.
Margaret Thatcher nu a fost un amator înnăscut, însă totdeauna a știut să-și expună concepția expresiv. Pentru ea avea importanță nu forma expunerii ideii, ci cunoașterea subiectului de discuție și explicitatea exprimării. În interviurile sale, premierul folosea un număr impunător de cifre, citate și teze fără a fi prea mult dependentă de notițe și foi. Își exprima punctul de vedere conform principiului aristotelic că principalul merit al oratoriei trebuie să fie claritatea. De aceea comunicările sale pe o anumită problemă erau de două ori mai scurte decît a cele a oponenților săi. Inbtervievarea prim-ministrului de obicei se transforma în dialoguri conduse de ea însăși. Respectiv nu se găsise încă nici un jurnalist străin sau local care să o provocări neașteptate.
Una din tacticile sale, sau poate chiar maniera sa de a politiza, era tendința de ași expune gîndul pînă la capăt. Astfel, Thatcher niciodată nu a permis să fie întreruptă și întotdeauna a ținut să aducă la cunoștință integral punctul său de vedere, chiar dacă era nevoie să ridice vocia pentru aceasta. Plus la aceasta ultimul cuvînt în totalitate i-a parținut fiind și cel concludent.
Este cunoscut faptul că Thatcher niciodată nu a acceptat propunerea de a participa la dezbateri televizate împotriva oponenților săi, mai ales în preajma alegerilor. Unii cercetători califică aceasta prin tendința de a evita situații penibile. Alții consideră că Thatcher că întreaga atenție să fie orientată asupra sa, în emisiunile televizate în special.
Un alt plus al premierului britanic era că deși ca și alți politicieni obișnuia să fie ascultată luînd ințiativa în discuții, totuși era persoana care știa să asculte.Ideea de bază pe care o urmărea făcînd acest lucru era nu numai înțelegerea punctului de vedere a opopnentului dar și detectarea punctelor slabe al acestuia.
Astfel, poltica Angliei față de statele comuniste era realistă, ea reacționa prompt la intrigile sovietice. Marea Britanie a susținut măsurile luate de SUA în legătură cu situația complicată ce se crease în Polonia în anul 1980 și a acceptat aplicarea sancțiunilor economice împotriva URSS. Ea a revăzut Acordul soviet-englez din 1975 cu privire la acordarea de credite a redus exportul în URSS, a limitat contactele îndomeniul culturii și științei. Londra a boicotat Jocurile Olimpice din vara anului 1980 de la Moscova.
Totuși sancțiunile împotriva URSS, n-au avut susținere deplină: unele firme particulare au continuat schimburile comerciale. Ulterior guvernul britanic și-a schimbat poziția, acordînd sprijin sovieticilor în construirea gazoductului „Siberia de Vest – hotarele de vest ale URSS”.
Ministrul de externe britanic în 1982 s-a pronunțat contra „războiului economic împotriva Uniunii Sovietice”. În 1983 la Londa, a fost semnat un acord pentru anii 1983-1985 privind domeniul culturii. În februarie 1984 sau împlinit 40 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre Marea Britanie și URSS, acest eveniment fiind un prilej pentru ambele părți de a analiza relațiile bilaterale și a trage concluziile respective.
În februarie 1984, la ceremoniile funerare refritoare la decesul lui I.Andropov, La Moscova a sosit Margaret Thatcher. În cadrul întîlnirilor cu conducătorii sovietici ea sa pronunțat pentru „Întreținerea unui dialog stabil” între cele două țări.
În a doua jumătate a anilor ”80 se remarca o oarecare ameliorare în relațiile dintre cele două state: de la confruntare s-a trecut la dialog și partenierat. În iulie 1986 Londra a fost vizitată de ministrul de externe sovietic E.Șevarnadze. Au fost semnate trei documente importante: Programul de dezvoltare economică și colaborare industrială pentru anii 1986-1990; Acordul cu privire la preîntîmpinarea incidentelor maritime și Acordul cu privire la reglementarea pretențiilor reciproce financiare apărute pînă în 1939. În urma vizitelor lui Margaret Thatcher la Moscova (martie-aprilie 1987), a lui M.Gorbaciov la Londra (aprilie 1989), a altor întrevederi ale celor doi lideri, au fost examinate probleme privind dezarmarea nucleară și securitatea internațională, situația din Europa și raporturile bilaterale. Marea Britanie a salutat Tratatul sovieto-american cu privire la lichidarea rachetelor cu rază medie și mică de acțiune din Europa. S-au îmbunătățit relațiile economice sovieto-engleze; volumul schimburilor economice a sporit de la 1,7 mlrd. Ruble în 1986 la 2,1 mlrd. Ruble în 1988.
Marea Britanie a elaborat prioritățile politicii sale față de statele membre ale Comunității Statelor Independente: acordarea ajutorului financiar pentru demontarea armelor nucleare, lichidarea daunelor pricinuite mediului înconjurător în urma experimentelor nucleare; CEE a hotărît să acorde acestora ajutor umanitar (produse alimentare și credite) în sumă de 1,5 mlrd. lire sterline – Marea Britanie a acoperit 18% din această sumă; acordarea ajutorului în instruirea antreprenorilor; Anglia s-a pronunțat pentru aderarea Rusiei și a altor state foste republici sovietice la Fondul Monetar Internațional și constituirea unui fond de stabilizare în scopul depășirii rapide a greutăților survenite în perioada de tranziție la economia de piață.
În raporturile cu statele membre ala CEE, Marea Britanie a avut unele disensiuni: ea a insistat să i se micșoreze cotizația de membru a CEE; s-a pronunțat pentru revizuirea politicii agrare în cadrul Comunității Economice Europene; a pledat pentru primirea unor noi membri în CEE, în timp ce alte state-membre, exploratoare de produse agricole, erau împotrivă. Aceste și alte probleme, discutate în cadrul CEE au influențat considerabil și asupra legăturilor bilaterale dintre Marea Britanie și fiecare din țările-membre ale CEE.
SUA au rămas aliatul principal al Marii Britanii. Între conducătorii ambelor state aveau loc frecvente întîlniri, obiectul discuțiilor fiind consolidarea relațiilor anglo-americane. Anglia a fost prima țară vest-europeană care a susținut propunerea SUA de a majora anual cu trei procente invențiile militare. La rîndul lor SUA au sprijinit Marea Britanie în războiul pentru insulele Fallkland (Malvine). Deși aveau interesele lor în regiunea dată, totuși ele n-au fost împotriva sancțiunilor economice, aplicate de țările membre ale CEE Argentinei. Acțiunile militare ale Marii Britanii au fost coordonate cu americanii.
SUA au sprijinit Marea Britanie în războiul pentru insulele Fallkland (Malvine). Deși aveau interesele lor în regiunea dată, totuși ele n-au fost împotriva sancțiunilor economice, aplicate de țările membre ale CEE Argentinei. Acțiunile militare ale Marii Britanii au fost coordonate cu americanii. În cele din urmă, Argentina, la 14 iunie 1982, a recunoscut dreptul Marii Britanii asupra insulelor Fallkland. Insulele Fallkland au revenit la coroana britanică.
Astfel, în politica externă, aliatul principal al Marii Britanii au rămas SUA. Împreună cu americanii, englezii au participat la rezolvarea diverselor probleme internaționale; inclusiv prin intermediul forței – au făcut parte din forșele internașionale în războiul din Golful Persic.
În procesul de integrare vest-europeană Marea Britanie a avut de depășit unele disensiuni apărute între ea și RFG, „locomotiva” procesului de integrare. Au existat impedimente în rezolvarea a patru probleme: Londra n-a fost de acord cu punerea sub controlul Comunității Europene a justiției engleze; s-a pronunțat împotriva lărgirii împuternicirilor Parlamentului european; n-a fost de acord cu principiile unice pentru întreaga comunitate în domeniul politicii sociale; împotriva întroducerii noțiunii „federal” în privința viitorului CEE.
BIBLIOGRAFIE
MONOGRAFII
Aron, R. Democrație și totalitarism. Iași: POLIROM, 1995. 292 p..
Bogdan, C. Preda, E. Sferele de influență. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986. 190 p.
Boniface, P. Relațiile est-vest (1945-1991). Iași: Institutul European, 1998. 75 p.
Bușe, C., Dascălu, N Diplomație în vreme de război.. București: Ed. Univ, 1995. 300 p.
Caillard, J., Rokley, A. Istoria continentului european. Chișinău: Editura Muzeum, 2001. 213 p.
Carol, A., Carrigues, J., Ivernei, M. Dicționar de istorie a sec.XX. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994. 564 p.
Carpentier, J., Lebrun, F. Istoria Europei. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1997. 973 p.
Chatelet, Fr.,Pisier E. Concepțiile politice ale secolului XX. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994. 552 p.
Farmer, A. Marea Britanie: Politica externă și colonială. București: Ed. All,1996. 234 p.
Fontaine, A. Istoria războiului rece, vol. I-IV. București: Editura ALL,1994. 234p.
Guzzini, S. Realism și relații internaționale. Iași: Institutul european, 2000. 238 p.
Hobsbawm, Eric. O istorie a secolului XX. Chișinău: Muzeum, 1999. 330 p.
Hobsbawm, Eric. Secolul extremelor, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994. 900 p.
Istoria secolului XX, Vol. I, Sfârșitul lumii europene. Sub redacția: S. Bernstein, P. Milza. București: Editura Didactică și Pedagogică 1998 . 280 p.
Keyserling, Hermann. Analiza spectrală a Europei. Iași: POLIROM, 1993. 233 p.
Kissinger, H. Diplomația. București: Editura ALL, 1998. 807 p.
Kriger, J. Reagan. Thatcher și politica decăderii. București: Editura ALL, 1988. 176 p.
Lebedev, A. Очерки британской внешней политики. Москва: Логос, 1988. 150 p.
Maccauley, M. Rusia, America și războiul rece 1941-1991. Iași: Editura Polirom, 1999. 265 p.
Maurice, Vaisse. Relațiile internaționale după 1945. Oradea: Institutul de Studii Euroregionale, 2010. 285 p.
Mureșan, C. Downing Street 10. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1984. 123 p.
Mureșan, C. Imperiul Britanic, Scurtă istorie. București: Edit. Univ. 1967. 190 p.
Petrencu A. Istorie Universală Contemporană (1914-1999). Chișinău: Muzeum, 1999.356 p.
Romano, S. 50 de ani de istorie mondială. București: Editura Fundației Culturale Române, 1999. 253 p.
Roșu F. Neproliferarea nucleară. București: Edit.Univ., 1982. 235 p.
Țurcanu, I. Istoria Relațiilor Internaționale. Chișinău: Știința, 2009.369 p.
Varpinsci, A. Doctrine politice contemporane, Iași: POLIROM, 1993, 460 p.
Winkler, A. Eseuri și documente despre America de după cel de-al doilea război mondial. Cluj-Napoca: Editura Dacia,1996. 423 p.
Всеобщая История Дипломатии. Москва: ЛОГОС, 2009. 256 р.
Замеаткин,Л. Горби и Маги: Записка посла о двух известных политиках. Мосkва: ЛОГОС, 1988. 215 с.
Мitaeva, Е. Conflictul Anglo-Argentinian pentru insulele Fallkland. Chișinău: Muzeum, 1999.356 p.
Огден, К. Маргарет Тэтчер. Женщина у власти. Портрет человека и политика. Мосkва: ЛОГОС, 1992. 215 с.
Попов, В. Маргарет Тэтчер: человек и политик. Москва: ЛОГОС, 2000. 200 р.
Стрежнева, М. Великобритания и западная Европа: политические аспекты. Москва: Наука, 1988. 213 с.
Трухановский, В. Английское ядерное оружие: историко-политический аспект. Москва: ЛОГОС, 1985. 190 с.
Филиппов, А. Холодная война: историографические дискуссии на Западе. Москва: ЛОГОС, 1991. 313 с.
Эннио, Ди Нольфо. История международных отношений 1918-1999, VII. Mосква:. Логос, 2003. 560 с.
C. ARTICOLE
Negru, Gh. Mișcarea națională în Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. In: Destin Românesc. Revistă de istorie și cultură, Chișinău – București, Nr. 4, 1996. p. 45-50.
Banks, W. Secret Meeting in Boise. In: Midwestern Political Review, Nr. 6, 1958. p. 26-31.
Захария, С. Эволюция местных органов власти Бессарабии в составе королевской Румынии (1918-40-х и 1941-44-х гг.). In: Закон и жизнь, Кишинев, № 10, 2002. p. 33-36.
D. SURSE ELECTRONICE
41.. Bluntel,John. Margaret Thatcher. Portretul Doamnei de Fier.Accesibil pe: http://www.targulcartii.ro/john-blundell/margaret-thatcher-curtea-veche-2012-297529 [Accesat la 25 mai 2015].
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
MONOGRAFII
Aron, R. Democrație și totalitarism. Iași: POLIROM, 1995. 292 p..
Bogdan, C. Preda, E. Sferele de influență. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986. 190 p.
Boniface, P. Relațiile est-vest (1945-1991). Iași: Institutul European, 1998. 75 p.
Bușe, C., Dascălu, N Diplomație în vreme de război.. București: Ed. Univ, 1995. 300 p.
Caillard, J., Rokley, A. Istoria continentului european. Chișinău: Editura Muzeum, 2001. 213 p.
Carol, A., Carrigues, J., Ivernei, M. Dicționar de istorie a sec.XX. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994. 564 p.
Carpentier, J., Lebrun, F. Istoria Europei. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1997. 973 p.
Chatelet, Fr.,Pisier E. Concepțiile politice ale secolului XX. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994. 552 p.
Farmer, A. Marea Britanie: Politica externă și colonială. București: Ed. All,1996. 234 p.
Fontaine, A. Istoria războiului rece, vol. I-IV. București: Editura ALL,1994. 234p.
Guzzini, S. Realism și relații internaționale. Iași: Institutul european, 2000. 238 p.
Hobsbawm, Eric. O istorie a secolului XX. Chișinău: Muzeum, 1999. 330 p.
Hobsbawm, Eric. Secolul extremelor, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994. 900 p.
Istoria secolului XX, Vol. I, Sfârșitul lumii europene. Sub redacția: S. Bernstein, P. Milza. București: Editura Didactică și Pedagogică 1998 . 280 p.
Keyserling, Hermann. Analiza spectrală a Europei. Iași: POLIROM, 1993. 233 p.
Kissinger, H. Diplomația. București: Editura ALL, 1998. 807 p.
Kriger, J. Reagan. Thatcher și politica decăderii. București: Editura ALL, 1988. 176 p.
Lebedev, A. Очерки британской внешней политики. Москва: Логос, 1988. 150 p.
Maccauley, M. Rusia, America și războiul rece 1941-1991. Iași: Editura Polirom, 1999. 265 p.
Maurice, Vaisse. Relațiile internaționale după 1945. Oradea: Institutul de Studii Euroregionale, 2010. 285 p.
Mureșan, C. Downing Street 10. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1984. 123 p.
Mureșan, C. Imperiul Britanic, Scurtă istorie. București: Edit. Univ. 1967. 190 p.
Petrencu A. Istorie Universală Contemporană (1914-1999). Chișinău: Muzeum, 1999.356 p.
Romano, S. 50 de ani de istorie mondială. București: Editura Fundației Culturale Române, 1999. 253 p.
Roșu F. Neproliferarea nucleară. București: Edit.Univ., 1982. 235 p.
Țurcanu, I. Istoria Relațiilor Internaționale. Chișinău: Știința, 2009.369 p.
Varpinsci, A. Doctrine politice contemporane, Iași: POLIROM, 1993, 460 p.
Winkler, A. Eseuri și documente despre America de după cel de-al doilea război mondial. Cluj-Napoca: Editura Dacia,1996. 423 p.
Всеобщая История Дипломатии. Москва: ЛОГОС, 2009. 256 р.
Замеаткин,Л. Горби и Маги: Записка посла о двух известных политиках. Мосkва: ЛОГОС, 1988. 215 с.
Мitaeva, Е. Conflictul Anglo-Argentinian pentru insulele Fallkland. Chișinău: Muzeum, 1999.356 p.
Огден, К. Маргарет Тэтчер. Женщина у власти. Портрет человека и политика. Мосkва: ЛОГОС, 1992. 215 с.
Попов, В. Маргарет Тэтчер: человек и политик. Москва: ЛОГОС, 2000. 200 р.
Стрежнева, М. Великобритания и западная Европа: политические аспекты. Москва: Наука, 1988. 213 с.
Трухановский, В. Английское ядерное оружие: историко-политический аспект. Москва: ЛОГОС, 1985. 190 с.
Филиппов, А. Холодная война: историографические дискуссии на Западе. Москва: ЛОГОС, 1991. 313 с.
Эннио, Ди Нольфо. История международных отношений 1918-1999, VII. Mосква:. Логос, 2003. 560 с.
C. ARTICOLE
Negru, Gh. Mișcarea națională în Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. In: Destin Românesc. Revistă de istorie și cultură, Chișinău – București, Nr. 4, 1996. p. 45-50.
Banks, W. Secret Meeting in Boise. In: Midwestern Political Review, Nr. 6, 1958. p. 26-31.
Захария, С. Эволюция местных органов власти Бессарабии в составе королевской Румынии (1918-40-х и 1941-44-х гг.). In: Закон и жизнь, Кишинев, № 10, 2002. p. 33-36.
D. SURSE ELECTRONICE
41.. Bluntel,John. Margaret Thatcher. Portretul Doamnei de Fier.Accesibil pe: http://www.targulcartii.ro/john-blundell/margaret-thatcher-curtea-veche-2012-297529 [Accesat la 25 mai 2015].
ANEXE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Externa A Marii Britanii In Perioada Guvernarii (ID: 107574)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.