Pnl. Liberalism Romanesc. Partid Si Ideologie Politica
PNL. Liberalism românesc. Partid și ideologie politică
Сuрrins
INΤRΟDUСΕRΕ
СAРIΤΟLUL I. REGIM POLITIC ȘI PARTID POLITIC
1.1. Tipologia regimurilor politice
1.2. Democrația ca regim politic
1.3. Sistem de partide
1.4. Sistem românesc de partide
СAРIΤΟLUL II. PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL
2.1. Istoricul PNL
2.2. PNL la revoluția din 1989
2.3. PNL după 1990
СAРIΤΟLUL III. LIBERALI ȘI POPULARI – CORESPONDENȚE IDEOLOGICE
3.1. Ideologia liberală
3.2. Ideologia populară
3.3. Corespondențe ideologice
СΟNСLUΖII
ΒIΒLIΟGRAFIΕ
INΤRΟDUСΕRΕ
În societatea modernă partidele politice s-au impus ca realități incontestabile. Procesul apariției lor trebuie privit în strânsă corelație cu apariția și dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viața publică. În ansamblul instituțiilor unei societăți cele mai apropiate pot fi considerate statul și partidele politice care, desigur, nu trebuiesc confundate. „Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele exprimă ideologiile și interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul națiunii.”.
Evoluția partidelor politice de la aparitia lor și până în prezent având ca punct de plecare considerarea partidelor ca reprezentând grupuri, clase, ideologii, a ajuns uneori până la aprecierea că partidele întruchipează statul, națiunea. Astăzi, partidele politice au pătruns în constituție. O constituție nouă ce se adoptă și care nu ar cuprinde reglementări privind partidele politice ar putea fi lesne pusă sub semnul întrebării.
În legile noastre electorale se vorbește de „partidele și formațiunile politice”, cele două noțiuni au incontestabil o trăsătură comună. Ea constă în faptul că, ambele desemnează anumite grupări umane constituite în vederea asigurării, participării lor la exercitarea puterii de stat prin intermediul promovării propriilor candidați la alegerile pentru organele reprezentative din structura acesteia.
Noțiunea de „formațiune politică” se deosebește însă de cea de „partide politice” prin două trăsături principale. În primul rând, o formațiune politică nu începe să devină un partid politic decât în momentul în care este exclusă posibilitatea ca susținătorii ei să aparțină ca membri ai altei grupări politice. În al doilea rând, în comparație cu simplele formațiuni politice, în sânul partidelor politice este instalată o disciplină mai strictă, bazată în principal pe calitatea de membru, pe obligația de a plăti o cotizație și de a se conforma în linii generale platforma-program stabilită în comun. O formațiune politică poate exista însă chiar dacă aceste condiții nu sunt întrunite.
СAРIΤΟLUL I. REGIM POLITIC ȘI PARTID POLITIC
1.1. Tipologia regimurilor politice
Reprezentând ansamblul vieții politice a societății, sistemul politic nu se identifică cu regimul politic, deoarece sfera celor două concepte acoperă realități factuale diferențiate ca întindere. „Astfel, regimul politic, ca element definitoriu al regimului puterii este regimul determinat de dobândirea, exercitarea și prezervarea puterii politice; sistemul politic include fenomenele, ideologiile, procesele, instituțiile formele de conștiință, acțiunile comportamentale, tradițiile din sfera politică”. Așa se pare că, deși regimul puterii apare atât de diferit, în fond, are ca temei structural aceeași substanță politică a sistemului. Prin regimul puterii, prin calitatea organizării conducerii societății, apar conceptele și realitățile cunoscute ale regimurilor politice: democratice și nedemocratice.
Există un larg acord asupra existenței a două categorii de regimuri la nivelul regimurilor nedemocratice: regimuri autoritare și regimuri totalitare, „având ca elemente comune: reducerea, până la eliminare, a pluralismului politic; criteriile de acces la putere și de distribuire a puterii politice sunt bazate pe control și pe recurgerea la folosirea forței (nu pe alegeri libere, concurențiale și semnificative)”.
Regimurile autoritare și cele totalitare reprezintă modalități specifice de reglare a raporturilor de putere între stat și societate, modalități puse în aplicare în locuri caracterizate printr-o mai mare sau mai mică stabilitate, în funcție de originile și instaurarea lor și de provocările la care sunt supuse aceste regimuri. „Din perspectiva duratei regimurilor politice, este semnificativ a se remarca faptul că, în unele state, regimul democratic odată instaurat se menține fără întrerupere, în timp ce un regim autoritar și un regim totalitar nu pot avea o durată comparabilă cu cea a regimurilor democratice”. Analizele istorice dovedesc alte două aspecte legate de regimurile nedemocratice:
• regimurile totalitare sunt regimuri fragile și precare, chiar dacă, în aparență, reprezintă construcții stabile, puternice și opresive;
• este posibil ca același sistem politic să treacă printr-o frecventă succesiune de regimuri autoritare, chiar cu unele interludii democratice.
Totalitarismul propagă iluzia transparenței sociale, iluzie justificată logic prin intoleranța față de orice autonomie și prin negarea pluralității. „Dominația îmbracă, astfel forma clasică a dominației totale, acționând, pe lângă iluzia transparenței sociale, o logică a atomizării, a disoluției oricărui spațiu public sau privat, dovedită prin sfărâmarea și distrugerea metodică a parlamentelor, a partidelor, a sindicatelor, a bisericilor sau a asociațiilor, într-un cuvânt a oricărei structuri susceptibile de a face o diferență în mijlocul noii simfonii ideologice”.
Caracteristicile specifice conceptului de totalitarism sunt: partidul unic, ideologia ridicată la rang de valoare absolută de către partidul unic și care devine adevărul afirmat de stat, controlul exercitat de către partid asupra economiei, a mijloacelor de comunicare și a poliției. Cele cinci instrumente esențiale statului totalitar sunt:
• birocrația, prin care statul asigură și menține influența sa asupra tuturor activităților sociale,
• ideologia, rezumată într-o concepție asupra lumii, prin care statul „controlează omul în totalitate”;
• propaganda, prin care câștigă masele, propunând sloganuri, emițând profeții și denunțând comploturi imaginare. Aceste discursuri nu trebuie să justifice absurditatea și iraționalitatea conținutului lor: tocmai aceste caractere le fac eficace. Scopul acestei propagande nu este, de altfel , să convingă, ci să permită desfășurarea organizării înainte ca „minciunile să fie descoperite”;
• elita, în centrul căreia se plasează șeful, elita ce a acaparat puterea, fiind conștientă că a abandonat lumea veche și valorile ei normative. Ea s-a angajat pe calea lipsei de măsură având ca obiectiv cucerirea lumii;
• teroarea exercitată de poliția secretă; ea consolidează puterea regimului totalitar.
Autoritarismul caracterizează și instituțiile, atât în organizarea, cât și în funcționalitatea lor: instituțiile militare, biserica catolică, birocrația statală, asociațiile de interese care continuă să existe, ca urmare a bunăvoinței celor ce dețin și exercită puterea, sunt tipic autoritate. Delimitarea netă între regimurile totalitare, regimurile autoritate și cele democratice din această perspectivă este acceptată de către mulți autori și din unghiul de vedere al prezenței ideologiilor rigide, în prima categorie, de regim al puterii, al mentalităților flexibile, în cea de-a doua, și a absenței, deopotrivă, a ideologiilor și mentalităților, în regimurile democratice. Această concluzie „trebuie să fie precizată în funcție de regulile, de procedurile, de idealurile și de valorile regimurilor democratice, întrucât, dincolo de ideologie și de mentalitate, se află combinații complexe de etici democratice bazate pe drepturi”.
1.2. Democrația ca regim politic
Democrația este un fenomen extrem de complex, a cărui analiză a provocat pe cei mai mulți gânditori, dar și oameni simpli, care, din vremuri străvechi, și-au imaginat un model de organizare a sistemului politic în care membrii comunitari să fie egali din punct de vedere politic, să guverneze împreună și să dispună de calități proprii, resurse și instituții necesare pentru a se autoguverna. Înainte de a exista elaborări sistematice, ideea de democrație, ca și metodele de punere în aplicare, a apărut în prima jumătate a secolului al V – lea î. H., la greci, ei exercitând o influență deosebită în istoria universală. „Grecii, îndeosebi atenienii au fost primii care au produs ceea ce se poate numi prima transformare democratică: de la ideea și practica guvernării de către cei puțini la ideea și practica guvernării de către cei mulți”. Pentru greci supremul loc propice democrației, era, desigur, statul-cetate.
Democrația este forma politică care și-a dovedit în timpuri îndelungate, o mare capacitate de adaptare la diferite condiții, o mare capacitate de învățare și un imens potențial de transformare; „ea s-a manifestat ca idee a guvernării de către cei mulți, transformând viața politică aproape în aceeași perioadă atât în Atena (și alte orașe-state grecești), cât și în statul-cetate al Romei”. Abordările regimurilor democratice sunt preocupate atât de geneza, evoluția și funcționarea acestui tip de regim, dar și de posibilele evoluții, în viitor, ale democrației; în același timp, intensitatea și constanța dezbaterilor nu pot face abstracție de aspectele istorice comune și nici de elementele specifice ale regimurilor democratice. O asemenea opțiune „nu reprezintă o alegere restrictivă, în primul rând pentru că regimurile democratice existente la ora actuală prezintă o mare varietate de structuri și de modalități de funcționare; pe lângă aceasta, aceeași problematică despre ce este o democrație, impune (mai ales dacă se dorește urmărirea unor anumite precizări descriptive și explicative) și o traducere în termeni de analiză specifică regimurilor politice democratice”.
Prima condiție a existenței regimurilor democratice este una legată de gradul de extindere a corpului electoral. Alegerile democratice sunt libere doar în situația în care corpul electoral se definește în așa fel, încât cuprinde toți cetățenii, fără niciun fel de discriminare, în condițiile existenței discernământului acestora. Ori „discernământul presupune un grad de maturitate pentru fiecare individ și deplinătatea facultăților mintale”. De aceea, restricțiile care apar (și care nu sunt discriminări, întrucât nu sunt consecințe ale unor decizii politice) sunt date de vârsta și punerea sub interdicție ca urmare a unei hotărâri judecătorești definitive privind persoanele ce nu se află în deplinătatea facultăților mintale (absența capacității electorale; există și interdicția exercitării drepturilor electorale ca pedeapsă penală, în situația în care persoana este condamnată definitiv pentru infracțiuni în legătură cu organizarea și desfășurarea alegerilor).
Powell et al definesc democrația ca fiind „sistemul politic în care cetățenii beneficiază de un număr de drepturi civile și politice fundamentale, și în care liderii cei mai importanți sunt aleși prin alegeri libere și corecte, aceștia putând fi trași la răspundere, sub auspiciile domniei legii.” Așadar, democrația este un sistem de politic al cărui sursă de putere o reprezintă cetățenii înșiși care este bazat pe alegeri libere si competitive. În plus față de aceasta, democrațiile moderne sunt caracterizate de: extinderea drepturilor și libertăților individuale; supremația legii; separarea puterilor în stat (ce constituie o modalitate de a preveni abuzurile de putere)
Democrația constituie o parte inalienabilă a statului de drept, pentru că sistemul democratic de guvernare se întemeiază pe un maxim de consens și un minim de constrângere. Sistemele democratice asigură egalitatea condițiilor pentru toți cetățenii de a participa la viața politică. Există nu doar multiple definiții și idealuri despre ce înseamnă un regim democratic, dar și multă variație la nivelul manifestărilor empirice ale acestui tip de aranjament instituțional de unde se pot deduce avantajele democrației față de regimurile nedemocratice:
că sistemul democratic de guvernare se întemeiază pe un maxim de consens și un minim de constrângere. Sistemele democratice asigură egalitatea condițiilor pentru toți cetățenii de a participa la viața politică. Există nu doar multiple definiții și idealuri despre ce înseamnă un regim democratic, dar și multă variație la nivelul manifestărilor empirice ale acestui tip de aranjament instituțional de unde se pot deduce avantajele democrației față de regimurile nedemocratice:
Democrație directă – Cetățenii înșiși se reunesc pentru a dezbate și a ajunge la concluzii pe tematici de interes comun;
Democrație deliberativă – Accentul este plasat pe virtuțile discuției publice între cetățeni egali și raționali. Deciziile generate în acest mod se bucură de un grad înalt de legitimitate;
Democrație reprezentativă – Cetățenii aleg un parlament și, în sistemele prezidențiale, un șef al executivului;
Democrație liberală – O variantă a democrației reprezentative, în care întinderea democrației este limitată de protejarea prin constituție a drepturilor individuale, inclusiv dreptul de asociere și liberă exprimare. Alegeri libere și corecte bazate pe vot universal;
Democrație neliberală – variantă a democrației reprezentative, în care liderii, odată aleși, guvernează fără multe limitări și ignoră multe dintre drepturile indivizilor. Se poate recurge la manipulări via massmedia pentru asigurarea recâștigării alegerilor.
Deși democrația este – cu numeroasele variante pe care le manifestă – forma de guvernământ dominantă, există încă state în care se mențin sisteme politice care se îndepărtează (în diferite măsuri) de definițiile acceptate ale democrației. Ele sunt adesea întâlnite sub denumirea de regimuri autoritare. Există cel puțin două modalități în care pot fi definite regimurile autoritare. Într-o accepțiune generală, autoritare sunt toate regimurile non-democratice, indiferent de variațiile interne din cadrul acestei categorii.
Într-un sistem democratic, existența unei pluralități de partide, ce reprezintă diferite orientări ideologice, este un fenomen cât se poate de obișnuit. Nu același lucru este permis în regimurile nedemocratice, în care limitarea severă a competiției este un fapt frecvent. Partidele îndeplinesc, într-o democrație, o serie de funcții importante între care:
– Partidele de la conducere furnizează ghidare în procesul de guvernare
– Un sistem competitiv de partide susține principiile democrației liberale, permițând alegătorilor să opteze între partide cu ideologii diferite și conduse de lideri diferiți
– Partidele au și o funcție de recrutare politică
– Partidele ajută la agregarea intereselor, deoarece colectează doleanțe specifice și le transpun în propuneri de politici
În plus, partidele au și o importantă funcție de socializare politică, deoarece familiarizează cetățenii – cu precădere în perioada campaniilor electorale – cu informații despre ideologii politice și probleme curente de pe agenda publică. Partidele diferă în funcție de mărimea lor, apartenența la familii ideologice, vechimea/noutatea pe scena politică a unei țări. Sistemele de partide sunt și ele diverse, un criteriu fundamental de clasificare fiind numărul de partide care intră în competiție pentru câștigarea alegerilor.
Într-o societate democratică, existența și funcționarea societății civile sunt posibile grație sistemului de drepturi și libertăți garantate cetățenilor. Între acestea, dreptul la asociere, dreptul la liberă exprimare sunt fundamentale. În acest fel, societatea civilă poate adopta o poziție critică față de inițiativele autorităților, atunci când acestea sunt percepute ca nedrepte sau abuzive. Implicarea civică este considerată a avea cel puțin două virtuți importante: pe de o parte susține abilitățile civice și încurajează o cetățenie activă; pe de altă parte, o cetățenie activă poate contribui la un climat democratic funcțional, responsiv la critici venite din partea societății civile. În plus, participarea civică contribuie la crearea unui climat de încredere, caracterizat de mai multă toleranță și poate construi, în rândul cetățenilor activi, un simț al eficacității politice.
1.3. Sistem de partide
Sistemul de partide al unei țări (concept utilizat de Maurice Duverger în 1951) trebuie înțeles ca fiind «le résultat de la structure de son opinion publique. Mais l’inverse est également vrai: la structure de l’opinion publique est dans une large mesure la conséquence du système de partis, tel qu’il résulte des circonstances historiques, de l’évolution politique et d’un ensemble de facteurs où le régime électoral joue un rôle prépondérant. Les rapports entre opinion publique et partis constituent un tissu d’actions et de réactions réciproques». Pierre Bréchon consideră că „dacă tipul sistemului politic contribuie la modelarea formelor partizane, reciproca este la fel de adevărată: partidele contribuie la menținerea și/sau la evoluția sistemului politic”; ele „acționează în același mediu politic, definit de un cadru instituțional, de norme, de tradiții, de cultura politică”.
Criteriul cel mai frecvent utilizat în literatura de specialitate în ceea ce privește clasificarea sistemelor de partide este cel numeric (numărul partidelor politice mai importante de pe scena politică) evidențiat de Maurice Duverger în Les partis politiques. Sistemele politice au diferite sisteme de partide: partid unic, bipartidism și multipartidism. Giovanni Sartori adaugă încă două criterii de relevanță legate de rolul partidelor în constituirea de coaliții de guvernare: potențialul de coaliție/potențialul de guvernare și potențialul de intimidare sau de șantaj, aducând în discuție capacitatea acestora de a guverna singure sau de a participa la guvernare, într-o formulă de coaliție.
În opinia lui Pierre Bréchon „existența a doar două partide nu este un accident al istoriei, ea rezultă dintr-o tradiție politică ce instituie și legitimează bipartidismul”. Caracteristicile acestuia, definite de Gianfranco Pasquino sunt: existența a două mari partide, mereu aceleași, care să câștige periodic majoritatea voturilor; unul dintre ele trebuie să obțină o majoritate de mandate în Parlament; partidul câștigător în alegeri e capabil de a guverna singur; alternarea la guvernare se realizează periodic, existând posibilitatea unei guvernări mai lungi (mai mult decât o legislatură). În funcționarea sistemului bipartidist, trăsăturile amintite trebuie să existe simultan. În viața politică funcționează și alte grupări/partide politice, dar ele au o activitate minoră.
Expresia „sistem de partide” desemnează configurația organizațiilor politice, care corespund unui regim dat; această configurație fiind considerată în general prin numărul și importanța lor, prin regulile pe care ele le aplică și a trăsăturilor pe care le datorează acestui tip special de interacțiune. Prin sisteme de partide politice urmează a se explica ansamblul de raporturi ce există în fiecare sistem constituțional. Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de partide distinge: monopartidismul sau partidul unic, bipartidismul (dualismul) și multipartidismul. O altă clasificare de asemenea interesantă, este cea care cuprinde partidele pragmatic pluraliste și cele revoluționar centralizatoare.
Sistemul partidului unic (monopartidismul). Acestqsistemqseqcaracterizeazăqprin existența unui singur partid, care polarizează toate celelalte forțe politice și sociale sau chiar le încorporează, specific regimurilor politice monolitice, totalitare și care, de regulă, personifică puterea, o individualizează. Motivul lipseiqaltorqpartideqpoateqfiqfoarteqdiferit:qinterzicerea expresă prin Constituție aqînființăriiqaltorqpartideqsauqenumerarea limitativă a condițiilor în care se poate exercita dreptulqdeqasociere;qsuspendareaqsau scoaterea în afara legii a unor partide; unificareaqmaiqmultorqpartideqîntr-unqsingur partid etc.
Ca premise justificative sunt invocate: cerința integrării naționale, cerința mobilizării energiilor pentru modernizarea economică și socială; realizarea omogenizării sociale, a „poporului unic” etc. Monopartidismul se poate exprima și sub forma partidului dominant sau ultradominant. În prima variantă, pe fondul pluripartidist decorativ sau al existenței altor organizații politice și profesionale, un partid – chiar fără intenția de a deține în exclusivitate puterea – își surclasează rivalii pe perioade îndelungate tinzând ca el singur să se identifice cu națiunea (de exemplu, partidele socialiste din Suedia, Danemarca, Norvegia, Partidul Liberal Democrat din Japonia etc.).
Acest sistem prezintă avantajul de a asigura stabilitatea guvernamentală. El are însă multe dezavantaje, în afara monotoniei politice și a platitudinii sufragiului; sistemul politic se află sub riscul imobilismului; echipa executivă, guvernând fără concurență, ea guvernează și fără talent, partidele de opoziție ajung să fie simple grupuri de interese; opoziția extraparlamentară se îndreaptă împotriva partidului cu care ea însăși se confruntă, exprimându-se cel mai adesea ca fracțiune. În cea de-a doua variantă, pluripartidsmul constituie cortina partidului unic (de exemplu Partidul Muncitoresc Unit Polonez – partidul de guvernământ în Polonia Socialistă), de la partidul ultra-dominant alunecându-se mai totdeauna la abuzul de poziție guvernamentală dominantă.
Sistemul bipartidist. Este sistemulqînqcareqputereaqpolitică este dispusă electoral (democratic) de cătreqdouăqpartideqavândqbaze sociale și forță politică echivalente. Nu contează dacă alături de acesteaqexistăqșiqalte forțe politice, mai mult sau mai puțin semnificative. Efectul acestuiqsistemqîlqconstituie alternanța la putere, chiar dacă ea se produce la intervale relativqmariq(deqexempluqînqAnglia, S.U.A., Canada, Australia, Norvegia, Suedia, etc. – cel maiqcunoscutqexempluqesteqreprezentat de Partidul Democrat și Partidul RepublicanqdinqS.U.A.). Un asemenea sistem a fost tradițional în România din a doua jumătate a secolului alqXIX-lea,qpânăqînq1948q(maiqîntâiqși-auqdisputatqopțiunile electoratului Partidul Conservator și PartidulqNaționalqLiberal,qapoi,qdupăqieșireaqde pe scena politică a Partidului Conservator în varianteleqsaleqorganizatorice,qPartidulqNaționalqȚărănesc și Partidul Național Liberal).
În doctrina consituționalăqseqconsideră că acest sistem este rigid dacă cel două partide politice sunt bineqstructurateqdinqpunctqdeqvedere organizatoric și al disciplinei de partid – caracteristică foarteqimportantăqpentru succesul unor inițiative parlamentare (sistemul britanic) – sau simplu, dacă partideleqnuqpretindqoqdisciplină strictă în ceea ce privește exprimarea votului parlamentar și tolerează existențaqunorqfracțiuniqde partid (sistemul american).
Sistemul pluripartidismului. Se numeșteqsistemqpluripartidist,qsistemul în care există mai multe partide cu forțăqaproximativqegală care își dispută în funcție de opțiunea electoratului, locul și rolulqdeqpartid de guvernământ. Esențial este că acestea să fie aproximativ la fel de puternice. Alături de aceste partide pot exista alte numeroase formațiuni politice mai mici, reprezentate sau nu în parlament. Practic acestea nu au acces, la exercitarea puterii deoarece nu au o bază socială largă. Factorii care justifică acest sistem sunt diverși: stratificarea socială, acutizare unor conflicte sociale, accentuarea și dezvoltarea conștiinței politice, apariția unor noi curente de idei sau chiar doctrine, autonomizarea altora, considerate odinioară ca marginale, valorizarea factorilor istorici și naționali, dar și a factorilor instituționali (mai ales tehnicilor electorale).
Acest sistem multiplică posibilitățile de alegeri și înlesnește o mai mare distribuire a opiniilor politice. El are însă mai multe neajunsuri decât foloase, conjugat fiind, de regulă, cu scrutinul de listă, alegătorul nu-și alege deputatul ci partidul. Indiferent de calitatea candidaților acestuia, multipartidismul favorizează sau chiar reclamă consituirea coalițiilor, dar acestea mai întotdeauna nu sunt efemere; precaritatea coalițiilor determină instabilitatea guvernamentală. Pluripartidismul aqapărutqînqperioadaqinterbelică și s-a extins îndeosebi după cel de-al doilea război mondialqînqțărileqdinqEuropa occidentală. Cauzele ce au condus la apariția pluripartidismuluiqconstauqîn:
– impunerea șiqgeneralizareaqvotuluiquniversal. Acest fenomen politic a adus în planul vieții politice multipleqșiqdiverseqgrupuriqși segmente sociale care pentru a-si promova interesele, a se exprima și manifesta în viata politica și-au creat propriile partide politice;
– Complexitateaqviețiiqsociale,qdiversitatea intereselor, opțiunilor grupurilor și categoriilor sociale aqdeterminatqaparițiaqunorqnoiqparadigme doctrinare și ideologice care, pentru a se materializaqșiqexprimaqînqpracticaqsocială aveau nevoie de propriile partide și formațiuni politice; ex.qdoctrinaqcomunistă,qpartidele comuniste, doctrina ecologistă, democrată, creștinăqsauqsocial-democrată,qpartideleqecologiste,qcreștin-democrate sau social-democrate, etc.
– Dezvoltarea șiqamplificareaqdemocratismuluiqpoliticqaqimpus,qde asemenea, apariția unor partide politice.
„Prinqprincipiileqșiqvalorileqpeqcareqleqpromovează, multitudinea opțiunilor politice și ideologice ce se confruntă, atâtqsistemulqbipartidistqdarqîndeosebiqcel pluripartidist, întemeiază sistemele politice democratice.” Primulqsistemqbipartidistqaqfostqcreat în Anglia iar cel mai reprezentativ este astăziqcelqdinqS.U.A.qȘiqîn România până la primul război mondial în anumite perioade – prin prezențaqPartiduluiqliberalqșiqaqceluiqconservator se poate vorbi de un sistem bipartidist. Pluripartidismulqaqfostqșiqeste prezent și în societatea românească atât în perioada interbelică 1944-1947qșiqîndeosebiqdupăq1989.
După realizarea Marii Uniri era necesară o nouă lege fundamentală care să consacre hotărârile luate de români în 1918, astfel a fost elaborată Constituția din 1923. Se menținea principiul separării puterilor în stat, puterea legislativă aparținea Parlamentului, puterea executivă: regelui care o exercita prin intermediul guvernului, iar cea judecătorească înaltei Curți de Casație și Justiție. În materie administrativă a fost dată la 14 iunie 1925 legea administrativă, care avea la bază menținerea caracterului național unitar al țării și aplicarea descentralizării administrative.
În viața politică, problema principală a fost menținerea și consolidarea democrației parlamentare. Prin votului universal adoptat în 1918, se oferea, teoretic, posibilitatea desfășurării unei vieți politice democratice bazate pe pluripartidism și viață parlamentară și caracterizată prin: dispariția partidelorqconservatoare,qconsolidareaqpozițiilor Partidului Național Liberal, înființareaqdeqnoi partide, integrarea partidelor naționale din provinciile unite cu România, fondareaqPartiduluiqNaționalqȚărănescq-qalqdoilea mare partid de guvernământ, apariția și afirmarea partidelorqminoritățilorqnaționale,qaparițiaqșiqimpunerea unor organizații extremiste, sciziuniqșiqgrupăriqdisidente. În sensul pluripartidismului, partidele politice interbelice au ocupat tot spectrul politic, dar dominante au fost P.N.L. și P.N.Ț..
1.4. Sistem românesc de partide
În viața politică românească, sistemul bipartidist după model englez a fost utilizat de Carol I. În Anglia „la sfârșitul sec. al XVII-lea partidele existau, dar nu se desfășurau într-un sistem de partide clar structurat”. Înițial, au activat grupările politice, „whig” și „tory”, apoi, la jumătatea secolului al XIX-lea, a existat deja o alternanță la guvernare între cele două partide de guvernământ, Partidul Liberal și Partidul Conservator. Carol I a dorit să conducă țara impunând treptat acest sistem de partide (cunoscut în literatura de specialitate ca two-party system). El a utilizat la guvernare, inițial, grupări liberale și conservatoare, separat, apoi, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator (după constituirea lor) atât pentru a asigura un echilibru de putere, cât și pentru a-și exercita funcția de arbitru, ce rezulta din prevederile Constituției din 1866.
În 1866, exista în discursul politic al lui Carol I și al liderilor politici, conceptul de „partid politic” atribuit celor două mari grupări politice, liberală și conservatoare. Ele erau denumite „partidul liberal” și „partidul conservator”, dar nu constituiau, formal, partide politice în accepțiunea dată astăzi acestui concept. Astfel, „crearea partidelor moderne românești n-ar fi o constatare cu dată fixă: 24 mai 1875 pentru Partidul Național-Liberal, respectiv 3 februarie 1880 pentru cel Conservator, ci un proces desfășurat de-a lungul a circa două decenii”. Carol I a militat pentru funcționarea alternanței la guvernare a celor două partide politice (Partidul Național Liberal și Partidul Conservator), care să aibă baze sociale și forțe politice apropiate, fără intervenția unui alt treilea partid. În 1908, regele a refuzat să aducă la guvernare Partidul Conservator Democrat, condus de Take Ionescu, urmărind să păstreze alternanța celor două partide de guvernământ de până atunci și să determine unificarea Partidului Conservator cu Partidul Conservator Democrat. Carol I „care domnise peste 40 de ani cu un sistem bipartidist, nu avea deloc intenția să-l schimbe la apusul domniei, chiar dacă realitatea politică îl îndemna la o schimbare”.
„Pendulând între liberali și conservatori îregeleî a făcut ca România să cunoască o alternanță a acestor două grupări politice majore în formarea guvernelor, foarte asemănătoare cu cea dintre partidele Tory și Whig, caracteristică pentru Anglia î…î. Numai că, în timp ce în Anglia momentul transferului de putere între cele două partide de guvernământ era hotărât de corpul electoral prin alegeri, al căror rezultat nu era influențat semnificativ prin presiuni de sus în jos, iar guvernele apăreau ca o expresie a majorităților Parlamentului astfel format, în România, stabilirea atât a momentului acestui transfer, cât și a condițiilor de efectuare a lui revenea șefului statului, corpul electoral fiind chemat doar să ratifice o hotărâre deja luată în cadrul puterii executive”.
Momentul 22 decembrie 1989 a constituit nu doar eliberarea poporului de sub dictatura ceaușistă, ci și scoaterea în afara legii a Partidului Comunist și reluarea activității partidelor interzise de acesta (Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat), precum și apariția unor noi partide. Se înlătura astfel monopolul politic al unui singur partid și se deschidea drumul către pluripartidism, spre revenirea la tradițiile politico-istorice românești interbelice.
În baza Decretului – Legii nr. 8/1989, s-au organizat un număr foarte mare de partide politice. În timp, s-au realizat și multe modificări, scindări ale partidelor precum și schimbări de denumiri. Dacă majoritatea se denumesc partide, unele au și alte denumiri precum: uniuni (Uniunea Democrată Maghiară din România), fronturi (inițial Frontul Salvării Naționale apoi F.S.N.- P.D., F.D.S.N.), forumuri, mișcări, alianțe (Alianța pentru România) etc.
Prima condiție pentru ca un sistem de partide să fie competitiv, contestabilitatea – posibilitatea partidelor politice de a participa și de a accede în forul legislativ, este cuantificată în principal prin permeabilitatea sistemică și numărul – procentul de voturi obținut de partidele care nu obțin reprezentare parlamentară. De asemenea un indicator valid este și evoluția pragului electoral oficial și condițiile financiare în care se prezintă în competiție partidele parlamenatare și cele neparlamentare. Este o condiție necesară atât pentru existența unui sistem democratic cât și pentru existența unei competitivități sistemice. Pentru un sistem democratic este de ajuns ca posibilitatea contes- tabilității să fie garantată instituțional. Pentru ca un sistem să fie catalogat competitiv, este însă ne ce sar să se facă distincții între diverse grade ale contestabilității.
Chiar dacă posibilitatea competitorilor, adică a partidelor politice de a intra în cursa pentru obținerea puterii politice este garantată, diverse bariere legale, financiare și cele create de structura oportunităților pot face în practică posibilitatea unor partide de accede în arena parlamentară, destul de puțin probabilă. Cum este destul de clar, contestabilitatea se referă la șansele noilor partide de a câștiga susținere parlamentară în urma alegerilor. În această optică,
contestabilitatea este operaționalizată în principal prin două măsuri: în primul rând prin utilizarea indicatorului numit permeabilitate sistemică, și în al doilea rând prin analizarea numărului și procentului de voturi obținute de partidele care sunt sub pragul electoral.
СAРIΤΟLUL II. PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL
2.1. Istoricul PNL
Libеralii au rеprеzеntat în practică cеl mai putеrnic partid politic al pеrioadеi intеrbеlicе. Еi au guvernat fără întreruperi din 1914 și până în 1919 (cu o scurtă întrеrupеrе întrе martiе-noiеmbriе 1918), când, asеmеnеa altor partidе libеralе еuropеnе, au piеrdut alеgеrilе organizatе dе еi pе baza votului univеrsal. Ulterior unei pеrioade dе reorganizarе și еxtindеrе în provinciile noi, libеralii s-au întors din nou la putеrе. Programul partidului, difuzat în noiembrie 1921, prevedea adoptarea unei noi Constituții, unificarea administrativă și legislativă, refacerea și dezvoltarea economică a țării, limitarea prezenței capitalului străin în economia românească prin aplicarea principiului călăuzitor „prin noi înșine”, înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul reformei agrare, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea învățământului și lichidarea analfabetismului, egalitatea între cetățenii de naționalități diferite, îmbunătățirea situației muncitorilor prin adoptarea zilei de lucru de 8 ore, a contractului colectiv de muncă și posibilitatea participării la beneficiile angajatorilor. Aceste deziderate au fost în mare parte soluționate în lunga guvernare liberală din pеrioada 1922 – 1926.
Generația liberală din care făceau parte Ion I. C. Brătianu, frații săi Vintilă și Constantin (Dinu) și Ion Gheorghe Duca, a avut meritul de a iniția două reforme mari și necesare: o nouă împroprietărire a țăranilor și lărgirea dreptului de vot, proiect zădărnicit de izbucnirea Primului Război Mondial și reluat în 1918. Forța, motrice a partidului a provenit din așa-numita oligarhie financiară, grupată în jurul marilor familii de bancheri și industriași în frunte cu familia Brătianu, ca o consecință a faptului că statul își asumase rolul principal în promovarea dezvoltării economice. În felul acesta, interesele economice și financiare se împleteau cu conducerea politică iar aparatul birocratic al statului și controlul industriei și băncilor au trecut inevitabil în mâinile acelorași oameni.
Conducătorii liberali înșiși își prezentau partidul ca aflându-se deasupra claselor, un promotor al unor măsuri în urma cărora beneficiau toate elementele societății. În 1923, Ion G. Duca, a subliniat că partidul era ghidat de ideea de progres, pe care îl crea nu prin violență și salturi bruște, ci printr-o activitate treptată, organizată, bazându-se pe proprietatea privată, armonia socială, democrație și conștiință națională. Ion I. C. Brătianu era de aceeași părere. El susținea că liberalii luau în considerare nevoile și interesele tuturor grupărilor sociale și se străduiau să le armonizeze. În consecință, Brătianu și colegii săi au denunțat partidele care susțineau interesele unei clase ca fiind străine de spiritul românesc. În concepția lor, atât Partidul Țărănesc, cât și Partidul Socialist reprezentau un pericol pentru România Mare deoarece, promovând interese de clasă înguste, ele amenințau să distrugă înseși temeliile statului național.
În acest context, în partid s-a conturat curentul neoliberal, cel mai avansat produs ideologic și politic al mișcării liberale românești, care s-a manifestat în principal în primii ani interbelici. Fruntași precum I. G. Duca, Dumitru Drăghicescu, Ștefan Zeletin, P. P. Negulescu sau Mihail Manoilescu au fost principalii teoreticieni ai neoliberalismului. Ei aveau vederi diverse, care se întâlneau însă în câteva puncte esențiale. În problema fundamentală pentru liberalism, aceea a liberei inițiative capitaliste, neoliberalii români ajungeau la concluzia că libertatea neîngrădită s-a dovedit dăunătoare pentru echilibrul social, de aceea are nevoie de un corectiv în direcția echității sociale:
„Doctrina liberalismului clasic pretinde că creșterea bogățiilor, prin intensificarea producției liberate de orice restricții și prin simplul joc al concurenței […] va aduce ieftinirea mărfurilor în așa fel că ele vor deveni accesibile, din larg, și celor mai săraci. Această prevedere nu s-a adeverit[…] Rezultatul a fost accentuarea excesivă a inegalităților dintre clase și generalizarea spiritului de fraudă, de speculă, […] creșterea, până la intolerabil a imoralității generale și a mizeriei celor săraci.” În aceste condiții, „idealul de dreptate, de cinste și solidaritate, comparabil cu cel de libertate cu care se completează este, credem noi, cuvântul de ordine care trebuie scris pe steagul partidului liberal”.
Pentru a înfăptui reforma agrară, promisă în timpul războiului și așteptată cu nerăbdare de masele țărănești, ca și naționalizarea subsolului, intenționată de liberali, era nevoie, pe lângă voința politică, și de o pregătire teoretică, prin care să se demonstreze legitimitatea unei asemenea intervenții în raporturile de proprietate. Așa s-a ajuns în partidul liberal, prin aportul teoreticienilor neoliberali, la renunțarea la vechea concepție asupra proprietății ca „sacră și inviolabilă”, prevăzută de constituția din 1866, și înlocuirea ei cu concepția proprietății ca „funcție socială”, în constituția din 1923.
Pe lângă intervenția legiuitorului în repartiția socială a proprietății, neoliberalismul român, reflectat și în practica guvernamentală a partidului liberal din primul deceniu interbelic, a inclus și principiul intervenției statului în economie, pentru a impune asigurarea unor interese și obiective mai generale. Ștefan Zeletin, unul din teoreticienii neoliberalismului, explica esența neoliberalismului ca fiind misiunea specifică burgheziei financiare în etapa de trecere de la capitalismul liberalist la faza imperialistă a acestuia de a asigura organizarea în locul anarhiei în producție, misiune prezisă în mod eronat de Marx proletariatului, și care constituie o adevărată revoluție socială. Căci, potrivit lui Zeletin, „deși partidele burgheze poartă încă cu mândrie gloriosul titlu de partide liberale, burghezia nu poate rămâne veșnic liberală”, ci este o clasă în prefacere continuă: „copilăria burgheziei poartă numele de mercantilism, tinerețea de liberalism, iar maturitatea de imperialism”. Trecerea de la a doua la a treia fază aduce criza liberalismului și zămislirea neoliberalismului.
Încercarea Partidului Liberal, aflat la putere între 1922 – 1926 și 1927 – 1928, de a duce o politică mai energică de limitare a accesului în economie a capitalului străin, a alimentat, la rândul ei, o polemică aprinsă pe tema naționalismului economic. Deși recunoșteau necesitatea de a menține relații bune cu statele industrializate din Europa, pentru simpul fapt că ele dominau comerțul internațional și piețele financiare, liberalii doreau să evite subordonarea economică față de Occident. Ei insistau ca infrastructura și principalele ramuri industriale să fie în mâinile românilor, adică ale lor. În conformitate cu motto-ul lor „prin noi înșine”, ei chiar cochetau cu ideea de a finanța programul lor economic ambițios exclusiv cu capital autohton. Neoliberalii, îndeosebi Ștefan Zeletin, au apreciat pozitiv aceasta orientare spre independența economică, văzând în naționalizarea capitalului și dezvoltarea industriei naționale o dovadă că „aspirațiile marii noastre Finanțe sunt […] aspirații naționale”.
Democrația, idee de bază a gândirii liberale de pretutindeni, s-a bucurat și ea, pe plan teoretic, de atenția ideologilor liberali, cu deosebire în perioada interbelică, în care aceasta era violent combătută de grupările extremiste de dreapta. Liberali mai vechi sau mai noi au considerat necesar să apere democrația contra detractorilor ei. Astfel, P. P. Negulescu scria în 1926: „Dat fiind marele rol pe care îl joacă grupările cetățenești în mecanismul constituțional și în fața faptului incontestabil că acest mecanism funcționează astăzi, în atâtea părți, atât de rău, suntem siliți să conchidem că dacă, din pricina greșelilor trecutului, nu e cauză mai anevoie de apărat decât aceea a partidelor politice, în schimb, pentru asigurarea viitorului, nu e cauză care să fie mai necesară și mai urgent să fie câștigată decât a lor”.
2.2. PNL la revoluția din 1989
Momentul 22 decembrie 1989 a constituit nu doar eliberarea poporului de sub dictatura ceaușistă, ci și scoaterea în afara legii a Partidului Comunist și reluarea activității partidelor interzise de acesta (Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat), precum și apariția unor noi partide. Se înlătura astfel monopolul politic al unui singur partid și se deschidea drumul către pluripartidism, spre revenirea la tradițiile politico-istorice românești interbelice 17.
În ceea ce privește anul 1989, scena politică românescă, era dominată de două curente: liberalii de centru-dreapta și social democrații de centru-stânga. Căderea regimului comunist, a marcat sfârșitul anului 1989, fiind primul prilej de redefinire a cadrului politic. Se rescriau regulile jocului politic, conturându-se un nou cadru general, în care viața politică urma să se desfășoare. Dan A. Lazărescu a revenit la București în urma informațiilor primite privind obligația președintelui Gorbaciov de a elima pȃnă la sfȃrșitul anului 1989 cele patru regimuri totalitare rămase din țările satelit: Honecker, Hussak, Jivkov și Ceaușescu. S-a străduit să reia cu mare prudență contactul cu foștii colegi liberali de detenție. A hotărat alcătuirea unui comitet cu Nicolae Enescu și Sorin Botez în vederea reconstituirii grabnice a Partidului Național Liberal.
Comitetul a fost completat pana la 25 decembrie cu încă 9 nume în afara primelor trei și anume: Radu Vâlsănescu (fostul secretar al lui Dinu Brătianu, care a decedat ulterior, în 1990), Barbu Negoescu, (care a fost reprezentant al Parlamentului liberal din 1933-1937), Sandra Tătărescu- Negroponte, I.V. Săndulescu, Nicolae Teodorescu, și patru liberali din străinatate: Ioana Gheorge I.I.C. Brătianu, Radu Cȃmpeanu, Dinu Zamfirescu, Șerban Orăscu (care a refuzat să își păraseasca funcția de la postul de radio Free Europa din Munchen).
Într-un timp record, noul P.N.L a fost înscris la Tribunalului Muncipiului București ca al patrulea partid în ordinea reînscrierii. A apărut la data de 6 ianuarie 1990.
2.3. PNL după 1990
În timp ce Dan A. Lăzărescu se afla la un congres la Roma, Ioana Brătianu la Paris, iar Sorin Botez la Londra, în martie 1990 s-a ținut un fel de adunare lărgita a conducerii P.N.L cu participarea a numai trei din cei 12 organizatori figurând pe lista inițiala. Cu acest prilej a fost ales, prin aclamații, Radu Cȃmpeanu ca Președinte al P.N.L, iar I.V. Sandulescu ca Prim-Vice- Presedinte. La alegerile parlamentare din mai 1990, P.N.L a obținut 29 de mandate de deputat și 10 de senator, devenind astfel cel dintȃi partid romȃnesc din opoziție.
Adaptându-și doctrina necesităților societății, anume: susținând democrația prin mesajul anticomunist și antifesenist, personajele care au apărut în prim plan în 1990 cunoscuseră experiența democrației interbelice în cadrul comunității de tineri liberali, alături de deținuții politici sau membrii din exil. Așadar, ei făceau apel la trecut, considerat din punct de vedere politic, superiorul prezentului. În primul deceniu al existenței sale postcomuniste, Partidul Național Liberal a avut o traiectorie sinuasă.
În anul 1990, însă, putem spune că „renaște” liberalismul românesc. Prin urmare, se reînființează Partidul Național Liberal, începându-se parcurgerea unei noi etape în ce a a reprezentat activitatea liberală. Astfel, PNL continua traseul parcurs de Partidul Național Liberal constituit în 1875, în condițiile în care grupuri liberale existau în Țările Române încă dinainte de revoluțiile de la 1848.
La puțin timp după sfârșitul revoluției, PNL se definește ca partid istoric și pledează în continuare pentru tradiții democratice ,deci este purtător al mesajelor anticomuniste. Primul președinte al PNL după 1989 a fost Radu Câmpeanu, fost președinte al studenților liberali, fost deținut politic, plecat ulterior în exil la Paris. Așa cum am menționat anterior,principiile și valorile liberale rămân la căpătâiul programei liberale. În acest sens se enunța principiile programatice ale liberalilor:
„garantarea libertății individuale, condiție fundamentală pentru descătușarea forțelor creatoare în toate sferele de activitate socială; garantarea realei separări a puterilor în stat; reabilitarea democrației și apărarea ei prin instituții care să o garanteze; înființarea unui organism însărcinat cu controlul birocrației și înlăturarea exceselor ei; lupta pentru reinstaurarea libertății de expresie și difuzarea opiniei, libertatea presei și abolirea cenzurii;…strictă respectare a drepturilor egale ale tuturor minorităților etnice; privatizarea treptată a unităților economice și restructurarea lor după principiul rentabilității în cadrul unei economii de piață”.
În ceea ce privește aceste principii, PNL dovedește că rămâne un partid de dreapta,fiind parte importantă a sistemului politic postdecembrist. De accea , partidul continua să-și definească obiectivul ținta pe toți aceia care susțin manifestările liberale,care pledează pentru dezvoltarea individuală într-un cadru ferit de implicarea predilectă a statului,a împărțirii societății în clase.
Mai mult, partidul trece printr-o serie de schimbări în perioada următoare,alăturându-se altor partide precum Partidul Social Democrat,Partidul Ecologist, PNT-CD) în cadrul Convenției Democratice din România (CDR). Deoarece la scurtă vreme hoataraste să părăsească alianță, Partidul Național Liberal rămâne în afara Parlamentului până în 1996. În jurul anului 2000, lucrurile iau o altă direcție, prin prezentarea unui candidat propriu la prezidențiale în persoana lui Theodor Stolojan. După această strategie, partidul câștiga teren și intră cu 13 senatori și 30 de deputați în parlament.
În plus ,activitatea partidului se extinde în 2006-2008 prin crearea unei noi formațiuni politice conduse Theodor Stolojan și Valeriu Stoica,prin dezvoltarea platformei liberale și chiar obținerea de voturi majoritare în mare parte din orașele țării.Iar în martie 2009, Partidul Național Liberal își schimba conducerea în cadrul Congresului Extraordinar, președintele ales al PNL fiind Crin Antonescu.
În ceea ce privește doctrina liberală sunt multe de spus,deoarece aceasta privește un întreg ansamblu de interese politico-sociale precum educație, familie, progres economic, sanatatate, copii, tineret sau vârstnici, grupuri etnice sau minoritare. Însă putem rezuma sub următoarea formula doctrina liberală: progresul sub toate formele în cadrul concepției de societate bazată pe libertate și individualizarea pesoanei. Doctrina liberală, privită ca o concepție de viață, are ca fundamente câteva principii solide ce stau la baza progresului: ordine, democrație, stabilitate, naționalism. Privind aceste principii doctrinare ale partidului național liberal, I.G. Ducă afirma: „Liberalismul considera că ordinea este generatoare de progres ,precum dezordinea e generatoare de anarhie socială.” Astfel, prin doctrina partidului liberal se susține progresarea socială numai prin evoluție, prin dezvoltarea claselor sociale și a întregului sistem politic.
Doctrina liberală contează, așadar, pe solidarizarea indivizilor din societatate și implementarea unei gândiri și a unui comportament liberal, sub forma recunoașterii unui interes comun de bunăstare, dezvoltare, democratizare și de ce nu de naționalizare..
În acest sens, referitor la exteriorizarea doctrinei liberale, se pronunța și I. C. Brătianu într-un discurs rostit în Parlament în decembrie 1905:
„Partidul Național Liberal a răsărit ca expresiunea unei nevoi mari și reale a statului și neamului nostru. El s-a făcut, rând pe rând, organul de execuție al necesităților vitale ale României și prima nevoie la care a trebuit să răspundă, care pe toate le precedă și pe toate le rezuma, de la care și-a luat chiar numele lui de național liberal, a fost nevoia de a asigura existența națională a românilor”.
Prin întreaga sa activitate Partidul Național Liberal dovedește că este un partid serios, care are o doctrină solidă, un set de valori și principii și o strategie prin care pune în practică aceste valori, pe care le adaptează la realitatea socială și politică. Deasemeni, Partidul Național Liberal rămâne în continuare promotorul libertății individuale, sociale, economice și politice, prin concepție, prin acțiune și prin tradiție.
În plus, considerând întregul său parcurs se observa menținerea aceluiași fundament ce se referă la individ, la garantarea libertăților acestuia, la șansa de dezvoltare pe plan social și menținerea unui echilibru favorabil societății. Cu alte cuvinte, observăm importanță semnificativă a partidului ce a impulsionat de-a lungul timpului o serie de programe ce implică creștere economică, stabilitate, politici bugetre transparente, condiții de creștere a nivelui de trăi, garantarea libertăților și a drepturilor, asigurarea democrației politice.
Totodată, vremurile în care trăim sc schimba destul de rapid și într-un mod surprinzător astfel încât evoluția partidului poate fi catalogata sub mai multe forme. În principal rămâne construcția de bază a partidului liberal și anume ideea de libertate a individului în societate. Mai presus de astea intervin și alți factori, cum ar fi capacitatea sau incapaciatea liderilor de partid de a conduce ,profesionalismul cu care pun în practică valorile liberale, asta în cazul partidului liberal și nu numai, precum și conjuncturile posibile ce fac din politica o exogenă imprevizibilă și discutabilă.
Concluzionând, am putea spune că Partidul Național Liberal este partidul liberal istoric, care a făcut istorie. În urmă cu 150 de ani, PNL moderniza pentru prima dată România. Marile proiecte ale României moderne au fost înfăptuite de liberali. Și în prezent, PNL continuă în forță, alături de alte partide la ceea ce putem numi o nouă modernizare a României. Deasemenea, privind lucrurile din perspectiva prezentată, oarecum partizană, putem observa că a face un istoric al Partidului Național Liberal este echivalent cu a face istoria dezvoltării politice, sociale și economice a României de la apariția acestui acestuia până la sfârșitul perioadei interbelice și aceasta deoarece trebuie să avem în vedere faptul că nu există vreun act mai important care să se fi săvârșit pentru organizarea statului român fără ca P.N.L. să fi luat parte la înfăptuirea lui.
Așadar, Partidul Național Liberal rămâne drept cunoscut că partidul ce susține și luptă pentru prosperitatea societății, accentuează drepturile și libertățile individului, încurajează libera inițiativă și șansa de dezvoltare personală precum și egalitatea șanselor, face apel la tradiție, morala și ordine. Având în vedere acestea, pentru partidul Național Liberal fundamentul rămâne ideea de libertate.
După primele alegeri din 1990, din Guvernul condus de Petre Roman au făcut parte o serie de politicieni liberali tineri din PNL-AT (Radu Boroianu, Viorel Cataramă). Politicienii liberali au făcut parte și din Guvernul Stolojan, fiind vorba de o coaliție executivă nu și una legislativă.
După alegerile din 2000, Valeriu Stoica s-a orientat către o colaborare cu PSD, concretizată sub forma unui acord de susținere parlamentară a guvernului Nastase. Eșecul acestui accord, din 2001, l-a determinat pe fostul presedinte liberal să-și revizuiască politica de alianțe.Astfel a apărut ideea unei apropieri politice cu PD, singurul partid cu care PNL ar fi putut colabora politic. Existau și critici în interiorul PNL din partea politicienilor ca Crin Antonescu, Paul Păcuraru, Dinu Patriciu, care criticau proiectul alianței și atrageau atentia asupra faptului ca PNL ar fi putut sa-si piardă idententitea odată cu apropierea de PD.
În primavara anului 2003 lucrurile au evoluat cu rapiditate și s-a pus la punct un mecanism de negociere pentru colaboarea PNL și PD.Cele doua partide doreau constituirea alianței pe o temelie solidă. Nu doreau ca aceasta alianță să fie asemuită Convenției sau altor proiecte ce nu au avut succes. Theodor Stolojan declara în cadrul unui interviu acordat ziarului Adevarul la mijlocul lunii iulie 2003:
Rep: Cum va arata alianța PNL-PD, daca ea se va face?
Theodor Stolojan: Această alianță trebuie clădită pe o temelie foarte solidă.În nici un caz nu dorim ca o asemenea alianță să dea senzația că repetă Convenția sau alte proiecte neizbutite. Problema nu se pune numai să caștigi puterea, ci să faci ceva pentru Romȃnia. Trebuie să clarificăm cel putin trei obiective importante. Unul, dacă alianța poate să ne aducă mai mult decȃt poate obține fiecare partid, independent.PD are un sondaj din februarie, noi am declanșat acum un altul, să vedem cum este recepționată. Ne-am fixat un grafic pentru sfȃrșitul lunii august și nu ne vom abate de la el, indiferent cȃt suntem de nerabdatori unii și alții. Al doilea criteriu este să reușim să convenim un program de guvernare împreună, pentru ca asta ar da soliditate alianței electorale. Cel de al treilea criteriu se referă la mecanismele pentru luarea deciziilor politice, pentru soluționarea inerentelor tensiuni din aceasta alianță.(..).
Liderii liberalilor și ai democraților trebuiau deci, să-i convingă pe romȃni ca această alianță va fi o colaborare ce va fructifica pontențialul electoral al celor doua partide.Astfel, alianța nu va fi o noua convenție și se va constitui ca o formațiune unitară care se va opune PSD, cu mai mare succes decȃt ar fi făcut-o cele doua partide separate. De remarcat este că din perspectiva componenței, elementul constructiv al celor două alianțe îl reprezenta partidul liberalilor.PNL, inițiator al Aliantei D.A., s-a numărat și în 1991, printre fondatorii politici ai Convenției.Totodată, pe toată durata ei de existență, între 1991 și 2000, acțiunea politică a liberalilor a fost conexată cu cea a Convenției, fie că a fost vorba de momentele ei de succes, fie cele de criză.
Diferența dintre convenție și alianță a constat în faptul că alianța era formată numai din partide politice, în timp ce convenția se baza pe asocierea dintre elemental politic și cel civic. Așadar, vorbim de două formule, diferite în conținut și în structură, dar avȃnd același obiectiv politic, aflate la o distanță de mai bine de un deceniu una față de alta.
Alegerile din 2004 au dezvăluit mai degrabă un spațiu politic romȃnesc dominat de partitocrație, sistem de partide cu partid hegemon caracteristic României, nefiind prielnic unei participari cetățenești. Alegerile au marcat și o maturizare a alegătorilor. Promisiunile nerealiste nu mai erau crezute decât de puțini alegători, după promisiunile PSD în diferitele sale variante politice de după 1990 și după eșecul al “Contractului cu România” cu care CDR a câștigat alegerile din 1996. Lupta pentru scaunul președintelui se disputa între PSD+PUR și Alianța PNL+PD. Ambele coaliții s-au întrecut în promisiuni, expunându-și fiecare programul electoral pentru câștigarea încrederii alegătorilor și câștigarea voturilor.
În ceea ce privește desemnarea canditatului prezidențial al Alianței, Protocolul prevede că cel ce ocupă poziția de cel mai bine plasat membru al PNL și PD, pe baza evaluărilor politice, are cele mai mari șanse de a câștiga alegerile.Cel mai bine plasat membru era Theodor Stolojan.Canditatul prezidențial susținut de Traian Băsescu, din postura de șef al campaniei, alături de toată echipa antrenată, se pregătea cu toate forțele pentru alegeri.
Dar pe 2 octombrie 2004 întreaga țară află de la televizor că Theodor Stolojan se retrage din viața politică, invocând probleme grave de sănătate. El declara în fata națiunii:
(…) drumul meu spre cursa prezidențială se încheie aici.A fost un drum de uzură, de mare efort, dar care a meritat fiecare clipă.Din păcate a lăsat urme adânci, starea mea de sănătate mă oprește din acest drum.(…) problemele cu care mă confront pot fi remediate acum. În final, Stolojan le-a mulțumit colegilor de partid și de alianță, și în mod deosebit liderului democrat: Traian Băsescu mi-a dovedit că este un adevărat prieten, pe care te poți baza în cele mai grele momente și pe care îl prețuiesc în mod deosebit.Pentru mine,Traian Băsescu, este înainte de toate, un prieten de nădjede, un om de mare caracter.
După ce s-au îmbrățișat, Stolojan și Băsescu au părăsit scena. Retragerea lui Theodor Stolojan din cursă prezidențială pe motive de sănătate, a rămas și astăzi un lucru enigmatic, lăsând loc multor interpretări.Renunțarea lui Theodor Stolojan, și intrarea în scenă a lui Traian Băsescu a reprezentat un punct de cotitură a unui proces ce avea să aducă până la urmă victoria Alianței D.A. După anunțarea retragerii liderului liberal, actorul principal al momentului a devenit Traian Băsescu.
Cadrul politic din 2009, a creat un context favorabil PNL, datorită ezitărilor cabinetului Boc și ale coaliției PD-L – PSD, în ceea ce privește elaborarea unor politici publice eficiente în contextul crizei economice. În alegerile prezidențiale din 2009, Crin Antonescu a obținut cel mai bun scor, 20,02%, specific unui candidat liberal la funcția supremă în stat. În comparație cu predecesorii acestuia: Radu Câmpeanu în alegerile din 20 mai 1990, care a luat un procentaj de 10,64% și Theodor Stolojan în alegerile din 26 noiembrie 2000, când a obținut 11,78%, Crin Antonescu a reușit să stabilească o premieră liberală electorală.
Cu toate că prezența la vot de la alegerile prezidențiale din 2009 a fost mai mare decât la celelalte alegeri (alegerile locale și parlamentare din 2008), Crin Antonescu nu a reușit să obțină un scor mai bun față de acestea. Cele mai bune rezultate ale lui Crin Antonescu au fost înregistrate în mediul urban, în special în București, 28,49% și în Banat, 22,27%. Dar care au fost cauzele eșecului electoral al PNL și al lui Crin Antonescu, în particular? Preluarea în 2009 de către Crin Antonescu a președenției PNL, a fost privită cu ochi buni de către massmedia și de către populație.
Crin Antonescu, ca și candidat liberal, a fost văzut ca adversar serios și potențial câștigător al alegerilor prezidențiale El a fost singurul dintre canditații care nu a fost implicat în scandaluri mediatice de proporții. S-a poziționat pe linia schimbării, adoptând un comportament prezidențial exemplar. Lansarea unui program propriu sub deviza: Este în puterea noastră să schimbăm puterea lor, a reprezentat un avantaj tactic și de imagine.
СAРIΤΟLUL III. LIBERALI ȘI POPULARI – CORESPONDENȚE IDEOLOGICE
3.1. Ideologia liberală
Liberalismul s-a născut în Anglia secolului al XVII-lea, unde, după două revoluții burgheze, s-a ajuns laqinstaurareaqunuiqregimqde monarhie constituțională și de separație a puterilor în stat. Pentruqa-șiqgaranta libertatea politică, englezii au limitat prerogativele regelui, au dat putereqparlamentuluiqșiqau supus executivul unui control din partea autorității legislative. Liberalismul englez, născut în urma războiului civil (1642-1649) și a Glorioasei Revoluții (1688-1689), a fost teoretizat de John Locke. În spațiulqcontinentalqalqEuropei moderne, spre deosebireqdeqlumeaqbritanică, liberalismul nu a avut ca fundament filosofic empirismul și nici un suport praxiologic precum acela al revoluțiilor. Continentalii au pus la lucru rațiunea speculativă, iar scenariile create de aceasta, ca și valorile aferente raționalismului, vor impulsiona geneza unei noi lumi, a voluntarismului constituțional.
Ideea britanicilorqdespreqlibertateqpoate fi caracterizată succint ca o dorință a individuluiqdeqaqfiqlăsatqînqpace, de a nu i se impune de către autoritatea politică tot felul de restricții absurde. Libertatea anglo-saxonă este un drept individual de substanță naturală și, corelativ, o obligație a statului de a se ține cât mai departe de spațiul vieții private a cetățeanului. Pe continent însă, în spiritul raționalismului, libertatea va fi înțeleasă diferit.
Pentru francezi mai ales, construcția societății libere nu se face de la sine; ca să se ajungă într-o lume a libertății, este necesară acțiunea energică a puterii politice, care să-i învețe pe oameni cum să fie liberi și fericiți. Astfel, englezii și-au imaginat și au practicat libertatea ca pe o afacere individuală, privată, câtă vreme francezii au privit-o ca pe o întreprindere comunitară, publică. Pentru a face posibilă libertatea la nivelul vieții cotidiene, adversarii absolutismului francez au considerat că trebuie să apeleze la mecanismele raționalizării politicii și ale voluntarismului constituțional. Dar aceste mecanisme, deși bune în principiu, s-au materializat nefericit în practici autoritare și de teroare politică, compromițând ideea libertății. Modul în care Revoluția de la 1789 a înțeles să instaureze libertatea, răsturnând o întreagă ordine socială, dar nereușind să creeze neapărat una mai bună, a declanșat în lumea anglo-saxonă o reacție ideologică ce va purta numele de conservatorism.
Dacă discursul liberal englez din secolul al XVII-lea promovase o libertate rezonabilă și echilibrată, liberalismul iluminist francez, cu voluntarismul său constituțional, ajunsese la o libertate exagerată, lipsită de măsură și de spirit de prevedere. În numele libertății, francezii instauraseră, de fapt, dictatura; în plus, libertatea politică pe care o proclamase Revoluția nu condusese la o societate mai bună, cu instituții mai eficiente și cu un plus de siguranță a persoanei. De aceea, la numai un an după Revoluția franceză, Edmund Burke va scrie o carte ce inaugurează ideologia conservatoare: Reflecții asupra Revoluției din Franța. Această lucrare contrasta puternic cu entuziasmul general provocat în Europa de evenimentele de la Paris.
În timp ce filosofii de pe continent își exprimau adeziunea la noul regim francez, care spunea că se întemeiază pe libertate, egalitate și fraternitate, Burke își exprima îndoielile cu privire la capacitatea regimului revoluționar de a instaura în realitate o ordine politică viabilă. Discursul conservator al lui Burke apărea, astfel, ca o expresie a liberalismului matur care nu voia să se lase pradă radicalismelor și exceselor revoluționare. Libertatea politică pe care englezii o dobândiseră în secolul al XVII-lea se vedea amenințată de bulversările Revoluției franceze, care promitea o lume mai bună, dar pe termen scurt oferea una mai rea. Astfel avem mai multe definiții oferite din mai multe puncte de vedere:
Dicționarul Lalande privește liberalismul din patru perspective: a) ca o doctrină politică opusă autoritarismului și care instituie independența legislativului și a puterii judecătorești în raport cu executivul; b) ca doctrină politico-filosofică ce critică unanimitatea și conformismul religios, proclamând libertatea de gândire; c) ca doctrină economică ce afirmă că statul nu trebuie să exercite funcții industriale sau comerciale și nici să nu intervină în relațiile economice dintre indivizi decât ca garant al legalității; d) ca atitudine de respect pentru independența celuilalt și implicit ca exercitare de către fiecare individ a propriei libertăți doar pentru a produce efectele ei fericite.
Encyclopaedia Britanică definește liberalismul ca o filosofie și o mișcare îndreptate spre libertate, aceasta fiind văzută ca metodă de guvernare, principiu organizator al societății și cale a vieții pentru individ și comunitate.
Encyclopaedia Americană afirmă că elementul constant în liberalism este atitudinea, mai degrabă decât doctrina. Liberalii au fost mereu critici față de extinderea instituțiilor ce restrâng libertatea individuală. Ei au încredere în bunătatea omenească și în raționalitatea oamenilor. De asemenea, liberalii cred că puterea și bogăția tind să corupă omul; în schimb, egalitatea șanselor și educația universală vor elimina relele sociale și politice, creând premisele pentru nașterea unei societăți a indivizilor aproximativ egali.
Ca filozofie politică și ca ideologie, liberalismul a fost o componentă esențială a alianței sociale care a luptat împotriva privilegiilor medievale, îndeosebi împotriva celor politice. Din păcate, promotorii liberalismului au avut o atitudine ambiguă față de privilegiile existente la începuturile epocii moderne: au dorit și au urmărit nu atât să le desființeze, ci mai ales să acceadă la aceste privilegii. Dovada acestui orizont limitat al liberalismului și al liberalilor în problema privilegiilor politice din acel timp o constituie linia lor tactică și strategică:
• inițial, accesul la vot al „stării a treia” a fost condiționat de averea membrilor ei (votul cenzitar), ceea ce înseamnă că s-a creat un nou clivaj între bogați și săraci în ceea ce privește participarea efectivă a acestora la viața politică a țării lor;
• sub aspect strategic, liberalii erau conștienți de deosebirea dintre „guvernare” și „putere”;
• având acces la prima, ca urmare a desființării privilegiilor feudale, și-au concentrat atenția în direcția multiplicării pârghiilor care le puteau spori puterea, îndeosebi puterea economică.
Pentru omul modern, al cărui prototip era burghezul, avuția materială (banii, capitalul etc.) era supremul privilegiu întrucât îi permitea să-și consolideze statutul social. Ca exponent al mentalității lucrative a oamenilor de afaceri, liberalismul a criticat și a respins privilegiile ereditare, prezente în vechiul regim, opunându-le, drept criteriu de legitimare în fața opiniei publice, meritul personal. În acest context se susține că oamenii de afaceri aduc servicii societății, chiar și atunci când nu-și propun acest lucru în mod deliberat, că beneficiarii acestor servicii sunt, în primul rând, cumpărătorii, respectiv consumatorii, iar mecanismul prin intermediul căruia sunt furnizate aceste servicii este piața concurențială.
Rămâne, evident, de demonstrat, cu ajutorul unor argumente concrete, dacă „meritul” pe care îl au în vedere liberalii este real, dacă acesta înseamnă, într-adevăr, servicii efective făcute consumatorilor (cumpărătorilor) de către operatorii moderni din economie (comercianți, industriași, bancheri etc.) sau dacă, nu cumva, este vorba mai degrabă de o abilitate deosebită de a-i convinge pe cei dintâi că prețul plătit de ei pentru respectivele servicii este pe deplin justificat. În realitate, există destule îndoieli împotriva acestei pretenții formulate de către liberali, care izvorăsc atât din experiența zilnică a oamenilor obișnuiți (masa largă a consumatorilor), terorizați de mișcarea ascendentă neîncetată a prețurilor, cât și din concluziile specialiștilor în materie, pe care tot viața i-a obligat să analizeze factorii volitivi, subiectivi, inclusiv politici, care se pot interfera cu mecanismele pieței, considerate neutre și deci obiective.
În ciuda publicității intensive și, nu rareori, excesive care însoțește afacerile (reclama, publicitatea), în ciuda teoriilor (ideologiilor) mai mult sau mai puțin docte care s-au străduit să demonstreze „eficiența” sau chiar „optimul” mecanismului pieței concurențiale sau „libere”, cum i se spune adesea, opinia publică și practica socială mai îndelungată au contrazis adeseori această „autoevaluare optimistă” a liberalilor despre lumea și mai ales economia modernă (mecanismele pieței și rezultatele lor reale – imensele decalaje în venituri și în condițiile de viață ale diferitelor categorii de oameni).
Pe măsura extinderii geografice și a maturizării și complicării instituționale a societății moderne s-au accentuat, treptat, îndoiala și spiritul critic față de această societate și față de expresia ei intelectuală (liberalismul). Dilemele vechiului regim s-au risipit, în sensul că atât clasa de mijloc, cât și opinia publică au înclinat în mod vizibil spre puterea materială a laicilor, spre viziunea seculară asupra lucrurilor și a vieții, spre forța convingătoare a rațiunii omenești și adevărurile științelor. Au apărut, în schimb, noi dileme, izvorâte din natura și structurile societății moderne, accentuate în timp de caracterul dinamic al acestei societăți.
Printre noile dileme trebuie menționate: raportul dintre diferite tipuri de proprietate (privată sau publică), dintre diferite tipuri de interese (individuale sau generale, naționale sau universale), dintre concurență și monopol, dintre diferite tipuri de guvernare (monarhie sau republică), dintre diferite tipuri de politici economice (neutralitatea sau intervenția statului în economie), dintre diferite tipuri de ideologii (elitiste sau democratice), dintre diferite tipuri de categorii profesionale (productive sau speculativ-parazitare), dintre diferite tipuri de economii naționale (agricole sau industriale, nedezvoltate, subdezvoltate sau dezvoltate), dintre toleranță și autoritarism, inclusiv totalitarism etc.
Deosebit de îngrijorător este faptul că în „faza târzie” a modernității (secolul al XX-lea) și, cu precădere, în ultimele decenii ale acestui secol, desemnate cu termenul imprecis de „perioadă postmodernă”, mișcarea intelectuală din lumea hiperdezvoltată a îmbrăcat forme deconcertante în raport cu gândirea de la începuturile modernității. Schimbări importante au intervenit în ierarhia valorilor profesate de către „postmoderniști”, s-au înmulțit inconsecvențele, contradicțiile și compromisurile din mesajul lor, sporind sentimentul de incertitudine al omului obișnuit.
Pe acest fundal, crește, treptat, neîncrederea marelui public în temeinicia și durabilitatea ideologiei postmoderniste. Câteva exemple pot să concretizeze natura acestor îngrijorări. Se știe că, inițial, liberalismul a luptat împotriva intoleranței și dogmatismului, larg răspândite în evul mediu, promovând libertatea de conștiință și, implicit, toleranța față de orice idei, dorințe și aspirații, promovate cu bună-credință și argumentate în mod convingător. În pofida principiului toleranței intelectuale și culturale proclamat de către liberali (și nu numai) timp de mai multe secole, în ultimele decenii se fac tot mai des simțite atitudini exclusiviste, din partea unor liberali și neoliberali.
Ei tind să condamne „în bloc” anumite ideologii și metodologii, fără să examineze temeinic cauzele care au generat aceste producții intelectuale, respectiv problemele pe care încercau acestea să le rezolve și demersul intelectual concret în acest sens. Așa-numitul principiu al „corectitudinii politice”, invocat tot mai frecvent în discursul unor oameni politici din Occident, reprezintă o încercare de cenzură a opiniilor curente ale oamenilor obișnuiți, ca și a celor exprimate de alți gânditori, pentru simplul fapt că acestea nu corespund cu ideile oficiale.
Comentând două opinii critice (2000, 2001) la adresa „corectitudinii politice”, formulate de doi autori occidentali (Bill Lind și Vladimir Volkoff), reviste românească „Lumea” atrage atenția asupra mesajului intolerant al acestui punct de vedere. „A aduce atingere, din perspectivă critică, „corectitudinii politice” a devenit sinonim astăzi cu a înota împotriva curentului, consemnează Dragoș Moldoveanu. Din ansamblul noilor tendințe mondialiste impuse cu o strictețe cvasimatematică de factorii de decizie de la Bruxelles și Washington, „corectitudinea politică” se erijează într-o cenzură realmente cangrenoasă, care amintește de cele mai tenebroase perioade ale epocii staliniste. Cu precizarea expresă că, spre deosebire de era anterior menționată, impunerea unei mentalități pe principiul tabula rasa se realizează atentând implacabil nu numai la libertatea de expresie, cât și la cea de gândire”.
Din analiza istorică și conceptuală a ideii de «corectitudine politică», așa cum a fost aceasta formulată de promotorii neoliberali ai globalizării sau mondializării, rezultă că aceasta atacă principii de bază ale mentalității moderne, inclusiv adoptarea deciziilor pe baza voinței majorității cetățenilor. Sub pretextul „drepturilor omului”, pe care le privește în mod abstract și le absolutizează, așa-numita „corectitudine politică” recurge la victimizarea unor minorități sociale (mai ales etnice și sexuale), ignorând sau ocolind probleme social-politice mult mai grave. Pe această cale se încearcă intoxicarea și dezinformarea opiniei publice și, în final, manipularea majorității populației.
După cum remarcă Dragoș Moldoveanu, „Intenția nedisimulată a adepților acestei ideologii este de a face din aceste așa-zise drepturi dogme inviolabile și infailibile. Altfel spus, a impune un adevăr unic, sacru, practică tipică regimurilor totalitare”. De la începuturile modernității, liberalismul, ca principală expresie politică și ideologică a acesteia, a manifestat o anumită ambiguitate și inconsecvență, atât în raport cu adversarii lui („vechiul regim” și conservatorismul), cât și în raport cu aliații săi (cu precădere, democratismul)
În comparație cu aceste limite de început ale liberalismului, efectele concrete ale neoliberalismului postmodernist și globalizant au un potențial dezechilibrant, chiar exploziv, mult mai mare, atât în timp (pe termen lung), cât și în spațiu (prin propagarea lor dirijată și insistentă dinspre țările hiperdezvoltate spre restul lumii). Rezultatul comparației dintre liberalismul iluminist (secolul al XVIII-lea) și neoliberalismul globalizant (secolele al XX-lea și al XXI-lea) este net în defavoarea celui din urmă. Această concluzie rezultă și din analizele autorilor citați anterior.
În SUA, Bill Lind (citat de Dragoș Moldoveanu) constata, cu îngrijorare, că „Devenim un stat ideologic, o țară cu o ideologie oficială, întreținută de puterea statului” La rândul său, analistul român ajunge la concluzia că „Regresul valorilor și al moralității, corelat cu adoptarea unor principii fariseice și îndoielnice, ne-au adus aici. Omenirea are de înfruntat astăzi un dușman invizibil și cu atât mai perfid, care pauperizează cultura și mentalitățile popoarelor. Această „epidemie de ipocrizie cronică”, așa cum o caracteriza Vladimir Volkoff, acest virus spiritual trebuie contracarat pentru ca ororile trecutului să nu se mai repete”.
Rezultă că, în istoria sa de câteva secole, liberalismul a parcurs un drum extrem de sinuos, cu multe capcane. Acest drum a început cu lupta liberalismului împotriva unor manifestări primitive de totalitarism (teologic, politic, ideologic) ale elitelor conservatoare din evul mediu. Din păcate, această luptă tinde să sfârșească și să se „blocheze” în mlaștina unui dogmatism și a unui totalitarism mai cuprinzătoare ca în trecut. Pericolul acestei forme recente de totalitarism derivă din nesocotirea marii diversități a lumii în care trăim și din preocuparea de a înlocui libertatea de gândire și de exprimare cu dogmatismul, dublate de încercarea de a le difuza la scară planetară.
3.2. Ideologia populară
Sintagma „popular” aparține unui comportament supranațional, european. Nu este mai puțin adevǎrat cǎ termenul „popular” prin simplitatea și atractivitatea sa are șansa sǎ se impuna în limbajul politic din România chiar într-o formǎ distorsionatǎ, de genul „doctrinǎ popularǎ”. Nu este ușor de explicat conceptul de „popular” dar după modul în care a luat naștere, în 1976, a fost inițial o alianță a partidelor creștin-democrate care a atras apoi mai multe partide din zona conservatoare și ultraconservatoare.
În 2009 a fost aprobat un manifest în care erau enumerate următoarele obiective pe lângă cele tradițional anunțate de creștin-democrați (apărarea familiei, a valorilor, a tradițiilor):
• Crearea de locuri de muncă, reforma educației și promovarea recalificării pentru adaptarea la cerințele pieței
• Fără protecționisme
• Transparență și supravegherea piețelor financiare
• Europa trebuie să fie lider în tehnologia și energia verde
• Flexibilitate pentru părinții din cîmpul muncii – îngrijire mai bună pentru copii
• Atragerea muncitorilor înalt calificați din întreaga lume în Europa
După cum putem deduce din titulatura de „popular” se poate evidenția faptul că este o doctrină care dorește construirea unei societăți în care fiecare cetățean să se bucure de drepturile și libertățile consfințite prin lege în vederea realizării unei democrații adevărate. Urmărește crearea unui stat modern, deschis către cetățean și nevoile sale, stimulativ pentru mediul economic privat și partener al comunităților locale și regionale, adaptat provocărilor societății contemporane.
De aceea, dorește să restaureze autoritatea autentică a statului și a reprezentanților săi, o autoritate fondată pe legitimitate democratică și responsabilitate cetățenească. Noul tip de stat pe care îl avem în vedere va antrena, atât în faza de definire a criteriilor, cât și în cea de elaborare și implementare a diferitelor politici publice (economice, sociale, educaționale etc.), comunitățile locale, al căror rol va crește constant ca urmare a punerii în aplicare a principiului subsidiarității. În accepțiunea popularilor, statul nu este un stat absent, ci un liant între autoritățile locale și regionale, pe de o parte, și cele naționale, pe de altă parte. Astfel, statul va deveni partener atât al cetățenilor, cât și al comunităților.
Pentru populari statul nu este o instituție autoritară plasată deasupra cetățenilor, nici un simplu instrument tehnic supus presiunilor prezentului, ci un spațiu public deschis în care, prin intermediul mecanismelor democrației naționale și locale, se stabilesc direcțiile strategice de dezvoltare și se implementează politicile publice. Funcționarea justiției la standarde europene este fundamentul pe care se construiește întregul mecanism statal al societății românești, iar calitatea și eficiența actului de justiție trebuie să se reflecte în viața cotidiană a cetățenilor.
În viziunea popularilor, educația, pregătirea profesională și cercetarea constituie vectorii transformării societății românești. Creșterea calității sistemului educațional și interconectarea educației cu piața muncii sunt esențiale pentru viitorul societății noastre. Alături de învățământul teoretic, vom sprijini consolidarea unui învățământ vocațional, adaptat cerințelor pieței muncii. Pentru „popularii” din România, dezvoltarea culturii, în toate formele ei de expresie și manifestare, conservarea și promovarea patrimoniului cultural și spiritual reprezintă o prioritate națională, aptă să pună în valoare specificitatea culturii românești.
Cultura și viața culturală trebuie să reafirme tradiția națională și să evidențieze în limbaj contemporan apartenența noastră la spațiul european. Integrarea economică europeană este un mijloc și nu un scop. În acest sens, scopul oricărui efort pe care îl face România în sensul unui autentic proces de convergență economică cu Uniunea Europeană este creșterea standardului de viață al cetățenilor săi, prin asigurarea sustenabilității finanțelor publice pe termen mediu și lung și asigurarea unui mediu investițional atractiv.
Pentru populari, susținerea și promovarea identității culturale, lingvistice și spirituale a comunităților românești din diaspora reprezintă o misiune de credință. Ca partid responsabil, membru al Partidului Popular European și al altor organisme politice internaționale, PNL, reprezentat de fuziunea prin contopire dintre Partidul Democrat Liberal și Partidul Național Liberal, promovează pe plan internațional propria viziune și reprezentarea intereselor generale ale țării. PNL urmărește consecvent interesele României prin proiecte care să reflecte preocupările noastre pentru o mai bună racordare a agendei externe la așteptările cetățenilor români. Pentru aceasta, PNL dorește să dezvolte politici de comunicare biunivocă, atât dinspre societatea românească spre cea internațională, cât și dinspre organismele internaționale spre România.
Obiectivele de politică externă susținute de PNL urmăresc punerea în valoare cu eficacitate a drepturilor și obligațiilor ce decurg din statutul României de membru al Uniunii Europene și NATO, în beneficiul cetățenilor săi. În opinia noastră, parteneriatele pe care România le-a dezvoltat în ultimii ani trebuie consolidate, prioritar pe dimensiunea europeană și euro-atlantică. În viziunea PNL, politica externă trebuie să fie amplu conectată la prioritățile de etapă ale Uniunii Europene. Demersurile popularilor români sunt convergente cu orientările politice în plan european promovate de Partidul Popular European, sens în care asigură o coordonare eficientă și sistematică cu membrii familiei politice europene din care face parte. PNL susține continuarea poziției recunoscute a României cu privire la respectarea valorilor și principiilor fundamentale ale dreptului internațional.
Buna funcționare a comunității internaționale se bazează pe un set de reguli și regulamente internaționale care ordonează relațiile dintre state. În relațiile sale externe și în activitatea forurilor politice din care face parte, precum și în relațiile pe linie parlamentară europeană și internațională, PNL este un susținător al acestor principii ce guvernează cadrul instituit de dreptul internațional, ca fundament al progresului și cooperării dintre state. PDL își reafirmă susținerea fără echivoc pentru valorile democratice, ale libertății și pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Ca partid cu vocație profund democratică, consideră ca fiind condamnabile și sunt contra oricăror acțiuni represive ale regimurilor totalitare față de cei care promovează și militează pentru aceste valori. PNL susține o implicare vizibilă și convingătoare a României în eforturile de consolidare a capacității organizațiilor internaționale de a soluționa problemele globale. Partidul Național Liberal este partidul dreptei europene și reprezentantul direct al aspirației românești la o viață demnă. PNL slujește România de astăzi, alături de toți cei luptă pentru România de mâine.
Un nou partid popular în România, Partidul Mișcarea Populară (PMP), a luat ființă la data de 29 ianuarie 2014 când a fost înregistrat oficial conform Constituției României și Legii nr. 14/2003. A luat ființă prin transformarea în partid politic a Fundației Mișcarea Populară lansată la data de 26 martie 2013 de către susținătorii lui Băsescu și fondată la 12 aprilie 2013 ca o organizație non-gunernamentală cu profil politic. PMP își prezintă programul de activitate ca având drept scop modernizarea societății românești, prin respectarea valorilor Partidului Popular European și principiilor fundamentale ale politicii moderne de centru-dreapta.
Obiectivele PMP sunt definite ca fiind doar obiective politice bazate pe principii democratice precum: apărarea valorilor de centru-dreapta, interzicerea discriminării de orice fel (etnie, religie, sex sau vârstă), democrația decizională – prin asigurarea libertății exprimării voturilor. Altfel spus pot fi enunțate ca fiind:
• Garantarea statului de drept;
• Apărarea independenței justiției față de politic și întărirea magistraturii;
• Depolitizarea și reforma administrației conform principiului subsidiarității;
• Modernizarea mediului rural;
• Introducerea votului prin corespondență pentru toți alegătorii, etc.
Din cele prezentate putem concluziona că mișcarea populară din România a început să devină realitate după aderarea la Uniunea Europeană în vederea afilierii politicii naționale cu politica comunitară, partidele românești căutându-și corespondenții printre marile familii europene. Primele partide românești care au îmbrățișat valorile populare ale Partidului Popular European (PPE) au fost PNȚCD și UDMR pe care le-au urmat PDL. Odată cu fuziunea prin contopire a PDL de către PNL acesta din urmă a devenit membru al PPE. Înainte de a deveni membru al PPE, înainte de fuziunea cu PDL, Partidul Național Liberal fusese afiliat familiei Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa.
Prin europenizarea partidelor politice românești acestea devin altceva decât un simplu actor național și anume, acesta devine parte componentă a UE prin apartenența la familiile de partide europene și respectiv grupurile politice din cadrul Parlamentului European unde delegațiile naționale, prin numărul de eurodeputați și gradul de compatibilitate cu linia majoritară, au un rol foarte important. În același timp se poate observa că partidele politice naționale mari merg pe linia trasată de apartenența la familia europeană respectivă.
Principalele răspunsuri despre doctrina populară se regăsesc în literatura de specialitate și sunt folosite de către partidele politice care vor să se identifice cu aceasta. Partidul Popular European a fost fondat în 1976 și a fost creat pentru a administra mai bine relațiile dintre partidele creștin-democrate din Comunitatea Europeană. PPE a activat pentru o bună perioadă de timp alături de Uniunea Europeană Creștin-Democrată, această din urmă federație de partide grupa, pe lângă partidele membre din cele 9 state comunitare, și partide din Austria, Elveția, Malta, sau ulterior, Spania și Portugalia.
În anii ’80 PPE a devenit treptat dintr-un simplu mecanism de gestionare a chestiunilor comunitare la nivelul partidelor creștin-democrate, adevărata forță politică europeană a curentului menționat. Spre finalul anilor 1980, se prefigura ideea absorției UECD de către PPE, fapt evidențiat și de alegerea, în 1983, a lui Thomas Jansen în dubla funcție de secretar-general al PPE și al UECD, precum și unificarea secretariatelor și mutarea acestora la Bruxelles. Căderea comunismului în finalul deceniului a reprezentat doar o amânare a acestei decizii: UECD a preluat sarcina de „grădiniță politică” a partidelor central și est-europene recent apărute și care se originau din creștin-democrație.
Dincolo de această amânare, PPE a rămas federația de partide recunoscută la nivel european a creștin-democraților. Principalul document programatic a fost elaborat în 1992 și lansat cu ocazia Congresului PPE de la Atena. Acest text, denumit „document de bază’ (Basic document) a rămas în vigoare de atunci, iar partidele care aplică pentru calitatea de membru PPE trebuie să adere la valorile propuse în acest program. Deși au avut loc mai multe congrese ale PPE, și au fost adoptate numeroase texte programatice, acest document de bază a rămas nemodificat, iar calitatea de document de bază, neschimbată.
3.3. Corespondențe ideologice
Liberalii. Liberalismul poate avea nuanțe centru-stînga (mai ales în lumea anglosaxonă) sau centru-dreapta. Liberalismul din zona noastră de Europă susține:
• Reducerea puterilor statului, se opune ideii de Stat Providențial
• Liberă concurență pe piață, neintervenția statului în economie
Valorile fundamentale ale liberalismului sunt:
• Libertatea individuală este definită ca fiind dreptul de a acționa fără nici o constrângere impusă din exterior, cu condiția să nu afecteze drepturile și libertățile legitime ale celorlalți indivizi.
• Proprietatea este dreptul individului de a dispune de rezultatele activităților sale, de bunurile care-i aparțin. Proprietatea include dreptul la viață și cel de a dispune de propriul corp. Dreptul individului la securitate și rezistență la opresiune derivă din acestea.
• Principiul responsabilității individuale proclamă individul ca singur răspunzător pentru acțiunile sale proprii.
• Egalitatea în fața legii derivă din principiul responsabilității individuale: fiecare individ răspunde pentru propriile fapte, indiferent de avere, sex, naționalitate, profesie sau alte caracteristici individuale sau sociale
СΟNСLUΖII
ΒIΒLIΟGRAFIΕ
Aron, Raymond, Democrație și totalitarism, traducere de Simona Ceaușu, Editura All Educational, București, 2001.
Bădescu, Mihai, Drept constituțional și instituții politice, ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007.
Bocancea, Cristian, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Editura Polirom, Iași, 2002.
Brechon, Pierre, Partidele politice, traducere de Marta Nora Țărnea și Adina Barvinschi, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2004-
Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societății românești, București: Editura Paideia, 1999.
Bulei, Ion, Conservatori și conservatorism în România, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Câncea, P., Iosa, M., Stan, A., Istoria parlamentului și a vieții parlamentare din România, Ed. Academiei, București, 1983.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.
De Waele, Jean-Michel, (cordonator), Partide politice și democrație în Europa centrală și de est, Editura Humanitas, București, 2003-
Deleanu, I., Drept constituțional și instituții politice, Editura Europa Nova, București, 1996.
Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., Puterea fără contraputere, Editura All, București, 2002.
Domenach, J., – M., Propaganda politică, Editura Institutului European, Iași, 2004.
Drăganu, Tudor, Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Editura Dacia, Cluj, 1991.
Drăganu, Tudor, Introducere în teoria și practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992.
Duverger, Maurice, Les partis politiques, 10e édition, Librairie Armand Colin, Paris, 1976.
Filip, Elena, Liberalism și dezvoltare. Principii pentru o educație liberală, Editura Lumen, Iași, 2009.
Giurescu, C. C., Giurescu, D. C., Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1971.
Goodin, Robert, Klingemann, Hans-Dieter, Manual de știință politică, Cap. 8. Comportamentul politic: o perspectivă de ansamblu. Iasi: Editura Polirom, 2005.
Gorun, Adrian, Teorie politică, Editura Presa Universitară Clujeană, 2002.
Gorun, Adrian, Puterea politică și regimurile politice, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2006.
Hague, R., Harrop, M., Political Science. A comparative introduction. Palgrave MacMillan, 2010.
Ingle, Stephen, The British Party System, Basil Blackell Ltd, Oxford, 1987.
Lavroff, Dimitri Georges, Les partis politiques en Afrique Noire, Presse Universitaires de France, Paris, 1970.
Lijphart, A., Modele ale democrației, Editura Polirom, Iași, 2006.
Linz, J. & Stepan, A., Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America and Post-Communist Europe, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1996.
Maner, Hans-Christian, Parlamentarismul în România 1930 – 1940, Editura Enciclopedică, București, 2004.
Măgureanu, V., Studii de sociologie politică, Editura Albatros, București, 1997.
Miculescu, Petru, Statul de drept, Editura Lumina Lex, București, 1998.
Montesquieu, The Spirit of the Laws. Of the Constitution of England, Electronic Text Center, University of Virginia Library.
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a 11-
a, Editura All Beck, București, Vol.I. 2003, Vol.II. 2004.
Negulescu, P. P., Partidele politice, Editura Garamond, București, 1995.
Pasquino, Gianfranco, Curs de știință politică, traducere de Aurora Martin, Ed. Institutul European, Iași, 2002.
Putnam, R., Bowling alone: America’s declining social capital, în „Journal of Democracy”, Vol. 6, No. 1,1995.
Powell, B. G., Dalton, R. J., Strom, K., Comparative Politics Today: A worldview, Longman Pearson, 2012.
Rousseau, J. J., Contractul social, Editura Antet, București, 2013.
Sartori, Giovanni, Parties and party systems, Cambridge University Press, New York, 1976-
Savu, Al. Gh., Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1976.
Scurtu, Ioan, Bulei, Ion , Democrația la români 1866 – 1938, Editura Humanitas, București, 1990.
Theiss-Morse, E., Hibbing, J., Citizenship and civic engagement, în „Annual Review of Political Science”, Vol. 8, 2005.
ΒIΒLIΟGRAFIΕ
Aron, Raymond, Democrație și totalitarism, traducere de Simona Ceaușu, Editura All Educational, București, 2001.
Bădescu, Mihai, Drept constituțional și instituții politice, ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007.
Bocancea, Cristian, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Editura Polirom, Iași, 2002.
Brechon, Pierre, Partidele politice, traducere de Marta Nora Țărnea și Adina Barvinschi, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2004-
Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societății românești, București: Editura Paideia, 1999.
Bulei, Ion, Conservatori și conservatorism în România, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Câncea, P., Iosa, M., Stan, A., Istoria parlamentului și a vieții parlamentare din România, Ed. Academiei, București, 1983.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.
De Waele, Jean-Michel, (cordonator), Partide politice și democrație în Europa centrală și de est, Editura Humanitas, București, 2003-
Deleanu, I., Drept constituțional și instituții politice, Editura Europa Nova, București, 1996.
Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., Puterea fără contraputere, Editura All, București, 2002.
Domenach, J., – M., Propaganda politică, Editura Institutului European, Iași, 2004.
Drăganu, Tudor, Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Editura Dacia, Cluj, 1991.
Drăganu, Tudor, Introducere în teoria și practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992.
Duverger, Maurice, Les partis politiques, 10e édition, Librairie Armand Colin, Paris, 1976.
Filip, Elena, Liberalism și dezvoltare. Principii pentru o educație liberală, Editura Lumen, Iași, 2009.
Giurescu, C. C., Giurescu, D. C., Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1971.
Goodin, Robert, Klingemann, Hans-Dieter, Manual de știință politică, Cap. 8. Comportamentul politic: o perspectivă de ansamblu. Iasi: Editura Polirom, 2005.
Gorun, Adrian, Teorie politică, Editura Presa Universitară Clujeană, 2002.
Gorun, Adrian, Puterea politică și regimurile politice, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2006.
Hague, R., Harrop, M., Political Science. A comparative introduction. Palgrave MacMillan, 2010.
Ingle, Stephen, The British Party System, Basil Blackell Ltd, Oxford, 1987.
Lavroff, Dimitri Georges, Les partis politiques en Afrique Noire, Presse Universitaires de France, Paris, 1970.
Lijphart, A., Modele ale democrației, Editura Polirom, Iași, 2006.
Linz, J. & Stepan, A., Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America and Post-Communist Europe, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1996.
Maner, Hans-Christian, Parlamentarismul în România 1930 – 1940, Editura Enciclopedică, București, 2004.
Măgureanu, V., Studii de sociologie politică, Editura Albatros, București, 1997.
Miculescu, Petru, Statul de drept, Editura Lumina Lex, București, 1998.
Montesquieu, The Spirit of the Laws. Of the Constitution of England, Electronic Text Center, University of Virginia Library.
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a 11-
a, Editura All Beck, București, Vol.I. 2003, Vol.II. 2004.
Negulescu, P. P., Partidele politice, Editura Garamond, București, 1995.
Pasquino, Gianfranco, Curs de știință politică, traducere de Aurora Martin, Ed. Institutul European, Iași, 2002.
Putnam, R., Bowling alone: America’s declining social capital, în „Journal of Democracy”, Vol. 6, No. 1,1995.
Powell, B. G., Dalton, R. J., Strom, K., Comparative Politics Today: A worldview, Longman Pearson, 2012.
Rousseau, J. J., Contractul social, Editura Antet, București, 2013.
Sartori, Giovanni, Parties and party systems, Cambridge University Press, New York, 1976-
Savu, Al. Gh., Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1976.
Scurtu, Ioan, Bulei, Ion , Democrația la români 1866 – 1938, Editura Humanitas, București, 1990.
Theiss-Morse, E., Hibbing, J., Citizenship and civic engagement, în „Annual Review of Political Science”, Vol. 8, 2005.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pnl. Liberalism Romanesc. Partid Si Ideologie Politica (ID: 107551)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.