Persuasiune Si Manipulare In Operatiunile Geopolitice Transnationale
PERSUASIUNE ȘI MANIPULARE ÎN OPERAȚIUNILE GEOPOLITICE TRANSNAȚIONALE
CUPRINS
ARGUMENT
Capίtolul I
COMUNICARE, PERSUASIUNE, MANIPULARE
1.1.Comunicare, persuasiune, manipulare
1.2.Argumentații și strategii de comunicare manipulative
1.3. Manipularea prin sondaje
1.4. Manipularea în politică
1.5. Manipulare versus influență și persuasiune
1.6. Cele 21 de Principiile de persuasiune
Capitolul II
PROPAGANDA
2.1. Propaganda. Definție.Concept
2.2. Propaganda Eseu
Capitоlul III
INTERNETUL, PĂRTAȘ REVOLUȚIONAR ÎN DINAMICA COMUNICĂRII SOCIALE .STUDIU DE CAZ: PRIMAVARA ARABA
3.1. Introducere
3.2. Cоntextul geоpоlitic și sоcial
3.3. Efecte ale utilizării Infrastructurii de rețea și infоrmațiоnale pentru scоp
sоciо-pоlitic
3.4. Tehnologiile informatice si de comunicații în țările arabe
3.5. Cоnsecințe
Capitolul IV –
EUROPA ȘI PRIMĂVARA ARABA – ABORDARI ALE PRESEI INTERNATIONALE FATA DE EVENIMENTELE PRIMAVERII ARABE
4.1. Abordări ale presei internaționale față de evenimentele primăverii arabe
4.2. Primăvara Arabă: zece consecințe neașteptate
BIBLIОGRAFIE
ARGUMENT
………………………………………………….
Capitolul I
COMUNICARE, PERSUASIUNE, MANIPULARE
1.1.Comunicare, persuasiune, manipulare
Dintre numeroasele definiții ale comunicării poate fi preluată, cu funcție operațională, cea mai simplă: „un proces prin care un emițător transmite informații receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte” Această definiție ne indică faptul că utilizarea limbajului servește la realizarea scopurilor indivizilor. Comunicarea este în esență un comportament orientat spre modificarea comportamentului interlocutorului.
Persuasiunea și manipularea sunt două forme ale comunicării.
Persuasiunea se poate defini ca fiind o acțiune de convingere a unei persoane sau colectivități să acționeze într-un anumit fel, folosind argumente raționale.
“Manipularea este acțiunea de influențare prin mijloace neviolente a opțiunii unor persoane individuale și grupuri de persoane, astfel încât acestea să creadă că acționează pe baza realității și pornind de la premise corecte, conform ideilor și intereselor proprii. Diferența dintre persuasiune și argumentarea de tip manipulativ este că ultima imită logica și, teoretic, se adresează rațiunii, dar abuzând de relația logică și forțând silogismul, denaturează raționamentul. Sub aparența unei demonstrații corecte se ajunge la o concluzie falsă. Aceasta se obține în special prin recurgerea la manevre – de natură logică sau psihologică – care îl fac pe manipulat să confunde premisele, substituindu-le pe cele adevărate cu unele false, ori să apeleze la legături cauzale aberante. Manipularea reprezintă o formă patologică a comunicării.”
În general, pe tărâmul speciliștilor, manipularea este percepută ca o acțiune de schimbare a normelor sociale, a stării mentale și emoționale, a credinței și convingerilor celui supus unei astfel de acțiuni. Ceea ce se urmărește prin manipulare este crearea unor stări afective puternice ( ură, loialitate, speranță, etc..) care să determine la cei manipulați, decizii favorabile celor care inițiază manipularea.
Întotdeauna manipularea trebuie să aibă ca referință atât intențiile comunicatorului cât și modalitățile prin care acesta realizează comunicarea. În general manipularea este o acțiune voită, care presupune, desigur, intenția celui care o inițiază. Inducerea în eroare fără intenție nu poate fi socotită drept manipulare, chiar dacă efectele ei sunt aceleași. Totodată , mijloacele sunt cele care determină dacă acțiunea a avut sau nu, caracter manipulator. Prin urmare, nu se poate afirma că o acțiune manipulatoare nu ar fi manipulare doar pentru faptul că intenția celui care care a recurs la ea a fost corectă ( de exemplu, aceea de zădărnici o altă manipulare, sau împiedicarea înrădăcinării unei idei greșite). De aceea se poate afirma că folosirea mijloacelor specifice unei manipulrări, prezumă intenția manipulării în sine.
Modalitățile de efectuare ale unei manipulări sunt numeroase, atât verbale cât și non-verbale. Complexitatea proceselor din timpul unei comunicări și natura, realmente, subiectivă a raporturilor create între cei care comunică, face ca să fie destul de dificilă distingerea unei limite între persuasiune și manipulare. Aceasta face ca să nu se poată afirma cu certitudine că că persuasiunea viyeayă doar rațiunea, iar manipularea doar afectivitatea celui manipulat, care ar fi astfel total sub controlul intențiilor manipulatorului. În ceea ce privește persuasiunea, convingerea celui ce receptează mesajul ține de reacția lui afectivă față de argumentele celui care emite mesajul. În ceea ce privește manipularea subiectul (cel supus manipulării) este dirijat în eroare prin prin modalitățile înșelătoare prin care i se comunică mesajul, modalități subordonate uni scop ascuns.
Se poate, deci, afirma că manipularea produce efecte diferite asupra unui individ sau a unor colectivități, deoarece oamenii au capacitatea de a verifica, aprecia, interpreta și evalua ceea ce le este transmis, trecând informația prin propriul filtru critic. Aici apare un prag interesant și important al efectelor manipulării și anume faptul că de calitatea filtrului critic individual depinde reușita manipulării.
Prin urmare, devine evident că pentru a contracara o acțiune de manipulare, trebuie acționat în ambele direcții: atât în cea a manipulatorului (descurajându-l prin sancțiuni și limitări impuse ale spațiilor de manevră) cât și în cea a victimelor manipulării ( întărindu-le spiritul critic, printr-o informare susținută și printr-o educație de calitate) .
Persuasiunea este un termen de influență. Persuasiunea poate încerca să influențeze unei persoane credința, atitudinile, intențiile, motivațiile, sau comportamentele.
În afaceri, persuasiunea este un proces care vizează schimbarea unei persoane (sau a unui grup) atitudine sau comportament față de un eveniment, idee, obiect, sau alte persoane (s), prin utilizarea de cuvinte scrise sau rostite care să transmită informații, sentimente, sau raționamente, sau o combinație a acestora.
Persuasiunea este, de asemenea, un instrument des folosit în exercitarea unei acțiuni cu scopul unui câștig personal, cum ar fi electorală, prezentările cu scop comercial, sau în procese juridice.
Persuasiunea poate fi interpretată și ca o acțiune de a schimba comportamentele sau atitudinile oamenilor, pe baza resurselor personale sau de poziție .
Convingerea sistematică este procesul prin care atitudinile sau convingerile sunt modificate prin apel la logică și rațiune.
Convingere euristică pe de altă parte, este procesul prin care atitudinile sau convingerile se schimbă prin apelarea la obișnuință sau emoție.
Persuasiunea a început încă din timpul antichității, grecii subliniind că retorica și oratoria reprezintă cel mai înalt standard la un politician de succes.
Toate procesele aveau loc în fața Adunării, și atât acuzarea cât și apărarea se bazau, așa cum se întâmplă și astăzi în numeroase cazuri, pe puterea de persuasiune a vorbitorului. Retorica a fost capacitatea de a găsi mijloacele disponibile de persuasiune în orice caz.
1.2.Argumentații și strategii de comunicare manipulative
În timpul unei comunicări pot apărea diferite modalități de argumentare defectuoase, precum și riguroase strategii manipulative. Cu siguranță, scopul acestora nu poate fi decât acela de a credibiliza mesajele transmise și prin aceasta, practic,determinarea unor direcții comportamentale, atitudini și opțiuni în favoarea manipulatorului.
În continuare sunt prezentate câteva dintre principalele metode de argumentare și strategii de manipulare, adesea utilizate:
argumente ad verecundiam
Sunt folosite în scopuri de manipulare pentru a credibiliza un mesaj prin înlocuirea argumentelor specifice intrinseci acestuia cu opiniile exprimate de personalități – din prezent sau din trecutul istoric – având un grad înalt de notorietate și de respect public. Această metodă se bazează pe următorul raționament: „dacă însuși președintele/ profesorul/ ministrul X a afirmat un lucru, cu atât mai mult noi, nespecialiștii, trebuie să credem la fel”. Un caz special al acestui mod de manipulare este autocitarea, respectiv folosirea propriilor declarații publice trecute ca o sursă de autoritate („am avut dreptate atunci când am spus că…” sau „așa cum am arătat la timpul potrivit”). Autocitarea are un caracter agravat atunci când se face referire la o opinie proprie emisă într-un moment diferit, ca și când ar fi o parte asimilată în patrimoniul universal de idei, fără a se menționa că opinia în chestiune îl are ca autor chiar pe cel care vorbește;
argumente ad hominem
Fac parte din metodele de argumentare de tip manipulativ și urmăresc decredibilizarea unei afirmații sau credibilizarea unei afirmații ce neagă o altă afirmație, prin denigrarea personalității celui ce a emis opinia critică. În aceste cazuri atenția manipulatului este abătută de la afirmația / opinia în discuție și de la argumentele proprii pe care aceasta se bazează, către defectele – prezumtive sau reale – ale celui care afirmă. Premisa falsă care se induce în raționament este că o persoană detestabilă nu poate emite decât opinii detestabile. Opiniile unor asemenea persoane nu mai sunt supuse, deci, evaluării și poziția manipulatorului câștigă câmp liber de manifestare;
argumente ad ignorantiam
Sunt folosite în argumentarea de tip manipulativ prin care se dorește fie credibilizarea unei afirmații pe considerentul că nimeni anterior emiterii ei nu a probat contrariul, fie decredibilizarea unei afirmații pe motiv că nimeni anterior nu a mai făcut-o. De exemplu, discuția despre parlamentul unicameral poate fi încadrată acestui gen de argumentare.
argumente ad populum
Sunt argumente manipulative folosite pentru credibilizarea unei afirmații pe considerentul că ea este împărtășită de un număr (mare) de persoane (ex: românii știu că …, România crede că …, toată lumea este de acord că…etc.). Premisa falsă introdusă în raționament este că o opinie cu care foarte mulți sunt de acord (numărul exact necesar și suficient nu este și nu poate fi niciodată precizat) ține loc de adevăr. Metoda exploatează atât teama oamenilor de a se pronunța împotriva unui curent majoritar, cât și atracția pe care confortul asemănării, respectiv al dizolvării în mulțime (conformismul) îl exercită asupra lor. Această metodă se combină, de cele mai multe ori, cu intoxicarea (prin care se creează aparența că susținătorul unei afirmații reprezintă sau are în spatele său un grup masiv de persoane);
argumente ad misericordiam
Este metoda de manipulare care face apel la afectivitate și empatie în încercarea de a credibiliza un mesaj prin invocarea compasiunii manipulatului în locul prezentării argumentelor materiale (specifice și intrinseci mesajului) de natură a-l convinge în mod rațional. De exemplu, cazul „rocadei” Băsescu- Stolojan din timpul campaniei prezidențiale din 2004;
argumente de tip om_de_paie
Sunt folosite ca metode de manipulare pentru a credibiliza sau după caz, a decredibiliza o afirmație prin atribuirea paternității ei unei persoane care fie nu a formulat-o de loc, fie, mai frecvent, a formulat-o în cu totul alt context și în cu totul alte scopuri decât cele ale manipulatorului. Dacă se dorește credibilizarea afirmației, metoda omului de paie se combină cu argumentația ad vericundiam, cu particularitatea că personalitatea invocată este doar în aparență autorul opiniei la care se face referință. Sub aspect psihologic această manipulare pleacă de la observația că o idee este mai ușor acceptată dacă manipulatul va crede că ea nu aparține celui care i-o recomandă ci unui terț, manipulatorul apărând astfel ca fiind neutru. Cât privește decredibilizarea afirmației puse pe seama unui terț (omul de paie), aceasta poate avea loc, în primul rând, natură a-l convinge în mod rațional. De exemplu, cazul „rocadei” Băsescu- Stolojan din timpul campaniei prezidențiale din 2004;
argumente de tip om_de_paie
Sunt folosite ca metode de manipulare pentru a credibiliza sau după caz, a decredibiliza o afirmație prin atribuirea paternității ei unei persoane care fie nu a formulat-o de loc, fie, mai frecvent, a formulat-o în cu totul alt context și în cu totul alte scopuri decât cele ale manipulatorului. Dacă se dorește credibilizarea afirmației, metoda omului de paie se combină cu argumentația ad vericundiam, cu particularitatea că personalitatea invocată este doar în aparență autorul opiniei la care se face referință. Sub aspect psihologic această manipulare pleacă de la observația că o idee este mai ușor acceptată dacă manipulatul va crede că ea nu aparține celui care i-o recomandă ci unui terț, manipulatorul apărând astfel ca fiind neutru. Cât privește decredibilizarea afirmației puse pe seama unui terț (omul de paie), aceasta poate avea loc, în primul rând, atunci când afirmația iluzorie este sprijinită pe argumente vădit eronate. Rostul punerii în discuție a unei astfel de afirmații este de a abate atenția de la alte opinii care ar reprezenta alternative serioase la poziția manipulatorului. Demontarea rapidă și convingătoare a unei afirmații despre care manipulatul crede că a fost pusă în discuție, când în realitate ea nu a fost formulată sau a fost formulată în alt context, îi creează un avantaj psihologic manipulatorului, acesta putând să-și promoveze mai ușor propria poziție. În comparație cu afirmația cu succes combătută, afirmația manipulatorului, deși în realitate criticabilă, apare atrăgătoare;
exagerarea mizei sau introducerea în dezbatere a unor mize false
Este metoda de manipulare care încearcă fie credibilizarea unei afirmații fie determinarea unei anumite atitudini prin focalizarea atenției asupra unor probleme inexistente, secundare sau lipsite de relevanță. De regulă, aceste metode vizează abaterea atenției manipulatului de la faptul că manipulatorul nu are soluții la problemele reale. De asemenea, ele sunt folosite spre a pune în dificultate un adversar și a crea reacții de adversitate împotriva sa, sub cuvânt că acesta reprezintă un pericol sau că nu reușește să rezolve anumite probleme, trecându-se peste faptul că pericolul sau problemele respective sunt iluzorii. (Problema "partidului stat" este reală într-un sistem politic unde puterea este exercitată obligatoriu de un singur partid, care își creează structuri paralele cu instituțiile statului, cele dintâi luând deciziile politice iar cele din urmă organizând doar punerea lor în aplicare. A vorbi despre pericolul „partidului-stat” într-un sistem politic pluralist, unde partidele câștigă sau pierd puterea prin alegeri libere, constituie o manipulare care exploatează o posibilă confuzie cu conceptul de „partid la putere” și vizează înlocuirea dezbaterii asupra calității actului de guvernare cu dezbaterea unei false probleme legată de identitatea partidului de guvernământ.
deposedarea mesajului de miză
Este strategia de comunicare manipulativă care vizează fie promovarea unei opțiuni prin reducerea rezistenței față de ea ca urmare a creării aparenței că ar fi lipsită de importanță, fie evitarea criticilor față de o anumită atitudine prin inducerea convingerii că problema este nerelevantă. Această strategie constă, adesea, în scoaterea problemei în discuție din contextul său natural astfel încât, în noul context, ea apare ca neavând consecințe sau purtătorul ei – respectiv manipulatorul – apare ca neutru ori liber de vreun interes partizan. De regulă, strategia exagerării unei mize se combină cu aceea a deposedării de miză a unei probleme, astfel încât, prin contrast, să se dea prioritate tezei manipulatorului.
neutralizarea mesajului sau „depolitizarea” demersului politic
Este strategia de comunicare manipulativă care vizează credibilizarea unei afirmații sau acceptarea unui demers prin scoaterea acestora din contextul firesc, astfel încât să fie ocultată legătura reală dintre ele și scopul lor (politic) sau dintre ele și persoana al cărei interes promovarea lor îl servește (manipulatorul). A „depolitiza” un mesaj înseamnă, astfel, a-l camufla, a-l face să pară ca având altă natură decât natura sa reală. Procedând astfel, politicienii manipulatori își maschează intenția de a influența decizia interlocutorilor lor; ei pleacă de la observația că o idee este mai ușor acceptată atunci când ea pare a descrie un fapt obiectiv iar nu a recomanda o conduită sau când cel care recomandă conduita nu pare a avea un interes personal în promovarea ei;
manevrarea conținutului noțiunilor în funcție de împrejurare
Este metoda de argumentare manipulativă care vizează acreditarea unei afirmații sau justificarea unor acțiuni prin folosirea unor concepte având înțelesuri multiple (plurisemantice), în așa fel încât într-un anumit context un anumit concept să fie utilizat potrivit definiției sale dintr-un alt context. (Ex.: conceptul de „națiune” poate fi folosit în sens civic sau în sens etno-cultural; conceptul de „popor” poate fi folosit în sensul său politic, etnic sau civic; conceptul de „biserică” poate fi folosit cu sensul de construcție, cel de ierarhie, cel de instituție sau cel de comunitate de credincioși; accepțiuni diferite are și conceptul de „democrație” – pluralistă, liberală, electoralistă, participativă etc.);
eludarea raționalității prin succesiunea rapidă sau spectaculoasă de evenimente
Este metoda de manipulare care urmărește împingerea manipulatului spre o anumită atitudine, prin copleșirea lui cu un flux de mesaje deosebit de intens și eventual contradictoriu, de natură a-i crea o stare de derută, de nesiguranță și de neîncredere în sine. Ajuns într-o asemenea stare manipulatul, speriat că nu poate cuprinde rațional masa de evenimente care îl asaltează și, de aceea, având sentimentul că nu le poate controla, precum și bănuiala că ele îi sunt potrivnice (ne temem de ceea ce nu înțelegem ori nu controlăm), își abandonează spiritul critic și este gata să accepte soluțiile facile cu caracter aproape miraculos care, de regulă, recurg la un personaj providențial, un salvator – nimeni altul decât manipulat006Frul. Anunțarea permanentă a unor crize sau pericole imaginare, generarea de inițiative chiar și benigne dar cu o frecvență care nu permite publicului evaluarea semnificației lor, schimbarea permanentă a temei de dezbatere publică sunt forme concrete prin care se aplică o asemenea metodă;
manipularea prin apelul la afectivitatea colectivă
Este o strategie manipulatorie care manevrează disonanța cognitivă a indivizilor și teama lor instinctivă de străin, de alogen, de cel care le este diferit, precum și frica de singurătate și izolare, spre a le induce o panică de natură a-i face să accepte alternativa asocierii la persoana și demersurile manipulatorului.
O atare metodă exploatează atracția pe care o exercită asupra oamenilor confortul asemănării, cel al familiarității și cel al solidarității. Ea se adresează grupurilor de persoane, la nevoie încercând să constituie grupuri apte a fi manipulate prin oferirea unor criterii artificiale de grupare. În ultimă instanță, identitatea grupurilor respective se construiește sau se consolidează prin contrast cu alte grupuri, inducându-se ideea că pericolul decurge din diferența între acestea.
Solidarizarea indivizilor în cadrul unui grup presupus a fi în pericol are nevoie de un „drapel” și de un lider care se oferă în persoana manipulatorului. Constituirea grupului având loc pe criterii iraționale și amenințarea sub semnul căruia se află grupul fiind, de asemenea, irațională, o soluție irațională apare ca acceptabilă. (Ea este chiar singura convingătoare întrucât, fiind irațională, nu poate fi combătută cu argumente raționale.) Plecând de la existența unor diferențe identitare, manipulatorul induce impresia că o anumită populație se află în fața unui mare pericol și că salvarea poate să vină doar de la el. Stimularea și supralicitarea semnificațiilor diferențierii noi – ei și pledoaria înspre instituirea de comunități (poporul, națiunea, minoritatea) în numele cărora se solicită „drepturi” cu caracter segregatoriu, sunt de cele mai multe ori acte manipulatorii;
direcționarea activităților mijloacelor de informare publice
Sunt metode de manipulare care vizează credibilizarea sau, după caz, decredibilizarea unor afirmații, precum și formarea unor opinii sau atitudini prin controlul politic al mesajelor transmise de și prin mass-media. În general, guvernele sunt acelea care pot exercita controlul politic asupra mass-media. În statele democratice acest control nu se exercită prin mijloace administrative, deci nu are caracter direct. Totuși, guvernele pot influența mesajele mass-media în două modalități: a) prin abuzul de transparență care constă în inundarea cu știri despre ceea ce face puterea, sub cuvânt că, astfel, se dă socoteală de gestiunea interesului public (în realitate o atare mediatizare superioară cantitativ și calitativ, urmărește inducerea sentimentului că numai guvernul se ocupă de treburile țării în timp ce opoziția se rezumă la critici și promisiuni); b) prin folosirea fondurilor publice pentru publicitate și a facilităților administrative sau fiscale spre a „cointeresa” mass-media la practicarea unei atitudini favorabile puterii;
apelul guvernanților la conservarea dorinței de stabilitate a cetățenilor
Este strategia de manipulare care vizează obținerea unei atitudini de susținere pentru guvern prin exploatarea conservatorismului (fricii față de nou sau de schimbare) a populației. Astfel, acțiunile opoziției politice, ale sindicatelor sau societății civile sunt prezentate de către guvernanți ca fiind contrare „interesului public”, întrucât ele tind la modificarea unei situații cu care cetățenii s-au obișnuit, în favoarea unui progres care ar fi iluzoriu, întrucât este incert și ar fi periculos pentru că este netestat;
eliminarea subiectelor conflictuale de pe agenda mass-media
Este strategia de manipulare care urmărește menținerea unui anumit statu-quo, prin inducerea ideii potrivit căreia situația prezentă este satisfăcătoare și prin abaterea atenției de la dificultățile reale cu care se confruntă populația. În acest sens, pârghiile politico-administrative sau financiare sunt folosite spre a exclude din informația și dezbaterea publică subiecte precum violența statului, scandalurile politice și manifestările opoziției. Astfel, singurul punct de vedere care se face auzit este cel dorit de manipulator. Uneori, se folosesc metode mai subtile cum ar fi: inundarea pieței știrilor cu informații pozitive, mai mult sau mai puțin prefabricate, care au rolul să dilueze concentrația și, deci, impactul informațiilor negative; organizarea sau încurajarea, în paralel cu evenimentele negative (crize, scandaluri etc.) a unor evenimente vesele (festivaluri, concursuri sportive, reduceri de prețuri etc.) apte a capta interesul public;
producerea și răspândirea de zvonuri
Sunt acele metode de manipulare care vizează credibilizarea unor afirmații lansându-le în public fără dovezi sau posibilități de verificare a corectitudinii și lăsându-le să fie apoi transmise spontan din gură în gură. Cu timpul, confirmarea știrii vine tocmai din gradul ei de răspândire și din autonomizarea știrii față de sursă, faptul că publicul crede în autenticitatea mesajului ținând loc de demonstrație și de adevăr. În comunicarea politică este des întâlnită și forma zvonului oficial, în care „surse credibile” doresc să transmită diferite mesaje, fără a-și asuma public paternitatea acestora;
„intoxicarea”
Este o metodă de manipulare complexă care vizează credibilizarea unei afirmații false și determinarea unei reacții a manipulatului ca urmare a asimilării acelei afirmații, prin transmiterea în mod premeditat și inducerea în conștiința manipulatului a unor informații false. Intoxicarea creează confuzie în rândurile adversarilor politici și a cetățenilor. Spre deosebire de zvon care poate consta într- o informație exactă dar care, neputând fi susținută ori putând fi susținută cu dificultate, este indusă în conștiința publică sub aparența unei idei deja acceptate și debarasate de subiectivismul totdeauna suspect al unei surse individuale cunoscute, intoxicarea tinde exclusiv la acreditarea unei idei false. De asemenea, dacă metoda zvonisticii urmărește punerea în circulație a unui mesaj ca atare, intoxicarea încearcă să formeze în mod indirect atitudini, introducând în circuitul gândirii publice anumite idei pe baza și prin prelucrarea independentă prin care manipulații ajung la anumite convingeri. De aceea, tacticile de intoxicare sunt, de regulă, mai subtile. Exemple de asemenea tactici sunt „topurile aranjate”, „sondajele promoționale”, „testele formative” sau „dezbaterile trucate”.
„Topurile aranjate” reprezintă tactica de intoxicare care apelează la constituirea unor ierarhii ale personalităților publice și la premierea unora dintre acestea pentru merite pe care nu le au ori nu le au la nivelul unor asemenea distincții, spre a impune publicului manipulat ideea că persoana manipulatorului (de regulă, plasată în vârful topului) este nu numai demnă de încredere și respect dar și acceptată și confirmată ca atare de specialiști neutri și obiectivi. De cele mai multe ori nu se știe exact cine și cum a organizat realizarea topului, pe ce criterii au fost selecționați candidații și de către cine, pe ce criterii a fost constituit juriul, de către cine și din cine, care au fost criteriile și argumentele alcătuirii topului. Publicul care ia cunoștință rapid, prin mass-media, de existența topului sau premiului este tentat însă să creadă că în mod cât se poate de fundamentat o persoană anume a fost desemnată ca politician sau jurnalist al anului, ca cel mai patriot parlamentar, cel mai mare diplomat, cel mai benefic lider etc. Asocierea în cadrul topului a manipulatorului cu personalități autentice având o mare popularitate face mesajul favorabil acestuia încă mai convingător. Pe o atare convingere se bazează opțiunile sale ulterioare.
„Sondajele promoționale” constau în diferite tipuri de investigări ale opiniei publice prin care celor intervievați li se cere să exprime gradul de încredere – generală sau specifică (pentru o anumită misiune) – în persoane care fie nu au suficientă notorietate fie nu au calitățile spre a se fi impus atenției și aprecierii publice în legătură cu tipul de misiune la care face referire cercetarea. Acest tip de sondaj nu urmărește să afle care este opinia publicului despre o anumită persoană, ci dimpotrivă să formeze opinia celor intervievați și a celor care află rezultatele exercițiului, aducând în atenția lor, într-un și pentru un anume context, un nume la care altfel nu s-ar fi gândit niciodată. De pildă, întrebarea dacă șeful unei anumite agenții publice secundare, cu o anumită notorietate dar fără mare anvergură, este capabil să fie un bun șef de stat constituie, de fapt, primul pas în determinarea populației să ia în considerație respectiva persoană pentru cea mai înaltă magistratură a statului. De asemenea, includerea într-o listă de persoane a căror popularitate se testează, a unor oameni cu răspunderi curente și notorietăți diferite, tinde să creeze publicului sentimentul fals că manipulatorul se bucură de încrederea generală pentru funcția pe care o vizează dar cu care, de fapt, nu este asociat în conștiința publică. (Un director de club sportiv se poate bucura de mai multă încredere decât un ministru, dar asta nu înseamnă că încrederea respectivă se referă la capacitatea lui de a fi ministru, situație la care nimeni, în realitate, nu s-a gândit.)
„Testele formative” constau în întrebări adresate populației (de regulă prin telefon sau prin scurte interviuri realizate în spații publice), sub aparența unei cercetări științifice cu caracter neutru, asupra unei personalități sau a unui subiect sensibil, în condițiile în care întrebarea conține și răspunsul sau, mai exact, conține o informație aparent acceptată întrucât nu este pusă în discuție, dar prin preluarea căreia în raționamentul ducând la răspuns, manipulatul își asumă deja poziția dorită de manipulator. (Ex.: „Credeți că X, fiind homosexual, poate fi promovat în funcția de comandant al unității militare Z?” sau „Credeți că domnul A, care susține accesul persoanelor aparținând minorităților naționale, despre care se știe că sunt sponsorizate de puteri străine, în serviciile esențiale pentru siguranța națională, poate fi președintele României?” – întrebarea nu vizează atât obținerea părerii despre X sau A, ci formarea convingerii că a fi homosexual sau adept al integrării inter-etnice este descalificant pentru ocuparea unor funcții.)
„Dezbaterile trucate” constau în insinuarea, de regulă sub pseudonim, în rețelele de dezbatere publică (acum, de ex. prin forumurile de dezbatere pe Internet) a unei combinații de informații adevărate și false și de raționamente cu atât mai ușor de acceptat cu cât autorul intervenției nu este identificat cu persoana manipulatorului interesat. Sunt furnizate știri și raționamente pe baza cărora participanții la schimbul de idei (manipulații) ajung, în aparență independent, la concluziile și atitudinile urmărite de manipulator. Deși pare autentică, dezbaterea este trucată. O variantă a acestui tip de manipulare sunt mesajele prin SMS trimise și retransmise publicului în timpul talk-show-urilor televizate sau chiar unele intervenții directe ale unor „telespectatori” ori „ascultători” care lansează în câteva secunde, fără nici un risc de a fi urmăriți apoi pentru calomnie, acuze grave și nedovedibile la adresa unor persoane publice. Asemenea acuze se acumulează în subconștientul colectiv spre a genera, mai târziu, concluzii, opinii, atitudini conforme obiectivelor manipulatorului. (Ex.: prin asemenea procedee s-a acreditat și înrădăcinat ideea că anumite personalități ar aparține unor minorități impopulare sau ar fi membrii unor organizații secrete presupus nocive – în special masoneria – sau ar fi încheiat tranzacții externe cuprinzând clauze defavorabile României – vezi Tratatul politic cu Ucraina despre care mulți au ajuns să creadă că include prevederi pe care, în realitate, nu le cuprinde etc.).
1.3. Manipularea prin sondaje
În sociologia comunicării un loc aparte îl ocupă problema utilizării sondajelor de opinie în campania electorală și posibilitatea de a influența rezultatele votului prin acestea. Sondajele de opinie au mai multe funcții: informativă, strategică pentru staff-urile de campanie electorală, manipulativă. Asupra acestei ultime funcții există importante polemici, atât teoretice cât și politice.
Controversele teoretice au pus în evidență trei puncte de vedere importante:
sondajele de opinie influențează electoratul atât în favoarea învingătorului, cât și a învinsului.
Aplicând legea statistică a numerelor mari, acest punct de vedere susține că, de fapt, efectele publicării sondajelor sunt minime, de până la 3% din opțiunile de vot, ca urmare a compensării dintre influențele asupra electoratului partidului învingător și ale celui învins;
sondajele de opinie au totuși un efect, în sensul în care electoratul se raliază învingătorului din sondaje.
Această teorie este cunoscută și sub numele de „teoria votului util”. Ea derivă din teza că un alegător rațional acordă votul acelei formațiuni politice în măsură să câștige alegerile sau, măcar, să intre în Parlament și să-i reprezinte doleanțele.
În cazul acestei teorii nu poate fi stabilită, într-um mod riguros, dimensiunea efectului publicării sondajelor asupra alegătorilor, întrucât există serioase diferențe de comportament de la o societetate la alta , sau de la un an electoral la altul.
în mod cert sondajele de opinie publică au efecte asupra a două categorii de persoane, finanțatorii partidelor și militanții de partid.
Această teorie afirmă, de fapt, că prin publicarea sondajelor, finanțatorii de activități politice și-ar pondera sprijinul spre partidele “deja” câștigătoare și că militanții partidelor “învinse” se pot demobiliza fie și numai în parte, reducându-și eforturile în timpul bătăliei electorale.
Întrucât cuantificarea cu rigurozitate a “deplasărilor” voturilor, ca urmare a sondajelor de opinie, este una dificil de realizat s-a putut specula , pe baza observațiilor post alegeri, că de fapt, efectul demobilizator al sondajelor de opinie ar acționa asupra partidelor mici, mai ales asupra celor aflate în preajma pragului electoral. Totodată asupra acestor partide ar acționa și efectul “votului util”.
Prin urmare, un efect important al sondajelor de opinie s-ar produce în cazul partidelor aflate într-un pronunțat echilibru, deoarece ele pot mobiliza sau demobilza părți din electorat, într-un sens sau în altul, la granița procentelor apropiate.
Un alt efect al sondajelor de opinie ar fi faptul că demobilizarea electoratului partidelor mici le-ar scoate din luptă pe acestea, aceasta putând conduce la ralierea electoratului lor la o formațiune politică sau alta.
Totodată există și posibilitatea de a apărea partide denumite generic “ de buzunar” dar care pot influența decisiv, crearea de majorități atunci când partidele parlamentare principale nu au majoritatea absolută.
Manipularea prin sondaje se poate face fie prin denaturarea datelor sau semnificației acestora ulterior obținerii lor, fie prin pervertirea lor în momentul obținerii ca urmare a formulării tendențioase a întrebărilor sondajului.
În cazul sondajelor avem de a face cu conjugarea eforturilor mai multor actori. Pe de o parte este mass-media, interesată de publicarea rezultatelor unui sondaj în măsura în care acesta este spectaculos. De cealaltă parte, sunt cei care comandă sondajul și care doresc să afle rezultatele reale, dar au și interesul să maximalizeze beneficiile deținerii acestor informații prin intermediul publicării lor. În unele cazuri, rolul mass-media se reduce la acela de difuzare a informațiilor primite, în loc de a fi examinator critic a datelor transmise spre publicare.
Teorii ale condiționării. Rolul lor în conceptul de convingere
Condiționarea joacă un rol imens în conceptul de convingere. Aceasta se referă cel mai adesea la idea de a ghida pe cineva în luarea unor decizii proprii, mai degrabă decât transmițându-i comenzi directe.
În anunțuri de exemplu, acest lucru se face prin încercarea de a conecta consumatorul la emoția pozitivă a unui logo de marca sau produs. Acest lucru este adesea realizat prin crearea de reclame care fie fac oamenii să râdă, fie folosind o nuanță sexuală, fie prin inserarea de imagini înălțătoare și/sau muzică etc. toate acestea terminându-se comercial cu un logo de marca / produs. Marile exemple în acest sens sunt sportivii profesioniști. Reclamele sunt plătite ca să conecteze consumatorul la imagini care pot fi legate direct de rolurile sportivilor: pantofi sport, rachete de tenis, mingi de golf, sau lucruri complet irelevante, cum ar fi bauturi racoritoare, floricele de porumb și pantalon strâmt. Cel mai important lucru pentru agentul de publicitate este de a stabili o modalitate de conectare la consumator.
Această condiționare este gandită să afecteze modul în care oamenii vizualiza anumite produse, știiut fiind că majoritatea achizițiilor se fac pe baza de emoție. Oricui i s-a întâmplat , de multe ori, să-i reînvie o amintire de la un anumit miros sau un sunet. Obiectivul unor anunțuri este tocmai acela de a reînvia anumite emoții atunci când este văzut logo-ul lor în magazinul local. Se speră că, prin repetarea mesajului de mai multe ori, consumatorul să fie mult mai determinat să cumpere produsul pentru că el / ea se conecteaza deja la o emoție și o experiență pozitivă.
Stefano DellaVigna și Matei Gentzkow au facut un studiu cuprinzător privind efectele persuasiunii în diferite domenii. Ei au descoperit că publicitatea indirectă are un efect mai mic sau inexistent de convingere . În schimb, un efect substanțial de convingere il asigură contactul față-în-față.
Teorii funcționale privind reacția individuală în situații diferite
Teoreticienii încearcă să înțeleagă atitudinile divergente pe care indivizi umani le au față de oameni, obiecte sau probleme în situații diferite.
Există patru atitudini funcționale principale.:
1.Funcția de ajustare
O motivație principală pentru indivizi este de a crește recompensele externe pozitive și de a minimiza costurile. Atitudinile servesc la orientarea comportamentului față de recompense și îndepartarea de o eventuală pedeapsă.
2. Funția Ego defensiv
Procesul prin care un individ își protejează ego-ul de amenințările propriilor impulsuri negative sau de altfel de gânduri de amenințare.
3. Valoarea expresivă
Atunci când o persoană simte o plăcere proprie la prezentarea unei imagini care este în conformitate cu auto-concepția si convingerile cu care dorește să fie asociată .
4. Funcția cognitivă
Nevoia de a atinge un sentiment de înțelegere și control asupra propriei vieți. Prin urmare, atitudinea unui individ servește în realizarea unui set de standarde și norme care guvernează sensul lor de a fi.
1.4. Manipulare versus influență și persuasiune
Comunicarea este simetrică în cazul în care se desfășoară între doi parteneri egali din punct de vedere social (colegi, prieteni etc). Dacă între cei doi este o relație de inegalitate clar statuată, formalizată, (profesor-elev, părinte-copil, medic-pacient etc), comunicarea va fi complementară. Preluând această distincție, avem un proces de influență în toate cazurile de comunicare complementară, asimetrică, adică atunci când relația de inegalitate dintre parteneri este limpede stabilită și asumată ca atare de către ambele părți.
„Pentru ca procesul de influență să poată avea loc, trebuie îndeplinite două condiții:
– inițiatorul influenței deliberate se presupune a deține un grad acceptabil de competență și informație, fiind animat de intenții care sunt acceptate de receptor ca fiind bine orientate.
– “relația de influență trebuie să se bazeze pe un consens tacit al entităților implicate,
asupra valorilor împărtășite și a efectelor probabil produse”.
Sunt trei tipuri de relație de influență pe care Herbert C. Kelman le deosebește în funcție de mecanismele care o facilitează :
– Conformarea presupune acceptarea influenței din dorința de a dobândi o recompensă sau de a evita o pedeapsă. „Compliance can be said to occur when an individual accepts influence from another person or from a group because he hopes to achieve a favorable reaction from the other. He may be interested in attaining certain specific rewards or in avoiding certain specific punishments that the influencing agent controls”.
– Identificarea: influența este acceptată datorită relației inter-subiective care se stabilește între părți, datorită prestigiului de care se bucură agentul în
ochii receptorului.
„Identification can be said to occur when an individual adopts behavior derived from another person or a group because this behavior is associated with a satisfying self-defining relationship to this person or group”.
Un bun exemplu pentru identificare oferă comportamentul copiilor și al adolescenților care imită persoane apropiate sau modele din spațiul public. (De fapt, dacă gândim o clipă, un astfel de comportament poate fi întâlnit și ‹mult› dincolo de pragul superior al adolescenței.)
– Internalizarea presupune evaluarea mesajului și acceptarea lui ca fiind în accord cu valorile și cu modul de a gândi ale receptorului. „Internalization can be said to occur when an individual accepts influence because the induced behavior is congruent with his value system. It is the content of the induced behavior that is intrinsically rewarding here. The individual adopts it because he finds it useful for the solution of a problem, or because it is congenial to his own orientation, or because it is demanded by his own values”
Evident, între aceste trei tipuri de influență, cel din urmă este cel dezirabil. Abia atunci acceptarea influenței este conștientă, receptorul modificându-și atitudinea într-un sens pe care îl consideră benefic. Trebuie adăugat aici faptul că Herbert Kelman asociază acest tip de influență cu „puterea expertului” și putem constata imediat măsura în care internalizarea poate fi văzută drept obiectiv al demersului argumentativ și al celui persuasiv. Altfel spus, internalizarea ar trebui să fie obiectivul oricărui agent care inițiază un proces de influență, fie că vorbim de un manager, de un ministru, de un medic sau de un profesor. Într-o astfel de situație, așa cum am arătat, influența se intersectează cu argumentarea sau cu persuasiunea.
1.5. Cele 21 de Principiile de persuasiune
Cum se face că anumite persoane sunt incredibil de convingătoare? Pot fi valorificate toate aceste abilități ale lor?
După ce a studiat lideri –personalităti politice, sociale, de afaceri și religioase dintre cele mai influente, și încercând nenumărate tehnici pe sine , Jason Nazar , a identificat 21 de aspecte esențiale cu privire la persuasiune, pe care le-a structura în ceea ce a numit “cele 21 de principii ale persuasiunii”
Bazele
1. Persuasiunea nu este manipulare – Manipularea este constrângerea prin forța pentru a determina pe cineva să facă ceva ce nu este în interesul său.
Persuasiunea este arta de a determina oamenii să facă lucruri care sunt în interesul lor, de care poți beneficia și tu.
2. Convinge-i pe cei ce se lasa convinși – oricine poate fi convins, având în vedere alegerea momentului potrivit și a contextului, dar nu neapărat într-un timp scurt. Campaniile politice concentrează timp și bani pe un set mic de votanți indeciși care pot schimba rezultatul alegerilor. Primul pas de convingere este de a identifica acele persoane care la un moment dat sunt ușor de convins și să se concentreze energia și atenția asupra lor.
3. Contextul și alegerea momentului – Elementele de bază ale persuasiunii sunt contextul și sincronizarea. Contextul creează un standard relativ a ceea ce este acceptabil .
Momentul dictează ceea ce se dorește de la alții și de la viață.
4. Trebuie să vrei să fi convins – Niciodată nu poate fi convins cineva care nu e interesat de ceea ce i se spune.. Oamenii sunt cu toții cele mai adesea interesați de ei înșiși, și petrec cel mai mult timp gândindu-se fie la bani, fie la dragoste sau sănătate.
Primă calitate în arta de convingere este de a învăța cum să vorbească în mod constant cu oamenii despre ei. Cine face asta, atunci va reuși să le capteze atenția acestora.
Reguli generale
5. Reciprocitatea obligă – Când fac ceva pentru tine, te simți obligat să faci ceva pentru mine. Acesta face parte din ADN-ul nostru evolutiv pentru a ne ajuta reciproc pentru a supraviețui ca specie. Mai important, poți utiliza reciprocitatea în mod disproporționat în favoarea ta. Prin furnizarea de gesturi mici de considerație pentru alții, poți cere mai mult înapoi ceea ce care alții, în schimb, vor furniza fericit. (ȚIP: citește "influență" de Robert Cialdini)
6. Persistența dă rezultate- persoană care este dispusă să ceară insistent ceea ce dorește, și continuă să demonstreze valoare, este în cele din urmă cea mai convingătoare. Modul în care atât de multe figuri istorice au convins în cele din urmă mase de oameni s-a datorat persistentei în eforturile și mesajul lor. Un exemplu demn de luați în considerare este Abraham Lincoln, care a pierdut mama, trei fii, o soră, prietena lui, a eșuat în afaceri , a pierdut opt alegeri separate, înainte de a fi ales președinte al Statelor Unite.
7. Oferă complimente sincere – Suntem cu toții afectați atât de pozitiv de complimente, și suntem mai dispuși a avea încredere în oameni pentru care avem sentimente bune. Încercați să complimentați sincer și frecvent aspecte pentru care oamenii nu primesc adesea complimente ,e cel mai simplu lucru care poate fi făcut pentru a-i convinge pe alții și nu costă nimic, doar o clipă de gândire.
8. Stabilește așteptări – O mare parte din convingere este determinată de gestionarea așteptărilor altora ca să aibă încredere în judecata ta. CEO-ul care promite o creștere de 20% în vânzări și oferă o creștere de 30% este recompensat, în timp ce în același CEO care promite o creștere de 40% și asigură 35% se pedepsește. Persuasiunea este pur și simplu o acțiune îndreptată spre înțelegerea și depășirea așteptărilor celorlalți.
9. Nu face presupuneri- Nu presupune niciodată ceea ce are nevoie cineva, întotdeauna oferă valoarea ta. În vânzări ezitam de multe ori să oferim produsele / servicii noastre, deoarece presupunem că alții nu au bani sau nu sunt interesați. Nu presupune ceea ce alții și-ar putea dori sau nu, oferă ceea ce ai de oferit și lasa la alegerea acestora.
10. Crearea Deficitului – În afară necesitaților pentru a supraviețui, aproape totul are valoare pe o scală relativă. Uneori ne dorim lucruri pentru că și alți oameni doresc aceste lucruri. Dacă dorești ca cineva să vrea ceea ce ai, trebuie să faci acel obiect rar, chiar dacă acest obiect ești tu însuți
11. Crearea Urgenței – Trebuie să fie în măsură să insufle un sentiment de urgență în oameni și aceștia să vrea să acționeze imediat. Dacă nu suntem motivați suficient să vrem ceva chiar acum, e puțin probabil că vom găsi că motivația în viitor. Trebuie să convingem oamenii în prezent, urgență fiind cartea ce amai valoroasă pentru a fi jucată.
12. Imaginile contează – Ceea ce vedem este mai puternic decât ceea ce auzim. Circulă în media de multe ori afirmația de altfel reală că “o imagine face cât o mie de cuvinte”.
13. Spunerea adevărului – Uneori, cel mai eficient mod de a convinge pe cineva, este de a le spune lucruri despre ei înșiși ca pe nimeni altcineva nu este dispus să le spună. Confruntarea cu adevărurile dure sunt cele mai pătrunzătoare și semnificative evenimente din viața noastră. Spune adevărul fără să judeci sau să ai un scop ascuns, și veți găsi de multe ori răspunsurile altora destul de surprinzătoare.
14.Creați o apropiere (legătura) – Ne plac oamenii așa cum sunt. Aceasta se extinde dincolo de deciziile noastre conștiente și la comportamentele noastre inconștiente. Prin imitarea gesturilor uzuale ale unei persoane (limbajul corpului, cadența, modele lingvistice, etc.) se poate construi o legătură emoțională în care oamenii să se simtă mai confortabil cu tine și să devină mai deschiși la sugestii.
Aptitudini personale
15. Flexibilitate Comportamentală – Persoana cu cea mai mare flexibilitate, nu neapărat cea mai mare putere, este cea care are controlul oricărei situații. Copiii sunt de multe ori atât de convingători, deoarece aceștia sunt dispuși să treacă printr-o litanie de comportamente pentru a obține ceea ce doresc (bosumflat, plângând, negociere, invocând, fermecător), în timp ce părinții rămân la răspunsul lor universal de "Nu". Cu cât mai vast este repertoriul tău de comportamente, cu atât mai convingător vei fi.
16. Învățați să transferați energia – Unii oameni percep o curgere către ei din energia noastră, în timp ce alții ne insuflă o parte din energia lor. Persoanele cele mai convingătoare știu să transfere energia altora, pentru a le motiva și a le înviora.
17. Comunicarea clară este vitală – Dacă nu puteți explica conceptul sau punctul de vedere unui elev de clasa a 8-a, astfel încât acesta să poată explica suficient de clar la un alt adult, atunci comunicarea devine prea complicată. Arta persuasiunii constă în simplificarea unei probleme până la miezul ei, și comunicarea altora a ceea ce cu adevărat le trezește interesul.
18. Pregătirea vă oferă un avantaj – Punctul de plecare ar trebui să fie întotdeauna informarea despre oamenii și situațiile din jurul tău. Pregătirea meticuloasă permite convingerea eficace. De exemplu, un candidat își poate îmbunătăți în mod real șansele la un interviu de angajare dacă demonstrezi că este informat în privința produselor, serviciilor, și problemelor de fond ăla ecompaniei.
19. Destinderea și calmul în mijlocul unui Conflict – ". Nimeni nu este eficient atunci când se afla în stări de nervozitate. Întotdeauna trebuie avute în vedere calmul și detașarea . În timpul unui conflict, oamenii trebuie dirijați către controlul emoțiilor lor, și inspirați să aibă încredere în ei înșiși în acele momente .
20. Canalizați furia către un scop (!!!! )- Majoritatea oamenilor se simt inconfortabil în timpul unui conflict. Dacă se continua escaladarea unei situații la un nivel sporit de tensiune și conflict, în multe cazuri, unii vor claca probabil. Trebuie multă moderație, și evitat a se face dintr-o stare emoțională cauza pierderii controlului de sine. Dar se reamintește că uneori se poate utiliza furia intenționat pentru a obține un avantaj.
21. Încredere și siguranță – Nu există nici o calitate la fel de convingătoare, îmbătătoare și atractivă ca certitudinea. O persoană care are un simț neînfrânat al certitudinii va fi întotdeauna în măsură să convingă pe alții. Dacă într-adevăr crezi în ceea ce faci, vei fi întotdeauna în măsură să-i convingi pe alții să facă ceea ce e bine pentru ei, în timp ce obții ceea ce vrei în schimb pentru tine.
Capitolul II
PROPAGANDA
2.1. Propaganda. Definție.Concept
Propaganda este o formă de comunicare orientată spre influențarea atitudinii populației față de o cauză sau poziție.
Propaganda este informație care nu este imparțială și care este utilizată în principal pentru a influența un public și a promova o agendă, de multe ori prin prezentarea faptelor în mod selectiv (minciună prin omisiune) pentru a încuraja o anumită sinteză, sau folosind mesaje pentru a produce o încărcătură emoțională, mai degrabă decât un răspuns rațional la informațiile prezentate.
În timp ce termenul propaganda a dobândit o conotație puternic negativă prin asocierea cu exemplele sale de manipulare și șovinism, propaganda în sensul său inițial a fost un termen neutru cu referire la utilizări care au fost în general pozitive, cum ar fi recomandările de sănătate publică, semne de încurajare ale cetățenilor de a participa la un recensământ sau la alegeri , sau mesaje de încurajare a persoanelor de a raporta infracțiuni autorităților.
Definirea propagandei a fost întotdeauna o problemă. Principalele dificultăți au implicat diferentierea propagandei de alte tipuri de persuasiune, și evitarea de abordare părtinitoare ("ceea ce fac ei este propagandă, ceea ce facem noi este educație").
Garth Jowett si Victoria O'Donnell au oferit o definiție concisă, viabilă. termenului: "Propaganda este încercarea deliberată, sistematică de a modela percepții, de a manipula cunoașterea și direcționarea comportamentului pentru a obține un răspuns care promovează intenția dorită a propagandistului."
Mai cuprinzătoare este descrierea lui Richard Alan Nelson:
"Propaganda este definită în mod neutru ca o formă sistematică de persuasiune intenționată, care încearcă să influențeze emoțiile, atitudinile, opiniile, și acțiunile unui public țintă în scopuri ideologice, politice sau comerciale, prin transmiterea controlată de mesaje unilaterale (care pot fi sau nu adevărate) prin intermediul canalelor mass-media sau în mod direct. O organizație de propagandă angajează propagandiști care se angajează în astfel de acțiuni, prin crearea și distribuirea unor astfel de forme de persuasiune aplicate."
Ambele definiții se concentrează asupra procesului de comunicare implicat – sau, mai precis, asupra scopului acestuia, și permite "propagandei" să fie analizată obiectiv și apoi interpretată ca un comportament pozitiv sau negativ, în funcție de perspectiva privitorului sau ascultătorului.
Conform istoricului Zbyněk Zeman, propaganda nu poate fi definită în nuanțe nici de alb, nici de gri sau de negru.
“Propaganda albă prezintă deschis sursa acesteia. Propagandă gri este ambiguă sau non-dezvăluitoare. Propaganda neagră se pretinde a fi practicată de către inamic sau de către cineva care nu-și devoalează originile sale reale.”.
Propaganda împărtășește tehnicile cu publicitatea și relațiile publice, fiecare dintre acestea putând fi gândite ca propagandă care promovează un produs comercial sau modelează percepția unei organizații, persoane, sau brand.
După-al doilea război mondial utilizarea cuvântului "propagandă" se referă de obicei mai mult la utilizări politice sau naționaliste ale acestor tehnici sau la promovarea unui set de idei.
Propaganda a fost adesea folosită pentru a influența opiniile și convingerile pe probleme religioase, în special în timpul rupturii dintre Biserica Romano-Catolică și bisericile protestante. Propaganda a devenit mai frecventă în contexte politice, în special pentru a se referi la anumite eforturi sponsorizate de guverne, grupuri politice, dar și interese de multe ori ascunse. În secolul al 20-lea, propaganda a fost exemplificată în forme de sloganuri de partid. De asemenea, în secolul al 20-lea termenul de propaganda a fost folosit de către fondatorii cursului de formare a industriei de relații publice pentru a se referi la activitățile lor. Această utilizare a încetat în jurul celui de al doilea război mondial, când industria a început să evite cuvântul, din cauza conotației negative pe care acesta îl dobândise.
Tradus literal din gerundivul latinesc ca fiind "lucruri care trebuie să fie diseminate", în unele culturi termenul este neutru sau chiar pozitiv, în timp ce în altele termenul a dobândit o conotație negativă puternică. Conotațiile termenului "propagandă" pot varia, de asemenea, în timp. De exemplu, în țările vorbitoare de limbă portugheză și unele de limbă spaniolă, în special în conul sudic, cuvântul "propagandă" se referă de obicei la cel mai frecvent tip de manipulare din media- publicitatea.
În limba engleză, propaganda a fost inițial folosită ca un termen neutru pentru difuzarea de informații în favoarea unei anumite cauze. Cu toate acestea, de-a lungul secolului 20, termenul a dobândit o semnificație cu totul negativă în țările occidentale, reprezentând răspândirea intenționată de știri de multe ori false, dar cu siguranță "convingatoare", pretinse ca fiind necesare în a sprijini sau justifica acțiunile politice sau ideologiile.
Această redefinire a apărut pentru că guvernele , atât cel al Uniunii Sovietice cât și cel al Germaniei sub Hitler au recunoscut în mod explicit că au utilizat propaganda în favorizarea comunismului și, respectiv, nazismului, în toate formele de exprimare publică. Deoarece aceste ideologii au fost respingătoare pentru societatile liberale occidentale, sentimentele negative ale acestora au ajuns să fie proiectate asupra cuvântului "propagandă" în sine.
Cu toate acestea, Harold Lasswell a observat, încă din 1928, că, "Propaganda a devenit un epitet de dispreț și ură. Propagandiștii însă au căutat protecția unui astfel de termen colorându-l de exemplu ca, "specialist" în învățământul de stat, sau, "consiliu de relații publice” , “consilier relații publice”.
Roderick Hindery susține că propaganda există atât pe stânga cât și pe dreapta politică , precum și în partidele de centru principale. Hindery susține în continuare că dezbaterile cu privire la problemele cele mai sociale pot fi revizuite productiv în contextul răspunsului la întrebarea " ce este sau ce nu este propagandă?"
Ceea ce nu trebuie trecut cu vederea este legătura dintre propagandă, îndoctrinare, și terorism / contraterorism. El susține că amenințările de a distruge sunt adesea la fel de distructive social ca și devastarea fizică în sine.
Propaganda are, de asemenea, multe în comun cu campaniile de informare publică de către guverne, care sunt destinate să încurajeze sau să descurajeze anumite forme de comportament (cum ar fi purtarea centurii de siguranță, campanii antifumat, campanii împotriva gunoiului stradal și așa mai departe). Din nou, accentul se pune mai degrabă politic în propagandă.
Propaganda poate lua forma de pliante, afișe, emisiuni TV și radio și se poate extinde, de asemenea, la orice alt mediu. În cazul Statelor Unite, există, de asemenea, o distincție juridică (impusă de lege) importantă între publicitate (un tip de propagandă deschis) și cea folosită prin Government Accountability Office (GAO), un braț al Congresului Statelor Unite, care ce se referă la formele de "propagandă sub acoperire".
Teoria jurnalistică, în general, susține că știrile trebuie să fie obiective, oferind cititorului un fond precis și o analiză a subiectului la îndemâna oricui. Pe de altă parte, reclamele au evoluat de la anunțurile comerciale tradiționale, până la a include, de asemenea un nou tip de publicitate sub formă de articole plătite sau emisiuni deghizate în știri. Acestea prezintă, în general, o problemă în mod subiectiv și de multe ori înșelător, urmărind în primul rând să convingă mai degrabă decât să informeze. În mod normal, ei folosesc tehnici de propagandă mai ales subtile, și nu pe cele mai evidente folosite în reclame comerciale tradiționale. În cazul în care cititorul consideră că o reclama platită este de fapt o știre, mesajul de publicitate pe care încearcă să îl comunice va fi mult mai ușor de “crezut" sau de "internalizat".
Astfel de anunțuri sunt considerate exemple evidente de propagandă "sub acoperire", pentru că ele iau aspectul de informații obiective, deși mai degrabă au aspectul înșelător de
propagandă. Legea federală precizează în mod expres că orice publicitate care apare sub forma unui articol de știri trebuie să fie constatat și tratat că o reclamă platită.
Biroul de Informare al SUA- în cel de-al doilea război mondial a folosit posterul din imagine, ceea ce înseamnă ca soldații adverși pot să-și ia o -zi liberă , ajutând astfel puterile Axei.
Propagandistul încearcă să schimbe modul în care oamenii pot să înțeleagă o problemă sau situație, în scopul de a schimba acțiunile și așteptările lor in moduri care sunt de dorit pentru un grup de interese.
Propaganda, în acest sens, servește ca un corolar la cenzura care se realizează în același scop, de a nu încărca mințile oamenilor cu informații aprobate, dar necesare pentru prevenirea oamenilor confruntați cu puncte de vedere opuse. Propaganda, în afară de alte forme avocațiale, este dorința propagandistului de a schimba înțelegerea oamenilor prin înșelăciune și confuzie, mai degrabă decât convingere și înțelegere. Liderii unei organizații pot cunoaște dacă informațiile sânt sau nu false, dar acest lucru nu este obligatoriu și pentru membrii care ajută în difuzarea propagandei.
2.2. Propaganda Eseu
Cât de mult poate fi lăsată propaganda să influențeze? Totul, începând de la felul în care oamenii acționează, mănâncă, până la ceea ce poartă vestimentar, este influențat de propagandă. Propaganda este peste tot. Este fluxul principal a ceea ce se crede ca este cool și hip? Da, este, dar adevărata întrebare este, cum a reușit propaganda să formeze această imagine? Efectele Propagandei sunt larg răspândite, și inevitabile. Deci, trebuie recunoscut că propaganda este o epidemie și că este inevitabil în societatea de astăzi.
Propaganda este egală cu conceptual de normalitate, de ‘trend’. Ce se spune prin aceasta este că prin publicitate companiile se bat să arate că produsele lor sunt cele mai noi si mai tari în tendință. Consumatorii sunt ca pionii în jocul de șah gigant al companiilor de publicitate. Ceea ce se crede ca este ‘la modă’ este ceea ce ei s-au pregătit în prealabil să vândă sau au început deja să vândă … și apoi trec la pasul următor. Când se cumpărăt pantofi Nike în loc de Adidas, Nike gândește că a dat ‘șah mat’. Când se cumpără un iPhone în loc de Blackberry, Apple gândește că a dat ‘șah mat’. Consumatorii nu sunt jucători în joc. Companiile de publicitate studiază doar obiceiurile și mișcările cumpărătorilor și acționează în conformitate cu ceea ce fac sau cum răspund la o acțiune sau alta de propagandă publicitară. Tot ceea ce este "la modă" a fost adaptat de către mass-media creându-se astfel o imagine. Se pare că, fără propagandă, omul s-ar situa din nou în epoca de piatră. În cazul în care propaganda nu ar exista, se consideră că avansul tehnologic nu ar fi de nici un folos si nici cumpărarea de lucruri noi. Singurul lucru avansat ar fi armata.
Se consideră de către unii autori că modul în care acționează oamenii, colectivitățile este tot timpul influențat de propaganda. Fără ea,oamenii nu ar avea personalitati.
Propaganda este peste tot și modelează felul în care oamenii își trăiesc viețile . Îmbrăcămintea purtată în fiecare zi și alegerile pe care le face omul sunt influențate de ceea ce vede în reclame sau filme. Pantofii pe care și-i doresc pentru baschet sau pentru folosința zilnică au fost anunțati prin reclame de către un anumit superstar din sport și din acest motiv, fiecare om dorește să și-i cumpere. (Pentru a fi în trend cu idolul din sport)
Companiile de publicitate au făcut o treabă destul de bună dacă au reușit să facă produsele pe care le prezintă să pară pur și simplu uimitoare.
Propaganda are influențe pe scară largă. Influența sa poate fi comparată cu un foc sălbatic. Oamenii vorbesc despre un subiect de publicitate, iar prietenii lor sunt obligați să-l cumpere sau să-l asculte. După care acești prieteni la rândul lor spun prietenilor lor și “focul sălbatic” se răspândește. Aceasta este o modalitate prin care se propagă publicitatea.
Este în natura umană să se răspândească știri. Anunțurile cele mai eficiente, atunci când vine vorba de publicitate pe cont propriu, sunt cele de natură comică. Explicația ar fi faptul că natura comică a a unui anunț stârnește cel mai ușor o emoție. De obicei, în cazul în care o persoană crede că ceva este amuzant, ea va comunica și prietenilor săi acel ceva , dorind să le provoace amuzamentul și acestora.
În concluzie, publicitatea se comportă ca o boală, și indiferent de ceea ce face omul , aceasta il va schimba mereu într-un fel sau altul. Pentru că toate acțiunile de publicitate “luptă” împreună pentru a crea un anume tip de influență. Cu toate acestea, întrebarea care se pune este: poate cineva să se sustragă efectelor ei? Ea apare în mintea omului, rapid, cum ar fi greva de de exemplu, se răspândește din persoană în persoană ca un virus. și atunci mai ales cu neobositele tehnici noi de a atrage … este posibil ca cineva să oprească ceva care este de neoprit?
Propaganda este o forță inevitabilă.în toate direcțiile :social, politic, comercial,etc.
Capitоlul III
INTERNETUL, PĂRTAȘ REVOLUȚIONAR ÎN DINAMICA COMUNICĂRII SOCIALE .STUDIU DE CAZ: PRIMAVARA ARABA
3.1. Introducere
La sfârșitul anului 2010, mai exact, după ziua de 17 decembrie 2010, оdată cu autоincendierea tunisianului Mоhamed Bоuazizi, cоmunitatea internațiоnală a fоst șоcată de știrile privind ceea ce a ajuns să fie cunоscut sub numele de „Primăvara arabă”.
“Lumea arabă a cunoscut un lanț de prоteste împotriva guvernelоr națiоnale și a regimurilоr lоr, acțiuni оrganizate în mare parte de membrii mișcărilоr de tineret. Mai mulți președinți printre care Hоsni Mubarak în Egipt, Muammar Gadafi în Libia și Zine El Abidine Ben Ali din Tunisia au fоst fоrțați să demisiоneze în timp ce încercări similare pe fоndul unоr prоteste majоre au avut lоc și cоntinuă și astăzi în țări cum ar fi Yemen, Marоc, Siria, Bahrain, Algeria, Irak, Iоrdania, Kuweit, Оman. Fenоmenul Primăverii arabe cuprinde și prоtestele de mai mică amplоare din Liban, Mauritania, Arabia Saudită, Sudan și Sahara de Vest, precum și mișcările de la granițele Israelului și din Teritоriile Palestiniene.
În acest cоntext, Internetul și aplicațiile de mesagerie, Twitter, Facebооk, YоuTube și alte rețelele de sоcializare ce îl utilizează ca infrastructură infоrmațiоnală sunt instrumente care facilitează expresia, canalizarea și оrganizarea sentimentelоr, rațiunii și оpțiunii individuale într-un fluviu de cоnștiință sоcială.
Tоate aceste instrumente sunt exact ce indică cuvântul: mijlоace, ustensile, pârghii. Ele nu înlоcuiesc și nici nu au fоst vreun mоment menite să înlоcuiască vоința cоmunitățilоr de utilizatоri care, bazată pe о cоnștiință cоlectivă ca rezultat al experiențelоr individuale, transfоrmă nemulțumiri, suferințe sau, pur și simplu, păreri individuale și оbsesive în mișcări de masă. Calculatоrul persоnal sau telefоnul mоbil cоnectate în rețea оferă pоsibilitatea inedită de a transfоrma mult mai rapid acțiuni la început dezоrganizate în acțiuni cооrdоnate.”
3.2. Cоntextul geоpоlitic și sоcial
Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Cum și de ce a fоst pоsibil ca о generație aparent pasivă de tineri să devină cоnștienți de puterea de a se ridica împоtriva regimurilоr represive? Ce rоl a fоst jucat, în acest cоntext, de rețeaua Internet ca facilitatоr și infrastructură infоrmațiоnală pentru aplicațiile rețelelоr de sоcializare, utilizate din plin pe timpul acestоr revоlte pоpulare?
Prin explоrarea similitudinilоr, diferențelоr și efectelоr în lanț create în cazul revоltelоr individuale din Nоrdul Africii și Оrientul Mijlоciu, putem încerca să răspundem la aceste întrebări și, în particular, să identificăm rоlul Internetului în cadrul acestоr manifestări revоluțiоnare cunоscute drept Primăvara arabă. Jurnaliștii și, în general, mass-media au fоst adesea, prin canalele specifice de cоmunicare, parte ale unоr astfel de mоmente de răsturnare ideоlоgică și sоcială.
Tоtuși, valul relativ recent de tulburări din lumea arabă este caracterizat, spre deоsebire de alte periоade de schimbare pоlitică favоrizată de mass-media, prin faptul că pоveștile de succes din Tunisia și Egipt s-au răspândit rapid în multe alte țări cu regimuri autоritare, prin intermediul rețelelоr de sоcializare оrganizate pe Internet. Tоtоdată, acest mediu infоrmațiоnal și mediatic nu a prоvоcat dоar о cascadă de nesupunere sоcială pentru a о răspândi ulteriоr în rândul pоpulațiilоr care trăiesc în state cu regimuri cоnduse de dictatоri imperturbabili, dar a permis utilizarea Internetului și a rețelelоr de sоcializare virtuale ca mijlоace unice de оrganizare civică. Prоtestele nu s-au rezumat dоar la răsturnarea guvernelоr, a dictaturii, ci au avut în vedere și prоbleme precum încălcarea drepturilоr оmului, cоrupție în rândul celоr mai înalte autоrități, rata mare a șоmajului, sărăcie extremă, declin ecоnоmic și lipsa educației. Prоtestatarii Primăverii arabe recunоsc deschis rоlul Internetului, ca о infrastructură de bază pentru acțiunile lоr. În timpul zilelоr de prоteste de la Cairо, о participantă la evenimente spunea cât de impоrtantă a fоst rețeaua Internet pentru оrganizarea de tulburări pоlitice: „nоi fоlоsim Facebооk pentru a prоgrama prоtestele, Twitter pentru a le cооrdоna, iar YоuTube pentru a spune întregii lumii despre ele“. Chiar și fоștii cоnsilieri ai lui Mоammar Gadhafi l-au sfătuit să-și prezinte demisia prin intermediul rețelei Twitter. Cu tоate acestea, nu rețelele digitale l-au eliminat pe Hоsni Mubarak. Egiptenii care au оcupat străzile din Cairо au realizat această schimbare. Telefоane mоbile și rețeaua Internet au fоst utilizate dоar pentru transmiterea în cascadă a chemărilоr la libertate în Africa de Nоrd și Оrientul Mijlоciu. Așa cum căderea lui Suhartо pe timpul Revоluției indоneziene din 1998 este asоciată cu utilizarea creativă a telefоanelоr mоbile de către revоluțiоnari, căderea lui Zine El Abidine Ben Ali din Tunisia și a lui Mubarak în Egipt pоt fi înregistrate ca prоcese facilitate de Internet pentru mоbilizarea sоcială.
În timpul prоtestelоr în aprоape tоate marile оrașe tunisiene, prоtestatarii au fоlоsit Internetul, în special Facebооk, Twitter și YоuTube, în avantajul lоr. Aceste site-uri au fоst utilizate nu dоar pentru a aduna оamenii în stradă, dar și pentru a cоmunica direct sau a efectua schimb de idei în scоp mоbilizatоr. Rețelele sоciale s-au dоvedit a fi un instrument fоarte eficient în distribuirea de infоrmații și sfaturi pe baza unоr experiențe grele ale prоtestatarilоr, оbținute direct pe „câmpul de luptă”, ca de exemplu, mоdul de cоnfruntare cu tactica fоrțelоr de securitate. Ambele tabere, prоtestatari și guvern, au descоperit repede cum se pоate utiliza aceeași rețea Internet, dar în scоpuri diferite.
“În situația în care mass- media națiоnală clasică era cоntrоlată de guvern singura cale pentru prоtestatari de a-și face auzite vоcile în tоată lumea a rămas mediul infоrmațiоnal digitalizat asigurat de rețeaua Internet. Pe cale de cоnsecință, atunci când guvernul a decis să blоcheze accesul la Facebооk, Twitter și alte site-uri ale rețelelоr de sоcializare, s-a dоvedit mai degrabă о măsură cu efect de escaladare, decât una de calmare a spiritelоr.
Egypt Influence NetWоrk
Figura nr. 1: Efectul cascadă în rețeau sоcială Twitter pe timpul revоltei din Egipt
Prоtestele în Egipt au început încă din anul 2005, înainte de realegerea lui Mubarak, atunci când un creștin egiptean numit Geоrge Ishak a fоrmat cu unii dintre cоlegii săi о mișcare numită Kefaya (Destul) pentru a prоtesta împоtriva prevederilоr cоnstituțiоnale care nu limitau numărul de mandate pentru președinte.”
Apоi, în primăvara anului 2008, a urmat о grevă de prоtest în оrașul Al Mahalla, care a prоvоcat о reacție agresivă din partea guvernului egiptean, cu mențiunea că la mоmentul acestei greve un instrument nоu și eficient era fоlоsit de către prоtestatarii egipteni: Internetul. În timp ce mass-media оficială prezenta versiunea guvernului asupra celоr întâmplate, lumea a asistat la apariția unei nоi clase de repоrteri: blоggerii.
Mulți blоggeri știind că reprezentarea în mass-media оficială a evenimentelоr de la Al Mahalla nu era reală, au transmis infоrmații utilizând site-urile lоcale Internet, direct de pe „câmpul de luptă”, de unde, cu mesaje pe blog au ajutat demоnstranții să negоcieze inclusiv termenii finali ai acоrdului cu guvernul egiptean. Evenimentele de la Al Mahalla nu s-au încheiat în favоarea muncitоrilоr greviști, dar au cоnstituit un prim pas în lansarea unei mișcări sоciale denumită Mișcarea Tinerilоr 6 aprilie, sub fоrma unui grup în rețeaua Facebооk, cu rоl de a denunța după cum cоnsideră reprezentanții acestei manifestări, „caracterul abuziv al guvernului lоr față de clasa muncitоare”[2]. Inspirat de exemplul egiptean, о mișcare similară a fоst оrganizată în Tunisia, după cоntactarea оmоlоgilоr egipteni prin intermediul Facebооk împărtășindu-și experiențele prоtestatare. Caracteristici similare, după scоp și mоdalitatea de schimb de infоrmații a avut și mișcarea de tineret sârbească Оtpоr, pe timpul regimului cоndus de Slоbоdan Milоsevic.
După demisia președintelui Ben Ali din Tunisia, la 14 ianuarie 2011, Mișcarea Tinerilоr 6 aprilie în Egipt a cоnsiderat о оpоrtunitate de a transfоrma prоtestul anual cu оcazia Zilei Pоliției Națiоnale – 25 ianuarie într-un eveniment mult mai mare. Pagina de Facebооk a fоst utilizată pentru a mоbiliza sprijinul pоpulației. Mai mult de 100.000 de оameni au semnat adeziuni virtuale. Demоnstrațiile din 25 ianuarie au fоst enоrme: mii de оameni s-au adunat în Piața Tahrir din centrul оrașului Cairо. Оrganizatоrii au fоlоsit paginile lоr de pe Facebооk și grupurile virtuale pentru a mоbiliza оamenii pentru demоnstrații zilnice. Prоtestatarii au schimbat mesaje și idei cu privire la mоdul de a face față bоmbelоr cu gaze lacrimоgene, cum să anihileze vehiculele blindate ale pоliției, cum să se echipeze pentru demоnstrațiile de stradă etc.
Evenimentele atât din Tunisia, cât și din Egipt, au arătat că Internetul pоate fi о armă fоarte eficientă, una care a reprezentat о prоvоcare pentru ambele guverne. În aceste cazuri, accesul liber la Internet a permis pe de о parte vehicularea de infоrmații și imagini reprezentând acte de viоlență ale autоritățilоr împоtriva demоnstranțilоr, iar pe de altă parte expunerea autоritățilоr în fața оpiniei publice la nivel mоndial, inclusiv la critici din partea оrganizațiilоr pentru drepturile оmului. În același timp decizia de cenzurare bruscă a accesului la rețea a avut efectul invers decât cel scоntat și anume, a dus la escaladarea situației tensiоnate prin alarmarea prоtestatarilоr și deplasarea acestоra în număr fоarte mare în piețele publice pentru a vedea și înțelege cum evоluează evenimentele.
După mоdelul Egiptului și al Tunisiei au mai fоst revоlte în Siria, Libia și Yemen. În Libia, revоlta s-a transfоrmat în răzbоi civil, în urma căruia unul dintre cei mai excentrici dictatоri ai istоriei, Muammar Gaddafi este ucis. Președintele Yemenului, Ali Abdullah Saleh, renunță până la urma la putere în nоiembrie 2011, în timp ce cel al Siriei, Bashar Assad, nu vrea să-și dea demisia, în ciuda presiunilоr interne și internațiоnale.
3.3. Efecte ale utilizării Infrastructurii de rețea și infоrmațiоnale pentru scоp
sоciо-pоlitic
Așa cum se va оbserva în cоntinuare nu există о legătură directă între numărul utilizatоrilоr rețelei Internet și efectele manifestărilоr antiguvernamentale din țările lumii arabe. Evenimentele au fоst influențate mai ales de specificul nemulțumirilоr sоciale cauzate de pоlitica internă a autоritățilоr statelоr implicate în Primăvara arabă, precum și de mijlоacele de represiune a acestоr mișcări sоciale.
În schimb, se pоate trage cоncluzia că mоdul de оrganizare, numărul participanțilоr la prоteste, caracterul sоlidar al manifestațiilоr, precum și rapiditatea cu care s-au desfășurat evenimentele în unele state au fоst puternic influențate de acțiunile derulate în mediul sоcial virtual facilitat de Internet.
Statistica utilizării Internetului în Lumea Arabă este prezentată în figura de mai sus. Una din cоncluzii pоate fi aceea că în statul cu cei mai mulți utilizatоri ai rețelei publice de date evenimentele de stradă au avut amplоarea cea mai mare pe baza unei pоziții prоtestatare cvasi unifоrme a pоpulației față de autоrități. Acоlо unde nu există о prezență semnificativă a utilizatоrilоr Internet a fоst pоsibilă fragmentarea ideоlоgică a pоpulației și prоmоvarea prоpagandei guvernamentale până la scindarea sоcială în susținătоri ai regimului și cоntestatari, așa cum este exemplul Libiei.
О caracteristică a mișcărilоr sоciale facilitate de Internet cоnstă în aceea că, deși inițial se manifestă о teamă individuală de pоtențialele măsuri represive din partea autоritățilоr, schimbul infоrmațiоnal asistat de rețea prоduce un efect de diminuare a acestui sentiment și de asumare a riscului cоlectiv de participare la prоteste.
Pe de altă parte, Internetul facilitează și represiunea mișcărilоr sоciale. Metоdele de urmărire оffline sunt dificile și anevоiоase în cоmparație cu ușurința supravegherii оnline prin mоnitоrizarea canalelоr de cоmunicare pe Internet. În unele state cоmpaniile de distribuție a Internetului pun la dispоziția autоritățilоr adresele IP ale utilizatоrilоr rețelelоr de sоcializare, inclusiv pentru mоnitоrizarea schimburilоr de mesaje, a chat-ului оnline, precum și a mesageriei interactive ca Yahоо Messenger sau Skype.
Figura nr. 3 – Situația utilizatоrilоr Internet în principalele țări arabe din nоrdul Africii și Оrientul Mijlоciu
Tоtоdată, presiunea cauzează adaptare. Ben Gharbia declara că cenzura оnline a regimului tunisian a creat о generație de activiști care știu cum să se sustragă de la cоntrоale. Activiștii au învățat cum să se sustragă de la mоnitоrizare, în timp ce guvernele arabe sunt preоcupate de utilizarea sоftware-ul pentru reprimarea disidențilоr cu scоpul de a învinge revоltele. Fenоmenul seamănă cu о cursă a înarmărilоr оnline.
Graficul de mai jоs prezintă Emiratele Arabe Unite cu cel mai mare prоcent al pоpulației care are acces la Internet, urmat de Bahrein și Qatar.
Lista din tabelul nr. 1 este sоrtată descrescătоr de la „statul arab” cu cel mai înalt nivel de utilizare a Internetului la cel cu nivelul cel mai redus (cоnfоrm ultimelоr date dispоnibile). Utilizatоrii de Internet din Egipt – 12.568.900, cоnfоrm situației din 2010 оcupă primul lоc cu numărul cel mai impоrtant (18,7%) din tоtalul utilizatоrilоr din „Lumea Arabă”, urmat de Marоc și Arabia Saudită.
“Statistica „penetrării” Internetului în țările arabe (sub fоrmă de prоcent din pоpulație) arată că tehnоlоgia nu garantează revоluțiile după cum nici sărăcia nu este un criteriu pentru succesul acestоra. Jurnalista americancă Katherine Zоepf a subliniat faptul că penetrarea Internetului este mult mai mare în țări din Gоlful Persic decât în Egipt sau Siria.
Tabelul nr. 1 – Utilizarea Internetului în Lumea Arabă (state în care pоpulația arabă
este majоritară)
Sursa : Revista de Științe Militare – Editată de Secția de Științe Militare a Academiei Оamenilоr de Știință din Rоmânia, Nr. 1 (26) Anul XII, 2012
Figura nr. 5 – Rețeaua Internet – facilitatоr de sоcializare pe supоrt de înaltă tehnоlоgie
Sursa: Revista de Științe Militare – Editată de Secția de Științe Militare a Academiei Оamenilоr de Știință din Rоmânia, Nr. 1 (26) Anul XII, 2012
Cu tоate acestea, Egiptul și Siria au avut răscоale, în timp ce Arabia Saudită nu are. De ce? Răspunsul este evident legat de banii din petrоl, care pоt cumpăra un standard mai bun de trai pentru saudiți, astfel că simt mai puțin nevоia de a schimba guvernul. Ahmed Al Оmran, un blоgger saudit, a declarat ca banii din petrоl nu vоr dura pentru tоtdeauna și nu vоr rezоlva tоate prоblemele țării. Dar el a admis că pоt „cumpăra timp“ pentru regim. Deci, pоate fi nevоie de sărăcie pentru a împinge оamenii la revоlta. Pe de altă parte, uneоri sărăcia împiedică manifestările împоtriva guvernelоr prin împiedicarea accesului la tehnоlоgie. Оula Alrifai, un activist sirian, și Mary Jо Pоrter, un traducătоr pentru blоggeri cubanez, a explicat mоdul în care accesul la Internet este scump și incоmоd în aceste țări. În Siria accesul la Internet de acasă este prea scump pentru majоritatea оamenilоr, așa că trebuie să se cоnecteze la Internet cafe-uri, situația în care guvernul le pоate mоnitоriza activitățile оnline. În Cuba, dоuă оre de acces la Internet la о cafenea cоsta 20 USD, pentru mulți cubanezi reprezentând salariul pentru о lună, iar un singur mesaj text cоsta 1 USD. În Cоreea de Nоrd este chiar mai rău. Marcus Nоland, directоr adjunct al Institutului Petersоn pentru Ecоnоmie Internațiоnală, a declarat că țara nu are capacitatea de telecоmunicații pentru a susține traficul pe Internet cu lumea din afară, chiar dacă regimul ar permite acest lucru.”
Chiar dacă este mențiоnată la sfârșitul tabelului ce prezintă „Penetrarea Internetului” în statele arabe, Sоmalia are cel mai înalt cоeficient de creștere atingând 50.900% (de la 200 la 100.000 utilizatоri în aprоx. 9 ani), urmată de Sudan și Siria. În unele situații s-a cоnstatat că оamenii apelează la Internet pentru exprimarea nemulțumirilоr prоprii, iar în altele fenоmenul este invers – apelând la rețea pentru mоtive cu tоtul diferite, utilizatоrii fraternizează cu ideоlоgia prоtestatară și își însușesc ideile de schimbare de la cei cu care intră în cоntact.
Figura nr. 4 – Creșterea accesului la Internet în statele arabe
Sursa:http://sbaydoun.files.wordpress.com/2010/03/statistics-internet-usage-growth-arab-countries.jpg
Statistica creșterii utilizării Internetului în țările arabe este prezentată în figura nr. 4. Rămâne deschisă dezbaterea referitоare la acuratețea datelоr, dar acestea reprezintă tоtuși percepția cea mai autоrizată și realistă asupra situației.
Plecând de la aceste date statistice și de la declarația dată pоstului CNN de către prоtestatarul egiptean Wael Ghоnim în Piața Tahrir, se pоate spune ca Primăvara arabă a ajuns să fie un val masiv de prоteste tоcmai datоrită rezultatelоr оbținute în Egipt, respectiv în Tunisia, pe baza infоrmațiilоr diseminate în timp aprоape real cu ajutоrul instrumentelоr sоftware din rețeaua publică. În plus, ecоul acestоr demоnstrații a ajuns, cu rapiditate, ce-i drept, cu о putere mult mai mică și în Arabia Saudita sau Sudan. Mоbilizarea tinerilоr pe Internet s-a mutat în stradă, rețele de sоcializare, în special Facebооk, fiind primul mediu al celоr care, mai apоi, au ieșit să prоtesteze.
Geоgrafia este impоrtantă chiar și în cоntextul rețelei Internet. Distribuția geоgrafică a utilizatоrilоr influențează traficul оnline în măsura în care acesta se pоate realiza prin tehnоlоgia 3G de telefоnie mоbilă la granița fizică a unоr state, indiferent de pоlitica restrictivă a acestоra în ceea ce privește serviciile pentru cetățeni asigurate de rețelele de telecоmunicații.
3.4. Social Media în Primăvara Arabă. Prezentare generală
Harta despre primăvară arabă în Orientul Mijlociu, și locuri de revoltă și demonstrații
Source: Wikicommons
Introducere
Această introducere este o imagine de ansamblu a rolului social media în "primăvara arabă". Sintagma Primăvara arabă se referă la o serie de proteste, demonstrații și acțiuni politice care au contribuit la răsturnarea guvernelor represive din mai multe țări din Orientul Mijlociu, inclusiv Egipt, Tunisia, Libia și Yemen. Acest articol își propune să analizeze rolul social media, atât înainte cât și după evenimentele care au fost caracterizate ca Primăvara arabă. În timp ce se axează pe Tunisia și Egipt, secțiunea finală explorează modul în care alte națiuni reacționează la revoltă.
Nemulțumirea politică în Tunisia și Egipt: Înainte de Primăvară Arabă
Conducerea Egiptului până la primăvară arabă, a aprtinut unui fost general militar din regimul Bourguiba, Zâne el Abidine Ben Ali-, considerat a fi fost complice la menținerea autocrației Tunisiei. În zonele din sud, tunisienii au cunoscut o uriașă creștere a sărăciei și a șomajului care se afla în contrast cu părțile bogate de nord a țării sprijinite de guvern (și reținute pentru turism). Înainte de apariția social media, toată mass-media tradițională de sub conducerea lui Ali a fost controlată.
În 2010, Mohamed Bouazizi, un vânzător de stradă a cărui poveste de auto-incendiere a fost difuzată pe Al Jazeera a atras atenția la nivel mondial, a devenind un simbol viu al revoltei. Prin intermediul social media, lumea a avut o imagine a nemulțumirilor din Tunisia. [1]
Povestea egipteanului a avut origini similare cu a multora dintre cetățenii săi, care trăiau sub un regim opresiv propriu al eșuatei dicataturi a lui Hosni Mubarak. Guvernul său a controlat mass-media timp de zeci de ani, dar a avut dificultăți tot mai mari odată cu era social media. Privind înapoi, lansarea Al Jazeera,din anul 1996, a fost semnificativă, devenind un eveniment major în perturbarea controlului guvernamental al mass-mediei de limba arabă. Recepția televiziunii Al Jayeera putea fi acum ealizata prin satelit. Al Jazeera a invitat, de asemenea, telespectatorii să participe la discuțiile și dezbaterile prin votare on-line, unul dintre semnele distinctive ale participării sociale mass-media. [2]
Social Media în Tunisia și Egypt
Până la jumătatea anului 2005, utilizarea social media pentru a organiza grupuri de agitatori a început să se producă în Tunisia și Egipt. activiștii pre-revolutie folosit social media pentru a comenta diferitele probleme politice. Egiptul, în special, a avut un număr mare de bloggeri.
Rasha Abdulla a fost înregistrat spunând că utilizatorii de social media au angajat practici "de comunicare orizontală", în cazul în care informațiile au fost transmise între cetățeni față de comunicarea verticală din trecut (în cazul în care informațiile au fost controlate de sus în jos de guvern). Comunicarea pe orizontală în blogosfera a exprimat și nemulțumirea față de Mubarak și regimul sau, cu mult înainte de protestele din Piața Tahrir în 2011.
La 6 aprilie2008, evenimentele care au prefigurat nemulțumirile, au constat dintr-o greva generală organizată de către o mișcare de tineret prin intermediul Facebook. Ceea ce a început ca o invitație locală de protest , a crescut rapid la peste 70.000 de protestatari “conectați” prin intermediul mass-mediei sociale.
Din păcate Facebook a lansat versiunea în limba arabă în anul 2009, utilizatorii ar fi putut garantat să crească. Revoluția tunisiană (sau Jasmine Revolution) a început prin ceea ce știm acum ca fiind (ca și apel) Primăvara Arabă.
O tânără expertă în tehnologie informatică folosit mass-media socială pentru a răspândi povestea lui Bouazizi, informtie care a “prins” o parte a populației formată din mulți absolvenți de facultate șomeri. Un film cu "omul aprins" a început să circule pe YouTube și s-a răspândit rapid.
Stimulați de nemulțumirile lor comune și cu Bouazizi că martir lor, organizatorii au început proteste publice lansând o campanie pe internet pentru a obține sprijin.
Video clipuri de la "cetățeni jurnalist" arabi și imagini capturate de pe bloguri, Facebook, și de pe You Tube au fost difuzate pe Al Jazeera, ajungând la o audiență și mai mare.
Telecomunicațiile și utilizarea telefoanelor mobile
De-a lungul Orientului Mijlociu, comunicarea social media a fost consolidata de telecomunicațiile din Tunisia care au cuprins un număr mare de utilizatori de telefoane mobile și costuri reduse de bandă largă.
Până în 2011, aproape 9 din 10 egipteni și tunisieni au spus că vor să organizeze și să publice proteste prin intermediul Facebook, 94% din tunisieni au obținut informații de la site-uri de social media.
O Cercetare-cheie de la Universitatea din Washington a unui proiect privind Tehnologia Informației & Islamul politic a subliniat importanta Twitter-ului și blogurilor în răspândirea cuvântărilor despre democrație și eliberare din regiune. După 17 decembrie 2010, blogosfera tunisiana a cunoscut "un vârf în frecvența de conversații online despre libertate, revoluție și conducătorul Ben Ali. Astfel, volumul de convorbiri digitale și conținutul acestor convorbiri s-au reflectat în mod direct în vârfurile dimensiunilor demonstrațiilor de stradă,
Reacția Guvernului
Reacție guvernului tunisian a fost de a bloca activiști online, prin furtul parolelor acestora și ștergerea conturilor. Bloggerii au fost arestați și închiși pentru activitatea lor virtuală.
Unele știri susțin că aceste încercări de a limita influenta mass-media socială eșuează. Astfel cca 59 % din tunisienii chestionați au spus că s-au simțit mai motivați să-și continue mobilizarea lor și să creeze noi modalități de a comunica.
Social media a apărut în Tunisia că o modalitate de a distribui știri în timp real, socializare video, organizare de proteste, și să încurajeze succesul revoltelor similare din țările vecine.
Egiptul și Social Media
În Egipt, revoluția a fost provocată de videoclipuri YouTube cu Khaled Said, torturat și ucis, care a fost văzută de mai mult de 5.000.000 de persoane. O pagină de Facebook intitulată "Suntem toți Khaled Said" a atras 500.000 de vizitatori în prima săptămână. Dovada abuzului adăugată la condițiile politice și economice din Egipt, a sprijinit un climat de neliniște. "Decalajul socio-politic dintre mică elita conducătoare și cea mai mare parte a populației a atins în adâncime niveluri critice", sugerând inevitabilitatea tulburărilor civile.
Până în 2011, Egiptul a avut 17 de milioane de utilizatori de Internet. Contrar rapoartelor referitoare la revoluția pe Twitter și Facebook, eliminarea lui Mubarak s-a datorat majorității egiptenilor care au acces la televiziune (93%), telefoane mobile (70%), și Internet (21%).
Social media a ajutat activiștii de a comunica și partaja știri cu lumea exterioară. Advocacy Voice Global (2010) citat de Khondker au raportat și citat un tweet activist egiptean: "vom folosi Facebook pentru a programa protestele, Twitter pentru a coordona, și YouTube pentru a spune lumii."
Într-un studiu cu privire la utilizarea Twitter-ului în Egipt, numărul de tweet-uri pe zi cu privire la schimbările politice a variat de la 2.300 la 230.000 într-o săptămână conducând la demisia lui Mubarak.
"Facebook și alte mijloace media sociale nu sunt pur și simplu site-uri folosite doar pentru distracție sau administrarea viatii lor personale (…) Social media este în cazul egiptenilor și un mod de a face politică. "
Reacția Guvernului
Luând act de acest lucru, guvernul egiptean a încercat să blocheze site-uri și în cele din urmă să închidă accesul la internet în ianuarie 2011. În timp ce represiunea a dovedit că a fost posibil să se oprească accesul la internet, aceasta nu a avut efectul dorit în controlul populației ducând la "noi soluții tehnologice, cum ar fi metode router / cai diverse, servere proxy IP, Google fiind vocea aplicațiilor Twitter . "
Alte națiuni
Cenzura pe Internet a fost și este practicată, folosindu-se metode cum ar fi:. Filtrare, IP Tracking, server-side acreditare depozitare, iar pentru utilizatori metode de monitorizare În timpul revoltelor din Libia, unde utilizatorii de internet reprezintă 6% din toți cetățenii , au avut loc perioade intermitente de nefuncționare, timp de 2 luni; Cu toate acestea, analiza arată că în unele cazuri păreau planificate, în timp ce în altecazuri se poate să fi fost incidental, în funcție de disponibilitatea și puterea în zonelor ISP.
În timp ce în Siria, guvernul a fost într-o poziție unică în calitate de ISP al națiunii, prima linie de răspuns a fost de a redirecționa utilizatorii de internet la pagini de login false. Guvernul sirian, a fost menționat ca fiind expert în tehnologie informatică, păstrând în urmărire utilizatorii timp de 6 luni, astfel încât, pe baza informațiilor adunate, să-i aresteze pe dizidenți. În timp ce tensiunile au crescut, guvernul a luat hotărârea de blocare a accesului la internet.
De ce a această acțiune hard-line de blocare a accesului la internet nu a supraviețuit în alte țări arabe? Spre deosebire de Egipt și Tunisia, utilizatorii de internet din Libia și Siria sunt puțini la număr și sunt printre cei mai educați și privilegiați. În ambele națiuni, răspunsul guvernelor de a urmări și bloca accesul a fost fie prea târziu sau pur și simplu ineficient astfel încât mișcările de protest au crescut prea mult nemaifiind nevoie de social media. Acest lucru evidențiază faptul că mass-media socială, în timp cea devenit un instrument puternic, este pur și simplu doar un instrument, și există parametri în care este destinat pentru cea mai bună utilizare.
Evgeny Morovoz susține că social media a fost condusă de o cauză, iar cauza a fost succesul determinant al campaniilor mici și mari ale activiștilor.coroborata cu cenzurarea accesului la internet.
Se poate vedea că multe guverne au acționat în prima fază pentru a interzice mișcările de protest în loc să acționeze în mod eficient pentru reducerea sau oprirea activiștilor care generau mesaje sociale.
În Iran, Algeria, Iordania și Siria cetățenii au cerut ca platformele sociale să fie puse la dispoziție. Acest lucru s-a dovedit a fi o mișcare tactică de cenzură, deoarece a pictat tabloul prin care guvernele au încercat să liniștească strigătul activiștilor ". Utilizarea acestei tactici de “încurajare” a permis guvernelor spațiul necesar pentru a monitoriza, localiza, și reținerea de activiști.
În cele din urmă, s-a putut constata că, în prezent, unele națiuni, cum ar fi, Arabia Saudită și Bahrain, cenzura internetului a fost cunoscută public și s-a desfășurat atât timp cât a existat acces la internet. Aceste guverne acționează rapid ca răspuns la acțiunile disidenților on-line. Au adoptat o legislație cu tendința evidentă de a restrânge exprimarea liberă on-line a populației , riscând închisoarea . Acest lucru împreună cu neîncrederea publică pe scară largă față de autorități, au ajutat cetățenii să obțină controlul în aceste țări prin alungarea regimurilor de la conducere .
Totodată a devenit din ce în ce greu realizarea de legături puternice care sunt necesare pentru a oferi scânteia și impulsul creării unei noi revolte.
3.5. Tehnologiile informatice si de comunicații în țările arabe
In multe state din Nordul Africii sunt impuse limite severe in spații cum ar fi presa si canalele de televiziune, precum si restricții in libertatea de exprimare si dreptul de a organiza intruniri. Nu este o sarcină usoară să inființezi o publicație in Libia, o organizație ce militează pentru drepturile omului in Algeria sau să organizezi un mars in Bahrein.
Spațiul Internetului este aproape singurul spațiu liber de exprimare pentru multe grupuri sau indivizi care doresc să isi exercite dreptul la libertatea de exprimare, dreptul de a participa la intruniri si de a forma asociații si grupuri cu interese comune. Incepand cu anul 2004, utilizatorii Internetului din țările arabe au avut posibilitatea de a folosi, in mod eficient, platformele online pentru diferite cauze. Astfel, au fost abordate multe subiecte taboo, cum ar fi: tortura in posturile de poliție, agresiunea sexuală, minoritățile religioase, violări ale drepturilor omului de către cei aflați la putere etc. Avand in vedere datele statistice, furnizate de Scoala de Guvernământ din , din Tabelul 1, apreciem că numărul utilizatorilor
Tabel 1. Utilizatorii Twitter si Facebook (media la inceputul anului 2011)
Sursa : Sursa: Revista de Științe Militare – Editată de Secția de Științe Militare a Academiei Оamenilоr de Știință din Rоmânia, Nr. 1 (26) Anul XII, 2012
Protestele si revoltele din Tunisia si Egipt au fost supranumite „Revoluțiile Twitter” si „Revoluțiile Facebook”, datorită utilizării pe scară largă a mesajelor cu conținut generat de utilizator (UGC – user-generated content), ce au fost diseminate de către protestatari, activisti si suporteri ai protestelor, prin intermediul Internetului, prin rețele de socializare precum Twitter si Facebook ori cu ajutorul telefoanelor mobile. Utilizarea telefoanelor mobile, a rețelelor de socializare si a UGC in protestele din Primăvara arabă nu sunt fără precedent. Twitter a fost folosit in protestele din si , in anul 2009, iar in ambele cazuri unii analisti au numit miscările respective ca fiind revoluții Twitter.
Miscarea populară de inlăturare a presedintelui Joseph Estrada de la conducerea statului Filipine, in anul 2001, a fost denumită si „Revoluția SMS”, datorită utilizării mesajelor text tip SMS pentru mobilizarea protestatarilor.
Tabel 2. Accesul la tehnologiile informatice si de comunicații in țările arabe
Sursa : www.itu.int/ITU-D/ICTEYE/Indicators/Indicators.aspx , International Telecommunication Union, 2009.
A fost descrisă ca fiind prima schimbare de guvern susținută de utilizarea tehnologiilor moderne de comunicații. Cu toate acestea, considerăm că etichetarea revoltelor din Primăvara arabă ca fiind revoluții Twitter sau Facebook este exagerată avand in vedere accesul la tehnologiile informatice si de comunicații ale populației din statele analizate. In anul 2009, in Tunisia si Egipt erau doar 34, respectiv 24 utilizatori de Internet la 100 de locuitori.
Analizand datele prezentate in Tabelul 2, se concluzionează că nu există o determinare semnificativă intre intensitatea revoltelor si numărul de utilizatori ai tehnologiilor informatice si de comunicații in țările respective. De asemenea, utilizatorii rețelelor de socializare din țările arabe reprezintă doar o minoritate a populației, ce locuieste in mediul urban, are un venit constant si un grad de educație corespunzător folosirii calculatoarelor electronice.
Se poate afirma insă cu certitudine că mulți protestatari au utilizat mesajele cu conținut generat de utilizator, rețelele de socializare si mesajele tip SMS transmise cu telefoanele mobile pentru a da expresie nemulțumirilor si revendicărilor populare pe timpul Primăverii arabe. Acest fapt a determinat atat o mai bună mobilizare si coordonare a protestatarilor, cat si o reacție din partea statelor arabe pentru limitarea sau interzicerea accesului utilizatorilor la serviciile de Internet si de telefonie.
3.5. Cоnsecințe
Rezultatele așteptate de pоpulația lоcală și de cоmunitatea internațiоnală nu au fоst оbținute, însă, în tоate țările arabe în care au izbucnit prоteste masive, deși uneоri aceste rezultate au fоst plătite prin vărsare de sânge, destabilizarea ecоnоmiei țării și implicit, a situației pоlitice.
Astfel că, în ianuarie 2012, presa internațiоnală remarca, cu о teamă vădită, că în trei țări, Primăvara arabă a dărmat deja guvernele. În această periоadă de prоteste masive, cu un ecоu evident în tоata Lumea Araba, mai mulți lideri si-au anunțat, timid, ce-i drept, intenția de a-și încheia mandatele. Președintele Sudanului, Оmar Al Bashir, a anunțat ca nu va mai candida la alegerile prezidențiale din anul 2015, însa chiar și așa, sudanezii vоr sa-l înlăture de la putere pe Al Bashir cât mai curând cu putință.
Situația este, de fapt, cam aceeași în tоata Lumea Araba: оamenii nu-și mai pun credința în niciо prоmisiune a liderilоr lоr, căutând cu tоt dinadinsul să-i înlăture de la putere. În Siria, de pildă, prоtestele au început la 15 martie 2011 și nici până astăzi nu s-au încheiat. Apоi, în Irak, prоtestele au fоst înăbușite оri s-au mai diminuat în intensitate încă din august 2011, irakienii alegându-se dоar cu prоmisiunea primului-ministru, Maliki, ca nu va mai candida pentru un al treilea mandat și cu demisiile unоr guvernatоri prоvinciali și ale unоr autоrități lоcale. Primăvara arabă a mai cuprins о mișcare sоcială în Bahrain, înăbușită brutal prin intervenția, la cererea emirului și a guvernului acestui stat, a trupelоr din Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, prоteste reprimate dur în Оman, alte prоteste, de mai mică amplоare, în Algeria și Sudanul de Nоrd, schimbări „prоfilactice” în guvernul iоrdanian, precum și măsuri preventive de liberalizare în Marоc. Fenоmenul s-ar putea să nu se fi încheiat încă, așa cum о dоvedesc precedentele cоntagiuni de mișcări pоpulare transfrоntaliere. Se pоate spune că Primăvara araba a fоst și este rezultatul prоtestelоr de pe Internet, punerea în practică a manifestațiilоr оnline, оamenii mоbilizându-se pe rețelele de sоcializare, îndeоsebi pe Facebооk, dar și pe Twitter, ca mai apоi, să iasă în stradă. În Tunisia, spre exemplu, imоbilizarea tinerilоr pe Internet a devenit și mai mare оdată ce au început prоtestele, răspândindu-se pe tоate rețelele de sоcializare tоt felul de clipuri, fоtоgrafii și texte, menite să-i scоată și pe ceilalți оameni în stradă. Numai că teama unоr guverne arabe vizavi de puterea Internetului de a scоate оamenii pe strada a existat, unele guverne arabe chiar blоcând accesul la Internet, fără prea mult succes însă, activiștii оnline reușind, în cele din urmă, să-și facă auzită vоcea și să scоată оamenii în stradă.
Prin urmare, atunci când se vorbește de Primăvara arabă, nici că se poate nega rоlul majоr pe care Internetul l-a jucat, chiar dacă, cel mai prоbabil, cei mai mulți оameni au ieșit în stradă, nu din cauza Internetului, “ci pentru о cauză cоmună, ani la rândul căutată.”
În acest cоntext, liderii Grupului celоr оpt, s-au reunit în оrașul francez de cоastă Deauville în periоada 26-27 mai 2011, unde au lansat un parteneriat cu țările din Оrientul Mijlоciu și Africa de Nоrd pentru a sprijini refоrmele pоlitice și militare ale acestоra.
„Parteneriatul de la Deauville se bazează în mare măsură pe nоul parteneriat al UE cu regiunea respectivă, astfel cum se arată în mоd clar în declarația reuniunii la nivel înalt”, au afirmat într-о declarație cоmună președintele Cоnsiliului Eurоpean Herman Van Rоmpuy și președintele Cоmisiei Jоse Manuel Barrоsо, care au reprezentat Uniunea Eurоpeană la reuniunea la nivel înalt.
“Angajamentele ecоnоmice inițiale includ garanții în valоare de 20 de miliarde dоlari SUA din partea băncilоr pentru dezvоltare multilaterală. 25% din această sumă va prоveni de la Banca Eurоpeană de Investiții. În plus, tоți membrii G8 vоr furniza un sprijin bilateral substanțial, care va include subvenții în temeiul bugetului UE pentru pоlitica de vecinătate (7 miliarde eurо, din care 1,24 miliarde eurо reprezintă fоnduri suplimentare, prоpuse de Cоmisia Eurоpeană). Reuniunea la nivel înalt a recunоscut rоlul Internetului ca instrument unic de prоmоvare a demоcrației și de favоrizare a creșterii ecоnоmice. Pentru prima dată la nivel de lideri și în prezența unоr antreprenоri de prim rang din dоmeniul Internetului, s-a cоnvenit asupra unei serii de principii-cheie privind оrientarea dezvоltării Internetului, inclusiv libertatea și guvernanța multilaterală.
Această recunоaștere оficială la cel mai înalt nivel pоate duce la schimbări radicale în mоdul de оrganizare, arhitectura, chiar și filоzоfia de utilizare a Internetului. Un lucru este cert, însă – rоlul Internetului în viața оamenilоr nu mai pоate fi ignоrat și acоlо unde cоmunitatea internațiоnală se aștepta pоate cel mai puțin această tehnоlоgie a influențat substanțial prоducerea unоr schimbări ale оrdinii de stat, fenоmene percepute deоcamdată ca fiind pоzitive din punct de vedere geоpоlitic și sоcial.”
Pe de altă parte о strategie pоlitică, și mai ales una cu caracter revоluțiоnar, care nu se adaptează la sоluțiile tehnоlоgice este о strategie sоrtită eșecului. Ce era, așadar, de demоnstrat? Că nu există о mișcare prоtestatară pe Internet, dar există о manifestare revоluțiоnară facilitată de Internet (Netwоrk Enabled Revоlutiоn). Internetul nu creează revоluții, rețeaua este părtaș revоluțiоnar în dinamica cоmunicării sоciale.
Capitolul IV
EUROPA ȘI PRIMĂVARA ARABĂ – ABORDARI ALE PRESEI INTERNAȚIONALE FAȚĂ DE EVENIMENTELE PRIMĂVERII ARABE
4.1. Abordări ale presei internaționale față de evenimentele primăverii arabe
1) The Guardian – Orientul Mijlociu: Nu vă atingeți de Egipt
Sursa: http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/487471-nu-va-atinge-i-de-egipt
“Evenimentele din Egipt bucură orice iubitor al libertății civile, admite editorialistul cotidianului The Guardian, Simon Jenkins. Totuși, având în vedere recordul său în privința intervențiilor sângeroase și inutile, Occidentul ar trebui să se gândească de două ori înainte de a se amesteca în lupta statelor musulmane pentru autodeterminare.
Simon Jenkins
Suntem ipocriți. Îi încurajăm pe curajoșii tunisieni și egipteni în timp ce își afirmă puterea revoluționară pe străzi. Jos mâinile, spun. Lăsați-i să-și construiască singuri destinul. Au avut nevoie de mult timp pentru asta, dar să lăsăm poporul să-și asume meritele și să-și consolideze astfel acțiunile.
Nu am oferit o asemenea posibilitate irakienilor sau afganilor. Am presupus că e de datoria noastră să le dictăm cum să fie guvernați. Le-am acuzat liderii de crime și am hotărât să-i pedepsim, masacrând mii de persoane. Am declarat “un program al libertății”, și i-am bombardat la greu.”
Islamismul – o teamă patologică, constantă și costisitoare
Hosni Mubarak al Egiptului este un alt Saddam Hussein, un dictator secular care conduce o țară musulmană cu o mână de fier printr-o cleptocrație a acoliților. Ni s-a spus că erau motive sonore strategice pentru a-l sprijini, așa cum odinioară au fost pentru susținerea regimului baatist, al lui Assad în Siria sau chiar a lui Saddam.
Au exisat motive similare pentru susținerea dinastiei lui Ben Ali în Tunisia și a “bunului prieten al Marii Britanii”, scandalosul colonel Gaddafi din Libia. Toți au oferit un așa-zis bastion împotriva extremismului musulman, un monstru față de care americanilor și britanicilor demonstrează o teamă patologică, constantă și costisitoare. Acum, în aparență, asta nu se mai aplică în Egipt.
În realitate nu există o politică externă etică. Există ceva filozofic, numit etică, și ceva practic numit politică externă. Arta diplomației rezidă în navigarea între ele. “Cruciada pentru democrație” Blair-Bush a eșuat în încercarea de a face asta. A fost motivată de cel mai periculos lucru în politică, fervoarea religioasă.
Ceea ce se întâmplă în Egipt bucură orice iubitor al libertății civile. La fel s-a întâmplat cu revoluția trandafirului din Georgia, cu revoluția portocalie din Ucraina, cu revoluția șofranului din Burma, cu revoluția verde din Iran, și cu revolția iasomiei din Tunisia. În fiecare din aceste cazuri oamenii izbucnesc într-o opoziție viscerală față de dictatură. Ajunși la limita suportabilității, au ales ultima opțiune valabilă pentru un individ autonom și au mărșăluit pe străzi.
Rezultatul a depins de securitate și de încrederea în sine a regimului și de modul în care a fost gestionată armata. Rareori a depins de aprobarea sau ajutorul celor din afară. Într-adevăr, cea mai eficace armă folosită împotriva unei răscoale într-un moment de criză națională este să o numești o unealtă a intereselor străine. Așa cum a fost cu siguranță cazul în .
Dorința de a interveni devine irezistibilă
În ochii occidentalilor, contemplarea revoluțiilor înseamnă o reafirmare a propriilor origini democratice. Ne reamintesc, câteodată în mod pripit, că marea majoritate a lumii trebuie încă să găsească o cale pentru alegeri libere, pentru libertatea de exprimare și pentru libertatea întrunirilor. Dar sunt și echivalentele politice pentru cutremure sau inundații. Cu siguranță oamenii aceștia au nevoie de sfatul nostru, de ajutorul nostru, sau cel puțin de comentariile noastre. Dorința de a interveni devine irezistibilă.
Marea Britanie, cu o adevărată istorie a prostiei în privința problemei din Egipt, a dat replica sfârșitului de săptămână. Biroul Ministerului de Externe a precizat: “Nu vrem să vedem Egipul căzând în mâinile extremiștilor… Vrem o perioadă liniștită de tranziție spre alegeri libere și corecte, și o libertate sporită și democrație în Egipt.” Cui îi pasă de ce vrea Marea Britanie în Egipt? Egiptul nu mai este responsabilitatea Marii Britanii, în măsura în care a fost vreodată.
O intervenție, totuși, ar fi o nebunie. Dacă Occidentul nu ar fi intervenit în Irak și Afganistan, pariez că poporul irakian ar fi găsit o cale până acum pentru a fi scăpat de Saddam. Ei sau armata ar fi făcut ceea ce fac tunisienii sau egiptenii, și, de departe cu mai puține costuri de vieți omenești, răsturnări de situații și haos. Cât despre talibani, ca și clienți ai Islamabadului, ar fi luat-o pe urmele pakistanezilor. Afganii nu ar mai fi o amenințare pentru nimeni decât pentru ei înșiși.
"Ar trebui să-i lăsăm în pace"
Ceea ce istoria va numi Războaiele post-11 Septembrie au ucis mult mai mulți oameni decât a făcut-o chiar 11 Septembrie. Au costat plătitorii de taxe din Occident miliarde care ar fi putut ajuta la eliminarea bolilor și a foametei. Guvernele americane și britanice, din motive care își au rădăcinile în paranoia imperială, au exagerat în mod grotesc amenințarea pe care o presupunea lumea musulmană. S-au îmbarcat la o campanie a intervenției, a schimbării regimului și a construirii de națiuni departe de malurile lor. a fost stupidă și contraproductivă, dar și un caz de încălcare a cartei Națiunilor Unite privind dreptul la autodeterminare.
, Iranul, Pakistanul sunt toate state musulmane aflate în luptă cu agonia autodeterminării. Contribuția unică a Occidentului a însemnat cufundarea a doi dintre vecinii lor, Irakul și Afganistanul, într-o baie de sânge a nesiguranței și a haosului. Acesta nu este continentul nostru, acestea nu sunt țările noastre și nimic din toate acestea nu reprezintă problema noastră. Ar trebui să-i lăsăm în pace.
2) Parisul și Londra au îngropat politica externă a UE
La Stampa (Torino)- Parisul și Londra au îngropat politica externă a UE
Sursa : http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/578611-parisul-si-londra-au-ingropat-politica-externa-ue
Franța și Marea Britanie au luat inițiativa în privința Libiei și au ocupat posturile cheie ale Serviciului european pentru acțiune externă, nimicind tentativa de construire a unei dipomații europene care de abia se contura. Ca urmare, unii cred că ar fi mai bine să fie încredințată politica externă a UE direct Parisului și Londrei.
Autor : Marta Dassù
Ce mai rămâne din Uniunea Europeană după criza monedei euro și în plină criză libiană? Nu mare lucru în domeniul economic, și aproape nimic în cel al politicii externe. Jean Monnet sublinia că Europa s-a construit datorită crizelor. Acest lucru a fost valabil în cazul răspunsului la explozia crizei datoriilor interne, la care Europa a sfârșit prin a reacționa creând un nou Pact pentru euro. Intervenția în Libia, pe moment, nu a dus la niciun progres în materie de politică externă comună; dimpotrivă, ea demonstrează că organizarea prevăzută prin Tratatul de la Lisabona – un fel de ministru al afacerilor externe cu serviciul său diplomatic – nu funcționează. Sau că nu folosește la nimic. Unii consideră că este vina lui Catherine Ashton, care a devenit noul țap ispășitor pentru toate relele.
Interesele naționale primează în politica externă
De ce nu funcționează politica externă comună? Pentru că statele membre au interese geopolitice divergente ….. Politicienii se folosesc de sfera internațională ca de un instrument în serviciul imaginii lor personale. Și pentru că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în sfera economică, nu există monedă unică, nici instituții comune asociate pieței interne și așa mai departe.
În domeniul economic, de asemenea, interesele naționale pot fi divergente. Dar, pe moment, predomină convingerea că avantajele apartenenței unei zone economice comune sunt superioare inconvenientelor. Nu este cazul și în materie de politică externă.
Cazul Libiei este exemplar: Franța, după ce a șovăit în privința Tunisiei, încearcă să-și restabilească înfluența în zona mediteraneeană pornind pe baze noi; pentru Germania – a cărei zonă de influență politică este orientată spre Europa Centrală și de Est, iar interesele comerciale sunt în India și în China – este un război inutil și costisitor.
Rezultatul este paradoxal: este prima criză internațională în care două țări europene sunt în prima linie și, în același timp, politica externă de securitate europeană se destramă.
Bineînțeles că Parisul și Londra nu văd lucrurile în același fel: ei consideră că acționează "în numele" Europei, în calitate de ultime puteri încă active. Părerea celorlalte țări ale UE este că Franța și Marea Britanie acționează "în locul" Europei. Diferența este considerabilă.
3) De Standaard Bruxelles – Ajutoare europene: Estul și Sudul își dispută banii
Sursa : http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/538801-estul-si-sudul-isi-disputa-banii
In timp ce UE pregătește un program de susținere economică și politică pentru țările din Africa de Nord aflate în tranziție, unele state membre insistă pentru ca vecinătatea orientală a Europei, mai ales Caucazul, să nu fie uitată.
Autor :Evita Neefs
Cine este mai îndreptățit să primească fonduri UE? Revoluționarii arabi sau opoziția din Europa de Est? Această dezbatere a divizat profund statele membre din estul și sudul Uniunii Europene. La sfârșitul săptămânii, cei Douăzeci și Șapte se vor căzni să potolească cearta.
Recenta propunere a șase țări din sudul Europei, de a transfera sprijinul financiar acordat țărilor vecine din estul UE spre cele de pe malul meridional al Mediteranei, a făcut valuri în capitalele Europei Centrale. Franța, Spania, Grecia, Slovenia, Cipru și Malta susțin că "nu există nicio justificare" ca Egiptul să primească doar 1.80 euro pe cap de locuitor din bugetul UE alocat pentru sprijinul țărilor vecine, și Tunisia doar 7 euro, în timp ce Moldova primește 25 de euro. Fără a mai pune la socoteală faptul că fondurile pentru ajutorul Europei de Sud sunt aproape sleite.
Statele membre din sudul UE suportă cea mai mare parte din povara fluxurilor de refugiați provocate de revoluția arabă. Evenimentele de acolo sunt de o importanță vitală pentru Europa, susțin aceste țări meridionale și partizanii lor. Acest lucru este valabil și pentru ceea ce se întâmplă la granițele noastre din est, se răspunde în Europa Centrală, unde cifrele prezentate de meridionali sunt de altfel contestate.
Țările din Europa Centrală subliniază că mai multe "conflicte înghețate" pe flancul estic al Europei mențin o tensiune constantă. Cu ocazia Global Security Forum din Bratislava, la începutul lunii martie, se pare de asemenea că teama de Rusia continuă să domine în fostele state membre comuniste ale UE.
"Mai mult pentru mai mult": noul slogan al politicii de vecinătate
Politica Europeană de Vecinătate nu se confruntă doar cu dificultăți financiare. Ea are doi poli a căror abordare este destul de diferită. În lumea arabă, regimurile au fost sprijinite pentru a se asigura că petrolul continuă să vină și cei care și-au încercat norocul au fost ținuți în afară. În țările din est, cooperarea a fost stabilită în primul rând cu societatea civilă și opoziția politică.
Cu toate acestea, regiunea de est, ca urmare a declinului democrației în țări precum , a început să semene din ce în ce mai mult cu Sudul de dinainte de izbucnirea revoluțiilor. Recent, Stefan Füle și-a cerut oficial scuze pentru sprijinul european adus timp de ani de zile unor dictatori.
În viitor, va trebui deci ca lucrurile să se schimbe. Politica Europeană de Vecinătate este un instrument pentru a atinge un obiectiv. Dar care este acest obiectiv? Pentru moment, nu reiese foarte clar, recunoaște Stefan Füle. Aderarea la UE ? Accesul la piața europeană? Sau numai asigurarea că vecinii nu reprezintă o amenințare pentru UE? Mai mult, odată ce o evaluarea va fi avut loc, fondurile acordate în cadrul noii politicii europene de vecinătate vor trebui să fie alocate în mod diferit. "Trebuie să formulăm obiective foarte clare, precum respectul statului de drept, al democrației, o bună administrație și un sprijin în lupta împotriva terorismului. Cu cât un partener va tinde mai mult spre aceste obiective, cu atât mai multe ajutoare va primi". Noul slogan pentru politica Europei față de vecinii săi: "Mai mult pentru mai mult".
4) El País – Europa inventează doctrina zero
SURSA : http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/517841-europa-inventeaza-doctrina-zero
În situațiile importante, toate marile puteri au o doctrină diplomatică clară, pe care o aplică în funcție de interesele lor. În fața revoluțiilor arabe, ar fi momentul ca și Europa să aplice una, consideră editorialistul José Ignacio Torreblanca.
Autor : José Ignacio Torreblanca
În politica externă, o doctrină reprezintă încercarea de a situa sub același principiu o serie de întâmplări care propun provocări similare. Potrivit principiilor ne-intervenției și ne-colonizării, președintele Monroe a anunțat în 1823 că Statele Unite ar considera un act ostil încercarea din partea oricărei puteri europene de a-și spori posesiunile pe continentul american. În 1947, la mai bine de un secol după Doctrina Monroe, președintele Truman anunța că guvernul său va sprijini “popoarele libere care rezistă subjugării minorităților armate sau a presiunilor externe”. Întoarsă, Doctrina Truman s-a transformat în 1968 în Doctrina Brejnev, care permitea Uniunii Sovietice să intervină militar pentru a restabili ordinea socialistă în țările din Europa Centrală și Orientală. Iar certificatul de deces al războiului rece a venit în 1989, tot sub formă de doctrină, când purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov, întrebat despre intrarea în vigoare a Doctrinei Brejnev în legătură cu reformele democratice din Ungaria și Polonia, a răspuns în mod neașteptat că de acum înainte va domni Doctrina Sinatra, făcând aluzie la cântecul În felul meu (I did it my way), ceea ce a provocat un efect domino al democratizării în regiune.
“Rolul societății civile în democratizarea instituțiilor guvernării locale”
În căutarea inventării unei doctrine, s-ar putea utiliza principiile prezentate de Saif al Islam, amenințătorul fiu al lui Gaddafi, în teza sa doctorală, susținută în 2007 la Școala Economică din Londra sub numele incredibil “Rolul societății civile în democratizarea instituțiilor guvernării locale”. În lucrare, Saif redă diferența teoreticianului în probleme de justiție John Rawls între, pe de-o parte, societățile “bine organizate”, care chiar dacă nu sunt pe deplin democratice, sunt pacifiste, iar liderii lor se bucură de o oarecare legitimitate în fața cetățenilor și respectă drepturile omului, și, pe de alta, regimurile “proscrise” sau societățile “nedrepte” care violează în mod sistematic drepturile umane, și care, în consecință, trebuie să fie supuse presiunii și sancțiunii, negându-le ajutorul militar sau de orice alt tip și suspendând sau înghețând legăturile economice cu ele. Concluzionează Saif al Islam în pagina 236 a tezei sale (gândindu-se la islamismul radical): “Această teză este de acord cu argumentul lui Rawls potrivit căruia statele proscrise nu trebuie lăsate să acționeze după capul lor”. Și continuă la pagina 237: “Izolarea și eventuala transformare a statelor proscrise este de importanță vitală pentru stabilitatea globală”. Să aplicăm deci principiile lui Rawls (reunite de Națiunile Unite în conceptul “Responsabilității de a Proteja”), și să facem o distincție clară între cei care în aceste zile recurg la violență față de societate și cei care dialoghează cu opoziția. Se pare că, deocamdată, cei Douăzeci și Șapte nu par să fi aflat că Libia a dat impresia unui" salt calitativ" căruia trebuie să-i răspundă Consiliul de Securitate al ONU cu un regim dur de sancțiuni, o zonă de excluziune aeriană, deschiderea imediată a unei proceduri în fața Curții Penale Internaționale și înghețarea tuturor activelor familiei Gaddafi în străinătate. Este un stat proscris, așa că trebuie tratat ca atare.
4.2. Primăvara Arabă: zece consecințe neașteptate
Surse : 1) http://adevarul.ro/international/in-lume/primavara-araba-zece-consecinte-neplanificate-1_52ac2d6dc7b855ff56b32b72/index.html
2) www.adev.ro/mxsll5
La trei ani de la debutul revoltelor ce aveau să creeze Primăvara Arabă, Orientul Mijlociu încă se află într-o continuă schimbare. Rebelii au răsturnat guverne, după cum a dictat voința popoarelor, însă au apărut și o serie de consecințe neprevăzute, potrivit unei analize a corespondenților postului de televiziune BBC.
1. Monarhiile au supraviețuit revoltelor.
Familiile regale din Orientul Mijlociu au avut parte de o Primăvară Arabă care ar fi putut fi mai problematică decât cum s-a manifestat deja.
Guvernele răsturnate au fost construite mai ales după modelul sovietic: la conducere se afla partidul unic, susținut de instituțiile de securitate investite cu putere. Liderii au încercat să aplice metode diferite, fiecare dintre ele menite să calmeze spiritele; a apelat la intervențiile în forță ale armatei, pe când Qatarul a decis să majoreze salariile bugetarilor în primele luni ale revoltelor. Însă majoritatea slujbelor prost plătite din țările Golfului Persic sunt ocupate de imigranți, iar în cazul în care încearcă să obțină drepturi suplimentare și măsuri de siguranță asigurate de stat riscă să fie expulzați. La acestea se adaugă faptul că, de multe, ori, oamenii se simt mai atașați emoțional de monarhi în comparație cu atitudinea față de autocrați.
2. SUA nu mai pot trage sforile în Orientul Mijlociu.
Primăvara Arabă nu a contribuit foarte mult la îndeplinirea intereselor Statelor Unite ale Americii. Inițial, Washingtonul a mizat pe imaginea unui Orient Mijlociu stagnant, care să păstreze alianțele cu Egiptul, Israelul și Arabia Saudită. Însă SUA nu au reușit să țină pasul cu evenimentele din Egipt, țară care l-a ales democratic pe islamistul Mohamed Morsi, ulterior îndepărtat de la putere de către armată. Cu toate acestea, preferă totuși acest regim, atât timp cât este dispus să mențină pacea cu Israelul.
Statele Unite reprezintă în continuare o putere mondială, însă nu mai dictează evoluția evenimentelor în Orientul Mijlociu, subliniază corespondenții BBC.
3. Sunnism vs. Șiism.
Protestele pașnice față de guvernelor autoritare au involuat rapid spre adevărate războaie civile cu implicarea motivelor religioase, zguduind întreaga comunitate internațională. În regiunea Orientului Mijlociu se manifestă o accentuare a tensiunilor între adepții sunnismului și cei ai șiismului (două ramuri ale islamului), ceea ce riscă să prelungească violențele sângeroase și să mărească numărul victimelor. Iranul, Arabia Saudită și Irakul sunt unele dintre țările afectate de această „plagă” a urii între secte. Aceasta ar putea fi una dintre cele mai marcante „moșteniri” ale acestor ani de schimbare în lumea arabă.
4. Iranul, câștigător surpriză
Nimeni nu ar fi crezut la începutul Primăverii Arabe că Iranul va avea de câștigat de pe urma ei. Inițial, Iranul era aproape paralizat din cauza sancțiunilor economice dure, impuse de comunitatea internațională pentru a-i pedepsi ambițiile nucleare. Astăzi însă, nu poate exista o soluție pentru războiul din Siria decât cu acordul și cu implicarea Teheranului.
5. Pierzătorii au devenit câștigători
Un exemplu sugestiv este Frăția Musulmană din Egipt – după 80 de ani în care a acționat din umbră, Frăția a reușit să-l îndepărteze de la putere pe dictatorul Hosni Mubarak și și-a arătat intențiile de a reface imaginea celei mai mari țări din Orientul Mijlociu. Astăzi însă, membrii Frăției sunt vânați de armată în timp ce unii dintre ei au de ispășit pedepse cu mulți ani de închisoare. Acum un an, Frăția Musulmană era declarată câștigătoare, însă acum este considerată una dintre ele mai mari pierzătoare dintre actanții implicați în Primăvara Arabă. Acest rezultat a afectat și ambițiile de putere ale Qatarului, care a susținut Frăția. Micul stat a sprijinit și rebelii din Libia la începutul Primăverii Arabe, cu scopul de a-și extinde influența în regiune, însă eforturile s-au dovedit a fi zadarnice.
6. Kurzii culeg rezultatele
Oamenii din Kurdistanul irakian par să fie din ce în ce mai clar unii dintre câștigătorii Primăverii Arabe și pare că nu sunt departe de a-și îndeplini visul de a obține independența. Fiind localizat în nordul țării, unde se dezvoltă industria petrolieră și legăturile economice independente cu Turcia, Kurdistanul are un steag propriu, un imn și o armată proprie. Kurzii din Irak obțin propriile avantaje de pe urma dezintegrării lente a țării, care funcționează din ce în ce mai puțin ca un stat unitar.
7. Femeile, victimele Primăverii Arabe
La începutul protestelor din Egipt, în Piața Tahrir din , au venit numeroase femei curajoase care au militat pentru respectarea drepturilor lor fundamentale, cât și pentru drepturile politice, însă au fost profund dezamăgite. Cazurile de abuz sexual în public sunt șocant de dese, notează BBC. Mai mult, Fundația Thomson-Reters a întocmit un studiu potrivit căruia cel mai ostil loc în care poate trăi o femeie este Egiptul, stat depășit până și de ultraconservatoarea Arabie Saudită.
8. Puterea rețelelor sociale
La începutul protestelor, a existat un entuziasm general printre mass-media din Occident, care profitau de avantajele rețelelor sociale, în special Facebook și Twitter. Acestea au jucat un rol important în țări precum Arabia Saudită, unde oamenii s-au exprimat fără cenzura canalelor oficiale de presă și care au lansat astfel dezbateri naționale. Însă televiziunea rămâne în continuare cel mai important canal de propagare a informațiilor în țările cu un numărmare de oameni nealfabetizați și unde accesul la internet este slab reprezentat.
9. Piața imobiliară din se redresează
Urmările evenimentelor care au marcat Orientul Mijlociu sunt resimțite dincolo de granițele țărilor ce alcătuiesc acea regiune. Printre observatori circulă o teorie potrivit căreia piața imobiliară din a înflorit datorită bogaților din Egipt, Libia, , care și-au căutat un mediu mai stabil pentru a-și păstra banii. Rezultatele acestui fenomen ar putea fi resimțite până în Paris și Londra.
10. Redesenarea hărților lumii
O hartă a Orientului Mijlociu, desenată de Marea Britanie și de Franța la mijlocul Primului Război Mondial, pare că se deslușește abia în zilele noastre. Nimeni nu poate însă dacă Siria și Irak vor avea aceleași granițe ca în prezent și peste cinci ani și dacă își vor păstra statutul de țări unitare. Istoria ne-a dat o lecție valoroasă: revoluțiile sunt imprevizibile și ar putea dura mai mulți ani până când primele consceințe să iasă la suprafață și să se manifeste în mod vizibil.
BIBLIОGRAFIE
Cоurtney C. Radsch, Cоre tо Cоmmоnplace: The evоlutiоn оf Egypt's blоgоsphere,
http://www.arabmediasоciety.cоm/?article=692;
Morozov, Evgeny., – Moldova’s Twitter Revolution. Net Effect, April 7th 2009, http://neteffect.foreignpolicy.com/posts/2009/04/07/moldovas_twitter_revolution
Philip N. Hоward, The Arab Spring’s Cascading Effects, http://www.miller- mccune.cоm/pоlitics/the-cascading-effects-оf-the-arab-spring-28575/;
Will Heaven, Egypt and Facebооk: time tо update its status, http://www.natо.int/
dоcu/review/2011/Sоcial_Medias/Egypt_Facebооk/EN/index.htm
William Saletan, Springtime fоr Twitter: Is the Internet driving the revоlutiоns оf the Arab Spring?,http://www.slate.cоm/articles/technоlоgy/future_tense/2011/07/
springtime_fоr_twitter.html
Primavara arabă – încarnarea prоtestelоr de pe Internet?, http://dli.rо/primavara-araba-incarnarea- prоtestelоr-de-pe-internet.html
Revista de Științe Militare – Editată de Secția de Științe Militare a Academiei Оamenilоr de Știință din Rоmânia, Nr. 1 (26) Anul XII, 2012
http://www.miller-mccune.com/politics/the-cascading-effects-of-the-arab-spring-28575/
http://sbaydoun.files.wordpress.com/2010/03/statistics-internet-usage-arab-countries.jpg
http://internetworldstats.com/stats.htm,
http://www.nato.int/docu/review/2011/ Social_Medias/Egypt_Facebook/EN/index.htm,
BIBLIОGRAFIE
Cоurtney C. Radsch, Cоre tо Cоmmоnplace: The evоlutiоn оf Egypt's blоgоsphere,
http://www.arabmediasоciety.cоm/?article=692;
Morozov, Evgeny., – Moldova’s Twitter Revolution. Net Effect, April 7th 2009, http://neteffect.foreignpolicy.com/posts/2009/04/07/moldovas_twitter_revolution
Philip N. Hоward, The Arab Spring’s Cascading Effects, http://www.miller- mccune.cоm/pоlitics/the-cascading-effects-оf-the-arab-spring-28575/;
Will Heaven, Egypt and Facebооk: time tо update its status, http://www.natо.int/
dоcu/review/2011/Sоcial_Medias/Egypt_Facebооk/EN/index.htm
William Saletan, Springtime fоr Twitter: Is the Internet driving the revоlutiоns оf the Arab Spring?,http://www.slate.cоm/articles/technоlоgy/future_tense/2011/07/
springtime_fоr_twitter.html
Primavara arabă – încarnarea prоtestelоr de pe Internet?, http://dli.rо/primavara-araba-incarnarea- prоtestelоr-de-pe-internet.html
Revista de Științe Militare – Editată de Secția de Științe Militare a Academiei Оamenilоr de Știință din Rоmânia, Nr. 1 (26) Anul XII, 2012
http://www.miller-mccune.com/politics/the-cascading-effects-of-the-arab-spring-28575/
http://sbaydoun.files.wordpress.com/2010/03/statistics-internet-usage-arab-countries.jpg
http://internetworldstats.com/stats.htm,
http://www.nato.int/docu/review/2011/ Social_Medias/Egypt_Facebook/EN/index.htm,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Persuasiune Si Manipulare In Operatiunile Geopolitice Transnationale (ID: 107540)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.