Paradoxurile Democratiei. Studiu Romania

CUPRINS

Introducere

Capitolul I Democrația

Definiții

Tipiri: Forme de democrație

Scurt istoric

Privire retrospectivă privind apariția democrației

Democrația guvernată și democrația care guvernează

Capitolul II Caracteristicile inerente procesului democratic și paradoxurile democrației

Ce înțelegem prin paradoxurile democrației?

Instituții democratice

Democrația în secolul XX

Capitolul III Analiza procesului democratic în societatea românească post-decembristă

Traziția și reforma

Începuturile democrației în România

3.3. Reglementări interne inerente oricărui proces democratic

Evoluția democrației românești după 1990

Respectarea drepturilor fundamentale ale omului ca element al democtrației

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o radigrafie a ideii de democrație, prezentând în cele trei capitole o analiză exhaustivă conceputului, scurtă istorie acestei forme de guvernământ, paradoxurile pe care democrația le presupune și nu în ultimul rând prezentarea, în linii mari, a democrației românești.

Actualitatea temei este dată de eșecurile înregistate, de-a lungul secolului al XX-lea, a diferitelor forme de guvernământ, marea majoritate a statelor europene alegând ca formă de guvernământ democrația.

În cuprinsul primului capitol am considerat oportun a analiza conceptul de democrație, tipurile acestei forme de guvernământ și, nu în ultimul rând , o scurtă retoespectivă a apariției democrației.

Așa cum se va regăsi și în cuprinsul lurării democrația însemnă conducerea de către popor sau de către cei mulți; dar, deoarece cei mulți erau în același timp și săraci, se considera adesea că înseamnă conducerea de către sărăcime, de către plebe.

În cuprinsul celui de-al doilea capitol se regăsesc descrise și detaliate principalel caracteristici ale procesului democratic, precum și paradoxurile acestei forme de guvernământ.

Tot în cadrul acestui capitol am considerat necsar a analiza instituțiile ce caracterizează un sistem democratic așa cum este acesta la început de secol XXI.

Pentru a evidenția contrastul dintre ceea ce presupune democrația la nivel teoretic și ceea ce este în realitate, în cadrul ultimului capitol am prezentat procesul democratic al societății românești în ultimii 23 de ani.

Este binecunoscut faptul că după 1989 România a trecut de la comunism la democrație, însă, deși ne aflăm la aproape 23 de ani de la Revoluția din Decembrie, România, deși europeană, mai are multe de învățat.

Actualitatea temei prezintă importanța din perspectiva numeroaselor abuzuri la adresa democrației începând cu anul 2008.

Comasarea alegerilor, răspunderea disciplinară a magistraților, bugetul pentru anul 2012, Acordul de Fiscalitate și Legea Sănătății sunt doar câteva dintre măsurile grave ale guvernanților la adresa fragilei democrații din România.

La mai bine de două decenii de la căderea comunismului și după tot atâta timp de tranziție confuză, plină de dramatism și de amatorism deopotrivă, este evident că este nevoie nu doar de o reformă morală a clasei politice, ci mai ales de o refundamentare principială a acesteia.

În fața crizei economice mondiale, amenințată de forța grupurilor nelegitimate democratic, slăbită instituțional, România de azi oferă imaginea unei țări în căutare de model social și coeziune publică.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, monografii apărute atât la nivel național cât și internațional.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor fenomene privind fenomenul democrației, stabilirea unor comparații și conexiuni, explicarea unor probleme importante ce țin de constituirea unui sistem modern și totodată eficient al existenței democrației.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor privind respectarea principiilor democrației.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor

cercetarea documentară întreprinsă la sediul unor instituții publice de nivel local pentru notarea gradului de respectare a cadrului legal privind exercitarea unei funcții publice.

CAPITOLUL I

DEMOCRAȚIA

Definiții

Conceptul de “democrație” este acea formă de guvernământ în care prerogativele puterii aparțin poporului și acesta le exercită suveran, prin corpul său electoral său, după caz, prin corpul său referendar.

Astfel, în literatura de specialitate se consideră că poporul se prezintă ca “putere originară”, iar organele constituite de el pentru a-i exprima și realiza voința sunt
“puteri derivate”.

În democrație toți cetățenii au drepturi și îndatoriri egale, fără privilegii sau discriminări. Printre principalele caracteristici ale democrației pot fi enumerate:

Universalitatea participării la rezolvarea problemelor publice;

Consacrarea și garantarea drepturilor și libertăților publice și private;

Pluralismul ideologic;

Aplicarea principiului majorității;

Pluralismul instituțional.

Însă, criteriul democrației rămâne încă polemic.

Astfel, democrația nu poate fi evaluată în sine, ci în strictă interdependență cu o multitudine de factori, între care: nivelul de dezvoltare economico-socială și politică, contextul istoric intern și ambianța internaționala, scopul fundamental al regimului politic și mijloacele promovate pentru atingerea lui, sistemul “instituțiilor-organisme” și al “instituțiilor-mecanisme”, modul de articulare a acestora și eficacitatea lor.

În doctrină s-a remarcat faptul că, Uniunea Europeans a stabilit, în 1993, la Copenhaga, câteva criterii politice ale democrației, respectiv instituții stabile, statul de drept, drepturile omului, respectul minorităților și protecția lor.

Democrația a ajuns să desemneze o “civilizație”, noțiunea de democratiă fiind încă, difuză și plurivalentă. Devenind un “cuvânt onorific universal”, democrația poate deveni și un “termen capcană”.

Prin urmare, problema definirii democrației are o dublă natură, impunând atât o definiție descriptivă, cât și una prescriptivă, atât o abordare ideală, cât și una reală. Realizarea finalităților și a scopurilor constituie așadar un element constitutiv al democrației, dimensiunea ei normativă.

Trecerea de la microdemocrații la macrodemocrații implică o nouă viziune asupra democrației însăși, regândirea și reașezarea criteriilor democrației. Poporul trebuie conceput ca “marea parte”, exprimată prin principiul majorității limitate, implicând astfel definirea democrației ca sistem al domniei majorității, limitate însă de drepturile minoritaății; viitorul democratic al oricarei democrații reale depinde de convertibilitatea majorității în minoritate; și invers, a minorității în majoritate. Dogmatismul, sectarismul, ostracizarea sunt deci sau trebuie să fie cu totul străine democrației.

“Puterea poporului” este pur și simplu o expresie eliptica; ea descrie numai începutul procesului, nu și rezultatul acestuia: guvernarea asupra poporului. De altfel, prin guvernarea poporului de către cei cărora poporul le-a delegat puterea, există riscul pierderii puterii reale de către popor și alunecarea spre puterea autocratică, adică spre non-democrație.

“Domnia majorității” nu trebuie privită decât ca formulă stenografică a domniei “majorității limitate”. Poporul reprezintă “majoritatea plus minoritatea”, iar scindarea în cele douî categorii se face numai temporar-printr-un proces decizional constând în alegeri-și pentru a se putea decide.

O majoritate care nu se poate transforma în minoritate, nu este o majoritate democratică; o astfel de democrație moare în chiar momentul nașterii ei; cel mult, primele alegeri sunt singurele alegeri democratice. Alternanta la putere reprezintă dinamica și mecanica democrației. Altfel, începutul democrației este forma romantică sub care ni se prezintă chiar sfârșitul ei.

“Autoguveranarea”, ca dimensiune imanentă a democrației, este un mit. Momentele ei de intensitate maximă sunt rare și efemere și tocmai aceasta demonstrează utopia autoguvernării permanente.

În actualul său rol de guvernare, poporul se exprimă, prin corpul electoral, numai discontinuu și elementar, prin alegeri. Însă autori ai literaturii de specialitate consideră că alegerile libere nu înseamnă nimic sau înseamnă un “suveran al nimicului”. Democrația presupune și “conflicte”, iar “domnia majorității”, ca formă de soluționare a conflictelor, este condiția imanentă a unei adevarate democrații. Dezacordul nu privește formă de guvernare, ci persoanele care guvernează și modul cum ele guvernează.

Politicul implică supraordonarea, structurarea ierarhică a colectivităților; altfel spus, “democrația verticală”, democrația înfăptuită, post-electoral, prin aleșii alegătorilor. D

Însă structurarea verticală a democrației ridică o întrebare incomodă de altfel: cum se face că, în cele din urmă, domnia majorității sfârșește prin a fi domnia minorității? “Grupul de control” rezultat din alegeri sau “minoritatea de putere” poate fi cu atât mai îndoielnică cu cât ea nu constituie totdeauna și o “elită”, un grup cu gradul cel mai ridicat de capacitate în domeniul lui de activitate.

Altfel spus, competiția electorală nu asigură “calitatea” rezultatelor, ci numai caracterul lor democratic. Și după cum se poate remarca în sistemele democratice tocmai acest aspect este deseori neglijat în teoria democrației.

Democrația trebuie să fie o poliarhie selectivă, dar și o poliarhie de merit. Practic reprezintă singura soluție, atâta vreme cât nu ne putem lipsi de conducători.

Tipuri, forme de democrație

În calitatea sa de titular suveran al puterii, poporul poate exercita această putere în forme mai mult sau mai puțin directe.

În acest sens, două sisteme ocupă poziții extreme-respectiv democrația directă și democrația reprezentativă, iar altele două poziții intermediare-democrația semi-directă și democrația semi-reprezentativă.

În cele ce urmează vom încerca prezentarea succintă, a caracteristicilor acestor forme de guvernare democratică.

Democrația directă este acea formă de guvernare în care poporul se autoguvernează, legiuiește el însuși și controlează executarea legilor.

Ea semnifică aplicarea integrală a ideii de democrație, receptarea in tenninis a dezideratelor lui J.J. Rousseau, care considera că poporul dispune de “integralitatea puterii” doar atunci când el însusți se află reunit.

Imposibilitatea practică de realizare a unei asemenea democrații este tot atât de vădită ca și generozitatea ideilor ce o caracterizează.

În sensul strict și originar al sintagmei, democrația directă n-a existat niciodată și este puțin probabil să se întăptuiască în viitorul previzibil. Ea este o formă idelaă de democrație,
o “curiozitate istorică”, o “curiozitate politică și instituțională”, o metaforă a retoricii, nu un fapt social realizabil.

Democrația directă este tot atât de desuetă ca “marina cu panze și lampa cu ulei”.

Ar trebui deci ca, mai degrabă, să se vorbească de democrația directă “observabilă” și de democrația directă “mai mare decât cea observabilă”, iar când se analizează o asemenea formă de democratie singurul element ce o facecă de realizare a unei asemenea democrații este tot atât de vădită ca și generozitatea ideilor ce o caracterizează.

În sensul strict și originar al sintagmei, democrația directă n-a existat niciodată și este puțin probabil să se întăptuiască în viitorul previzibil. Ea este o formă idelaă de democrație,
o “curiozitate istorică”, o “curiozitate politică și instituțională”, o metaforă a retoricii, nu un fapt social realizabil.

Democrația directă este tot atât de desuetă ca “marina cu panze și lampa cu ulei”.

Ar trebui deci ca, mai degrabă, să se vorbească de democrația directă “observabilă” și de democrația directă “mai mare decât cea observabilă”, iar când se analizează o asemenea formă de democratie singurul element ce o face directă rămâne doar judecata că ea nu este o democrație de tip reprezentativ.

Democrația reprezentativă.

Există o democrație reală și autentică atunci când, în societate, cei care-și doresc libertatea și egalitatea îi domină pe cei care doresc puterea..

Obiectiv sau subiectiv, practic și rațional, în locul democrației directe s-a cristalizat o altă formă de democrație, respective democrația reprezentativă.

Suveranitatea nu poate fi exercitată direct de titularul ei, fie acesta poporul sau națiunea. Apare deci necesitatea esențialmente de ordin pragmatic a reprezentării. Însă se pune întrebarea ce anume are a fi reprezentat, cum și în ce limite și care sunt raporturile dintre
reprezentați si reprezentanți?

În susținerea acestei idei s-au conturat două concepții, justificând două sisteme de guvernământ reprezentativ: suveranitatea populară și suveranitatea națională.

Prima, se regăsește în doctrina lui Rousseau, și pornește de la ideea suveranității populare, de la idea că suveranitatea aparține poporului și ca atare ea trebuie repartizată în cote-părți egale tuturor indivizilor care îl alcătuiesc.

Suveranitatea este inalienabilă și imprescriptibilă. Însă, exercițiul ei nu implică, în mod necesar, constituirea unor instituții reprezentative, ea putându-se exprima în cadrul procedurilor democrației directe sau semi-directe.

Totuși dacă asemenea instituții sunt constituite, pe calea exercitării dreptului cetățenilor de a le alege, ca deținatori ai “cotelor-părți” din suveranitate, cei aleși sunt strict și direct legați de alegătorii lor.

În aceste condiții, suveranitatea nu se poate manifesta decât prin voința celor ce o dețin.

Reprezentanții acestora nu sunt, decât simpli mandatari ai celor reprezentați, urmând să facă cunoscută voința imperativă a acestora. Așadar, în prezența unui mandat imperativ din care decurg următoarele consecințe:

Mandatarul, de regulă, parlamentar, nu exprimă propria voință, ci voința celor care 1-au mandatat, respective corpul electoral dintr-o circumscripție;

Conduita lui în Adunarea Reprezentativă nu poate fi alta decât aceea care i-a fost prescrisă expres de către mandanți;

Parlamentarul trebuie să “raporteze” periodic alegătorilor săi asupra modului cum își îndeplinește mandatul.

Ținând cont de acest aspect:

Alegătorii, asemeni oricărui mandant-îi pot retrage oricând mandatul, sub motiv că mandatarul nu a respectat prescripțiile date sau pentru că le-a depășit;

Titularul suveranității-poporul-poate, pe calea unui referendum, să modifice sau să anuleze orice decizie a Adunării Reprezentative, dacă aceasta nu corespunde voinței sale.

În doctrină s-au făcut remarcate următoarele lipsuri ale acestui sistem:

Imposibilitatea parlamentarului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrâns să acționeze în limitele intereselor unei anumite circumscripții electorale;

îngrădirea libertății de acțiune a parlamentarului, el fiind cu totul subordonat voinței alegătorilor săi.

A doua concepție, ce se regăsește în doctrina lui Montesquieu, pornește de la ideea suveranității naționale, potrivit căreia suveranitatea aparține națiunii, ca entitate colectivă.

Suveranitatea este indivizibilă, inalienabilă și imprescriptibilă. Dar cum voința Națiunii nu poate fi exprimată de ea însăși, în întregul ei, pe calea sufragiului universal, Națiunea își desemnează reprezentanții, pentru ca aceștia, în numele ei, să exercite suveranitatea.

Prin urmare, Națiunea în întregul ei deleagă, printr-un mandat colectiv și general, reprezentanței naționale constituite prin sufragiu exercitarea suveranității. Reprezentanții individuali desemnați de Națiune devin reprezentanții generali ai acesteia, concepută ca entitate colectivă și abstractă.

Ei nu traduc pur și simplu voința generala, ci chiar o creează; “mandatul de drept public” este general, liber, irevocabil, prezumând totdeauna exercitarea lui în conformitate cu voința mandantului.

De aici decurg câteva consecințe:

deoarece suveranitatea e una §ș numai una, indivizibilă și inalienabilă, reprezentanța națională în întregul ei devine mandatara Națiunii;

Deciziile Reprezentanței nu trebuie ratificate de Națiune;

Parlamentarii, ca reprezentanți ai întregii Națiuni, nu pot fi revocați de alegătorii lor, nici nu au obligația de a da socoteala în fața acestora;

Parlamentarul nu are nevoie de instructiuni din partea corpului electoral, el procedand dupa intima lui convingere; e) Demisia in alb a parlamentarului e nula, chiar daca ea a fost data ca garantie a bunei sale credinte in exercitarea mandatului0.

Nu pot fi insa ignorate nici implicațiile negative ale acestui sistem, între care:

Excluderea oricărei subordonări juridice organizate a celor aleți față de alegători;

Posibilitatea parlamentarului de a aluneca spre arbitrar și voluntarism;

Corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a reprezentantului, iar nu unul de voință;

Adunarea Reprezentativă, considerată ca depozitară exclusivă a suveranității naționale, având omnipotența de a decide în numele Națiunii, se transformă într-un interpret infailibil al voinței generale;

Înlocuirea voinței generale cu voința partidului sau a formațiunii căreia parlamentarul îi aparține și față de care, în principiu, el se conformează, mai ales dacă structurile de partid sunt stricte și functionează sever.

Așadar, iată doar cateva dintre motivele pentru care sistemului mandatului reprezentativ, larg acreditat, a trebuit să i se aducă unele corective.

Un astfel de corectiv poate fi considerat și posibilitatea excluderii din parlament.

În 5 state, deputații excluși din partidul lor sunt considerați excluși și din parlament; în Portugalia schimbarea partidului de către deputat este motiv de excludere a acestuia din parlament; în Tailanda, deputatul poate, totuși, în 60 de zile de la excluderea din partidul său, să adere la un alt partid; însă, în 7 state, printre care Belgia, Mexic, Monaco, nu se prevede nici posibilitatea revocării deputatului, nici a excluderii lui.

Democrația semi-reprezentativă constituie expresia și rezultatul tentativelor de a atenua consecințele negative ale “ultra-reprezentativității”. Astfel, într-o democrație semi-reprezentativă:

Instituționalizate sau nu, legăturile parlamentarului cu corpul său electoral au devenit o practică constantă în aproape toate sistemele parlamentare;

Asupra parlamentarului planează totuși amenințarea refuzului corpului electoral de a-1 realege;

Cu prilejul alegerilor, de regulă, prin votul lor, alegătorii se pronunță și asupra unui “program politic” și de “guvernare”, pe care candidatul îl susține ca independent sau ca persoană aparținând unui partid sau formațiuni;

Publicitatea vieții parlamentare asigură, totuși, o oarecare supraveghere a activității parlamentarilor din partea celor care i-au ales;

Durata mandatului este limitată;

în unele sisteme constituționale a fost limitată expres-ori s-a încetățenit cutumiar-imposibilitatea dobândirii succesive de către aceeași persoană a mai mult de două mandate;

De regulă, este reglementată ipoteza disoluției Adunării Reprezentative, înainte de termenul pentru care ea a fost aleasă.

Democrația semi-directă reprezintă un sistem în care coexistă și se realizează-prin mijloace tehnice adecvate-principiul reprezentativității și așa-zisa “democrație pură” (democrația directă).

Altfel spus, pe lângă organul legiuitor ales prin sufragiu universal sunt instituționalizate mijloace de intervenție directă a poporului în procesul legiferării și, izolat, chiar în activitatea administrativă.

Asemenea mijloace tehnice de intervenție directă sunt, în general, instituționalizate: inițiativa populară, veto-ul popular, revocarea mandatului, referendumul, opțiunea, recall-ul deciziilor judecătorești.

Scurt istoric

Democrația-ce reprezintă una din formele de guvernământ-exprimă modul în care, practic, se exercită puterea politică.

Diferitele forme de guvernământ pot succede în cadrul aceleiași structuri de stat; aceași formă de guvernământ poate exista în statele cu structuri diferite.

Forma de guvernământ cuprinde ca element constitutive și condițiile în care se realizează atribuțiile de șef de stat.

De asemenea, ea vizează raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat să îndeplinească atribuțiile de șef de stat și celelalte categorii de organe, îndeosebi parlamentul și guvernul.

Istoricului antic Herodot și filosofiilor Platon și Aristotel le revine meritul de a fi încercat prima clasificare a diferitelor forme de guvernământ.

Astfel, Aristotel propunea constituirea a trei grupe de asemenea forme: monarhia-carracterizată prin concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane, aceasta putând degenera în tiranie sau despotism; oligarhia-în care puterea se împarte între mai mulți indivizi sau ea este rezervată unui grup restrâns și democrația unde poporul deține puterea suverană și el o exercită direct.

Însă, această clasificare a fost îmbogățită și nuanțată de o manieră sensibil diferită: republică-desemnând toate formele politice lipsite de un șef de stat ereditar și în care puterea aparține fie unei părți din populație (aristocrația), fie poporului (democrația), monarhia- unde puterea aparține unei singure persoane, care o exercită după legi fixe și stabile și despotismul-desemnând acele forme în care puterea se exercită fără niciun fel de limite sau reguli.

Descoperirea democrației

Asemeni multor termini centrali ai politicii democrația este un cuvânt de origine greacă, care combină două cuvinte mai scurte, demos și kratos.

Demos reprezintă întregul ansamblu al cetățenilor trăind într-un anumit polis sau cetate-stat, dar putea fi de asemenea folosit pentru a desemna „gloata”, „plebea” sau „clasele de jos”. Kratos putea însemna „putere” sau „cârmuire”. Însă cele două noțiuni nu sunt identice.

Astfel, o democrație formală, în care poporul sau reprezentanții lui par să cârmuiască, poate ascunde o distribuție foarte nedemocratică a puterii reale. Sau invers, un sistem politic în care un monarh sau o aristocrație conduc în mod formal, poate camufla faptul că puterea reală se află în mâinile poporului.

Această ambiguitate a celor doi termeni constituent, prezenta chiar de la nasterea conceptului si reali-tatii democratiei are o importanta permanenta pentm surprin-derea sensului si istoriei sale.

Democrația însemnă conducerea de către popor sau de către cei mulți; dar, deoarece cei mulți erau în același timp și săraci, se considera adesea că înseamnă conducerea de către sărăcime, de către plebe.

Însă, Aristotel credea că un stat în care guvena o majoritate bogata putea fi numit în mod corect ca fiind o democrație.

Esența problemei nu era numărul pur și simplu. „Ori de câte ori oamenii cârmuiesc în virtutea averii lor, fie ca sunt puțini sau mulți, avem a face cu o oligarhie, iar acolo unde cârmuiesc săracii, avem democrație”. Astfel, oligarhia nu însemna pur și simplu guvernarea de către cei puțini, ci de către cei puțini „bogați și de neam bun”; în timp ce democrația era guvernarea de către cei mulți și săraci.

O ambiguitate similară și complementară exista în privința termenului „aristocrație”.

Era admis că acei puțini bogați și de neam bun erau, de asemenea „cei mai buni” din punct de vedere moral și politic.

Aristotel și așa-numitul Bătrân Oligarh-amandoi lipsiți de simpatie pentru democrație-foloseau într-un mod aproape natural termeni precum virtuoșii, nobilii, cei mai buni, cei puțini, notabilii, bogații, într-un mod aproape interșanjabil și puneau în contrast acest grup de elită cu celălalt, numit în diverse feluri: gloata, săracii, masa, cei mai răi și așa mai departe.

Desigur că societatea contemporanu nu este obisnuită a asocia democrația cu asemnea expresii ostile de clasa și ale conflictului social.

Totuși, democrația, atât în Grecia veche, cât și în viața politică a ultimelor două secole, nu a fost niciodată realizată fără luptă și această luptă a fost întotdeauna, în bună măsură, un tip de lupă de clasa, chiar dacă ea este caracterizată foarte simplu, așa cum procedau mulți greci, ca o lupta a celor mulți și săraci împotriva celor puțini, bogați si de neam bun.

Aceasta pentru că grecii nu doar au inventat conceptul de democrație.

Conceptul fusese creat pentm a descrie o realitate aflată în evoluție-acel tip de cetate-stat în care corpul cetățenesc se guvena singur.

Polis-ul sau cetatea-stat era de obicei o mică entitate care se autoguverna si autosusținea și care, în afară de autonomia sa politică, poseda foarte puține din caracteristicile statului modern.

Până și cei care nu condamnă democrația au inventat moduri subtile de a o discredita.

Astfel, mulți istorici moderni ai Greciei clasice au mers pe urmele lui Thucydides și ale altor comentatori, argumentând că democrația a mers destul de bine atât timp cât populația s-a mulțumit să urmeze conducerea exercitată de purtătorii de cuvânt educați ai clasei de sus, precum Pericles: Mai curand el i-a condus pe ei decât ei pe el… Astfel, în ceea ce, nominal, era o democrație, puterea se afla efectiv în mâinile celui dintâi cetățean… „În timpul lui, cetatea a ajuns foarte mare”.

Abia după moartea lui Pericle, a intervenit decăderea, când poporul a preferat să îi urmeze pe așa-numiții demagogi.

Evenimentul care a contribuit mai mult decât oricare altul la alterarea reputației democrației ateniene este, fără îndoială, judecarea și executarea lui Socrate, în anul 399
î. Chr. pentru împietate și coruperea tinerilor.

Este adevărat ca nu ar părea exagerat dacă am spune că acesta este, probabil, singurul lucru pe care toata lumea îl știe despre democrația ateniană.

Sentinta care afirmă vinovația lui Socrate a fost adoptata cu 281 de voturi contra 220, un rezultat strâns care indica faptul că decizia nu a fost rezultatul isterieide masă.

Totodată, nu se poate susține că această aspră judecare a lui Socrate era tipică în vreun fel pentru atitudinea democrației ateniene față de criticii sau chiar inamicii ei.

Însuși faptul că Platon și Aristotel și-au petrecut cea mai mare parte a vieții făcându-și cunoscută învățătura în Atena dovedește acest lucru.

De asemenea, nici asocierea lui Socrate cu Cei Treizeci de Tirani care, cu cinci ani înainte, lansaseră cu ajutorul spartanilor o lovitură împotriva democrației, nu a fost hotărâtoare.

Democrația restaurată i-a tratat cu excesivă clemență pe conducătorii acelei tentative de a o distruge, chiar dacă acest lucru nu i-a putut fi de folos lui Socrate.

John Stuart Mill un mare admirator al lui Socrate, îl descria în On Liberty într-un mod mai degrabă extravagant, ca fruntașul și prototipul tuturor celor care, după el, au propovăduit virtutea și maestru recunoscut al tuturor marilor gânditori care au trăit de atunci, era înclinat să protesteze împotriva acestei generozități, probabil nelalocul ei.

Astfel, în timp ce procesul și condamnarea lui Socrate nu pledează deloc în
favoarea democrației ateniene, tocmai caracterul atipic al evenimentului trebuie să ne ducă la anumite concluzii ample despre democrație.

Faptul ca s-au tras o serie de concluzii spune mai multe despre forța tradiției
anti-democratice în gândirea europeană, decât despre democrația ateniană.

Esența democrației a fost participarea directă a ansamblului cetățenilor la guvernarea cetății.

Această participare lua două forme principale. Pe de o parte era adunarea sau Ecclesia, la care orice cetățean era îndrituit să ia parte și care lua deciziile finale cu privire la politică. Ea era corpul suveran și era compusă din toți cetățenii.

A doua trăsătură principală a acestui sistem al guvernării populare directe este eel pla fel de importantă. Este vorba despre ocuparea aproape tuturor funcțiilor legate de guvernare și de administrarea legilor votate de cetățeni nu prin competiție electorală, ci prin tragere la sorți.

Cu excepția folosirii referendumurilor, care sunt o trăsătură obișnuita a politicii in Statele Unite, Elveția și alte câteva țări, serviciul juraților, care poate reveni, în principiu, oricărui cetățean, este aproape singurul vestigiu al participării directe a cetățenilor la adoptarea și administrarea legilor, care mai supraviețuiește în democrațiile moderne.

Acest sistem în care cetățenii ocupau funcțiile prin rotație, la întâmplare și în care aveau dreptul de a participa la adunare semnifică faptul ca Atena dintre anii 462 și 322
î. Chr. se apropiase, mai mult decât a făcut-o vreodată orice altă comunitate, de atingerea idealului democratic al guvernării de către poporul însuși, prin participarea cetățenilor și

nu prin substitutele modeme ale reprezentării sau chiar delegării.

Pentru a se asigura că participarea nu era limitată, în practică, doar la cei care aveau răgazul necesar pentru a se dedica politicii, a fost introdusă o indemnizație, mai întâi pentru apartenența la consiliu și la serviciul juraților și, mai târziu, pentru participarea la adunare.

Această practică a fost criticată adesea de criticii democrației pentru faptul că introducea o motivație pecuniară.

Însă această critica nu era corectă deoarece indemnizația a fost întotdeauna foarte modestă. Ea nu făcea altceva decât să ofere o compensație cetățenilor care munceau pentru pierderea de salariu sau de profit pe care ar fi suferit-o.

Așadar, într-un sens, era vorba de o guvenare prin amatori, iar aceia care credeau, precum Socrate și Platon, că guvernarea cerea o competență aparte, ca atâtea alte forme de muncă specializată, priveau, desigur, cu mânie și dispreț experimentul atenian.

La fel procedau marginalizații obișnuiți cu regalitatea, cârmuirea de către o singură persoană, care avea să fie regula de-a lungul a mai mult de două mii de ani.

Privire retrospectivă privind apariției democrației

Ideea fundamentală a democrației-ideea drepturilor politice egale pentru toți (sau cel puțin pentru toți barbații), ideea unei guvenări de către cei săraci sau de către popor, ideea de a răsturna ierarhiile tradiționale-nu a dispărut niciodată cu desăvârșire de-a lungul istoriei, în rândul majorităților.

Cert este că asemenea aspirații au ieșit la suprafață cu extraordinară promptitudine în momente de criză sau revoluție.

Sarcina de a descoperi sau recupera ideile și aspirațiile acestor majorități ascunse a început să fie asumată, însă ea rămâne, proiectul central pentru istoriei într-o epocă democratică.

A trecut mai puțin de un secol de când au fost publicate dezbaterile Putney pentru prima oară.

Este, deci, imposibil a face afirmații dogmatice despre începuturile exacte ale gândirii și politicii democratice moderne. În complexitatea evoluției democratice derivă cel puțin două curente majore. Pe de o parte este egalitarismul inerent Reformei protestante, precum și teoria și practica rezistenței în fața conducătorilor stabiliți și chiar a democrației radicale care a evoluat din ea.

Pe de altă parte, este moștenirea ideologică și instituțională a feudalismului: adunările stărilor privilegiate, de obicei ale aristocrației, clerului și oamenilor de rând, care s-au dezvoltat în societățile feudale și care erau concepute în intențtia de a fi reprezentative, în linii mari, pentru circumscripții sau grupări sociale mai largi.

Faptul că aceste două curente au fost convergente poate crea aparența retrospectivă a inevitabilității, însă nu a fost nimic previzibil sau armonios în această evoluție.

În intenția fondatorilor protestantismului nu a stat, în niciun fel, dorința de a încuraja nemulțumirea sau nesupunerea. Luther a susținut că era mai bine să asculți un principe care face rău decât un popor care face bine și a făcut o distincție foarte clară între lucrurile spirituale și cele temporale, între regulile și valorile potrivite vieții interioare a sufletului și cele potrivite vieții în lumea exterioară, căzută și păcătoasă.

Distncția dintre cele două împărății, a lui Dumnezeu și a acestei lumi, deși fundamentală era dificil de trasat. Atât Luther cât și Calvin acceptau că diriguitorii seculari nu au dreptul de a legifera asupra problemelor spirituale.

Doctrina egalitară a preoției tuturor credincioșilor era concepută cu intenția de a fi aplicată numai problemelor spirituale.

Credința că Dumnezeu vorbește direct indivizilor le-a dat protestantilor o încredere în ei însăși și un devotament pentru propria cauză pe care oamenii obișnuiți din Occident nu le-au cunoscut poate niciodată înainte.

Din acest devotament religios, care nu era propriu doar protestantilor, au izvorât primele experimente ale puterii populare din epoca modenă. A le numi democrații ar putea genera asteptări eronate. Ele nu erau deschise sau tolerante și caracterul lor popular garanta faptul că erau privite cu teamă și oroare de clasele avute.

Înstăpânirea așa-numiților anabaptiști asupra Munsterului, în 1536, a devenit proverbială, pentru mai mult de un secol, printre oamenii respectabili, pentru presupusa anarhie, sălbaticie și nebunie care trebuia să rezulte dacă mulțimea ar fi câștigat puterea politică.

Pentru Francis Hotman, cel care a scris Francogallia, pentru autorul (încă incert) al Vindiciae contra Tyrannos (1579) precum și pentru scriittorul scoțian George Buchanan poporul era cel care trebuia să decidă când și dacă un conducător a devenit tiran.

Penrtu toți cei trei autori, sursa ultimă a autorității regale nu este Dumnezeu sau tradiția, ci poporul, fie printr-o decizie populară originară de a institui o monarhie, fie printr-o alegere populară a conducătorilor, reînnoită constant.

Hotman scoate în evidență că, în vreme ce un popor poate exista fără rege, “… un rege fără popor este la fel de greu de închipuit precum un pastor fară turmă” și sugerează că
presupusul regat antic al Francogalliei nu era supus legii moștenirii, ca un patrimoniu privat, ci era transferat în mod obișnuit prin voturile și hotărârile poporului.

Hotman invoca un trecut ipotetic pentru a lansa o provocare principiului ereditar și afirma dreptul poporului de a-și alege conducătorii, chiar dacă nu se punea problema tiraniei.

Autoral lucrarii Vindiciae afirma într-un mod similar că, de vreme ce nimeni nu s-a născut vreodata cu coroana pe cap și sceptml in mână și nimeni nu poate fi rege de unul singur și nici nu poate domni fără un popor, urmează cu necesitate că regii au fost instituiți de popor de la început. El adăuga, semnificativ: “în toate regatele bine orânduite, acest obicei mai exista încă.”

George Buchanan susține și el că poporul este sursa ultimă a legilor: “Legea este mai puterică decât Regele, iar Poporul este mai puteric decât Legea, deoarece Poporul este ca și Părintele Legii, Autorul ei, cu siguranță.”

Așadar avem, la începutul epocii modeme, o doctrină destul de bine dezvoltată a suveranității populare. Poporul face legile și își selectează conducătorii. Conducătorii sunt de asemenea în serviciul lui.

Aceste susțineri erau radicale nu numai pentru că ele se dezvoltau exact în același timp cu o teorie a suveranității absolute, nelimitate, care avea să devină baza intelectuală a absolutismului, acesta fiind modelul de guvemare dominant în secolele al XVII-lea și al
XVII-lea.

În unele țări, cum ar fi Rusia și Austria, absolutismul a durat chiar până în secolul al XX-lea.

Principalul exponent contemporan al acestei teorii a fost Jean Bodin, ale cărui Les Six Livres de la RepuBlique au apărut tot în anii 1570. Pentru el, Principalul semn al majestății suverane și al puterii absolute este, în chip esețial, dreptul de a impune legi supușilor, în general fără consimțământul lor… Legea nu este nimic altceva decât comanda suveranului în exercițiul puterii.”

Cum absolutismul s-a impus în secolul al XVII-lea, multe adunări tradiționale ale stărilor au intrat în hibemare, iar evoluția graduală a unei astfel de adunări în direcția unui parlament modem, așa cum s-a întâmplat în Anglia, a fost mai degrabă excepția decât regula în Europa modernă timpurie.

Atât Buchanan cât și autorul lucrării Vindiciae preînâampinau explicit acuzația că plasează puterea politică ultimă în âainile mulțimii, ale fiarei cu multe capete, după cum o numesc ambii autori.

În Vindiciae răspunsul era ca “atunci când vorbim de popor, înțelegem prin aceasta numai pe aceia care își capătă autoritatea de la popor, magistrații, cei pe care poporul i-a desemnat să îl reprezinte. Înțelegem de asemenea adunarea stărilor…” .

Buchanan se înscria pe o linie similară, deși ușor mai radicală.

Cazul lui Hotman este cu deosebire interesant prin aceea că, în timp ce în prima ediție era folosit cuvântul populus, în ediția din 1576 era introdus termenul ordines, însemnând ordinele stărilor, pentru a-i liniști pe cei alarmați de sunetul periculos de democrației al primei versiuni.

Acești autori se confruntau cu o problemă tactică fundamentală în dezvoltarea teoriei democratice.

Era clar că noțiunea de suveranitate populară oferea singura bază plauzibilă de pe care putea fi provocată teoria și practica absolutismului. Însă limbajul suveranității populare este prin natura lui universalist.

Cum trebuia folosit un asemenea limbaj în interesul celor responsabili și respectabili, fără a pune o armă ideologică în mâinile mulțimii și a celor care pretindeau că vorbesc în
numele ei?

Este o dilema care avea să revină de-a lungul istoriei mișcărilor liberale și democratice, atunci când grupurile radicale împingeau în mod repetat logica unei afirmații aparent universaliste, mai departe decât intenționaseră vreodată clasele respectabile.

Unul din aceste grupuri au fost Nivelatorii, care a apărut ca o forță politică semnificativă, în Anglia, la sfârșitul anilor 1640. Există motive suficiente pentru a-i considera primul partid politic radical-democratic organizat, din lume, deoarece, așa cum remarca
A.L. Morton, ei au avut un program publicat, de reforme și politici cuprinzătoare.; ei au avut o conducere și membri care plăteau cotizații și erau organizați în grupuri locale.

Nu erau, totuși, un partid parlamentar. Ei aveau un anumit suport în Parlament, dar forța lor stătea în afara lui, iar strategia lor era de a mobiliza acest suport prin demonstrație, petiții și printr-o organizare în interiorul armatei.

Parlamentul, ales înaintea războiului civil, nu mai reprezenta opiniile celor care luptaseră împotriva regelui. Așa cum s-a întâmplat adesea în epoca modernă, experiența războiului a dat celor care participaseră la el și îi supraviețuiseră, o conștiință nouă și mai plină de încredere a propriei valori și poziții. Nivelatorii au articulat această conștiință și au canalizat-o într-un set coerent de revendicari politice democratice.

În timpul faimoaselor dezbateri dintre Nivelatori și conducătorii armatei, în special Cromwell și Ireton, care au avut loc la Putney, în toamna anului 1647, Nivelatorii au argumentat că aceia care au luptat de partea Parlamentului câștigaseră dreptul de a vota: dacă un popor se va elibera vreodată de tiranie, aceasta va fi după șapte ani de război și de luptă pentru libeitatea lui spunea Maximilian Petty.

Când Ireton a întrebat dacă noua constituție propusă, Agreement of the People, implică faptul că fiecare locuitor bărbat ar trebui să aibă un vot, colonelul Thomas Rainborough a răspuns cu o proclamare devenită faimoasă, a principiului guvemarii prin consimțământ popular:

Fiindcă eu cred cu adevărat că el, omul cel mai sărac din Anglia, are o viață de trăit, așa cum are și cel mai mare; așa că, domnule, eu cred cu adevărat că e limpede: fiecare om care trebuie să trăiască sub o guvernare trebuie mai întâi să se pună el însuși, prin propriul
consimțământ, sub acea guvernare; și mai cred că omul cel mai sărac din Anglia nu e deloc legat de acea guvernare sub care nu s-a așezat prin consimțământul lui;.

Nivelatorii au adresat o provocare la adresa opiniei tradiționale, conform căreia drepturile politice aparțineau exclusiv' proprietății-sau deținatorilor de terenuri și avansau propunerea democratică în baza căreia acele persoane pe care Cromwell le descria disprețuitor ca iind lipsite de orice dorință în afara celei de a respira, aveau și ele drepturi politice.

De asemenea, Nivelatorii au afirmat supremația poporului asupra Parlamentului.

Astfel, autorul lucrării The Remonstrance of Many Thousands Citizens reamintea în 1646 Camerei Comunelor că “noi suntem Superiorii voștri, iar voi, Agenții nostri; … noi v-am posedat cu aceeași putere care era în noi înșine … Căci noi am fi putut pe drept să ne descurcăm și fără voi, dacă așa am fi crezut de cuviință”.

Trebuie remarcat că ne-am depărtat de concepția greacă despre democrație ca guvernare de către poporul însuși.

Problema principală este acum dreptul poporului de a-și alege reprezentanții și de a le cere socoteală; și, în acest context englez, Parlamentul a devenit deja centrul luptei pentru democrație, așa cum avea să rămână în secolele următoare.

Pe de altă parte, Nivelatorii nu au acceptat niciodată că suveranitatea rezidă în Parlament.

Poporul, oricum era definit, era suveran și membrii Parlamentului erau agenții lui, aflați acolo pentru a executa voința populară. Acei membri ai Parlamentului care nu izbuteau să făcă acest lucru trebuia să fie înlocuiți. Nivelatorii erau în favoarea unor alegeri anuale, sau măcar bianuale și sugerau că nimanui să nu-i fie îngăduit să candideze pentru două parlamente succesive.

Ei mai doreau să vadă extins principiul alegerilor populare și în afara Parlamentului și sugerau ca magistrații și judecătorii să fie aleși annual. Puterea populară se afla în centrul viziunii lor despre o nouă ordine politică și socială.

Însă opiniile care au prevalat în practică au fost cele ale lui Cromwell și Ireton. Proprietatea a rămas precondiția drepturilor politice, iar argumentul lui Ireton la Putney, după care libertatea nu poate fi asigurată într-un sens general, dacă e necesar ca proprietatea să fie prezervată, a fost acceptat de proprietarii aflați la conducere ca un adevăr necesar al politicii.

În special dupa aranjamentul politic din 1688-1689, se afirma mai deschis că niciodată că puterea politică aparținea, de drept, proprietarilor.

John Locke, filosoful al cărui nume este întotdeauna asociat cu aranjamentul din
1688-1689, din Anglia.

Locke este corect identificat cu dezvoltarea gândirii politice liberale și astfel, printr-un mod de gândire destul de comun, numele său este legat și de ideea de democrație.

Pentru Locke, guvernământul civil, în opoziție cu tirania sau despotismul, trebuie întemeiat pe contract și consimțământ. Guvernământul beneficiază de încrederea pe care poporul i-o acorda întru apărarea propriului său interes.

Dacă această încredere este dezamagită, poporul avea dreptul de a opune rezistență guvenământului și de a-l înlocui cu altul. Locke făcea parte, astfel, din tradiția contractualistă, care, de obicei, poartă cu sine presupoziția că drepturile și puterea politică aparțin în ultimă instanță poporului, iar faptul că el dezvolta și îngăduie în mod explicit dreptul la rezistență a conferit doctrinei sale un potențial subversiv, de care radicalii de mai târziu s-au folosit efectiv.

CAPITOLUL II

CARACTERISTICILE INERENTE PROCESULUI DEMOCRATIC ȘI PARADOXURILE DEMOCRAȚIEI

Ce înțelegem prin paradoxurile democrației?

Democrația nu este doar un proces de guvernare. Datorită faptului că drepturile sunt elemente necesare în instituțiile politice democratice, se poate trage concluzia că democrația este un sistem de drepturi. Teoretic, dreturile reprezintă piatra de temelie a unui sistem democratic.

De exemplu, în cazul participării efective cetățenii trebuie să posede dreptul de a-și exprima opinii în materie de politică. Acestea sunt standardele democratice. În cazul nostru cetățenii trebuie să aibă un drept de a analiza alternativele, un drept de a participa la hotărârile privind ceea ce va fi inclus pe agendă.

Prin definiție, niciun sistem nedemocratic nu permite cetățenilor săi, o paletă at-t de largă de drepturi politice.

Diferența dintre un sistem democratic și unul nedemocratoc nu constă doar într-o banală definiție oferită celor două sisteme.

Pentru satisfacerea cerințelor democrației se impune ca drepturile intrinseci să aparțină, în realitate, cetățenilor. Nu este suficient să se promită, printr-o lege sau printr-un document constituțional, drepturi dmeocratice. Drepturile trebuie acordate efectiv cetățenilor.

Dacă ele nu există atunci nu vom putea vorbi de un sistem democratic, indiferent de ce susțin conducătorii lui.

Alături de toate drepturile și oportunitățile care sunt strict necesare pentru ca un guvernământ să fie democratic, cetățenii unei democrațiii se vor bucura și de o serie de libertăți.

Democrația are un rol esenția în în universul valorilor sau bunurilor.

Asemeni celorlalte drepturi esențiale într-un proces democratic, libertatea de expresie își are propria valoare deoarece este fundamentală pentru autonomia și judecata morală.

Mai mult, o societate democratică nu ar supraviețui vreme îndelungată dacă cetățenii săi nu ar reuși să creeze și să mențină o cultură politică favorabilă, o cultură generală care să susțină idealurile democratice,.

Un alt element al democrației îl reprezintă faptul că această formă de guvernare îi ajută pe oameni să-și protejeze idealurile. Astfel, fiecare cetățean își dorește sănătate, respect, siguranșă, timp liber etc.

Nicio ființa umană nu se poate bucura de o viață satisfăcătoare dacă nu trăiește în asociere cu alte persoane. Însă, a trăi în asociere cu alte persoane are un preț: nu poți face întotdeauna ceea ce îți place.

Astfel se naște întrebarea cum pot fi alese regulile pe care grupul, cu care conviețuiești, te obligă să le respecți? Datorită capacității statului de a-și întări legile prin coerciție, se ridică problema cum poți fi liber să alegi legile impuse de stat dar, în același timp, alegându-le, să nu fi liber a le încălca?

Dacă cetățenii ar cădea întodeaun ade acord, soluția ar fi extrem d esimplă: pur și simplu legile, care guvernează un sistem democratic, ar fi adoptate în unanimitate. Însă, în această situație poate că nu este nevoie de legi.

Experiența arată că unanimitatea autentică, neforțată, de durată, se găsește rar printre oameni, consensul perfect și durabil fiind un țel de neatins.

Procesul democratic nu poate garanta tuturor membrilor că vor trăi efectiv conform unor legi alese de ei, înă el extinde auto-determinraea până la limitele sale posibile.

Democrația încurajează evoluția umană mai mult decât oricare alternativă.

Aproape fiecare are anumite păreri despre calitățile umane dezirabile sau nu, calități care ar trebuie încurajate dacă sunt dezirabile. La naștere majoritatea ființelor umane posedă potențialul de a-și forma anumite calități dezirabule, cum sunt onestitatea, corectitudinea, curajul etc. Însă, în ce măsură și le formează depinde de multe circumstanțe, printre care se află și natura sistemului politic în care trăiesc. Numai sistemul democratic oferă posibilitatea formării depline a călităților menționate. De cele mai multe ori, toate celelalte regimuri reduc limitele în care adulții pot acționa pentru a-și proteja interesele sau pentur a ține cont de interesele altora, a-și asuma responsabilitatea față de decizii importante sau a se angaja liberi împreună cu ceilalți în căutarea celei mai bune decizii.

Însă, trebuie menționat faptul că un guvernământ democratic nu este suficient pentru a asigura oamenilor formarea acestor calități, dar este esențial.

Unul dintre cele mai importante argumente pentru a prefera un guvernământ democratic consă în faptul că poate realiza egalitatea politică a cetățenilor într-o mai mare măsură decât orice altă alternativă.

De asemenea, un alt important avantaj al regimurilor democratice îl reprezintă faptul că nu luptă unul împotriva celuilalt. Astfel, Robert Dahl, menționează în lucrarea sa “Despre democrație” că între anii 1945-1989, din cele 34 de războaie internaționale niciunul nu a avut loc între țări democratice.

Nu mai puțin adevărat este faptul că cetățenii și liderii democratici învață arta compromisului. Mai mult, au tendința de a privi cetățenii din alte state democratice ca fiind mai puțin amenințători, mai de încredre.

Astfel, se poate afirma că o societate democratică poate fi considerată o lume mai pașnică.

Instiuții democratice

Pentru a putea vorbi de democrația unui stat este esențial a stabili care sunt instituțiile politice ale democrației pe la o scară largă, adică instituțiile politice necesare unui stat democratic.

Cum putem stabili ce instituții politice sunt necesare pentru o democrație pe scară largă?

Desigur că pentru a stabili acest aspect putem analiza istoria țărilor care și-au schimbat instituțiile politice ca urmare a revendicărilor pentru cuprinderea mai largă a poporului și participarea efectivă la guvernare și la viața politică.

Deși statele care au încercat secole de-a rândul să obțină cuprinderea și participarea nu erau neapărat animate de idei democratice, începând de prin secolul al XVIII-lea tindeau să-și justifice revendicările apelând la idei democratice și republicane.

Însă, ce instituții politice căutau și care din ele au fost cu adevărat adoptate în aceste țări?

Totodată, putea analiza țări a căror guvernare este numită democratică, în general, de către majoritatea locuitorilor țările respective, de mulți oameni din alte țări și de cărturari, jurnaliști etc.

Altfel spus, în vorbirea obișnuită și în discuțiile erudite, țara aceea este denumită o democrație.

Nu în ultimul rând putea medita asupra unei anumite țări sau grup de țări sau poate chiar o țară ipotetică, pentru a ne imagina, într-un mod cât se poate de realist, ce instituții politice ar fi necesare pentru a îndeplini, în mare măsură, scopurile democratice.

Potrivit lui Robert Dahl democrația, pe scară largă, presupune:

Oficiali aleși prin vot

Alegeri libere, corecte și frecvente

Libertatea de expresie

Surse alternative de informare

Autonomie asociațională

Cetățenie cuprinzătoare

Altfel spus, instituțiile politice ale guvernării democratice reprezentative moderne sunt:

Oficiali aleși prin vot.

Controlul asupra deciziilor guvernamentale în privința politicilor revine în mod constituțional oficialilor votați de cetățeni. Astfel, noile guvernări democratice pe scară largă vor avea caracter reprezentativ.

Alegeri libere, corecte și frecvente.

Oficialii votați sunt desemnați prin alegeri frecvente și organizate în mod corect, în care constrângerea este relativ rară.

Libertatea de expresie. Cetățenii au dreptul de a-și exprima, fară amenințarea unei pedepse grave, opiniile asupra unor chestiuni politice precizate în linii mari, inclusiv critici la adresa oficialilor, guvernului, regimului, sistemului socio-economic și a ideologiei predominante.

Accesul la surse alternative de informare.

Cetățenii au dreptul de a căuta surse de informare alternative și autonome la alți cetățeni, specialiști, ziare, reviste, cărți, telecomunicații.

Mai mult, există într-adevăr surse alternative de informare care nu se află sub controlul guvernului sau al oricărei alte grupări politice separate care ar încerca să influențeze convingerile și atitudinile politice ale poporului, iar aceste surse alternative sunt protejate efectiv prin lege.

Autonomie asociațională. Pentru a-și înfăptui diferitele drepturi, inclusiv pe cele necesare pentru funcționarea eficientă a instituțiilor politice democratice, cetățenii au dreptul de a forma asociații și organizații relativ independente, inclusiv partide politice și grupuri de interese independente.

Cetățenia cuprinzătoare.

Niciunui adult cu rezidență permanentă în țară și supus legilor acesteia nu-i pot fi negate drepturile care sunt accesibile altora și necesare celor cinci instituții politice pe care tocmai le-am enumerat.

Acestea includ drepturile de a vota în desemnarea oficialilor prin alegeri libere și corecte; de a candida pentru funcții publice elective: de liberă expresie; de a forma și de a participa în organizații politice independente; de a avea acces la surse de informare independente; și drepturi la alte libertăți și oportunități care pot fi necesare pentru funcționarea instituțiilor politice ale democrației pe scară largă.

Democrația în secolul XX

Secolul al XX-lea a fost o perioadă în care democrația a cunoscut numerpase eșecuri

Astfe, în mare parte, democrațiile s-au destrămat facînd loc unor regimuri autoritare.

Însă, au existat și perioade de succes ale democrației. Înainte de a se încheia, secolul al XX-lea s-a transformat într-o epocă a triumfului democratic.

Ponderea globală și influența ideilor, instituțiilor și practicilor democratice au făcut din secolul al XX-lea cea mai înfloritoare epocă a democrației din istoria umanității.

Astfel este legitimă întrebarea cum de este posibilă întemeierea instituțiilor democratice în atât de multe țări de pe tot mapamondul? Și totuși cum se explică eșecul acestui regim?

Deși răspunsul este greu de formulat există o serie de facori care au determinat atât eșecul cât și triumful democrației.

Mai întîi, de-a lungul secolului, principalele alternative au pierdut teren în favoarea democrației.

Încă de la sfârșitul primului sfert de veac, formele de guvernare nedemocratice care au dominat din timpuri imemoriale convingerile și practicile guvernamentale în aproape întreaga lume-monarhia, aristocrația ereditară și oligarhia deschisă – au cunoscut un declin ireversibil în ceea ce privește legitimitatea și forța ideologică.

În schimb, au fost înlocuite cu alternative antidemocratice mai populare sub forma fascismului, nazismului, leninismului precum și alte guvernări și ideologii autoritare, care ai avut o perioadă scurtă de dezvoltare.

Este bine cunoscut faptul că sascismul și nazismul au fost subminate definitiv prin înfrângerea puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial.

Mai tîrziu în decursul secolului, dictaturile militare, în special cele din America Latină, s-au prăbușit sub greutatea colapsult economic, diplomatic și chiar militar.

Pe măsură ce se apropia ultimul deceniu al secolului, ultimul și cel mai important rival totalitar al democrației, leninismul întrupat de comunismul sovietic, s-a prăbușit brusc, măcinat în mod ireparabil de declinul intern și presiunile externe.

Întrebarea logică care se impune este care ar fi condițiile ce favorizează apariția democrației.

Astfel, Robert Dahl, în lucrarea Despre democrație prezintă exemplificativ posibilele condiții ce au ca efect apariție democrației. Autorul vorvbește despre 2condiții esențiale” și „condiții favorabile”.

Potrivit autorului amintit principalele condiții esențiale ar fi:

Controlul oficialilor aleși asupra armatei și poliție

Convingeri democratice și o cultură politică democratică

Inexistența unui control străin puternic, ostil democrației

„Condițiile favorabile” ar putea fi: o economie de piață modernă și o societate modernă, pluralism subcultural slab.

Astfel, dacă forțele armate și polițienești n-ar fi sub controlul unor conducători aleși în mod democratic, instituțiile politice democratice nu s-ar putea menține și nici dezvolta.

În opoziție cu amenințarea externă a intervenției străine, poate că cea mai primejdioasă amenințare internă la adresa democrației provine de la liderii care au acces la mijloacele majore de constrângere fizică: armată și poliție.

Pentru ca responsabilii aleși în mod democratic să ajungă să dobândească și să mențină controlul asupra forțelor armate și ale poliției, membrii poliției și armatei, în special ofițerii de rang superior, trebuie să li se supună.

Iar supunerea lor față de controlul liderilor aleși, trebuie să devină mult prea înrădăcinată pentru a fi înlăturată cu ușurință.

Pentru a înțelege cât mai exact putem face o scurtă analiza a istoriei Americii Centrale.

Din cele patruzeci și șapte de guverne din Guatemala, EI Salvador, Honduras și Nicaragua între anii 1948-1982, mai mult de două treimi au ajuns la putere altfel decât prin alegeri libere și corecte, cel mai frecvent printr-o lovitură de stat militară

Prin contrast, Costa Rica a fost etalonul democrației din regiune începând cu anul 1950.

CAPITOLUL III

ANALIZA PROCESULUI DEMOCRATIC ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ POST-DECEMBRISTĂ

Tranziția și reforma

Tranziția înseamnă schimbare, adică o mulțime de situații intermediare între două stări, de relativ echilibru, identificate prin experiență, cunoaștere sau proiect.

În cazul tranziției postcomuniste, originea este socialismul real al anilor ’80, iar destinația vizată, explicit sau implicit, o constitute economia de piață și democrația, capitalismul democratic-asociat cu bunăstarea, competiția și libertatea.

Nucleul tranziției postcomuniste este dubla reformă, de realizare a economiei de piață și a democrației.

Se pune întrebarea ce este reforma postcomunistă? Care sunt determinările ei esențiale-proces unic, cu desfășurare uni- sau multiformă?

Răspunsul restrâns la această întrebare pornește de la ipoteza că în istorie poate fi identificată o clasa de schimbări de tip societal declanșate de proiecte ale elitelor și implementate prin interacțiunea elite-mase, în baza unor mecanisme de persuasiune,contagiune sau constrângere.

Numele pe care acestea îl poartă îndeobște este cel de reformă. “Haina” conceptului astfel definit îmbracă foarte bine corpul reformelor religioase din secolul al XVI-lea, al celor prin constrângere aduse de comunism, diferitele valuri de democratizare europeana sau
latino-americană de după cel de-al doilea război mondial.

Tranziția și reforma postcomunistă nu sunt două procese diferite, ci două perspective asupra aceluiași proces de schimbare structurală de la economia centralizată și organizarea totalitară la economia de piajță și democrație

Abordarea de tip reformă urmărește schimbările din perspectiva proiectului, a stării țintă spre care se tinde-societatea bunăstări bazată pe libertate și concurență.

Economia de piață și democrația sunt două posibile modele preferențiale, istoric fundamentate pentru această țintă a tranziției..

Perspectiva tranziției este mai complexă, implică mai mulți termeni de referință decât abordarea de tip reformă. A judeca o stare socială din perspectiva tranziției în anii ’90 din România implică o raportare la ceea ce a fost în timpul comunismului și la ceea ce este de așteptat să fie în temeiul proiectului de reformă, al experiențelor istorice similare.

Perspectivei i se subsumează măsurarea distanțelor dintre prezent-trecut și
prezent-„viitor dezirabil”. Perspectiva tranziției este mai largă și pentru că include și acele schimbări care sunt asociate cu efectele propriu-zise ale proceselor de democratizare și dezvoltare a economiei de piață.

În plus, conceptul de tranziție are și o notă de evaluare.

Tranziția este o „trecere” de la o stare la alta. Dar nu orice trecere, ci una care, în evaluarea difuză a celor care o trăiesc, ar fi bine să fie cât mai scurtă, depășită cât mai repede.

Există tendința de a eticheta drept “tranziții” transformările sociale însoțite de crize.

Schimbările pe termen lung sunt desemnate, adesea, sub numele de “transformări”.

A reduce tranziția la o perioadă istorică este insuficient. În fond, unii autori ai literaturii de specialitate consideră că “România trăiește în tranziție de la 1830 încoace”.

Este importan faptul că prin conceptul de tranziție se propune o modalitate de abordare prin măsurarea distanțelor între prezent și stările de referință de origine-destinație și se
identifiecă mecanisme care permit schimbarea între două puncte temporale de referință.

Începuturile democrației în România

Una din cele mai importante valori ale statului de drept o reprezintă pluralismul politic.

În primul articol din Constuția, în alineatul (3) sunt enunțate valorile declarate supreme și garantate.

Prima dintre aceste valori este demnitatea omului.

Alături de demnitate, de drepturi și libertăți, de libera dezvoltare a personalității umane și dreptate, textul constituțional enumera și pluralismul politic.

Semnificația acestei valori constituționale fundamentale este și mai bine reliefată dacă se are în vedere că misiunea partidelor politice este aceea de a contribui la definirea și la
exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației .

Perioada regimului socialist a fost o lecție de istorie care a demonstrat, printre altele, și unde poate ajunge o țară în care există un unic partid, un partid stat.

Din această perspectivă trebuie înțeleasă preocuparea legiuitorului constituant de a contura o configurație regimului partidelor politice, de natură să elimine riscul repetării unor experiențe istorice aberante.

În România, pluralismul politic reprezintă „o condiție și o garanție a democrației constituționale” și o limită de revizuire a Constituției .

Partidele politice se constituie în urma exercitării unui drept fundamental, consacrat de art.40, și anume „dreptul de asociere potrivit căruia cetățenii se pot asocia în partide politice, în sindicate, patronate și alte forme de asociere.”

Trebuie înțeles că nașterea unui partid politic, înscrierea într-un anumit partid, reprezintă un moment de maximă responsabilitate, pentru fiecare din membrii partidului respectiv, ca și pentru formațiunea astfel constituită.

Astfel stând lucrurile, trebuie remarcat dacă actualii oameni politici sunt responsabili, ținând cont de migrația acestora de la un partid la altul, interesele acestora primând.

Este inadmisibil ca în România anului 2012, în România europeană, „traseismul” politic să fie politica de bază a oamenilor politici actuali.

Cum pot fi calificate astfel de situații? Aberații ale vremilor pe care le trăim. Aberații ale tranziției din care nu mai reușim să ieșim?

Un alt drept fundamental recunoscut de legea noastră fundamentală cetățeanului român este dreptul la informație.

Un asemenea drept al persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.

De aici decurg anumite obligații, care vizează două categorii de titulari.

Astfel, o primă categorie o formează autoritățile publice, cărora le revine îndatorirea de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.

Cea de-a doua categorie de subiecte o formează mijloacele de comunicare în masă, care sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Dimensiunile acestei obligații, care revine mijloacelor de comunicare în masă, trebuie raportate și la caracterul autonom pe care Constituția îl garantează acestora. Caracter care
exclude atitudinile de aservire a unei asemenea instituții intereselor unui partid politic.

Care elimină servilismul umil cu care aceste instituții tratează unele formațiuni politice și încrâncenarea cu care, dimpotrivă, le tratează pe altele.

Anul 2012 este un an electoral, fiind important nu doar pentru cei care participă la alegeri, pentru candidați, pentru partidele și formațiunile politice.

Alegerea reprezentanților noștri, la nivel local sau național, este un exercițiu de suveranitate. Candidaților trebuie să li se ofere condiții de a se impune prin valoare, de a-și prezenta valoarea. Alegătorilor trebuie să li se ofere șansa de a alege valoarea.

În această balanță a democrației, mass-media are un rol covârșitor.

3.3. Reglementări interne inerente oricărui proces democratic

Principalele reglementări generale care stabilesc cadrul legislativ al relației dintre administrație-cetățean sunt Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare, Ordonanța Guvernului nr.1723/2004 privind eliminarea birocrației în relațiile cu publicul, Legea nr.52/2003 privind transparența actului decizional în administrația publică etc.

Accesul cetățenilor la informațiile de interes public reprezintă o parte integrantă a dreptului fundamental la liberă exprimare, așa cum este definit de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inclus în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene fiind garantat și de Constituția României care, la art. 31 stabilește “dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public”.

Accesul la informația de interes public se bazează, la modul general, pe două principii importante și anume: credința că accesul la informație este un drept al omului și un element esențial în cadrul procesului democratic, iar celalalt principiu se referă la faptul că accesul la informația de interes public constituie o resursă importantă și necesară pentru sectorul privat.

Astfel, autoritățile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes național. Având consfințit în Constituție dreptul la informare a fost adoptată și Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informația de interes public, lege care a apărut ca urmare a necesității creșterii transparenței în instituțiile publice, a controlului exercitat de societatea civilă asupra instituțiilor dar și ca o condiție a consolidarii democrației.

Legea nr. 544/2001 precizează categoriile de informații care se impun a fi furnizate publicului precum și sfera autorităților și instituțiilor publice obligate să ofere publicului informații.

Astfel, art. Din Legea nr. 544/2001 menționează că “ prin autoritate publică sau instituție publică se înțelege orice autoritate sau institție publică ce utilizează sau administrează resurse financiare publice, orice regie autonomă, companie națională, precum și orice societate comercială aflată sub autoritatea unei autorități publice centrale sau locale și care, statul roman sau, după caz, o unitate administrative-teritorială rste acționar unic sau majoritar.”

În încercarea de a înțelege utilitatea Legii nr. 544/2001 trebuie definită noțiunea de informație de interes public, prin aceasta înțelegându-se orice informație care vizează activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice indifferent de suportul, forma sau modul de exprimare a informației.

Astfel, art. 31 alin. 3 din Constituție reglementează două împrejurări în care este permisă îngrădirea accesului la informație de interes public, împrejurări care au în vedere faptul că dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională.

Prin Legea nr. 544/2001 sunt stabilite ca drepturi ale cetățenilor: dreptul de a primi răspunsul la o cerere frmulată în scris sau verbal, precu și dreptul d ea solicita informații de interes public.

Însă, legea reglementează și obligații ce incumbă cetățeanului, precum:

obligația de a depune o reclamație în ipoteza în care consideră că i-a fost încălcat dreptul de liber acces la informație

obligație de a se adresa justiției înn cazul în care i-a fost lezat dreptul la liber acces la informație

obligația de a suporta contravaloarea serviciilor de copiere în ipoteza în care sunt solicitate copii după documente oficiale

Datorită numărului însemnat de autorități/instituții publice există un număr semnificativ de tipuri de informații publice pe care acestea le adminisează.

Astfel, în cuprinsul Legii nr. 544/2001 se face distincție între informații care sunt furnizate “din oficiu” și informații care sunt disponibile “la cerere”, distincția fiind dată de procedura prin care pot fi obținute și termenul în care trebuie să se realizeze acest lucru.

Informațiile publice din oficiu trebuie să fie disponibile la sediul autorităților /instituțiilor publice permanent, atât la departamentul de relații publice cât și în buletinul informativ al fiecărei instituții.

Informațiile oferite la cerere intră sub incidența Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificăprile și completările în vigoare, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare, precum și altoe reglementări privind secretizarea anumitor tipuri de informații.

Așa cum am mai precizat, accesul gratuit al persoanelor la informații de interes public este asigurat, solicitantul trebuind să achite constul serviciilor de copiere.

Legea nr.544/2001 reglementează, în scopul garantării dreptului de acces liber și neîngrădirt al oricărei persoane la orice fel de informație, și posibilitate prevalării d ecătre persana vătămată în drepturile sale a promovării unei acțiuni împotriva instituțiilor sau autorităților publice care nu respectă prevederile acestui act normative în fața instanței de contencios admistrativ. Tot în scopul apărării drepturilor cetățeanului și al protejării acestuia la liberal acces la informații de interes public, legea a reglementat și posibilitatea obligării de către instanța de judecată a instituției sau autorității publice la furnizarea informațiilor solicitate și la plata daunelor materiale și morale cauzate ca efect a nefurnizării informațiilor solicitate în condițiile legii.

Așadar, se poate conchide că Legea nr. 544/2001 a fost creată în scopul protejării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și că orice restrângere a exeritării drepturilor și libertăților cetățenilor trebuie expres și limitativ prevăzută de lege, în caz contrar va apare situația restrângerii abuzive din partea instituțiilor și autorităților publice.

Trebuie menționat faptul că dreptul la acces la informații de interes public este garantat de o serie variată de reglementări interne și internaționale precum Declarația universală a drepturilor omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Carta drepturilor funamentale etc.

La nivelul Uniunii Europene, Consiliul Europei precum și Comisia Europeană au adoptat un Cod de Conduită privind accesul public la documentele deținute de acestea, pentru ca începând cu anul 1996 dreptul public de acces să fie consacrat în cuprinsul art. 255 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, așa cum a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam. O altă reglementare esențială în materia reglementării dreptului la acces liber la informație este regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001.

Trebuie menționat faptul că liberul acces la informațiile de interes public reprezintă mult mai mult decât transparență și deschidere în activitatea instituțiilor și autorităților. Liberul acces la informațiile de interes public înseamnă atât încurajarea cetățenilor în procesul de luare a deciziilor și de elaborarea a actelor normative, cât și o participare activă și eficientă a publicului larg.

Legea nr. 52/2003 privivnd transparența decizională în administrația publică reglementează aplicarea și respectarea principiului informării cetățeanului-principiu fundamental în desfășurarea activității auotrităților administrației publice din România.

Prin aceast act normativ s-a dorit creșterea gradului de deschidere și transparență în activitatea administrației publice și, nu în ultimul rand, creșterea responsabilității administrației publice față de cetățean prin implicarea acetsuia în procesul de luare a deciziilor administrative.

În încercare definirii cuvântului “transparență” se poate afirma că aceasta reprezintă accesibilitatea la informație în domeniile care vizează opinia publică.

Unii autori ai literaturii de specilitate consideră că principiul transparenței decizionale merge mult mai departe de simplul acces la informație. Principiul transparenței presupune ca administrația să fie una mai puțin opacă și renunțarea la secretizarea informației, care nu reprezintă altceva decât apanajul birocrației.

Cel puțin la nivel teoretic, transparența are o ambiție mai restrânsă: ea vizează doar să risipească neclaritățile care înconjoară administrația, oferindu-i celui administrat rațiunea care dirijează gesturile administrative.

Punând la dispoziția administraților noi resurse informaționale, care pot fi folositoare, ea îmbunătățește câteva dintre trăsăturile esențiale ale personalității birocratice anunțând un alt mod de comunicare cu publicul; are darul să fie un mijloc de deschidere, mai puțin direct și mai puțin imediat, dar cu siguranță mai consistent și pe termen lung.

Cu toate acestea, este indicat ca în cazul transparenței să nu se supraestimeze spectrul reformelor care au fost operate.

Transparența conduce administrația spre apropierea de mediul social, și deci spre atenuarea principiului ermetizării care era condiția și garanția existenței sale.

În opinia profesorului Ioan Alexandru, lipsa de transparență în activitate împreună cu secretomania administrației – predilectă fiind cea din vârful puterii executive-evidențiază problema responsabilității înalților funcționari publici, care în acest context pot deveni principalul ,, factor pertubator” al echilibrului democratic în administrația publică.

De asemenea, principiul transparenței reglementează obligațiile ce cad în sarcina instituțiilor/autorităților publice în privința informării publicului, statuând, totodată, categoriile de autorități și instituții ce intră sub incidența Legii nr. 52/2003, exceptând Parlamentul și Guvernul.

Astfel, art. 1 din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică statuează ”regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale în cadrul autorităților administrației publice centrale și locale, alese sau numite, precum și al altor instituții publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între cetățenii și asociațiile legal constituite ale acestora”.

Legea transparenței decizionale în administrația publică completează drepturile cetățenilor stabilind următoarele drepturi:

dreptul de a participa la ședințele publice ale autorității sau instituției publice

dreptul de a-și exprima opinia cu privire la proiectele de acte normative înaintea adoptării acestora

dreptul de a fi consultați înainte de a fi adoptat un act normativ care afectează în mod direct cetățeanul

dreptul de a se informa cu privire la proiectele de acte normative care vizează un interes public

dreptul de a formula propuneri sau sugestii pentru imbunătățirea sau modificarea unui proiect de act normativ

dreptul de a se adresa justiției dacă se consideră lezați în drepturile pe care i le oferă

În literatura de specialitate, unii autori consideră că informarea și conștientizarea cetățenilor cu privire la drepturile consacrate prin Legea nr. 52/2003 este o problemă importantă a societății deoarece, potrivit statisticilor există o rată foarte scăzută a cetățenilor care au manifestat un interes în legătură cu aplicarea acesteia. De asemenea, s-a evidențiat faptul că există o dificultate de ordin practic în implementarea legii, în sensul nealocării resurselor necesare în acest sens.

Mai mulți teoreticieni au susținut modificarea legii privind transparența decizională în scopul îmbunătățirii și perfecționării acesteia, sugerând un tratament sancționator eficient în ipoteza în care legea este încălcată, sancțiune care ar trebuie să fie reprezentată de nulitatea actelor normative și a deciziilor încălcate cu încălcarea legii.

În ultimul timp acestei legi i-au fost aduse completări și modificări prin Legea
nr. 242/2010 modificări ce vizează, în primul rând, lărgirea ariei de aplicare a acesteia, precum și îmbunătățirea procesului de consultare în general.

Astfel, s-a lărgit domeniul de aplicare a legii la documentele de politici publice elaborate de autoritățile publice centrale precum și instituirea obligației pentru autoritățile administrației publice de a motiva, în scris nepreluarea recomandărilor formulate și înaintate în scris de cetățeni și asociațiile legal constituite ale acestora.

Evoluția democrației românești după 1990

Unul din cele mai mari și mai grave păcate în gândirea și practica guvernelor de după 1990 a fost lipsa acută de respect față de rolul profesioniștilor din administrație, dezinteresul față de destinul lor, corelate cu tendința de a-și instala pe posturi oameni devotați politic, indiferent de valoarea profesională.

Ne-au trebuit nouă ani după Revoluție și șapte ani după aprobarea Constituției, pentru a se adopta Legea privind Statutul funcționalilor publici.

Cu toate imperfecțiunile ei, ea proclamă pentru funcționarii publici un regim de protecție, le garantează stabilitatea și modalitățile prin care aceștia să fie sustrași influenței politicului.

Din patru în patru ani, vântul schimbării puterii i-a măturat pe toți cei despre care se știa că au o altă culoare politică decât a guvernanților.

Una din cele mai grave carențe ale guvernărilor de până acum, o reprezintă subrogarea Guvernului în rolul Parlamentului, guvernarea prin ordonanțe, simple sau de urgență, transformarea Parlamentului într-o anexă a Guvernului, care să confere, mai mult sau mai puțin legitimitate constituțională unor abuzuri.

S-a ajuns astfel la un număr impresionant de legi adoptate în fiecare an, care ar stârni invidia și a parlamentelor din țări cu democrații consolidate, dacă ar fi vorba despre un proces de legiferare normal, exercitat în limitele Constituției și în respectul competenței fiecăreia din cele două autorități publice.

Până în anul 2003, când a fost revizuită Constituția, au fost găsite tot felul de explicații: reglementarea nesatisfacătoare, neconsacrarea expresă, prin Constituție, a principiului separației puterilor în stat și altele asemenea.

Aceste carențe au fost parțial eliminate. Spunem „parțial”, deoarece conținutul articolului 115 care reglementează „delegarea legislativă,” este departe de a reprezenta un cadru care să permită Parlamentului să-și exercite rolul de unică autoritate legiuitoare a tării, consfințit orin articolul 61, și să limiteze rolul Guvernului la acela de exponent al puterii executive.

Așa-zisa competență normativă a Guvernului este una derivată, rezultată din delegarea legislativă, adică din transferul de competențe pe care Guvernul îl primește de la Parlament, în cazul ordonanțelor obișnuite, sau direct de la Constituție, în cazul celor de urgență.

Guvernul trebuie să-și exercite prerogativele în domeniul legiferării de o manieră care să respecte rolul Parlamentului de unic organ legiuitor.

Regula în materia legiferării o constituie competența Parlamentului, iar prin excepție, în cazurile riguros determinate de legea fundamentală, poate să intervină guvernul cu acte normative cu forța juridică a legii.

Într-un stat de drept, autentic nu doar declarat, excepția nu se poate transforma în regulă.

Însă, în practică, Guvernul este cel care legiferează, el pune reglementările pe care le adoptă în aplicare, astfel încât, ajungem să ne întrebăm la ce mai folosește Parlamentul ? Să dea o brumă de legalitate unor fenomene cras neconstituționale?

Deși actualul articolul 115 îngăduie Guvernului să adopte ordonanțe doar în situații extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, cu obligația pentru Guvern de a motiva urgența în conținutul ordonanței, în realitate asistăm la o emiterea a numeroase ordonanțe, simple sau de urgență.

De asemenea, cel puțin în ultimii trei ani le legiferează prin asumarea răspunderii guvernului. A devenit deja o practică ca, cele mai importante acte normative, cum este legea învățământului, legea bugetului de stat, să fie adoptate prin asumarea răspunderii guvernului.

De la debutul activității actualului Parlament, constatăm cu revoltă, că nu facem decât să continue practica legiferării prin asumarea răspunderii.

Faptul că se află la putere sau în opoziție nu dă dreptul niciunei forțe politice să abuzeze de legea fundamentală a țării.

Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este un principiu fundamental, înscris în primul articol din Constituție

Respectarea drepturilor fundamentale ale omului ca element al democtrației

“Teoria drepturilor omului în forma pe care astăzi noi o cunoaștem este ancorată în concepțiile umaniste renascentiste și post-renascentiste, când a căpătat contur ideea că omul se naște cu drepturi inerente naturii sale, că acestea nu se datoresc nici voinței divine și nici voințe: umane. În acest fel, teoria drepturilor omului apare ca o prelungire a teoriei dreptului subiectiv și deci și a teoriei dreptului natural. Sunt drepturi nederivate, neatribuite, legate direct de chiar natura omului. Altfel spus, specificitatea lor rezultă din independenta pe care o au față de orice putere, fiind anterioare acesteia, anterioare dreptului pozitiv. Tot ce poate face puterea este nu să le creeze, ci sa le constate, să le protejeze și să le promoveze, sau să le violeze. A le viola înseamnă că se violează dreptul pozitiv, situație în care puterea își pierde chiar legitimitatea sa”.

Instituția drepturilor omului a cunoscut o îndelungată existență, pornind de la un concept conturat prin prisma teoriilor filosofice până la transformarea acestora în instituție juridică prin transpunerea lor în constituții și în acte juridice internaționale.

„Problematica drepturilor omului este de o mare complexitate, acest lucru implicând o analiză filosofică de profunzime pentru a putea astfel descoperi influența acestui domeniu asupra întregii vieți sociale pe care omul însuși o fundamentează cu voia sa (ca în teoriile contractualiste) sau fără voia sa (așa cum susțin unele teorii care nu acceptă teoriile contractului social).”

Instituția drepturilor omului definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii fatță de alții, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat.

Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.

Unii autori doctrinari consideră drepturile omului a fi “acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane, esențiale și a unor aspirații legitime, in contextul economico-social, politic, cultural și istoric ale unei anumite societăți.”

De asemenea, se menționează că “drepturile și libertățile fundamentale, subiective prin natura lor, consacrate fiind prin chiar așezământul fundamental și prin normele comunitare sau internaționale, sunt prerogative în jurul cărora gravitează toate celelalte drepturi subiective și ele se bucură de protecție în raport cu toate puterile statului, inclusiv, dacă este cazul, prin intervenția judecătorului constituțional și a celui european, în condițiiile prevăzute de normele naționale și de cele comunitare.”

Trebuie precizat că drepturile și libertățile omului au caracter universal și asta deoarece ele se află într-o simbioză perfectă cu natura umană, de aceea “drepturile omului sunt aceleași oriunde”, chiar și acolo unde reglementarea juridică a acestora diferă deoarece pe fond, esența lor rămâne aceeași: demnitatea persoanei umane

Astfel, în diverse opinii exprimate de autori ai literaturii au fost tratate și analizate mecanismele internaționale, regionale și naționale de promovare și protejare a drepturilor omului atât la nivel global cât și la nivelul relației cu autoritățile administrație publice. De-a lungul timpului activitatea de promovare și protejare a drepturilor omului s-a îmbogătit, s-a modificat în baza practicii acumulate de state, pentru ca, odată cu dezvoltarea relațiilor interstatale problemele ce țin de acest domeniu să capete noi valențe.

Înainte de 1989, datorită lipsei unei separații a puterilor în stat, precum și a nerespectării drepturilor omului administrația de stat era caracterizată ca fiind o structură rigidă, opacă, birocratică și lipsită de eficientță.

În unele lucrări de specialitate, unii autori susțin faptul că, în prezent, nu există în lume state care să se pretindă democratice și care să nu aibă în constituție un capitol dedicat drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Existența acestora și garanțiile ce le înconjoară sunt decisive pentru aprecierea gradului de democratism al unei constituții, ele aflându-se la temelia statului de drept.

Prin urmare, între democrație și drepturile omului se realizează o legătură indestructibilă, democrația marcând emanciparea națiunii și înzestrarea membrilor acesteia, a oamenilor, cu putere de autodeterminare, deci cu drepturi ce le sunt inerente ca oameni și cetățeni. Practic, aceastea semnifică faptul că piatra de temelie a democrației o constituie omul, în dubla sa calitate, cea de individ și cea de cetățean.

Așadar, afirmarea încă din cele mai vechi timpuri a ideilor promovării și protejării drepturilor omului și implicit ale cetățeanului în relația acestuia cu administrația publică, a făcut ca acestea, drepturile omului și implicit ale cetățeanului, să se transforme în drepturi fundamentale înscrise în majoritatea constituțiilor statale, precum și în convențiile și pactele internaționale cu privire la drepturile omului.

În opinia unor autori ai literaturii de specialitate recunoașterea internaționala a drepturilor omului a însemnat, de asemenea și transformarea sintagmei “drepturile cetățeanului” în „drepturile omului”, drepturile cetățeanului fiind acelea care le-au precedat în istoria drepturilor omului.

În confirmarea celor spuse aș aminti și afirmația unui contra-revoluționar Joseph de Maistre care afirma că “nu există niciun om în lume. În viața mea am văzut francezi, italieni, ruși etc; știu datorită lui Montesquieu, că poți fi persan; cât despre om însă, declar că nu l-am întâlnit niciodată”.

Cu toate acestea se consideră și că pentru a putea analiza și descoperi cetățeanul, trebuie să se plece de la premisa potrivit căreia cetățeanul nu poate exista în afara omului, omul reprezentând temeiul existenței cetățeanului.

Considerăm că cele două sintagme “drepturile cetățeanului” și “drepturile omului”
se condiționeaza reciproc, interferează, însă nu se suprapun în totalitate. Acestea nu se suprapun deoarece drepturile omului au o arie extinsă la modul general pe când drepturile cetățenești, presupun necesitatea corelării drepturilor fundamentale ale oamenilor cu ideea loialității lor față de țara căreia îi aparțin. Loialitatea se oglindește și se regățeste în respectul față de stat, față de ordinea de drept etc.

Așadar, conceptele și dimensiunile generate privind drepturile și libertățile omului sunt aplicabile tuturor oamenilor, indiferent de apartenența lor națională, dar și străinilor și apatrizilor, care deși nu se bucură de drepturi cetățenesti, beneficiază ca ființe umane, de dreptul general de a fi protejați împotriva oricăror forme de atingere a drepturilor și libertăților acestora, care ar aduce atingere demnității lor umane, existenței acestora și nu numai.

Noțiunea de “drepturi ale cetățeanului” se impune a fi relaționat cu noțiunea de “cetățenie”, și asta deoarece numai cetățeanul unui stat se bucură de posibilitatea exercitării drepturilor conferite de legislația națională a acelui stat, care cuprinde printre altele și drepturi de natură administrativă, drepturi de natură electorală, dreptul la protecție diplomatică etc.

Așadar, drepturile omului, recunoscut la nivel internațional devin drepturi ale cetățenilor pe plan intern iar “realizarea unei corelării cât mai reunite între aceste două categorii de reglementări, implică reglementarea drepturilor cetățenilor la nivelul standardelor (drepturile omului) impuse de reglementările internaționale”.

În cele ce urmează vom încerca prezentarea principalelor deosebirile existente între cele două categorii de “drepturi”, și anume:

drepturile omului reprezintă dimensiunea generală a conceptului, ele sunt drepturile naturale ale tuturor ființelor umane, drepturi inalienabile, imprescriptible și intangibile.

Această categorie de drepturi aparțin tuturor ființelor umane, inclusiv apatrizilor și străinilor, care nu beneficiază de acele drepturi care se pot acorda cetățenilor unui stat. Prin Declarația Universală a Drepturilor Omului au fost stabilite drepturile clasice de la libertate și egalitate și continuă cu dreptul la “securitate socială” și “drepturi economice, sociale și culturale”, dreptul la muncă, până la dreptul de a participa liber la viața culturală a comunității, de a se bucura de arta și de a participa la progresul științific și la binefacerile acestuia, drepturi considerate a fi drepturi sociale ale omului, cunoscute și sub denumirea de “drepturi ale omului de a doua generație”. Evider ulterior, au apărut și drepturile de generația a treia, drepturi care au ca obiect ideea sprijinirii dezvoltării statelor, popoarelor și altor grupuri umane și a patra generație, generația drepturilor din categoria “ecologică”, recent apărută dar care, evoluează destul de rapid.

drepturile cetățeanului se raportează la relațiile individului cu statul, în scopul satisfacerii interesului public general dar și a celui individual; totodată, în cuprinsul legislației unei țări, se pot face diferențieri referitoare la drepturile omului și la
drepturile cetățenilor, astfel încât, nu de puține ori, numai cetățenii statului se bucură de anumite drepturi și libertăți, cu obligații aferente acestora.

Ceea ce trebuie menționat este faptul că doar unele dintre aceste drepturi ale cetățenilor reprezintă drepturi fundamentale, restul fiind reglementate de legislația țării respective.

În esență, aceasta reprezintă principala și cea mai importantă deosebire între cele două categorii, fiind dată de poziția pe care individul o deține ăn raport cu instituțiile unui anumit stat.

În doctrină s-au evidențiat o serie de definiții date conceptului de “drepturi fundamentale ale cetățenilor”, astfel unii autori ai literaturii de specialitate consideră “drepturile fundamentale ale cetățenilor ca fiind acele facultăți, posibilități recunoscute de legiuitorul constituant tuturor membrilor societății, afară de restricțiuni speciale, în scop de a ajuta perfecționarea și conservarea individului însuși”. Alte definiții ce se regăsesc în literatura de specialitate sunt:

“drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului sunt considerate astfel nu numai pentru că ele sunt consacrate sși esențialmente garantate prin legea fundamentală ci mai ales pentru că ele reprezintă nucleul în jurul căruia gravitează toate celelalte drepturi subiective”.

“drepturi ale cetățenilor care, fiind esențiale pentru existența fizică și integritatea psihică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului sunt garantate de însuși Constituție”.

“drepturile fundamentale ale cetățenilor sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi”

Așadar “drepturile fundamentale ale cetățenilor” stau sub directa reglementare a Constituției sau a unor legi cu valoare constituțională, acestea fiind expres și limitativ reglementate, beneficiind de garanții pentru ocrotirea și exercitarea acestora, iar organele administrative nu pot să aibă initiațiva eliminării sau înlăturării unui drept fundamental astfel reglementat ci, doar puterea legiuitoare având această atribuție

.

În literatura de specialitate se consideră ca “omul-cetaățean este măsura lucrurilor. În jurul său se creează și funcționează-pentru înfăptuirea Binelui comun, a intereselor generale ale Națiunii – toate autoritățile publice. Cetățenii sunt ocrotiți de stat fără nicio discriminare. Drepturile lor sunt garantate și apărate. Statul asigură respectarea demnității umane sub toate aspectele ce țin de progresul social general, creează climatul necesar, precum și structurile organizatorice pentru apărarea justiției sociale, afirmarea plenară a personalității fiecărui individ.”

Într-un stat de drept modern, ce are ca principală caracteristică democrația, autoritățile administrației publice se constituie în mod democratic, prin organizarea și desfășurarea unor alegeri electorale libere în care, cetățenii statului dau gir exprimării prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat a opțiunilor politice. Astfel, autoritaățile publice se află permanent în serviciul cetățenilor, satisfăcând cerințele vieții sociale prin aplicarea corectă a legilor sau prin organizarea aplicării în practică a acestora, cu alte cuvinte le administrează interesele în scopul realizării binelui comun.

Prin urmare, Constituția României stabilește în art.l alin.2 că “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”.

Practic, aceasta semnifică faptul că piatra de temelie a democrației o constituie omul, în dubla sa calitate, cea de individ și cea de cetățean.

În art.l alin.(3) se vorbește de drepturile și libertățile cetățenilor, ceea ce este eronat în opinia noastră deoarece din start sfera acestora este restrânsă nejustificat, caracterul universal

fiind înlocuit de ideea de apartenență la un stat, la o națiune, de a avea o cetățenie.

De asemenea art.l face referire la drepturi și libertăți pe când Titlul II din Constituție face referire la drepturi și libertăți fundamentale, ceea ce duce la concluzia că prevederile art.l alin.(3) depășesc drepturile fundamentale.

Articolul 53 din Constituția României are ca obiect restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertaăți. Astfel, acesta prevede:

“Art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi și unor libertăți:

(l)Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătăți ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.”

Am considerat necesară includerea unei analize și a unor observații pe marginea. acestui articol în această parte a capitolului întrucât prevederile acestuia au relevanță în ceea ce privește analiza din mai multe unghiuri a relației dintre drepturile fundamentale ale omului și drepturile cetățeanului.

Astfel, observăm că mecanismele de garantare a exercitării unor drepturi și
libertăți ale omului implică și această situație, și anume necesitatea protejării exercitării acestor drepturi și libertăți chiar prin restrângerea de către autoritățile publice a unor drepturi și libertăți în anumite situații.

Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile articolului 53 se referă la categoria drepturilor fundamentale, selecția și definirea acestora revine puterii constituante iar identificarea revine judecătorului constituțional.

Situațiile, expres prevăzute de lege, în care autoritățile statului pot interveni în. vederea restrângerii acestor drepturi și libertăți reprezintă o măsura de excepție, care nu poate deveni o regulă într-o societate bazată pe democratie întrucât în cazul unor intervenții sistemice din partea legislativului în vederea aplicării acestor măsuri, legitimitatea autorității statale este pusă la îndoială.

.

Se impune și existența unei relații de proporționalitate între măsurile care se impun pentru restrângerea dreptului de a-și exercita unele drepturi și libertăți și una din situațiile expres și limitativ prevăzute de lege în care acest lucru se poate realiza. Există totuși diferențe între o restrângere legitimă justificată constituțional și o restrângere proporțională cu situația care o determină, întrucât pot exista situații în care să existe restrângeri ale exercițiului unor drepturi justificate de cauze expres prevăzute de Constituție și care nu sunt conforme cu principiul proporționalității, devenind prin urmare neconstitutionale.

În literatura de specialitate s-a remarcat că “distincția dintre restrângerile justificate constituțional și restrângerile proporționale cu cauza pare să nu fie complet asimilată cu practica. Judecătorul constituțional român s-a dovedit extrem de reticent în a stabili criterii pentru a sți dacă o restrângere a exercuțului unui drept ar fi putut fi evitată prin altfel de măsuri sau dacă restrângerea este justificată, dar disproporționată. Și aceasta în condițiile în care acesta recunoaște expres că verificarea proporționalității aparține competenței de control a Curții atâta timp cât restrângerea are ca obiect exercițiul unor drepturi sau al unor libertaăți cetățenești.” În ciuda acestor mențiuni, s-a observat că, în soluțiile adoptate de Curtea Constituțională se ajunge, în mare parte, la concluzia că orice restrângere e constituțională dacă este justificată, prin urmare relația de proporționalitate dintre restrângerile justificate constituțional și restrângerile proporționale cu cauza sunt, la o primă vedere, parțial neglijate atât de puterea legislativă cât și de Curtea Constituțională, în special în situațiile care au în vedere funcția represivă a statului.

Așadar este vorba doar de exercitarea acestor drepturi și libertăți neridicându-se problema în ceea ce privește garantarea existenței acestora.

În literatura de specialitate se consideră că “dacă realizarea deplină a drepturilor fiecărui titular presupune în plan orizontal, intrinsec și cu necesitate, respectarea principiului neminem laedere, garantarea lor în plan vertical, de către autoritatea statală, nu poate fi imaginată în absența posibilității acesteia din urma de a concilia obiective de egală importanță pentru ființa statului, anume pacificarea internă și securitatea externă a cetățenilor săi. Pe cale de consecință, o diminuare rezonabilă a gradului de protecție oferită unor drepturi poate fi tolerată în anumite momente și/sau situații, dar fără ca prin aceasta să fie atinsă însăși substanța lor. Este motivul pentru care art.53 începe și se termină cu aceeași precizare: restrângerile pot să vizeze exercitarea drepturilor fundamentale, dar nu pot să lezeze existența lor”.

Conchizând se poate afirma că “drepturile fundamentale ale cetățenilor” se află sub directa reglementare a Constituției sau a unor legi cu valoare constituțională, expres limitativ prevăzute, beneficiind de garanții pentru ocrotirea și exercitarea acestora, inclusiv pe restrângerea dreptului de a-și exercita aceste drepturi, tot în anumite situații expres prevăzute a lege, iar organele administrative nu pot să aibă inițiativa eliminării sau înlăturării unui drept fundamental astfel reglementat ci, doar puterea legiuitoare având această atribuție.

Diferența dintre cele două noțiuni, cele de ,,drepturi ale cetățeanului” și “drepturile omului” este permanentă, acestea se interferându-se ca arii de aplicare, nu există o suprapunere totală între cele două. Însă, ele amrchează caracterul important al raportului dintre drepturile fundamentale ale omului și drepturile cetățeanului și relației dintre administrație și cetățean.

CONCLUZII

Anul 2004 a reprezentat pentru România așa-zisa etapă de cotitură la nivelul politicii românești.

Partidul care a câștigat alegerile având ca slogan „să trăiți bine” a adus țara în pragul disperării, întrebându-ne legitim:” Până când” și „până unde”?.

Toate categoriile sociale, de la nou-născut, până la pensionar au fost batjocorite de guvernarea actuală, care ignoră, flagrant, principiile democrației.

Oamenii sunt copleșiți de necazuri și de nevoi. Le este greu să lupte cu viață, însă ceea ce este revoltător, este că a devenit greu să lupți și cu moartea.

Pensionarii, una din categoriile defavorizate ale actualei societăți românești a trecut dincolo de limita disperării.

Oare suntem un popor condamnat să fim conduși de nevolnici, de oameni pentru care interesul cetățeanului, al omului de rând prezintă importanță doar din 4 în 4 ani?

Constituția, fundamentul democrației românești este încălcată flagrant.

Teoretic, Constituția rămâne, pentru orice stat care se respectă așezământul politic și juridic fundamental. Legea fundamentală consacră autoritățile care exercită prerogativele celor trei puteri ale statului.

În aceste zile România traversează una dintre cele mai grave crize politice de după 1990, respectiv căderea Guvernului.

Guvernul Ungureanu, continuatorul politicii guvernului Boc, s-a dovedit neputincios în fața problemelor societății românești, respectiv problemelor pensionarilor, situația foștilor proprietari, situația bugetarilor, diminuarea TVA-ului etc.

Ce urmează?

Oare pensionarii își vor redobândi demnitatea, funcționarilor publici li se vor întregi salariile? Sunt întrebări la care este extrem de greu de răspuns, binecunoscută fiind criza economică care macină Europa Unită.

România, parte a Uniunii Europene din 2007, este strâns legată de tot ceea ce se întâmplă la nivel european.

Indiferent de promisiunile viitoarei guvernări România nu poate fi scosă din contextul european.

Deși este una dintre cele mai sărace state ale Uniunii Europene, România nu a ezitat a micșora salariile cu 25% în 2010. Și acest lucru s-a realizat tot abuzând de dispozițiile legii fundamentale.

Se tot încearcă redresarea acestei nedreptăți făcute populației din România.

Însă, această promisiune se face pe fondul pregătirii campaniei electorale, anul 2012 fiind, așa cum am mai precizat, un an preponderent electoral.

Este greu de imaginat o revenire a salariilor la nivelul anului 2010, în condițiile în care în Uniunea Europeană se anunță, aproape zilnic, măsuri de austeritate, Grecia, Spania, Portugalia, Italia fiind doar câteva din statele în care se iau măsuri de austeritate.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Anthony Arblaster, Democrația, Editura DU Style, București 1998

G. Bordeau, Traité de science politique, L.G.D.J, Paris, 1966,

J. Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. II, LGDJ, Paris, 1979

Dahl,R Democrația și criticii ei, Institutul European, Iași, 2002

Dahl,Robert Despre democrație, Institutul European, Iași, 2003

Dănișor, Ghe. Circumscrierea conceptului de „drepturile omului”, Revista de Științe Juridice nr. 4/2008, Craiova

F. Decaumont, La présidence de Georges Pompidou: essai sur le régime présidentialiste francaise, Economica, Paris, 1979

L. Duguit, Traité de droit constitutionnel, Paris 1928

Fang Lizhi, Les Droits des l’’homme sont les meme portout, Paris 1990

Iancu, Ghe. Drept constituțional și instituții politice, Tratat, Editura Lumina Lex, București 2008

Ionescu, Cristian, Drept constituțional și instituții politice: Sistemul constituțional românesc, vol. II, editura Lumina Lex, 1997

Ionescu, Cristian, Tratat de drept contituțional contemporan, Editura C.H. Beck, București 2008

Muraru, Ioan Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București 1998

Muraru, I., E.C. Tănăsescu, Constituția României. Comentarii pe articole, Editura C.H. Beck, București 2008

Năstase, Adrian, Drepturile omului. Religie a sfârșitului de secol, Editura I.R.D.O., București 1992

Negulescu, Paul Curs de drept contituțional român, București 1927

P. Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson Paris 1983

Sandu, Dumitru Spațiul social al tranziției, Editura Polirom, Iași 1999

G. Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom, Iași 1999

Vedinaș, Verginia Sluțirea democrației, București 2006

Zlătescu, Moroianu,I. Drepturile omului la început de mileniu, Casa Editorială Calistrat Hogaș, București 2001

Zlătescu, Moroianu I., Victor Dan Zlădescu, Repere pentru o filosofie a drepturilor omului, Institutul român pentru Drepturile Omului, București 2003

Zlătescu, Moroioanu I.., Drepturile omului-un sistem în evoluție, IRDO, București 2007

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Anthony Arblaster, Democrația, Editura DU Style, București 1998

G. Bordeau, Traité de science politique, L.G.D.J, Paris, 1966,

J. Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. II, LGDJ, Paris, 1979

Dahl,R Democrația și criticii ei, Institutul European, Iași, 2002

Dahl,Robert Despre democrație, Institutul European, Iași, 2003

Dănișor, Ghe. Circumscrierea conceptului de „drepturile omului”, Revista de Științe Juridice nr. 4/2008, Craiova

F. Decaumont, La présidence de Georges Pompidou: essai sur le régime présidentialiste francaise, Economica, Paris, 1979

L. Duguit, Traité de droit constitutionnel, Paris 1928

Fang Lizhi, Les Droits des l’’homme sont les meme portout, Paris 1990

Iancu, Ghe. Drept constituțional și instituții politice, Tratat, Editura Lumina Lex, București 2008

Ionescu, Cristian, Drept constituțional și instituții politice: Sistemul constituțional românesc, vol. II, editura Lumina Lex, 1997

Ionescu, Cristian, Tratat de drept contituțional contemporan, Editura C.H. Beck, București 2008

Muraru, Ioan Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București 1998

Muraru, I., E.C. Tănăsescu, Constituția României. Comentarii pe articole, Editura C.H. Beck, București 2008

Năstase, Adrian, Drepturile omului. Religie a sfârșitului de secol, Editura I.R.D.O., București 1992

Negulescu, Paul Curs de drept contituțional român, București 1927

P. Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson Paris 1983

Sandu, Dumitru Spațiul social al tranziției, Editura Polirom, Iași 1999

G. Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom, Iași 1999

Vedinaș, Verginia Sluțirea democrației, București 2006

Zlătescu, Moroianu,I. Drepturile omului la început de mileniu, Casa Editorială Calistrat Hogaș, București 2001

Zlătescu, Moroianu I., Victor Dan Zlădescu, Repere pentru o filosofie a drepturilor omului, Institutul român pentru Drepturile Omului, București 2003

Zlătescu, Moroioanu I.., Drepturile omului-un sistem în evoluție, IRDO, București 2007