P.n.l. – Dе la Proіесtul Natіonal la Сеl Europеan

Comunicare

P.n.l. – Dе la Proіесtul Natіonal la Сеl Europеan

Byadmin ianuarie 1, 2024

PNL – De la Proiectul Național la cel European

Cuprins

1 Introducere

2 Capitolul 1. Contribuția PNL la înființarea statului național

2.1 Apariția primelor partide politice în România

2.2 România și Liberalismul Politic.

2.2.1 Începuturile liberalismului în Principatele Române

2.3 Crearea P.N.L. și parcursul sau până la 1918

3 Capitolul 2. Contribuția PNL la modernizarea României interbelice

3.1 Partidul Național Liberal în prima decadă interbelică (1918-1928)

3.2 P.N.L. în perioada 1929-1938

3.3 Partidul Național Liberal – Gheorghe Brătianu

3.4 Doctrina liberală

4 Capitolul 3. Contribuția PNL la consolidarea statului de drept după 1989

4.1 Momentul Post-Revolutie și reînființarea PNL

4.2 Statutul Partidului Național Liberal

4.3 Analiza Programului de Guvernare PNL 2009-2011

4.3.1 Fiscalitatea.

4.3.2 Privatizările

4.3.3 Piața muncii.

4.3.4 Pensiile.

4.3.5 Educația.

4.3.6 Discriminarea.

4.3.7 Concluzii

5 Capitolul 4. PNL în Parlamentul European

5.1 ALDE

5.2 Adina Ioana Vălean

5.3 Renate Weber

5.4 Norica Nicolai

5.5 Ramona Mănescu

6 Concluzie

7 Bibliografie

Introducere

Partidul Național Liberal reprezintă unul din partidele cu tradiție din mediul politic din România. Tradiția să și contribuția avută de acest partid la clădirea României moderne a făcut că Partidul Național Liberal să se confunde cu tot ceea ce a însemnat viața politică în România pentru zeci de ani la rând.

Viziunea membrilor Partidului Național Liberal a dus la reformarea României, și la schimbarea din temelii a modalității de guvernare și de organizare în țara noastră. Partidul Național Liberal este responsabil pentru aducerea în secolul 19 al unui domnitor străin în țara noastră, în persoana lui Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen. Pentru a demonstra contribuția adusă de Partidul Național Liberal în decursul istoriei României, această lucrare prezintă evoluția Partidul Național Liberal de la crearea sa, până la perioada interbelică, cât și cea post-comunista. Lucrarea urmărește realizările și impactul avut de Partidul Național Liberal, unul dintre cele mai vechi partide din țara noastră.

Astfel în Capitolul 1 se analizează contribuția adusă de Partidul Național Liberal la înființarea statului național, fiind analizate elemente precum momentul apariției în țară a primelor partide politice, cât și modul în care ideile liberale și liberalismul și-au croit calea pentru prima oară în Principatele Romanești. De asemenea în Capitolul 1 sunt analizate momentele creări Partidul Național Liberal, cât și evoluția acestui partid până în anul 1918. În Capitolul 2 este analizată contribuția adusă de Partidul Național Liberal la modernizarea României interbelice, făcându-se referire la mai multe etape, și anume intervalul 1918-1928, și 1929-1938, cât și la momentul creării facțiunii Partidul Național Liberal – Gheorghe Brătianu.

De asemenea aici este prezentată și doctrina liberală care a stat la baza acțiunilor Partidului Național Liberal încă de la începuturile sale. În Capitolul 3 este analizată Contribuția Partidului Național Liberal la consolidarea statului de drept după 1989, făcându-se referire la periaoda post-comunista și la reînființarea Partidul Național Liberal, continuând cu o prezentare a statutului Partidului Național Liberal și continuând cu o Analiză a Programului de Guvernare al Partidului Național Liberal 2009-2011.

În cadrul Analizei Programului de Guvernare al Partidului Național Liberal 2009-2011 se face referire la diverse aspecte ale programului de guvernare, analizându-se elemente care țin de fiscalitate, educație, privatizări, sistemul de pensii, discriminare, și piața muncii. În Capitolul 4 este prezentat Partidului Național Liberal în Parlamentul European, axându-ne pe prezentarea ALDE( Alliance of Liberals and Democrats for Europe Party), familia europeană din care Partidul Național Liberal face parte, și pe prezentarea unei serii de europarlamentari, axându-ne pe realizările acestora, cât și pe pozițiile ocupate în structurile Uniunii Europene.

Capitolul 1. Contribuția PNL la înființarea statului național

Apariția primelor partide politice în România

Modalitatea în care au apărut primele partide politice în Principatele Romane este similară cu procesul derulat în Marea Britanie, cât și pe continent. Primele adunări reprezentative (Adunarea Extraordinară Electivă și Obișnuita Obștească Adunare) derulate la începutul secolului al XIX-lea, și mai specific după semnarea Tratatului de la Adrianopol (1829) au adus cu ele în Tara Românească și Moldova printre primele diferențieri și modelari ale curentelor ideologice.Funcția acestor adunări era aceea de a limita puterea domnitorului. Partidele politice, alcătuite după criteriile moderne, au apărut în România după adoptarea Constituției de la 1866. Cei mai importanți teoreticieni care au avut preocupări de definire a conceptului de partid, sau care au analizat geneza partidelor politice în România au fost: A.D. Xenopol, C. Rădulescu-Motru, M. Eminescu, P.P. Carp, D. Drăghicescu, P.P. Negulescu, Traian Brăileanu și Mihail Manoilescu. A.D. Xenopol, în lucrarea Istoria partidelor politice în România (1910), definește partidul drept totalizarea intereselor individuale comune unui grup, mai mult sau mai puțin restrâns. Partidele politice, arată Xenopol, se alcătuiesc nu numai din reprezentarea acestor interese individuale, totalizate în interese de clasă. „Pe din sus și pe din jos ele primesc adaosuri de elemente străine care le întăresc organismul. Adeseori în stratul lor conducător se văd oameni streini de aceste interese și se întâlnesc minți și inimi superioare care iau apărarea unor interese ce nu sunt ale lor, ba cari le sunt chiar potrivnice”.

De asemenea, într-un partid pătrund indivizi atrași de „perspectiva funcțiilor statului și a altor foloase ce pot fi împărțite de guvern partizanilor săi”.A.D. Xenopol era de părere că nu toate curentele din viața unui popor dau naștere la partide politice. „Pentru ca înmănuncherile de cugete să dee ființă unor asemenea partide, se cere numaidecât că ideile să se coboare din sfera intelectuală către aceea a voinței și să devină îmbolditoare de fapte; căci politică se mișcă pe pârtia puterei în conducerea oamenilor și, deci, nu poate fi gândită fără îmbinarea ei cu mijlocul de a realiza puterea adecă fapte”.Xenopol considera că nu poate fi vorba despre existența unor partide politice la români înainte de constituirea lor în state, dar că procesul de constituire într-o formă rudimentară „pornește din vremuri anterioare descălecării, și anume întâiu în țerile de peste munți și după aceea și în cele din valea Dunărei”. Temelia pe care s-au închegat mai târziu partidele politice era formată din cele două clase ale poporului: „noblețea” (boierii) și „poporul de jos” (țăranii). Constituirea partidelor politice în forme moderne a fost precedată de câteva etape:

-constituirea partidelor personale – alcătuite din grupările de boieri care sprijineau un anumit pretendent la tron;

-întemeierea partidului antigrecesc – în epoca fanariotă, ca reacție împotriva elementului grecesc;

-apariția partidului antiaustriac – închegat ca urmare a reacției boierilor față de ocupația austriacă a Olteniei și Bucovinei în sec. al XVIII-lea;

-constituirea partidului antirusesc – drept reacție la ocupația rusească a principatelor din perioada 1768-1774.

Concluzia lui Xenopol era aceea că aceste etape au premers constituirea a ceea ce el numește partidul național, alcătuit din „tagma boierimei românești, deșteptată în interesul ei de clasă”. Ulterior, la începutul secolului al XIX-lea, în preajma revoluției lui Tudor Vladimirescu, sub influența ideilor franceze, s-a născut o viață politică mult mai intensă. „De acum înainte începe, propriu vorbind, istoria partidelor politice în România”. Pătrunderea în principate a ideilor revoluției franceze a dus la o dezbinare a partidului național în două tabere care vor da naștere la cele două partide sau tarafuri, cunoscute mai târziu sub denumirea de partid conservator și partid liberal.Termenul de „conservator” a fost întrebuințat pentru prima dată în ziua de 1 februarie 1823 de către vornicul Mihail Sturză, pentru a desemna cu el tendințele de păstrare a vechii stări de lucruri de către marea boierime a Moldovei, nemulțumită de proiectul de Constituție din 1822 elaborat de cărvunari (carbonari). Xenopol vede în acești „novatori” germenii mișcării liberale, reformiste, din principatele române. Partidul novatorilor, parveniților, cărvunarilor sau ciocoilor, cum au mai fost ei denumiți, ia naștere pentru prima dată în Moldova și este alcătuit, în opinia lui Xenopol, din acei boieri care aveau alte idei și alte interese decât partidul boierilor conservatori (respectul proprietății, libertatea industrială, libertatea muncii și a comerțului, egalitatea în fața legii ș.a.).

Astfel, Xenopol opina că în țara noastră, ca și în alte părți, deosebirea partidelor s-a făcut pe baza ideilor și nu a persoanelor sau a claselor din care făceau parte. „Nu toți boierii erau conservatori, precum nu toți erau liberali”. Propășirea ideilor liberale nu putea să se facă pe o altă cale în țările române, în condițiile în care nu exista încă o puternică burghezie care să fi devenit focarul ideilor noi.Revoluția de la 1848, – în opinia istoricului A.D. Xenopol – a determinat închegarea celor două partide. Partidul liberal apare la lumină, militând pentru ridicarea clasei țărănești. Între liderii liberali, Xenopol enumeră pe frații Golescu, frații Brătianu, N. Bălcescu, C.A. Rosetti, I. Ghica, I. Heliade Rădulescu (în Țara Românească), M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negri (în Moldova).Partidul Conservator a fost și el apărător al „naționalităței române, al dezvoltărei ei lăuntrice. Dar de câte ori se iveau idei care căutau să lovească în poziția privilegiată a boierilor, ei căutau alianța cu puterile străine, pe care de altfel le combătuseră. Partidul conservator – conchidea Xenopol – se arăta întotdeauna gata a jertfi naționalismul său pe altarul intereselor sale de clasă”. Cu toate că A.D. Xenopol folosește termenul de partid liberal înainte de revoluția de 1848, totuși, până în 1866, reformiștii revoluționari se numeau pe ei înșiși „democrați”, „partid democratic”, „partidul patrioților” sau „partidul național”. A.D. Xenopol își încheie lucrarea Istoria partidelor politice în România cu concluzia că: „Oricum s-ar întoarce și s-ar răstălmăci faptul, ceva rămâne statornic și neîndoielnic, anume că partidele politice se alcătuiesc în România pe temelia luptei între cele două mari clase sociale: proprietarii mari și țărănimea și că după modul cum se vor grupa ideile și oamenii ce le împărtășesc, în jurul intereselor acestor clase, se va îndruma viața partidelor politice la Românii de la Dunăre”.

Opiniile lui A.D. Xenopol cu privire la constituirea partidelor politice în România sunt combătute de C. Rădulescu-Motru, care, prin articolele publicate în „Noua revistă română” (1911) arăta că n-au existat partide politice înainte de 1866. Teoreticianul conservatorilor scria că nu a existat nici ceea ce numea Xenopol „partid național”. Un astfel de partid a putut ființa doar că tendință sentimentală, „dar niciodată ca organizație politică”. Căci n-avea nici conducători, nici program. Membrii lui eventual nu puteau fi decât toți patrioți, toți cei cu oarecare cultură, boieri mici și mari. Motru definea perioada de dinainte de 1866 drept una de „sentimentalism naționalist”, în care partidele politice încă nu ființau. Într-un articol intitulat Partidele noastre politice („Noua revistă română”, nr. 4 din 15 februarie 1900), C. Rădulescu-Motru scria că „nici un partid politic nu se naște, dacă nu se simte trebuință de el, dacă nu e precedat de anume condițiuni care să-l facă necesar”. Până la jumătatea veacului al XIX-lea, continuă el, singura concepție politică românească era „să existăm ca națiune și ca stat”. Abia dupea partidelor politice în România sunt combătute de C. Rădulescu-Motru, care, prin articolele publicate în „Noua revistă română” (1911) arăta că n-au existat partide politice înainte de 1866. Teoreticianul conservatorilor scria că nu a existat nici ceea ce numea Xenopol „partid național”. Un astfel de partid a putut ființa doar că tendință sentimentală, „dar niciodată ca organizație politică”. Căci n-avea nici conducători, nici program. Membrii lui eventual nu puteau fi decât toți patrioți, toți cei cu oarecare cultură, boieri mici și mari. Motru definea perioada de dinainte de 1866 drept una de „sentimentalism naționalist”, în care partidele politice încă nu ființau. Într-un articol intitulat Partidele noastre politice („Noua revistă română”, nr. 4 din 15 februarie 1900), C. Rădulescu-Motru scria că „nici un partid politic nu se naște, dacă nu se simte trebuință de el, dacă nu e precedat de anume condițiuni care să-l facă necesar”. Până la jumătatea veacului al XIX-lea, continuă el, singura concepție politică românească era „să existăm ca națiune și ca stat”. Abia după ce s-a dobândit o certitudine în această privință, „a început viața noastră politică”. Și ea a început o dată cu viața constituțională, cu adoptarea unei Constituții după model european, care n-a fost rezultatul luptelor diverselor partide politice, „ci partidele politice la noi s-au născut din această Constituție”.

Ele au luat numele de liberal și conservator. Amândouă voiau să asimileze pentru români ideile timpului „în care s-au născut” și dacă un partid s-a numit liberal, iar altul conservator, diferența dintre ele nu era decât de „temperament” și nu de principii. Căci în aceleași principii s-au născut amândouă și au intrat în viața publică sub aceleași idei. Temperamentul însă a diferit: febril, agitat, neastâmpărat la Brătieni, Golești sau Kogălniceanu, liniștit, cumpătat, mai rațional la Catargiu, Mavrogheni sau Florescu. „Spre același scop mergeau însă și spre aceeași țintă și un partid și celălalt: adaptarea poporului românesc la noua viață ce i se deschisese”.

Reabilitând conservatorismul cu intenție, Motru nu era departe de fixarea menirii reale a Partidului Conservator în România: alături de cel liberal, el trebuia să fie un instrument al modernizării țării. Totodată, el fixa momentul nașterii Partidului Conservator, ca fiind concomitent cu acela al nașterii celui liberal, adică după Constituția din 1866. De asemenea, Mihai Eminescu (Opera politică) preciză și el că de un partid „conservator”, ca și de unul „roșu” nu se poate vorbi în România decât după 1859. Până atunci fuseseră idei conservatoare, idei progresiste, idei revoluționare și oameni care le reprezentaseră mai mult sau mai puțin. Aceste idei au început să se grupeze și să se disciplineze numai după ce Convenția de la Paris a admis, cel puțin în teorie, că guvernele să reprezinte majoritatea „țării legale” și a invitat diferitele idei de a se formula „pentru lupta legală” și diferitele personalități a se grupa în partide. P.P. Carp, într-un discurs ținut la 5 decembrie 1897 în fața Senatului, declara și el: „De la 1866 trebuie să ne diferențiem nu pe aspirațiuni naționale, […] ci pe principii de organizare internă și numai de la 1866 până azi se poate vorbi de partide liberale și de partide conservatoare, care și unele și altele au originea lor nu în Fanarioții d-lui Urechia, dar în glorioasa generațiune de la 1848, care a fost generațiunea eroică a acestei țări”.

Cei trei gânditori români (Rădulescu-Motru, Eminescu, Carp), între altele și exponenți de seamă ai doctrinei conservatoare, aveau dreptate să susțină că înaintea instaurării unui sistem constituțional n-au fost partide politice în România. Au fost idei politice, ziceau ei, au fost și grupări politice, adăugăm noi, dar într-adevăr, partide n-au fost. Nici în accepțiunea ce se dă astăzi unui partid politic, nici în cea din secolul trecut. Pentru Eminescu, de pildă, un partid politic era „o grupare a unui oarecare număr de oameni politici făcând parte dintr-o adunare legiuitoare care se conduce de aceleași idei și care caută a obține majoritatea în țară și în adunare cu programul lor, spre a putea în numele acelei majorități pune în practică teoriile politice”. Cu alte cuvinte, pentru a exista un partid politic trebuie să existe o adunare legiuitoare, admițând principiul reprezentativ, majoritatea având dreptul să indice Coroanei pe șefii săi pentru a forma guvernul constituțional. În opinia lui Nicolae Filipescu (1899), „partidele politice nu sunt niște ficțiuni, ci sunt rezultatul practic al operei timpului”; iar I.I.C. Brătianu preciza și el, în 1905, că: „Partidul Național Liberal nu s-a născut ca o formațiune spontanee și teoretică, el nu e concepțiunea unor savanți doctrinari […] Nu. Partidul Național Liberal a răsărit ca expresiunea unei nevoi mari și reale a Statului și neamului nostru. El s-a făcut rând pe rând organul de execuție al necesităților vitale ale României și prima nevoie la care a trebuit să răspundă, care pe toate le precedă și pe toate le rezumă, de la care și-a luat chiar numele lui de național-liberal, a fost nevoie de a asigura existența națională a românilor”.

D. Drăghicescu, – teoretician de seamă al liberalismului – într-o lucrare de referință, Partide politice și clase sociale (1922), susținea că partidele politice sunt reprezentante ale națiunii întregi, ale tuturor claselor. Conștiința politică a claselor, puterea lor de inițiativă, disciplina și solidaritatea lor, orizontul lor cultural și concepțiile de care sunt capabile să le aibă sunt valori politice esențiale, care trec de la clasă la partidul politic corespunzător și determină valoarea acestuia. Valoarea politică a claselor, continua acesta, este ceea ce determină valoarea politică a partidelor.D. Drăghicescu nu este preocupat în principal să găsească o definiție a partidului politic, ci, mai degrabă, încearcă să stabilească conexiunea dintre acesta și clasele sociale. Astfel, Drăghicescu afirmă că partidele politice au variat din punct de vedere al compoziției sociale: „… până azi, nici un partid politic propriu-zis n-a fost compus exclusiv numai din oamenii unei clase, nici chiar cu majorități din anume clasă. În fond, ceea ce le deosebea, nu era clasa de unde se recrutau partizanii, ci anume afinități morale și de doctrină, anume atitudini față de evoluție și de progres, era într-un cuvânt, sentimentul democratic și liberal, sau antidemocratic și antiliberal, care stăpânea pe conducători și mijlocia partizanilor. În ce privește originea acestor partizani, ei veneau indiferent din toate clasele”. Două ar fi obiectivele pentru viitor ale partidelor politice, în opinia lui D. Drăghicescu:

-să pregătească reforma industrială în sensul evoluției economice;

-printr-o acțiune legislativă, dublată de o acțiune de educație și propagandă în rândul muncitorilor, să stimuleze spiritul de asociație și de cooperație sindicală și să contribuie prin toate mijloacele la disciplinarea acțiunii lor în cadrul asociațiilor și sindicatelor profesionale.

Sociologul Dimitrie Guști, într-o conferință susținută în cadrul Institutului Social Român, în decembrie 1922, intitulată Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic, arată că într-un regim constituțional partidele politice joacă un rol foarte important. Guști definește partidul politic drept „o asociație liberă de cetățeni, uniți în mod permanent prin interese și idei comune, de caracter general, asociație ce urmărește, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”. Un partid politic nu este ceva compact și omogen. El este compact pentru că este o grupă în plină schimbare și primenire prin intrările membrilor noi și plecările unor membri vechi; un partid politic este un proces social și nu o stare socială. Dar dacă un partid politic nu este o grupă compactă, el nu este nici o grupă omogenă, pentru că este alcătuită din diferite grupări și grupulețe, cercuri și cerculețe, care pot fi concentric coordonate, pot avea forțe centrifuge, dar și centripete, formând, îndeobște, o dreaptă, o stângă și un centru.

Definitoriu pentru partidele politice este programul. Acesta trebuie să cuprindă „un mic sistem sociologic și etic”. orice program de partid, susține Guști, îmbrățișează, într-o măsură mai mică sau mai mare, următoarele puncte:

-O analiză explicativă și o critică a societății, așa cum este ea într-un moment dat;

-O formulare a necesităților actuale și a posibilităților de transformare a societăților de astăzi în unele mai bune;

-Mijloacele mai nimerite pentru realizarea acestor necesități și tactică necesară pentru a întrebuința la momentul oportun aceste mijloace;

-O doctrină, care oricât de imperfectă, să dea ideea unei societăți perfecte, deci oricât de fragmentar, să cuprindă un ideal social; căci în definitiv la aceasta se reduc toate stăruințele și toate construcțiile de program politic de partid: a indica idealul social de realizat, adică spiritul directiv ce inspiră toate soluțiile particulare ale nevoilor statului.

În funcție de metoda de concepție a programelor, Dimitrie Guști distinge două tipuri de partide: partide de program integral și partide de acțiune imediată sau, cu alte cuvinte, partide principiale și partide oportuniste. Ceea ce au în comun cele două este dorința ambelor de a atinte puterea politică prin intermediul luptei. Însă ceea ce face diferența între cele două este că partidul oportunist are că singur țel ajungerea la guvernare având ca singura finalitate și scop dorința de a guverna, în timp ce partidul de program dorește să își promoveze propriu program, iar guvernarea este o cale către acest scop final.

România și Liberalismul Politic.

Începuturile liberalismului în Principatele Române

Luminismul a reprezentat un curent care a avut un impact semnificativ asupra liberalismului, După ce lumea s-a confruntat cu revoluția franceză de la 1789, și în societatea românească încep să răsară tendințele liberale, tendințe care sunt încurajate de o dezvoltare a culturii naționale și a burgheziei, și apare astfel curentul liberal, care urmărește schimbarea unui sistem economic și social deficitar. În raport de maturizarea societății, liberalismul coboară din sferele cărturărești și boierești, unde își are obârșia, spre baza societății, spre păturile largi ale acesteia, spre masele populare cărora le exprimă, pe plan politic, interesele. Un asemenea mod de gândire politică, tocmai pentru că proclamă nu numai libertatea și egalitatea oamenilor, condamnând privilegiile, ci și dreptul de afirmare a nemulțumirilor, individual sau organizat, se infiltrează lent dar sigur în societatea românească, în toate păturile și structurile sociale. Obținând treptat o puternică consistență în cadrul unui proces evolutiv, cuprinzând o întreagă epocă istorică, modul de gândire liberal se transformă într-un autentic curent politic, care-și pune pecetea asupra unor evenimente cruciale aparținând epocii moderne, inclusiv asupra procesului formării și organizării statului național român.

Liberalismul politic a găsit un important precursor și suport în luminism, care a deschis un profund și îndelungat proces de contact al societății cu știința de carte, de luminare a minților unui număr cât mai mare de indivizi. Introducerea limbii române în biserică, răspândirea învățământului în limba națională și o oarecare ascensiune culturală – cu toate vicisitudinile regimului fanariot – au constituit condiții preliminare indispensabile pentru receptarea ideilor luministe ale epocii. O importanță deosebită în direcția promovării ideilor liberale în societatea românească a avut-o „Constituția” cărvunarilor din 1822. Ideile inserate în acest așezământ constituțional sunt legate de întreaga atmosferă în care s-au plămădit și desfășurat evenimentele din 1821, de efervescența politică generată de luptă pentru reformarea diferitelor instituții social-economice. „Constituția” cărvunarilor cuprindea 77 de puncte, ea fiind redactată de partizanii lui Ioniță Sandu Sturdza, în timp ce acesta se afla la Constantinopol spre a primi învestitura pentru tronul Moldovei. Rolul cel mai important i-a revenit lui Ion Tăutu.

Cărvunarii sau novatorii erau elemente aparținând boierimii mici și mijlocii din Moldova. În raport cu boierii mari care plecaseră în exil și se numeau ei înșiși conservatori, acești oameni se manifestau ca liberali. A.D. Xenopol considera că ideile liberale s-au născut într-un asemenea mediu social, deoarece burghezia națională era slab dezvoltată, ea neputând deveni focarul de iradiere a ideilor noi.Restaurarea domniilor pământene în 1822 a constituit o nouă etapă în procesul de consolidare a liberalismului politic în Principatele Române.Progresele liberalismului sunt facilitate, printre altele, de consolidarea școlii naționale, de luminarea unei categorii mai largi de oameni, dar mai ales de contactele tot mai intense cu civilizația și cultura occidentală prin intermediul unor tineri boieri trimiși la studii, îndeosebi în Franța. Dacă la începutul afirmării liberalismului, principalul mobil al activității ideilor moderne îl constituia acțiunea pentru schimbarea instituțiilor politice în vederea abolirii modului absolutist de guvernare, treptat survine o mai largă deschidere spre receptarea unor idei de reformă socială. A.D. Xenopol consideră îndreptățit că V. Mălinescu în Moldova și Dinicu Golescu și Eufrosin Potecă în Țara Românească, într-o formă sau alta, marchează o orientare clară în sânul societății românești în direcția socială. Regulamentele Organice au așezat bazele unei guvernări moderne, contribuind astfel la extinderea efectivă a spiritului liberal în Principatele Române.

Cadrul constituțional inaugurat la 1831 și experimentat cu anumite rezultate pozitive până în 1848, configura un regim politic liberal la vârf, beneficiarii lui fiind o pătură restrânsă de mari boieri, constituiți într-o aristocrație care, prin Adunările Obștești de la Iași și București, exercita un control efectiv al puterii executive. Deși limitat, acest regim politic, tocmai pentru că se baza pe toleranța unor opinii divergente și pe admiterea spiritului critic în raport cu puterea, favoriza prin natura lui difuzarea și implantarea mai adâncă a liberalismului în toate structurile sociale. O altă etapă foarte importantă în ceea ce privește consolidarea liberalismului politic în Principatele Române a constituit-o revoluția de la 1848. Prin punctele ei programatice, revoluția tindea să realizeze un regim politic liberal-democrat, în care să fie consacrate o serie de libertăți individuale și de grup și să fie rezolvate unele probleme economice indispensabile , mai ales emanciparea și împroprietărirea țărănimii. Între fruntașii revoluției amintim pe: I. Heliade Rădulescu, N. Bălcescu, frații Brătianu, frații Golescu, C.A. Rosetti, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu ș.a. Viața politică în Principate în perioada cuprinsă între 1848-1856 este dominată de conservatorism, de o preocupare constantă a autorităților de a debarasa societatea de ideile liberale implantate în timpul revoluției. După înăbușirea revoluției, liberalismul s-a refugiat în cercuri politice secrete.

El este apanajul mai ales al exilaților revoluționari care, ajunși în Occident, participă la o serie de activități politice și publicistice, toate acestea aprofundând deprinderile lor liberale. Unirea Principatelor Române a marcat în viața politică românească un moment crucial, anume trecerea de la formă de guvernare „absolutistă” la aceea constituțională, în care puterea se exercita în numele reprezentanților aleși ai națiunii. O dată acest act major împlinit, înceta și existența „partidei naționale”, grupările politice refăcându-se în funcție de doctrină și interesele social-economice ale aderenților lor. Se deschidea din acel moment o nouă epocă în istoria politică a României, aceea a guvernării cu concursul partidelor politice. Sub domnia lui Cuza, liberalismul parcurge două perioade distincte de afirmare. El se propagă, mai întâi, sub regimul politic al Convenției din 1858 care permitea o înflorire a ideilor noi, până la 2 mai 1864, când este urmat de sistemul restrictiv al domniei personale instituită în scopul realizării reformelor. În ultimii ani de domnie ai lui Cuza, liberalismul politic se retrage în cercuri secrete, neputându-se afirma deschis. Obiectivele lui constau nu atât în armonizarea diferitelor tendințe, cât mai ales în restaurarea regimului politic bazat pe partide politice.

Curentul liberal sub domnia lui Cuza este un tot doar că tendință politică, afirmându-se sub forma unor idei relativ similare în unele probleme fundamentale, dar neomogen din cauza existenței diferitelor nuanțe sau grupuri diferite. Ceea ce dădea unitate acestor grupări era admirația manifestată față de modelul occidental de organizare instituțional-politică prin care se lichida guvernarea arbitrară. Fruntașii liberali, cei mai mulți tineri boieri formați la școlile și universitățile apusene, asimilaseră o serie de idei politice de sorginte franceză și belgiană, pe care încercau să le adapteze la realitățile românești. Cei mai mulți liberali au dezaprobat regimul domniei personale a lui Cuza și s-au distanțat de el, acționând pentru subminarea lui și instalarea pe tronul României a unei dinastii străine menită a se constitui, printre altele, și într-un garant al unui regim constituțional și liberal. Răsturnarea lui Cuza a produs o scindare a grupărilor liberale din cauza divergențelor de păreri cu privire la instituțiile politice adoptate în ultimii ani ai domniei acestuia; sunt mai întâi adversarii lui Cuza, liberalii radicali munteni în frunte cu I.C. Brătianu și C.A. Rosetti; după aceea ne putem referi la moderați, reprezentați de Ion Ghica; liberalii moderați reuniți în jurul lui M. Kogălniceanu, numiți și „maiști”, tot din zona Moldovei reprezintă o altă grupare; o altă facțiune estea cea denumită „Fracțiunea liberală și independentă”, organizată în jurul profesorului universitar N. Ioenscu care militează pentru valori precum democratism, republicanism, și apărarea intereselor economice ale burgheziei naționale raportat la străinii.

Crearea P.N.L. și parcursul sau până la 1918

Odată cu apariția nevoii creeri unei facțiuni politice puternice, o serie de lideri din mai multe grupări liberale, cad de acord pe 24 Mai 1875 să își unească forțele pentru promovarea principiilor liberale și impunerea lor ca model de dezvoltare în viața politică românească. Nume precum G. Vernescu , I. Ghica , I.C. Brătianu, A.G. Golescu, M. Kogălniceanu pun astfel bazele P.N.L. La 4 iunie 1875, „Alegătorul liber” publica programul acestei puternice formațiuni politice, iar o zi mai târziu „Românul” publica numele celor 25 de membri constituiți în Comitetul coordonator. Între aceștia, regăsim pe D. Berindei, I.C. Brătianu, D. Brătianu, I. Câmpineanu, M.C. Epureanu, N. Fleva, M. Ferechide, I. Ghica, D. Gioni, A.G. Golescu, M. Kogălniceanu, Pache-Protopopescu, C.A. Rosetti, D.A. Sturdza, George Vernescu ș.a. Președinții partidului au fost: I.C. Brătianu (până în 1882-1883 împreună cu C.A. Rosetti și singur, până în 1891); D. Brătianu (1891-1892), D.A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă C. Brătianu (1927-1930), I.G. Ducă (1930-1933) și C.I.C. Brătianu (1934-1947). Primul program al P.N.L. a fost adoptat o dată cu constituirea coaliției de la Mazar-Pașa (ianuarie-martie 1875). Mai înainte existaseră câteva programe ale liberalilor-radicali (1863; 1867). Programul adoptat la 1875 era, ca mai toate atunci, foarte general. La 8 noiembrie 1892, P.N.L. a adoptat un alt program, în care, pentru prima oară, se cerea „sufragiul universal cu reprezentațiunea proporțională”, ideal pe care liberalii tindeau să-l realizeze prin reforme treptate.

În problema agrară se prevedea crearea de instituții care să înlesnească cumpărarea de proprietăți particulare și o îmbunătățire a legii învoielilor. Erau preconizate măsuri pentru ridicarea învățământului, pentru organizarea armatei, dezvoltarea edilitară a țării, protejarea comerțului, industriei, agriculturii, descentralizarea administrativă, inamovibilitatea judecătorească și stabilitatea funcționarilor publici. Baza socială a partidului era formată din burghezia industrială și financiară în primul rând, dar și din cea comercială și de funcții. Pe măsura dezvoltării capitaliste a țării, atenția P.N.L. s-a concentrat cu predilecție asupra categoriilor celor mai active ale burgheziei. Aria aderenților P.N.L. cuprindea și o bună parte a marii boierimi, a marilor proprietari de pământ, de obicei acea parte mai dinamică din punct de vedere economic. De asemenea, în partid erau prezenți și liber profesioniști, funcționari, avocați, ingineri, medici, profesori, meseriași mici și mijlocii. Mai cu seamă după 1900, P.N.L. a atras o parte a intelectualității satelor, pe preoți și învățători, prin mișcarea cooperatistă inițiată de Spiru Haret.P.N.L. avea o structură internă asemănătoare partidelor politice liberale europene ale epocii. Era condus de un președinte (șef), un Comitet Executiv și de Adunarea generală a membrilor (ulterior Congresul).

Aceasta din urmă era convocată ori de câte ori era nevoie, de obicei pentru a ratifica hotărârile luate, în practică, de șeful partidului, împreună cu Comitetul Executiv. Nucleul organizatoric de bază îl formau cluburile constituite în București și în toate centrele urbane. După Marea Unire de la 1918, partidul s-a adaptat realităților create prin introducerea sufragiului universal, constituindu-și noi organizații, mai ales în mediul rural, deoarece țărănimea devenise principala masă electorală.Cu excepția unor momente de criză, în P.N.L. s-a menținut disciplina organizatorică atât la nivel central, cât și local. Deși au existat grupări disidente și chiar sciziuni, acestea nu au pus în pericol unitatea partidului său popularitatea lui.Dintre partidele României moderne, P.N.L. a avut activitatea politică și legislativă cea mai bogată, aflându-se, de altfel, și cel mai mult timp la guvernare. Nucleul P.N.L. l-a constituit gruparea radicală care a început să se organizeze încă din 1861, în jurul lui C.A. Rosetti și I.C. Brătianu. Ea a jucat un rol important în înlăturarea lui Al. I. Cuza și aducerea domnitorului străin, iar după 1866 a reușit să ralieze pe liberalii din jurul lui M. Kogălniceanu (februarie 1868). Cu o slabă influență în Moldova, gruparea liberal-radicală a căutat (din 1867) colaborarea fracționiștilor lui N. Ionescu, făcând pentru aceasta concesii programatice.

Deja din 1867, liberalii radicali aveau un comitet politic central cu sediul la București (intitulat „Societatea amicilor Constituțiunii”). Un comitet similar se crease și la Iași. În 1868, ei dețineau organizații în toată țara și continuau să se întărească, mai ales organizatoric, fiind centrul în jurul căruia se va realiza coaliția liberală din 1875 și având ca fundal atitudinea similară față de guvernul Lascăr Catargiu.Ion C. Brătianu, sfătuit din umbră de Eugeniu Carada, își va asuma sarcina coordonării politicii de modernizare și de europenizare a României. P.N.L., în timpul celor 12 ani de guvernare, între 1876-1888, va deveni cel mai numeros partid politic al țării. Între anii 1880-1888 mai cu seamă, activitatea guvernului și a Parlamentului liberal a fost foarte însemnată: a condus țara în Războiul pentru Independență; crearea Băncii Naționale (1880); legea învoielilor agricole (1882); revizuirea Constituției (1884); un tarif vamal protecționist (1886); legea pentru încurajarea industriei naționale (1887). În timpul acestei guvernări, România s-a proclamat Regat (1881) și s-a alăturat, pe plan extern, Triplei Alianțe (1883). În fața frecventelor și din ce în ce mai energicelor manifestări ale Opoziției, dirijată de conservatori, dar și de fratele său, Dumitru, I.C. Brătianu a demisionat la 20 martie 1888, în mijlocul unor mari frământări politice și sociale. În opoziție, P.N.L. și-a reunificat treptat rândurile, dar, după moarte lui I.C. Brătianu, în 1891, și efemera șefie a fratelui său, mort și el în anul următor, conducerea lui D.A. Sturdza nu s-a dovedit suficient de energică. Guvernarea P.N.L. dintre 1895 și 1899 a fost foarte frământată, înregistrând insuccese atât în politica internă, cât și în cea externă, ceea ce în bună măsură a determinat pronunțate disensiuni interne. Între ele, aceea cunoscută sub denumirea de a „drapeliștilor” (de la ziarul „Drapelul”), sub conducerea lui P.S. Aurelian, a fost cea mai puternică, formând chiar un guvern (21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897).

Din nou în opoziție după 1899, P.N.L. a profitat de neputința conservatorilor de a scoate țara din criza financiară și, în februarie 1901, a revenit la guvernare, introducând un regim sever de economii și impozite, refăcând astfel finanțele statului. În această perioadă liberalii au practicat politică „prin noi înșine”, formulă ce va defini esența politicii economice a P.N.L., chiar dacă aplicarea ei nu s-a putut face constant și eficient, ponderea capitalului străin în țară fiind covârșitoare. P.N.L., mai mult decât Partidul Conservator, a promovat încurajarea muncii și capitalului românesc. În 1907, când a preluat puterea, P.N.L. a înăbușit răscoala țăranilor, în rândul cărora s-au înregistrat câteva mii de morți, și a căutat soluții care să le atenueze nemulțumirile. Aripa de stânga a partidului – „liberalii tineri” –, din ce în ce mai activă, puternic întărită după 1899, când unii lideri social-democrați au trecut la liberali, milita activ pentru o schimbare la nivelul conducerii. Sprijinit de Ocultă și de stânga liberală, I.I.C. Brătianu îl înlocuiește pe D.A. Sturdza, în decembrie 1909, la conducerea P.N.L. Din nou în opoziție între anii 1910-1913, P.N.L. își pregătește un nou program de guvernare, mai radical decât cel de până atunci. În ianuarie 1911 era dat publicității un nou program în care chestiunea agrară era considerată „de căpetenie”. Programul anunța intenția de a adapta Constituția „noilor necesități ale societății”, prin modificarea legii electorale, „mijlocul cel mai eficace de a solidariza toate forțele națiunii și de a asigura armonia socială”.

În presa partidului se vehicula din ce în ce mai frecvent ideea colegiului unic. La 20 octombrie 1913, această idee a fost proclamată oficial, o dată cu intenția de a fundamenta „dreptul statului de a întrebuința exproprierea în anumite condițiuni, cu dreaptă despăgubire, înlesnindu-se astfel o repartiție a proprietății funciare mai conformă cu interesul general”. Revenit la guvernare, în 1914, P.N.L. trece la revizuirea Constituției. În plin proces de desfășurare, opera de revizuire este oprită de izbucnirea primului război mondial.

Din guvern al reformelor, guvernul I.I.C. Brătianu devine guvernul neutralității și apoi al participări României la război pentru realizarea idealului de unitate națională. Încă înainte de 1914, conducerea guvernului P.N.L. a început să întrevadă posibilitatea desprinderii României de alianța cu Puterile Centrale. O dată cu izbucnirea războiului, guvernul liberal a impus neutralitatea, în consens cu Partidul Conservator și Partidul Conservator – Democrat și cu aproape toți fruntașii politici ai țării. Treptat, el se leagă din ce în ce mai strâns de puterile Antantei, care făgăduiau sprijinul lor în realizarea unității naționale, prin alipirea Transilvaniei și Bucovinei la România și, după îndelungate tratative, semnează intrarea în război alături de acestea, în august 1916. În condițiile insucceselor militare din toamnă lui 1916, guvernul I.I.C. Brătianu s-a lărgit cu reprezentanții Partidului Conservator – Democrat (decembrie 1916). Cele două partide au colaborat și în aducerea problemei reformelor agrară și electorală în Parlament și votarea revizuirii Constituției în iunie 1917. În vara aceluiași an, prin marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, România a stăvilit ofensiva germană pe frontul de răsărit. Odată cu momentul octombrie 1917, atunci când Rusia a ieșit din război, România a fost similta să pornească procesul de pace cu Puterile Centrale. La începutul anului 1918 guvernul Brătianu s-a retras, și a fost înlocuit de o formațiune care ulterior a semnat pacea cu Puterile Centrale.

Capitolul 2. Contribuția PNL la modernizarea României interbelice

Partidul Național Liberal în prima decadă interbelică (1918-1928)

Partidul Național Liberal, ca și reprezentare, era văzut că și exponentul burgheziei din mediul bancar și industrial, segment ce a prosperat din punct de vedere economic după Primul Raboi Mondial. Acesta avea sub coordonare diferite instituții financiare, vorbind aici chiar și de Banca Națională a României, și de asemenea deținea în mare parte din întreprinderile industriale poziții puternice. Președintele partidului a continuat să rămână I.I.C. Brătianu, iar dintre fruntași se distingeau Vintilă Brătianu, Al. Constantinescu, Gheorghe Mârzescu, dr. C. Anghelescu, I.G. Ducă, Ion Th. Florescu. Organul central de presă era „Viitorul”. Acest partid, cu o puternică bază economică, dispunând de un mănunchi de cadre temeinic pregătite, exercitând o influență covârșitoare asupra regelui Ferdinand, a reușit să se adapteze cu ușurință realităților postbelice, să fie promotorul unității statale și al reformelor agrară și electorală. Până la sfârșitul anului 1926 – când este întemeiat Partidul Național Țărănesc –, P.N.L. nu a avut un rival pe măsură, dominând cu autoritate scena politică a României în primul deceniu interbelic. Nu întâmplător perioada 1918-1928 a intrat în istorie sub denumirea de „decadă brătienistă”. În primii ani de după război, P.N.L. a lansat un Manifest-program în care se pronunța pentru aplicarea reformei agrare și a celei electorale, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea învățământului, largi drepturi pentru muncitori (ziua de lucru de 8 ore, minimum de salariu, contracte colective de muncă, ocrotirea muncii femeilor, asigurări sociale), îmbunătățirea situației funcționarilor ș.a.

Cetățenii îi priveau însă cu neîncredere pe liberali, deoarece nu puteau uita reticențele lor în realizarea reformelor, precum și greșelile de guvernare din timpul războiului. Criză de popularitate va fi reflectată în alegerile parlamentare din noiembrie 1919, când, deși a beneficiat de sprijinul aparatului de stat, n-a obținut decât 103 din cele 568 mandate în Adunarea Deputaților, iar în cele din mai-iunie 1920 doar 16 mandate din 383. Importante categorii sociale cu orientare de stânga, care înainte de război urmaseră P.N.L., s-au îndreptat spre noile partide, în special spre Liga Poporului și spre Partidul Țărănesc. Atenția electoratului, dornic de ceva nou, s-a îndreptat spre cei care promiteau o nouă politică, un nou curs. Lumea era sătulă de vechile partide și de vechii politicieni. Criza prin care trecea P.N.L. îl determină pe un fruntaș liberal să declare, în martie 1920, că: „Trebuie să schimbăm totul: și obiceiul, și tactică, și programele electorale de până acum. Să organizăm partidul cu comitete de acțiune pe sate, pe comune, circumscripții și județe dacă vrem să mai obținem ceva”. Dificultatea de adaptare la noile realități politice a fost depășită de P.N.L. începând cu anul 1922, moment în care conducerea acestuia a trecut la refacerea și înființarea de noi organizații locale și județene în conformitate cu cerințele votului universal. În acest fel, P.N.L. va deveni cel mai bine organizat dintre partidele politice, fapt ce a permis liberalilor ca la alegerile parlamentare din 1926 să depună candidaturi pe tot cuprinsul țării. De asemenea, acțiunea de reorganizare a partidului a fost dublată de revizuirea în bună parte a ideologiei și a programului. În noiembrie 1921, Congresul P.N.L. a adoptat un nou program politic care preconiza: elaborarea unei noi Constituții, unificarea administrativă și legislativă, refacerea și dezvoltarea economică a țării, stabilizarea financiară, limitarea penetrației capitalului străin în economia României și aplicarea doctrinei „prin noi înșine”, înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării reformei agrare, dreptul țăranilor de a folosi pădurile pentru lemne de foc și construcții ușoare, impozit progresiv pe venit, îmbunătățirea situației clasei muncitoare, dezvoltarea învățământului, lichidarea analfabetismului, egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate.

În același timp, P.N.L. se pronunța pentru „înfrățirea socială”, declarându-se adversar hotărât al mișcărilor revoluționare. Revenind la putere în ianuarie 1922, P.N.L. a urmărit constant ridicarea economică și politică a țării. În scopul extinderii organizației la scara întregii țări, P.N.L. a fuzionat în ianuarie 1923 cu Partidul Țărănesc din Basarabia, condus de Ion Inculeț și cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, prezidat de Ion Nistor. De asemenea, a reușit să atragă în rândurile sale o serie de oameni politici din Transilvania și Banat, între care Alexandru Lapedatu, Aurel Cosma și Avram Imbroane. În timpul guvernării 1922-1926, premierul Ionel Brătianu a insistat în mod special asupra organizării și unificării statului național român, a principiilor care trebuiau să stea la temelia noii Constituții a țării, a necesității de a se aplica doctrina economică „prin noi înșine”, a căilor de dezvoltare a regimului democratic, a mijloacelor de apărare a păcii și integrității teritoriale a României. Astfel, P.N.L. a contribuit decisiv la crearea cadrului legal de desfășurare a vieții economice și social-politice a țării în perioada interbelică prin adoptarea mai multor măsuri, printre care: decretul-lege pentru reforma agrară (decembrie 1918), Constituția din 1923, legea minelor din 1924, legea pentru unificarea administrativă din 1925, legea electorală din 1926 etc.

De asemenea, guvernul liberal a acționat pentru recunoașterea actelor de unire din 1918 și a avut un rol important în consolidarea sistemului de alianțe care s-a aflat la baza politicii externe a României în perioada interbelică. După o guvernare de patru ani, în martie 1926, P.N.L. s-a retras de la putere; a revenit în iunie 1927, asigurând intrarea în funcțiune a Regenței. Moartea lui Ion I.C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927, a lăsat în conducerea P.N.L. un imens gol. Șef al partidului a fost ales Vintilă Brătianu, care nu era înzestrat cu calități politice deosebite. După numai un an, la 3 noiembrie 1928, P.N.L. a trebuit să părăsească puterea. P.N.L. poate fi definit ca un partid de cadre. Mecanismul lui organizatoric se reducea, practic, la un număr restrâns de membri, relativ stabil, care alcătuiau propriu-zis partidul. Baza socială a partidului era totuși diversă, în ea regăsindu-se, alături de burghezia industrială și financiară și o parte dintre foștii proprietari de moșii, rămași fără partid, în urma dispariției Partidului Conservator; așa-numitele elemente neoburgheze, îmbogățite în perioada războiului; o parte a burgheziei mijlocii industriale, comerciale, agricole; burghezia satelor, cârciumari, alte categorii asemănătoare; un număr însemnat de intelectuali, dar și țărani și muncitori. Dacă ne referim la puterea politică care definește P.N.L. ne putem referi pe lângă la numărul de membri, și la alte elemente precum organizarea să și conlucrarea cu monarhia și interesele sale, influența exercitată asupra administrației tarii prin intermediul funcționarilor, dar și la dominația sa în stat și la reușitele sale istorice.

P.N.L. în perioada 1929-1938

Odată cu încheierea primei decade interbelice, P.N.L. părăsește puterea în noiembrie 1928, atunci când P.N.Ț. începea să își facă simțită prezența. Cu toate că P.N.L. va mai reveni la putere după 1930, nu va mai avea rolul și forța din primul deceniu interbelic. Aceasta este consecința unui complex de factori, dar și urmarea dispariției unor mari lideri ai partidului: I.I.C. Brătianu (1927), V. Brătianu (1930), I.G. Ducă (1933). Intrat în opoziție, Vintilă Brătianu ajutat de I.G. Ducă a început o activitate de reorganizare a partidului. În opoziție divergențele latente au ieșit la suprafață, au luat amploare, degenerând în sciziuni. În 1929, Ion Th. Florescu, fost ministru de Justiție, a creat gruparea disidentă „Omul liber” (din 1931 Partidul Liberal – Democrat). Această dizidență, deși cu un program foarte atrăgător, populist chiar, nu a avut o aderență reală în rândul electoratului. În iunie 1930, o masivă grupare, în frunte cu Gheorghe Brătianu, a părăsit partidul, întemeind un nou Partid Național – Liberal. Această formațiune a fost mai mult decât o disidență politică, a reprezentat în fapt un nou partid. În decembrie 1932 s-a produs o altă defecțiune prin plecarea lui Constantin Argetoianu, care a realizat că veleitățile sale nu vor putea fi realizate în condițiile în care P.N.L. s-a îndepărtat de la putere.

C. Argetoianu va crea „Uniunea Agrară”, obedientă regelui Carol al II-lea. Toate aceste frământări interne impuneau reorganizarea partidului. O asemenea acțiune era îngreunată de faptul că liderii liberali, care s-au opus cu îndârjire revenirii în țară a lui Carol, vor refuza să recunoască „Restaurația”. Din acest moment, P.N.L. intră într-o perioadă de izolare; favoritul de odinioară al Palatului devine izolat. După moartea lui Vintilă Brătianu, președinte al P.N.L. este ales I.G. Ducă, iar funcția de secretar general este ocupată de Gheorghe Tătărescu (decembrie 1930). Dacă alegerea lui Duca a fost primită bine de opinia publică și de cadrele tinere, democratice ale partidului, a stârnit nemulțumirea „bătrânilor” liberali (marii industriași mai ales). I.G. Ducă, care nu a fost niciodată un om bogat, a dus o politică de promovare a elementelor tinere în structurile superioare ale partidului; se afirmă numeroase cadre tinere: Mircea Cancicov, Victor Iamandi, Eugen Titeanu, Radu Portocală, Petre Bejan ș.a. I.G. Ducă, presat de gruparea „tinerilor” liberali, va reuși să atenueze divergențele cu regele. Pentru a-și dovedi fidelitatea față de Carol al II-lea, el acceptă ca P.N.L. să sprijine guvernul de „uniune națională” condus de Nicolae Iorga, cu care în iunie 1931 încheie un cartel electoral. În anii de opoziție 1928-1933, P.N.L. a desfășurat o intensă campanie împotriva național-țărăniștilor confruntați la guvernare cu grave probleme determinate de efectele crizei economice.

Anii de opoziție îi vor ajuta totuși să-și refacă capitalul politic, apărând drept „salvatori” în noiembrie 1933 când vor fi chemați la putere. O primă măsură luată de prim-ministrul I.G. Ducă, cunoscut pentru intransigența față de extremisme, a fost scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier la 9 decembrie 1933. Răspunsul legionarilor a fost imediat: la 29 decembrie 1933, prim-ministrul I.G. Ducă a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia. Moartea lui I.G. Ducă a provocat mari convulsii în sânul P.N.L. Apar din nou neînțelegeri între „tinerii” și „bătrânii” liberali. Erau descoperite atât președinția guvernului, cât și șefia partidului. În mod normal urma ca alegerea președintelui partidului să premeargă alegerea premierului. În această situație, Regele Carol al II-lea a găsit un larg câmp de manevră. Carol nu dorea să-l aibă pe Dinu Brătianu nici în fruntea guvernului și ca atare nici în fruntea P.N.L., deoarece acesta promova o politică care nu era pe placul său și al camarilei. Dinu Brătianu considera că de drept el trebuia să urmeze la șefia partidului reluându-se în acest fel tradiția brătienistă. Dr. C. Angelescu, care a fost numit șef al guvernului, se aștepta, la rândul său, să fie ales și în funcția de președinte al partidului. Dirijând cu abilitate această situație, prin care urmăreau în fond evitarea contactului cu Brătienii, cercurile Palatului au procedat la instalarea, la 4 ianuarie 1934, a unui guvern liberal procarlist prezidat de Gh. Tătărescu, lider al „tineretului” liberal.

În acest fel, Coroana a reușit să determine o creștere apreciabilă a rolului de arbitru în lupta pentru putere. Regulă ca șeful partidului să fie în mod obligatoriu și șeful guvernului era abolită. Manevra Regelui ar fi trebuit să rupă partidul în două, Carol fiind convins că lui Tătărescu i se va atribui în mod automat și președinția partidului. Dar lucrurile nu au decurs așa. Înțelegând planul monarhului și pentru a nu sparge unitatea partidului, liderii P.N.L. s-au străduit să găsească cea mai bună formulă de alegere a unei personalități care să mențină atât omogenitatea partidului, cât și legătura dintre partid și guvern. În cele din urmă, la 4 ianuarie 1934, Dinu Brătianu va fi ales președinte al P.N.L., tradiția brătienistă fiind reluată după o întrerupere de trei ani. Frământările din cadrul partidului, care existau în formă latentă, se declanșează după această dată. Dinu Brătianu nu avea nici pe departe calitățile de om politic ale fraților săi – Ionel și Vintilă –; în familie el era considerat ca singurul fără vocație politică, el ocupându-se de industrie, comerț. Între Gh. Tătărescu (exponent al „tinerilor” liberali) și Dinu Brătianu (reprezentant al „bătrânilor” liberali) au avut loc puternice fricțiuni și controverse, care au afectat P.N.L. „Bătrânii” (Constantin I.C. Brătianu, dr. C. Angelescu, C. Alimănișteanu, Al. Al. Lapedatu, C. Xeni, I. Manolescu-Strunga) se bazau pe capitalul privat și pe Banca Națională, erau pentru menținerea regimului democratic întemeiat pe Constituția din 1923 și se declarau împotriva tendințelor autoritare ale regelui Carol al II-lea. Pe de altă parte, „tinerii” (Gh. Tătărescu, V.P. Sassu, Petre Bejan, Mircea Cancivoc, Richard Franosovici) s-au integrat tot mai mult în noua grupare a marii burghezii, concentrată în jurul Băncii de Credit; interesele acestei grupări se împleteau strâns cu cele ale regelui care, prin participații crescânde în industrie și bănci, a devenit unul din pilonii vieții economice.

Nu o dată, guvernul Tătărescu a acționat împotriva liniei oficiale a partidului stabilită de „bătrânii liberali”, conducându-se după sugestiile primite din partea lui Carol al II-lea. În timp ce Tătărescu afirma că se bazează pe programul partidului al cărui secretar era, Dinu Brătianu n-a ezitat să facă public declarații potrivit cărora nu înțelegea să-și angajeze răspunderea pentru unele acte ale guvernului, calificând drept periculoasă hotărârea acestuia de a menține starea de asediu și cenzura, precum și intenția de a modifica Constituția., Gheorghe Tătărescu, sprijinit de rege, a efectuat succesive remanieri prin care au fost introduși în guvern mai mulți „tineri liberali”, mai întâi ca subsecretari de stat și apoi ca miniștri (Aurelian Bentoiu, Petre Bejan, Mircea Cancicov, Nicolae Caranfil, Radu Irimescu, Victor Iamandi). Pe de altă parte, au părăsit guvernul C. Xeni, Al. Lapedatu, Mircea Djuvara și alți apropiați ai lui C.I.C. Brătianu. În cadrul P.N.L. existau și alte grupări, precum cea intitulată „Păreri libere” din care făceau parte Eugen Titeanu, Valer Roman, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Radu Portocală, Haig Aznavorian; membrii acestei grupări erau în majoritate foști secretari, consilieri, șefi de cabinete ale conducătorilor liberali, deci profesioniști abili, care urmau aproape necondiționat linia politică trasată de rege și făceau presiuni asupra „bătrânilor”.

O altă gruparea – „Gruparea H” – din care făceau parte Victor Iamandi, Emil Logonțiu, Petre Bejan, Petre Gheață, se pronunța pentru menținerea regimului democratic, împotriva încercărilor de revizuire a Constituției, era împotriva oricărui compromis cu Mișcarea Legionară; totodată, era categoric ostilă fuziunii cu P.N.L. – Gheorghe Brătianu. Această fuziune era dorită de „bătrânii liberali” în scopul întăririi poziției familiei Brătianu în conducerea partidului și al creșterii rolului său în viața politică, inclusiv în apărarea regimului democratic, dar strădaniile lor au fost torpilate de Gh. Tătărescu și Carol al II-lea. Ca orientare doctrinară, Gruparea H se situa la stânga neoliberalismului și se pronunța pentru intervenționismul statului în viața economică. Aceste două grupări vor fi subordonate treptat de către Tătărescu în condițiile în care acesta a avut posibilitatea să-i răsplătească cu funcții în aparatul de stat.Congresul general al partidului din iulie 1936 a confirmat în funcția de președinte pe Dinu Brătianu și ca secretar general pe Gh. Tătărescu. Congresul a lăsat aparența unei aplanări a conflictului dintre „tinerii liberali” și „bătrânii liberali”.În noiembrie 1937 când expira mandatul de guvernare, Dinu Brătianu s-a pronunțat pentru trecerea în opoziție. În cele din urmă, Gh. Tătărescu a acceptat un nou mandat, încălcându-se uzanța politică a alternanței guvernamentale. Rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie 1937 a fost nefavorabil pentru P.N.L. care a obținut doar 35,92% din totalul voturilor exprimate, insuficiente pentru a primi „prima electorală”.

În aceste condiții, Gh. Tătărescu era obligat să părăsească puterea. În aceste momente de cumpănă se realizează fuziunea dintre P.N.L.– Dinu Brătianu și formațiunea lui Gheorghe Brătianu. P.N.L. a acceptat instaurarea regimului de autoritate monarhică, la 10 februarie 1938. Dizolvat prin Decretul-regal din 30 martie 1938, împreună cu celelalte formațiuni politice, P.N.L. și-a continuat totuși activitatea în condiții restrânse ca o importantă forță de opoziție. În aprilie 1938, Dinu Brătianu a decis excluderea din partid a tuturor celor care au acceptat funcții și demnități din partea regelui, între aceștia aflându-se și Gh. Tătărescu. Concluzionând, putem spune că perioada anilor ’30 a adus pentru PNL numeroase contradicții în interior, partidul devenind astfel slab și neputând face față forțelor dictatoriale emergente. Pe lângă asta, facțiunea care se ocupa de conducerea guvernului ajunsese să se pună în slujba dorințelor autoritare ale regelui, ajungându-se astfel la renunțarea într-un grad din ce în ce mai mare la un regim democratic parlamentar.

Partidul Național Liberal – Gheorghe Brătianu

Cu toate că Partidul Național Liberal reușise să își păstreze unitatea în perioada guvernării, perioada de opoziție dintre 1928-1933 a adus cu ea o creștere a disensiunilor din interior care au produs desprinderi ale unor facțiuni. Disensiunile au fost amplificate și de reverinea în țară a prințului Carol, și de proclamarea sa în 8 iunie 1930 ca și rege. Vintilă Brătianu s-a situat net pe poziții de nerecunoaștere a „Restaurației” sau de contact cu ex-prințul, apărând „Actul de la 4 ianuarie 1926”. De asemenea, a refuzat dialogul cu Gheorghe Brătianu care se prezentase într-o audiență de sondaj la Palat și care a reprezentat, mai mult, o atitudine de simpatie față de Carol. Gheorghe Brătianu, precum și o parte din membrii organizațiilor din Muntenia, au reacționat, declarând că ei nu înțeleg să urmeze linia de conduită stabilită de Centru și au cerut convocarea congresului general al partidului, spre a lua o hotărâre. Răspunsul lui Vintilă Brătianu va fi însă dur, excluzându-l pe Gheorghe Brătianu din partid. În acest context, la 15 iunie 1930, Gheorghe Brătianu a întemeiat un nou partid politic care purta același nume cu partidul matcă. Deși nu a fost urmat de un număr prea mare de cadre, totuși Gh. Brătianu a luat cu el un important număr de tineri liberali. Printre personalitățile mai importante se numărau: generalul Arthur Văitoianu, C.C. Giurescu, Atta Constantinescu, Mihai Antonescu, Constantin Banu ș.a. Organul central de presă era „Mișcarea” (15 iunie 1930 – 15 noiembrie 1938). Existența a două partide liberale a produs confuzie în rândul electoratului, alegătorii neînțelegând existența a două formațiuni politice conduse de membri ai familiei Brătianu. Noul partid avea aderenți în rândurile burgheziei și ale unor categorii de intelectuali – mai ales profesori universitari; și-a constituit organizații în aproape toate județele, cea mai largă aderență având-o în estul țării.

Organul suprem de conducere era congresul; toate cadrele erau alese, iar hotărârile se luau cu majoritate de voturi. La 8 noiembrie 1931, s-a ținut Congresul P.N.L.- Gh. Brătianu. Cu acest prilej a fost adoptat programul partidului. Acesta, deosebit de stufos, aborda într-o sinteză largă toate aspectele economice și social-politice ale țării de pe poziția unei formațiuni neuzate politic, neimplicate până atunci în viața anterioară a țării. Printre altele, programul se pronunța pentru „înnoirea morală” a țării, instituirea unui regim de economii severe, reglementarea datoriilor agricole prin reeșalonarea lor pe o perioadă de 20 de ani, suspendarea plății datoriei externe, atragerea capitalului străin în economia națională, combaterea extremismului politic, aplicarea întocmai a Constituției din 1923. Programul adoptat se menținea, în liniile sale generale, în spiritul și ideologia neoliberalismului, punând accentul pe întărirea și dezvoltarea națiunii române, prin libertate, democrație și solidaritate, prin progresul statului român sub regim monarhic constituțional. În fond, se urmărea dezvoltarea structurii capitaliste în spirit modern și apărarea proprietății private, considerată ca „o funcție socială evolutivă”. În aceeași ordine de idei, se respingea principiul luptei de clasă, preconizându-se colaborarea tuturor claselor sociale și solidaritatea lor frățească.

Deși Gh. Brătianu a pus pe primul plan devotamentul față de regele Carol al II-lea, totuși el nu a acceptat să devină un instrument al suveranului, iar, treptat, nu numai că s-a detașat de acesta, dar a și devenit unul dintre cei mai hotărâți adversari ai camarilei regale și ai politicii promovate de Carol al II-lea, care urmărea instaurarea unui regim autoritar în România. Examinând aderența acestei formațiuni politice la corpul electoral, prin prisma rezultatelor obținute în alegerile parlamentare, observăm că în 1931, la prima participare, obține 5,93% din voturi, situându-se pe locul al treilea. Această poziție P.N.L.– Gh. Brătianu și-o va menține și în alegerile din 1932 (6,53%), iar în alegerile din 1933 va coborî pe locul al IV-lea cu 4,96% din totalul voturilor exprimate.

În politica externă, Gheorghe Brătianu a adoptat o poziție interesantă. El atrăgea atenția asupra noilor tendințe din viața internațională, caracterizate prin cedarea Franței și Marii Britanii în fața Germaniei. Gheorghe Brătianu a fost potrivnic încheierii unui pact de asistență mutuală cu U.R.S.S. în condițiile în care Moscova nu recunoștea legitimitatea unirii Basarabiei cu România. El aprecia că guvernul de la București trebuia să caute punți de legătură cu Germania, care se arăta dispusă să garanteze integritatea teritorială a României. De asemenea, Gheorghe Brătianu a criticat cu vehemență amestecul camarilei regale în viața publică a țării și s-a pronunțat pentru menținerea regimului politic întemeiat pe Constituția din 1923. Acest fapt a nemulțumit pe unii fruntași, între care C.C. Giurescu, care se orientau spre colaborarea cu Carol al II-lea, sperând că astfel vor beneficia de o ascensiune politică rapidă. Poziția anticarlistă, dorința de a răsturna guvernul Tătărescu, l-a determinat pe Gheorghe Brătianu să semneze la 25 noiembrie 1937, împreună cu Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu și Constantin Argetoianu, pactul de neagresiune electorală. Alegerile parlamentare din decembrie 1937 au adus liberalilor georgiști numai 3,89% din totalul voturilor exprimate, ceea ce însemna locul al șaselea între formațiunile politice participante. Acest scor electoral marca un recul de popularitate în rândul electoratului comparativ cu rezultatele anterioare. Odată cu începutul guvernării Goga – Cuza partidul condus de Gheorghe Brătianu își încetează activitatea la 10 ianuarie 1938 și se întoarce în cadrul vechiului Partid Național Liberal, fuzionând cu acesta. În perioada sa scurtă în care a activat în viața politică, P.N.L. – Gheorghe Brătianu nu a reușit să aducă schimbări semnificative în politica din țară.

Doctrina liberală

Doctrina liberală a fost acceptată într-un mod firesc în România, și a fost preluată ca și curent de gândire din exterior, neavând până atunci un echivalent în sistemul de organizare sau cel de gândire al țării. Liberalismul a fost considerat ca o soluție pentru situația în care se afla țara noastră, ochind spre salvarea ființei naționale, și depășind astfel sfera politică și socială prin acest obiectiv care era mai presus de orice. Liberalismul a venit pe valul puternic, irezistibil, al spiritului înnoitor care a însuflețit societatea românească la începutul veacului trecut. Liberalismul a apărut ca o soluție de adoptat în condițiile unei mișcări de emancipare, de autonomie și de independență, pe care clasa politică românească a inițiat-o în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Principalii teoreticieni ai liberalismului au fost: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, P.S. Aurelian, Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Ducă, D. Drăghicescu, Victor Slăvescu, Gheorghe Tașcă, I.N. Angelescu ș.a. Se poate afirma, că liberalismul la noi în țară nu a fost o doctrină de clasă și în nici un caz nu a fost apanajul burgheziei care ar fi urmărit dărâmarea și înlocuirea regimului boieresc; accente de acest gen se fac simțite, dar în cadrul unei largi mișcări insurecționale, urmărind în primul rând scopuri naționale. Principiile clasice ale liberalismului sunt: respectarea tuturor libertăților naturale ale indivizilor, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, proprietatea privată, supremația interesului individual asupra interesului colectiv, antietatismul, libera circulație a mărfurilor și oamenilor ș.a. Unele dintre aceste principii au fost adaptate la realitățile românești, astfel liberalismul românesc va avea câteva particularități: protecționismul comercial, ponderea și importanța burgheziei financiare în detrimentul celei industriale, intervenționismul protecționist, etatismul și, în fine, naționalismul.

Ponderea burgheziei financiare în raport cu cea industrială reprezintă o primă caracteristică a liberalismului românesc, în sensul că numeroși membri ai conducerii liberale erau legați de sistemul financiar-bancar și în special de Banca Națională, considerată o întreprindere privată a Brătienilor. De altfel, aproape toate instituțiile financiar-bancare din țară erau conduse sau aveau în consiliile de administrație membri liberali (Banca Românească, Banca Viticolă, Creditul Financiar Rural ș.a.). Faptul că burghezia industrială era slab reprezentată în P.N.L. se datora în principal modului cum s-au dezvoltat relațiile capitaliste în Principatele Române. Începuturile formării burgheziei române îl reprezintă anul 1829 când, prin Tratatul de la Adrianopole, Principatele Române au ieșit de sub monopolul economic otoman, favorizându-se astfel apariția noilor relații comercial-burgheze și racordarea acestora la relațiile comerciale europene. În consecință, burghezia română a fost legată de capitalul mobil, financiar, iar perioada scursă de la 1829 până la începutul secolului XX a fost insuficientă pentru a se pune bazele unei industrii reale.

Protecționismul comercial. Liberalismul clasic presupune libertatea comerțului. Totuși, în România, datorită unor realități specifice, acest principiu a fost eludat, aplicându-se un protecționism economic sever. Politica protecționistă este adoptată după legiferarea Constituției din 1866 și a devenit evidentă în 1886 prin Convenția comercială semnată cu Austro-Ungaria. Până în 1866 România nu avea nici un fel de tarif vamal, Capitulațiile Porții și apoi convențiile comerciale semnate cu Austro-Ungaria, Germania și Anglia permițând acestor țări să își exporte produsele fără nici un fel de restricții, pe o piață în care produsele naționale erau foarte slab prezente. În aceste condiții, burghezia română, lipsită de resursele necesare unei clase politice puternice, apelează la stat pentru a promova o politică mercantilă. Această burghezie tânără a înțeles necesitatea trecerii rapide de la faza capitalismului comercial la un capitalism industrial-național, lucru posibil doar printr-o politică mercantilistă, de acumulare, și de aici necesitatea aplicării protecționismului. De altfel, protecționismul a fost aplicat în majoritatea țărilor din Europa Occidentală la începutul liberalismului și a precedat faza liberului schimb.

Intervenționismul și etatismul. Protecționismul comercial nu ar fi dat nici un rezultat dacă nu ar fi fost dublat de o politică intervenționistă și etatist protecționistă. Măsurile de acest fel au marcat toate guvernele liberale și au fost prezente în toate programele politice ale acestora. Intervenționismul a avut drept principal scop protejarea industriei naționale, tot el făcând posibilă crearea unor instituții ce au contribuit la dezvoltarea economiei naționale, încurajarea industriei și a agriculturii și o mai mare implicare a statului în reglementarea relațiilor economice, sociale și controlarea monopolurilor. Această politică a însemnat și un control al investițiilor străine în România, liberalii limitând pătrunderea capitalului străin în economia națională. Toate aceste măsuri erau luate în scopul de a se încuraja dezvoltarea burgheziei naționale. Astfel, apare conceptul „prin noi înșine” care va deveni leit-motivul politicii liberale, el însemnând „dezvoltarea bogățiilor țării în primul rând prin munca, inițiativa și capitalurile române”. Conștienți de faptul că necesitățile de dezvoltare ale industriei naționale nu puteau fi satisfăcute doar cu capital autohton, liberalii nu respingeau colaborarea cu capitalul străin, absolut necesar unei dezvoltări rapide, acceptându-l în condiții de subordonare față de cel autohton. Deci conceptul „prin noi înșine” nu era un mod de a gândi a economiei în mod autarhic, ci era o armă pe care clasa politică liberală o utiliza în confruntarea cu capitalul străin.

Folosindu-se de stat, așa cum de altfel o făcuseră toate burgheziile Europei Occidentale în perioada de început a evoluției capitalist-industriale, liberalii români au reușit să pună bazele unei industrii naționale într-un timp foarte scurt.

Naționalismul reprezintă o notă definitorie a liberalismului. El înseamnă preocuparea pentru apărarea intereselor majore ale poporului român în raport cu dominația străină, manifestată atât sub forma suzeranității otomane și protectoratului țarist, cât și prin intermediul numeroșilor străini prezenți în economie, dar scoși de sub jurisdicția națională. În viziunea liberală, naționalismul a îmbrăcat mai multe forme de exprimare care pot fi definite, concis, astfel: lupta pentru independență și idealul de unire a tuturor românilor („România Mare”), ortodoxism și antisemitism. Naționalismul liberal s-a născut dintr-o necesitate a societății românești, fiind mai degrabă o armă de apărare decât una de atac. Deși naționalismul vine în contradicție cu valorile liberale clasice, el este întru totul explicabil având în vedere situația economico-politică a țării în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Liberalismul economic românesc pare că nu se încadrează în principiile liberale clasice. Acest lucru reprezintă doar o aparență, deoarece valoarea liberalismului constă tocmai în posibilitatea acestuia de a lua forme diferite păstrându-și totuși esența. Într-o altă ordine de idei, liberalismul politic din România promovează principiul guvernării constituționale bazate pe principiul separării puterilor în stat și pe „domnia legilor”. În concepția liberală, societatea românească trebuia organizată sub raport politic ca o comunitate de interese contradictorii – cum era de fapt din punct de vedere economic –, care să-și găsească echilibrul și armonia prin intermediul unui pluralism politic, al libertății de exprimare și afirmare a tuturor aspirațiilor și tendințelor din sânul ei. Liberalismul se opunea categoric oricăror restricții și limitări impuse difuzării publice a diferitelor idei și păreri, reprimării propagandei făcute în jurul acestora, cu concursul unor organe de presă autonome, descătușate de orice cenzură guvernamentală. Aceasta era corelată cu afirmarea dreptului nelimitat de asociere și exprimare în grup a aspirațiilor și nemulțumirilor politice, ceea ce constituia o premisă indispensabilă a existenței partidelor politice.

Promovând naționalismul, constituționalismul și pluralismul, doctrina liberală se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare. Liberalii își propuneau să folosească aceste principii în sensul transformării întregii societăți, să le utilizeze ca factori de accelerare a ritmului de dezvoltare și modernizare economică și politică a statului național. Ceea ce întregea doctrina liberală și o opunea celei conservatoare era deschiderea ei politică spre popor. Liberalii își propuneau să scoată din apatie și indiferență țărănimea, să-i transforme pe țărani din supuși, din simpli contribuabili, în cetățeni dotați cu drepturi și responsabilități. Astfel, liberalii au fost cei care s-au pronunțat cu consecvență pentru înzestrarea lor cu drepturi politice. În acest sens, liberalii au modificat sistemul electoral în 1884, reducând numărul colegiilor electorale de la patru la trei și mărind numărul alegătorilor; în anul 1892, prin adoptarea „Programului de la Iași” s-au pronunțat pentru votul universal, dar introducerea lui s-a amânat până în 1917. Liberalismul se confruntă cu conservatorismul în ceea ce privește conceptul de reformă socială. Conform părerilor liderilor liberali, societatea românească trebuia implicată în schimbări structurale în privința proprietății funciare și a relațiilor agrare. Starea de servitute și înapoiere materială și intelectuală a celei mai numeroase părți a națiunii, țărănimea, nu mai putea fi acceptată în condițiile modernizării instituțional-politice a țării. De pe aceste poziții, ei s-au pronunțat pentru o reformă agrară care să constituie și să consolideze micile proprietăți individuale.

Programul și doctrina liberală au înregistrat în contextul istoric și social-politic din anii premergători și din timpul primului război mondial o restructurare esențială ce va căpăta numele de neoliberalism. El a devenit fundamentul programatic al relevării și teoretizării rolului conducător al P.N.L. în operă de transformare a României într-o națiune modernă europeană. Originându-se în liberalism, pe care în anumite coordonate îl continuă și îl completează, neoliberalismul se înscrie între doctrinele politice din România drept cea mai influentă și coerentă teorie socială din anii interbelici, pe baza ei realizându-se politica de dezvoltare și modernizare a societății românești.

În România, comprimarea fazei liberalismului clasic a favorizat trecerea precipitată la începutul secolului al XIX-lea a liberalismului din epoca mercantilistă în cea a neoliberalismului. În pofida absenței unui capitalism industrial dezvoltat, ca în Occident, statul român trecea după primul război mondial la organizarea și modernizarea neoliberală a complexului economic național. Pornită pe calea industrializării, România avea nevoie de o strategie națională, constructivă, atentă la problemele sociale, capabilă să asigure afirmarea și consolidarea independenței naționale sub aspect economic și politic. Neoliberalismul apărea în condițiile noului cadru politic-statal al României Întregite, ca o soluție oportună și eficace pentru capitalismul național și societatea românească. Neoliberalismul reprezintă în România faza de modernizare și reformare a liberalismului prin organizarea capitalului industrial, financiar-bancar și comercial cu ajutorul statului. Neoliberalismul se caracterizează prin intervenționismul de stat, controlat, limitat în economia și organizarea socială. Intervenția statului trebuia să fie direcționată în sprijinul inițiativei particulare, îndrumarea activității întreprinzătorilor liberi, în organizarea industrială și crearea unui regim echitabil de circulație și împărțire a bunurilor; de asemenea, statul trebuia să joace un rol de mediere între patronat și sindicate, să asigure protecția socială a muncitorilor și armonia dintre clase, concept pe care îl opuneau „luptei de clasă”.

Politica intervenționistă a statului a fost consfințită prin adoptarea Constituției din 1923 care introducea principiul naționalizării bogățiilor subsolului. De asemenea, concepția neoliberală a presupus și legiferarea unor raporturi agrare noi, o nouă viziune asupra proprietății agrare: din „proprietate sacră și inviolabilă”, aceasta devine „funcție socială”, acceptându-se principiul exproprierii în favoarea celor fără pământ. Așadar, se urmărește ca statul să devină astfel garant al liniștii sociale, al progresului economic și al echilibrului la nivel social. Neoliberalismul a însemnat la nivel politic o democratizare a politicii prin apelarea la sufragiul universal, și o lărgire a libertăților și drepturilor politice.

Capitolul 3. Contribuția PNL la consolidarea statului de drept după 1989

Momentul Post-Revolutie și reînființarea PNL

La scurt timp după Revoluția de la 22 Decembrie 1989, se creează sau reînființează PNL, la data de 15 Ianuarie 1990, ca și urmaș al Partidului Național Liberal creat în 1875. Acesta s-a definit ca și un partid democratic, continuator al vechii sale tradiții și influente în societatea românească, și ca un partid anti FSN și anticomunist. Exponenții principali ai Partidului Național Liberal în 1990, erau personaje care cunoscuseră atât sistemul social din perioada interbelică în calitate de foști membri ai tineretului liberal, cât și pe cea a regimului comunist, ca deținuți politici sau membri ai exilului. Primul președinte al PNL după 1989 a fost Radu Câmpeanu. El a fost și președintele studenților liberali, apoi odată cu instaurarea noului regim , a fost arestat de comuniști. După eliberarea din închisoare a emigrat în 1973 , în Franța, de unde s-a întors în țară în 1990.fost deținut politic. Principiile liberalilor, enunțate încă de la reapariția lor pe scena politică, erau: „garantarea libertății individuale, condiție fundamentală pentru descătușarea forțelor creatoare în toate sferele de activitate socială; garantarea realei separări a puterilor în stat; reabilitarea democrației și apărarea ei prin instituții care să o garanteze; înființarea unui organism însărcinat cu controlul birocrației și înlăturarea exceselor ei; lupta pentru instaurarea libertății de expresie și difuzarea opiniei, libertatea presei și abolirea cenzurii, respectarea drepturilor tuturor minorităților etnice; privatizarea treptată a unităților economice și restructurarea lor după principiul rentabilității în cadrul unei economii de piață." Pentru 1990, putem stabili retrospectiv trei perioade mari în istoria post decembristă a PNL: – 1990-1998 – perioada scindărilor și începutul reunificării; – 1998- 2003 – definitivarea unificării și reconsolidarea PNL; – din 2003 – creșterea PNL și transformarea sa într-un partid cu o importanță din ce în ce mai mare. Cele trei sciziuni ale PNL La începutul anilor '90 PNL a cunoscut mai multe sciziuni.

Prima sciziune s-a produs la scurt timp după alegerile de la 20 mai 1990 și în urma ei s-a creat Partidul Național Liberal – Aripa Tânără (PNL-AT). La 4 iulie 1990 s-a constituit comitetul de inițiativă pentru formarea PNL-AT, din care făceau parte Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu, etc. Noul partid s-a constituit la 23 iulie 1990. Deși candidatul la președinție al PNL, Radu Câmpeanu, se clasase al doilea, în ansamblu, rezultatul obținut la primele alegeri era unul dezamăgitor. Cu doar 7% din voturi, PNL, alături de celelalte partide istorice reapărute după 1989 – PNȚCD și PSDR – reușea doar o opoziție timidă în fața partidului predominant FSN. Nemulțumirea tinerilor liberali față de modul în care conducerea de atunci pregătise alegerile și gestionarea partidul în general, s-a materializat prin această primă sciziune. Mai târziu, PNL-AT va deveni fundamentul unui alt partid liberal –

Partidul Liberal 1993 (PL'93). A doua sciziune, în ordine cronologică, este legată de relația PNL cu Convenția Democratică din România (CDR). Alianță politică și electorală menită a contrabalansa poziția FSN, CDR fusese creată în noiembrie 1991 și avea în PNL unul din pilonii de bază. Deși rezultatele obținute la alegerile locale din februarie 1992 erau încurajatoare, iar PNL se putea impune ca lider al opoziției, partidul condus de Radu Câmpeanu a ales să participe singur la alegerile generale din septembrie 1992. Decizia a provocat părăsirea partidului de către adepții rămânerii în interiorul CDR și participării pe liste comune, care au format Partidul Național Liberal – Convenția Democratică (PNL-CD). Delegația Permanentă a PNL a hotărât ieșirea din Convenția Democratică la data de 11 aprilie 1992. La 29 aprilie 1992 a fost înscris la tribunal PNL-CD, având ca lideri pe Vintilă Brătianu, Nicolae Cerveni, Dinu Zamfirescu, Adrian Popescu – Necșești, în general „vechii liberali”, se aflau la conducerea noului partid format. Cea de-a treia sciziune s-a consumat în urma Congresului de la Brașov din 1993 care a „sancționat" politic eșecul electoral din 1992 și a înlocuit conducerea partidului. Noul președinte al PNL a devenit în acel moment Mircea Ionescu Quintus, iar Radu Câmpeanu, împreună cu câțiva dintre apropiații săi au părăsit partidul și au creat Partidul Național Liberal – Câmpeanu (PNL-C). Mircea Ionescu Quintus a fost cel mai longeviv și cel mai puțin contestat lider PNL. Sub conducerea să, liberalii au participat la guvernare, ca parte a Convenției Democrate. O realizare a mandatului Quintus a fost fuziunea cu PAC, partidul de la care au venit Crin Antonescu, Mona Muscă și Alexandru Paleologu.

În 1998 avea să se realizeze, în cea mai mare parte, unificarea liberală, prin absorbția de către PNL a Partidului Liberal (rezultat din unificarea PNL-CD și PL'93) și fuziunea cu PAC. Din acest moment începe, practic, reafirmarea PNL atât în interiorul Convenției Democratice, cât și pe scena politică în ansamblu. Evenimentele principale care au marcat această a doua etapă, au fost alegerile din 2000, respectiv stabilirea strategiei electorale în sensul participării pe liste proprii, cele două congrese în care au avut loc alegeri – februarie 2001 și august 2002 și, în fine, finalizarea unificării liberale prin absorbția PNL-C și crearea Alianței Dreptate și Adevăr în august 2003. Unificarea în jurul PNL și consolidarea PNL pe dreapta scenei politice a continuat și în anii următori, prin absorbția altor formațiuni. Mircea Ionescu Quintus s-a retras din funcție în 2001, cedându-i locul lui Valeriu Stoica. Acesta a condus PNL doar un an. Suficient cât să-și pună în aplicare proiectul de unificare liberală, să fuzioneze cu Alianța pentru România, partidul lui Teodor Meleșcanu și să pregătească instalarea lui Theodor Stolojan la conducerea partidului, în 2002. În perioada 2001-2003 au avut loc trei congrese extraordinare de fuziune: cu Alianța pentru România (APR) în ianuarie 2001, cu Uniunea Forțelor de Dreapta (UFD) în aprilie 2003 și cu PNL-C în august 2003. La Congresul Extraordinar din februarie 2001, este ales președinte al PNL , Valeriu Stoica, membru liberal din 1990, vicepreședinte al partidului intre 1997-2001 și ales președintele PNL pe data de 17 februarie 2001, ocupând această funcție până la data de 24 august 2002 , când în cadrul Congresului Extraordinar al PNL, locul său este luat de Theodor Stolojan. La Congresul Extraordinar al PNL din august 2002, a fost ales președintele PNL. În 2003 partidul său s-a aliat cu Partidul Democrat, condus de Traian Băsescu, primarul Bucureștiului, formând Alianța D.A. Dreptate și Adevăr.

În februarie 2004, și-a anunțat candidatura la președinție din partea alianței. Cursa prezidențială ia insă o cotitură neașteptată pe 2 octombrie 2004 când Stolojan își anunță retragerea din fruntea PNL și, de asemenea, din cursă prezidențială, invocând probleme grave de sănătate. Locul său este preluat de Traian Băsescu, cel care vădit emoționat începe să plângă în momentul în care Stolojan a făcut anunțul retragerii. După alegerile din 2004 devine consilier pe probleme economice al președintelui Traian Băsescu. În cadrul PNL adoptă o poziție critică față președintele Călin Popescu Tăriceanu și de restul conducerii partidului, criză care se acutizează în vara anului 2006 și culminează cu excluderea sa în 10 octombrie 2006, printr-o decizie a organizației PNL București sector 2. Conducerea partidului a anunțat, ca motiv al excluderii, faptul că Theodor Stolojan nu a respectat și nu a susținut deciziile luate de conducerea PNL. Pe de altă parte, Stolojan a susținut că excluderea sa s-ar datora presiunilor impuse de președintele PNL Călin Popescu Tăriceanu, care urmărește să își elimine adversarii politici. Din afara PNL, Stolojan lansează înpreună cu Valeriu Stoica, în octombrie 2006, Platforma liberală, la care se aliază și cu alți liberali. În decembrie 2006 liberalii platformiști anunță constituirea Partidului Liberal Democrat (PLD), iar Stolojan devine președintele noii formațiuni politice. Ulterior, PLD fuzionează cu Partidul Democrat, sub denumirea de Partidul Democrat Liberal.

În februarie 2005, în cadrul Congresului PNL este ales fără emoții în funcția de președintele al partidului Călin Popescu Tăriceanu, care era și premierul României. Alegerea să a fost fără emoții și sigură pentru că a nu a exista nici o altă candidatură la șefia PNL . Călin Popescu Tăriceanu a condus destinele liberalilor până la următorul Congres care a avut loc între 20-21 martie 2009, când șefia partidului a fost preluată de Crin Antonescu. Crin Antonescu a fost candidatul PNL la alegerile prezidențiale din noiembrie 2009 și s-a clasat pe locul al treilea obținând peste 2 milioane de voturi. Pe 6 Martie 2010, Crin Antonescu este reconfirmat că și președinte al PNL, cu 986 de voturi în favoarea sa în cadrul Congresului Partidului. Perdantul alegerilor a fost Ludovic Orban, care a strâns un număr de 357 de voturi.

Statutul Partidului Național Liberal

Partidul Național Liberal este conform statutului sau o persoană juridică de drept public și își desfășoară activitatea pe întreg teritoriul României, în conformitate cu normele Constituției, ale Legii partidelor politice, Legii electorale. Partidul Național Liberal promovează valorile și interesele naționale, apărarea drepturilor individului și ale familiei, protecția, garantarea, consolidarea și extinderea proprietății private, schimbul liber de valori economice și culturale, accesul liber și egal la educație, pluralismul politic și consolidarea sistemului democratic și a securității naționale. Partidul Național Liberal este promotorul libertății individuale, sociale, economice și politice, prin concepție, prin acțiune și prin tradiție. Partidul Național Liberal este continuatorul gândirii liberale din România. Partidul Național Liberal este un partid liberal, membru al Partidului Liberal, Democrat și Reformator European și al Internaționalei Liberale.

Principiile asumate și promovate de partid sunt:

În plan personal, liberalismul este preocupat în mod deosebit de primatul individului în fata societății, de egalitatea în fata legilor, de garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, de toleranță în raport cu convingerile și opțiunile celorlalți. Libertatea individuală este obiectivul major propus. Individul uman are ca atribut fundamental și înnăscut, independentă în raport cu voință arbitrara a semenilor săi. În acest proces, fiecare individ este, rând pe rând, scop și mijloc pentru semenii săi, iar lumea socială, datorită ordinii introduse de libertate, evoluează împotriva oricărei reguli prestabilite. consecința a cooperării dintre voințele libere ale indivizilor, societatea este singurul mediu în care libertatea se poate manifesta; cel care trăiește fără a intra în relație cu semenii săi nu este liber, ci solitar. Această libertate, construită prin cooperarea unor voințe funciarmente limitate de prezența și acțiunea altor voințe, nu este, de bună seamă, perfectă. De fapt, existenta acelei libertăți perfecte pe care au imaginat-o metafizicienii este contrazisă tocmai de experiența cooperării umane cotidiene: în cadrul acesteia alegerile individuale se coagulează într-un sistem coerent, deopotrivă flexibil și stabil, imprevizibil. În același timp, societatea umană este este principial perfectibila și esențialmente imperfectă.

Societatea nu este exterioară indivizilor. Ea nu îi domina precum o forță străină, impusă și suprapusa lor, ci este exclusiv ceea ce rezulta din cooperarea dintre indivizi, atunci când fiecare individ în parte acționează potrivit alegerilor și preferințelor sale. Modelele sociale nu au valoare decât dacă sunt interiorizate în relațiile concrete dintre indivizi, iar credința în existența unor legi imuabile ale societății reprezintă o iluzie periculoasă. Libertatea fiecăruia nu se poate articula și rodi decât în manifestarea libertății celuilalt. orice talent personal este recunoscut dacă reușește să producă oamenilor satisfacție, sau, cum observau liberalii clasici, dacă prin manifestarea lui concretă, el tinde să elimine o insatisfacție. De altfel, acțiunea umană nu poate fi imaginata în absența acestui adevărat motor al creativității: insatisfacția constituie mobilul real al oricărui gest cu relevanta socială.

În plan economic, Partidul Național Liberal se declara adeptul pieței și al economiei de piață pentru liberă circulație a mărfurilor, capitalului și forței de muncă, pentru limitarea autorităților de reglementare..Piața apare în mod spontan, și nicidecum la porunca vreunei autorități, oricât de inteligente ori bine intenționate, protejarea mecanismelor ei de către o autoritate inteligentă este o condiție sine qua non a dobândirii prosperității individuale. Construirea acestei protecții indispensabile prosperității este una din sarcinile legitime ale autorității politice. Autoritatea politică nu poate deroga de la această sarcină sub pretextul că, la urma urmei, autoritatea este incapabilă să construiască societatea economică. Căci a construi ordinea spontană a economiei și a o proteja reprezintă două lucruri profund diferite: primul este o imposibilitate și autoritatea politică trebuie să evite orice încercare de acest fel; al doilea lucru este, în schimb, o datorie pentru autoritatea politică, întrucât indivizii care dau substanța pieței prin alegerile lor cotidiene așteaptă manifestarea acestei protecții ca pe un reper esențial al planurilor lor de viață. Așa cum societatea este cadrul de manifestare al libertăților individuale, ansamblul condițiilor care asigura ordinea spontană este cadrul de referință al libertății economice. Proprietatea este forma esențiala de manifestare a libertății. Totodată, proprietatea este garanția ultimă a conservării libertății generând apoi continuu fondul din care, inițial, ele s-au născut. Ea are ca obiect viața și bunurile personale.

În plan politic, Partidul Național Liberal este ferm atașat valorilor democrației, pluralismului și statului de drept. Pentru promovarea noii clase politice și a partidelor cu responsabilitate politică, Partidul Național Liberal promovează competiția deschisă în viața politică internă. Mijloacele prin care ne vom atinge obiectivele sunt fundamentarea pe analiza a punctelor de vedere, dezbaterea comunicarea și imaginea publică pentru câștigarea unei cât mai largi audiențe. Distincția public-privat este o condiție de existența a societății liberale este postularea unei distincții ferme intre spațiul public și cel privat. Intimitatea pe care o presupune spațiul privat este indiscutabila și ea trebuie atent protejată, în cazul oricărui individ, indiferent de poziția sa socială. O societate care permite spațiului public să legifereze în mod nelimitat asupra spațiului privat nu este o societate liberală. Libertatea și egalitatea se afla într-o relație multiformă, în funcție de domeniul în care ele funcționează. Libertatea politică și egalitatea în fața legii sunt deplin compatibile. Egalitatea în fața legii înseamnă, înainte de toate, ca legea este egală pentru toți cetățenii: un judecător nu poate discrimina cetățenii sub nici un motiv. Societatea și statul sunt și trebuie să rămână separate.Orice tentativă de a confunda statul și societatea conduce la totalitarism. Totalitarismul este o formulă politica în mod radical inacceptabila, care trebuie evitată cu orice preț. Statul exercita puterea pe care i-o delega societatea. Exercitarea puterii de către stat este legitima în măsura în care nici unul din actele puterii nu intra în contradicție cu: -respectul voinței majorității, – protecția minorităților, -drepturile fundamentale ale omului. Statul este instrumentul de care indivizii care alcătuiesc societatea se folosesc pentru a-și proteja viața și bunurile. În calitatea sa de instrument protector, statul își capăta formă ca urmare a unei negocieri dintre indivizi.

Doar cetățenii pot stabili tipul și limitele protecției pe care le așteaptă de la stat. Negocierea purtată de către cetățeni – care a purtat în trecut numele de 'contract social' – are astăzi ca principal mod de exprimare Constituția, temei al relației dintre stat și societate. Statul liberal trebuie să fie neutru. El nu poate privilegia, sub nici un motiv, vreun individ sau vreun grup de indivizi. Această egalitate 'abstracta' este întrupata în legea liberală. statul trebuie să aibă un rol neînsemnat, relativ subsidiar. Rolul statului rămâne important doar în politica monetară, în alocarea resurselor bugetare pentru obiectivele de interes național și în definirea cadrului legislativ bazat pe garantarea dreptului de proprietate. Statul liberal trebuie să fie limitat, atât în privința puterilor, cât și a funcțiilor sale. El se definește, de aceea, nu numai ca stat de drept, ci și ca stat minimal. Noțiunea de stat minimal a apărut ca o reacție la funcțiile hipertrofic dezvoltate ale statului modern, în special așa cum s-au manifestat acestea în intervenționismul economic și social a statului-providenta.

Realizarea idealului de stat minimal nu afectează în nici un fel existenta statului de drept. În conformitate cu programul său politic, Partidul Național Liberal își propune, conform principiului tradițional 'prin noi insine', precum și valorilor democrației liberale și ale capitalismului, următoarele obiective politice prioritare:

-garantarea, promovarea și respectarea demnității omului, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor;

-aplicarea legii și a principiilor de bună guvernare, în scopul consolidării sistemului democratic;

-promovarea și asigurarea separației puterilor în stat;

-garantarea proprietății private;

-stimularea inițiativei private cu respectarea regulilor de concurență;

-eliminarea barierelor administrative care împiedică circulația liberă a capitalurilor, a serviciilor și a persoanelor;

-alocarea descentralizata a resurselor în economie, promovarea și asigurarea unei autentice autonomii locale, concomitent cu reducerea rolului statului;

-restrangerea categoriei bunurilor ce fac obiectul proprietății publice;

-asigurarea accesului liber și egal al cetățenilor României la educație, încurajarea dezvoltării educației și a cercetării, educarea cetățenilor în spiritul democrației și încurajarea acestora de a participa la viața publică;

-combaterea oricăror discriminări de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenența politică, de avere sau de origine socială;

-combaterea corupției, a crimei organizate și a terorismului;

-asigurarea libertății depline a presei, prin eliminarea oricărui control din partea autorităților publice și a reprezentanților acestora;

-respectarea principiului subsidiarității;

-asigurarea coeziunii economice și sociale;

-sustinerea tinerei generații;

-respectarea și asigurarea suveranității naționale, a independenței, unității și integrității României;

-respectarea angajamentelor fata de Uniunea Europeană, în condițiile promovării intereselor țării și cu păstrarea identității naționale.

-respectarea angajamentelor asumate ca membru NATO.

Analiza Programului de Guvernare PNL 2009-2011

Programul de Guvernare al PNL între anii 2009-2011 reprezintă tinta următoarei analize. Ne vom referi la acest program în forma în care a fost adoptată în Septembrie 2008. Ca și conținut, acesta conține multe politici care reprezintă alinieri la politicile Uniunii Europene.

„Din 28 decembrie 2004, de când am condus prima ședință de guvern și până astăzi, acțiunile pe care le-am întreprins au fost orientate către stimularea creșterii economiei și către crearea de noi locuri de muncă. Guvernul pe care l-am condus și-a asumat ca obiective consolidarea democratică, întărirea statului de drept, creșterea economică, creșterea nivelului de trai și integrarea în Uniunea Europeană”. Calin Popescu Tariceanu, 18 Decembrie 2008

În domenii precum cel al egalității de șanse între femei și bărbați, al migrației forței de muncă sau al discriminării etnice, abordarea nu este nici socială, nici liberală, ci europeană. În lipsa unei asemenea trieri nu am obține o grilă de consegventa doctrinară a PNL. Astfel, am analizat propunerile din următoarele 6 domenii: fiscalitate, privatizări, piața muncii, pensii, educație și discriminare. Analiză este comparativa, politicile descrise în programul de guvernare fiind urmate de propuneri de factură neo-liberala. Politicile neo-liberale, în varianta prezentată mai jos, sunt bazate pe critica realizată o facțiune clujeană a PNL, apărută sub forma unui manifest. Pe scurt, în 2008, inițiatorii Manifestului de la Cluj au propus regândirea sistemului fiscal, privatizarea urgentă a tuturor regiilor autonome și redactarea unei noi Constituții de factură liberala în care să fie cuprinse delimitări clare, funcționale, între puterile în stat. Pe lângă propuneri, au realizat o critica dura la adresa traiectoriei ideologice centrale: „PNL s-a concentrat mai mult pe politici publice și pe teze ale guvernării și mai puțin pe nevoia articularii unui ansamblu de măsuri ideologico-doctrinare coerente care să poziționeze și să mențină PNL pe esicherul politic în zona de centru-dreapta. Amestecul forțat și adesea interesat dintre politicile liberale și măsuri cu caracter social au generat mai mult decât confuzie în rândul electoratului dedicat al PNL – pe care l-am pierdut în bună măsură – dar mai grav indica un traiect ideologic periculos.” Cu toate că inițiativă nu s-a soldat cu polemici, ci cu excluderi din partid, Manifestul de la Cluj poate fi considerat o expunere pertinenta a unei variante neo-liberale de guvernare.

Fiscalitatea.

În ce privește aspectele de natura fiscală, guvernarea PNL s-a axat pe principiul relaxării fiscale și pe principiul stabilității:

-reducerea graduala a deficitului bugetar până la 1% în 2012, asigurându-se astfel o marjă de siguranță suficientă pentru a exista depășirea nivelului maximal stabilit prin Tratatul de la Maastricht, de 3% din PIB, și a asigura astfel îndeplinirea criteriilor de aderare la euro.

– menținerea regimului actual, respectiv al cotei unice de 16%, pentru impozitul pe venit și pentru impozitul pe profit;

-reducerea cu până la 10 puncte procentuale a CAȘ;

– conceperea unei fiscalități specifice pentru societățile și fermele agricole care să stimuleze dezvoltarea piețelor de produse agricole;

– creșterea nivelelor de deductibilitate pentru contribuțiile din venit la fondurile private de pensii și de sănătate.

-reducerea TVA la unele produse reglementate (în special din domeniul energetic) care să sprijine politica de reducere a inflației;

– evaluarea și reducerea treptată a parafiscalitatii.

Măsuri neo-liberale:

-abolirea taxei auto;

-abolirea impozitului pe profitul reinvestit;

-modificarile în fiscalitate: doar prin lege, maxim o dată pe an

-simplificarea și accelerarea procedurilor de faliment, protejarea creditorilor

Privatizările

– realizarea unei structuri de producere a energiei electrice echilibrate, compatibile cu piața concurențială de energie electrică. Realizarea de structuri de producere termo-hidro prin continuarea privatizării microhidrocentralelor și privatizrea unor centrale hidroelectrice de putere medie;

– Compania Națională Poșta Română va urma programul de restructurare în vederea privatizării aprobat prin Hotărâre a Guvernului și se vor demara acțiunile de selectare a consultantului pentru privatizare.

– Privatizarea TAROM, până în 2011.

-In perioada 2008-2013 se va realiza finalizarea listării la bursa a participatiunilor statului ca acționar al RomTelecom și al Societății Naționale de Radiocomunicații.

-Pe de altă parte, sunt propuse reguli speciale pentru ajutoarele de stat acordate în agricultură, piscicultura și în domeniul transporturilor aeriene și maritime, prin subvenționarea directă sau indirectă a procesului de producție.

-Subventia are rolul de a compensa o parte din costurile de producție pentru ca prețul de cost al acestor producători să fie suficient de competitiv pentru a rezista pe piață.

-Subventia trebuie susținută financiar până când, în urma plicarii programelor de investiții și modernizare, fermele devin suficient de competitive pe piață pentru a-și susține producția prin valorificarea directă a produselor.

-In domeniul mineritului, se urmărește promovarea parteneriatului public-privat pentru asigurarea surselor de finanțare necesare dezvoltării și modernizării în vederea privatizării minelor viabile sau cu potențial de viabilizare.

Măsuri neo-liberale:

– Privatizarea serviciilor locale care pot fi realizate de sectorul privat.

-Privatizarea parțiala prin bursa a firmelor de stat care operează pe sectoare „de piață” (CEC, Poșta Română, Tarom, producția de electricitate etc.) și utilizarea resurselor pentru finanțarea tranziției de la sistemul de pensii prin repartiție la cel prin capitalizare.

-Reducerea/eliminarea barierelor la intrarea pe piețele respective, astfel încât să apară concurenți din țară și străinătate

-Deschiderea la concurență și privatizarea prin bursa a întreprinderilor de stat care dispun de un monopol (SNCFR) sau de privilegii (Loteria Romana, Televiziunea Romană și Radio România)

Piața muncii.

În timpul guvernării liberale, 'pentru prima dată cheltuielile sociale au depășit 10% din PIB', iar rata sărăciei severe a înregistrat o scădere constantă. În continuare, Guvernul României și-a stabilit următoarele priorități:

-Atragerea cetățenilor romani care lucrează în străinătate pe piața muncii din România;

-Guvernul va promova pentru personalul bugetar, o lege de salarizare unitară, având la baza performanta individuală, corespunzătoare atribuțiilor și complexității postului.

-Salariul minim brut se va majora în ritmuri anuale superioare câștigului salarial mediu brut, astfel încât în 2012 acesta să reprezinte aproape 45% din câștigul salarial mediu brut.

Măsuri neo-liberale:

– Convențiile colective să fie valabile doar pentru cei care le semnează.

– Deschidere pieței pentru muncitorii din străinătate.

– Facilitarea procedurilor de angajare și concediere.

– Responsabilitatea juridică pentru distrugeri și greve ilegale.

– Relaxarea / eliminarea barierelor la profesiile închise.

Pensiile.

Conform declarațiilor Premierului, 'in 4 ani valoarea punctului de pensie a crescut de 2,4 ori, de la 286,9 lei în decembrie 2004, la 697,5 lei începând cu luna octombrie a anului 2008.” În continuare, se urmărește corelarea creșterii pensiei cu creșterea economică și stabilirea valorii punctului de pensie, în conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000, astfel încât aceasta să nu fie mai mică de 45% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Măsuri neo-liberale:

– Descurajarea pensionarii anticipate.

– Încurajarea activității celor vârstnici prin eliminarea vârstei legale de pensionare (în sectorul privat) și prin posibilitatea de a cumula pensia cu activitatea salariată.

Educația.

Se urmărește:

-Un sistem echitabil social, oferind șanse de acces tuturor celor care doresc să studieze, indiferent de mediul socio-economic din care provin.

-Imbunatatirea sistemului de criterii și indicatori de calitate utilizați în acest moment în finanțarea de bază a universităților și creșterea în continuare a ponderii acestora până la 50% din valoarea finanțării

– Guvernul României va aplica o nouă filosofie în domeniul finanțării educației, prin alocarea a 6% din PIB și aplicarea principiului “finanțarea îl urmează pe cel ce studiază”.

Măsuri neo-liberale:

-Autofinantarea universitara completă.

-Dezvoltarea unei legături mai strânse cu mediul de afaceri.

Discriminarea.

Continuarea și dezvoltarea politicilor anti-discriminare a rromilor:

-accentul va fi pus în principal pe educația copiilor romi, pentru că numai în acest fel, pe termen mediu și lung, se vor produce schimbări fundamentale în ceea ce privește locul și rolul minorității rome în societatea românească;

-masurile de ordin social vor viza nu atât asistenta socială a membrilor comunității, cât mai ales educația adulților, pregătirea lor pentru a putea avea acces la locuri de munca performante, cu salarii corespunzătoare

Măsuri neo-liberale:

-Manifestul de la Cluj nu a inclus măsuri de combatere a discriminării. Politicile de mai jos sunt o aliniere la măsurile susținute de partidele liberale din restul tarilor U.E. :

-eliminarea discriminării minorităților sexuale, prin legalizarea căsătoriilor intre cuplurile homosexuale.

-eliminarea discriminării religioase, prin retragerea suportului financiar pentru Biserica Ortodoxă Romană.

Concluzii

Raportat la guvernările anterioare, la programele celorlalte partide și la critica facțiunilor radicale din propriul partid, se pot trage următoarele concluzii:

-In domeniul fiscalității, relaxarea fiscală este contrazisă de taxa pusă pe mașinile second hand și cea pe profitul reinvestit. Taxa auto a fost o măsură exclusiv liberală, însă ca orientare este tipică protecționismului Keynesian. Principala măsura de dreapta, pe de altă parte, este menținerea este cotei unice de impozitare. Ulterior, într-un plan anti-criza, Premierul Tariceanu susține eliminarea taxei pe profitul reinvestit.

-In domeniul privatizărilor, majoritatea masurilor sunt neo-liberale, prin susținerea privatizării domeniului aerian, electric și poștal. Exista și măsuri de stânga, precum subvenționarea agriculturii, pisciculturii și mineritului.

-Pe piața muncii, devierea spre liberalismul social este mai evidentă, prin creșterea proporției salariului minim (și nu eliminarea lui), descurajarea emigrării forței de muncă (și nu încurajarea imigrarantilor).

-In sistemul de pensii, principala măsura de dreapta a fost introducerea sistemul de pensii capitalizat. Pe de altă parte, creșterea pensiilor este o măsură socială, dar nu în mod necesar liberal-sociala. În plus, inițiativa legii nu a avut-o PNL, și PSD. În Programul de Guvernare, se pune însă accentul pe mărirea pensiilor existente, și nu pe dezvoltarea mai rapidă a sistemului capitalizat sau pe descurajarea pensionarii anticipate. Putem concluziona că, în acest domeniu, PNL manifesta accente pure de liberalism social.

-Masurile din sistemul educațional întăresc caracteristica liberal-sociala a Programului PNL. Sistemul se dorește a fi echitabil social, nu se vorbește despre încurajarea sistemului privat de școlarizare, iar Statul continua finanțarea Universitară (urmărindu-se totuși reducerea ei).

-Capitolul masurilor anti-discriminare este subdimensionat, în raport cu așteptările ce decurg din Statut. Nu există măsuri de combatere a discriminării sexuale, iar laicizarea Statului nu prezintă interes. Deasemeni, tema limitărilor libertății individuale prin măsurile anti-teroriste nu este abordată. Putem observa că în primele două domenii, Programul susține preponderent măsuri de factură neoliberala, în timp ce în domeniul pensiilor, pieței muncii și educației, măsurile sunt liberal-sociale. Totodată, măsurile de reducere a dicriminarii nu reprezintă un punct de interes.

PNL a reușit ceea ce nici un opozant al stangii nu a reușit în România Post-Decembrista: obținerea unei proporții semnificative în Parlament, după 4 ani de Guvernare. De iure, Partidul Național Liberal menține o doctrină liberală neoclasica. De facto, aplică atât măsuri liberal-sociale, cât și neo-liberale, în funcție de circumstanțe. În cazul în care ne-am fi confruntat cu o deviere spre stânga, care să fie și asumata la nivel de doctrina ar fi dus la dispariția „mirajului liberalismului” așa cum îl numea Paul Aligica, și împreună cu el și o bună bucată a electoratului. Însă și extrema cealaltă, în care politicile de stânga ar fi lipsit în totalitate ar fi dus la cote foarte ridicate ale erodării la guvernare, și ar fi fost foarte probabil ca PNL să fi avut un destin similar cu cel al PNȚCD.

Capitolul 4. PNL în Parlamentul European

ALDE

ALDE( Alliance of Liberals and Democrats for Europe Party) este gruparea din care Partidul Național Liberal face parte, la nivel european, și la nivel de familii politice. ALDE a fost creat în 1976, sub denumirea de ELDR (European Liberal Democrat and Reform Party). În data de 10 noiembrie 2012, la Congresul de la Dublin, delegații liberali și democrați europeni au votat pentru schimbarea denumirii partidului ELDR în ALDE, pentru a armoniza legăturile cu grupul liberal din Parlamentul European. Familia ALDE cuprinde peste 50 de partide membre din întreaga Europă. Sir Graham Watson, membru al Parlamentului European, este actualul președinte al ALDE, fiind ales pentru un mandat de doi ani, în 25 Noiembrie 2011 la Congresul din Palermo, Ialia. ALDE reunește membri ai Parlamentului European din toate partidele afiliate și împreună cu membrii Parlamentului European din EDP(European Democratic Party) formează cea de-a treia forță politică, Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa condus de Guy Verhofstadt. În 2013, 20 de partide membre se află în componența a 16 guverne din Europa. Valorile și mesajele promovate de ALDE sunt următoarele:

-o Europă prosperă

-o Constituție europeană care să stea la baza democrației

-o societate stabilă și dezvoltare durabilă

-democrația, domnia legii, drepturile omului, toleranță și solidaritate

-construcția unei societăți echitabile și deschise

-extensia și creșterea Uniunii Europene

-o Europă transparentă, democratică și responsabilă

Adina Ioana Vălean

Cariera profesională

Adina Vălean a absolvit studii postuniversitare în Conducerea Securității și Apărării Naționale și un master de Studii de integrare europeană și securitate, și este ca și formare matematician. Până în 1997 a fost profesor de matematică. În 1997 a devenit director pentru relația cu Direcțiile Județene pentru Tineret și Sport și ONG de tineret în Ministerul Tineretului și Sportului. Din 1999 până în 2001 a lucrat în organizații non-guvernamentale, ca director de programe al Asociației Române pentru Libertate și Dezvoltare și ca director general al Fundației “Institutul pentru Libera Inițiativa”. A intrat în PNL în 1999.

Cariera Politică

Între 2000 și 2002 a fost secretar general al Tineretului Naționl Liberal. În 2002 a devenit membru al Biroului Permanent al PNL sector 1 și secretar al Comisiei PNL pentru mediul de afaceri, privatizare și politici concurențiale. În 2006 a fost aleasă vicepreședinte al PNL Prahova. De asemenea, în 2000 a fost director executiv adjunct al campaniei electorale pentru alegerile generale, iar în 2004 a fost implicată în programe de sprijin în campania pentru alegerile locale. Din 2004 este deputat în Parlamentul României, circumscripția Călărași.

Activitatea în PE

Adina Ioana Vălean este vice-președinte al grupului politic al Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa, din Parlamentul European, și deține titlul de cel mai puternic eurodeputat (conform unui raport VoteWatch.eu). Este primul român care a intrat în ‘semi-cercul puterii’ din Parlamentul European. Semi-cercul reprezintă primul rând din sala de plen de la Strasbourg sau Bruxelles, locuri care sunt în mod tradițional rezervate președinților grupurilor politice. Grupul liberal este reprezentat de președintele Guy Verhofstadt și Adina Vălean.

Vălean este de asemenea împuternicita să reprezinte Grupul liberal, în absența lui Guy Verhofstadt, la conferința președinților grupurilor politice din Parlamentul European, locul unde se iau cele mai importante decizii pentru Uniune. În mandatul 2009-2014, Adina Vălean este membru al Comisiei pentru industrie, cercetare și energie (ITRE), al Comisiei pentru petiții (PEȚI) și membru supleant în Comisia pentru bugete (BUDG). Activitatea ei este axată pe energie, telecomunicații și industrie, precum și pe cetățenie și libertăți civile, protecția datelor și securitatea cibernetică. Una dintre realizările majore ale mandatului a fost adoptarea raportului său, Mecanismului Conectarea Europei, un nou fond de finanțare de 33,3 miliarde de euro, care va contribui la completarea verigilor lipsa în piața energetică europeană, asigurând securitatea aprovizionării cu energie și prețuri mai mici pentru consumatori și companii.

Prin intermediul acestui mecanism, a adus în România 1.24 miliarde pentru infrastructura de transport și cel puțin 500 de milioane de euro pentru energie. În sectorul telecomunicațiilor, Adina Vălean este principalul artizan al scăderii preturilor la roaming în Uniunea Europeană. În calitate de raportor pe pachetul legislativ Roaming ÎI, a determinat reducerea cu 80% a prețurilor pentru apeluri în roaming, 77% pentru SMS și cu 91% pentru date, deschizând calea pentru eliminarea supratarifelor pentru roaming în 2015. Astfel, romanii au economisit mai bine de 700 de milioane euro la facturile pentru roaming. Mai mult, a participat activ la armonizarea legislației pentru protecția datelor cu caracter personal, care, prin eliminarea barierelor birocratice și responsabilizarea industriei fata de consumatori, va economisi 2.3 miliarde de euro anual pentru companiile din Uniunea Europeană. A fost raportorul Parlamentului European pentru cetățenie, luptând pentru eliminarea obstacolelor în ceea ce privește libera circulație în Uniunea Europeană, accesul pe piața muncii și recunoașterea diplomelor sau a documentelor de stare civilă.

De asemenea, s-a opus vehement expulzărilor în masa pe baza originii etnice sau naționale iar în 2008, Vălean a fost naratorul documentarului “Migratorii”, în care prezintă realitățile și greutățile întâmpinate de imigranți români care lucrează în UE. Este cel mai activ promotor al numărului 112, motiv pentru care, în 2010, a primit premiul Asociației Europene pentru numărul de urgență. A inițiat și urmărit introducerea obligației de localizare exactă prin GPS a apelurilor de pe smartphone-uri în toate Statele Membre, care va salva mii de vieți și va economisi 4 miliarde de euro la nivel european. Crede cu tărie în competiția onestă și într-o piață internă europeană funcționala care să fie de folos importurilor și exporturilor României. Este un susținător activ al mai multor sectoare industriale-cheie, ca, de exemplu, sectorul auto, motiv pentru care a fost desemnată unul dintre președinții Forumului pentru Automobil și Societate din Bruxelles, care reunește toată industria auto europeană și organizațiile de consumatori. Are o abordare pragmatică și realistă asupra politicii externe europene. Este membru al Delegației pentru Ucraina, pentru Adunarea Interparlamentară EURONEST și membru supleant în Delegația pentru Statele Unite. Astfel această urmărește promovarea convergentei în politicile de comerț cu SUA și susține o relație productivă intre Uniunea Europeană și Ucraina.

Renate Weber

Cariera profesională

În anul 1979 această absolvește Facultatea de Drept a Universității din București. Începând tot cu 1979, aceasta profesează avocatura în cadrul Baroului din București, până în decembrie 2004. În anul 1994 este visiting scholar la Columbia University din New York, Centre for the Study of Human Rights. A urmat în paralel o serie de cursuri de drept la Facultatea de Drept, precum și cursuri de relații internaționale la Școala de Relații Publice Internaționale din cadrul aceleiași universități. Renate Weber devine o militantă pentru drepturile omului, fiind și redactor-șef al Revistei Române de Drepturile Omului (1993-2004). De asemenea, face parte din numeroase organisme de protejare a drepturilor omului și anume: directoare executivă a Centrului pentru Drepturile Omului – București (1993-1998); co-președinte al Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) (1994-1999); vice-președinte al Internațional Helsinki Federation for Human Rights – Viena (1994-1996); membră a Internațional Service for Human Rights – Geneva (1995-2003); membră a Internațional Council for Human Rights Policy – Geneva (1997-2004); directoarea Proiectului "The Status of Women's Rights în Central/Eastern European Countries and the Newly Independent States" al Federației Internaționale Helsinki pentru Drepturile Omului – Viena (1999-2000) etc. În ianuarie 2000 a fost judecătoare ad-hoc la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Anterior intrării în politică, s-a remarcat în societatea civilă pentru activitatea în domeniul apărării drepturilor omului. În perioada 1998-2005 și, respectiv, 2006-2007, a ocupat funcția de Președinte a Fundației Soros România. Renate Weber a deținut, în perioada decembrie 2004 – decembrie 2005, funcția de consilier prezidențial pe probleme constituționale și legislative a Președintelui României, Traian Băsescu. La data de 30 decembrie 2005, Renate Weber demisionează din funcția de consilier prezidențial, din motive de sănătate. Din ianuarie 2006, își deschide propriul cabinet de avocatură în cadrul Baroului București. În septembrie 2007, Renate Weber s-a înscris în PNL. Odată cu intrarea în politică, Renate Weber a demisionat din funcția de președinte a Consiliului Director al Fundației Soros România (fosta Fundație pentru o Societate Deschisă).

Activitatea în PE

-Purtator de cuvânt al grupului ALDE pe chestiuni legate de America Latină
-Coordonator politic al grupului ALDE pentru rezoluțiile de urgență (2009 – 2010)

-Coordonator politic al grupului ALDE în Comisia LIBE

-Purtator de cuvânt al grupului ALDE în probleme de justiție și libertăți civile
Membra:

– DÂND Delegația pentru relațiile cu țările din Comunitatea Andină

– DLAT Delegația la Adunarea Parlamentară Euro-Latinoamericana

– LIBE Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne

Membru supleant:

– D-CL Delegația la Comisia parlamentară mixta UE-Chile

– DACP Delegația la Adunarea Parlamentară Paritara ACP-UE

-A FET Comisia pentru afaceri externe

– D-MX Delegația la Comisia parlamentară mixta UE-Mexic

Realizări

– Șefa a Misiunii UE de monitorizare a alegerilor parlamentare și prezidențiale din Bolivia (numită de Comisia Europeană, noiembrie – decembrie 2009)

– Șefa a Misiunii UE de monitorizare a referendumului constituțional din Bolivia (numită de Comisia Europeană, decembrie 2008 – februarie 2009)

– Șefa a Misiunii UE de monitorizare a alegerilor generale din Paraguay (numită de Comisia Europeană, martie – mai 2013)

– Șefa a Misiunii UE de monitorizare a alegerilor locale, prezidențiale, legislative, senatoriale și administrative din Burundi (numită de Comisia Europeană, mai – septembrie 2010)
– Șefa a Delegației Parlamentului European de monitorizare a referendumului constituțional din Ecuador (desemnată de PE, septembrie 2008)

– Șefa a Delegației PNL în Parlamentul European (2008-2009)

– Raportor pentru (mandatul 2009-2014):

– Carta UE: Norme standard pentru libertatea mass-media în UE

– Reintroducerea temporară a controlului la frontierele interne Schengen, în circumstanțe excepționale

– Conflictul de jurisdicție în cadrul procedurilor penale, la nivel european

– Inițiatoare a peste 120 de întrebări parlamentare în cel de-al doilea mandat, respectiv 15 în primul mandat

– Peste 65 de luări de cuvânt în plen în cel de-al doilea mandat, respectiv 19 în primul mandat
– O declarație scrisă în cel de-al doilea mandat, adoptată de Parlamentul European.
– Recomandare referitoare la propunerea Consiliului privind încheierea, în numele UE, a Acordului politic și de cooperare cu Republicile Costă Râca, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Panama

– Raportor pentru (mandatul 2007-2009):

– Consolidarea Eurojust

-Fuziunile și divizările companiilor, în interiorul UE

– Raportor alternativ sau raportor (inclusiv alternativ) de aviz pentru 14 rapoarte în cel de-al doilea mandat, respectiv 3 în primul mandat

– Inițiatoare a peste 100 propuneri de rezoluție în cel de-al doilea mandat, respectiv 27 în primul mandat

Norica Nicolai

Cariera profesională

A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității din București(1979-1983. Între 1983-1991 a fost procuror la Procuratură Oltenița. Timp de 6 ani (1991-1997) a fost avocat la Baroul Călărași, profesând în același timp și în mediul academic ca profesor asociat în drept penal și criminologie la Universitatea București, profesor asociat în drept penal la Universitatea Ecologică București, profesor asociat în drept penal comparat la Academia Română de Management.

Cariera Politică

În 1996 s-a înscris în PNȚCD. Între 1997-2000 a fost secretar de stat la Ministerul Muncii și Protecției Sociale, în Guvernul Ciorbea. În august 2000 a fost exclusă din PNȚCD, alături de Alexandru Ciocâlteu și Sorin Dumitriu. Cei trei semnaseră o scrisoare prin care au anunțat că îl sprijină candidatura lui Theodor Stolojan pentru funcția de președinte al României. Pe 11 august 2000 a aderat la PNL. La alegerile parlamentare din 26 noiembrie 2000 a fost aleasă senator de Cluj din partea PNL. Plasarea ei pe lista electorală a județului Cluj a produs tensiuni în filiala județeană a PNL. A fost senator al României timp de două mandate, între anii 2000 și 2008, poziție din care a contribuit la îmbunătățirea legislației din mai multe domenii cum ar fi cel juridic, al apărării și securității naționale, cel al muncii, familiei și protecției sociale. De profesie jurist, Norica Nicolai a ocupat funcțiile de vicepreședinte al Senatului, președinte al Comisiei Juridice, vicepreședinte al Comisiei de Apărare și a fost membră a Delegației Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a NATO. Pe 26 aprilie 2006 o persoană a fost surprinsă de camerele de luat vederi pe locul din plen al senatoarei, în timp ce se votă în Senatul României o lege aflată pe ordinea de zi. În urma acestui incident a fost constituită la nivelul Senatului o comisie de anchetă, care pe 31 mai 2006 a sancționat-o pe senatoare cu avertisment.

Norica Nicolai și-a asumat responsabilitatea pentru că a introdus în plenul Senatului și a lăsat nesupravegheată o persoană neautorizată. Pe 6 iunie 2006 Biroul Permanent al Senatului și-a dat votul final favorabil raportului comisiei. În prezent, este vicepreședinte al Partidului Național Liberal, șefa delegației PNL din Parlamentul European, membră a Comisiei pentru Afaceri Externe a Parlamentului European și vicepreședinte al subcomisiei pentru Securitate și Apărare. De asemenea, supervizează domeniul important al drepturilor omului din postura de membru supleant al Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne și al Comisiei pentru drepturile femeilor din Parlamentul European. Este membră a Delegației Parlamentului European în relația cu Rusia și membru supleant al Delegației PE în relația cu NATO.

Activitatea în PE

Aleasă în Parlamentul European în data de 7 iunie 2009 pe lista Partidului Național Liberal, a menținut o prezență la vot medie de 80.84%. Principalele sale activități și responsabilități constau în supervizarea cadrului legislativ al Uniunii Europene în mai multe domenii (afaceri externe, libertăți civile, securitate și apărare, drepturile femeilor), redactarea de rapoarte parlamentare, reprezentarea intereselor Parlamentului European în relația cu țări terțe, organizarea și supervizarea de evenimente pentru promovarea României în Europa. Este raportoarea Parlamentului pentru Turkmenistan, Filipine, Coreea de Sud, regulile de control ale frontierelor maritime externe de către FRONTEX și a redactat raportul Comisiei FEMM pentru Situația Femeilor în Război. Norica Nicolai este raportoare din umbră pentru grupul liberal pe mai mult de 40 de Subiecte, printre care apărarea informatică, securitatea maritimă, antipiraterie, Caucazul de Sud, Asia Centrală, libertatea presei în lume, eliminarea stereotipurilor de gen în UE, drepturile femeilor în țările din Balcani candidate la aderare, aspectele de gen în Cadrul European pentru strategiile naționale de integrare a rromilor, recunoașterea reciprocă a măsurilor de protecție în materie civilă etc.

Norica Nicolai a organizat în cadrul Parlamentului European la Bruxelles numeroase evenimente, conferințe și seminarii referitoare la promovarea culturii românești, apărarea intereselor naționale, a egalității dintre șanse și a securității și apărării. Printre acestea se numără: "Dimitrie Cantemir: Homo Europaeus" – eveniment ce a constat în celebrarea marelui cărturar, Dimitrie Cantemir, demonstrând Europei că România are o vocație europeană istorică, revelată prin munca și opera oamenilor săi de litere, "Justiție întârziată. Justiție negată" – dezbatere ce a reunit magistrați din România și din Italia, pentru a sintetiza reformele în domeniul judiciar din cele două state, dar și fenomenele corupției și crimei organizate, "Puncte forte și slabe ale sistemelor de sănătate din UE": conferință la care s-a discutat despre situația sistemelor de sănătate din UE cu participarea unor specialiști în domeniu din România, Danemarca, Germania și Franța. "Sărbătoarea Mărțișorului" în Parlamentul European: o expoziție prin care a fost promovată parlamentarilor europeni tradiția românească a sărbătoririi primăverii. Ca membră a Comisiei pentru afaceri externe (AFET) a inițiat o serie de colaborări între statele membre UE sau NON-UE, prin redeschiderea dialogului dintre Europa și țările de unde România ar putea importa gaze naturale și petrol. În același timp, a susținut alinierea la standardele europene cu privire la drepturile omului și respectarea statului de drept.

Promotoare a principiului egalității de șanse în România și membru în cadrul Comisiei pentru Drepturile Femeii și Egalitatea de Gen (FEMM) a Parlamentului European, Norica Nicolai a influențat multe Directive emise de către Comisia Europeană în acest domeniu. A inițiat sau co-semnat 23 de rezoluții parlamentare și a fost co-autoarea unei Declarații Scrise privind situația copiilor suferind de Sindromul Down. Este raportor din umbră într-o serie de dosare pentru grupul ALDE: în special Asia Centrală, Caucazul, teme de egalitate socială și drepturi comune în domeniul egalității de gen, securitatea informatică și Politica de Securitate și Apărare Comună în domeniul afacerilor externe.

Ramona Mănescu

Cariera profesională

Ramona Mănescu a absolvit Facultatea de Drept a Universității București fiind licențiată în Științe Juridice. Aceasta a urmat mai multe studii postuniversitare după încheierea studiilor de licență, dintre care amintim: Institutul Diplomatic Român din cadrul Ministerului Afacerilor Externe (2006), Academia Națională de Informații, Colegiul Superior de Securitate Națională, dizertație cu tema „Industria Românească de Apărare” (2006), Universitatea Națională de Apărare – Colegiul Național de Apărare, dizertație cu tema „România și Politica Europeană de Securitate și Apărare” (2005). De asemenea, Ramona Mănescu a absolvit masterul în „Relații Internaționale și Integrare Europeană” la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București (2006). Din iunie 2010 Ramona Mănescu este Președinta Consiliului de Coordonare al Școlii Româno-Finlandeze din București.[3] De a lungul timpului a publicat articole și analize în reviste sau publicații din presa națională: Revista Romană de Administrație Publica Locală, Tribuna Economică, Revista Euroconsultanță, Tribuna Învățământului, Cadran Politic, Lumea. De asemenea, articole semnate Ramona Mănescu au apărut și în câteva publicații europene precum: EP Today, The Parliament Magazine, The Regional Review. Este co-autor al albumelor de fotografie: „București – palate și monumente” și„București – portretul unui oraș”.

Cariera Politică

Membră a Partidului Național Liberal din anul 1990, Ramona Mănescu a fost Președinte al Organizației Tineretului Național Liberal Sector 6 în perioada 1996-1997, iar apoi a devenit membru al Departamentului de Relații Externe al PNL (1996 – 2004). În perioada 2001 – 2002 a ocupat funcția de Ofițer Internațional iar apoi a fost aleasă vicepreședinte TNL. De asemenea, Ramona Mănescu a fost și raportor al Comisiei pentru Afaceri Externe a Delegației Reprezentanților Naționali a PNL. Din 2002 până în 2005 a făcut parte din Comitetului Executiv al PNL Sector 6 iar timp de doi ani, (2002 – 2004), a lucrat ca expert parlamentar în Parlamentul României, ocupând funcția de consilier al vice-președintelui Comisiei de Apărare, Afaceri Interne și Securitate Națională din Camera Deputaților, Ovidiu-Virgil Drăgănescu. În 2003 a devenit vicepreședinte al Federației Internaționale a Tineretului Liberal (IFLRY), funcție pe care a deținut-o până în 2005. S-a implicat apoi, din ce în ce mai mult, în proiecte pentru sprijinirea tinerilor. Așa a ajuns vice-președinte cu rang de Subsecretar de Stat la Autoritatea Națională pentru Tineret (2005 – 2007). Ramona Mănescu a fost și consultant în cadrul programului „Media Awareness – Understanding and Accessing the Media and its Role”, coordonând, totodată, și proiectul „Empowerment of Women în Politics”, Polonia (2004). A fost lector pentru mai multe conferințe: „Managementul conflictelor – instruirea tinerilor”; „Dezvoltarea Parteneriatului Regional”;„Globalizare, 90 de ani de Diplomație Românească” (2003) și coordonator al proiectului „Human Rights and Internațional Law”, Strasbourg, Franța (2003).

Activitatea în PE

Ramona Mănescu și-a propus promovarea priorităților reale ale României în Parlamentul European, printr-o activitate susținută de „lobby” în vederea protejării drepturilor cetățenilor români și susținerii intereselor acestora. De asemenea, europarlamentarul liberal susține îmbunătățirea modulului în care este percepută România la nivel european printr-o activitatea eficientă derulată în cadrul Legislativului European. În calitatea sa de europarlamentar are posibilitatea de a adresa Comisiei Europene întrebări și interpelări prin care să solicite explicații și informații asupra aplicării legislației în statele membre UE sau asupra modului în care Comisia vede soluționată o anumită problemă. Comisia pentru Dezvoltare Regională, unde Ramona Mănescu ocupă funcția de coordonatoare a grupului ALDE, este competentă în chestiuni privind politica regională și de coeziune, în special: Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul de Coeziune și celelalte instrumente de politică regională ale Uniunii; evaluarea efectelor celorlalte politici ale Uniunii privind coeziunea economică și socială; coordonarea instrumentelor structurale ale Uniunii; regiunile ultraperiferice și insulele, precum și cooperarea transfrontalieră și interregională; relațiile cu Comitetul Regiunilor, organizațiile de cooperare interregională, autoritățile locale și regionale. Ca membră în Comisia pentru Cultură și Educație, Ramonei Mănescu îi revin competențe în chestiunile privind aspectele culturale ale Uniunii Europene, precum: îmbunătățirea cunoașterii și difuzării culturii; apărarea și promovarea diversității culturale și lingvistice; conservarea și protejarea patrimoniului cultural, schimbările culturale și creația artistică; politica educațională a Uniunii Europene, inclusiv domeniul învățământului superior în Europa și promovarea sistemului de școli europene și de formare pe tot parcursul vieții; politica în domeniul audiovizualului precum și aspectele culturale și educative ale societății informaționale; politica în domeniul tineretului și dezvoltarea unei politici în domeniul sportului și al activităților recreative; cooperarea cu țările terțe în domeniile culturii și al educației precum și relațiile cu organizațiile și instituțiile internaționale pertinente.

Coordonatoare a unor programe în domeniul tineretului, Ramona Mănescu a contribuit la organizarea unor evenimente precum:

-Săptămâna Europeană a Tineretului, 5-11 decembrie 2005, eveniment organizat la nivel local, regional, național și centralizat la Bruxelles;

-Facilitarea dialogului structurat intre toți actorii implicați în activitățile de tineret: ONG-uri de tineret, tineri cu oportunități reduse, autorități locale și naționale și crearea unei baze de date în vederea realizării acestui scop;

-Târgul ONG-urilor de tineret;

-Participarea, din partea Autorității Naționale pentru Tineret, în comitetul editorial al Agendei EU-RO, instrument educațional de informare pentru adolescenți, în cooperare cu Fundația Generation Europe și Ministerul Integrării Europene;

-Colaborarea cu Asociația Pro Democrația și Camera Deputaților în organizarea evenimentului „ Parlamentul Tinerilor”, cu scopul de a oferi tinerilor posibilitatea înțelegerii importanței, rolului și funcțiilor Parlamentului în cadrul celorlalte instituții democratice, familiarizarea cu doctrinele partidelor politice parlamentare, oferirea unei viziuni mai practice asupra a ceea ce reprezintă, în mod real, activitatea parlamentară;

-Organizarea întâlnirii multiculturale din cadrul proiectului „A.C.T.! – Authorities. Cooperation Twining!”, finanțat de Comisia Europeană și Autoritatea Națională pentru Tineret, având ca scop promovarea cetățeniei europene active în rândul tinerilor și contribuirea la dezvoltarea unor relații de prietenie și solidaritate între tineri.

Ramona Mănescu a solicitat de mai multe ori introducerea pe agenda Comisiei Europene a unor teme noi, prin intermediul declarațiilor scrise sau a rapoartelor din cadrul comisiilor parlamentare de specialitate. Printre activitățile desfășurate de Ramona Mănescu se numără și activitățile legate de asigurarea că legislația adoptată la nivel european respectă valorile și principiile Uniunii Europene. Revista „The Parliament Magazine” a desemnat-o pe Ramona Mănescu, în 2008, ca Europarlamentarul Anului la categoria Educație și Cultură.

Concluzie

Partidul Național Liberal a fost și va fi o forță pe scena politică românească. Puține partide din România se pot compara cu acesta când vine vorba de istorie, cât și de contribuție adusă la dezvoltarea acestei țări. Așa cum a fost și prezentat în lucrarea de fată, Partidul Național Liberal a fost de fată în toate momentele importante din istoria acestei țări, de la instaurarea unui rege străin, în persoana lui Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, până la perioada din timpul Primului Război Mondial, până la perioada interbelică, care a fost marcată de o dezvoltare economică fără precedent până atunci.

De asemenea, căderea comunismului a reprezentat momentul oportun pentru reînființarea acestui partid istoric. Astfel a apărut ocazia ca noul partid reînființat să își continue istoria bogată, și să contribuie în continuare la dezvoltară economică și socială a țării noastre. Contextul aderării României la Uniunea Europeană a reprezentat pentru Partidul Național Liberal cât și pentru celelalte partide politice o oportunitate de implicare într-un proiect mult mai mare, și în același timp o șansă de implicare în procesele interne ale acestui mamut care este Uniunea Europeană.

Prin intermediul apartenentei Partidului Național Liberal la grupul ALDE( Alliance of Liberals and Democrats for Europe Party), Partidul Național Liberal își poate face auzită vocea și mai bine, și poate să aibă de asemenea un cuvânt de spus în evoluția Uniunii Europene. Astfel experiența și implicarea în dezvoltarea statului român poate fi dusă mai departe, de data asta la nivel internațional, în vederea dezvoltării acestei structuri unice la nivel global, Uniunea Europeană, din care țara noastră face parte, și de la care așteptările oamenilor sunt pe măsură. Prin implicarea în diversele comisii de la nivelul Uniunii Europene, Partidul Național Liberal își promovează agenda, și contribuie astfel nu numai la prestigiul țării noastre, cât și la dezvoltarea propriului nostru stat, dezvoltare care vine implicit ca urmare a creștere a gradului de integrare a statelor în cadrul Uniunii Europene, cât și a dezvoltării Uniunii Europene.

Liberalismul, și implicit Partidul Național Liberal vor continua să fie elemente de referință în evoluția societății noastre, romanești și europene, în special ca urmare a creșterii numărului de oameni din pătură de mijloc, sau a noii burghezii dacă îi putem spune așa. Prin măsurile liberale urmărite de către Partidul Național Liberal se pot aduce beneficii considerabile atât clasei de mijloc, și a mediului antreprenorial și de afaceri, cât și a clasei muncitoare, și a persoanelor defavorizate, ca urmare a dezvolarii societății și a creșterii economice pe care o implică dezvoltarea antreprenoriatului și a clasei mijlocii. Astfel prin promocarea politicilor de dreapta, este satisfăcută și latura socială, prin crearea de către afaceri a locurilor de muncă, și prin plata de impozite.

Bibliografie

Partidele politice din România, 1862-1994: enciclopedie; Ion Alexandrescu Mediaprint, 1995

A.D. Xenopol – filosof al istoriei; Mihai Popa Editura Academiei, 2007

Regimul, partidele și sistemul politic din România; Cristian Preda, Sorina Soare; Nemira, 2008

Dreapta politica romaneasca. Politica si ideologie: 1919-1941; Corneliu Ciucanu; Editura Mica Valahie, 2009

Istoria României: enciclopedie; Costin Scorpan; Nemira, 1997

Istoria românilor: Cu o privire mai largă asupra culturii; Ion Țurcan; Istros, 2007

Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947); Ioan Scurtu; Editura Enciclopedică, 2004

Gandirea economica romaneasca despre industrializare 1859-1900; Radu-Dan Vlad; Editura Mica Valahie

Politica Si Viața Cotidiana in Romania in Secolul Al XX-lea Si Inceputul Celui De-al XXi-lea; Ioan Scurtu; Editura Mica Valahie, 2011

Istoria României în anii 1918-1940: evoluția regimului politic de la democrație la dictatură; Ioan Scurtu; Editura Didactică și Pedagogică, 1996

Democrația la români: 1866-1938; Ioan Scurtu, Ion Bulei; Humanitas, 1990

Radiografia dreptei românești: 1927-1941; Gheorghe Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache; Editura FF Press, 1996

Dreapta politica romaneasca. Politica si ideologie: 1919-1941; Corneliu Ciucanu; Editura Mica Valahie, 2009

Partidul Național Liberal: Gheorghe I. Brătianu; Gabriela Gruber; Inst. European, 2013

Discursuri si dezbateri parlamentare (1864-2004); Gh. Buzatu; Editura Mica Valahie

Doctrina liberală în România; Editura Institutului de Teorie Socială,1999

Doctrine politice în România secolului XX; Aristide Cioabă, Constantin Nica, Institutul de Teorie Socială Editura Institutului de Teorie Socială, 2001

România de la comunism la capitalism, 1989-2004: sistemul politic; Florin Abraham; Tritonic, 2006

Partide și alegeri în România postcomunistă: 1989-2004; Cristian Preda; Nemira, 2005

www.pnl.ro, Accesat 17.5.2014

http://www.alde.eu, Accesat 17.5.2014

http://www.valean.eu Accesat 17.5.2014

http://www.europarl.europa.eu/meps/en/37324/ADINA-IOANA_VALEAN_home.html Accesat 17.4.2014

http://www.renateweber.eu/en/ Accesat 17.5.2014

http://www.europarl.europa.eu/meps/en/39713/RENATE_WEBER_home.html Accesat 17.5.2014

http://noricanicolai.ro/ Accesat 17.5.2014

http://www.europarl.europa.eu/meps/en/96825/NORICA_NICOLAI_home.html Accesat 17.5.2014

http://www.ramona-manescu.ro/ Accesat 17.5.2014

http://www.europarl.europa.eu/meps/en/39717/RAMONA+NICOLE_MANESCU_home.htm Accesat 17.5.2014

http://www.europarl.europa.eu/meps/en/39717/RAMONA+NICOLE_MANESCU_home.htmAccesat 17.5.2014