Originile Nationalismului German

Argument

De ce nazismul ca temă pentru o asemenea lucrare de licență și mai ales de ce o nouă analiză asupra nazismului în această perioadă în care trăim noi?

Răspunsul la aceste două întrebări se poate constitui ca argument pentru inițierea analizei întreprinse asupra acestui fenomen al istoriei contemporane universale, fenomen care a influențat puternic relațiile internaționale până în zilele noastre. Poate nici un alt fenomen al istoriei contemporane nu a exercitat o atât de mare influență asupra lumii, dar mai ales a Europei după al doilea Război Mondial, ca nazismul Am spus poate, gândindu-mă la comunism, un alt fenomen cu multiple implicații asupra aceleiași istorii a lumi contemporane. Dar, oare comunismul nu a fost un reflex al manifestărilor totalitariste determinate de bulversările Primului Război Mondial, oare comunismul postbelic răspândit în cele 14 state ale lumii după al Doilea Război Mondial, dar cu trimiterile ideologice atât de schimbate față de linia marxist-leninistă, nu a fost el însuși determinat de același tip de gândire antidemocratică, gândire care a stat și la baza fascismului italian în aceeași măsură ca și la baza bolșevismului și a nazismului?

Pot spune că nazismul a reprezentat o sinteză a celorlalte două experimente anterioare, cunoscut fiind faptul că lovitura de stat bolșevică a impus acest regim totalitarist în Rusia în 1917, iar marșul asupra Romei a „cămășilor negre” l-a impus pe Benito Mussolini drept Prim Ministru al Italiei în 1922, deci cele două se pot constitui ca premise, dacă nu neapărat ca filiație, ideologic în mod cert, chiar dacă termenii care întemeiază demersul ideologic sunt modificați: pentru bolșevism elementul central este cel social, al egalității și comunității mijloacelor de producție, totul combinat cu rolul primordial – cel puțin teoretic – al proletariatului, pentru fascismul italian elementul central este acela al tradiției istorice glorioase și al amintirii Romei imperiale, pentru nazism rasa constituie punctul nodal. Sinteza pe care nazismul o reprezintă, între bolșevism, fascism și naționalismul german, nu este o sinteză prin amalgamare, ci una prin topirea tuturor ideilor care pun în centru puterea unică a unei persoane, dotate cu calități divine, transcendentale, un individ unic care concentrează în el și forța proletariatului ca în bolșevism – de multe ori Hitler și apropiații săi vorbeau despre „revoluția noastră” – forța istoriei, ca în fascismul italian – rasismul și teoria rasei ariene se întemeia pe tradiția istorică a rasei ariene -, dar se mai adăugau acele note specifice societății germane și modului în care a apărut și s-a dezvoltat naționalismul german în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele două decenii ale secolului al XX-lea.

Cunoscând nazismul prin această prismă a sintezei dintre celelalte fenomene totalitariste interbelice, este posibil să identificăm acele limite până la care poate ajunge un regim întemeiat pe o astfel de ideologie. Nazismul german a perfecționat și ideologic, dar și politic și economic ca și instrumentele celorlalte domenii ale societății, tehnicile de manipulare, de supunere a oamenilor până la anihilarea aproape totală a voinței. A folosit toate instrumentele pe care bolșevismul și fascismul le-a pus în evidență, perfecționând cu precizia germană modalitățile de control asupra tuturor indivizilor, indiferent de clasă socială, categorie, rasă, sex, religie. Dacă bolșevismul/stalinismul s-a menținut la un nivel primitiv de relaționare cu proprii cetățeni, dacă fascismul mussolinian a manifest o anumită laxitate și ezitări în multe privințe, nazismul german a acționat, sau a încercat să acționeze cu precizia mecanismelor fabricate de trustul Krupp.

Nazismul a fost terorist, manifestându-se asupra propriilor cetățeni, dar, prin consecințele pe care le-a produs – al Doilea Război Mondial – și asupra celorlalți locuitori ai statelor europene și extra-europene cuprinse de vălmășagul conflagrației inițiate la 1 septembrie 1939 și încheiate, dar cu câte jertfe și pierderi, la 2 septembrie 1945, după capitularea Japoniei. Teroarea a fost principala trăsătură, principalul instrument prin care Adolf Hitler și regimul nazist a cucerit puterea, s-a menținut la putere în Germania, a creat prin război un Reich din statele ocupate în Europa, dorit să se mențină 1000 de ani, a determinat populația Germaniei să moară, să lupte și să creadă în fuhrer până în ultima clipă. Terorismul nazist nu a fost unul primitiv cum era stalinismul din Rusia cuprinsă de GULAG, o Rusie țărănească, analfabetă; nu era, în același timp un terorism exaltat de rumorile istoriei cum era cel mussolinian. Terorismul nazist era rece, precis, inflexibil, cult, chiar dacă se întemeia pe cultura vechii Germanii, pe miturile vechilor germani, care exaltau și ele, nu istoria, ci valorile războinicilor blonzi, ale războinicilor care mureau cu convingerea fermă că moartea nu este decât o răsplată care va fi înmânată pe câmpiile Walhalei. Mitul arienilor germani nu permitea istoriei reale să atenueze absurditățile impuse drept reflexe ideologice, drept acțiuni politice, drept măsuri pentru crearea Reich-ului german pentru 1000 de ani.

Terorismul este și astăzi un fenomen tot mai prezent în societatea contemporană de caracter occidental, dar o dată cu fenomenele integrării europene și al globalizării, terorismul de esență islamică nu mai caută neapărat să răspândească germenii fricii doar în statele care până acum câțiva ani erau văzute ca ținte potențiale, ci pretutindeni unde cultura de esență europeană și creștină se face simțită. Justificarea terorismului contemporan islamic se face prin raportarea la Coran, dar de fapt nu are nimic în comun cu cartea sfântă a musulmanilor, ci doar cu starea de înapoiere a popoarelor care au adoptat încă din secolul al VII-lea d.Hr. această nouă religie. Terorismul de astăzi este la fel de absurd ca terorismul nazist, de aceea consider că o reluare a analizei acestei ideologii și a regimului care a apărut pe baza ei, este necesară în momentul actual.

Astăzi la modă este blamarea crimelor comunismului, astăzi studiul nazismului a trecut oarecum pe planul secund, după marile căderi din 1989 și apoi din 1991 (U.R.S.S.). Consider că este firească o astfel de orientare a istoriografiei, cumulată cu eforturile întreprinse de politologie de a identifica în regimurile comuniste multiplele probleme ale societăților europene de astăzi, dar la fel de firesc mi se pare și o reluare a cercetărilor asupra nazismului de pe alte poziții, acelea conferite de noile deschideri de după căderea comunismului.

Înțelegând că terorismul este același și acționează la fel asupra fibrei fragile a ființei umane, indiferent că este terorismul justificat religios sau că este terorismul justificat rasial – cazul celui nazist – , mi-am propus ca lucrarea mea să readucă în memorie rădăcinile teroriste, caracteristicile teroriste, acțiunile teroriste, consecințele teroriste ale acestei ideologii și regim politic totodată, ideologia și regimul nazist, pentru că orice s-ar spune, acest element, terorismul, înfățișează în întreaga sa hidoșenie fenomenul respectiv.

Capitolul I

Originile naționalismului german.

Naționalismul german până la formarea Partidul Muncitoresc German

(Deutsche Arbeiterpartei,) 1919

Secolul al XIX-lea a fost definit drept „secol al naționalităților”, bineînțeles cuvântul „naționalitate”desemnând ideea de națiune, adică o comunitate umană care, superioară tuturor formelor de agregare umană, anterioare, realizează un grad sporit de solidaritate și omogenitate între toți membrii ei, care au formată conștiința națională a comunității lor de origine, de trecut istoric, teritoriu, religie, limbă, etc. și care au realizat unitatea națională și independența. În secolul al XIX-lea și-au obținut independența o serie de popoare, pornind din sud-estul continentului și până în sudul și centrul continentului: Grecia în 1830, Principatele Unite/România la 1858 și respectiv 1877/1878; Italia între 1858 și 1870, Germania la 1871, în urma încoronării regelui Prusiei, drept Kaiser – împărat – al celui de-al doilea Reich – împărăție, imperiu – sub numele de Wilhelm I (1871 – 1888).

Desigur statele care și-au obținut independența și și-au realizat și unitatea națională au fost mai multe până la sfârșitul acelui veac, dar ideea esențială este aceea că în timp ce marea majoritate a statelor nu au avut opțiuni în privința realizării unității naționale și a independenței și evenimentele au fost în mare parte impuse de evoluțiile general-europene, unitatea Germaniei se putea foarte bine realiza încă din momentul revoluționar 1848 – 1849, când Parlamentul de la Frankfurt a oferit coroana întregii Germanii, regelui Prusiei, cel mai mare și mai puternic dintre statele germane. Regele Prusiei a refuzat să devină însă regele unei Germanii unificate în revoluție alegând cu ajutorul „cancelarului de fier” Otto von Bismarck, calea sabiei și a focului. Războaiele purtate mai târziu cu Danemarca (1864), cu Austria (1866) și cu Franța (1870) aveau să consfințească și această cale, dar mai ales avea să confere întregii societăți germane, organizării și întemeierii ei ideologice un aspect autoritarist.

Obiectivul liberalilor de la 1849 de a crea un stat național german s-a realizat, dar nu într-un fel pe care ei l-ar fi aprobat. Scopul lor fusese o Germanie unită printr-o mișcare națională populară; în realitate a fost o unitate impusă de sus, un Imperiu dominat de Prusia, înființat de Bismarck. Nu un naționalism german idealist a fost cel care l-a inspirat pe Bismarck pe calea unificării. A fost vorba de o apreciere realistă a intereselor Prusiei care l-a dus către crearea unui Imperiu al Germaniei Mici.

Naționalismul german din ultima parte a secolului al XIX-lea avea să se așeze pe această bază de autoritate și avea să evolueze în strânsă legătură cu orientările politicii externe a Reich-ului: dacă în perioada Kaiserului Wilhelm I, cât timp Otto von Bismarck a condus ferm politica externă a Germaniei, impunându-se continuarea a ceea ce s-a numit Realpolitik (politica reală), după îndepărtarea către 1890 de către noul Kaiser Wilhelm al II-lea, a „cancelarului de fier” de la cârma diplomației germane, se trece la ceea ce s-a numit die Weltpolitik (politic mondială). Realpolitik reprezintă politica externă bazată pe calculațiile de putere și apărarea interesului național. Ea a făcut posibilă unificarea Germaniei. Dar reunificarea Germaniei a făcut ca Realpolitikul să se schimbe, obținând opusul a ceea ce era menit să obțină, die Weltpolitik. Aceasta este originea germană a conceptului. Dar rădăcinile sale sunt italiene: atunci se numea „rațiune de stat”. Al doilea termen, die Weiltpolitik presupune schimbarea politicii externe a Germaniei dintr-una europeană într-una mondială prin Weltpolitik – „politica globală”. Această schimbare de direcție vine ca urmare a creșterii populației Germaniei (de la 41 de milioane în 1871 la 65 milioane în 1910), a sporului natural pozitiv, determinând Germania să caute noi teritorii de expansiune (coloniile germane erau puține și nedezvoltate).

Ambițiile legate de expansiunea externă a Germaniei sunt hrănite de către cercurile politice ale junkerimii din jurul Kaiserului, dar în același timp se întemeiază și pe acțiunile teoretice ale organizațiilor naționaliste care apar în această vreme, căpătând o consistență tot mai bine conturată pe măsură ce declanșarea primei conflagrații mondiale se apropie. Una dintre valorile promovate de către aceste societăți este militarismul care în Germania se confundă cu naționalismul, de aici și caracterul care i-a fost atribuit celei dintâi conflagrații mondiale, de război patriotic. Faptul că unificarea Germaniei se realizase abia la 1870, iar timpul trecut de atunci până la 1914 nu fusese suficient pentru o democratizarea reală a societății și statului german, dusese la această confuzie ideologică între naționalism și militarism. Elitele politice imperiale au stimulat imperialismul naționalist reușind să-și atragă proletariatul, principala clasă socială cu care se va și face războiul și principala clasa socială care va resimți din plin criza economică de după încheierea războiului.

Discuțiile istoricilor asupra faptului că Germania ar fi cunoscut o evoluție pașnică într-un regim de tip democratic nu au dus la o concluzie pozitivă evidentă. Este însă fără nicio îndoială adevărată aserțiunea că resentimentele și constrângerile cauzate de războiul dintre 1914 – 1918 au avut o contribuție decisivă la prăbușirea Kaiserreich-ului și la evoluțiile politice din următorii 15 ani

În 1918 existau asociații studențești de tip „Burschenschaft” și naționaliste, din categoria „schlagende Verbindungen” (verbatim: „asociații care lovesc”), în care se practica duelul cu sabia și „mensura” (aplicarea de tăieturi — „Schmisse” — pe obraz, în duel ritualizat), societăți de gimnastică, grupuri, grupulețe, din care mai târziu se va structura SA-ul.

Dintre aceste societăți naționaliste din acea vreme se detașează prin mesajul ei naționalist, Societatea Thule creată în 1918 pe ruinele imperiului învins și silit să capituleze chiar de către dușmanii seculari, cum era percepută Franța, societate care își propunea să refacă vechea glorie și să creeze condițiile pentru revanșă.

Societatea secretă Thule a fost fondată la Munchen, în 1918, printre fondatorii săi personajul cheie fiind Rudolf Glauer (1875-1945), care și-a schimbat ulterior numele într-unul mult mai pompos – Baronul Heinrich von Sebottendorf. Numele ei provine de la insula mitică, având același nume, pe care legenda o plasează în Atlanticul de Nord, între Scandinavia și Groenlanda. Potrivit mitologiei, această zonă a fost leagănul civilizațiilor nordice, vegetarieni cu părul blond și cu ochii albaștri. Unele versiuni ale mitului spun că insula a făcut cândva parte din continentul dispărut al Atlantidei. Membrii Societății Thule credeau că sunt descendenții conducătorilor secreți ai acestei „rase de stăpâni”. Ordinul Thule poate fi considerat „progenitura” Ordinului Germanic creat în 1912 și condus de același von Sebottendorf, care este totodată autorul unor broșuri despre ritualuri masonice. „Doctrina” Ordinului Thule se baza pe ideile lui Guido von List, care s-a inspirat din lucrările Societății Teosofice ale Helenei Blavatsky și a dezvoltat teoria „rasei Ariene pure”. Cel care avea însă să împingă la extrem aceste teorii a fost Jorg Lanz von Liebenfels, așa-numitul „părinte al național socialismului”, de asemenea membru Thule. Întrunirile Societății Thule s-au transformat în adunări unde veneau numeroase personalități locale, judecători, avocați, aristocrați, medici, universitari, oameni de știință, ofițeri de armată, industriași și oameni de afceri, temători de incursiunile pe care le practicau comuniștii în dezordinea din Germania de după război. Membrii ei aveau să-i includă pe mulți dintre cei care mai târziu în timpul regimului nazist aveau să dețină funcții importante: Franz Gunter, care avea să dețină funcția de ministru bavarez al justiției, Wilhelm Frick ministru de Interne în Cel de-al treilea Reich.

În 1919 o dată cu acapararea de către comuniști a puterii în mai multe orașe germane, Societatea, afirmă numeroase surse, ar fi organizat o rețea teroristă care a furnizat arme contrarevoluționarilor de dreapta și a distribuit literatură germană naționalistă și antisemită. Drept răzbunare milițiile comuniste ar fi întreprins raiduri de pedepsire asupra cartierului general al Societății din Munchen, mai mulți membri de frunte fiind luați ostatici și împușcați.

Societatea Thule a pus bazele ideologiei celui de-al treilea Reich, în care regăsim supremația rasei germanice, dar și așteptarea unui „Mesia” care să repună în drepturi rasa germanică, ducând-o la supremația planetară – Adolf Hitler a fost identificat încă de timpuriu cu acest Mesia, deopotrivă fiind asimilat și cu Antichristul.

Influența ordinului Thule asupra evenimentelor din Germania anilor 1918-1920 care au dus la formarea Partidului Nazist (Național Socialist) și alegerea lui Adolf Hitler ca lider al acestuia și lider al celui de-al treilea Reich nu s-a făcut niciodată în mod deschis, societatea nemanifestându-se vizibil pe scena politică. Cu toate acestea simbolurile sale (pumnalul și svastica) se regăsesc în timpul „contrarevoluției” din 1919, iar ideologia sa (partea care putea fi făcută publică) este chiar ideologia celui de-al treilea Reich. După revoluția comunistă din Bavaria din 1918, Societatea Thule a devenit centru al subculturii contrarevoluționare. S-a organizat o rețea de spionaj și ascunzătoare de arme. Încăperile clubului Thule au devenit cuibul rezistenței revoluției.

Crearea Partidului German al Muncitorilor a fost cea mai semnificativă acțiune a Societății Thule, partidul fiind apoi reorganizat de către Hitler în Partidul Național Socialist.

Partidul General al Muncitorilor a fost creat de Anton Drexler cu acordul lojii Thule, iar Hitler a fost la început un simplu spion infiltrat de membrii Thule în acest Partid. El a devenit curând un membru activ și influent. Peste doar patru luni de la intrarea lui Hitler în Partidul Muncitoresc, acesta își schimbă numele în Partidul Național-Socialist Muncitoresc (cunoscut și ca Partidul Nazist) și adoptă simbolul svasticii inversate (simbolul societății Thule) ca emblemă. Începând cu 1919 societatea Thule a generat formarea unui mare număr de grupări secrete și loji masonice din care au ajuns să facă parte toate personajele politice și militare importante, fără însă să știe că astfel au intrat pe linia de influență controlată de Ordinul Thule. La început, partidul pare să fi fost o încercare a majorității elitei clasei de mijloc, de a-i înregimenta pe muncitori într-o alianță anti-comunistă, pro-naționalistă

În noiembrie 1919 societatea face una dintre puținele sale declarații publice: „Vom lupta până când svastica va triumfa la sfârșitul acestei epoci întunecate”. Împreună cu alte grupări ultranaționaliste, Thule a antrenat luptători și a acumulat arme în secret. Nu întâmplător, în timpul contrarevoluției care a adus la putere Partidul Nazist armele cele mai uzuale erau pumnalele cu semnul svasticii pe mâner (adică ambele simboluri ale grupării Thule).

Ideologia Thule

Aparent, Societatea Thule credea în "comunicarea cu o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreți ai Celui de-al Treilea Ordin". Calitatea care le făcea pe aceste ființe supraoameni era spiritualitatea lor ocultă. Chiar numele ales – Thule – vine de la denumirea tradițională a unui centru spiritual ascuns unde este tezaurizată spiritualitatea planetară și unde locuiesc marii înțelepți care veghează asupra planetei noastre. Mai mult, ei credeau în Doctrina Secretă a d-nei Blavatsky, în care ea afirmă că anumiți supraoameni au supraviețuit distrugerii Atlantidei păstrându-și înaltul nivel de conștiință pe care-l aveau. Acești supraoameni erau Arienii. Aceste două credințe s-au combinat într-una singură prin Societatea Thule și Hitler, fiind însă complet întoarse și pervertite, și culminând cu genocidul celui de-al doilea război mondial. Atunci când un grup de oameni introduce în structura ideilor sale așa-zis spirituale faptul că ei sunt în mod inerent superiori unui alt grup de oameni, genocidul este inevitabil.

Satanism și magie neagră, practica ocultă a societății Thule

După unii istorici membrii societății secrete Thule erau sataniști care practicau magia neagră și erau "preocupați să-și coboare nivelul propriu de conștiință – cu ajutorul ritualurilor pe care le realizau – la nivelul de conștiință al inteligențelor diabolice, non-umane din univers, pentru a obține mijloace de comunicare cu acestea." (Ravenscroft afirmă de asemenea, că "participarea la aceste ritualuri sadice trezea în participanți viziuni penetrante ale Inteligențelor Malefice, care le acordau acestora puteri magice fenomenale." În interiorul acestei societăți secrete se practica o formă de Magie Sexuală care provenea de la o lojă al cărei membru era și Aleister Crowley. Crowley a fost recunoscut ca fiind cel mai de frunte adorator al lui Satana din secolul al 19-lea. "Originile acestei magii medievale pot fi găsite la francmasonul Robert Little, fondatorul Societății Rozicrucienilor în anul 1865.” „Societatea Thule organiza în mod regulat ședințe oculte, în timpul cărora ei comunicau cu demoni care le apăreau ca spirite călăuzitoare. Dietrich Eckart, Alfred Rosenberg și Adolf Hitler îl invocau pe Antichrist să se manifeste la ședințele mediumice ale Grupului Thule din Munchen." (Ravenscroft, Spear of Destiny, p. 168)

Eckart este un alt personaj-cheie, deoarece el avea convingerea că spiritul său călăuzitor îi încredințase privilegiul de a-l pregăti pe “Cel Măreț care va veni”, Antichristul. “De la începutul asocierii lor, Eckart a crezut că Hitler era Antichristul, de aceea nu a precupețit nici o cunoaștere ocultă, ritual, sau perversiune în dorința lui de a-l „antrena” pe Hitler pentru acest rol. Odată ce pregătirea lui a fost completă, Hitler a fost „renăscut”, înzestrat cu acea putere superpersonală și cu hotărârea de care avea nevoie pentru a-și împlini mandatul ce-i fusese predestinat." (p. Ravenscroft, p. 93-4). Hitler în nebunia sa, chiar a egalat această „renaștere”a sa cu renașterea din credința creștină.

Eckart este cel care l-a introdus pe Hitler în segmentele cu bani și influență ale societății bavareze, el este cel care a jucat un rol important în salvarea și propulsarea lui Hitler în timpul crizei din 1921. Eckart a preluat conducerea cotidianului Volkischer Beobachter (Observatorul Național), ziarul partidului și a inițiat o campanie foarte bine orchestrată pentru a hrăni mitul lui Hitler: altruist, apt de sacrificiu de sine, devotat, sincer, întotdeauna hotărât și vigilent.

Înainte de Puciul din 1923 ideile lui Eckart despre cel care trebuia să reprezinte pe germani și să-i conducă, sunt sintetizate chiar în Mein Kampf de către Hitler: „Avem nevoie, spunea Eckart, ca în frunte să se găsească un om care să poată suporta zgomotul unei mitraliere. Gloata are nevoie să i se insufle frică. Nu putem folosi un ofițer, deoarece oamenii nu-i mai respectă. Cel mai bun a fi un muncitor care să știe să vorbească… N-are nevoie de prea multă minte, politica e cea mai prostească chestie de pe lume, și orice precupeață din Munchen știe mai multe despre asta decât cei de la Weimar. Aș prefera o maimuță înfumurată, care să le poată administra Roșiilor o replică strașnică și să nu fugă atunci când oamenii încep să agite picioare de masă, unei duzini de profesori savanți. Trebuie să fie burlac, așa vom convinge și femeile”.

Capitolul II

Naționalismul german de la crearea Partidului Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei,) 1919, până la preluarea puterii depline de către Adolf Hitler (1934)

Situația Germaniei după Primul Război Mondial

Situația economică, socială și politică;

Înfrântă în primul război mondial, Germania a fost considerată de către puterile învingătoare drept principala responsabilă de declanșarea conflictului, motiv pentru care și condițiile impuse la Versailles au fost pe măsură, mai ales că Franța își dorea să se asigure că o nouă agresiune germană nu va mai fi posibilă. Acest fapt, precum și realitatea că armistițiul a fost acceptat în condițiile unei stări revoluționare – celebrul „cuțit pe la spate înfipt în soldatul german de bolșevici" conform teoriei naziste – își vor pune profund amprenta asupra evoluției interbelice a statului german.

Pe fondul puternicei ofensive finale aliate împotriva Puterilor Centrale, la 28 octombrie 1918, avea loc revolta marinarilor din portul Kiel, care au refuzat să mai continue lupta împotriva trupelor engleze. A doua zi, speriat de evoluția evenimentelor și având proaspătă în memorie soarta țarului, împăratul Wilhem II părăsea Berlinul în favoarea cartierului general al armatei sale de la Spa. Totuși, evoluțiile erau ireversibile. La 4 și 5 noiembrie, alte revolte ale marinarilor din diferite porturi erau înregistrate, iar la 7 noiembrie, izbucnea o revoltă la München în urma căreia, a doua zi, socialistul Kurt Eisner va proclama republica în Bavaria. Aflat în imposibilitate de a mai controla situația, kaiserul a ales soluția de a fugi în Olanda. La 9 noiembrie, prințul Max von Baden, șeful guvernului german, era în măsură să anunțe abdicarea lui Wilhem și sfârșitul celui de-al doilea Reich.

Controlul asupra puterii executive a fost preluat de socialiști, Philip Scheidemann proclamând Republica. Evenimentele se derulau cu o mare viteză, astfel că, la 10 noiembrie, la Berlin se forma un cabinet dominat de socialiști și independenți, în condițiile în care gruparea de extrema stânga condusă de Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg, cunoscută sub numele de Spartacus, se pronunțase deja în favoarea instaurării unui regim comunist. Astfel, la 11 noiembrie, aflată în imposibilitatea de a mai negocia sau de a rezista în fața Aliaților, Germania va fi nevoită să capituleze. Confruntată cu mari probleme generate de război, printre care o inflație galopantă, țara trebuia să facă față și unei puternice crize politice interne, spectrul instaurării unui regim de tip bolșevic fiind prezent. De altfel, între 5 și 15 ianuarie 1919, gruparea Spartacus va declanșa chiar o revoltă la Berlin, dar intervenția guvernului provizoriu susținut de armată va conduce la înăbușirea mișcării. Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg au fost arestați și împușcați în drum spre închisoare. In semn de protest, comuniștii au refuzat să participe la alegerile din 19 ianuarie pentru noua Adunare Națională Constituantă, astfel că socialiștii și-au asigurat o majoritate relativă, obținând 163 de mandate. Componența Parlamentului era completată de 88 de centriști, 75 de democrați, 43 de naționaliști, 22 de socialiști independenți și alți 31 de deputați, independenți.

La 6 februarie, membrii Adunării Naționale se întruneau în prima ședință la Weimar. Guvernul era controlat de același Philip Scheidemann, care a reușit formarea unei coaliții tripartite în care intrau principalele forțe parlamentare: socialiștii, centriștii și democrații. Practic, își începea existența Republica de la Weimar, în fruntea căreia legislativul va alege, la 11 februarie, drept prim președinte, pe Friedrich Ebert. Acționând pentru restabilirea ordinii, trupele federale vor obține un important succes în urma intervenției din Bavaria, 4 aprilie – 1 mai 1919, care a condus la răsturnarea Republicii Sovietice auto-proclamate în zonă. Totuși, Scheidemann își va da demisia la 20 iunie în semn de protest față de prevederile tratatului de pace, pe care a refuzat să-l semneze.

La 23 iunie era format un nou guvern, condus de Gustav Bauer, cu contele von Brockdorf-Rantzau la externe, care va accepta semnarea tratatului abia după ce Parlamentul și-a dat acordul în fața pericolului iminent ca țara să fie invadată de trupele aliate.

Un semn al normalizării treptate a situației l-a constituit adoptarea Constituției de la Weimar, la 31 iulie 1919. Potrivit acesteia, Reichstagul era format din deputați aleși pe liste la nivel național, puterea executivă fiind deținută de un președinte ales pe șapte ani și de un cancelar numit de acesta pe baza realităților din parlament. De asemenea, este de notat și rezultatul plebiscitului din Schleswig, în urma căruia Nordul s-a alăturat Danemarcei, dar Sudul a ales revenirea la Germania, la 14 martie 1920.

In acel moment, situația era suficient de confuză la Berlin datorită „puciului Kapp" desfășurat între 13 și 17 martie. In fapt era vorba despre o tentativă a unei grupări monarhiste conduse de dr. Wolfgang Kapp, fost parlamentar, de a răsturna guvernul. Cu ajutorul trupelor baronului von Luttwitz și cu „binecuvântarea" generalului Erich Ludendorff, fostul șef al Marelui Stat Major, Kapp, a intrat în Berlin și s-a autoproclamat cancelar. Președintele Ebert și membrii executivului s-au refugiat la Stuttgart, de unde au chemat sindicatele să declanșeze greva generală. Tentativa de lovitură de stat a eșuat după numai patru zile. Wolfgang Kapp a plecat în Suedia, de unde va reveni însă în 1922, fără a mai fi judecat pentru tentativa de lovitură de stat.

La 6 iunie 1920 s-au desfășurat din nou alegeri pentru Reichstag. Socialiștii, care dominau „coaliția de la Weimar", vor fi însă înfrânți și nu vor mai face parte din guvernul condus acum de cancelarul Konstantin Fehrenbach, acesta prezidând o echipă susținută de Partidul Popular (liberal), centriști și democrați. De fapt, era inaugurată o perioadă de instabilitate, guvernele schimbându-se destul de des, adițional revenind și amenințarea franceză privind ocuparea Ruhrului drept gaj pentru plata datoriilor de război.

De altfel, în mai 1921, trupele franceze au ocupat câteva centre industriale din Ruhr, determinând guvernul german să-și asume obligațiile privind plata despăgubirilor. Deși în plan extern, prin semnarea tratatului de la Rapallo (16 aprilie 1922), Germania reușise să „spargă" izolarea diplomatică, în plan intern, criza economică profundă va conduce la un declin accentuat al mărcii cu începere din august 1922. Noul guvern condus de industriașul Wilehm Cuno, numit la 14 noiembrie, se va confrunta însă și cu intervenția trupelor franceze, care au invadat, la 11 ianuarie 1923, bazinul Ruhr. Aflați în imposibilitate de plată, germanii vor declanșa rezistența pasivă. La12 august 1923, Cuno își prezenta demisia, fiind înlocuit de Gustav Stresseman, liderul Partidului Popular. Noul cancelar va decide încetarea rezistenței pasive, la 26 septembrie, cu speranța că medierea Marii Britanii va conduce spre o soluție acceptabilă pentru părțile aflate în conflict.

In aceste condiții, se va produce un eveniment care nu a făcut mare vâlvă în epocă, dar care a fost considerat ulterior, „puciul de la berărie". Desfășurată între 8 și 11 noiembrie 1923, în capitala Bavariei, München, tentativa de răsturnare a guvernului regional l-a avut în frunte pe eroul Wehrmachtului din primul război mondial, generalul Erich Ludendorff, secondat de tânărul lider al unui partid aflat în creștere, cel Național Socialist, Adolf Hitler. Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani (N.S.D.A.P.) fusese înființat tot în capitala Bavariei, la 24 februarie 1920, atunci când, în fața a circa 2.000 de adepți, Hitler va adopta drept siglă a formațiunii sale svastica (crucea încârligată) și salutul Heil. Treptat, naziștii au devenit cunoscuți în Bavaria și astfel se explică prezența lor alături de generalul Ludendorff. Un rol a jucat și faptul că partidul avea și secții de asalt, S.A., conduse de un apropiat al lui Hitler, Ernest Rohm. Tot cu prilejul puciului avea să se remarce și Hermann Goring, unul din viitorii lideri ai celui de-al Treilea Reich.

Republica de la Weimar, care a înlocuit regimul Kaiserreich-ului era condamnată încă de la naștere. Ea era rezultatul înfrângerii militare și a tulburărilor sociale de după război, la care se adăuga exacerbarea produsă de semnarea Tratatului de la Versailles. Apariția ei a fost mai mult o reacție la o situație de criză decât acceptarea unei soluții de transformare democratică a societății germane. Partidele democratice s-au văzut puse în fața situației de a fi legate de sentimentul de umilință națională, care a lăsat loc liber mitului „pumnalului înfipt în spate” – ideea potrivit căreia politicienii trădaseră patria atunci când militarii ar fi putut totuși să o salveze.

Sursele naționalismului german după Primul Război Mondial

Înfrângerea Germaniei și umilirea ei cu prilejul semnării armistițiului de la Compiegne și de asemenea în cadrul Conferinței de Pace de la Paris – Versailles din 1919 – 1920 au reprezentat cauzele principale ale înverșunării naționaliste a germanilor, sentiment abil folosit de către Adolf Hitler. Se adăuga la acestea consecințele produse de către criza economică postbelică din anii 1918 – 1923, criză care în Germania se cuplează cu statutul acestei țări de învinsă și de „vinovată” morală și juridică de declanșarea conflagrației mondiale. Tratatul de la Versailles sublinia prin toate clauzele sale o idee cheie: Germania este vinovată de declanșarea conflagrației mondiale și trebuie să plătească.

Tratatul stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor militare și a fost deposedată de coloniile sale africane și cele de dincolo de ocean. Reprezentanții noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligați de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă iarăși. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie 1919.

Tratatul a fost ratificat de către Liga Națiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un șoc, resimțit, deseori, ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, și la accederea lui Adolf Hitler la putere. Șocul respectiv a determinat creșterea sentimentului anti-francez în primul rând dar și anti-britanic, cele două țări fiind considerate de către majoritatea locuitorilor Germaniei ca fiind vinovate de situația grea a țării lor prin clauzele grele impuse prin Tratat. Clauzele economice erau desigur insuportabile, dar aveau să fie asumate și, din 1923, după ocuparea Ruhrului de către francezi și intervenția S.U.A. și a Marii Britanii prin Planul Daves, avea să se înceapă plata anuităților datorate. Clauzele celelalte de natură teritorială și militară erau însă percepute ca o puternică lovitură dată înseși spiritului național german. Umilirea de a i se reduce armata, inima acelui spirit militarist și naționalist, pierderea unor teritorii germane în favoarea unor vecini, adversari seculari sau de circumstanță, îi făcea pe majoritatea germanilor să fie o pradă ușoară pentru manifestațiile și discursurile naționaliste ale DAP, secondat de alte asociații cu caracter naționalist deschis sau mascat: asociații culturale, asociațiile de veterani, etc.

Astfel prin Tratat Germania Alsacia și Lorena (aparținând Franței, din secolul XVII până în 1871, prin politica expansionistă a lui Ludovic al XIV-lea), a fost redată Franței (14.522 km², 1.815.000 locuitori, în 1905); nordul Schleswigului, zona Tønder în Schleswig-Holstein, după Plebiscitul Schleswig, a fost redat Danemarcei (3.228 km² sau 3.938km²); majoritatea teritoriului din Marea Poloniei ("Provinz Posen") și estul regiunii Pomerania (Prusia de Vest), pe care Prusia îl cucerise în Glasvandul Poloniei, au fost redate Poloniei după Marea Răscoală Poloneză (53.800 km² cu 4.224.000 locuitori (în 1931), inclusiv 510 km² și 26.000 locuitori din Silezia Superioară); zona Hulczyn din Silezia Superioară a fost acordată Cehoslovaciei (316 sau 333 km² și 49.000 locuitori); estul Sileziei Superioare, după plebiscit, a fost redat Poloniei (3.214 km² cu 965.000 locuitori); zona orașelor germane Eupen și Malmedy a fost acordată Belgiei; zona Soldau din Prusia de Est, incluzând calea ferată pe ruta Varșovia-Gdansk, a fost acordată Poloniei (492 km²).

În acest context internațional, perceput de către germani ca fiind o conspirație împotriva Germaniei și o acțiune concertată pentru umilirea ei, chiar noua Constituție a Republicii de la Weimar, a ajuns în final să fie rezultatul compromisurilor dintre forțele revoluționare și reacțiune, ceea ce a permis supraviețuirea grupurilor de interese tradiționale, care nu manifestau înclinații satisfăcătoare față de valorile democrației pluraliste.

Astfel exista un puternic sentiment de frustrare care, însă se combina bizar cu un puternic complex de superioritate.

În momentul alegerilor pentru Reichstag din vara lui 1920, schimbarea atitudinii maselor de electori era evidentă, de vreme ce 35% din alegători și-a acordat sprijinul partidelor nedemocratice, fie de extremă stângă, fie de extremă dreaptă. Chiar dacă Republica de la Weimar a reușit să supraviețuiască crizelor din deceniul al II-lea, puciul lui Kapp din 1920, criza Ruhr-ului din 1923, „Marele Crah” care transformase banii în hârtii fără valoare, erau suficiente elemente care indicau clar efemeritatea acesteia: loialitatea armatei față de republică era nesigură, încrederea maselor fusese zdruncinată de inflație, iar principalele grupuri militariste și naționaliste își dovedeau clar intenția de a răsturna regimul. Influența acestor grupări era în continuare suficient de puternică încât, atunci când mareșalul Hindenburg, cunoscut pentru vederile sale lipsite de simpatie față de regim, a fost ales președinte în 1925, nu și-a ocupat postul până când fostul Kaiser nu i-a acordat permisiunea.

Criza economică ce a adus în pragul ruinei Germania „Republicii de la Weimar”, a creat și cadrul în care s-au manifestat pe deplin forțele antirepublicane. Începând cu 1930, pe măsură ce numărul votanților cu simpatii democratice și în aceeași măsură șansele salvării Republicii scădea, numărul celor cu simpatii anti-republicane creștea. Germania era deja o semi-dictatură. În 1932 numai 43% din electorat a votat cu partidele pro-republicane cu ocazia alegerilor din iulie același an pentru Reichstag. Faptul că democrația de tip Weimar nu avea șanse de supraviețuire, devine evident, dar acest lucru nu înseamnă că apariția regimului nazist în 1933 a reprezentat o consecință naturală.

Ridicarea lui Adolf Hitler

Biografia

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Austriei. Tatăl său, Alois Schicklgruber, era vameș și lucra la frontiera dintre Germania și Austria, aproape de Braunau. Potrivit unui zvon, Alois ar fi fost fiul natural al negustorului înstărit evreu Frankenberger (din Graz), în slujba căruia muncea mama sa, Anna-Maria Hüettler. Însă acest fapt nu a putut fi confirmat. Nu au fost găsite documente care să ateste existența lui Frankenberger, nici că mama lui Hitler ar fi lucrat în Graz în perioada relevantă. După toate probabilitățile, zvonul a fost lansat de guvernatorul general nazist al Poloniei din timpul celui de Al Doilea Război Mondial Hans Frank, în timp ce-și aștepta execuția prin spânzurare în urma procesului de la Nurnberg. Trecând în închisoare la catolicism, Frank a scris un document unde, ca parte a confesiunii lui, spunea că spre sfârșitul spre sfârșitul anului 1930 făcuse, la cererea lui Hitler unele investigații despre afirmațiile unei rude, potrivit cărora acesta ar fi avut sânge evreiesc. Alois și-a schimbat numele în Hitler, după numele de fată al bunicii, Hüettler, cât și după numele tatălui său vitreg, Johann-Georg Hiedler – toate trei fiind variante ale aceluiași nume de familie, oscilațiile ortografice fiind puse pe seama notarilor. Schimbarea numelui de familie a fost întărită de împrejurarea că la un moment dat, Johann-Nepomuk Hüettler, fratele mai tânăr al tatălui vitreg, a recunoscut testamentar că el era de fapt tatăl lui Alois Schicklgruber. A treia soție a lui Alois a fost Klara Pölzl, o verișoară a lui Alois. Din aceasta căsătorie au rezultat șase copii, dintre care au murit patru și au supraviețuit numai Adolf și Paula (n. în 1893). Din cauza zvonurilor că, ar fi avut origine evreiască, precum și din cauza existenței câtorva relații incestuoase printre rudele apropiate ale lui (vezi și prezumtiva relație amoroasă dintre el și nepoata sa, Geli Raubal), Hitler a căutat să ascundă multe amănunte despre originea sa și rudele sale, dintre care câteva au fost internate în Austria în ospiciu.

În școala primară, Adolf Hitler a fost un elev bun. Însă la gimnaziu, în Linz, nu s-a remarcat. Potrivit dascălilor lui, a fost „elev inteligent, dar fără nicio dorință de muncă”. Nu îi plăceau științele naturale și matematica, era înclinat mai mult către arte. În 1907, la 18 ani, Adolf avea ambiții să devină un pictor, ca marii lui idoli. După moartea părinților, s-a mutat în 1907 la Viena, unde a eșuat de câteva ori la examenele pentru admiterea la Academia de Arte Frumoase. Moartea mamei sale (21 decembrie 1907) l-a marcat mult. După cum afirma el însuși, „Klara Hitler a fost singura femeie pe care am fost în stare să o iubesc”. Dovada poate fi un poem scris în memoria mamei sale. Timp de șase ani a dus o viață mizeră în cele mai sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta și vindea în cafenele.

La Viena a făcut cunoștință cu concepțiile extremiste pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist – șovină, și primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită. Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”, a emigrat în mai 1914 în Germania, stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu adevărat german”.

După izbucnirea Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria fusese considerat drept inapt pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de debilitate fizică).

Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia, în regimentul bavarez Reserve, în calitate de furier al regimentului. A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele. Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier clasa a doua în 1914 și Crucea de Fier clasa întâi în 1918 – onoare ieșită din comun pentru un militar cu gradul de caporal. Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier (în traducere „subofițer”). Potrivit lui Weber, prima cruce de fier i-a fost conferită lui Hitler de Hugo Gutmann, ceea ce unii critici au pus pe seama împrejurării că Hitler ar fi avut contacte strânse cu unii ofițeri.

Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În 1916, Hitler a fost rănit în zona inghinală sau în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme, dar s-a întors pe front în martie 1917. A primit Insigna plăgilor mai târziu în același an. Istoricul scriitor german Sebastian Haffner, referindu-se la experiența lui Hitler în linia întâi, sugerează că viitorul dictator a avut cel puțin cunoștințe militare rudimentare.

La 15 octombrie 1918, Hitler a fost internat într-un spital de campanie, temporar orbit de un atac cu iperită (gaz muștar). Psihologul englez David Lewis și Bernhard Horstmann sugerează ca orbirea ar fi putut fi fost rezultatul unei tulburări de conversie. Hitler a afirmat că în acea perioadă, el s-ar fi convins că scopul vieții sale era salvarea Germaniei. Unii cercetători, îndeosebi Lucy Dawidowicz, susțin că intenția de a extermina evreii din Europa era pe deplin formată în mintea lui Hitler în acele momente, deși el, probabil încă nu ar fi avut un plan privind modalitatea implementării unei atari idei. Potrivit majorității comunității științifice, decizia privind aplicarea soluției finale a fost luată în 1941, iar unii experți presupun că a survenit în 1942.

Hitler admirase de mult timp Germania și, în timpul primei conflagrații mondiale, a devenit un naționalist german. Cetățenia germană a obținut-o însă abia în 1932. A fost elogiat pentru vitejie pe front de comandantul său. Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru Hitler, ca și pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un șoc. Aidoma multor naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate” (Dolchstoßlegende), care, în esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor politice de stânga, de orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui Hitler și al național-socialiștilor (naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru capitulare în Primul Război Mondial și pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-democrații, au fost porecliți „criminalii din Noiembrie” (Novemberverbrecher).

Există, astfel, un amestec de influențe exercitate asupra lui Hitler în această etapă a vieții sale: stilul lui hedonist de viață la Viena, urmat de o urmă de sărăcie, visurile extravagante și oscilațiile imature ale stărilor sufletești, imaginea lui deformată asupra lumii, în care el „geniu neînțeles” era victimă a unor nedreptăți imaginare, eșecul lui în artă; influența evidentă a evreilor asupra atâtor aspecte ale stilului de viață vienez, ceea ce a dus la exacerbarea naționalismului incipient al lui Hitler, amintirile despre tatăl său și, în sfârșit ipotezele inflențelor lumii oculte, filosofia ei laolaltă cu dogmele rasiste. Toate acestea exercită o mare influență asupra lui Hitler.

Crearea Partidului Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei,) și Adolf Hitler

După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul. O gândire bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei (Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”).

În 1919 era, datorită principiilor sale de dreapta adânc înrădăcinate, agent al departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea căruia a și intrat printr-una din misiunile sal, în contact cu o formațiune politică radicală, obscură, numită Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei,, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), uzual numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.

Programul partidului cuprindea revendicări naționale, teritoriale, antisemite, economice și anticapitaliste, etc.:

„Cerem unirea tuturor germanilor între granițele Germaniei Mari, pe baza dreptului de auto-determinare națională.

Cerem drepturi egale pentru poporul german în cadrul relațiilor sale cu celelalte națiuni și revocarea tratatelor de pace de la Versailles și Saint Germain.

Cerem pământuri și teritorii (colonii) ca să ne hrănim poporul și să oferim adăpost excedentului nostru de populație.

Numai membrii Volk (națiunii) pot fi cetățeni ai statului. Numai cei de origine germană, indiferent de credință, pot fi membri ai națiunii. Conform acestui fapt nici un evreu nu poate fi membru al națiunii.

Cerem ca datoria fundamentală a statului să fie asigurarea condițiilor de trai pentru cetățenii săi. Dacă de va dovedi imposibilă hrănirea întregii populații, non-cetățenii trebuie deportați din Reich.

Prima îndatorire a fiecărui cetățean este de a presta o muncă fizică sau intelectuală. Acțiunile individului nu trebuie să prejudicieze interesul general, ci să se desfășoare în cadrul comunității, spre binele general.

Cerem, așadar, abolirea veniturilor obținute fără muncă.

Cerem cote de participare în cadrul marilor întreprinderi industriale.

Cerem mărirea repetată a asigurărilor sociale pentru vârstnici.

Cerem pedepsirea fără milă a acelor acțiuni ce prejudiciază interesul general. Criminalilor de drept comun, cămătarilor, speculanților să li se aplice pedeapsa cu moartea, indiferent de credință sau rasă.

Cerem desființarea armatei de mercenari și formarea unei armate a poporului.

Cerem desfășurarea unei lupte pe căi legale împotriva înșelăciunii politice deliberate și incriminarea ei în presă”.

O privire de ansamblu asupra tuturor punctelor programului N.S.D.A.P. – Partidul Național-Socialist Muncitoresc German, dezvăluie și unui neavizat în legătură cu problemele cu care se confrunta Germania la începutul deceniului al III-lea al secolului al XX-lea, anumite idei, atitudini și îmi poate permite să fac o serie de anticipări, care de altfel aveau să fie și confirmate de evoluția ulterioară a evenimentelor.

Programul conține o serie de prevederi cu caracter național și naționalist-extremist: se face aici trimitere la Tratatele de Pace de la Versailles, cel cu Germania și de la Saint Germain, cel cu Austria, cerându-se anularea acestora. Evenimentele ulterioare de pe scena politică europeană avea să constate o întărire a curentului revizionist, de schimbare/anulare a prevederilor Tratatelor de Pace cunoscute sub numele de Sistemul de la Versailles, curent care, conectat la atitudinea conciliatoristă a Franței și Angliei avea să ducă în final la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Se cere retrocedarea teritoriilor pe care Germania le-a pierdut după război și aplicarea dreptului la autodeterminare a tuturor germanilor din aceste teritorii în ceea ce se definește drept Germania Mare. Există aici, în germene, ideile care vor fi dezvoltate în Mein Kampf de către Hitler, sub forma lebensraum-ului, spațiul vital de care ar avea nevoie rasa germană, pentru a-și asigura supraviețuirea fizică, intelectuală și spirituală. Și se cere într-o formă aproape directă, refacerea armatei naționale.

Deja, bazându-se pe ideea excedentului de populație, programul și implicit Hitler, vede o rezolvare a problemei hrănirii propriei populații, în afara extinderii teritoriale prin retrocedarea teritoriilor pierdute, în deportările non-cetățenilor, adică a celor de altă origine decât aceea germană, cu referire directă și explicită la evrei.

Observ îmbinarea în același text de idei eclectice, de inspirație națională și naționalistă, antisemită, liberală, neoliberală și socialistă. Într-o perioadă în care neoliberalismul de inspirație Keynesiană ridică statul la rangul de stat providență, statul care trebuie să-și apere cetățenii la fel cum Dumnezeu Tatăl își apără Fii, Hitler vorbește și el prin ideile cuprinse în Program de datoria pe care o are statul de a asigura pentru cetățenii săi condiții de trai.

Hitler face aici ceea ce va face pe scară largă în campaniile sale electorale care l-au purtat până în cel mai îndepărtat cătun al Germaniei, crearea unui spectru larg de promisiuni pentru toate categoriile sociale, pentru toate situațiile de criză existente. Promite orice, oricui!

Programul are și un caracter anti-capitalist în acele prevederi care se referă la abolirea veniturilor fără muncă, la participarea cu cote părți la marile întreprinderi, la mărirea repetată a asigurărilor sociale pentru vârstnici. Aduce vorba despre lichidarea haosului specific acelor ani de instabilitate socială și politică, prin impunerea celei mai radicale măsuri, pedeapsa cu moartea pentru criminali, cămătari, speculanți.

În economia textului, este interesant punctul 23 al Programului: „Cerem desfășurarea unei lupte pe căi legale împotriva înșelăciunii politice deliberate și incriminarea ei în presă”. Această cerere are o bătaie lungă în sensul că prin impunerea ei atenției opiniei publice și prin impunerea ei ca o regulă juridică, activitatea Partidului putea fi scoasă în evidență ca o acțiune anti-politicianistă. Partidul Nazist putea astfel să se prezinte în fața germanilor ca un partid care nu ar fi avut nimic în comun cu partidele tradiționale, putea să-și promoveze propria orientare opusă politicii, așa cum era ea concepută în sensul clasic. Bineînțeles că și Partidul Nazist făcea tot politică, dar se plasa și încerca să se prezinte deja ca o entitate supra-partinică. Cert este că, în final acest mod de a prezenta problemele avea să convingă pe majoritatea germanilor, aducându-i la începutul anilor ’30 la putere pe naziști. În același timp se iniția legitimarea acțiunilor de forță, cărora li se dădea, prin apelul la ideile opuse politicianismului tradițional, aparența de legalitate. Se încerca astfel, să se statueze un alt fel de politică, în care orice acțiune era permisă, dar numai dacă ea venea din partea N.S.D.A.P.

N.S.D.A.P. „oferea o sinteză care trebuia să ducă la unitatea națională, o soluție semnificativă a cărei înfățișare dublă de <<german>> și de <<muncitorească>> unise naționalismul dreptei cu internaționalismul stângii”. Programul înfățișa un nazism în același timp și conservator și revoluționar.

La mijlocul anului 1921 era evident că Hitler punea în mișcare Partidul, deși nu deținea decât funcția de șef al propagandei. Prin discursurile sale energice impresiona publicul local, astfel încât numărul membrilor de partid ajunge la 3300. Dar Hitler a aplicat o politică deliberată de mărire a simpatizanților partidului, în timp ce limita numărul membrilor de partid Calea partidului N.S.D.A.P. nu a fost larg deschisă de acest program ca atare, ci de modul unic în care el a fost propagat de personalitatea lui Hitler. Pentru a asigura siguranța întrunirilor în condițiile în care comuniștii acționau împotriva acestora, Hitler organizează detașamente înarmate.

Hitler înțelege rapid că propaganda mânuită cu abilitate, reprezintă un instrument eficace cu care îi poate manipula pe spectatorii discursurilor sale. Introduce o serie de gesturi și elemente de recuzită, salutul nazist, zvastica, uniformele, care oferă o anumită solemnitate manifestărilor, o identitate clară și ușor de recunoscut partidului. Drexter și o parte din membrii comitetului partidului, alarmați de influența crescândă a lui Hitler au încercat să-i limiteze rolul în aceste adunări, dar Hitler bazându-se pe suporterii săi și pe succesul întrunirilor, mai ales a celor ținute în iulie 1921, a devenit președinte și Fuhrer al partidului. Câștigă astfel controlul asupra partidului în Munchen și apoi și asupra filialelor din landul Bavaria, între 1921 – 1923. Următorul obiectiv era extinderea influenței asupra grupurilor existente pe o rază mai îndepărtată. În aceeași perioadă are loc și prima adunare a partidului și detașamentele de asalt SA (Sturm Abteilung – Batalioane de șoc) și-au sporit numărul.

Influențat de „Marșul asupra Romei” al lui Benito Mussolini, Hitler consideră că a sosit momentul pentru a obține puterea în stat. Dar naziștii erau încă prea neorganizați și slabi pentru a risca o răsturnare politică. Acest fapt i-a îndemnat să-și găsească aliați în oamenii politici din guvernul Bavariei: ultraconservatorul Gustav von Kahr și generalul von Lossov. Împreună cu aceștia doi, Hitler a pus la cale „martie în Berlin”, în stilul loviturii de stat a lui Mussolini, dar în fața evidenței slăbiciunilor mișcării, von Lossow și von Kahr, au dat înapoi. Hitler însă, la 8 noiembrie în timpul discursului rostit de ultimul din cei doi amintiți mai sus, a preluat sprijinit de naziști controlul berăriei și adunării și a proclamat „revoluția națională”. Așa cum „Marșul asupra Romei” fusese o acțiune demnă de operetele italiene ieftine, la fel acțiunea lui Hitler s-a transformat într-o farsă, mișcarea sa fiind înăbușită cu ușurință, 14 naziști fiind uciși, iar Hitler însuși, arestat sub acuzația de trădare.

Chiar dacă acțiunea a fost lipsită de succes și de glorie, Hitler a câștigat respectul a numeroși lideri naționaliști de dreapta prin faptul că avusese curajul de a trece la acțiune, atunci când toți se mulțumeau doar să țină discursuri. Procesul său s-a transformat într-un succes propagandistic pentru el și pentru partid și pentru cauza nazistă. Cei cinci ani pronunțați ca pedeapsă pentru acțiunea sa, s-au transformat în 10 luni și părea tuturora o încurajare din partea justiției să se continue ceea ce se începuse.

Hitler a profitat de notorietatea câștigată și de timpul petrecut în închisoarea Landsberg, unde sursele demonstrează că se producea un adevărat pelerinaj al lumii bune, mai cu seamă a celei feminine și și-a dictat aici prima parte din Mein Kampf (Lupta mea), lucrare care avea să devină în anii următori Biblia nazismului. Alături de cele 25 de puncte ale Programului N.S.D.A.P. din 1920 a reprezentat baza ideologiei național-socialiste și a lui Hitler.

Ideologia național-socialistă

Totalitarismul național-socialist se bazează, așadar, pe doctrina politică, socială, filosofică dezvoltată de către Adolf Hitler în Mein Kampf, care este apreciată ca o autobiografie, ca un tratat de doctrină și ca un program de acțiune, pornind de la conceptul de rasă așa cum a fost el fundamentat de către H. S. Chamberlain în Fundamentele secolului XIX (1889). Plecând de la o falsă interpretare a teoriei evoluționiste a lui Darwin, reluată în cadrul pangermanismului, nazismul stabilește o clasificare a raselor, inferioare și superioare, suboameni și supraoameni, până la cei care se află în fruntea ierarhiei, arienii. Hitler credea că darwinismul social are nevoie de lupta între rase, întocmai cum animalele se luptă pentru întâietate, pentru hrană și pentru puritatea rasei. Cei puternici nu trebuiau să fie degradați de sângele celor slabi.

Conceptul de stăpâni (Herrenvolk), folosit de Hitler se referea la rasa ariană, alcătuită din populațiile Europei nordice reprezentate în mod strălucit de germani. Arienilor le revenea misiunea de a păstra puritatea rasei și de a supune rasele inferioare, negrii, slavii, țiganii și evreii, pentru cei din urmă Hitler manifestând o ură exacerbată, căci antisemitismul lui era violent și irațional. Evreii deveniseră țapi ispășitori și erau vinovați în ochii naziștilor și se dorea să se extindă acest sentiment în toată masa germanilor, de toate problemele trecute și prezente ale Germaniei. În Mein Kampf Hitler scria: „1. Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii lor de rezistență – caracteristică exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de sorginte sănătoasă, poate fi considerat pleavă. Toate evenimentele istorice din lume nu sunt nimic altceva decât manifestarea instinctului de supraviețuire și păstrare a rasei, fie spre bine, fie spre rău”. Adăuga: „El (statul) trebuie să facă din rasă centrul vieții comunității; să vegheze ca ea să rămână pură”.

În programul din 1920 al partidului, existau unele puncte care cereau reforme sociale de natură anti-capitalistă. Hitler acceptase inițial aceste puncte, fiindu-i de folos caracterul lor populist, dar o dată ajuns la putere le-a eliminat din programul său. El a susținut în schimb conceptul de „comunitate națională” (Volksgemeinschaft). Este un concept prea puțin lămurit al ideologiei naziste, dar în general se accepta că el înseamnă efortul comun pentru binele națiunii: crearea de locuri de muncă, evaluarea unor ajutoare sociale și încurajarea valorilor germane. De toate acestea beneficiau cei care acceptau pierderea libertăților individuale în schimbul siguranței zilnice supunându-se statului autocrat.

Hitler și Mein Kampf și ideologia nazistă insistă pe ideea că nu exista o alternativă viabilă la guvernarea dictatorială. El considerase încă din timpul anilor vienezi, democrația parlamentară slabă și ineficientă. Ea se opunea tradițiilor germane bazate pe militarism și absolutism și încuraja, în noile condiții de după război, răspândirea comunismului. Democrația de la Weimar era o trădare, după convingerea lui Hitler și a naziștilor, politicienii democrați și socialiști care semnaseră armistițiul de la 11 noiembrie fiind „criminalii din noiembrie”. Crizele pe care le traversase Germania îi întărea convingerea că în locul democrație era necesar un stat cuprinzător în care să existe un singur partid atotcuprinzător și care să fie condus după principiul dictatorial (Fuhrerprinzip). Marea majoritate a populației trebuia supusă în numele binelui general, iar conducătorul trebuia să se înalțe deasupra celorlalți ca să insufle națiunii dorința de acțiune și să decidă: „Cea mai bună constituție și cea mai bună formă de stat este aceea care va garanta în mod firesc celor mai bune elemente ale comunității , autoritatea conducătorului și influența stăpânului”.

Un alt element al ideologiei naziste era naționalismul agresiv, care de altfel se și răspândise în Germania ca urmare a condițiilor specifice din ultimii ani. Tratatul de la Versailles trebuia reconsiderat, teritoriile pierdute trebuiau să revină la Germania, trebuia să se creeze un imperiu (Reich) care să-i cuprindă pe toți membrii poporului (Volk) german ce trăiau dincolo de granițe: germanii austrieci, germanii sudeți, germanii de pe coasta baltică. Hitler visa totodată la o Germanie Mare, o supraputere capabilă să rivalizeze cu Marea Britanie și S.U.A. Pentru asta cerea Lebensraum (spațiu vital) pentru Germania, spațiu care putea fi obținut numai prin cucerirea Poloniei, Ucrainei și Rusiei. Spațiu și materii prime, mână de lucru ieftină, hrană pentru impunerea supremației pe continent. „Noua Ordine” ar fi dus la toate acestea și la distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. Iată câteva din ideile pe această temă din Mein Kampf: „Poporului german trebui să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe pământ… În viitor poporul nostru nu va obține teritorii, și prin urmare, mijloace de trai ca pe o favoare datorată altor popoare, ci va trebui să le câștige prin puterea sabiei sale victorioase… Dreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare destinată să decadă dacă nu-și extinde posesiunile… Germania fie va deveni o Putere Mondială, fie va dispărea… Pentru a pune în practică această politică avem nevoie de întreaga forță de care inamicul de moarte al națiunii noastre, Franța, ne lipsește”.

Cu toate aceste idei, care par rezultatul unei gândiri raționale, istoricii consideră că gândirea lui Hitler nu putea fi luată drept ideologie. Se apreciază în legătură cu aceasta că îi lipsea coerența, iar din punct de vedere intelectual era superficială și simplistă. Nu era un mod de gândire rațional, ci o colecție de idei strânse laolaltă cu abilitate. Combinația era unică, dar nu era originală: fiecare element al gândirii lui Hitler putea fi găsit în scrierile naționaliste și rasiste ale secolului al XIX-lea.

Înainte chiar ca Hitler și ceilalți conducători naziști să se fi născut chiar, esența a ceea ce va deveni nazismul era vehiculată în cercurile politice, în programele grupărilor de presiune, în pamfletele vulgare și ieftine ce se vindeau mulțimilor din marile orașe, pe coridoarele marilor universități germane, în operele artistice ale unor personalități culturale precum Richard Wagner.

Cu toate acestea trebuie spus că ideologia nazistă nu reprezintă rezultatul evoluției intelectuale a Germaniei. În plus și alte state precum Franța și Marea Britanie trecuseră prin aceleași evoluții, cunoscuseră aceleași idei în același timp. De aceea se poate aprecia că naționalismul și rasismul erau o consecință a istoriei întregii Europe în secolul al XIX-lea și apariția ei nu trebuie inevitabil legată de trecutul Germaniei.

Acțiunile de întărire a N.S.D.A.P.

În închisoarea Landsberg, în timp ce scria prima parte din Mein Kampf, Hitler a reflectat și la problema alegerii căii de accedere la putere. S-a convins că în noile condiții puterea nu mai putea fi obținută pe calea unei lovituri de stat, și că singura cale posibilă era succesul la urne, în urma exercitării dreptului la vot de către cetățenii germani. O asemenea cale presupunea însă crearea unei structuri de partid care să conducă la reușită în cadrul alegerilor.

Când a părăsit închisoarea în decembrie 1924, situația era derutantă în partid: membrii de frunte erau divizați în facțiuni cu interese potrivnice, numărul de membri era în scădere, scăzuse entuziasmul partinic datorită perioadei de liniște politică și economică de la mijlocul deceniului III.

La alegerile din decembrie 1924 naziștii și comuniștii nu au obținut mai mult de 3% și respectiv 9% din voturi. Era aceasta consecința restabilirii situației monetare și a păcii sociale care a însoțit perioada de prosperitate a acelor ani. Dreapta a profitat de consolidarea aparentă a Republicii, înlăturându-i pe socialiști de la putere, dr. Luther formând un guvern ce se sprijinea pe o coaliție conservatoare care îi includea și pe conaționalii germani.

Cu toate că partidul a fost reînființat în mod oficial la 27 februarie 1925, el era foarte divizat, fiecare facțiune susținând o altă orientare, nu toți conducătorii fiind de acord cu noua politică de legalitate. Apar contradicții între aripile regionale tradiționale, între aripile naționalistă și cea anti-capitalistă.

Această tendință se păstrează și se consolidează în urma alegerilor prezidențiale din 1926 când dreapta a manevrat pentru alegerea bătrânului mareșal Hindenburg ales președinte cu 14,6 milioane de voturi, față de cele 13,7 ale catolicului Marx și cele 2 milioane ale comunistului Thelmann. Hindenburg a guvernat, chiar dacă a aplicat regulile constituționale, orientându-și regimul într-o direcție ultraconservatoare.

Hitler luptă, în acest context politic intern, mai mult de un an să reorganizeze partidul și să țină sub control fricțiunile interne; în februarie 1926 cu prilejul conferinței naționale de la Bamberg, a reușit să mobilizeze suficiente forțe în jurul său și să redobândească supremația în partid, care urma să fie condus conform Fuhrerprinzip – principiul dictatorial. Acesta este momentul în care Goebbels vine alături de Hitler.

Așadar cel mai important succes al lui Hitler din anii ce anticipau Criza economică interbelică, a fost refacerea structurii de partid. Structura N.S.D.A.P. reflecta împărțirea electorală a Germaniei pe regiuni (Gaue). Controlul în fiecare regiune era deținut de către un Gauleiter, care trebuia să organizeze grupările districtuale (Kreis) și a ramificațiilor locale (Ort) ale partidului. Era o organizare pe verticală care îi conferea întreaga putere lui Hitler, neexistând posibilitatea subminării poziției sale.

Au fost create noi organizații naziste: SS-ul (Schutzstaffel – Batalioanele de Protecție), corpul de elită al „cămășilor negre” care juraseră supunere necondiționată Fuhrer-ului; organizația tinerilor hitleriști (Hitlerjugend), Asociația profesorilor naziști. Numărul membrilor partidului sporește de la 27.000 în 1925, la 49.000 în 1926 și 72.000 în 1927. Înglobează cu succes celelalte organizații de extremă dreaptă. Cu toate acestea la alegerile din mai 1928 partidul a câștigat doar 2,6% din voturi și 12 locuri în Reichstag.

Cu toate că rezultatele la aceste alegeri au fost slabe, naziștii au avut câteva lucruri de învățat: au existat variații regionale, în unele zone partidul obținând 10% din voturi; apoi, apariția crizei în agricultură a creat în rândul agricultorilor un climat receptiv la propaganda nazistă. Conducătorii naziști au reținut lucrul acesta și au început să-și concentreze propaganda asupra populației rurale și a clasei de mijloc.

Anul 1929 este important pentru nazism deoarece a reprezentat momentul în care pentru prima dată naziștii și Hitler au obținut un statut național. În acest an un comitet multinațional de economiști creat de către Comisia Inter-aliată pentru Reparații, condus de către bancherul american Owen Young, a sugerat o nouă planificare a despăgubirilor pe care Germania fusese obligată să le plătească. Germania curmă să continue să plătească ratele până în 1988, dar suma finală se redusese cu 1850 milioane lire sterline (o pătrime din cifra impusă în 1921). Guvernul acceptase planul comitetului după ce negociase retragerea aliaților din regiunea renană până în 1930, dar acest lucru dăduse din nou cercurilor de dreapta prilejul să-l acuze din nou de trădare a intereselor germane în interesul aliaților. Un comitet național condus de noul lider al naționaliștilor, Alfred Hugenberg, a fost constituit tocmai pentru a se opune Planului Young. Președintele comitetului era magnatul presei germane, deținea 150 de ziare, o editură și societatea de film UFA. El folosea toate aceste resurse pentru a-și susține cauza. Mai mult, a obținut sprijinul a numeroase facțiuni de dreapta „Stahlhelm” (cea mai mare organizație a foștilor combatanți), Liga Pan-germană, industriași de frunte ai țării, precum și naziștii lui Hitler. Această „opoziție națională” a redactat o „Lege împotriva înrobirii poporului german”, care denunța orice formă de plată a despăgubirilor și cerea pedepsirea oricărui ministru care ar fi sprijinit tratatul. Dar referendumul organizat în legătură cu această lege nu a întrunit cele 21 de milioane de voturi prevăzute în constituție pentru ca legea să intre în vigoare.

Cu toate acestea, campania a răscolit sentimentele naționale și a concentrat opoziția împotriva guvernului republican într-un moment important. A coalizat forțele de dreapta care se împotriveau Republicii și, așa cum spuneam mai sus, le-a conferit naziștilor un statut național, astfel încât după toate evenimentele legate de demisia guvernului Muller datorită divergențelor cu Partidul Poporului, pe tema contribuțiilor la asigurările sociale, după numirea de către Hindenburg a lui Heinrich Bruning în funcția de cancelar, după conflictul Guvern-Reichstag pe tema decretului privitor la măsurile de urgență pentru reechilibrarea bugetului lovit puternic de criză, la alegerile parlamentare din septembrie 1930, Partidul nazist și-a sporit voturile de la 810.000 la 6.409.600 voturi!

Criza economică din 1929 – 1933 și pregătirea instaurării nazismului la putere în Germania

Consecințe generale ale crizei economice interbelice în Germania

Criza economică din 1929 – 1933 este cea care face din N.S.D.A.P. o forță politică de prim plan. Criza va servi brusc drept trambulină adversarilor Republicii, dar mai ales naziștilor.

În Germania criza economică a fost deosebit de violentă din cauza retragerii capitalurilor americane și a supra-echipării industriale pe care tot ele o făcuseră posibilă. Ea a avut consecințe sociale catastrofale. În 1932 erau 6 milioane de șomeri, la care se adăugau încă 8 milioane de șomeri parțiali. Cei mai loviți sunt muncitorii, tinerii și cadrele. Acest fenomen afectează mai ales categoriile populare urbane care reacționează oferindu-și voturile partidelor care le promit o ameliorare semnificativă a situației lor. Clasele mijlocii sunt afectate de asemenea puternic de criză și suportă consecințele măririi prețurilor, a devalorizării monetare și a politicii deflaționiste a guvernului Bruning. Disperarea îi face pe membrii acestor clase să se îndrepte spre naziști care pretind că îi oferă soluții, dar această soluție era lichidarea Republicii burgheze și înlocuirea ei cu o „nouă ordine socială”.

Clasele mijlocii vor fi cele care vor furniza N.S.D.A.P. baza electorală de care avea nevoie pentru cucerirea puterii politice. Partidul își recrutează membrii dintre țăranii loviți de căderea exporturilor de produse agricole, dintre burghezia mică și mijlocie amenințată cu proletarizarea și speriată de pericolul revoluției, în rândurile șomerilor și ale marginalizaților, cărora naziștii le oferă un refugiu provizoriu împotriva sărăciei. Tinerii sunt de asemenea cei care se îndreaptă spre Partidul Nazist, viitorul lor părând altfel, fără speranțe. Electoratul feminin, care vota de obicei cu centrul și cu conservatorii trece și el de partea N.S.D.A.P. Chiar dacă marea burghezie, moșierimea, înalții funcționari și conducătorii Reichswer-ului manifestă un anumit dispreț față de „caporalul austriac”, cerințele momentului îi determină să se gândească la o alianță tacită cu acesta. Hitler însuși se gândește și chiar renunță în discursurile sale din 1930 la punctele sale anti-capitaliste.

Criza economică pusese stăpânire pe Germania în cursul anului 1930, agitațiile naziste atrăsese un număr sporit de simpatizanți, dar nimeni, inclusiv Hitler, nu se așteptase la rezultatele înregistrate la alegerile din septembrie 1930 pentru Reichstag. Cu cele 107 locuri obținute în parlament, naziștii deveniseră a doua forță politică a țării. Rezultatul se datora împărțirii voturilor naționaliștilor și, parțial, declinului partidelor politice ale clasei de mijloc, Partidului de Centru și Partidului Poporului care pierduseră 20 de locuri. Istoricii apreciază, însă, că succesul naziștilor nu poate fi pus doar pe seama acestor factori, care erau asimilați unor „voturi de protest”, ci mai ales noilor votanți ai Partidului Nazist: se estima că aproape jumătate din locurile naziștilor se datorau acestora. Electoratul sporise cu 1,8 milioane de la alegerile precedente, iar procentele voturilor de la 76,5% la 82%. Naziștii își asiguraseră nu numai o bună parte din numărul tinerilor care votau pentru prima dată, dar reușiseră să convingă mulți cetățeni, care nu participaseră la alegerile anterioare, să le susțină cauza.

Doar comuniștii înregistraseră un spor de voturi de 14,43% în special datorită social/democraților, câștigând astfel încă 23 de locuri în Reichstag. Se putea vedea clar că 39,6% din populație cu drept de vot votase cu partidele nedemocratice. Germania se îndrepta cu pași repezi către un sistem politic extremist.

Drumul naziștilor spre putere 1930 – 1932

Chemarea de către cancelarul Heinrich Bruning a poporului la urne în septembrie 1930, a reprezentat de-a lungul anilor o chestiune controversată pentru istorici. Unii au considerat-o o acțiune naivă, alții au privit acțiunea cancelarului ca impunerea unei deciyii în lipsa colaborării celorlalte partide democratice, în special a social-democraților. Pornind de aici, poziția lui nu era deloc una comodă: planul său de a se consolida cu sprijinul celor de centru-dreapta eșuase, iar acum era confruntat cu opoziția înverșunată a extremiștilor, de dreapta și de stânga.

Bruning încă se mai bucura de sprijinul lui Hindenburg, iar social-democrații hotărâseră să-i tolereze recurgerea la articolul 48 din Constituție referitor la recurgerea la decrete de urgență, din cauza pericolului reprezentat pentru Republică de extremiști. Este momentul în care democrația parlamentară lasă loc guvernării prezidențiale, sprijinită până la un punct și de Reichstag . Scopul cancelarului pentru următorii doi ani era susținerea naționaliștilor extremiști printr/o continuare a politicii sale economice și politicii sale externe. El dorea să demonstreze aliaților că nu mai era posibilă continuarea plății despăgubirilor, lucru pe care l-a reușit în 1932 când Conferința de la Laussane a revocat sistemul despăgubirilor (cu câteva zile înaintea demisiei lui Bruning). În același timp el a urmărit și realizarea uniunii transteritoriale austro-germane pentru a stopa tendințele naționaliste către unirea forțată a Austriei cu Germania și pentru dezvoltarea comerțului. Acest din urmă obiectiv nu a putut fi îndeplinit din cauza opoziției Franței, care a pus în discuție această propunere Curții Internaționale de Justiție, pe motiv că era contrară Tratatului de la Versailles. Punctul de vedere al Franței a fost susținut de judecători cu 8 voturi contra 7, respingerea propunerii echivalând cu o puternică lovitură pentru cancelarul german. Ministrul său de externe, Curtis demisionează, iar politica urmată de Bruning nu a reușit să-i aducă prestigiu politic și să-i consolideze poziția. Nici criza internă nu s-a reușit a fi stopată, nici consecințele ei sociale să fie temperate, ceea ce agravează situația internă din toate punctele de vedere. Se vorbește chiar de eventualitatea unui război civil, cu toate că ministrul Wilhelm Groener respinge ideea. Băncile germane încep să dea faliment, numărul șomerilor atinge cifra de 5 milioane. Cei care în încurajau pe președintele Hindenburg, începuseră să-și manifeste neîncrederea în cancelarul Bruning.

Un ultim serviciu îndeplinit de Bruning a fost asigurarea realegerii lui Hindenburg ca președinte, deoarece în primăvara lui 1932 urma să i se încheie mandatul de șapte ani. Președintele Hindenburg, consimțise să candideze din nou, după ce eșuase prelungirea cu încă doi ani a mandatului pentru a se evita noi divizări politice în vremuri așa de frământate. Contracandidatul său era Hitler.

Cu toată propaganda lor, extrem de eficientă și dinamică, Hindenburg a fost reales președinte. Propaganda sa îi aduce lui Hitler în 1932 13 milioane de voturi, președintele în exercițiu câștigând încă un mandat prin reportarea voturilor stângii și extremei stângi.

De acum înainte N.S.D.A.P.-ul constituie principala forță politică a țării.

În mai președintele Hindenburg îl silește pe Bruning să demisioneze, refuzând semnarea altor decrete de urgență. Forțarea demisiei lui Bruning trebuie înțeleasă ca opțiune a grupului care îl înconjura pe președintele Hindenburg și care se convinsese că naziștii nu mai puteau fi ignorați și că trebuie acceptați ca parte a oricărui guvern preponderent de dreapta.

Semnificația demisiei lui Bruning este deosebită, căci a condus la numirea lui Franz von Papen în funcția de cancelar. Se intra în linia dreaptă a venirii la putere a unui guvern nazist. Noul cabinet, numit ironic „Cabinetul baronilor”, era dominat de proprietarii de pământuri și de industriași aristocrați. Hitler promisese că nu se va opune noii guvernări în schimbul a două concesii: dizolvarea Reichstagului și convocarea de noi alegeri și anularea interdicției impuse de guvern asupra grupărilor SA și SS care se manifestaseră extrem de violent în timpul campaniei prezidențiale.

Reichstagul este dizolvat și se fixează data alegerilor, 31 iulie 1932.

Campania care a urmat s/a evidențiat prin brutalități și violențe în marile orașe. Au murit 86 de oameni ca urmare a luptelor politice.

La alegerile legislative din iulie 1932, Partidul Nazist obține 230 de deputați din cei 607 existenți în Reichstag. Hitler se află la conducerea celui mai numeros partid din Germania și din punct de vedere constituțional și are tot dreptul de a forma guvernul. Formațiunile paramilitare întrețin o permanentă agitație, iar Goebbels care conduce propaganda partidului, duce o campanie de convingere a germanilor că Hitler este omul providențial, în fața pericolului bolșevic și a decadenței Republicii burgheze.

O analiză a repartizării voturilor germanilor, a claselor și categoriilor sociale care au votat cum au votat, a diferențierilor electoral-geografice se impune, pentru a avea o imagine clară în legătură cu factorii care au dus la accederea la putere a lui Hitler și a Partidului Nazist.

Se remarcă în interpretările făcute de istorici, că naziștii nu au câștigat niciodată majoritatea absolută în Reichstag. Acest fapt era improbabil în condițiile politice din Germania, scena politică fiind caracterizată de numărul mare de partide politice și a sistemului de reprezentare profesională. Plecând de la aceste considerente, se pot aprecia ca uimitoare rezultatele obținute de naziști cu cele 13.745.000 de voturi reprezentând 37,4% din electorat. Nazismul devenise o mișcare de masă cu care se identificau milioane de germani.

Naziștii câștigaseră mulți aderenți din rândul celor care de obicei votau cu partidele clasei de mijloc, protestanți în aceeași măsură. S-a spus clar că partidele catolice, Partidul comunist și social-democrații îi puteau depăși pe naziști. Cele două partide, catolic și social-democrat reprezentau ideologii bine definite prin ele însele și se opuneau nazismului la nivel intelectual. Ele aveau o putere organizatorică prin care se opuneau nazismului: pentru socialism conta structura sindicatelor, pentru catolicism, ierarhia bisericii catolice, ce se întindea până la parohul local; în al doilea rând ambele mișcări fuseseră atacate permanent în perioada celui de-al Doilea Reich, ceea ce a dus la sudarea identității de grup.

Naziștii erau votați mai mult în nordul și estul Germaniei și mai puțin în sud și vest. Acest fapt, dincolo de anumite excepții, reflectă semnificația a doi factori importanți: religia și gradul de urbanizare. În acele regiuni unde catolicismul era predominant intruziunea nazismului era mai puțin evidentă. La fel naziștii se descurcaseră mai bine în comunitățile rurale decât în marile orașe industriale. Chiar și în Bavaria, locul de naștere a nazismului, rezultatele au fost slabe dată fiind orientarea majoritar catolică a populației.

Hitler a reușit să atragă toate categoriile societății germane, cetățenii de apartenență protestantă, rurală și burgheză au simpatizat cu această mișcare într-o mai mare măsură. A fost mai dificil pentru Hitler să zdrobească loialitatea tradițională a comunităților muncitorești sau catolice. Pe de altă parte, protestanții și clasa de mijloc nu erau atât de uniți, încât au căzut ușor pradă propagandei naziste, de aceea unii istorici și politologi vorbesc despre fascism ca despre un „extremism al centrului”. Micii negustori, meseriașii, lucrătorii agricoli, funcționarii erau cei care putea fi caracterizați ca fiind sub imperiul acelei „politici a neliniștii” care-i făceau pe aceștia să se îndrepte spre cel care promitea o ieșire atotcuprinzătoare din criză și o întoarcere la respectabilitate.

Un alt grup de simpatizanți ai naziștilor, despre care deja am menționat anterior, este tineretul, adică acei cetățeni ai Germaniei născuți între 1904 – 1913 și care acum, în perioada crizei deveneau majori. Ei intrau în viață de la început cu puternice opreliști economice, sociale, etc. impuse de desfășurarea crizei, ce produsese milioanele de șomeri și lipsa acută de slujbe. Acești tineri intrau în SA pentru că aceste organizații le oferea ceva pentru a-și ocupa timpul și pentru a supraviețui social.

Desigur nu trebuie făcută eroarea de a considera că toți cei care votaseră Partidul Nazist, o făcuseră datorită atracției ideologiei sale radicale în timpul crizei economice. Și alte partide extremiste aveau același mesaj ca și naziștii, dar ceea ce-i deosebea pe aceștia din urmă era stilul lor politic revoluționar: folosirea unui jargon actualizat, prezentarea și ambalajule sub care se făceau cunoscute partidul și programul acestuia. Încă din 1924 Hitler sesizase importanța și puterea propagandei. În Mein Kampf scria: „Puterea de receptare a maselor este foarte restrânsă, iar înțelegerea lor este slabă. Pe de altă parte, uită repede. Aceasta fiind situația, întreaga propagandă eficientă trebuie să se rezume la câteva chestiuni esențiale, iar acestea să fie exprimate pe cât de mult posibil în formulări stereotipe. Aceste slogane trebuie repetate cu regularitate, până când și cel din urmă individ reușește să înțeleagă idee care i-a fost prezentată”. Pornind de la astfel de idei, care au rămas la baza propagandei naziste și între 1929 – 1933, s-a reușit impunerea în mintea electoratului imaginea de salvator al lui Hitler.

Propaganda era organizată de către Joseph Goebbels începând cu aprilie 1930. Acesta a realizat transmiterea oricărei informații până în cea din urmă celulă de partid. Informațiile și instrucțiunile erau adaptate la specificul local, permițându-se în același timp folosirea ideilor constructive de la nivelul de bază, pretutindeni unde ele erau folositoare.. Tot prin acest sistem se dirijau fondurile către districtele electorale cheie.

Permanent fuseseră folosite în campaniile electorale afișele și foile volante. Acum numărul celor ale naziștilor, era așa de mare, încât sufocau electoratul cu ele, naziștii folosind tehnici și subtilități psihologice de tipul reclamelor actuale. Un exemplu poate să fie elocvent, referitor la instrucțiunile de folosire a unui afiș având ca țintă alegerile prezidențiale din 1932: „…Afiș reprezentându-l pe Hitler. Afișul înfățișează portretul lui Hitler pe un fundal complet negru. Subtitlu: alb și negru – Hitler. Conform dorinței Fuhrer-ului, acest afiș urmează să fie folosit numai în zilele finale ale campaniei. Deoarece experiența precedentă arată că în aceste ultime zile există o mare varietate de afișe color, acesta va contrasta cu toate celelalte datorită fondului în totalitate închis și astfel va avea un efect copleșitor asupra maselor…”.

Erau folosite toate mijloacele tehnice moderne de difuzare a informațiilor: difuzoarele, radioul, pelicula cinematografică, discurile, toate erau folosite în mod eficient și la scară uriașă. Au fost închiriate la prețuri ridicate mașini de lux și avioane, nu numai pentru deplasarea rapidă între diferite locuri, ci și pentru a crea imaginea omului politic Hitler. În anul 1932 au fost organizate trei conferințe importante, numite „Zborul deasupra Germaniei”. Pe plan local, filialele partidului însoțeau mesajele de la centru cu programe sportive, concerte, târguri.

Naziștii au dat întreaga lor capacitate de stăpânire a propagandei cu ocazia demonstrațiilor de masă. Acționau pentru a crea o atmosferă cât mai emoțională, astfel încât toți participanții să se lase cuprinși de sentimentul apartenenței. Era o uriașă sugestie asupra maselor de participanți și tot felul de mijloace de recuzită politică, erau folosite pentru a spori efectul: uniforme, torțe, muzică, saluturi, steaguri, cântece și imnuri, cuvântările unor importante personaje ale partidului. Aceste mitinguri aveau, așadar, nu numai rolul de a prezenta celor prezenți forța partidului, ci și de a face noi aderenți.

Chiar dacă naziștii încercau să accentueze din răsputeri sentimentul unității naționale, ei au reușit să-și dea seama de nevoia direcționării propagandei în conformitate cu interesele specifice ale unor categorii sociale diferite. Foile volante aveau conținuturi diferite pentru categorii diferite de cetățeni, iar vorbitorii naziști acordau o atenție deosebită preocupărilor diverselor asociații și cluburi cărora li se adresau. Propaganda nazistă era astfel concepută încât să se potrivească unei largi palete populare: țărani, muncitori, șomeri, negustori, oameni de afacere, etc.

Naziștii încurajau folosirea în campaniile electorale și nu numai, a violenței, încercând să statueze ideea că tacticile nedemocratice, sunt legitime în lupta pentru putere. Controlul străzii era privit ca o latură vitală a expansiunii puterii naziste. Naziștii degradaseră dialogul rațional și jocul politic cinstit.

Numirea lui Hitler în funcția de cancelar

După alegerile din iulie 1932, pentru Hitler problema care trebuia rezolvată era aceea a transformării popularității de care se bucura în putere reală. Hotărâse să nu accepte nimic altceva pentru sine decât funcția de cancelar, lucru inacceptabil pentru von Papen și pentru cel ce reprezenta grupul din jurul lui Hindenburg, Schleicher. Von Papen dorea să aibă în guvern naziști, dar puterea acestora să fie limitată. Pentru a lămuri problemele apărute, la 13 august 1932 are loc întâlnirea dintre Hindenburg, Papen și Hitler. Întâlnirea s-a încheiat fără nici un rezultat; în timp ce von Papen se bucura în continuare de simpatia lui Hindenburg, Hitler simte că a intrat într-un impas.

Lunile august – decembrie sunt descrise de istorici ca „lunile de criză” ale naziștilor, părând că politic legalității dusese pentru ei la un drum înfundat. Comportamentul membrilor de partid a devenit mai dezordonată, unele elemente din SA deveneau din ce în ce mai greu de stăpânit, iar von Papen era din ce în ce mai convins că impasul politic submina pozițiile naziștilor, care atinseseră, în opinia lui apogeul! Bazându-se pe această apreciere, von Papen dizolvă noul Reichstag chiar în momentul întrunirii acestuia la 12 septembrie, tactica lui fiind aceea de a slăbi în continuare Partidul Nazist. Chiar dacă raționamentul lui Papen s-a dovedit a fi corect, din punctul de vedere al scăderii numărului de votanți pentru naziști (11,7 milioane – 33,1% – 196 de locuri), problema sprijinului Reichstagului pentru guvernul său nu a fost rezolvată. Hitler refuză în continuare altceva în guvern, în afara funcției de cancelar.

În acest context, Papen ia în considerație o soluție drastică: dizolvarea Reichstag-ului, instaurarea legii marțiale și proclamarea republicii prezidențiale. Un asemenea plan nu era acceptat de către Schleicher, care nu vedea cu ochi buni apropierea dintre Papen și Hindenburg. Schleicher continua să creadă că sprijinul acordat naziștilor de către mase nu putea fi ignorat și că tactica lui Papen va duce la război civil. Îl înștiințează pe Hindenburg în legătură cu lipsa de încredere a armatei față de von Papen și, în fața acestei situații, Hindenburg este nevoit să ceară demisia cancelarului, fiind numit la 2 decembrie 1932 cancelar, Schleicher, șeful armatei.

Obiectivul lui Schleicher era crearea unui guvern cu suport mai larg, spargerea unității naziste și atragerea aripii socialiste a Partidului Nazist, aflată sub influența lui Gregor Strasser. Spera să obțină și acordul stângii prin propunerea unui program de asistență socială și, în urma tuturor acestor acțiuni, reușite, să se prezinte pe sine drept cancelarul reconcilierii naționale. Manevrele politice proiectate de către cancelar nu au reușit: sindicatele au întrerupt negocierile, fiind îndemnate la acest fapt de șefii lor politici, Gregor Strasser acceptă avansurile lui Schleicher, dar este izolat în partid de către Hitler și silit apoi să demisioneze; Hitler își păstrează astfel alături, conducerea Partidului Nazist.

Incidentul adat totuși o lovitură imaginii și moralului partidului, iar tensiunile au continuat să existe până în ultimele săptămâni ale lui 1932.

Norocul i-a surâs lui Hitler abia în prima săptămână a lui 1933: Papen și Hindenburg nu uitaseră modul în care cel dintâi fusese debarcat de Schleicher din fruntea guvernului la începutul lui decembrie 1932; Papen era hotărât să-și recâștige poziția politică pierdută și era conștient că acest lucru nu se putea realiza decât convingându-l pe președintele Hindenburg că poate obține sprijinul majorității în Reichstag. În cadrul contactelor secrete pe care Papen le-a avut pe 4 ianuarie 1933 cu Hitler, s-a ajuns la înțelegerea ca Hitler să conducă un guvern de coaliție între naționaliști și naziști, cu Papen vice-cancelar. Papen a căutat să-și găsească aliați pentru planul său printre marii proprietari și printre ofițeri de frunte din armată.

Hindenburg, încurajat de fiul său Oskar și de secretarul de stat Meissner, a cedat și a acceptat sfatul lui Papen de a-l numi pe Hitler cancelar al unui guvern de coaliție, având convingerea că naziștii vor fi în inferioritate numerică față de conservatorii tradiționaliști.

La 28 ianuarie 1933, Hindeburg și-a retras sprijinul acordat lui Schleicher; pe 30 ianuarie l-a numit pe Hitler în fruntea unui guvern de coaliție „de concentrare națională”.

Hindenburg încearcă să găsească diferite soluții pentru a-i ține în frâu pe naziști, pe care însă nu are curajul să-i înfrunte direct. Guvernul von Papen manevrează greșit, dizolvă Reichstagul, la alegerile din noiembrie 1932 naziștii pierd 34 de locuri, comuniștii obțin 6 milioane de voturi, guvernul își dă demisia, Hindenburg încearcă să-l pună cancelar pe von Schleicher, șeful Reichswer-ului, dar acesta acționează ca intermediar pe lângă președinte și Hitler este numit cancelar la 31 ianuarie 1933.

De ce s-a prăbușit Republica de la Weimar? De ce naziștii și nu alt partid extremist?

Republica de la Weimar a fost asociată de către germani cu înfrângerea Germaniei în Primul Război mondial, cu Tratatul de la Versailles, cu constituția de compromis, cu problemele economice din ce în ce mai dificile și nesiguranța ce rezultase din acțiunile guvernelor de coaliție. În 1932 doar 43% din electorat votase în alegerile pentru Reichstag cu partidele pro-republicane. Majoritatea poporului votase pentru respingerea democrației, cu toate că nu exista o alternativă clară.

În acest context general, specific Germaniei încă de la sfârșitul războiului, cu unele diferențieri nesemnificative în anii care trecuseră, doar în șase luni de la alegerile din iulie 1932, naziștii vor prelua puterea. Care a fost factorul care transformase nazismul într-o mișcare de masă, căci astfel era definit și se definea Partidul Nazist? Marea criză economică! Desigur, 63% dintre germani nu-i votaseră niciodată pe naziști, dar procentul de 37% făcuse ca Partidul Nazist să devină fără îndoială cel mai puternic partid din cadrul democrației pluraliste, așa cum fusese ea în Germania deceniului III al secolului al XX-lea. Dificultățile economice aduse de criză, cu toate consecințele sociale, fuseseră exploatate cu ușurință de stilul nazist al activităților politice. Amestecul de idei naționaliste, naziste și antidemocratice au fost receptate de un spectru larg al poporului german, dar mai ales de burghezia nemulțumită. Ideologia nazistă s-a identificat cu succes cu anumite temeri și dorințe populiste, care existaseră pe fundalul intelectual și cultural al Germaniei din secolul al XIX-lea.

Partidul Nazist, spre deosebire de alte partide extremiste avea o manieră eficientă și modernă de a face să i se audă mesajul. A exploatat în aceeași măsură ideea „țapilor ispășitori”, evreii și comuniștii. Partidul a avut o structură bine organizată a aparatului de partid, care a transmis de sus până jos și într-un timp scurt toate mesajele și instrucțiunile. Nu trebuie însă subestimată puterea charismatică a lui Hitler, al cărui cult atinsese proporții aproape mesianice. Hitler a făcut de asemenea și dovada unei abilități politice și a unei lipse de scrupule uriașe, atunci când s-a implicat în detaliile luptei politice.

În fond Hitler respinge marxismul și social-democrația, dar în formă se inspiră pe larg din metodele de propagandă ale stângii germane, folosindu-le.

Cu toate acestea, uriașa priză la public a naziștilor, era insuficientă pentru a aduce ea, de una singură, la putere Partidul Nazist. Aceasta s-a datorat recunoașterii reciproce, atât din partea lui Hitler cât și din partea reprezentanților conducerii tradiționale a armatei, latifundiarilor și industriașilor că aveau nevoie unii de alții. Coaliția cu Hitler și naziștii furniza elitei conservatoare atât sprijinul maselor prin intermediul electoratului naziștilor, cât și alte perspective atrăgătoare: un atac puternic împotriva stângii din Germania, reînarmarea în vederea viitoarei expansiuni economice și politice peste granițe. În ceea ce-l privește pe Hitler participarea lui Papen, Hugenber și Blomberg dădea guvernului său o notă de respectabilitate conservatoare. Hitler a devenit cancelar pentru că stânga era prea divizată și prea slabă în timp ce dreapta conservatoare era pregătită să-l accepte drept partener la guvernare.

Capitolul III

Nazismul la putere

Nazismul la putere în Germania

Consolidarea puterii, 1933 – 1934

Hitler fusese desemnat cancelar al Germaniei, dar președintele Hindenburg nu semnase numirea acestuia decât atunci când primise garanții că puterea cancelarului va rămâne limitată. Papen, cel care intermediase numirea lui Hitler, se manifesta încrezător în posibilitățile sale de-al încolți pe Hitler, în două luni, după cum se exprimase față de un prieten. Încrederea lui Papen și a conservatorilor părea justificată dacă mă refer la temeiurile constituționale care, într-adevăr evidențiau poziția nu prea puternică a lui Hitler. În guvern nu erau decât doi naziști dintre cei 12: Wilhelm Frick, ministru de interne și Herman Goring fără portofoliu. Apoi, coaliția dintre naziști și naționaliști nu deținea majoritatea în Reichstag, în al treilea rând postul de cancelar depindea de Hindenburg, așa cum demonstrase lunile anterioare, iar Hitler nu era deloc pe placul acestuia. Totuși, în două luni după numirea drept cancelar, Hitler a devenit efectiv dictator, limitările de mai sus fiind inutile. Cum a acționat Hitler pentru a prelua de facto puterea?

Hitler avea deja o serie de avantaje atunci când a devenit cancelar: era conducătorul celui mai numeros partid din Germania, iar faptul acesta condusese în anul anterior la guvernările ineficiente ale lui Papen și Schleicher. Conservatorii acceptaseră să colaboreze cu Hitler pentru că ei aveau nevoie de el într-o măsură mai mare decât avea el nevoie de ei. Alternativa, după multe opinii, era războiul civil sau o lovitură de stat comunistă.

La aceste avantaje se adăugase acum și faptul că Partidul Nazist avea acum acces la resursele statului. Goring nu numai că era ministru în guvern, dar era și ministrul de interne al Prusiei, având răspunderea forțelor polițienești. Era o poziție pe care o va folosi din plin pentru a-și hărțui adversarii politici și a închide ochii asupra exceselor naziste. În același mod Goebbels folosea mijloacele de comunicare în scopurile propagandistice folositoare Partidului Nazist.

Hitler a acționat și el pentru înlăturarea tuturor frânelor din calea accederii complete la putere. La 24 de ore după numirea sa au fost anunțate alegeri anticipate pentru Reichstag. Campania pentru ultimele alegeri pentru adunarea parlamentară nu a avut nimic de-a face cu o democrație liberală: violențele au ajuns la exacerbare, teroarea era dominantă, întrunirile comuniștilor și socialiștilor erau sabotate permanent. Hitler, în această atmosferă de teamă, violență și ură, a dat „Apelul către poporul german” (31 ianuarie 1933) în care învinovățea de situația existentă în țară guvernele democrate de până atunci, subliniind rolul terorist al comuniștilor. El susținea ideea guvernului potrivit căreia era nevoie de o „revoluție națională” care să refacă unitatea Germaniei. El făcea jocul celor mai ascunse dorințe ale multor germani. În „Apel…” făcea o trecere în revistă a tuturor nemulțumirilor germanilor în cei 14 ani care trecuseră de la semnarea Tratatului de la Versailles, a situației Germaniei în zilele sale și expunea un plan general de redresare a acesteia: „Începând cu acele zile ale trădării, Dumnezeu și-a întors fața de la poporul nostru. Discordia și ura l-au îndepărtat. Plini de adâncă nemulțumire, milioane dintre cei mai buni bărbați și femei ai Germaniei, din toate straturile sociale, au asistat la dezintegrarea națiunii într-un talmeș-balmeș de opinii egoiste, interese economice și conflicte ideologice… Mizeria poporului nostru este înfiorătoare. Proletariatul muritor de foame înregistrează milioane de șomeri, în timp ce întreaga clasă mijlocie, a micilor întreprinzători, a fost sărăcită. Dacă și țăranul german va fi implicat în această prăbușire economică, ne vom confrunta cu o catastrofă de mari proporții. ..În următorii 4 ani, țăranul german trebuie salvat de ghearele sărăciei. În 4 ani șomajul trebuie eradicat. În paralel cu acestea, se vor forma premisele însănătoșirii economiei… Partidele marxiste și cei care le susțin au avut la dispoziție 14 ani în care să-și dovedească priceperea. Rezultatul este un morman de ruine”.

În aceste alegere, spre deosebite de altele anterioare, finanțele naziștilor erau într-o stare mult mai bună. Mari donații din partea exponenților comerțului și industriei au început să intre în trezoreria partidului după ce Hitler a devenit cancelar. La o întâlnire cu 20 de industriași de frunte, din 20 februarie, lui Hitler i s-au promis 3 milioane de mărci pentru susținerea campaniei.

Pe când campania se apropia de sfârșit, s-a petrecut un accident, considerat cel puțin ciudat de către contemporani, dar și de către istorici, până în zilele noastre: clădirea Reichstag-ului a fost incendiată și a ars până în temelii, la 27 februarie. De punerea incendiului a fost acuzat un tânăr comunist olandez, van der Lubbe, care a fost arestat și apoi condamnat la moarte în cadrul procesului de la Leipzig.. Incendiul a oferit lui Hitler ocazia să dea vina pe comuniști, care ar fi încercat să inițieze o lovitură de stat.

Chiar și astăzi încă, unii istorici încearcă să demonstreze că incendierea Reichstag-ului n-a fost decât gestul primejdios al unui piroman și ca atare judecătorii de la Leipzig nu puteau să pronunțe o altă sentință decât aceea pe care au dat-o.

Folosindu-se de acest incident, la 28 februarie Frick a întocmit și i-a înaintat spre semnare lui Hindenburg „Decretul pentru protecția poporului și statului”. Prin acesta majoritatea libertăților civile și politice au fost abrogate, iar puterea guvernului asupra guvernelor din statele din federație a sporit. În ultima săptămână a campaniei, sute de adversari politici au fost arestați și violența a atins cote înalte.

În ciuda acestei campanii agresive, la 5 martie, voturile date naziștilor au crescut de la 33,1% la doar 43,9%, aceasta însemnând 288 de locuri în Reichsatg. Hitler putea obține majoritatea în noul Reichstag doar cu ajutorul naționaliștilor, care aveau 52 de locuri. Hitler s-a hotărât să propună noului Reichstag o Lege de împuternicire, care înlătura în mod concret procedura și legislația parlamentară și transfera puteri depline cancelarului și guvernului său pentru următorii patru ani. Se urmărea instaurarea dictaturii pe baze legale.

În aceeași lună martie 1933 Hitler reușește să atenueze ceea ce era numită în păturile de jos ale partidului „revoluția de jos în sus”, fenomen care ar fi putut afecta imaginea legalității lui Hitler în ochii conservatorilor și a naționaliștilor. Într-o grandioasă manifestație pe data de 21 martie, manifestație la care a fost pusă în scenă întreaga recuzită a propagandei lui Goebbels, Hitler a adus laolaltă naziștii și forțele tradiționaliste ale vechii Germanii (Ziua de la Potsdam). El ține o cuvântare: nu critică opoziția, nu face referiri la ideologia rasială, nu amenință pe cei din interiorul Germaniei și nici pe cei din afara acesteia. Spune doar ce se dorește să se audă: menținerea tradițiilor națiunii germane, fermitate din partea guvernului în loc de slăbiciune. Hindenburg depune coroane de flori la mormintele regilor prusaci, dă mâna cu Hitler, care face o plecăciune deasupra mâinii bătrânului mareșal. Emoție, lacrimi!

Regia este perfectă!

Două zile mai târziu, noul Reichstag se întrunește în clădirea Operei Kroll pentru a dezbate Legea de împuternicire. Într-o atmosferă sumbră, o masă întunecată de oameni îi întâmpină pe deputații opoziției cu strigăte și insulte: „Vrem legea de împuternicire”, „Porc de centru”, „Scroafă marxistă”, etc. În interior locurile social-democraților sunt înconjurate de membrii SA și SS. În final doar social-democrații au votat împotrivă. Deputații Partidului de centru, continuând să creadă în promisiunile lui Hitler, aveau să voteze Legea, care a trecut cu 444 de voturi pentru și 94 împotrivă. Germania fusese înghițită de „revoluția legală”.

Legea de împuternicire a reprezentat întemeierea constituțională a celui de-al Treilea Reich. Constituția de la Weimar nu a fost niciodată abrogată, dar baza practică a dictaturii naziste constituit-o Legea de împuternicire. Distrugerea a ceea ce mai era democratic în societatea germană și trecerea la un stat de tip nazist, a fost cunoscut sub denumirea de Gleichschaltung – „Coordonare”, „aliniere”. „Revoluția de jos în sus” se transformase într-o „revoluție de sus în jos” și apoi prin interacțiunea puterii cu libertatea de acțiune a grupării SA, devenise o „revoluție de sus”, dirijată din centrul politic de la Berlin.

„Coordonarea” însemna împânzirea societății germane cu asociații și instituții de partid. Era o încercare premeditată de nazificare a Germaniei. La început aceste creații naziste au fost nevoite să se mențină pe lângă organizațiile deja existente, dar cu anii ele au fost eliminate. Învățământul, activitatea culturală, socială, erau tot mai mult controlate de către naziști. În vara lui 1933 acțiunea de „coordonare” era acțiunea principală a naziștilor legată de existența statelor federale, a partidelor politice și a unei mișcări muncitorești, total opusă scopurilor naziste. Astfel în aprilie 1934 și apoi în ianuarie 1934, rolul parlamentelor locale a scăzut pentru ca apoi Landtage-urile să fie abolite, iar guvernele federale și guvernanții erau strict subordonați Ministerului de Interne. Chiar și guvernatorii naziști nu făceau altceva decât să execute voința supremei conduceri a Reich-ului. Toți, fără excepție, se identificau cu conducătorul în numele căruia guvernau, așa cum fiecare subordonat trebuia să o facă. De aici legătura directă între Fuhrer și fiecare subordonat.

În privința mișcării muncitorești și a sindicatelor, naziștii au aplicat o politică duplicitară: astfel, după ce au proclamat ziua de 1 mai, sărbătoare națională „Ziua națională a muncii”, lăsând impresia sindicatelor că ar exista premisele unei colaborări, la 2 mai sediile mișcării sindicale au fost ocupate cu trupele SA și SS, iar numeroși conducători au fost arestați. Toate organizațiile muncitorești din Germania au fost silite să se afilieze DAF-ului – Frontul Muncitoresc German, care reprezenta mai degrabă un instrument de control decât un corp reprezentativ al intereselor clasei muncitoare fiind organizat pe principii corporatiste.

În ceea ce privește partidele politice, naziștii, pornind de la conceptul de „Coordonare”, nu concepeau existența în continuare a mai multor partide. Nazismul respingea democrația și orice opinii alternative, dorind instaurarea unei conduceri autoritare într-un stat monopartid. Comuniștii fuseseră deja proscriși o dată cu incendiul ce mistuise Reichstag-ul; pe 22 iunie social+democrații au fost declarați în mod oficial ca aparținând unui partid ilegal. Celelalte partide tradiționale, au adopta o politică de auto-„coordonare” în cursul lunilor iunie și iulie 1933. Chiar și naționaliștii au optat pentru soluția auto-dizolvării. Decretul guvernamental din 14 iulie, prin care Partidul Nazist era declarat ca fiind singurul partid legal din Germania, nu mai întâmpinat astfel nicio opoziție.

Dacă în sferele menționate mai sus procesul de Gleichschaltung avansase repede, înaltele precum biserica creștină, armata și marea finanță, lucrurile nu stăteau deloc așa cum dorea Hitler. Lucrurile acestea se petreceau și datorită hotărârii lui de a face o „revoluție de sus în jos” și de a evita orice antagonism cu asemenea interese financiare și militare majore. Însă în sânul partidului erau numeroși membri care doreau să continue această revoluție și acest conflict din rândurile partidului va sta la baza sângeroaselor evenimente din iunie 1934, numite „Noaptea cuțitelor lungi”.

În cuvântul său adresat guvernatorilor Reich-ului din 6 iulie 1934, Hitler declară în mod oficial încheierea procesului revoluționar. Acest lucru era determinat de conștientizarea de către Hitler a faptului că îi scăpau de sub control chiar acțiunile activiștilor de partid, acțiuni care puteau să-i prejudicieze relațiile și susținerea din partea forțelor conservatoare de al căror sprijin încă mai avea nevoie. Hitler cerea ca toți membri de partid să se supună și să accepte nu numai compromisul politic, dar și necesitatea schimbării de sus și nu de jos. Era însă dificil de controlat toate organizațiile, cerându-le supunere acestor bande de gangsteri, folosite pentru asasinate organizate.

Hitler nu a obținut efectul așteptat și chiar a justificat temerile unor membri de partid referitoare la diluarea radicalismului ideologiei național-socialiste de către conducere. Se cerea de către unii membri ai partidului, proclamarea unei a doua revoluții, mai radicale, care să atace însușii edificiul statal german. Asemenea idei și cereri veneau mai ales din partea SA-ului. SA-ul tindea să reprezinte din ce în ce mai mult aripa populistă, anticapitalistă, de stânga a partidului nazist, care reflecta proporția muncitorească a alcătuirii sale. Punea accent mult mai mare pe elementele socialiste ale programului partidului, decât o făcuse vreodată Hitler și nu lua în considerare pași înapoi pentru a da satisfacție forțelor conservatoare.

SA-ul jucase un rol important în bătăliile de stradă în anii de confruntări electorale, iar mulți dintre membrii săi erau nemulțumiți de compromisurile făcute de regim și de lipsa unor beneficii personale, care ar fi trebuit să decurgă de pe urma preluării puterii. Asemenea opinii își găseau ecou în atitudinea conducătorului trupelor SA, Ernst Rohm, care milita pentru o „adevărată revoluție național-socialistă”, dezamăgit fiind de linia politică urmată de prietenul său Hitler. Ernst Rohm, nu intenționa să lase gruparea sa să degenereze într-o simplă anexă propagandistică, odată ce luptele de stradă luaseră sfârșit. El dorea să integreze armata și SA-ul într-o miliție a poporului în fruntea căreia să fie el însuși. Într-o discuție pe care a avut-o în 1934 Rohm cu un șef local al partidului, primul s-a exprimat dur la adresa lui Hitler, în legătură cu atitudinea acestuia față de el și față de trupele SA: „Adolf este un porc. Vrea să ne facă vânt tuturor. Acum se asociază numai cu reacționarii…Trebuie să oferim ceva nou, înțelegi?O nouă disciplină a organizării. Generalii nu sunt decât o adunătură de bătrânei ramoliți… Eu reprezint modelul unei armate noi, înțelegi? Tot ce apare acum trebuie să fie proaspăt, neuzat, nou-nouț!”. Un astfel de plan însemna însă discreditarea armatei, iar Hitler era prins între două forțe puternice, rivale, care putea, fiecare la rândul ei, să-i creeze probleme grave. Pe de o parte se găsea SA-ul care număra două milioane și jumătate de naziști fanatici care se afla sub comanda celui mai vechi dintre prietenii săi politici, pe de alta, armata era singura organizație care îl putea înlătura oricând din poziția pe care o deținea. Și, doar armata deținea acele cunoștințe profesioniste, de specialitate importante pentru realizarea obiectivelor sale de politică externă. Hitler ia partea armatei în această dispută, chiar dacă în iarna 1933 – 1934 a încercat să-l determine, fără succes însă, pe Ernst Rohm să abandoneze poziția sa politică și să accepte o înțelegere între SA, SS și liderii armatei.

Punctul culminant a fost atins în 1934 când a devenit evident că președintele Hindenburg nu mai avea mult de trăit. În acest context, al anticipării morții lui Hindenburg și în acela al faptului că Hitler avea nevoie de armată pentru a-și asigura succesiunea, împotriva conservatorilor care doreau o revenire la monarhie și pentru a nu avea alegeri contestate. În același timp susținerea de către armată era o condiție esențială a supraviețuirii regimului în perioada următoare, în timp ce pe termen lung, armata era instrumentul îndeplinirii ambițiilor sale externe.

Reprezentanții armatei cereau eliminarea SA și stoparea încercărilor de a declanșa o „a doua revoluție” cu ajutorul unei „miliții a poporului”. Acțiunile împotriva trupelor SA au fost perfectate în aprilie 1934 când cele două tabere, Hitler și reprezentanții armatei s-au întâlnit la bordul crucișătorului Deutschland; analiza evenimentelor din iunie 1934 justifică aserțiunea că a existat o înțelegere tacită îndreptată împotriva trupelor SA.

S-a adăugat la aceste aspecte care ilustrau acțiunea concertată împotriva SA-ului și atitudinea lui Goring și a lui Himmler, care trăgând sforile în culise în vederea obținerii rezultatului vizat și de către Hitler, acționau și pentru sporirea propriei lor puteri în cadrul Partidului Nazist prin eliminarea unui adversar puternic.

La 30 iunie SA-ul a fost lichidat ca forță politică și militară, acțiune din care acesta nu și-a mai revenit niciodată. Rohm și colaboratorii săi au fost împușcați de membrii SS-ului, armele și transportul lor fiind asigurat de armată. S-au achitat și polițe mai vechi cu acest prilej: Schleicher, fostul cancelar și Strasser, conducătorul aripii socialiste/anticapitaliste a partidului, au fost lichidați în aceeași zi. Uciderea lui Rohm s-a produs și pentru că încercase să transforme noul regim într-o dictatură militară. După aceste evenimente armata s-a aliniat fără nici un fel de echivoc în spatele regimului nazist, iar SA-ul a devenit un simplu exemplu propagandistic. Stalin și-a exprimat admirația față d acțiunea de forță a lui Hitler în fața Biroului Politic. Este semnificativă pentru viitor transformarea SS-ului în forța de elită a terorii declanșate de naziști. Hitler își asigurase astfel, supremația politică. În discursul adresat Reichstag-ului la 13 iulie 1934 își asuma rolul de judecător suprem al poporului german: „Dacă se găsește cineva care să-mi reproșeze și să mă întrebe de ce nu am recurs la procedura obișnuită a curții de justiție în vederea vinovaților, tot ce îi pot răspunde este aceasta: în ceasul acela eram răspunzător pentru soarta întregului popor german, așadar am devenit atunci judecătorul suprem al poporului german”. De fapt Conducătorul nu avea nevoie nici de SA nici de SS pentru a-și asigura poziția de conducător al mișcării naziste. În același timp Hitler afirma în legătură cu evenimentele respective: „Nu mai tolerez așa cava. Asta să fie o lecție și un avertisment pentru toți dușmanii meu cunoscuți sau ascunși”.

La moartea lui Hindenburg, la 1 august 1934, Hitler a fost în măsură să-și asume funcțiile de cancelar și președinte și să adopte noua titulatură oficială de Fuhrer. Regimul nazist fusese complet stabilizat și pericolul unei „a doua revoluții” fusese îndepărtat pentru totdeauna.

Cuvântul revoluție era des folosit în epocă, inclusiv în Germania evenimentelor la care fac referire în acest capitol. Au fost evenimentele care au dus la instaurarea regimului nazist la putere, o revoluție? Termenul de revoluție este definit ca o serie de schimbări fundamentale a unor structuri vechi cu altele noi. Naziștii au distrus autonomia statelor federale, au introdus și manifesta intoleranța față de orice opoziție politică, au redus rolul Reichstag-ului până la dispariție, Procesul de Gleichschaltung a afectat tradițiile politice stabilite încă de la formarea regimului Kaisser-ului în 1871, a determinat întoarcerea spatelui oricăror valori federale, liberale și constituționale care supraviețuiseră chiar și regimului autoritar al Kaiserreich-ului. De aceea unii istorici consideră că nu ar fi „injust” dacă s-ar considera evenimentele din 1933 – 1934 drept o „revoluție politică”. Desigur se mențin rezerve importante de continuitate istorică, ceea ce temperează ideea de revoluție întreprinsă de către naziști: armata, marea finanță și administrația civilă și chiar și biserica creștină. Dorința lui Hitler de a se face partenerul acestora, a atras reacția SA-ului lui Ernst Rohm de a cere o „a doua revoluție”. Eliminarea SA-ului în „Noaptea cuțitelor lungi” ilustrează ideea că pentru Hitler „revoluția națională” nu era decât un slogan atrăgător, antimarxist și antidemocratic.

Politica și economia în statul nazist, 1933 – 1945

Regimul nazist a fost caracterizat drept un regim totalitarist. În cartea sa Totalitäre Diktatur, Stuttgart, 1957, Carl Friedrich identifica mai multe trăsături comune dictaturilor totalitare: o ideologie oficială, un singur partid, controlul exercitat prin teroare de către poliție, monopolul total asupra presei și asupra mijloacelor de comunicare în masă, monopol asupra armelor și controlul centralizat al economiei, toate acestea existând, în opinia autorului citat, în Italia lui Mussolini, Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin. „De la început naziștii au fost îndeajuns de prudenți ca să nu folosească niciodată lozinci ca democrație, republică, dictatură sau monarhie, care ar fi indicat o formă specifică de guvernare”

Sistemul nazist de guvernare

Germania devine până în vara lui 1933, un stat monopartid, în cadrul căruia partidul Nazist se dorea singura autoritate politică în ceea ce privea toate aspectele societății germane. În ciuda acestei pretenții, care i-a înșelat pe mulți făcându-i să considere că statul nazist era unul bine organizat, ordonat și cu un sistem de guvernare judicios, realitatea era alta. Existența unui partid unic și a unui mecanism de stat, paralel, a adâncit confuzia cu privire la rolul acestora și la modul de angrenare. Unii conducători ai partidului doreau o instaurare rapidă a controlului partidului asupra administrației civile și aparatului diplomatic. Alții recunoșteau că birocrația în statul german era adânc înrădăcinată și era slujită de un personal calificat și educat. Așadar, chiar dacă la început s-a trecut la epurarea aparatului de stat prin Legea pentru refacerea aparatului administrativ, aceasta s-a făcut pentru a furniza cadrul necesar îndepărtării evreilor și oponenților regimului.

Chiar și Hitler era ambiguu în această privință, în ciuda eforturilor ambelor părți de a clarifica situația. În Mein Kampf scria: „Statul nu este un scop, ci un mijloc. El este condiția prealabilă pusă formării unei civilizații umane de valoare superioară, dar nu este cauza ei directă. Aceasta constă exclusiv în existența unei rase apte de civilizație” și „Statul este un mijloc de a ajunge la un scop”. O altă lege, din decembrie 1933, Legea privind asigurarea unității partidului și statului, declara că partidul este „legat inseparabil de stat”, dar explicația era formulată în termeni vagi, ceea ce o făcea imposibil de interpretat explicativ. În februarie 1934 Hitler declara că responsabilitățile principale ale partidului erau de a transpune în practică măsurile guvernului și de a organiza propaganda și îndoctrinarea. În septembrie 1934 la Congresul Partidului Nazist, spunea: „…nu statul este cel care ne comandă pe noi, ci noi suntem cei care-l comandă pe el”; un an mai târziu declara foarte explicit că partidul avea să-și asume responsabilitatea acelor sarcini în privința cărora statul a dat greș.

Ambiguitatea lui Hitler se explică prin frământările politice ale acelor ani și prin nevoia de a împăca interesele de grup. Problema are rădăcini în însușii trecutul partidului și în compoziția lui. Organizarea partidului s-a dezvoltat ca un mijloc de câștigare a puterii politice, dar nu era destinată pentru a-și asuma sarcina guvernării. Mai mult, partidul nu era un tot unitar: era alcătuit dintr-un mare număr de organizații specializate – Tineretul hitlerist, Frontul muncitoresc german, Liga profesorilor național-socialiști, etc. – pentru a atrage sprijinul diverselor sectoare ale societății, înainte de 1930. Datorită acestui fapt, partidul se divizase și-i lipsea o structură unificatoare. Demarcarea radicală a aparatului de partid în cadrul regimului a slăbit și mai mult o dată cu intrarea în rândurile acestuia a noi membri.

Poziția partidului avea să se îmbunătățească la mijlocul anilor ’30, când Rudolf Hess, locțiitor al Fuhrer-ului, investit cu puteri speciale, a coordonat numirea și promovarea celor aflați în serviciul civil și activitatea de proiectare a întregii legislații. Până în 1939 a devenit obligatoriu pentru toți funcționarii civili să fie membri de partid, în acest fel punându-se bazele supravegherii de către partid a aparatului de stat. Dedublarea serviciilor era o chestiune de principiu și nu expedient pentru a crea funcții membrilor de partid.

Un alt personaj al conducerii partidului avea să contribuie la fel de substanțial la schimbarea destinelor partidului. Era Martin Bormann, un organizator priceput și extrem de muncitor, înzestrat în aceeași măsură cu o mare ambiție. Colaborând cu Hess, a creat două noi departamente în scopul de a întări poziția partidului: Departamentul Afacerilor Interne ale partidului, care avea misiunea de a urmări cum se respectă disciplina în cadrul structurii de partid și Departamentul Afacerilor de Stat, care era menit să asigure supremația partidului față de stat. Sub influența lui Borman, mai ales după fuga lui Hess în Anglia în 1941, partidul a devenit o instituție de guvernământ și nu doar una de opoziție. Și-a consolidat poziția cu privire la aparatul de stat tradițional. Partidul era unul dintre blocurile-cheie ale puterii din Germania nazistă, iar influența sa s-a făcut simțită până la sfârșit. Dar, diviziunile interne, rivalitățile din cadrul său, nu au putut fi niciodată depășite în întregime; consecința a fost că partidul nazist, , nu a devenit un instrument de dominare atât de cuprinzător ca Partidul Bolșevic din Rusia.

Care era rolul lui Hitler în al Treilea Reich? Teoretic puterea sa era nelimitată și se baza pe Partidul Nazist, singurul partid existent. Legea cu privire la Conducătorul Reich-ului German din august 1934, adoptată în urma morții lui Hindenburg, stabilea combinarea funcțiilor de Președinte și de Cancelar. Hitler era și Comandant suprem al tuturor forțelor armate. În orice caz, documentele teoreticienilor regimului, descriau dictatura personală a lui Hitler în termeni mai cuprinzători decât cei strict legali: „Puterea Fuhrer-ului este totală și atotcuprinzătoare: adună în sine toate mijloacele activității politice creative, cuprinde toate sferele națiunii”. Hannah Arendt considera că ideea naziștilor referitoare la Fuhrer poate fi sintetizată astfel: „Voința Fuhrer-ului poate fi întrupată oriunde și oricând. El însușii nu este legat de nicio ierarhie, nici chiar de cea pe care și-ar fi putut-o stabili el însușii” Toate aceste considerații rămân însă valabile doar la nivel teoretic. În realitatea Hitler era încă dependent de subordonații săi care doreau să pună în aplicare deciziile politice. Propria atitudine și personalitate a lui Hitler, nu erau înclinate spre o conducere eficientă a guvernului. O dată ajuns la guvernare, Hitler și-a dezvăluit adevăratul caracter, după cum dovedesc memoriile postbelice ale unui dintre apropiații săi: „Hitler își făcea apariția în mod obișnuit înainte de prânz… Nu-i plăcea să studieze documentele… Acționa conform credinței că multe lucruri se aranjează de la sine dacă nu se intervine asupra lor… Îi lăsa pe oameni să-i spună numai ce dorea el să audă; orice altceva era respins…”. Hitler credea că singura voința de a realiza ceva reprezintă soluția tuturor problemelor. Ura hârțogăria administrației guvernamentale și-i displăceau comisiile întrunite pentru discutarea diferitelor documente. Când se punea problema adoptării unei decizii, nu era ferm hotărât în ce fel să o facă. Astfel că Hitler nu avea nicio înclinație pentru conducerea activității guvernamentale. Situația era înrăutățită de stilul său de viață: orele de odihnă neobișnuite, lungile perioade de absență din Berlin, tendința de a se implica în proiecte apropiate pasiunilor sale, ca marile proiecte arhitecturale, etc. În felul acesta, Hitler ca dictator a contribuit la structura haotică a guvernului Germaniei naziste.

Desigur puterea lui Hitler se întemeia și pe un vast aparat polițienesc al statului. SS-ul a fost organizația care avea să devină coloana vertebrală a regimului și al celui de-al Treilea Reich.SS-ul și-a dobândit o identitate și o structură proprii, care îl separau de stat, dar care totuși, prin dominarea de către SS a treburilor polițienești, îl legau de acesta.

Creat în 1925 ca un corp de elită pentru paza personală a lui Hitler, s-a dezvoltat rapid după venirea la conducerea sa a lui Himmler, în 1929. Deja în 1933 SS-ul număra 52.000 membri și-și crease o reputație de organizație animată de o credință oarbă în Hitler și față de cauza nazistă. După ce, în 1933 Himmler crease și Serviciul special al siguranței (Sicherheitsdienst – SD), care să acționeze ca poliție internă a partidului, în decursul anului 1934 el și-a asumat controlul tuturor polițiilor din landuri, inclusiv a Gestapo-ului din Prusia. Hitler a recurs la Himmler, pentru ca SS-ul să continue procesul de epurare început în iunie 1934. Loialitatea dovedită în „Noaptea cuțitelor lungi”, i-a fost răsplătită prin faptul că ulterior a devenit o organizație independentă în cadrul partidului. În 1936 toate forțele polițienești au fost unificate sub controlul lui Himmler, numit „Comandant al poliției germane”.

Himmler controla un vast aparat polițienesc, fiind răspunzător numai în fața lui Hitler. Sistemul SS-poliție-SD s-a transformat într-unul din blocurile-cheie ale puterii din cel de-al Treilea Reich. Era responsabil de toate activitățile legate de securitate, lagărele de concentrare, problemele rasiale.

Chiar dacă poliția nazistă avea o putere imensă, regimul nu se menținea la putere doar pe baza acesteia și numai datorită folosirii metodelor brutale de represiune. Din momentul în care Hitler a devenit cancelar, propaganda a jucat un rol important în omogenizarea, pe linia „coordonării”, a atitudinilor politice ale națiunii. La 15 martie 1933, noul ministru al Propagandei, Goebbels, declara: „În ce mă privește, văd ca primă sarcină a noului minister stabilirea coordonării dintre guvern și întregul popor… Nu este suficient ca poporul să se împace, mai mult sau mai puțin, cu regimul nostru, să se lase convins să adopte o atitudine neutră în ceea ce ne privește; dorim mai degrabă, să influențăm oamenii până când vor capitula în fața noastră…”.

O astfel de convingere combinată cu inteligența lui Goebbels, au făcut din Ministerul Propagandei o unealtă vitală în cadrul mașinăriei naziste.

Cele mai importante mijloace de informare în masă, radioul și presa au fost puse sub controlul naziștilor și în slujba lor. Goebbels a creat Compania Germană de Radio, a demis 13% din personal înlocuindu-i cu oamenii săi. Pentru că, totuși doar în jur de 25% din gospodăriile germane aveau un radio, guvernul a asigurat fabricarea în serie a unui produs ieftin – radio popular – pentru a fi vândut întregii populații în scopul dezvoltării propagandei radiofonice. Până în 1939 70% din germani aveau acces la radio.

Înregistrările erau de asemenea difuzate în locuri publice prin intermediul difuzoarelor. Au fost numiți în funcții „Gardieni ai radiourilor” având datoria de a coordona audițiile.

Controlul asupra presei nu a fost la fel de obținut de către Goebbels, dar în final rezultatele au fost aceleași. Germania avea în 1933 peste 4700 de cotidiene, multe dintre acestea fiind proprietate particulară. Controlul naziștilor asupra presei s-a realizat în primul rând prin compania de presă nazistă Eher Verlag al cărui coproprietar era chiar Hitler. Apoi au fost cumpărate numeroase ziare, astfel încât ajunsese să controleze până în 1939 două treimi din presa germană. În alt rând, agențiile de presă au fuzionat într-una singură, DNB; acesta se afla sub controlul statului, având drept rezultat faptul că materialele informative erau cenzurate înainte de a ajunge la ziariști. Goebbels a introdus, în al treilea rând o conferință de presă zilnică în programul Ministerului Propagandei, tocmai pentru a ghida orientarea politicii editoriale. În plus prin Legea redactorilor de ziar din octombrie 1933 conținutul ziarului devenea în întregime responsabilitatea redactorului, suportând consecințele dacă nu satisfăcea exigențele Ministerului. Redactorul devenea astfel cenzor al propriului ziar.

Treptat filmul, muzica, literatura și arta au trecut sub controlul Comisiei culturale a Reich-ului, dar încercările de a propaga o cultură nazistă distinctă au rămas, în mare parte, fără succes. „Cartea este o armă, iar scriitorul un soldat”, afirma propaganda nazistă.

Un alt aspect al propagandei lui Goebbels a fost încercarea de a crea un nou tip de ritual social. Salutul Heil Hitler, salutul nazist, cântecul Horst Wessel și preponderența uniformelor militare aveau misiunea de a întări sentimentul individului de identificare cu regimul. Acest lucru a fost încurajat prin organizarea unei serii de serbări publice menite să aniverseze zilele istorice din calendarul nazist.

Armata

Armata reprezenta și în Germania, în mod tradițional, instituția vitală de care depinde succesul oricărei lovituri politice și supraviețuirea sau răsturnarea guvernului. Ulterior unificării definitivate în 1871, armata fusese întotdeauna în centrul vieții politice a Germaniei. Elita se bucura de un statut social deosebit, iar generalii exercitau o influență considerabilă, după cum au dovedit-o și evenimentele din 1932 – 1933 care au culminat cu „Noaptea cuțitelor lungi”. Întrebările care se pun sunt: cum se încadra armata în structura de putere a celui de-al Treilea Reich și cum a găsit nazismul, cu pretențiile sale revoluționare și totalitare, mijloacele de a se înțelege cu un grup de interese atât de tradiționalist și de puternic?

În contextul îndepărtării SA-ului și a lui Rohm, se părea că armata ocupă o poziție stabilă de forță. Ea nu fusese „coordonată”, iar conducătorii ei erau plini de încredere în câștigarea unei anumite supremații. Numeroși ofițeri ai armatei făceau greșeala, după „Noaptea cuțitelor lungi” să creadă că elementele extremiste ale nazismului fuseseră eliminate și că acum ei puteau să ghideze statul nazist potrivit intereselor lor. Noul jurământ de loialitate cerut de Hitler soldaților și acceptat de mareșalul von Blomberg, Ministrul de Război și de generalul von Fritsch ilustra foarte bine viitorul: „Jur în fața lui Dumnezeu că voi da dovadă de supunere necondiționată în fața Fuhre-ului și poporului german, Adolf Hitler, Comandant suprem al forțelor armate, și că voi fi gata să-mi risc oricând viața pentru respectarea acestui jurământ”. Pentru soldatul german, dedicat disciplinei și ascultării necondiționate, asemenea cuvinte reprezentau un angajament care făcea ca orice rezistență ulterioară să devină un act de trădare.

În anii 1934 – 1937 relația dintre statul nazist și armată rămâne cordială. Încurajat de programul reînarmării și de reintroducerea serviciului militar obligatoriu, Înaltul Comandament s-a autoînșelat și autosugestionat în credința că poziția sa dominantă va fi păstrată. În fapt, puterea SS-ului creștea neîncetat, în timp ce Hitler manifesta puțină considerație față de atitudinea conservatoare a multor ofițeri, dar realismul l-a împiedicat până în 1938 să se implice în chestiunile armatei.

În noiembrie 1937 cu prilejul întâlnirii de la Hossbach, Hitler își expune țelurile sale expansioniste. Rezervele lui Blomberg și Fritsch i-au dovedit lui Hitler lipsa de fermitate a conducerii armatei, iar în februarie 1938 ambii au fost siliți să demisioneze, ca urmare a dezvăluirilor făcute asupra unor aspecte din viața lor privată. Postul de Ministru de Război a fost desființat, însuși Hitler devenind comandantul suprem al tuturor forțelor armate, cu un comandament ce se afla la dispoziția sa, Oberkommando der Wehrmacht (OKW), condus de un general fidel, Keitel. Alți 16 generali au fost trecuți în rezervă, iar 44 transferați. Începând cu 1938 Hitler devine suficient de puternic ca să acționeze asupra armatei, să o modeleze potrivit planurilor sale, dar asta nu presupune faptul că armata nu mai avea putere, ci doar că fusese dresată să-și asculte noul stăpân. Există chiar un plan în vara anului 1938 al mai multor generali dezamăgiți de evoluțiile interne și externe, de a-l aresta pe Hitler. Desfășurările dintre 1938 – 1942 erau, însă atât de încununate de succes pe plan militar și diplomatic, încât planul generalilor a fost anihilat. În ciuda evidenței declinului, o dată cu înfrângerea de la Stalingrad și a complotului împotriva fuhrer-ului din 2o iulie 1944, armata a rămas alături de acesta până la final. Eșecul acțiunii lui Stauffenber a marcat și sfârșitul poziției privilegiate pe care armata germană o deținuse în cadrul societății germane. Pe lângă faptul că numeroși ofițeri au fost arestați și executați, în armată s-a introdus obligatoriu salutul nazist, ofițerii politici au fost însărcinați cu supravegherea îndoctrinării în rândurile armatei, armata a fost pusă sub controlul SS-ului. Nu se poate evita aprecierea că armata s-a implicat într-un joc politic stupid și naiv. Liderii armatei nu au putut găsi o soluție pentru rezolvarea dilemei politice și morale în care se găseau și că armata s-a compromis alături de regim.

Economia în cel de-al Treilea Reich

Hitler nu s-a exprimat înainte de venirea sa la putere în 1933 în legătură cu detaliile politicii sale economice. Programul din 1925 cuprindea puncte anti-capitaliste, dar exista un suficient de mare grad de ambiguitate, care liniștea grupările marii industrii, comerciale și latifundiarii. Abia în 1932 conducerea nazistă a început să ia în considerație anumite abordări ale problemei economice. În primul rând exista politica autarhiei (autonomie, izolare economică); aceasta presupunea crearea unei comunități economice aflate sub influența dominantă a Germaniei, care să fie extinsă în așa fel încât să rivalizeze cu celelalte puteri economice. În al doilea rând, se acorda o atenție specială ideii de finanțare deficitară, care începuse să se impună o dată cu teoria lui John Maynard Keynes, un economist britanic, care inaugurează neoliberalismul. Prin sumele alocate lucrărilor publice, se vor intenționa crearea de locuri de muncă, ceea ce putea să determine o sporire a cererii la scara întregii economii.

Până în ianuarie 1933 nu apăruse însă nici un plan concret. Hitler nu manifesta nici un interes deosebit față de înțelegerea problemelor economice. Pentru el acestea nu erau decât calea pentru a-și atinge interesele militare și politice. Evoluțiile economiei celui de-al Treilea Reich sugerează că dincolo de teorii, politica economică răsărea mai degrabă din necesitățile momentului respectiv, decât să fie rezultatul unei planificări bine ordonate.

În primii ani politica economică a naziștilor se afla sub controlul lui Hjalmar Schacht, președintele Băncii Reichului și Ministru al economiei (1934 – 1937). Naziștii erau siliți să colaboreze cu acesta, Schacht fiind un om al finanțelor cunoscut și respectat pe plan internațional, datorită rolului important pe care-l avusese în 1923 de creare a unui nou curs valutar. În urma aplicării măsurilor propuse de acesta, între anii 1933 – 1936 bugetul statului a fost destinat unor lucrări menite să creeze noi locuri de muncă. Subvențiile au ajutat revitalizarea construcțiilor și a reparațiilor, iar sumele alocate înarmării au crescut. Numărul șomerilor a scăzut la 1,7 milioane la jumătatea lui 1935. Două erau problemele care au început să amenințe stabilitatea economică: spaima că ar putea apărea din nou un fenomen inflaționist, în urma creșterii cererii și pericolul dezechilibrului balanței de plăți. Problema echilibrării balanței de plăți avea și implicații politice și militare. Dacă Germania era lipsită de valută străină, care sector al economiei avea prioritate în alocarea acelor bani? Ministrul economiei avea să fie victima planului său de a încuraja canalizarea fondurilor către domeniul public, ceea ce a determinat reacția grupurilor de interese din armată și ale marii finanțe, care vedeau scăzând resursele pentru înarmare. Ministrul economiei, Schmitt a fost îndepărtat, Schacht cumulând atributele de Ministru al economiei și președintele Băncii Reich-ului. Schacht nu era nazist, dar se apreciază că a contribuit în egală măsură ca Hitler la construirea celui de-al Treilea Reich, el jucând un rol important prin așezarea bazelor economice ale statului nazist. La sfârșitul lui 1935, Germania avea un surplus comercial, rata șomajului era în scădere, iar producția industrială crescuse cu 49,5% față de 1933.

În ciuda măsurilor inițiate, Schacht era de părere că deficitul bugetar și balanța plăților nu vor putea fi menținute pe timp nelimitat. În 1936era clar că, o dată cu creșterea cheltuielilor pentru înarmare, balanța de plăți se îndrepta spre dezastru. A propus o reducere a cheltuielilor militare cea ce a determinat scăderea influenței sale în rândurile forțelor armate și a conducerii naziste. Criza a fost rezolvată prin introducerea Planului de patru ani, aflat sub controlul lui Hermann Goring. Scopul acestui plan era de a pregăti forțele armate și economia în vederea unui război, în decurs de patru ani. Un asemenea plana marcat o importantă cotitură în regimul nazist, controlul acestora asupra marii industrii devenind mult mai sever. Schacht a demisionat în noiembrie 1937, fiind înlocuit cu supusul Walther Funk. Începând din acel moment, Goring a devenit adevăratul conducător al economiei, iar marea finanță a descoperit treptat că era nevoită să-și desfășoare activitatea în limitele stabilite de liderii naziști.

Așadar, din 1933 creșterea economică fusese direcționată în principal către nevoile războiului și nu spre consumul civil. Între 1936 – 1939, peste două treimi din totalul investițiilor germane fuseseră îndreptate înspre obiective ținând de război. Dar, cu toate acestea unii istorici apreciază că dacă războiul ar fi fost amânat până în 1943 – 1945 după cum spera Hitler, Germania ar fi fost mult mai bine pregătită și ar fi avut la dispoziție rachete, avioane cu reacție, bombardiere intercontinentale, poate chiar arme atomice.

Nazismul și societatea

Opiniile naziștilor despre societate

Hitler a susținut că național-socialismul era ceva mai mult decât un simplu partid. Era o mișcare, o ideologie care urmărea exercitarea puterii în așa fel încât să transforme societatea germană. Se ridica împotriva valorilor predominante ale individualismului liberal și ale conflictelor dintre clase promovate de socialiști, promovând în locul acestora conceptul de Volksgemeinschaft sau comunitatea populară. Apartenența la Volksgemeinschaft o puteau reclama doar arienii, ce se bucurau de o bună condiție fizică și mentală și care erau gata să accepte constrângerile dictaturii.

Antisemitismul

În centrul politicii sociale a naziștilor se afla problema rasială și, prin extindere, cea a antisemitismului. Ura lui Hitler față de evrei a reprezentat, probabil, cea mai consistentă temă a carierei sale politice. Traducerea unor astfel de idei în practica politică a însemnat declanșarea unor boicoturi economice, a legilor rasiale, a violenței și pogromurilor de inspirație guvernamentală și în cele din urmă , împușcările în masă și camerele de gazare. Politica naziștilor a culminat, în problema evreilor, cu genocidul sau „holocaustul”.

Antisemitismul are o tradiție străveche în istoria europeană: nu a fost privilegiul naziștilor și nu a reprezentat un fenomen de esență pur germană. Își avea originile în ostilitatea creștinismului împotriva evreilor și care data de secole. În Germania apare în secolul al XIX-lea un antisemitism mai clar nuanțat, bazat pe resentimente de ordin rasial și social. Până în 1900 un număr de partide politice de orientare antisemită câștigaseră locuri în Reichstag și, deși, ideile antisemite erau puțin numeroase, au devenit din ce în ce mai predominante și mai respectate. Ascuțirea antisemitismului de factură politică era o replică la progresele pe plan intelectual și la condițiile sociologice în schimbare. Evreii au devenit țapul ispășitor ca urmare a nemulțumirii și dezorientării resimțite de numeroși oameni și declanșate de industrializarea și urbanizarea rapidă. Comunitatea evreiască era ușor de identificat datorită tradițiilor diferite și devenise centrul invidiei, fiind considerată privilegiată. În 1933 evreii reprezentau în Germania sub un procent din populație, dar reprezentanții lor alcătuiau 16% din avocați, 10% din doctori, 5% din ziariști și scriitori. În Germania nu a existat anterior nazismului un antisemitism masiv. Fenomenul care s-a petrecut este cel ilustrat mai sus prin procentele ocupate de evrei în diferite domenii, de vârf. Acest fapt, că nu a existat acest antisemitism puternic, a făcut posibilă ascensiunea lor și mai evidente pozițiile evreilor în ochii germanilor, în momente de criză, desigur, scoțându-i țapi ispășitori.

La sfârșitul secolului al XIX-lea antisemitismul începuse să fie prezentat într-o manieră mai intelectuală prin aplicarea teoriilor rasiale ale darwinismului social. Astfel se dădea o aură de respectabilitate acelor antisemiți care îl reprezentau pe evreu ca aparținând unei rase inferioare sau parazite.

După Primul Război Mondial preocupările rasiale s-au accentuat, acum apărând de exemplu una dintre cărțile foarte cunoscute pe această temă, Despre „rasiologia” poporului german a lui Hans F.K. Gunter.

Într-un astfel de cadru a evoluat antisemitismul personal al lui Hitler. El a fost produsul și nu creatorul unei societăți deja infestate cu astfel de prejudecăți. Dar ar fi eronată considerarea lui Hitler drept a unui antisemit oarecare. Ura lui era obsesivă și vindicativă și i-a influențat întreaga filozofie politică. E puțin probabil că lipsit de ardoarea sa personală de a-i ataca pe evrei și fără manierele sale charismatice de lider politic, nazismul ar fi integrat antisemitismul drept o latură esențială a sa. Că el a fost în stare să determine un astfel de fapt, poate fi explicat doar prin circumstanțele singulare ale Germaniei postbelice: decepția „loviturii pe la spate”, umilința de la Versailles, slăbiciunea politică a Republicii de la Weimar, problemele grave, socio-economice din anii 1918 – 1923 și 1929 – 1933.

Implantarea antisemitismului s-a făcut treptat de către naziști. „Cea mai eficientă ficțiune a propagandei naziste a fost invenția unei conspirații mondiale evreiești”. La început, pentru o parte din germani, boicoturile și legislația discriminatorie nu reprezenta altceva decât concretizarea a ceea ce gândeau aceștia. Pentru aceia care vedeau deja grozăvia celor ce se petreceau, liberali în gândire, stabilizarea dictaturii îi împiedica prin frica determinată, de consecințe, să se manifeste pe față împotriva violențelor rasiale. A simpatiza cu evreii însemna să-ți periclitezi situația sau chiar viața.

Persecuțiile au dus la emigrarea a aproximativ 150.000 de oameni (aproape 30% din populația evreiască din 1933) între anii 1933 – 1938, dar majoritatea au preferat să-și asume riscul mai degrabă decât să-și piardă casele și averile migrând.

Calendarul rezolvării „problemei evreiești” poate fi prezentat succint: la 1 aprilie 1933 se produce prima boicotare oficială a magazinelor evreiești și a profesiilor practicate de către evrei, iar la 7 aprilie același an se dă Legea pentru refacerea aparatului administrativ, ceea ce a dus la excluderea evreilor din slujbele guvernamentale. În 1934 diverse legi prevăd interzicerea practicării anumitor profesiuni de către evrei. La 15 septembrie 1935 se dau Legile rasiale de la Nurnberg: Legea cetățeniei germane, potrivit căreia „Este cetățean al Reich-ului acea persoană care este de origine pur germană”; și Legea privind protejarea sângelui și onoarei germane, potrivit căreia căsătoriile dintre evrei și germani sunt interzise, la fel și relațiile extraconjugale dintre evrei și cetățenii germani. În 1938 pe 28 noiembrie, au fost expulzați 17.000 de evrei polonezi, rezidenți în Germania. După asasinarea lui Ernst von Rath, ambasadorul Germaniei la Paris de către tânărul evreu Herschel Grunspan, se produce la 9 noiembrie Noaptea de cristal (Kristallnacht), pogrom organizat pe tot cuprinsul Germaniei, în timpul căruia sunt distruse magazine evreiești, case și sinagogi și sunt omorâți 100 de evrei și 20.000 sunt trimiși în lagăre de concentrare. La 15 noiembrie același an, toți elevii evrei sunt dați afară din școli, iar la 3 decembrie se instituie obligativitatea lichidării sau vânzării afacerilor conduse de evrei. În 1939, la 30 aprilie se produce confiscarea tuturor posesiunilor evreilor, iar la 1 septembrie se introduce decretul privind interzicerea ieșirii evreilor din casă, după o anumită oră. În 1940 se produce prima deportare a evreilor din anumite provincii germane, iar în 1941, trupele speciale ale SS-ului sunt mutate în Rusia, în spatele armatelor care înaintau, cu misiunea de a-i prinde și de a-i ucide pe evrei. La 1 septembrie 1941 toți evreii sunt obligați să poarte ca semn distinctiv steaua galbenă a lui David.

La 20 ianuarie 1942, în cadrul Conferinței de la Wannsee, unde se întâlnesc diferite personalități ale partidului și ale guvernului, se cade de acord asupra „soluției finale” a problemei evreiești, exterminarea tuturor evreilor, iar primăvara se construiesc dispozitive de exterminare la Auschwitz, Chelmno, Majdanek și Treblinka. În vara lui 1943 evrei de pe tot cuprinsul Europei sunt transportați în lagărele de exterminare.

În mod clar, Hitler s-a exprimat în termeni violenți la adresa evreilor, încă de la începuturile carierei sale politice. Dar nu se poate susține aserțiunea că genocidul ar fi fost în mod explicit intenția sa încă de la început. Cu toate acestea, abordarea acestei chestiuni, într-un mod hazardat și provizoriu, ilustrează tot ceea ce se petrecea în al Treilea Reich și cum se petrecea, iar în acest mod nu se neagă influența foarte mare și cuprinzătoare a lui Hitler.

Concluzie

Sunt puțini istoricii care susțin că nazismul a fost rezultatul evoluției istoriei germane. Ar fi absurd să rupem nazismul de istoria Germaniei și străin germanilor. O asemenea interpretare ar face inexplicabilă deținerea puterii timp de 12 ani de către naziști. Nici nu se poate accepta ideea că Hitler ar fi un simplu agent, o marionetă, și de asemenea nici nu se poate accepta ideea că Hitler singur, constituie o explicație pentru existența celui de-al Treilea Reich.

Apariția celui de-al Treilea Reich și a nazismului se leagă foarte clar de o serie de date importante din trecutul Germaniei. În primul rând, regimul s-a bucurat de sprijinul elitelor conservatoare din țară, care au jucat un rol extrem de marcant în cadrul evoluției națiunii, începând cu 1871. În ciuda radicalismului crescând al sistemului nazist, relația aceasta nu a fost nicicând ruptă. În al doilea rând, avântul inițial al politicii externe privind Lebensraum, se apropie foarte mult de obiectivele Germaniei imperialiste de la începutul Primului Război Mondial, transpuse în fapt prin prevederile Tratatului de la Brest Litovsk din 1918. Aceste asemănări trebuie semnalate, o dată cu diferențele

Cu toate că politica externă nazistă prezintă o serie de trăsături comune cu ambițiile imperiale, ea se bazează pe o premisă total diferită: anume că cel de-al Treilea Reich avea să creeze o utopie rasistă care urma să ducă la dominația Germaniei asupra întregii lumi

Kaisserreich-ul nu urmărea distrugerea tradiției federale între granițele Germaniei, nazismul, da! În regimul Kaisser-ului cetățenii se bucurau de anumite drepturi juridice, cel de-al Treilea Reich putea întemnița fără judecată și putea folosi violența la o scară inimaginabilă.

În ceea ce privește rădăcinile ideologice ale național-socialismului, este sigur că numeroase elemente existau din perioada anterioară, totuși nu există indicii în istoria mai recentă a Germaniei care să justifice ororile de la Auschwitz și tot ceea ce reprezenta acesta. Holocaustul s-a petrecut la o cu totul altă scară decât orice alt act antisemit anterior, așadar el marchează o schimbare fundamentală nu o diferență de gradare.

Apariția celui de-al Treilea Reich nu poate fi înțeleasă fără a ține seama de condițiile specifice Germaniei. Rapida industrializare și urbanizare creaseră presiuni sociale pe care elitele conservatoare și autoritățile nu doreau să le îndepărteze prin trecerea la reforma politică, până în momentul în care ele nu au fost forțate să o facă, datorită împrejurărilor de ordin militar din 1918. Deși aceste elite au fost oarecum eclipsate de Republica de la Weimar, ele aveau să se impună din nou în 1933 în alianță cu nazismul. Astfel între 1933 – 1945 nu a existat o transformare socială profundă, iar acest lucru a determinat existența în continuare a acelorași structuri tradiționale.

Prăbușirea celui de-al Treilea Reich în 1945, într-o adevărată orgie a distrugerii, a dus la apariția unei Germanii diferite de cea a anilor 1933, 1918, 1890 sau 1871.

BIBLIOGRAFIE

***12 ani cu Hitler 1933 – 1945 Mărturia secretarei particulare a lui Hitler, București, 2008;

***Dosarul Hitler, București, 2007;

***Istoria ilustrată a nazismului, Ed. RAO, București;

Adriana Stiles, Unificarea Germaniei 1815-1890, Ed. All, 1998;

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, București, 1994;

Berlin, Isaiah, Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri, București, 2010;

Boia, Lucian, Tragedia Germaniei: 1914 – 1945, Ed. Humanitas, București, 2010;

Bold, Emilian, Ciupercă, Ion, Ascensiunea nazismului (1919 – 1936), Ed. Junimea, Iași, 1995;

Calic, Edouard, Arde Reichstagul, Ed. Politică, București, 1972;

David, Claude, Hitler și nazismul, Ed. Corint, București, 2002;

Delarue, Jacques, Istoria Gestapoului, Ed. Politică, București, 1964;

Frei, Norbert, Statul Fuhrer-ului: Regimul naționalist-socialist 1933 – 1945;

Fried, Hedi, Drumul la și de la Auschwitz: cioburi dintr-o viață, Ed. România Press, București, 2002;

Fromm, Erich, Frica de libertate, București, 1998;

Gallego, Ferran, Oamenii lui Hitler: elita național-socialistă (1919-1945);

Geoff Layton, Germania: Al treilea Reich, 1933-1945, Ed. All, 2001;

Guyot, Adelin, Arta nazistă de propagandă;

Hitler, Adolf, Mein Kampf, Ed. Meditații;

Jankelevitch, Vladimir, Să iertăm?, Cluj, 1998;

Ken Andersen, Hitler. Societățile secrete și lumea ocultă, Ed. Eleusis, 1996;

Lescure, Jean-Claude, Fascismul și nazismul, Iași, 2002;

Mattei, Jean-Francois, Barbaria interioară: eseu despre imundul modern, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005;

Nolte, Ernst, Fascismul în epoca sa: action francaise, fascismul italian, național-socialismul, Ed. Vivaldi, București, 2009;

Nolte, Ernst, Războiul civil european 1917 – 1945; național-socialismul și bolșevismul, București, 2005;

Rees, Laurence, Auschwitz și „soluția finală”;

Sala Rose, Rosa, Dicționar critic de mituri și simboluri ale nayismului, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005;

Wiesenthal, Elie, Asasinii printre noi, Ed. Politică, București, 1969;

Wolton, Therry, Roșu-brun: Răul secolului, Fundația Academică Civică, 2001;

BIBLIOGRAFIE

***12 ani cu Hitler 1933 – 1945 Mărturia secretarei particulare a lui Hitler, București, 2008;

***Dosarul Hitler, București, 2007;

***Istoria ilustrată a nazismului, Ed. RAO, București;

Adriana Stiles, Unificarea Germaniei 1815-1890, Ed. All, 1998;

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, București, 1994;

Berlin, Isaiah, Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri, București, 2010;

Boia, Lucian, Tragedia Germaniei: 1914 – 1945, Ed. Humanitas, București, 2010;

Bold, Emilian, Ciupercă, Ion, Ascensiunea nazismului (1919 – 1936), Ed. Junimea, Iași, 1995;

Calic, Edouard, Arde Reichstagul, Ed. Politică, București, 1972;

David, Claude, Hitler și nazismul, Ed. Corint, București, 2002;

Delarue, Jacques, Istoria Gestapoului, Ed. Politică, București, 1964;

Frei, Norbert, Statul Fuhrer-ului: Regimul naționalist-socialist 1933 – 1945;

Fried, Hedi, Drumul la și de la Auschwitz: cioburi dintr-o viață, Ed. România Press, București, 2002;

Fromm, Erich, Frica de libertate, București, 1998;

Gallego, Ferran, Oamenii lui Hitler: elita național-socialistă (1919-1945);

Geoff Layton, Germania: Al treilea Reich, 1933-1945, Ed. All, 2001;

Guyot, Adelin, Arta nazistă de propagandă;

Hitler, Adolf, Mein Kampf, Ed. Meditații;

Jankelevitch, Vladimir, Să iertăm?, Cluj, 1998;

Ken Andersen, Hitler. Societățile secrete și lumea ocultă, Ed. Eleusis, 1996;

Lescure, Jean-Claude, Fascismul și nazismul, Iași, 2002;

Mattei, Jean-Francois, Barbaria interioară: eseu despre imundul modern, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005;

Nolte, Ernst, Fascismul în epoca sa: action francaise, fascismul italian, național-socialismul, Ed. Vivaldi, București, 2009;

Nolte, Ernst, Războiul civil european 1917 – 1945; național-socialismul și bolșevismul, București, 2005;

Rees, Laurence, Auschwitz și „soluția finală”;

Sala Rose, Rosa, Dicționar critic de mituri și simboluri ale nayismului, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005;

Wiesenthal, Elie, Asasinii printre noi, Ed. Politică, București, 1969;

Wolton, Therry, Roșu-brun: Răul secolului, Fundația Academică Civică, 2001;