INTRODUCERE ………………………………………………………………………………. 04

CUPRINSUL

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………. 04

CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE PRIVIND SECURITATEA ȘI PACEA

INTERNAȚIONALĂ ………………………………………………….. 07

1.1 Securitatea națională ……………………………………………….. 07

1.2 Conflictul și violența structurală ……………………………….. 11

1.3 Instaurarea păcii. Axiomele conflictului internațional 12

1.4 Departamentul Securității Naționale a României 13

1.5 Responsabilitățile Departamentului Securității Naționale 14

CAPITOLUL 2. TERORISMUL …………………………………………………………. 20

2.1 Definiții ale terorismului ………………………………………….. 20

2.2 Cauzele terorismului ……………………………………………….. 20

2.3 Eclectismul doctrinar al terorismului …………………………. 21

2.4 Terorismul internațional …………………………………………… 23

2.5 Terorismul de stat …………………………………………………… 24

2.6 11 septembrie 2001 – cauze și consecințe ………………….. 25

2.7 Bioterorismul – formă a terorismului secolului XXI ……. 26

CAPITOLUL 3. REGIMURI INTERNAȚIONALE DE SECURITATE ȘI

MENȚINERE A PĂCII ……………………………………………….. 29

3.1 Diagrama studiilor de securitate ……………………………….. 30

3.2 Operațiuni ONU de menținere a păcii ……………………….. 35
3.3 Evoluții majore în sistemul operațiunilor ONU de menținere

a păcii ……………………………………………………… 37

3.4 Reforma sistemului operațiunilor ONU de menținere a păcii 38
3.5 Securitatea militară …………………………………………………. 39

3.6 Securitatea politică. Subminarea autorității ……………….. 41

3.7 Securitatea economică …………………………………………….. 41

3.8 Securitatea societală și securitatea mediului ………………. 42

CAPITOLUL 4. ONU ȘI OSCE ………………………………………………………….. 44

4.1 ONU – Organizația Națiunilor Unite …………………………. . 44

4.2 OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în

Europa ………………………………………………………………………… 46

CAPITOLUL 5. COMPARAȚIE ÎNTRE O MISIUNE ONU ȘI UNA OSCE –

ANEXAREA CRIMEEI DE CĂTRE FEDERAȚIA RUSĂ 55

CONCLUZII …………………………………………………………………………………….. 62

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………….. 66

ANEXE ……………………………………………………………………………………………. 69

INTRODUCERE

În lumea de după războiul rece, în care problemele apărute în interiorul unor actori clasici ai scenei internaționale – statele – au generat grave crize politice și militare, intervenția unor state (în principal SUA) și a unor actori non-statali, cum este cazul NATO, OSCE, UE etc. a fost decisivă pentru salvarea situației.

Operațiile de menținere a păcii au devenit o caracteristică a relațiilor internaționale și, practic, nu există problemă în care ONU să nu fie implicată direct, însă, trebuie adăugat faptul că, fără implicarea marilor actori, în special SUA, organizația nu ar fi rezolvat nici una dintre problemele apărute în perioada post-război rece.

În ceea ce privește securitatea globală, aceasta reprezintă atât o oglindire a imaginii ONU, dar și un subiect de controversă din cauza sferei sale uriașe de acoperire. Ea poate fi subminată realmente ușor de preocupările referitoare la asigurarea unui anumit nivel de securitate națională: dacă o națiune se simte amenințată de alta, atunci securitatea globală nu poate exista atâta vreme cât actori ai lumii sunt în dezacord. De asemenea, securitatea globală este compromisă și de existența atitudinii de respingere și dezacord afișată de un stat la adresa filosofiei de guvernare a altuia. Din aceste motive, conceptul de securitate globală nu este consistent. El presupune existența unei entități supranaționale care ar putea lua decizii aplicabile întregii omeniri. Mai mult, în condițiile în care competiția pentru resurse între națiuni s-a accentuat, este puțin probabil ca securitatea global să se dezvolte ca un concept durabil în relațiile internaționale

Organizațiile internaționale permit statelor să abordeze împreună problemele comune, în cadrul unui proces decizional colectiv, chiar dacă unele dintre ele, de fapt, divid în loc să unifice. Cooperarea internațională multilaterală constituie fundamentul unui sistem mondial stabil. În prezent, în domeniul securității este resimțită o nevoie acută de o astfel de cooperare, dat fiind faptul că natura complexă a amenințărilor cu care ne confruntăm necesită o abordare coordonată și utilizarea unor resurse, ce cu greu pot fi puse la dispoziție de către un singur guvern. Din aceste motive, problematica organizațiilor internaționale de securitate trebuie să reprezinte unul dintre punctele centrale ale dezbaterilor ce se desfășoară în comunitatea internațională.

Rolul ONU și OSCE în tentative de rezolvare a conflictului dintre Ucraina și Rusia cu privire la Crimeea este descris în lucrare, accentul fiind pus pe latura constructivă a acțiunilor acestora.

Actualitatea temei cercetate este indiscutabilă datorită preocupărilor comunității internaționale în găsirea de soluții la conflictele generate în lume și configurarea de organisme internaționale viabile care să le rezolve.

Prezenta lucrare nu-și propune să găsească soluții la probleme, pe care oamenii politici contemporani nu au reușit, încă, să le rezolve. Ea va încerca să supună atenției modul în care, instituțiile internaționale de securitate au acționat pentru rezolvarea unui conflict, în speță conflictului generat de anexarea Crimeei de către Federația Rusă.

Gradul de cercetare a lucrării se amplifică pe măsura interesului pe care îl prezintă în ultimul timp tema în rândurile statelor și organizațiilor internaționale. Acestea consideră că pacea și securitatea sunt promotoarele dezvoltării durabile a omenirii.

Scopul lucrării îl constituie abordarea științifică și empirică a conceptelor ce stau la baza securității și păcii internaționale.

Sarcinile lucrării rezidă în:

Analiza aspectelor generale privind securitatea și pacea internațională;

Cercetarea caracteristicilor definitorii ale terorismului internațional;

Analiza activităților desfășurate de regimurile internaționale de securitate și menținere a păcii;

Analiza comparată din punct de vedere al securității și păcii în lume a două principale organisme internaționale: ONU și OSCE.

Sarcinile propuse pentru cercetare vor permite analiza mai complexă a problematicii securității și păcii internaționale.

Lucrarea este compusă din introducere, cinci capitole, concluzii, bibliografie și anexe.

Capitolul I ”Aspecte generale privind securitatea și pacea internațională” – presupune o cercetare conceptuală a aspectelor legate de: Securitatea națională, Conflictul și violența structurală, Instaurarea păcii. Axiomele conflictului internațional, Departamentul Securității Naționale a României și Responsabilitățile Departamentului Securității Naționale.

Capitolul II ”Terorismul” – este prezentat prin tratarea următoarelor subcapitole: Definiții ale terorismului, Cauzele terorismului, Eclectismul doctrinar al terorismului, Terorismul internațional, Terorismul de stat, 11 septembrie 2001 – cauze și consecințe și Bioterorismul – formă a terorismului secolului XXI.

Capitolul III ”Regimuri internaționale de securitate și menținere a păcii” – în acest capitol sunt prezentate următoarele aspecte: Diagrama studiilor de securitate, Operațiuni ONU de menținere a păcii, Evoluții majore în sistemul operațiunilor ONU de menținere a păcii, Reforma sistemului operațiunilor ONU de menținere a păcii, Securitatea militară, Securitatea politică. Subminarea autorității, Securitatea economică și Securitatea societală și securitatea mediului.

Capitolul IV ”ONU și OSCE” – este realizat prin ”executarea unei radiografii” executate în paralel a celor două organisme internaționale studiate: ONU și OSCE.

Capitolul V ” Comparație între o misiune ONU și una OSCE – Anexarea Crimeei de către Federația Rusă” – am realizat un studiu de caz având la bază o comparație a misiunilor ONU și OSCE în Crimeea pe fondul anexării acestui teritoriu al Ucrainei de către Federația Rusă.

În ”Concluzii” sunt prezentate rezultatele studiului precum și unele considerații referitoare la tema lucrării.

Baza tehnico-materială și metodologică a lucrării presupune studierea publicațiilor și monografiilor publicate în țară și peste hotare, precum și utilizarea unor surse electronice virtuale.

CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE

PRIVIND SECURITATEA ȘI PACEA INTERNAȚIONALĂ

Citat:

„Libertatea politică nu înseamnă să faci ceea ce vrei. Într-un stat, prin urmare într-o comunitate în care există legi, libertatea poate doar să însemne să poți face ceea ce este permis să vrei și să nu fii silit să faci ceea ce este permis să nu vrei.”

Montesquieu

1.1. Securitatea națională

Securitatea națională reprezintă una din prioritățile fundamentale ale statului. Asigurarea securității naționale presupune garantarea integrității teritoriale, suveranității și independenței statului.

Diplomatul Henry Kissinger menționase că „politica externă începe cu securitatea”, adică principala prerogativă de politică externă a statului este securitatea națională, care conține două elemente esențiale: protejarea statului-națiune, a integrității teritoriale și apărarea suveranității naționale a statului. Securitatea denotă capacitatea statului de apărare atât a teritoriului cât și a populației de pe acest teritoriu.

Conform lui Hans Morgenthau, securitatea națională este conceptul fundamental al statelor, este „minimul irecuzibil pe care dimplomația trebuie să-l apere cu o putere adecvată fără compromis”.

Strategia securității naționale a unui stat reprezintă un sistem de opinii acceptate de societate asupra valorilor și intereselor lui, a amenințărilor la adresa lor, precum și metodele de protecție a acestora în fața pericolelor reale și potențiale. Concepția securității naționale a oricărui stat trebuie să conțină răspuns la întrebări ce vizează poziția politică și geostrategică a statului în lume, interesele naționale, aliații și partenerii, vulnerabilitățile, riscurile și amenințările la adresa statului și alte probleme de securitate, oricare ar fi ele.

Începând cu anul 1945, Organizația Națiunilor Unite (ONU) a adus o contribuție deosebită la menținerea securității și stabilității internaționale. Consiliul de Securitate al ONU are în continuare o responsabilitate globală primordială, recunoscută și invocată de alte organizații, în asigurarea păcii și securității internaționale, deținând și în viitor un rol important în acest sens.

Această misiune a fost confirmată, în mod simbolic, la începutul noului mileniu, prin conferirea în anul 2001 a Premiului Nobel pentru Pace Organizației Națiunilor Unite și Secretarului General.

Din anul 1949 și până în prezent, într-un context larg, internațional, cel mai adesea schimbător, NATO joacă un rol primordial în întărirea securității euro-atlantice. „După încheierea „războiului rece” rolul politic al Alianței Nord-Atlantice este în creștere, îndeosebi după adoptarea la summitul de la Washington, din 1999, a unui nou Concept Strategic al Alianței.”

Pe baza unei forțe de negociere sporită substanțial în ultimele decenii, NATO a lansat și a dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu alte state partenere; a manifestat interes și receptivitate continuă, reafirmate și în cadrul Summit-ului de la București, pentru primirea de noi membri, colaborarea cu alte organtea națională reprezintă una din prioritățile fundamentale ale statului. Asigurarea securității naționale presupune garantarea integrității teritoriale, suveranității și independenței statului.

Diplomatul Henry Kissinger menționase că „politica externă începe cu securitatea”, adică principala prerogativă de politică externă a statului este securitatea națională, care conține două elemente esențiale: protejarea statului-națiune, a integrității teritoriale și apărarea suveranității naționale a statului. Securitatea denotă capacitatea statului de apărare atât a teritoriului cât și a populației de pe acest teritoriu.

Conform lui Hans Morgenthau, securitatea națională este conceptul fundamental al statelor, este „minimul irecuzibil pe care dimplomația trebuie să-l apere cu o putere adecvată fără compromis”.

Strategia securității naționale a unui stat reprezintă un sistem de opinii acceptate de societate asupra valorilor și intereselor lui, a amenințărilor la adresa lor, precum și metodele de protecție a acestora în fața pericolelor reale și potențiale. Concepția securității naționale a oricărui stat trebuie să conțină răspuns la întrebări ce vizează poziția politică și geostrategică a statului în lume, interesele naționale, aliații și partenerii, vulnerabilitățile, riscurile și amenințările la adresa statului și alte probleme de securitate, oricare ar fi ele.

Începând cu anul 1945, Organizația Națiunilor Unite (ONU) a adus o contribuție deosebită la menținerea securității și stabilității internaționale. Consiliul de Securitate al ONU are în continuare o responsabilitate globală primordială, recunoscută și invocată de alte organizații, în asigurarea păcii și securității internaționale, deținând și în viitor un rol important în acest sens.

Această misiune a fost confirmată, în mod simbolic, la începutul noului mileniu, prin conferirea în anul 2001 a Premiului Nobel pentru Pace Organizației Națiunilor Unite și Secretarului General.

Din anul 1949 și până în prezent, într-un context larg, internațional, cel mai adesea schimbător, NATO joacă un rol primordial în întărirea securității euro-atlantice. „După încheierea „războiului rece” rolul politic al Alianței Nord-Atlantice este în creștere, îndeosebi după adoptarea la summitul de la Washington, din 1999, a unui nou Concept Strategic al Alianței.”

Pe baza unei forțe de negociere sporită substanțial în ultimele decenii, NATO a lansat și a dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu alte state partenere; a manifestat interes și receptivitate continuă, reafirmate și în cadrul Summit-ului de la București, pentru primirea de noi membri, colaborarea cu alte organizații internaționale; angajamentul pentru prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni de sprijinire a păcii. Toate acestea reflectă hotărârea Alianței Nord-Atlantice de a modela mediul internațional de securitate și de a întări pacea și stabilitatea în regiunea euro-atlantică și în afara acesteia. OSCE, reprezentând cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate din Europa, care include totodată Canada și S.U.A.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) joacă un rol esențial în promovarea păcii și stabilității pe continent, în special prin întărirea instituțiilor democratice, a standardelor electorale și drepturilor omului, prin dialog, cooperare în promovarea valorilor democratice în întreaga emisferă nordică a planetei. OSCE se manifestă îndeosebi în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor și reabilitării postconflict.

Deși nu este o organizație efectivă de securitate, Uniunea Europeană a adoptat decizii importante și a dat un nou impuls eforturilor sale de întărire a securității și dimensiunii de apărare prin intermediul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) b#%l!^+a?și al Politici Europene de Securitate și Apărare (PESA). Dezvoltarea unei Politici Externe și de Securitate Comune, începînd cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht în 1993, include și definirea progresivă a unei politici comune de apărare. Prin stipulările din Tratatul de la Amsterdam (1997), PESC urmează să devină compatibilă cu mecanismele de asigurare a securității în cadrul NATO. În ultimii ani, odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană este tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituționale interne, precum și de construcția unei politici externe, de securitate și apărare proprii pe continentul european.

La nivel regional și sub-regional activează și alte organizații de securitate: Comunitatea Statelor Independente (CSI); în raport cu acestea din urmă, documentul subliniază că „prima linie a apărării” va fi adesea în afara ariei UE și că europenii „trebuie să fie gata de a acționa înainte de producerea unei crize”, formulări ce înscriu conceptul strategic european în logica abordării preventive enunțată, în septembrie 2002, de noua Strategie Națională de Securitate a SUA, chiar dacă nu se menționează explicit posibilitatea atacului preventiv, ca în cazul documentului american.

Nu în ultimul rând, conceptul subliniază necesitatea ca Europa să-și asume un spectru mai variat de misiuni care să includă, pe lângă sarcinile de tip Petersberg, operații comune de dezarmare și de sprijin pentru țări terțe în combaterea terorismului și reforma sectorului de securitate.

O abordare alternativă a studiilor de securitate are în vedere securitatea înțeleasă ca instituire a păcii. Originea studiilor de pace (peace studies) se plaseză la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în filosofia lui Immanuel Kant, mai precis în studiul acestuia intitulat Das Eterne Frieden (Pacea eternă). Kant este considerat întemeietor al filosofiei liberale conform căreia „democrațiile nu luptă între ele”. Cu alte cuvinte, ipotetic, dacă toate statele ar deveni democrații veritabile, războiul ar dispărea. Acesta este ipoteza principală a studiilor de pace. Evident, decurge de aici că prin eliminarea cauzelor războiului și crearea condițiilor propice pentru pace, se poate instaura securitatea internațională.

Securitatea înțeleasă ca pace internațională s-a constituit ca școală de gândire după cel de-al doilea război mondial, îndeosebi în țările scandinave. În România, avem o primă abordare a problemelor legate de pace și război în sociologia lui Dimitrie Gusti.

Dimitrie Gusti: sociologia păcii și a războiului

Definiție: Războiul este unul dintre cele mai complexe fenomene sociale, este chiar o instituție socială.

Dimensiuni și cadre de manifestare:

A. Rezumă o întreagă epocă istorică: toată știinta; economia; cultura; tehnica

B. Război – examen, judecata în fața istoriei

C. Războiul ca fenomen social presupune:

Cadru – care îi condiționează existența; îi îngrădește manifestarea; mediu

Manifestări

Natura intimă șoc a Războiului – izbânda desăvârșită, victorie cu orice preț

Aspecte:

Aspectele războaielor sunt prezentate de Gusti prin două perspective opuse: cea pacifistă și cea antipacifistă.

Tezele și ideile susținute de creatorul școlii sociologice românești moderne sunt izvorâte din înțelegerea adecvată a evenimentelor, a vieții contemporane lui, prezintă un interes deosebit și se încadrează în lupta permanentă a popoarelor pentru cunoaștere reciprocă, pace și progres, consacrându-l pe Gusti nu numai ca un precursor al sociologiei războiului și al păcii, ci și unul din precursorii sociologiei relațiilor internaționale.

Războiul, ca fenomen social, același în decursul timpului până astăzi, este supus totuși unei metamorfoze a scopurilor. Fenomenul războiului rămâne adică același, scopurile sale se schimbă continuu, ca necorespunzătoare culturii timpului. Razboiul este mijloc, nu are valoare în sine, ci numai întrucât este determinat de valoarea unui scop: scopurile care se realizează prin război reprezintă cauzele sale.

Înțelesul primitiv al războiului, exterminare, lupte sângeroase religioase ori dinastice, s-a șters. Războiul însă, ca instituție socială, s-a păstrat, deși transformat, creat de scopuri noi, izvorâte din atmosfera timpului, adaptat la ideile culturale și politice predominante ale timpului: la ideea națională și la ideea imperialistă, observa Dimitrie Gusti.

Să sperăm oare că va veni vreodată timpul, se pronunța Dimitrie Gusti, când războiul, în puterea metamorfozei scopurilor, se va transforma în „concurență culturală”, b#%l!^+a?adaptându-se culturii viitoare: socializatoare, națională-autonomă, productivă și rațională?

Pacea definitivă nu se poate decreta prin legi, ea va deveni un fapt în urma evoluției culturii omenești. Dimitrie Gusti a dezvoltat îndeosebi tezele referitoare la cunoașterea și înțelegerea reciprocă între popoare, precum și pe cele ce priveau organizarea păcii și muncii sociale internaționale. De la „știința națiunii”, care înseamnă teoria și practica securității, cercetarea realității sociale naționale pentru „a întemeia politica națiunii, adică știința mijloacelor prin care națiunea va putea realiza idealul național”, el a ajuns la afirmarea necesității constituirii științei națiunilor, care trebuie să se întemeieze pe o cercetare sistematică a fenomenelor, cu scopul de a cunoaște nu numai starea socială din fiecare țară, ci și nevoile și aspirațiile popoarelor acestor țări.

Gusti afirmă că este foarte importantă o mai bună cunoaștere și înțelegere de către națiuni a intereselor lor sociale, economice și a aspirațiilor etnice. Fiecare națiune se leagă cu alte națiuni pentru interese comune, care duc fie la colaborare, fie la concurență și ne dau aspectul vieții internaționale. Internaționalimul adevărat nu desființează națiunile, ci le privește doar în raporturile dintre ele. Națiunile laolaltă, în eforturile lor comune pe căile civilizației, dau naștere umanității, nu în sensul antinaționalist, al umanitariștilor fără patrie, ci în sensul naționalist, ca realitate care reflectă ființa națiunilor și energia creatoare a lor.

Dincolo de națiuni nu se ivește umanitatea ca o lume de sine stătătoare, ci umanitatea ca totalitate a națiunilor, ca armonie a ființelor naționale originale, specifice. Acesta este mesajul lui Dimitrie Gusti în perioada interbelică relativ la fenomenul războiului.

De precizat că, alături de Gusti, și alți sociologi sunt preocupați de chestiunile fundamentale ale păcii și războiului. Printre alții, Traian Brăileanu (la Cernăuți) traduce și publică în limba română lucrarea lui Immanuel Kant, Das Eterne Frieden, lucrare care a inspirat întreaga literatură a studiilor de pace de mai târziu.

1.2. Conflictul și violența structurală

La începutul anilor’90, pe fondul optimismului general generat de încetarea Războiului Rece, înțeles ca eliminare a confruntării Est-Vest și a posibilității de război, se înregistrează o relansare a studiilor de pace. În numai câțiva ani, după declanșarea conflictului civil în fosta Iugoslavie, după criza umanitară din Somalia și din alte zone ale lumii, optimismul analiștilor s-a temperat. O scurtă trecere în revistă a domeniului studiilor de pace este utilă pentru acest demers.

Conceptul central al studiilor de pace este conflictul. Johan Galtung, unul dintre pionierii studiilor de pace, definește conflictul ca fiind „mult mai mult decât ceea ce este vizibil cu ochiul liber și numit „problemă” sau violență directă. Este vorba de violența inclusă în structuri și de cultura care legitimează violența. Pentru a transforma conflictul dintre anumite părți, este nevoie de mai mult decât o nouă arhitectură a relațiilor dintre ele. Părțile trebuie transformate astfel încât conflictul să nu se reproduă la nesfârșit. Există aspecte în interiorul părților care teoria și practica securității explică cele mai multe conflicte dintre părți…”.

Galtung leagă instituirea păcii de reducerea violenței (tratamentul) și de evitarea acesteia (prevenirea). Dacă avem în vedere că în studiile de pace prevenirea este esențială pentru evitarea războiului, deducem de aici însemnătatea cunoașterii conflictului, a căilor de soluționare pașnică, a proceselor de negociere, pacificare etc.

După Galtung, orice conflict conține o contradicție internă, derivată fie din faptul că doi actori urmăresc un singur lucru, fie din din faptul că același actor urmărește două lucruri diferite. Prima treaptă în formarea unui conflict se numește dispută. A doua treaptă este dilema. Degajarea naturală de energie pentru soluționarea conflictului poate conduce la distrugere violentă (distrugerea celuilalt sau auto-distrugere) sau la comportament constructiv și soluție pașnică.

Contradicția internă este definită ca „scopuri incompatibile într-un sistem orientat către scopuri”, în timp ce conflictul este definit ca o compoziție dintre „aptitudini / presupoziții + comportament + contradicție/rezolvare”. Galtung atenționează că, pentru rezolvarea conflictului, este nevoie de „tratament” pentru toate cele trei componente ale triadei.

Conform lui Kriesberg (1998) „conflictul social există atunci când două sau mai multe persoane sau grupuri manifestă credința că au obiective incompatibile”.

Rezultă că acestea sunt diferite de competiție și sunt percepute ca fiind conflicte chiar de către actori.

b#%l!^+a?

1.3. Instaurarea păcii. Axiomele conflictului internațional

Pe baza filosofiei elaborate de Galtung și Kriesberg, printre alții, Herbert Kelman (1997) a formulat axiomele conflictului internațional:

a) conflictul internațional este un proces ghidat mai degrabă de nevoile și temerile (percepțiile) colective decât de calculul obiectiv și rațional al intereselor naționale din partea decidenților politici;

b) conflictul internațional este un proces intersocietal, nu se limitează doar la unul dintre state sau guverne;

c) conflictul internațional este un proces cu multiple aspecte ale influenței reciproce și nu doar un instrument al puterii coercitive;

d) conflictul internațional este un proces interactiv, cu stadii de escaladare, dinamică auto-perpetuativă și nu doar o fază a unei acțiuni și reacțiuni din partea unor anumiți actori.

Aceste necesități colective pe care le are în vedere teoria conflictului se referă la identitate, securitate și alte necesități simbolice sau materiale. Rezolvarea conflictului și instaurarea păcii sunt înțelese de școala studiilor de pace ca „înlăturarea cauzelor și manifestărilor conflictului dintre părți și eliminarea surselor de incompatibilitate din pozițiile lor”.

1.4. Departamentul Securității Naționale a României

„Departamentul Securitate Națională (D.S.N.) reprezintă structura specializată Administrației Prezidențiale, destinată asigurării îndeplinirii de către Președintele României a prerogativelor conferite de Constituție în domeniul general al securității naționale și al calității de Comandant al Forțelor Armate, având la bază Strategia Națională de Apărare a Țării și Strategia de Securitate Națională a României.”

„Departamentul are în compunere structuri specializate pentru îndeplinirea atribuțiilor corespunzătoare domeniilor sectoriale de competență, încadrate cu demnitari, consilieri, experți, consultanți și referenți, precum și cu angajați de specialitate detașați din ministerele și instituțiile cu responsabilități în domeniul securității naționale.”

Domenii sectoriale de competență:

A. Securitatea națională – probleme generale;

B. Apărarea României:

I. Acțiunea externă;

II. Acțiunea internă:

1. Apărarea armată;

2.Ordinea publică;

3. Managementul crizelor;

4. Industria națională de securitate;

5. Protecția infrastructurii critice;

6. Combaterea fraudei și evaziunii fiscale;

7. Securitatea energetică;

8. Securitatea cibernetică.

C. Direcțiile de acțiune pentru Comunitatea Națională de Informații și serviciile de informații;

D. Protecția informațiilor clasificate;

E. Activitatea de secretariat pentru Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Pentru fundamentarea și punerea în aplicare a prevederilor Strategiei Naționale de Apărare a României și a altor sarcini specifice, Departamentul Securității Naționale colaborează cu:

– departamentele și compartimentele de specialitate din cadrul Administrației Prezidențiale;

– ministerele și alte instituții cu atribuții în domeniul securității naționale;

– organizații internaționale;

– organizații nonguvernamentale de profil din țară și din străinătate;

-instituții academice și experți în cercetare științifică din țară și din străinătate.

Departamentul Securității Naționale are în componență următoarele structuri:

1. Compartimentul Securitate Națională;

2. Directorul Oficiului pentru Informații Integrate;

3. Structura de Protecție a Informațiilor Clasificate (Funcționarul de securitate);

4. Secretariatul Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

1.5. Responsabilitățile Departamentului Securității Naționale b#%l!^+a?

Atribuțiile principale ale compartimentelor din cadrul Departamentului Securității Naționale sunt:

A. Răspunde de elaborarea proiectului Strategiei Naționale de Apărare a Țării, în conformitate cu deciziile Președintelui României și hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Țării, iar în acest scop:

– prezintă Președintelui, spre aprobare, și susține în cadrul ședinței C.S.A.T. concepția fundamentală și liniile directoare ale strategiei;

– întocmește anteproiectul strategiei;

– coordonează activitatea de redactare în cadrul comisiei de lucru interdepartamentale și interinstituționale;

– organizează cooperarea cu instituții de cercetare științifică, unități de învățământ și organizații nonguvemamentale de profil;

– asigură cadrul corespunzător pentru dezbaterea publică a subiectelor de interes major pentru fundamentarea documentului;

– asigură redactarea proiectului în forma finală, în conformitate cu deciziile Președintelui României;

– prezintă proiectul și furnizează toate clarificările necesare în cadrul ședinței C.S.A.T. în care se analizează și se propune promovarea Strategiei Naționale de Apărare a Țării către Parlamentul României;

– asigură trimiterea proiectului Strategiei Naționale de Apărare a Țării la Parlamentul României, pentru aprobare.

B. După adoptarea Strategiei Naționale de Apărare a Țării de către Parlamentul României, prezintă Președintelui României propuneri privind modalitățile practice pentru punerea în aplicare a prevederilor acesteia.

C. Întocmește documentarea necesară Președintelui pentru conducerea ședințelor de Guvern în care se dezbat probleme generale privind securitatea națională, apărarea armată, ordinea publică, managementul crizelor, prevenirea și combaterea terorismului, protecția informațiilor clasificate.

D. Analizează și propune acordarea avizelor pentru proiectele de acte normative care reglementează activități privind securitatea națională și care urmează să fie supuse spre aprobare, instituțiilor abilitate;

E. Evaluează actele normative ce reglementează organizarea și funcționarea instituțiilor și structurilor din compunerea sistemului securității naționale, care urmează să fie promulgate de Președinte, și prezintă propuneri în acest sens.

D. Analizează studiile de prognoză și proiectele de programe elaborate de ministerele și celelalte instituții cu responsabilități în domeniu, referitoare la problematica generală a securității naționale, la securitatea sectorială (energetică, economică, alimentară, sanitară, socială, ecologică, a transporturilor, a sistemelor de comunicații, financiar-bancare și informatice) și protecția infrastructurii critice.

E. Gestionează datele cu privire la principalele activități care se desfășoară în cadrul ministerelor și altor instituții cu atribuții în domeniul securității naționale și îl informează pe Președinte despre acestea; prezintă propuneri privind participarea Președintelui la astfel de evenimente și organizează activitățile necesare participării.

F. Pregătește proiecte de alocuțiuni, expuneri, mesaje și intervenții ale Președintelui pe probleme de securitate națională, apărare, securitate internă, activitatea de informații, managementul crizelor etc. și asigură documentarea necesară pentru primirea unor delegații străine.

G. Organizează, cu aprobarea Președintelui României, evenimente tematice (conferințe, sesiuni de comunicări, mese rotunde etc.) în care sunt analizate probleme referitoare la securitatea națională, europeană, euro-atlantică și internațională.

H. Participă la activități și manifestări interne și internaționale (conferințe, sesiuni de comunicări, seminarii, mese rotunde, grupuri de lucru, evenimente tematice) în care sunt analizate probleme referitoare la securitatea națională, europeană, euro-atlantică și internațională.

I. Evaluează tendințele de evoluție în domeniul securității naționale și internaționale și prezintă propuneri pentru mandatele delegațiilor care participă la negocierea și încheierea unor acorduri și tratate în domeniul securității naționale.

J. Propune Președintelui măsurile necesare pentru perfecționarea cooperării între autoritățile naționale din domeniul securității naționale și apărării armate, în scopul îndeplinirii misiunilor comune.

K. Primește, analizează și evaluează documentele și propunerile privind acțiuni specifice participării României la activitățile din domeniul securității internaționale în cadrul Alianței Nord-Atlantice, al Uniunii Europene și al parteneriatelor strategice. Prezintă Președintelui României propuneri pentru adoptarea deciziilor necesare.

L. Prezintă Președintelui României, pentru aprobare, proiectul de norme interne b#%l!^+a?privind protecția informațiilor clasificate și asigură respectarea normelor de către personalul care lucrează în cadrul Administrației Prezidențiale.

M. Participă la activități importante desfășurate în cadrul ministerelor și celorlalte instituții cu responsabilități în domeniul securității naționale, precum și la exercițiile de specialitate organizate pentru pregătirea populației, teritoriului și economiei pentru apărare.

N. Prezintă propuneri pentru soluționarea cererilor și sesizărilor adresate Președintelui prin scrisori și memorii, care vizează aspecte referitoare la problematica securității naționale.

În contextul globalizării, o serie de actori noi își fac simțită prezența pe scena internațională. Acești actori sunt de natură suprastatală (organizațiile internaționale, interguvernamentale și nonguvernamentale), multinațională (mari companii) sau transnațională (uniuni politice sau alte organizații sau companii fără o „identitate” națională definită).

În ciuda sporirii numărului și rolului actorilor internaționali, alții decât statele, literatura de specialitate, de toate orientările doctrinare (de la cele neorealiste la cele postmoderniste, cu diferite grade de acceptare), este unanimă în a aprecia că statele rămân pentru o perioadă nedefinită de timp principalii actori internaționali. Lumea se globalizează, dar în structura și funcțiile ei se păstrează caracterul internațional. Aceasta înseamnă că politica mondială rămâne, în ultimă instanță, politica unei societăți internaționale, a statelor independente, chiar dacă interdependența lor crește. Evident, aceasta este una dintre tezele școlii realiste, acceptată ca atare de celelalte orientări din domeniul relațiilor internaționale.

În aceste condiții, este util din punct de vedere analitic să definim care este scopul statului. Teoriile normative utilizează un concept definit ca atare încă de la formarea sistemului de state, a sistemului internațional, la mijlocul secolului al XVII-lea, anume conceptul de rațiune de stat (sau, în limba franceză, raison d’etat, în formularea cardinalului Richelieu, prim-ministru al Franței). Henry Kissinger demonstrează uriașa însemnătate a conceptului de „raison d’etat” în structurarea sistemului de state.

Rațiunea de stat s-a impus ca un principiu normativ superior, deasupra oricăror alte interese individuale sau de grup în societate și a devenit un principiu regulator al comportamentului internațional al oricărui stat. Interesului de stat se supun toate celelalte interese. De aici decurge și dimensiunea normativă a interesului, înțeles ca valoare socială ce încorporează o anumită așteptare, dorință, dezirabilitate. Interesul este axiologic orientat. Nu poate fi, deci, definit pe cale științifică obiectivă, pentru că este construit pe cale socială, subiectivă.

În literatura sociologică clasică, Tocqueville arată că, într-o democrație, structurarea intereselor private poate avea loc doar în condițiile definirii (construirii) unui interes public. Astfel, „Principiul interesului înțeles în mod corect nu generează acte majore de sacrificiu individual, însă induce acte cotidiene de autoreținere (…) disciplinează un număr de cetățeni în sensul obiceiului la regularitate, reținere, moderare, prevedere, autocontrol”.

Aceasta înseamnă că interesul public reprezintă o cristalizare a intereselor dintr-o societate, diferit de oricare dintre acestea, deși le încorporează pe oricare dintre ele. Interesul public este un bun public (public good). Definirea interesului public permite statului să-și îndeplinească obligațiile de protejare și promovare a binelui social. Pe plan extern, acestă funcție a statului include abilitatea de a proteja societatea de pericolele externe și de a se angaja în cooperare mutuală cu alte state. În politica externă și de securitate, interesul public se manifestă sub forma interesului național. Interesul național permite statului să dezvolte și să mențină o capacitate optima de protejare a societății și de promovare a propriului său bun public. Securitatea este unul dintre aceste bunuri publice, anume cel esențial.

La modul generic, interesul național se referă la principiul regulator al politicii externe și de securitate care consideră binele comun al societății scopul final al acțiunilor diplomatice, economice și militare. În această înțelegere, politica externă și de securitate promovează mai puțin interese universal valabile tuturor statelor (pace mondială, binele umanității, prosperitate generală), cât mai ales interesele particulare ale fiecărui stat (pace sau război, binele național, prosperitate economică națională etc). Corolar termenului de interes de stat este, așadar, termenul de interes național, care reprezintă, în politica externă și de securitate, principiul regulator al acțiunii diplomatice și militare.

În practica securității naționale, interesele se împart în diferite categorii : interese vitale, interese majore, interese primare, interese fundamentale, teoria și practica securității, interese ordinare etc. Prin prisma intereselor naționale, securitatea națională este capacitatea unui stat de a-și menține și promova identitatea națională și integritatea funcțională.Starea de securitate-insecuritate se poate defini în urma analizei vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor. Barry Buzan menționează cazul Poloniei. b#%l!^+a?Din așezarea Poloniei între Germania și Rusia rezultă și principala sa vulnerabilitate. Din punct de vedere strategic, între Polonia și cele două puteri nu se interpun obstacole naturale majore (vulnerabilitatea), statul polonez nu a reușit să se consolideze suficient de mult în epoca modernă pentru a răspunde adecvat acestei vulnerabilități (riscul), Polonia fiind oricând pasibilă la ocupații (amenințarea). O politică de securitate ofensivă la Berlin sau Moscova devenea, în mod tradițional o amenințare la adresa Poloniei, datorită vulnerabilității strategice și riscului politic.

Vulnerabilitatea este o caracteristică externă a securității, riscul este una internă. Cu alte cuvinte, vulnerabilitatea este pasivă (este un dat ce ține de așezarea geografică, mărimea teritoriului, populația), în timp ce riscul este partea activă (o vulnerabilitate activată și percepută ca atare). Vulnerabilitatea se definește strategic, riscul se evaluează din punct de vedere politic. Teoretic, în perioada modernă, construirea unui sistem defensiv la frontierele Poloniei ar fi redus vulnerabilitatea acesteia, în timp ce o organizare internă optimă ar fi redus riscurile de securitate. În consecință, Polonia a fost ocupată (din 1938 până în 1989) pentru că era vulnerabilă în exterior, în timp ce statul polonez era slab în interior.

Din acest punct de vedere, politica de securitate, în sensul tradițional, pune în evidență dimensiunea națională și internațională a securității. Politica de securitate națională poate fi orientată către interior, pentru a reduce vulnerabilitățile și către exterior, pentru a reduce riscurile și a evita amenințările. Polonia are la dispoziție două măsuri active de securitate: reducerea vulnerabilității, prin consolidarea internă a statului; evitarea riscurilor și amenințărilor, prin promovarea unei politici de securitate menite să combată apetitul ofensiv al Rusiei și Germaniei. Evident că integrarea în NATO a Poloniei reprezintă, la nivelul anilor 2000, singura alternativă de politică de securitate care permite, în mod activ, Poloniei să promoveze interesele naționale de securitate, i.e. descurajarea Germaniei, prin mecanismele și regulile interne ale Alianței, și îngrădirea strategică a Rusiei, prin exinderea securității euro-atlantice către est și stabilirea unei frontiere de securitate pe istmul ponto-baltic.

Rezumând, vulnerabilitatea este un indicator care determină nevoile de securitate ale unui stat; riscul este o vulnerabilitate manifestă, în timp ce amenințarea este un risc produs. Evident că acestă schemă teoretică reprezintă o schemă de înțelege a securității și nu o rețetă universală.

Securitatea politică se referă la stabilitatea organizațională a ordinii sociale (Buzan, 1998). Amenințările sunt la adresa suveranității statului. Pentru motive metodologice, securitatea politică se definește aici pentru acele amenințări de natură non-militară. Într-un anume mod, întreaga securitate este politică, pentru că toate vulnerabilitățile, riscurile și amenințările sunt definite pe cale politică.

Securizarea este, așadar, un act politic, prin care un actor (stat) definește ceea ce este relevant pentru securitatea sa. În acest sens, se identifică vulnerabilitățile, se definește politica, se elaborează și se adoptă strategia, se alocă resursele și se trece la aplicare.

Referindu-se strict la securitatea politică, B. Buzan (1991) arată că „Amenințările politice sunt îndreptate către stabilitatea organizațională a statului, scopul acestora poate varia de la adoptarea unei anume politice, până la răsturnarea guvernului; instituțiile care întruchipează statul reprezintă țintele amenințărilor politice.

CAPITOLUL 2. TERORISMUL

2.1. Definiții ale terorismului

După cum bine se știe, o definiție este în esență o ecuație care redă exact sensurile unui cuvânt. În cazul conceptului de terorism, situația este puțin diferită din cauza naturii sale emoționale, a conotației negative a termenului și discursului politic pe care îl presupune, deoarece „toate acestea contribuie la mărirea complexității surprinderii sale în totalitatea componentelor ce-l caracterizează”.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, termenul derivă din cuvântul francez terrorisme și îl explică prin totalitatea actelor de violență comise de un grup sau de un regim reacționar.

Acțiunea teroriștilor se bazează pe teroare (lat. terror; terroris; fr. terreur), realitate definită prin groază, spaimă, frică provocată intenționat prin amenințări sau prin alte mijloace de intimidare sau de timorare. Mai plastic și mai simplu, Xavier Raufer stigmatizează fenomenul terorist drept „arma celui mai slab îndreptată împotriva celui puternic sau atacul viespei împotriva elefantului“.

2.2. Cauzele terorismului

Profesorul american I. Simon, vorbind despre cauzele asasinatelor politice, arăta că „principala cauză a fost și este încă lipsa de dorință și de inițiativă a claselor conducătoare de a rezolva problemele arzătoare cu care este confruntată societatea. Violența generează violență. Actul individual de violență este răspunsul la o situație politică și socială”. Terenul acțiunilor teroriste îl constituie așadar societățile bolnave, cangrenate de mizerie și nedreptăți sociale.

Cercetarea cauzelor care dau naștere terorismului, sublinia E. David, nu reprezintă o încercare de legitimare a lui, dimpotrivă, ea este destinată să pună în lumină germenii care în cele mai multe situații îl generează. Sărăcia, injustiția, segregația rasială alimentează continuu acest fenomen. Frank C. Carluci III, Secretar al Apărării în timpul administrației lui G. Bush, consideră că în mod esențial terorismul poate fi considerat ca fiind o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice.

Acesta se înscrie în categoria conflictelor de mică intensitate și este descris ca o formă de război purtat la limita minimă a spectrului violenței, război (unde spre deosebire de cel clasic în care, rolul cel mai important este purtat de puterea militar-convențională), conotațiile politice, economice și sociale se află în prim-plan.

Scopul final urmărit de terorism este de natură politică, oricare ar fi psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care recurg la acte de terorism. Prezența unor țeluri politice este esențială, acestea separând terorismul de alte acte criminale. Terorismul este relaționat cu indivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea regimurilor politice, cu corectarea unor deficiențe sociale sau erodarea ordinii politice internaționale. Pornind de la aceste considerente se poate identifica ceea ce se numește terorism politic. Un terorist politic este acea persoană care face uz în mod sistematic de ucidere, rănire, distrugere și alte mijloace de intimidare coercitivă în vederea atingerii unor obiective politice. Motivat politic, terorismul presupune întotdeauna o instanță sau autoritate politică.

Terorismul consideră că existența injustiției economice și sociale nu poate fi înlăturată prin nici o altă metodă decât prin violență. Un terorist – așa cum sublinia un comentator al fenomenului – este cel care face politică omorând. De aceea, terorismul a fost adesea denumit tactica ultimei soluții. Cea mai importantă caracteristică operațională a terorismului este folosirea premeditată a amenințării cu violența. Acolo unde acest element lipsește, oricât de oribilă ar fi fapta, ea nu se încadrează în terorism.

Analiștii terorismului contemporan înscriu, de asemenea, drept o caracteristică organizațională de mare semnificație a terorismului, faptul că acesta se practică cel mai adesea în grup. Grupurile teroriste impun constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulți dintre aceștia apartenența la grup „poate deveni un element motivațional mai important decât doctrina sau scopurile politice ale grupului.“

2.3. Eclectismul doctrinar al terorismului

Acolo unde se întâlnește discursul urii cu cel al violenței, există, așa cum spunea b#%l!^+a?Ph. Braud, o depreciere a identității victimei. „Lovind prezentul, terorismul, propaganda răului, pretinde să asigure un viitor mai bun. Toate mijloacele sunt bune pentru a concretiza această utopie a unei lumi perfecte”.

În Rusia, nihiliștii definesc termenii acestei reîntoarceri la puritatea primordială: abolirea claselor, egalitatea sexelor, punerea în comun a pământurilor și a tuturor bogățiilor, suprimarea granițelor. Actul terorist nu este, în această perspectivă – ca în gândirea lui Naciaev – decât „un șoc sortit să scoată poporul din apatia sa, creând un act irevocabil“. V. I. Lenin și ulterior Ernesto Che Guevara au văzut în terorism un serios obstacol în calea luptei revoluționare, deoarece el provoacă represiune și este prin urmare, o amenințare pentru desfășurarea activității revoluționare. Guevara s-a pronunțat ferm împotriva asasinatelor oarbe, nediscriminatorii, deoarece acestea vizează inocenți și vieți utile revoluției. Terorismul, spunea el, este „o armă negativă deoarece produce rezultate diametral opuse cauzei revoluționare”.

Ca geneză, terorismul contemporan provine din Noua Stângă, desprinsă din stânga leninistă pe care a acuzat-o de pierderea spiritului revoluționar. Ea s-a pronunțat de la început fără echivoc, pentru violență, susținând că acțiunile violente sunt cele care duc la apariția și dezvoltarea premiselor revoluției. Prima manifestare în plan ideologic a terorismului contemporan este Mai 1968, care a constituit sursa unui număr de organizații de factură marxist-leninistă care s-au ridicat împotriva prezenței americane în Europa, a americanismului, imperialismului occidental și sistemului capitalist, militând pentru revoluție și socialism.

O atracție deosebită pentru terorism, în perioada contemporană, se observă în țările lumii a treia, motivația pentru activitatea teroristă constând în ideea de a atrage atenția asupra necesității de a ajutora aceste popoare, victime ale imperialismelor contemporane. Trebuie precizat, de asemenea, că terorismul clasic contemporan are caracterul unei mișcări de neadaptare socială, contestatară.

Sub aspectul ideilor, este un amestec al conceptelor preluate de la Marx, Lenin, Mao și de la anarhiști, iar din declarațiile diferitelor organizații rezultă confuzia și răstălmăcirea acestora, numitorul comun fiind proclamarea violenței ca unică soluție. Ceea ce caracteriza organizațiile teroriste din întreaga lume în perioada postbelică era incapacitatea lor de a propune un program politic coerent, o perspectivă pentru viitor.

Trebuie menționat faptul că, totuși, ideologia nu joacă un rol foarte important. Chiar și atunci când este prezentă ea poate fi asociată politicii de stânga, dar aceasta nu este decât o fațadă. A pretinde că masele populare sunt incapabile să se elibereze fără ajutorul unei mici minorități care va acționa pentru ele sau care le va furniza cel puțin un detonator este o concepție elitistă, mult îndepărtată de principiile stângii și împărtășită, de asemenea, de dreapta. De aici surprinzătoarea ușurință cu care unii teroriști au trecut de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga.

Totuși nu putem să nu remarcăm sincretismul ideologic al terorismului: un amestec de anarhism (Korpotkin, Proudhon, Malatesta, Godwin – ideea activismului revoluționar, abolirea instituției guvernamentale, negarea legitimității oricărui tip de autoritate, susținerea violenței, a haosului, societatea ideală se poate construi prin recurs la violență, prin distrugerea fizică a societății existente), anarho-comunism (Korpotkin – spiritul de cooperare impune înlăturarea instituțiilor coercitive, susține libertatea și egalitatea și se pronunță împotriva guvernului), anarho-sindicalism (cei care decid sunt indivizii, înlăturarea coerciției și preluarea deciziei la nivel macro de către muncitori va conduce la funcționarea unei societăți viabile), trotkism (ideea de revoluție mondială), leninism (statul este un instrument de dominație, lupta de clasă ca mijloc politic, militarizarea luptei de clasă – dușmanul nu trebuie combătut, ci distrus din punct de vedere fizic, declararea unui război deschis imperialimului, ideii promovate de Brigăzile Roșii etc.), guevarism (lupta de gherilă, terorismul fiind considerat ca o cale de realizare a strategiei revoluționare, experiența revoluțiilor anticoloniale fiind aplicabilă și unor state dezvoltate), nazism (terorism rasial, apartheid-ul), fundamentalism islamic (îndeosebi după colapsul socialismului african).

Aceste fundamente se articulează cu pseudoideile despre justiție și dreptate, libertate socială, politică și națională, lupta împotriva conspirației mondiale, a acelui centru de decizie mondial care dictează din umbră tot ce se petrece în această lume, în viața economică, politică etc. Pentru ei nu există deosebire între dictaturile de tip latino-american sau fascist și democrațiile de tip liberal, deci dușmanul este omniprezent.

Scopul general al acțiunilor teroriste constă în dezorganizarea societății. Prin activitatea lui, „teroristul urmărește să împingă societatea spre revoluție, dar nu așteaptă apariția stării revoluționare, ci o provoacă încercând să convingă lumea să nu mai aibă încredere în orânduirea respectivă, în modul de viață existent“.

b#%l!^+a?

2.4. Terorismul internațional

Terorismul a devenit în zilele noastre internațional sau transnațional prin faptul că au apărut organizații și grupări teroriste care, prin metodele folosite și întinderea acțiunilor pe care le întreprind, depășesc frontierele unei țări, includ naționalități din diferite state. După cum sublinia autorul francez George Levasseur, „o sursă importantă a terorismului internațional cu caracter politic rezidă mai ales în recrudescența mișcărilor iredentiste“.

Mai mult, se constată o anumită tendință de coalizare și chiar de unificare a grupărilor teroriste, în special a celor din Europa Occidentală.

Internaționalizarea terorismului este urmată de extinderea zonelor sale de acțiune, ca și de schimbări calitative în metode de acțiune. Ca orice formă de terorism, cel internațional recurge la același gen de acțiuni: asasinate, răpiri, lansări de bombe, atacuri armate, amenințări, acte care pe plan general sunt calificate drept criminale. Din 1968 și până în 1989 se poate estima că și-au pierdut viața, în urma unor acte teroriste cu caracter internațional, peste 4.000 de persoane și au fost rănite peste 20.000. Tinzând să se internaționalizeze, terorismul a devenit o gravă amenințare la adresa păcii și înțelegerii între popoare. El dezvoltă, prin acțiunile sale, neîncrederea și chiar ostilitatea atunci când apare ca fiind susținut, subvenționat sau organizat în scopuri agresive, de diversiune, de destabilizare națională și internațională. Internaționalizarea terorismului pune în cauză nu numai ordinea internг a unui stat, dar onsгєi relațiile acestuia cu alte state. Refugierea autorilor actelor de terorism pe teritoriul altor state duce la complicații în relațiile internaționale

„Terorismul internațional, concluziona o reuniune de specialiști, reprezintă utilizarea sau amenințarea cu utilizarea unei violențe, ce creează o stare generalizată de teamă în scopuri politice, de către un individ sau un grup atunci când el acționează în favoarea sau împotriva unei autorități guvernamentale, când asemenea acțiuni urmăresc să influențeze atitudinea și comportamentul unui grup social mai cuprinzător decât victimele imediate și când prin naționalitatea sau legăturile externe ale autorilor, localizarea lor, natura victimelor lor, instituționale sau umane, sau mecanismul de înfăptuire, ramificațiile lor depășesc frontierele naționale ale unui stat“.

2.5. Terorismul de stat

Escaladarea continuă a fenomenului terorist în țările occidentale a obligat guvernele să-și concentreze mai mult atenția asupra acestui fenomen complex în vederea stăvilirii și chiar eradicării lui. Studiindu-i evoluția, analizându-l sub multiplele sale aspecte, analiștii fenomenului au ajuns la concluzia că terorismul internațional a intrat deja într-o nouă fază sau, cum se mai spune, a căpătat o nouă formă, cea a terorismului de stat, pe care unii analiști francezi îl denumesc „terorism internațional de stat“, iar cei americani „terorism girat de către state“.

Evident, se operează astfel cu un concept nou, folosit tot mai frecvent în abordarea fenomenului terorist internațional, prin care se desemnează folosirea violenței, a terorii de către state, în raporturile conflictuale sau antagonice dintre ele, în scopul obținerii unor avantaje de ordin politic, economic, social, militar sau de altă natură. Unii teoreticieni, între care și cei iugoslavi, asociază terorismul de stat cu politica de forță a fostelor mari puteri coloniale, în timp ce analiștii occidentali susțin aproape contrariul: terorismul de stat „lovește înainte de toate democrațiile“.

Pentru toți analiștii și teoreticienii este, însă, clar că terorismul de stat, ca reflectare a opoziției dintre ideologii, constituie cea mai periculoasă formă de terorism internațional, de natură să afecteze grav stabilitatea și pacea pe plan mondial.

Din analiza evenimentelor legate de situația din Orientul Apropiat și Mijlociu a rezultat că amplificarea terorismului în/și legat de această regiune a lumii este direct marcată „de apariția terorismului de stat ca o nouă armă, prin care state ca Iran, Libia, Israel și chiar Siria urmăresc atingerea unor scopuri politice și militare pe care nu le pot atinge pe alte căi“.

2.6. 11 septembrie 2001 – cauze și consecințe

Ceva care a schimbat definitiv lumea s-a întâmplat în dimineața aceea de 11 septembrie, pe cerul senin al Occidentului. Ceva poate nu prea clar, dar perceput imediat de comunitatea mondială ca un fapt destinat să marcheze începutul unei schimbări epocale. Nu era nevoie de analize teoretice, politice sau morale. Pentru toată lumea era suficientă imaginea transmisă de rețelele de televiziune, cu cele două Boeing-uri b#%l!^+a?străpungând Turnurile Gemene ca pe niște construcții din nisip, transformându-le în torțe înspăimântătoare de foc și fum, pentru a-și da seama în cel mai dureros mod că Apocalipsa, așa cum a fost imaginată de spiritul occidental de-a lungul secolelor, putea, în cele din urmă, să se dezlănțuie pe fața pământului.

Odată cu groaza pierderii a mii și mii de vieți omenești, întreaga omenire a înțeles, chiar dacă în mod inconștient, că sensul adânc al acelor imagini era cu totul altul: confruntarea între două sisteme mondiale care mult timp s-au privit de la distanță, s-au luptat între ele și au profitat pe rând unul de altul, până au ajuns la această înfruntare directă. Nu este vorba doar de lumea occidental creștină pe de o parte și de Islam pe de altă parte: cele două sisteme mondiale, care s-au înfruntat în impactul ucigător cu Turnurile Gemene sunt lumea bogăției, a unei culturi înfloritoare, a individualismului, a progresului și a eficienței pe de o parte și lumea sărăciei, a marginalizării, a dependenței de alte forțe, pe de altă parte.

Evenimentele care au avut loc în Statele Unite pe 11 septembrie 2001 au făcut obiectul unei uriașe desfășurări mediatice. Din acest punct de vedere, al ecoului mediatic, autorii crimelor au obținut cel mai mare succes din istoria terorismului. 11 septembrie 2001 ne confirmă faptul că permanenta căutare de noi ținte este o caracteristică intrinsecă a terorismului, la fel ca și căutarea de noi metode de atac. Acțiunile teroriste se întemeiază pe atentatele anterioare. Ele trag învățăminte din acestea, le analizează reușitele și nereușitele – nu sunt, deci, niște apariții sui generis.

Este adevărat că atentatele din 11 septembrie sunt de o noutate esențială în ceea ce privește numărul victimelor: peste 5.000 de morți instantaneu și probabil alte zeci de mii de persoane prin efectele panicii (sinucideri, crize cardiace, supradoze accidentale de medicamente, asasinate contra persoanelor asimilate teroriștilor din punct de vedere etnic) sau recesiunea economică produsă. Dar, în rest, aceste acțiuni au făcut ceva nou din lucruri vechi: pilotarea avioanelor de către teroriști nu este o premieră; la mijlocul anilor ’80, un Boeing 747, deturnat în Orientul Apropiat, a fost pilotat de către un terorist.

Ca daune provocate, acțiunile Al Qaida vizează în primul rând pierderi de vieți omenești (și în special americane), mai degrabă decât distrugeri materiale. Această practică se distinge de cele ale altor organizații politice care au recurs la atentate cu bombe (cele corsicane, de exemplu). Cu siguranță, numărul de victime din 11 septembrie 2001 (peste 5.000 de morți) arată caracterul său unic, comparativ cu alte atentate ucigașe comise de diverse organizații. O ultimă caracteristică – acțiunile întreprinse de nebuloasa care gravitează în jurul grupării Al Qaida nu sunt niciodată revendicate. Dimpotrivă, sunt folosite nume false cu scopul de a putea nega ulterior orice eventuală acuzație.

2.7. Bioterorismul – formă a terorismului secolului XXI

Terorismul este vizibil mai ales prin consecințele sale cele mai spectaculoase și mai mediatizate, prin rezultatele sale manifeste. În cazul armelor biologice, inamicul este tăcut, ascuns, aproape imposibil de identificat. Poate fi chiar cel de lângă tine, care este un posibil purtător de virus, poate fi următorul plic pe care îl deschizi. Nu știi de unde a plecat lovitura, dacă cel care te atacă s-a oprit sau continuă, nu știi de cine să te aperi.

Din nefericire, mintea omenească poate da dovadă de foarte multă ingeniozitate atunci când trebuie să găsească mijloace de infestare sau distrugere biologică în masă. Deși se utilizau arme biologice încă din timpul celor două războaie mondiale, totuși interesul legat de prepararea substanțelor care pot ucide sau îmbolnăvi rapid mii de oameni a crescut vertiginos în perioada Războiului Rece, când s-au perfecționat tehnicile de obținere și răspândire a acestor ucigași nevăzuți. „Aparent, Convenția internațională privind armele biologice (Biological Weapons Convention), semnată în 1972, a pus capăt oficial acestor cercetări periculoase, însă, în realitate ele au continuat nestigherit“.

Armele biologice mai sunt denumite și bomba atomică a săracului, întrucât ele pot fi produse și de țări sau grupări care nu dispun de banii și cunoștințele necesare pentru fabricarea bombei atomice. De altfel, armele biologice reprezintă o serie de avantaje pentru cei care le utilizează, chiar și un microb fiind suficient pentru declanșarea unei epidemii. Armele biologice prezintă și dezavantaje pentru cei care le produc, concretizate prin dificultatea protejării persoanelor care lucrează în procesul de producție, frecvența apariției unor defecte de fabricație și a accidentelor, probleme legate de înmagazinarea substanțelor, precum și lansarea lor la țintă.

Aproape 25 de tentative de utilizare a agenților biologici sau chimici mortali sunt citate în literatura de specialitate accesibilă tuturor, mergând de la simpla amenințare până la tentative serioase.

Cazurile cunoscute ca cele mai neliniștitoare au fost cu siguranță următoarele:

– în 1972, la Chicago, un extremist de dreapta a fost arestat pentru posesia a 35-40 de kg de culturi cu virus de tifoidă. El intenționa să le deverseze în rezervoarele de apă ale orașului „cu scopul de a crea o nou rasă de stăpâni“; b#%l!^+a?

– în 1976, niște scrisori au fost trimise în mod misterios primarilor unor orașe americane. Lipiciul plicurilor conținea germeni mortali;

– în 1983, poliția americană aresta doi frați aflați în posesia câtorva duzini de grame de agenți biologici mortali;

– în ianuarie 1994, Frontul pentru eliberarea animalelor britanice transmitea prin poștă diferite plicuri conținând rămășițele unei seringi infestate cu virusul HIV;

– în februarie 1995, Douglas Baker a fost primul condamnat pe baza legii americane antiteroriste din 1989 privind armele biologice;

– rutina laboratoarelor poate face câteodată ușoară deturnarea culturilor microbiene în scopuri criminale. În septembrie 1984, o fiolă conținând o cultură de tetanus a fost decongelată și trimisă prin poștă în suburbiile New York-ului.

Profesorul Danny Soham, de la Universitatea Bar Illan din Tel Aviv, afirma într-un interviu, că ne vom confrunta în viitor cu două posibilități îngrijorătoare. Una ar fi eventualitatea ca teroriștii să treacă de la utilizarea sporilor de antrax la agenți patogeni ai unor boli cumplite, cum este ciuma sau Ebola. Cea de a doua posibilitate ar fi schimbarea modului în care acționează teroriștii – nu vor mai trimite plicuri cu spori de antrax, ci vor contamina sistemele de aerisire ale unor clădiri sau vor pulveriza agenți patogeni de la bordul unor avioane. Deocamdată nimeni nu poate anticipa în ce direcție se vor orienta acțiunile teroriștilor.

În cadrul unei societăți libere, democratice, cetățenii nu simt nevoia de a se înarma individual pentru a-și asigura protecția. Apărarea vieții și proprietății acestora reprezintă, în mod normal, apanajul statului. Există însă cazuri în care unele guverne, confruntate cu atacuri teroriste de mare anvergură, nu mai sunt în măsură să-și îndeplinească îndatoririle pe linie de securitate față de proprii cetățeni. Terorismul a impus chiar o regândire a conținutului interesului național și a modalităților sale de promovare și apărare; este de fapt o reactivare și generalizare a realismului politic de tip american. Terorismul a devenit și un pretext al marilor puteri de a-și disputa zonele de influență geopolitică (vezi infiltrarea SUA în Balcani și în inima Asiei), iar terorismul tradițional tinde să se transforme într-un terorism de stat. Terorismul a determinat mutații și în strategia de securitate a statelor și organizațiilor de tip militar (NATO). Terorismul a determinat o schimbare a concepției privind poziția și rolul instituției militare față de acest fenomen cu grad mare de risc și pericol social; considerat ca forma actuală de continuare politică a războiului cu alte mijloace, terorismul a impus regândirea structurilor și înzestrărilor forțelor militare, înființarea unor unități mobile, de tip comando, dotate cu armament sofisticat și aparatură de comunicații de ultimă oră, capabile să desfășoare independent acțiuni de anihilare a grupurilor teroriste în orice punct al globului.

Pe de o parte globalizarea amplifică și posibilitățile de manifestare a terorismului, pe de altă parte, acest fenomen creează o motivație nouă a solidarizării la scară mondială a statelor democratice în procesul de combatere a acestui flagel. Terorismul actual este, în opinia noastră, unul etnocratic, motivațiile etnice prevalează celor religioase (vezi ETA, IRA, Hamas-ul); aduce în atenția lumii un alt profil al teroristului: ignorantul fanatic a fost înlocuit cu individul care reușește o sinteză între îndoctrinare, fanatism, pregătirea științifică și tehnica de vârf (vezi Anexa nr. 1).

CAPITOLUL 3. REGIMURI INTERNAȚIONALE

DE SECURITATE ȘI MENȚINERE A PĂCII

Organizațiile internaționale reprezintă elemente relativ noi ale sistemului mondial. Au luat naștere în timpul secolului XIX, au devenit importante în cursul următorului secol, iar după anul 1945, numărul lor a crescut semnificativ, în special la nivel regional și subregional. Fie că este vorba despre ONU , fie despre UE, organizațiile internaționale nu reprezintă nici o continuare cu alte mijloace a politicilor de forță tradiționale, după cum afirmă unii teoreticieni, parafrazându-l pe Clausewitz, nici expresia unui proces de evoluție la un nou nivel, acela al superstatului global sau regional. Organizațiile internaționale permit statelor să abordeze împreună problemele comune, în cadrul unui proces decizional colectiv, chiar dacă unele dintre ele, de fapt, divid în loc să unifice. Cooperarea internațională multilaterală constituie fundamentul unui sistem mondial stabil.

În prezent, în domeniul securității este resimțită o nevoie acută de o astfel de cooperare, dat fiind faptul că natura complexă a amenințărilor cu care ne confruntăm necesită o abordare coordonată și utilizarea unor resurse, ce cu greu pot fi puse la dispoziție de către un singur guvern. De la apariția primelor forme de organizații internaționale, modificările caracteristicilor mediului de securitate au determinat și transformarea acestora, în special în cazul celor care activează în domeniul securității.

Perioada sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI a influențat și a modificat considerabil profilul organizațiilor internaționale de securitate, atât din punct de vedere al adaptării strategiilor la provocările mediului de securitate (NATO, UE, ONU, OSCE etc.), cât și al sporirii numărului de membri (NATO și UE).

În lupta împotriva terorismului internațional, organizații precum Uniunea Europeană, Organizația Națiunilor Unite sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa nu s-au rezumat doar la elaborarea unor documente, ci au analizat și au implementat modalități de cooperare în lupta împotriva terorismului internațional, în timp ce altele (CSI, GUAM, CENCOOP, SEECP etc.) nu și-au mai făcut auzită vocea pe scena internațională cu aceeași forță ca în anii precedenți.

3.1. Diagrama studiilor de securitate

Diagrama studiilor de securitate se bazează pe următoarele concepte:

– acceptarea ipotezei realiste a sistemului internațional anarhic;

– amendarea ipotezei politicii de putere cu teoria liberală a interdependenței;

– acceptarea influențelor procesului de globalizare, sub forma creșterii șanselor pentru pace, concomitent cu apariția vulnerabilităților și riscurilor;

– introducerea în domeniu a unor dimensiuni relevante pentru securitate (națiune, identitate, religie, migrație, terorism, risc etc.);

– înțelegerea securității ca proces de construcție socială (identificare, definire, securizare a unei vulnerabilități, risc sau amenințare) – securizarea (securitization) presupune un proces de implicare socială, similar procesului politic, cu implicarea publicului;

– securitatea nu este obiectiv definit ci social construit;

– abordarea securității pe sectoare (politic, militar, economic, societal, de mediu), pe complexe de securitate regională, pe regimuri de securitate internațională și pe sistemul internațional ca întreg;

– în abordarea tradițională (TSS, Figura nr. 3.1.), securitatea este obiectiv definită, îndeosebi pe latura militar-strategică;

– în abordarea critică (CSS, Figura nr. 3.1.), securitatea este definită subiectiv, de către actorii sociali, în funcție de percepțiile și interesele lor;

– școala constructivistă (Barry Buzan) consideră că agenda de securitate este construită prin actele de securizare, acte ce reprezintă forme ale practicii sociale – agenda este construită pe ambele căi (obiectivă, de către structurile de stat și subiectivă, de către actorii sociali: public, organizații, presă);

– diagrama din Figura nr. 3.1 ilustrează ipotezele securității descrise anterior: abordarea tradițională este obiectivistă (nu ține cont de socializarea riscurilor) sau absolutistă, militaristă, bazată pe putere; abordarea constructivistă este pragmatică, înțelege securitatea ca o construcție socială rezultată din jocul actorilor sociali. Între aceste două modele se derulează securitatea.

b#%l!^+a?

Figura nr. 3.1. Diagrama studiilor de securitate

Sursa:  Sava Ionel Nicu, SUPORT DE CURS Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005

Securitatea din perspectiva tradițională este înțeleasă ca artă militară, pentru că războiul este, la rândul său, înțeles ca o funcție principală și permanentă a statului. Pacea este percepută ca o stare intermediară între războaie, starea naturală fiind cea de război încât, în abordarea tradițională a secolului al XIX-lea, securitatea unui stat se putea obține numai printr-o pregătire permanentă pentru război.

Faptul că educația millitară se adresa îndeosebi elitei, iar o bună parte a elitei se ocupa numai de administrarea chestiunilor legate de război și pregătirea războiului, domeniul a fost denumit artă militară. Practic, educația specifică, inspirația marilor comandanți, devotamentul și disciplina trupelor, conducerea operațiilor concurau la punerea în aplicare a principiilor artei militare pentru obținerea victoriei în război și asigurarea, în acest fel, a securității. Mai târziu, când tehnologia avansată și managementul au pătruns în afacerile militare, victoria în război a depins mai puțin de educația și inspirația comandanților și mai mult de calcularea și planificarea statelor majore și precizia echipamentelor.

În abordarea tradițională a securității, creșterea securității unui actor înseamnă, de multe ori, diminuarea securității altuia. În perioada războiului rece, dezvoltarea unei tehnologii militare avansate de către una dintre superputeri genera o stare de inferioritate militară celeilalte superputeri. Inițiativa războiul stelelor a SUA a contribuit, în cele din urmă, la prăbușirea URSS. Acesta situație a fost descrisă în studiile de securitate ca dilema securității. O abordare alternativă a studiilor de securitate are în vedere securitatea înțeleasă ca instituire a păcii. Originea studiilor de pace (peace studies) se plaseză la sfârșitul secolului al XVIII-lea în filosofia lui Immanuel Kant, mai precis în studiul acestuia intitulat Das Eterne Frieden (pacea eternă).

În România, avem o primă abordare a problemelor legate de pace și război în sociologia lui Dimitrie Gusti. Pacea definitivă nu se poate decreta prin legi, ea va deveni un fapt în urma evoluției culturii omenești. Dimitrie Gusti a dezvoltat îndeosebi tezele referitoare la cunoașterea și înțelegerea reciprocă între popoare, precum și pe cele ce priveau organizarea păcii și muncii sociale internaționale.

Cercetarea realității sociale naționale pentru “a întemeia politica națiunii, adică știința mijloacelor prin care națiunea va putea realiza idealul național”, el a ajuns la afirmarea necesității constituirii „științei națiunilor”, care trebuie să se întemeieze pe o cercetare sistematică a fenomenelor, cu scopul de a cunoaște nu numai starea socială din fiecare țară, ci și nevoile și aspirațiile popoarelor acestor țări.

O mai bună cunoștință a Națiunilor despre ele însele va aduce după sine o mai buna cunoaștere și înțelegere a intereselor lor sociale și economice și a aspirațiilor lor etnice, și deci o solidă cimentare a Unității lor. Fiecare națiune se leagă cu alte națiuni pentru interese comune, care duc fie la colaborare, fie la concurență și ne dau aspectul vieții internaționale.

Internaționalimul adevărat nu desființează națiunile, ci le privește doar în raporturile dintre ele. Națiunile laolaltă, în eforturile lor comune pe căile civilizației, dau naștere umanității, nu în sensul antinaționalist, al umanitariștilor fără patrie, ci în sensul naționalist, ca realitate care reflectă ființa națiunilor și energia creatoare a lor. Dincolo de națiuni nu se iveste umanitatea ca o lume de sine stătătoare, ci umanitatea ca totalitate a națiunilor, ca armonie a ființelor naționale originale, specifice. Acesta este mesajul lui Dimitrie Gusti în perioada interbelică relativ la fenomenul războiului. De precizat că, alături de Gusti, și alți sociologi sunt preocupați de chestiunile fundamentale ale păcii și războiului. Printre alții, Traian Brăileanu la Cernăuți traduce și publică în limba română lucrarea lui Immanuel Kant Das Eterne Frieden, lucrare care a inspirat întrega literatură a studiilor de pace de mai târziu.

Organizațiile internaționale reprezintă cele mai importante forțe în coordonarea acțiunilor și cooperare în domenii precum cel politic, economic, social, militar sau cultural. Exceptând statele-națiune, ce stau la baza sistemului mondial, organizațiile internaționale constituie cei mai însemnați participanți în cadrul acestuia. Creșterea numărului organizațiilor internaționale a fost favorizată de sporirea rețelelor politice, economice și financiare de state-națiune, în special în perioada de început a Europei moderne.

Diviziunea sistemului internațional din anii 1910 și 1930 și distrugerile cauzate de cele două războaie mondiale au convins comunitatea internațională de necesitatea stabilirii unei noi ordini universale bazate pe cooperare. Pilonii acesteia au fost construiți prin Carta Atlantică, din anul 1941, conferințele de la Dumbarton Oaks și Bretton Woods (1944) și, cel mai important, prin crearea Națiunilor Unite (1945).

Războiul Rece a întrerupt visul noii ordini mondiale prin cooperare, urmând peste patru decenii de diviziune bipolară. Totuși, începând cu anii ’70, s-a înregistrat o revigorare a multilateralismului, sub forma procesului de la Helsinki (1975), despre care se afirmă că a contribuit la dezintegrarea Cortinei de Fier. Ulterior acestui moment, organizațiile internaționale și-au recăpătat rolul de forumuri de consultare, mediere și arbitrare, simultan cu dezvoltarea unei lumi mult mai fragmentate din punct de vedere politic și cultural, caracterizate atât de cursa pentru înarmare, cât și de accentuarea globalizării. Sfârșitul conflictului Est – Vest și realinierea graduală a Europei Estice la cea Occidentală au condus la formarea unor noi organizații și instituții internaționale.

Clasificarea organizațiilor internaționale poate fi făcută și în funcție de obiectul de interes, putând avea astfel următoarele domenii de acțiune:

– ajutor umanitar; schimb cultural; pace și dezarmare; sprijin pentru dezvoltare; drepturile omului; mediu;

– securitate și pace; comerț și alte activități economice; bunăstare socială și drepturile omului;

– cultură și recreere; educație și cercetare; sănătate; servicii sociale; mediu; dezvoltare și condiții de locuire; legislație și politici; filantropie și voluntariat; activități internaționale; religie; afaceri, asociații profesionale și sindicate; grupuri neclasificate.

Un alt tip de clasificare este cel propus de Volker Rittberger și Bernhard Zangl, în care este corelat criteriul tip membri cu cel al competențelor.

În ceea ce privește membrii, participarea poate fi universală sau restricționată pe criterii geografice, economice sau culturale. Introducând criteriul competențelor, unde avem de-a face cu o scală de la organizații comprehensive la cele cu sarcini precise și specifice, rezultă o matrice cu patru tipuri de organizații internaționale. (Figura nr. 3.2.)

Figura nr. 3.2. Matricea Rittberger & Zangl

Sursa:  Popa Vasile, Sarcinschi Alexandra, Perspective în evoluția

organizațiilor internaționale de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I” București, 2007, pag. 13

Acestea constituie scheme de clasificare folositoare, întrucât ajută la filtrarea celor peste 55.000 de organizații internaționale identificate de către specialiștii Uniunii Asociațiilor Internaționale.

Dintre organizațiile internaționale, cele de securitate sunt aparținătoare în special de sfera guvernamentală, mai exact fac parte dintre primele tipuri convenționale identificate de către acestea:

– federații de organizații și organizații cu participare universală: ONU;

– organizații cu participare intercontinentală: NATO, OSCE (include și participanți de pe continentul nord-american) etc.; b#%l!^+a?

– organizații cu participare regională: UE, GUAM, etc.

Din punctul de vedere al teoriei aplicate în analiza organizațiilor internaționale, realismul și neorealismul nu acordă importanță existenței organizațiilor internaționale de securitate, acestea fiind considerate doar modalități de camuflare a intereselor statelor sau forumuri necesare obținerii acordului asupra anumitor aspecte de securitate al statelor mai slabe. De asemenea, se consideră că organizațiile internaționale nu au nici o influență asupra comportamentului marilor puteri, acestea din urmă preferând acțiunea unilaterală. Din perspectiva neorealistă, există un singur tip de organizație, anume alianța, fiind respins tocmai criteriul eficienței organizațiilor internaționale.

În ceea ce privește criteriul durabilității, ambele curente îl consideră irelevant și, chiar dacă o astfel de organizație durează în timp, ea este privită ca fiind lipsită de conținut. În sistemul internațional actual, organizațiile de securitate sunt considerate pe drept cuvânt comunități de securitate. Acest concept a fost dezvoltat în anul 1957 de către Karl Deutsch, care l-a definit drept un grup ce a devenit integrat, dobândind un simț al comunității însoțit de practici instituționale formale sau informale suficient de puternice pentru a asigura activitatea pașnică a membrilor grupului pe o perioadă de timp lungă.

3.2. Operațiuni ONU de menținere a păcii

Istoric

România a început să participe la operațiuni ONU de menținere a păcii în aprilie 1991, cu 10 ofițeri observatori militari, la Misiunea de Observare din Irak-Kuweit (UNIKOM). După reducerea Forței UNIKOM, în mai 1996, cinci ofițeri români mai participă în prezent la această misiune.

În perioada iunie 1993-octombrie 1994, România a participat la Misiunea de Observare ONU din Somalia (UNOSOM-II) cu un Spital militar de campanie (50 paturi, 236 total personal, din care 90 medical).

De la 26 mai 1995, până în iunie 1997, 36 ofiteri de stat major și polițiști militari, un Batalion de infanterie (751 militari) și un Spital militar de campanie (40 paturi, 110 total personal, din care 45, medical) au participat la Misiunea Națiunilor Unite de Verificare în Angola-UNAVEM III.

După retragerea forței UNAVEM, în iunie-august 1997, o subunitate de infanterie (156 militari) a fost menținută în Angola, cu rol de Forța de Reacție Rapidă (ROMRRF), având misiunea să asigure securitatea personalului ONU, pe timpul transformării misiunii de verificare (UNAVEM) în misiune de observare (MONUA), potrivit rezoluției Consiliului de Securitate.

În continuare, 138 militari români, dintre cei 156, au fost menținuți în Angola, în Regiunea de nord-est (Saurimo), ca forță cu misiuni speciale (Task Force) – ROMMTF, pana la decizia Consiliului de Securitate, de retragere a misiunii, la 28 februarie 1999. Ulterior (aprilie 1999), această subunitate a fost redislocată la Luanda unde a asigurat securitatea personalului și patrimoniului ONU din Angola, pe timpul lichidării tehnice a MONUA. La 26 august 1999, încheindu-și misiunea, contingentul românesc a fost repatriat.

În iunie 1998, România a debutat și în participarea cu ofițeri de poliție civilă la operațiuni de menținere a păcii, prin desfășurarea unui grup de 10 polițiști la Forța Internațională de Poliție (IPTF) din cadrul Misiunea ONU din Bosnia-Hertegovina (UNMIBH).

În decembrie 1998, respectiv martie 1999, contingentul românesc de poliție IPTF/UNMIBH a fost completat cu încă 10 ofițeri, ajungând la 20 oameni, din care doi au fost detașați, în iunie 1999, la Forța de Poliție aprobată de Consiliul de Securitate pentru Misiunea de Administrație Interimară a ONU în Kosovo (UN PK/UNMIK), la care, în iulie 1999, a mai fost desfășurat un grup de 24 polițiști, totalul ajungând la 26 oameni și un ofițer militar (MApN) de legătura între UNMIK și Forța NATO-OSCE din Kosovo (KFOR).

În august și noiembrie 1999, ONU a solicitat ca România să mai desfășoare 44 ofițeri de poliție UNMIK, astfel ca totalul contingentului românesc de polițiști din Kosovo să ajungă la 70.

Un prim grup de 21 ofițeri a fost selecționat și pregătit de către MI/IGP. În decembrie 1999, 20 dintre aceștia au completat grupul de polițiști români din Kosovo.

În octombrie-noiembrie 1999, MApN a desfășurat 5 Ofiteri de Legătura la Misiunea Națiunilor Unite de Observare în R.D.Congo (MONUC). La cererea ONU pentru această misiune au mai fost oferiți 10 ofiteri, observatori militari. Dintre aceștia, până în prezent, au fost desfășurați 12 – ultimii la 22 mai 2000.

La 23 septembrie 1998, România a devenit al 18-lea stat membru ONU, dintre cele 80 care au aderat la Sistemul Aranjamentelor de Forțe de Menținere a Păcii în b#%l!^+a?Așteptare (UN Stand-by Arrangements), care a semnat Memorandumul de Înțelegere cu Națiunile Unite în acest domeniu. Ulterior (3 decembrie 1999), a devenit membru deplin al SHIRBRIG (Brigada Multinațională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Forțelor ONU în Așteptare). În același timp, pe plan regional, a aderat la inițiativele central și sud-est europene de întărire a păcii: CENCOOP și SEEBRIG.

Începând din aprilie 1991 și până în prezent, România a participat la 6 misiuni ONU de menținere a păcii, cu peste 6000 militari și polițiști civili (Observatori Militari, Ofițeri de stat major, Ofiteri de Legătura, Poliție Militară, trupe de infanterie, spitale de campanie) situându-se timp de 2 ani (septembrie 1995-iulie 1997) pe locurile 8-12 în lista celor 75-76 state membre contributoare la Operațiuni ONU de menținere a păcii, cu efective desfășurate simultan de peste 900 căști albastre. Pentru aceste prestații, Statul român a incasat de la ONU, până la 31 decembrie 1999, 34.368.352,68 $ și mai are de primit 15 milioane $.

3.3. Evoluții majore în sistemul operațiunilor ONU de menținere a păcii

Cea mai semnificativă evoluție în domeniul operatiunilor ONU de menținere a păcii o constituie amploarea fără precedent a parteneriatului Națiunilor Unite cu organismele regionale și subregionale de securitate, concretizată în stabilirea a două misiuni, în Timorul de Est (UNTAET) și Kosovo (UNMIK) și în revizuirea misiunilor de observare stabilite anterior în spațiul african: Republica Democratică Congo (UNMOC) și Sierra Leone (UNOMSIL/UNAMSIL), toate având mandate complexe, în cadrul cărora ponderea forțelor au constituit-o componențele civile. Aceasta a determinat o schimbare de fond a imaginii acestor operațiuni care – obligate să facă față crizelor intrastatale complexe cu care se confruntă comunitatea internațională în prezent – și-au accentuat caracterul multidisciplinar: politic, umanitar, de afaceri civile, asistență electorală, poliție civilă, refacerea administrațiilor, dezvoltare economică, deminări etc.. Componența militară ONU continuă să asigure, în special, misiuni de observare, de legătura cu forțele organizațiilor de securitate din spațiul geografic respectiv, de protecție, de monitorizare a aplicării acordurilor de incetare a focului și a măsurilor de dezarmare, demobilizare și de reincadrare a foștilor combatanți. În acest context, definirea legitimitații intervențiilor umanitare, intrarea în vigoare a Convenției privind securitatea personalului Națiunilor Unite și asociat (ianuarie 1999) și aplicarea în operațiunile de menținere a păcii a normelor de Drept Umanitar Internațional au dominat tematica dezbaterilor din Consiliul de Securitate, precum și în Comitetul Special pentru operațiuni de menținere a păcii.

Prin intermediul Departamentului pentru Operațiuni de menținere a păcii s-a inițiat procesul de constituire a proiectului bazat pe principii și linii directoare specifice pivind rolul și funcțiile poliției civile în operațiunile de menținere a păcii, pornind tocmai de la rolul cheie jucat de poliția civilă în noile misiuni, cum ar fi Kosovo sau Timorul de Est. Pentru prima dată de la începutul participării la asemenea operațiuni, forțele românești au cuprins toate categoriile de personal: ofițeri de stat major și de legătura, observatori militari, politie militară, trupe de infanterie, monitori de poliție civilă, specialiști civili în administrație, drept și în monitorizarea proceselor electorale.

Din trimestrul I/1999, doi ofițeri romani au fost angajați pe posturi de funcționari militari internaționali în Secretariatul ONU, la Departamentul Operațiunilor de Menținere a Păcii (DPKO). România are ofițeri în unitățile de analiză și de strategie din cadrul Secretariatului ONU, lor li s-a mai adăugat un al treilea ofițer român. Totodată, România a fost admisă ca membru în toate nivelurile de participare la sistemul SHIRBRIG (UN Stand-by Forces High Readiness Brigade), inclusiv în Elementul de planificare (Comandamentul Brigazii).

3.4. Reforma sistemului operațiunilor ONU de menținere a păcii

La data de 21 august 2000, printr-o scrisoare adresată președintelui Adunării generale a ONU și președintelui Consiliului de Securitate, Secretarul general ONU, Kofi Annan, a lansat un program ambițios de reforma a sistemului operațiunilor de menținere a păcii. Programul are la baza raportul intocmit de un grup de experți condus de fostul ministru de externe algerian, Lakhdar Brahimi.

A. Substanța Raportului

Raportul Brahimi prefigurează un program complex de reforma, menit să transforme operațiunile de menținere a păcii dintr-o activitate cu caracter provizoriu, desfășurată la limita minimă a resurselor și cu o organizare precară, într-o funcție principală a ONU, indeplinită în condiții de coerență organizatorică și eficientă. Este avută în vedere institutionalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv și de asistență a statelor implicate în conflicte pentru a trece de la starea conflictuală la pace, cuprinzând: prevenirea crizelor, operațiunile de menținere a păcii, operațiunile de consolidare a păcii. Raportul propune organizarea de misiuni de pace credibile, cu mijloace adecvate, capabile să-și indeplinească mandatul eficient și cu succes. Sunt proiectate mecanisme pentru desfășurarea rapidă a forțelor de pace (în termen de 30 de zile, respectiv 90 de zile pentru operațiuni mai complexe), astfel încât să se intervină oportun și să se prevină reizbucnirea conflictului armat. Raportul prefigurează restructurarea și mărirea aparatului Secretariatului ONU, în special a Departamentului pentru Operatiuni de Menținere a Păcii (DPKO), pentru a-l face apt să conducă eficient operațiuni de pace. Se solicită modificarea sistemului și procedurilor logistice, de achiziții și de finantare pentru a permite desfășurarea rapidă a forțelor în zona noii misiuni. Statele membre ONU sunt solicitate să constituie brigazi multinaționale gen SHIRBRIG și să pregătească specialiști și forțe pentru desfășurarea rapidă, în baza aranjamentelor stand-by. Statele care vor participa cu forte vor fi invitate pentru consultari în Consiliul de Securitate pe durata pregătirii misiunii și adoptării mandatului sau când apare necesitatea modificării mandatului.

Etape parcurse în procesul de implementare a programului de reformă discutarea raportului Brahimi în ședință la vârf a Consiliului de Securitate (6-7 septembrie 2000); -elaborarea planului de implementare a reformei, de către Louise Frechette, secretar general adjunct:

-dezbaterea secvențială, pe domenii, a planului de implementare în comisiile de specialitate (Consiliul de Securitate, Comisia a-IV-a, Comisia a-V-a);

-adoptarea în Adunarea generală a subprogramelor pentru care s-a obținut consensul în comisiile de specialitate și aplicarea acestora (decembrie 2000).

Reforma Consiliului Economic și Social (ECOSOC) inițiată în anul 2012 are ca scop identificarea acțiunilor și a mijloacelor care să facă din ECOSOC un organ proactiv în domeniile economic și social. Reforma managerială, componentă a reformei ECOSOC, e reprezentată de utilizarea mai eficientă a mijloacelor economice și a resurselor umane de care dispune Organizația, în vederea respectării principiilor și realizării obiectivelor specifice. O altă componentă a reformei ECOSOC este realinierea Departamentului pentru Operațiuni de Menținere a Păcii (DPKO), prin crearea unui departament specializat pentru aspectele de logistică a misiunilor ONU pentru menținerea păcii – Departamentul pentru Sprijin.

3.5. Securitatea militară

Amenințările de natură militară ocupă, în mod tradițional, poziția centrală în securitatea națională. Acțiunea militară pune în pericol toate componentele statului: baza fizică (teritoriu) poate fi ocupată (parțial sau total) sau afectată ca ecosistem, structura instituțională poate fi dezmembrată, ideea de stat poate fi subminată. Realizări semnificative din domeniul politic, industrial, cultural, obținute prin eforturile mai multor generații, pot fi anulate prin utilizarea forței.

Suedia în timpul războiului rece s-a aflat în permanență în fața unei astfel de amenințări: vulnerabilă, din cauza așezării sale geografice, lungimii mari a țărmurilor la Marea Baltică, putea deveni obiectul unei agresiuni militare sovietice. Suedia a reușit să evite transformarea acestei vulnerabilități în amenințare printr-o politică de consolidare pe plan intern (pentru reducerea riscului) și o politică de securitate neutră, prin promovarea unei mișcări de pace la nivel mondial, concomitent cu întărirea forței sale militare. Suedia a jucat ambele variante de securitate: o politică internațională de inspirație liberală (neutralitate, mișcare pentru pace) și o strategie de securitate națională de tip realist (forță militară semnificativă). Astfel că, în perioada atât de dificilă a confruntării Est-Vest, securitatea Suediei a fost obținută prin neutralitate strategică, politică de pace pe plan extern și forță militară puternică pe plan intern.

După obținerea independenței în 1877, România a fost expusă ocupației militare la fiecare 30 de ani (1878, 1916, 1945). Aceasta înseamnă că s-a bucurat de pace în perioade scurte de circa 20-30 de ani.

Spațiul de securitate al României, definit de Gheorghe Brătianu, Simion Mehedinți și Ion Conea înainte de cel de-al doilea război mondial, este constituit de

– istmul ponto-baltic către Est (frontiera ce subîntinde distanța dintre Marea Baltică și Marea Neagră, pe linia Nistrului);

– Marea Neagră către Sud-Est, cu accesul liber în strâmtorile Bosfor și Dardanele;

– deschiderea (poarta) Mureșului către Vest;

– linia Dunării către Sud.

Evident este faptul că principalele vulnerabilități ale statului român se constituie în relație cu acest spațiu de securitate.

Revenind la tema securității, de reținut că utilizarea violenței este un prerogativ exclusiv al statului, fiind recunoscută ca singura formă legitimă de angajare a forței în b#%l!^+a?rezolvarea problemelor de securitate internă sau externă (Forțele Armate și Societatea). La Max Weber, statul este definit ca o formă de organizare politică care „în cadrele unui anumit teritoriu … reclamă monopolul legitim al violenței politice organizate”. Când amenințarea la adresa securității este de natură internă, securitatea militară se referă îndeosebi la capacitatea elitei conducătoare de a menține pacea civilă, ntegritatea teritorială și funcționarea instituțiilor. În categoria riscurilor militare de natură internă pot fi enumerate: acțiunile secesioniste, revoltele interne, atacurile teroriste, acțiunile organizațiilor criminale, mișcări anarhiste.

Amenințările militare externe au în vedere relevanța utilizării forței în relațiile internaționale. Este vorba de aspectul ofensiv sau defensiv, de agresiune sau apărare. Când amenințarea este de natură externă, securitatea militară se referă la capacitatea militară a statului de a face față agresiunii. Definirea și construirea capacității militare se face, de obicei, în funcție de vulnerabilități.

3.6. Securitatea politică. Subminarea autorității

Securitatea politică se referă la stabilitatea organizațională a ordinii sociale (Buzan, 1998). Amenințările sunt la adresa suveranității statului. Pentru motive metodologice, securitatea politică se definește aici pentru acele amenințări de natură non-militară. Într-un anume mod, întreaga securitate este politică, pentru că toate vulnerabilitățile, riscurile și amenințările sunt definite pe cale politică.

Securizarea este, așadar, un act politic, prin care un actor (stat) definește ceea ce este relevant pentru securitatea sa. În acest sens, se identifică vulnerabilitățile, se definește politica, se elaborează și se adoptă strategia, se alocă resursele și se trece la aplicare. Referindu-se strict la securitatea politiă, arată că Amenințările politice sunt îndreptate către stabilitatea organizațională a statului.

3.7. Securitatea economică

În majoritatea doctrinelor economice ale capitalismului, ideea de insecuritate este esențială în funcționarea pieței. Esența capitalismului este competiția pe piața liberă și, de aici, insecuritatea acțiunii actorilor economici.

Doctrina economică liberală este serios amendată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o dată cu revoluția americană (când motivul desprinderii de Imperiul Britanic a fost mai degrabă de natură comercială, iar primul act împotriva Londrei nu a fost un act militar, ci unul economic, respectiv aruncarea ceaiului englez în portul New York), la mijlocul secolului al XIX-lea, prin inventarea teoriei protecționiste a lui Fr. Liszt și, mai târziu, în anii 20 ai secolului trecut, prin reinterpretarea teoriei protecționiste de către Mihail Manoilescu. Așadar, teoria insecurității pe piața liberă a fost amendatăde teoriile protecționiste. Mai târziu, în anii 70, teoriile economice ale interdependenței au reconstruit, pe o altă cale, gândirea economică liberală, dar fără a anula complet semnificația protecționismului economic.

Plecând de la aceste premise, ideea securității economice este localizată în interiorul dezbaterii provocate de teoriile relațiilor internaționale bazate pe ipoteza anarhiei internaționale și teoriile economiei politice internaționale, bazate pe structura economică a pieței. Aceasta înseamnă că avem un sistem politic de state și o structura economică internațională, ce funcționează pe principiile pieței. Cei ce promovează ideile mercantiliste (conservatorii) pun înainte politica. Securitatea economică este parte a securității naționale, este politică de stat. Liberalii pun înainte economia și consideră că piața trebuie lasată să opereze liber, fără intervenția politicii de stat. Socialiștii sunt la mijloc, în sensul că atât tentația mercantilistă cât și cea liberalistă trebuie corectate pentru a produce justiție și egalitate socială.

Evident, pe fundalul acestei dezbateri, securitatea economică trebuie redusă la ceea ce este relevant din punct de vedere practic, anume:

a) abilitatea statelor de a menține capacități independente de producție militară într-o piață globală;

b) eventualitatea ca dependența economică de piața globală să fie utilizată pentru atingerea unor scopuri politce;

c) posibilitatea ca piața globală să crească inegalitățile economice dintre state;

d) riscul ca globalizarea economică, ce duce la diminuarea funcțiilor economice ale statului, să genereze efecte perverse, sub forma economiilor subterane, comerțului ilicit, traficului cu tehnologie, afectarea mediului înconjurător;

e) riscul ca economia globală să intre în criză, datorită unui leadership politic slab, instituții internaționale slabe, reacții protecționiste, instabilitate financiară. b#%l!^+a?

3.8. Securitatea societală și securitatea mediului

Agenda de securitate a mediului cuprinde:

a) dereglare a ecosistemului – schimbarea climaterică, pierderea biodiversității, defrișarea pădurilor, deșertificare și alte forme de eroziune a solului, pierderea stratului de ozon, poluarea de orice fel;

b) criză energetică – epuizarea resurselor naturale energetice (lemn, petrol), variate forme de poluare cauzate de producția și distribuția de energie (petrol, nuclear, produse chimice);

c) crize demografice – creștere a populației peste capacitatea de suport a sistemului natural, epidemii, boli, declinul alfabetismului, migrație de masă, sub-urbanizare;

d) criză alimentară – vizibilă în sărăcia endemică (Africa), supraconsum (Vest) și bolile asociate; distrugeri de terenuri agricole și surse de apă;

e) criză economică – inegalități economice, protecția unor economii poluante, instabilitate societală;

f) dezordini civile – includ distrugeri ale mediului din cauza acțiunilor de război și violențe ca urmare a distrugerilor mediului înconjurător.

CAPITOLUL 4. ONU ȘI OSCE

4.1. ONU – Organizația Națiunilor Unite

”Denumirea de Națiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în Declaration by United Nations de la 1 ianuarie 1942, când reprezentanții a 26 de națiuni au exprimat angajamentul guvernelor lor de a continua lupta împreună împotriva Puterilor Axei. ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta Organizației a fost ratificată de China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și de o majoritate a celorlalți semnatari. Ziua ONU este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an.”

Secretarul General al ONU este domnul Ban Ki-moon – Republica Coreea (de la 1 ianuarie 2007), ales de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de cinci ani, reînnoit în iunie 2011. Cel de-al doilea mandat acoperă perioada 1 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2016. Sediul principal al ONU se află la New York (United Nations Headquarters). Alte două sedii majore se află la Geneva (United Nations Office at Geneva), în clădirea fostei Societăți a Națiunilor (Palais des Nations) și la Viena (United Nations Office at Vienna), în cadrul Vienna International Centre.

În ultimii ani, ONU și-a multiplicat activitățile vizând promovarea dialogului intercultural și inter-religios și cooperarea pentru promovarea toleranței, înțelegerii și diversității culturale. Importanți actori din sistemul ONU, precum UNESCO, Alianța Civilizațiilor și FNUAP, lucrează în acest domeniu.

La 17 decembrie 2007, Adunarea Generală a ONU a proclamat anul 2010 drept „Anul Internațional al apropierii între culturi”.

Obiective și principii

Obiectivele ONU, conform Cartei ONU, sunt următoarele:

– să mențină pacea și securitatea internaționale;

– să dezvolte relațiile prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului lor la autodeterminare;

– să realizeze cooperarea internațională în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale;

– să fie un centru pentru armonizarea eforturilor națiunilor în realizarea acestor scopuri comune.

În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU și membrii săi trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele principii:

– egalitatea suverană a tuturor statelor membre;

– îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform Cartei;

– soluționarea diferendele internaționale prin mijloace pașnice;

– abținerea de a recurge la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;

– statele membre trebuie să acorde Organizației asistență în orice acțiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU și să se abțină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere;

– nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizația să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a fiecărui stat.

Documente fundamentale

În 1945, reprezentanții a 50 de țări s-au întâlnit la San Francisco pentru a elabora Carta Națiunilor Unite. Delegații au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentanții Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii la Dumbarton Oaks (SUA) în perioada august – octombrie 1944.

Carta prezintă drepturile și obligațiile statelor membre și stabilește organele principale și procedurile ONU. Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanții celor 50 de țări.

Componență

În prezent, Organizația Națiunilor Unite numără 193 de State membre. Limbile oficiale ale ONU sunt: arabă, chineză, engleză, franceză, rusă și spaniolă.

Organe principale

Sistemul ONU este format din șase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul, precum și agenții specializate, programe și fonduri de dezvoltare.

4.2. OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

b#%l!^+a?

Etapa actuală se caracterizează printr-o complexitate și o diversitate fără precedent, generate de mutațiile care se produc pe toate planurile – politic, economic, social. Toate aceste uriașe transformări imprimă, la rândul lor, caracteristici specifice vieții internaționale, relațiilor dintre state, prin aducerea în prim plan a unor fenomene, tendințe și evenimente ce trebuie descifrate spre a li se găsi soluții corespunzătoare pentru ca pacea omenirii, securitatea și progresul popoarelor să fie asigurate.

Ideea de securitate și-a lărgit sfera de cuprindere. Dacă, în mod tradițional, tratatele privind securitatea internațională și menținerea păcii cuprindeau prevederi de limitare a potențialului militar, neutilizarea armamentului de un anumit tip, limitarea recurgerii la forță etc., sfârșitul secolului XX aduce un element de noutate în cadrul conceptului de securitate, și anume acela al securității mediului. Tot în sfera ideii de securitate internațională, în ultimul secol, a fost inclusă și aceea conform căreia amenințările la adresa securității internaționale nu au ca sursă numai conflictele internaționale, ci și conflictele interne.

Ideea de securitate este stipulată și în Carta ONU, prin care se interzice utilizarea forței ca modalitate de agresiune împotriva unui stat suveran pentru a se evita punerea în pericol a securității internaționale. Totodată, secolul XX pare să fi scos, mai mult decât oricând, în evidență legătura dintre securitatea internațională și aspectele economice. Securitatea internațională este esențială pentru asigurarea creșterii și prosperității economice, iar forța economică este cheia pentru asigurarea potențialului militar, văzut ca garanție a securității.

În prezent, pacea și securitatea mondială sunt amenințate, în cea mai mare măsură, de conflictele care au loc mai degrabă în interiorul țărilor, decât de conflictele între state. Se vorbește foarte mult despre „pacea democratică”, menționându-se că societățile democratice nu pornesc la război una împotriva alteia (ele pot lupta, dar împotriva statelor nedemocratice).

Transparența și răspunderea, care au atins un nivel mai ridicat în societățile democratice, pot îngreuna declanșarea războiului de către guverne, gîndirea și politicile acestora fiind supuse scrutinului. Însă după cum a arătat războiul din Golf, democrația este pentru pace o condiție necesară, nu suficientă.

La conferința internațională a relațiilor dintre dezvoltare și dezarmare în New York în perioada 24 august – 11 septembrie 1987 Adunarea Generala a ONU a adoptat o definiție a securității. În documentul final, care a fost adoptat printr-un consens al reprezentanților a 150 de țări participante, s-a stabilit: „Securitatea este o prioritate de bază a tuturor națiunilor, ea este de asemenea fundamentală atât în ceea ce privește dezarmarea cât și dezvoltarea. Securitatea constă nu numai din aspecte militare, dar și politice, economice, sociale, drepturi umane și ecologice”. Securitatea internațională este un obiectiv care nu a fost realizat decât în linii generale, fiind „uitate” anumite amănunte cum ar fi: poziția Rusiei, neîmpăcată cu gândul că a pierdut controlul asupra statelor baltice și a altor state componente ale fostului spațiu sovietic, posibile conflicte între India și Pakistan, între Coreea de Nord și cea de Sud, între Grecia și Turcia, între Israel și Siria, între Nigeria și Camerun, printre altele. Securitatea sporită poate, pe de o parte, crea condiții favorabile dezarmării, iar pe de altă parte, poate asigura încredere, cu scopul unei ulterioare dezvoltări.

Procesul de dezvoltare, prin depășirea pericolelor nonmilitare a securității și contribuind la formarea unui sistem internațional mult mai stabil și durabil, poate spori securitatea și astfel sa promoveze reducerea numărului de arme, prin politica dezarmării. Dezarmarea ar putea spori securitatea atât în mod direct cât și indirect. Procesul dezarmării, care asigură securitatea prin scăderea progresivă a gradului de dotare cu armament, poate permite alocarea resurselor adiționale pentru aspectele nonmilitare ale securității, având ca rezultat sporirea ei în ansamblu. Recent, pericolele nonmilitare ale securității au trecut în prim-plan a preocupărilor globale. Întâlnirea unui grup de experți în aspectele nonmilitare ale securității în Tașkent, în mai 1990, a folosit următoarea definiție a securității: „Securitatea este starea în care statul consideră că nu există nici un pericol de atac militar, presiune politică și economică, astfel că ei pot urma în mod liber dezvoltarea și progresul țării lor” .

Originile OSCE au apărut în anii 1950, odată cu ideea convocării unei conferințe europene pentru securitate. Conferința era văzută de unii ca o cale pentru a depăși divizarea Europei rezultată după cel de-al doilea război mondial. Mesajul principal al celor care au acționat pentru convocarea ei a fost „asigurarea securității printr-o politică de deschidere”. Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lângă Helsinki), a reprezentanților statelor europene, SUA și Canadei, pentru consultări în vederea pregătirii Conferinței. Consultările multilaterale pregătitoare s-au prelungit pana la 8 iunie 1973, iar rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandările finale de la Helsinki (Cartea bleu), adoptate de către miniștrii de externe ai statelor participante.

Acestea au stat la baza negocierilor propriu-zise ale Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, concepută, inițial a se desfășura în trei faze: la nivel de ministru de externe; la nivel de experți; la nivel înalt.

La 18 septembrie 1973, la Geneva, experții statelor participante au început activitatea de elaborare a Actului Final, care a durat până în vara anului 1975. La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa.

Actul Final a pus bazele viitoarei evoluții a procesului CSCE. Documentul nu conține obligații juridice, ci politice, împărțite în trei mari categorii: probleme privind aspectele politico-militare ale securității în Europa; cooperarea în domeniul economic, tehnico-științific și al mediului înconjurător; cooperarea în domeniul umanitar și alte domenii. În anii '70 și '80, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983), Stockholm (1983-1986) și Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de evoluțiile sinuoase ale climatului politic internațional, în special de confruntările ideologice ântre Est și Vest, precum și de raporturile tensionate dintre SUA și URSS.

„Carta de la Paris”, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de cotitură în istoria CSCE, deschizând calea transformării sale într-un forum instituționalizat de dialog și negocieri, cu o structura operațională. Fiind prima Conferință la nivel înalt după adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagină nouă în raporturile dintre statele europene, punându-se oficial capăt Războiului Rece și fiind adoptate documente de importanță majoră în domeniul dezarmării: Tratatul privind reducerea armelor convenționale în Europa, Declarația statelor membre ale NATO și ale Tratatului de la Varșovia privind nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, Acordul asupra unui pachet de măsuri de creștere a încrederii și securității (Documentul de la Viena, 1990).

„Carta de la Paris pentru o nouă Europă” pune bazele instituționalizării procesului CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni ale miniștrilor de externe și ale Comitetului Înalților Funcționari. Sunt create, totodată, Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) și Biroul pentru Alegeri Libere (Varșovia). A fost definit obiectivul edificării unei Europe a democrației, păcii și unității, constând în asigurarea securității, dezvoltarea unei cooperări largi între toate statele participante și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Un nou impuls pentru acțiune concertată în cadrul CSCE a fost dat de Conferința la nivel înalt de la Helsinki, 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie, Declarația de la Helsinki, denumită simbolic Sfidările schimbării, conține prevederi vizând întărirea contribuției și rolului CSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor și tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE în alerta timpurie, prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor. Noul instrument Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale este însărcinat să se ocupe, intr-o fază cât mai incipientă, de tensiuni etnice care pot escalada într-un conflict. Tot prin Documentul de la Helsinki, 1992, a fost creat un nou organ Forumul de Cooperare în domeniul Securității care se întrunește, la Viena, pentru a se consulta și a negocia măsuri concrete vizând întărirea securității și stabilității în regiunea euro-atlantică.

Pentru a conferi un nou impuls politic CSCE, Summit-ul de la Budapesta, 1994, a hotărât schimbarea denumirii procesului început la Helsinki în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, care a devenit, totodată, primul instrument pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, exprimându-se voința politică a statelor membre de a se trimite o misiune OSCE de menținere a păcii în Nagorno-Karabah. Tot la Budapesta a fost adoptat „Codul de conduită privind aspectele militare ale securității” ce conține principiile care să guverneze rolul și folosirea forțelor armate în societățile democratice. Documentul de la Budapesta prevedea, totodată, începerea discuțiilor în cadrul OSCE privind modelul comun și atotcuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI, model bazat pe principiile și angajamentele OSCE, materializat prin adoptarea la Summit-ul de la Istambul a „Cartei pentru securitate europeană”.

După semnarea Acordurilor de pace de la Dayton, OSCE și-a asumat responsabilități importante în aplicarea acestora. Prin Misiunea sa din Bosnia-Herzegovina și prin alte instrumente specifice (Biroul de la Varșovia, reprezentanți personali sau speciali ai președintelui în exercițiu ș.a.), OSCE a jucat un rol important în organizarea și desfășurarea alegerilor prezidențiale, parlamentare și municipale în Bosnia-Herzegovina, asigurarea respectării drepturilor omului, edificarea instituțiilor specifice unui stat de drept, realizarea dezarmării, stabilității și securității regionale.

În prezent, OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizațiilor internaționale. Caracteristicile principale ale OSCE se referă la numărul de membri (toate statele spațiului euro-atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securității, instrumente și mecanisme specifice pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional, bazat pe consens, realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant și deschis, normele și valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum și un sistem de contacte și cooperare cu alte organizații și instituții internaționale b#%l!^+a?

O.S.C.E. a fost și este în mod tradițional un forum pentru consultare și negociere între statele membre.

Ea are câteva instituții care negociază deciziile și obligațiile care sunt apoi impuse statelor prin decizie politică. Redăm în paginile care urmează principalele instituții, așa cum sunt prezentate acestea în literatura de specialitate.

1. Reuniunile la nivel înalt (summit-urile) se desfășoară cu participarea șefilor de state ori de guverne ale țărilor participante. Ele stabilesc prioritățile și asigură orientarea generală la nivel politic. Șefii de state ori de guverne evaluează situația în zona O.S.C.E. și asigură liniile directoare de acțiune pentru funcționarea organizației și a structurilor sale permanente. Între 1975 și 1999 s-au desfășurat 6 summit-uri ale C.S.C.E.–O.S.C.E..

La reuniunea de la Helsinki (30 iulie–1 august 1975) s-a adoptat Actul Final de la Helsinki, care a analizat trei aspecte principale: securitatea în Europa, cooperarea în domeniile științific și economic și cooperarea în domeniul umanitar. De asemenea, s-au stabilit principiile care ghidează relația dintre statele membre, s-au introdus măsurile de creștere a încrederii în domeniul militar, au fost elaborate metodele prin care statele să-și rezolve diferendele existente între ele prin metode pașnice. S-au stabilit bazele cooperării în domeniile științific, al tehnologiilor, al mediului și al activităților cu caracter umanitar.

La Summit-ul de la Paris (19–21 noiembrie 1990) a fost adoptată Carta de la Paris pentru o Noua Europă, care marchează în mod oficial sfârșitul războiului rece și începutul instituționalizării C.S.C.E. A fost semnat Tratatul cu privire la forțele armate convenționale în Europa (C.F.E.) de către 22 state membre ale C.S.C.E. și s-a stabilit înființarea Biroului pentru Alegeri Libere la Varșovia, mai târziu denumit Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului.

La Summit-ul de la Helsinki din 9–10 iulie 1992 a fost adoptat documentul Sfidările schimbării. C.S.C.E. a fost declarată o instituție regională de securitate în sensul capitolului VIII din Carta O.N.U.; a fost creată instituția înaltului comisar pentru minoritătile naționale, au fost înființate Forumul pentru Securitate și Cooperare și Forumul Economic. Ca urmare a crizei din Iugoslavia, acest stat a fost suspendat din C.S.C.E. La Summit-ul de la Budapesta (5–6 decembrie 1994) a fost adoptat documentul intitulat „Spre un parteneriat adevărat într-o nouă era”. A fost schimbată denumirea C.S.C.E. în O.S.C.E., reflectând faptul ca C.S.C.E. nu mai era pur și simplu o conferință. A fost lansat codul de conduită referitor la aspectele politico-militare ale securității.

La Summit-ul de la Lisabona din 2–3 decembrie 1996 a fost adoptată o declarație de politică generală, „Declarația de la Lisabona referitoare la modelul cuprinzator de securitate în Europa în secolul XXI”; de asemenea a fost aprobat „Cadrul pentru Controlul armamentului și dezvoltarea unui program al forumului pentru securitate și cooperare”.

2. Reuniunile pentru trecere în revistă. Aceste reuniuni preced și pregătesc summit-urile. Aici sunt examinate toate activitățile O.S.C.E., precum și fazele sau etapele necesare spre a întări organizația. Aceste reuniuni sunt de asemenea utilizate spre a finaliza negocierea unor documente, decizii și declarații care urmează a fi adoptate la summit-urile ce urmează să aibă loc. Inițial, aceste reuniuni au fost destinate trecerii în revistă a modului în care statele pun în aplicare întreaga gamă a obligațiilor pe care și le-au asumat. Hotărârile acestor reuniuni au fost reținute sub numele de concluzii, care asigurau noi obligații membrilor. In absența unor structuri permanente ale C.S.C.E., reuniunile pentru trecerea în revistă au reprezentat coloana vertebrală a procesului Helsinki.

Datorită unor programe foarte cuprinzatoare și datorită aplicării regulii consensului, procesul de negociere a devenit foarte încet și anevoios, făcând ca durata reuniunilor să fie foarte lungă. Reuniunea de la Belgrad a durat între 4 octombrie 1977 și 9 martie 1978. Cea de la Madrid a durat între 11 noiembrie 1980 și 9 septembrie 1983 iar cea de la Viena între 4 noiembrie 1988 și 19 ianuarie 1989. În „Carta de la Paris pentru o Nouă Europă”, adoptată în 1990, s-a hotărât ca reuniunile pentru trecere în revistă să aiba loc din 2 în 2 ani și să dureze maximum trei luni.

3. Consiliul Ministerial (inițial denumit Consiliul de Miniștri). În perioada dintre summit-uri, puterea de decizie în problemele curente aparține Consiliului Ministerial, care este compus din miniștrii de externe ai statelor membre. Consiliul ministerial se reunește cel puțin odata pe an, dar nu în anul în care se desfășoară summit-ul, spre a analiza aspectele procesului de securitate relevante pentru O.S.C.E., a analiza și evalua activitățile desfășurate de organizație, asigurând astfel îndeplinirea obiectivelor principale stabilite în cadrul summit-urilor, a lua deciziile curente necesare.

Reuniunile Consiliului Ministerial ajută la menținerea legăturii dintre deciziile politice luate la summit-uri și funcționarea cotidiană a organizației. Consiliul Ministerial a fost înființat prin Carta de la Paris pentru o Noua Europa, în 1990, sub denumirea de „Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe”. Rolul important al acestei structuri a fost reafirmat atât la Summit-ul de la Helsinki din 1992, cât și la acela de la Budapesta din b#%l!^+a?1994.

4. Consiliul Superior (inițial Consiliul Funcționarilor Superiori) se reunește la nivel de directori din ministerele afacerilor externe ale statelor membre. El a fost constituit spre a pregăti aplicarea deciziilor luate de Consiliul Ministerial, iar în perioada dintre sesiunile Consiliului Ministerial, să supravegheze, coordoneze și să exercite managementul problemelor curente ale O.S.C.E. Ca și Consiliul Ministerial, Consiliul Superior, inițial denumit Consiliul Funcționarilor Superiori, a fost una dintre instituțiile stabilite prin Carta de la Paris, hotărându-se ca el să se reunească de doua ori pe an la Praga, iar în plus, o dată pe an, ca Forum Economic. Din anul 1997 Consiliul Superior s-a reunit numai ca Forum Economic. În plus față de reuniunile ordinare, Consiliul Superior se poate reuni, în situații de urgență, pe baza așa numitului Mecanism Berlin. Între 1991 si 1994 s-au ținut patru reuniuni determinate de situații de urgență, generate de crize din fosta Iugoslavie și o reuniune consacrată situației din Nagornâi-Karabakh.

5. Consiliul Permanent (inițial Comitetul Permanent). Are sediul la Viena și este principala structură având ca activitate de bază desfășurarea consultărilor politice și derularea procesului de luare a deciziilor în toate problemele de competența O.S.C.E. Este responsabil de desfășurarea activităților cotidiene, de rutină, ale organizației. Membrii Consiliului Permanent sunt reprezentanții permanenți la O.S.C.E. ai țărilor membre. Ei se reunesc săptămânal la Centrul pentru Congrese Hofburg, din Viena. În afară de aceste reuniuni săptămânale, reprezentanții permanenți mai participă și la alte activități, precum schimburi de opinie, ședințe ale diverselor comitete, întâlniri neoficiale. Periodic, Consiliul se reunește la nivelul directorilor direcțiilor politice din ministerele afacerilor externe ale țărilor membre.

6. Forumul pentru Cooperare în domeniul Securității este format din reprezentanții țărilor participante la O.S.C.E., care se reunesc săptămânal la Centrul pentru congrese din Palatul Hofburg din Viena, pentru a negocia, și a se consulta în legătură cu măsurile vizând întărirea securității și stabilității în Europa. Obiectivele principale ale forumului sunt: desfășurarea de negocieri asupra controlului armamentelor, dezarmării și măsurilor referitoare la creșterea încrederii și securității; desfășurarea consultărilor și a cooperării în probleme legate de securitate; reducerea în continuare a riscului izbucnirii unor conflicte; punerea în aplicare a măsurilor asupra cărora s-a căzut de acord.

Forumul este, în plus, responsabil pentru implementarea măsurilor de creștere a încrederii și securității, ținerea reuniunilor anuale referitoare la evaluarea rezultatelor aplicarii deciziilor luate și discutarea și clarificarea informațiilor schimbate între statele participante la O.S.C.E., precum și de pregătirea unor seminarii referitoare la doctrina militară. Înființarea Forumului pentru Cooperare în domeniul Securității prin Documentul Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992 a lărgit competența O.S.C.E. în domeniul controlului armamentelor și al dezarmării pe baza unui program cuprinzator pentru acțiune imediată. La Summit-ul de la Lisabona din 1996 a fost adoptat un nou program cadru referitor la controlul armamentelor.

7. Procesul de luare a deciziilor. În cadrul O.S.C.E. toate structurile destinate negocierii și luării deciziilor functioneaza aplicând regula consensului. Consensul este înțeles în sensul absenței oricărei obiecții din partea statelor participante la adresa deciziei respective. Procesul de luare a deciziilor cuprinde trei nivele. Summit-urile reprezintă cel mai înalt nivel de orientare politică și de luare a deciziilor pentru organizație. Între summit-uri puterea de luare a hotărârilor aparține Consiliului Ministerial care ia măsurile necesare pentru ca O.S.C.E. să acționeze în sensul stabilit prin scopurile și obiectivele politice stabilite la summit-uri. Consiliul Permanent este forumul pentru consultarea periodică pe o bază permanentă și pentru luarea deciziilor ce privesc activitatea cotidiană curenta a O.S.C.E.. Aceasta structură cuprinzând trei nivele ierarhice este completată periodic prin reuniuni specializate, ca de exemplu cele ale Forumului Economic, sau ale Forumului de trecere în revista a celor decise la Summit-uri.

Procesul de luare a deciziilor este coordonat de către președințele executiv, care este responsabil de stabilirea programului și organizarea activității structurilor functionale ale organizației. În anumite circumstanțe, foarte clar stabilite, deciziile pot fi luate fără aplicarea regulii consensului. Consiliul Ministerial ținut la Praga în ianuarie 1992 a decis că pot fi luate măsurile necesare, fără consimțământul statului în cauză, în situația unor încălcări clare și grosolane ale angajamentelor pe care membrii O.S.C.E. și le-au asumat. Aceasta decizie este așa-numitul principiu al „consensului minus unu”. Prima aplicare a principiului consensul minus unu a urmat imediat, în 1992, în legătură cu conflictul din fosta Iugoslavie și a constat în suspendarea Iugoslaviei compusă din Serbia și Muntenegru din O.S.C.E. O altă excepție de la regula consensului este principiul consens minus doi.

Conform acestui nou principiu, adoptat la Consiliul Ministerial de la Stockholm din 1992, Consiliul Ministerial poate recomanda la două state participante, care se află în dispută, să apeleze la consiliere din partea unui terț (stat sau organizație internațională), indiferent dacă cele două state în cauză au obiecții sau nu în legătura cu decizia respectivă. Pâna în prezent aceasta procedură nu a fost încă utilizată. Pe măsură ce Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a evoluat spre forma instituționalizată reprezentată de organizație, în cadrul său s-au dezvoltat mai multe instituții și structuri care permit luarea măsurilor necesare implementării și dezvoltării măsurilor stabilite de statele participante.

8. Președințele executiv. Președințele executiv este învestit cu responsabilitatea generală pentru măsurile executive și pentru coordonarea activităților curente ale O.S.C.E. Aceste responsabilități includ: coordonarea activității structurilor și instituțiilor O.S.C.E., reprezentarea organizației în exterior, supervizarea activităților referitoare la prevenirea conflictelor, managementul crizelor și măsurile necesare pentru trecerea de la faza de conflict la cea post conflictuală (respectiv la starea de pace). Postul de președinte executiv este deținut prin rotație de unul din miniștrii de externe ai statelor membre, acesta schimbându-se în fiecare an. Președințele executiv este asistat în îndeplinirea obligațiilor și a atribuțiilor sale de președințele executiv care l-a precedat, precum și de cel care îl va succeda. Aceste trei persoane oficiale constituie un triumvirat denumit oficial troika, utilizând un termen rusesc ce se referă, în sensul propriu, la atelajul specific rusesc cu trei cai înhămați în linie.

Președințele executiv formează comitete și grupuri de lucru ad hoc și poate numi reprezentanți personali pentru a se ocupa de soluționarea unor crize sau situații conflictuale. Originea instituției președintelui executiv trebuie căutată în Carta de la Paris pentru o Nouă Europa, din 1990 care prevede că ministrul de externe al țării gazdă a lucrărilor O.S.C.E. va prezida Consiliul de Miniștri (ulterior denumit Consiliul Ministerial). Documentul Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992 a consacrat în mod oficial funcția de președințe executiv.

CAPITOLUL 5. COMPARAȚIE ÎNTRE O MISIUNE ONU ȘI UNA OSCE – ANEXAREA CRIMEEI DE CĂTRE FEDERAȚIA RUSĂ

Anexarea Crimeei (Anexa nr.2) de către Federația Rusă este un proces politic care a avut loc în anul 2014, prin care Peninsula Crimeea, la acel timp parte a Ucrainei, a intrat sub controlul Federației Ruse și a fost integrată ca doi subiecți federali – Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol. Anterior, împreună cu alte state ale lumii, Rusia semnase tratatul de frontieră cu Ucraina și Memorandumul de la Budapesta prin care garanta integritatea teritorială a Ucrainei.

Procesul a stârnit multe controverse pe plan internațional și este considerat de către UE, G7, OSCE, NATO și ONU drept o anexare ilegală, care a început ca urmare a intervenției Rusiei în Republica Autonomă Crimeea și în orașul Sevastopol, diviziuni administrative ale Ucrainei, și după ce autoritățile locale nerecunoscute și-au declarat independența față de Ucraina și au organizat un referendum, sub ocupație militară rusă, referendum nerecunoscut și considerat ilegal de guvernul de la Kiev și de comunitatea internațională.

Federația Rusă consideră procesul acesta ca aderare a națiunii independente „Republica Crimeea”, proclamată atunci când regiunile s-au unit și, ulterior, au solicitat admiterea lor în Rusia, în conformitate cu un referendum care, care conform poziției ruse, reflecta o astfel de dorință. Ucraina contestă tratatul, deoarece nu recunoaște independența Republicii Crimeea sau aderarea în sine ca fiind legitime. Aceași poziție este luată și de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, care a adoptat Rezolutia 68/262, confirmând „integritatea teritorială a Ucrainei în cadrul granițelor sale recunoscute pe plan internațional”. Vladimir Putin, Președintele Federației Ruse, a recunoscut în cele din urmă că în timpul referendumului armata rusă era prezentă în toată peninsula, după ce anterior declara că trupele înarmate sunt forțe de autoapărare locale.

Crimeea este o zonă majoritar rusească, populația fiind compusă din 58,32% ruși, 24,32% ucraineni și 12,03% tătari (populația tătară, deși majoritară nu cu mult timp în urmă, a scăzut dramatic de-a lungul ultimului secol datorită pogromului rusesc). Peninsula Crimeea este o zonă cu mare importanță socio-economică pentru Rusia. Se pare, de asemenea, că aici sunt multe case de vacanță ale oficialilor de la Moscova, iar bazele militare din peninsulă sunt greu de mutat.

Referendumul cu privire la aderarea Crimeei la Federația Rusă a avut loc în Republica Autonomă Crimeea pe 16 martie 2014. Rezultatele oficiale arată că 95% din participanții la scrutin au votat în favoarea alipirii Crimeei la Rusia. Totuși, rezultatele referendumului sunt sub semnul întrebării, cifrele fiind considerate „umflate”, iar legitimitatea sa nu a fost recunoscută de Ucraina și comunitatea internațională.

Primirea în cadrul Federației Ruse a unor teritorii sau state străine este reglementată de legea constituțională federală «cu privire la ordinea primirii în Federația Rusă și formarea în cadrul ei a noi subiecte federale», adoptată în 2001. Conform legii, inițiativa trebuie să parvină de la teritoriul ce dorește să fie inclus în Federația Rusă.

Pe 18 martie 2014, președintele Rusiei Vladimir Putin a inițiat procedura de alipire a Crimeei, înștiințând guvernul, Duma de Stat și Consiliul Federației despre propunerea Consiliului de Stat al Crimeei și a Adunării Legislative a Sevastopolului cu privire la primirea lor în Federația Rusă și formarea de noi subiecte federale. După care Vladimir Putin a remis către parlament legea cu privire la primirea Crimeei și Sevatopolului în Federația Rusă, ținând un discurs în fața Adunării Federale a Rusiei. Apoi a urmat semnarea acordului „interstatal” cu privire la primirea Republicii Crimeea în Federația Rusă, în conformitate cu care în Federația Rusă s-au format noi subiecte: Republica Crimeea și orașul de importanță federală Sevastopol. Acordul a intrat în vigoare la data ratificării de către Adunarea Federală, 21 martie, dar a fost aplicat în practică temporar de la data semnării.

Pe 18 martie 2014 la Curtea Constituțională a Rusiei a parvenit o cerere de la președintele Rusiei cu privire la verificarea constituționalității acordului de alipire a Crimeei la Federația Rusă. Cererea a fost primită spre examinare fără audiții publice și pe 19 martie 2014 Curtea Constituțională a declarat că acordul este în concordanță cu constituția. În aceeași zi Vladimir Putin a remis acordul spre ratificare la Duma de Stat. Pe 20 martie 2014 Duma de Stat a ratificat acordul cu un singur vot contra. Pe 21 martie 2014 acordul a fost ratificat și de către Consiliul Federației și a fost adoptată o lege constituțională federală referitoare la formarea a două noi subiecte federale ale Rusiei. Pe 21 martie 2014 Vladimir Putin a semnat legea de ratificare a acordului de alipire a Crimeei și legea constituțională federală cu privire la procedura de integrare a Crimeei și Sevastopolului în Federația Rusă și perioada de tranziție în integrarea noilor subiecte federale. În aceeași zi a fost creat districtul federal Crimeea. Reprezentantul împuternicit al președintelui Federației Ruse în Crimeea a fost numit Oleg Belabențev. Pe 2 aprilie 2014 Putin a semnat decretul de includere a Crimeei în districtul militar de sud. Pe 11 aprilie au fost adoptate constituțiile Republicii Crimeea și a orașului cu însemnătate federală Sevastopol și tot în aceeași zi noile subiecte federale au fost incluse în Constituția Federației Ruse. Din 25 aprilie 2014 între Crimeea și Ucraina a fost b#%l!^+a?instituită „legal” unilateral frontiera de stat a Rusiei.

Cele prezentate până în acest punct reprezintă situația ”de facto” unilaterală a alipirii Crimeei de către Federația Rusă, alipire nerecunoscută internațional, urmând ca în continuare să prezint această alipire din punct de vedere al organizațiilor internaționale, în special ONU și OSCE.

La începutul acestui proces politic internațional, Ucraina a solicitat ONU să monitorizeze zi și noapte situația securității în Peninsula Crimeea, iar începând de miercuri 22 ianuarie 2014 a informat Biroul Secretarului General al ONU cu privire la situația în regiunea autonomă, a anunțat șeful SBU, conform relatării agenției Interfax Ukraine în pagina electronică.

„Începând de astăzi 22 ianuarie (miercuri), Serviciul ucrainean de Securitate (SBU), prin intermediul Ministerului de Externe și misiunea noastră permanentă la ONU va informa cu regularitate Biroul Secretarului General al ONU și statele garante ale integrității teritoriale și independenței Ucrainei, în principal Rusia și Statele Unite, cu privire la situația din Republica Autonomă Crimeea”, a declarat directorul SBU Valentin Nalivaicenko.

Directorul SBU a făcut aceste declarații în cadrul unei întâlniri cu emisarul special al secretarului general al ONU, Robert Serry, potrivit serviciului de presă al SBU. El a subliniat că toți membrii Consiliului de Securitate al ONU sunt garanții integrității teritoriale a Ucrainei. Nalivaicenko a solicitat ca ONU să monitorizeze nonstop, prin toate posibilitățile, situația în domeniul securității în Crimeea.

„Garanțiile cu privire la integritatea și inviolabilitatea teritorială a Ucrainei sunt factorii de bază pentru soluționarea tuturor problemelor privind securitatea în țara noastră, cu asistența ONU”, a declarat directorul SBU.

Președintele rus, Vladimir Putin, a ordonat pe 22 ianuarie 2014 verificarea pregătirii pentru luptă a trupelor din centrul și vestul Rusiei. Această mișcare a intervenit pe fondul tensiunilor dintre Rusia și Ucraina, al cărei președinte prorus, Viktor Ianukovici, a fost înlăturat de la putere de protestatarii prooccidentali la sfârșitul săptămânii precedente, în urma unor violențe soldate cu peste 80 de morți.

Casa Albă a recomandat actorilor externi să evite orice act de provocare în criza ucraineană, referindu-se la Rusia, care a mobilizat trupe pentru o posibilă intervenție militară.

Îndepărtarea de la putere a lui Ianukovici a generat îngrijorări în Vest cu privire la o posibilă intervenție militară a Rusiei în regiunile proruse din Ucraina, în special în Crimeea, unde staționează Flota Rusă la Marea Neagră. Dar oficialii ruși au declarat public că o astfel de mișcare este improbabilă.

Crimeea, care a aparținut mai întâi Rusiei în cadrul URSS, a fost atașată Ucrainei în 1954. Ea continuă să găzduiască Flota rusă la Marea Neagră în cartierele istorice din orașul portuar Sevastopol.

Scurte confruntări au avut loc pe 22 ianuarie 2014 între manifestanții proruși și susținătorii noilor autorități ucrainene la Simferopol, capitala Crimeei, în timp ce șeful parlamentului local a exclus orice dezbatere cu privire la o eventuală secesiune.

Prorușii cereau organizarea unui referendum pe tema statutului Crimeei, peninsulă situată în sudul Ucrainei și devastată de tensiuni separatiste care s-au intensificat de la destituirea, în săptămâna precedentă, a lui Ianukovici.

Cele 57 de state membre ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) au ajuns la un acord, pe 24 ianuarie 2014, vineri seara, privind trimiterea unei misiuni de observatori în Ucraina, Rusia renunțând la contestarea inițiativei. Rusia avea obiecții față de trimiterea unei misiunii OSCE în Ucraina, dar la final a renunțat la contestarea inițiativei.

Andrei Kelin, reprezentantul Rusiei la OSCE, a salutat decizia privind trimiterea unei misiuni de observatori în Ucraina. „Suntem convinși că ar putea fi vorba despre un prim pas important către calmarea tensiunilor în regiune”, a declarat el pentru jurnaliști. Rusia este pregătită să delege observatori în cadrul misiunii, a adăugat ambasadorul rus. Cei o sută de observatori OSCE își vor desfășura acivitățile pe întreg teritoriul Ucrainei, cu excepția Crimeei.

„Mandatul misiunii este foarte clar și decurge din realitatea geopolitică”, a afirmat Kelin. De astăzi, Crimeea face parte din Rusia, a precizat el. Rusia a finalizat, vineri, procedurile pentru anexarea oficială a fostei regiuni ucrainene Crimeea.

Statele Unite și Uniunea Europeană consideră Crimeea drept parte a Ucrainei și au adoptat sancțiuni economice și politice contra Rusiei.

Rusia subminează „printr-o tactică deliberată” eforturile OSCE de a organiza o misiune de observare în Ucraina, a acuzat la Viena, ministrul interimar ucrainean de Externe, Andrii Deșcița. „Singura explicație logică este că Federația Rusă vrea să evite cu orice preț să-i fie dezvăluite acțiunile în Ucraina”, a continuat ministrul, denunțând luarea ca ostatică a Organizației. b#%l!^+a?

OSCE, la inițiativa occidentalilor, dorea să trimită aproximativ 100 de observatori în Ucraina. Rusia, membră a organizației, a cerut ca o asemenea misiune să vizeze întregul teritoriu ucrainean.

Ambasadorul american la OSCE Daniel Baer a pus la îndoială sinceritatea Moscovei, al cărei reprezentant a formulat obiecții față de crearea acestei misiuni încă de la începutul săptămânii.

Deșcița a apreciat, la rândul său, că această controversă reprezintă „un moment decisiv” în istoria OSCE, creată în 1975 cu scopul de a oferi, în plin Război Rece, un spațiu de dialog între Est și Vest. Dacă Organizația nu va acționa, va deveni nesemnificativă, a subliniat ministrul ucrainean.

Comisia specială a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și-a încheiat în octombrie 2014 pregătirile pentru monitorizarea frontierei ucrainene și ”este gata să își reia munca”. “În prezent, din misiunea OSCE din Ucraina fac parte peste 300 de colaboratori, dintre care o treime desfășoară misiuni de monitorizare în zona de securitate care a fost delimitată anterior, în conformitate cu acordurile și Memorandumul de la Minsk”. “Acum suntem peste 300, reprezentăm 41 de țări, iar 10 echipe lucrează în 10 regiuni și ne găsim în proces de extindere”, a spus Ertugrul Apakan.

Reprezentantul OSCE a anunțat că misiunea activează, de asemenea, în puncte fierbinți din Ucraina. “Am fost în Donețk de la începutul conflictului și continuăm să fim prezenți acolo, lângă aeroport. Reprezentanții OSCE monitorizează încetarea focului”, a declarat Ertugrul Apakan. Totodată, el a afirmat că “misiuni ale OSCE există și în Lugansk, și în alte localități din estul Ucrainei și din alte regiuni ale țării.

Referitor la livrările de drone în Ucraina, Apakan a menționat că OSCE “este pregătită să implementeze acest proiect”. “Am încheiat pregătirile în ceea ce privește partea tehnică a misiunii noastre”, a spus el. În prezent, în Ucraina există deja două drone, iar în viitorul apropiat se așteaptă livrarea altor patru. În acest sens, Ertugrul Apakan a subliniat necesitatea pregătirii de personal care să poată controla aceste aparate de zbor. Ministerul Apărării rus a anunțat duminică, 12 octombrie 2014, faptul că militarii care au desfășurat exerciții în poligoanele din regiunea Rostov (se învecinează cu Ucraina) au început să revină la bazele în care staționează în permamnență. Circa 17.600 de militari au desfășurat exerciții în regiunea Rostov, în perioada de vară, a precizat ministerul rus citat.

Procesul politic este capital pentru situația din Ucraina. OSCE a făcut apel la UE să exercite presiuni asupra Kievului și Moscovei pentru a 'revitaliza' acest proces. Protocolul de la Minsk care a permis instituirea unui armistițiu este 'cea mai bună soluție pe care noi o avem', a pledat Lamberto Zannier.

OSCE a desfășurat 261 de observatori internaționali în Ucraina, dintre care 112 în regiunile estice unde la începutul lunii septembrie, în urma acordurilor convenite în capitala belarusă Minsk, a fost instituit un armistițiu între armata ucraineană și forțele rebele, armistițiu frecvent încălcat de ambele părți.

Confruntările în estul Ucrainei s-au intensificat ulterior și informațiile Kievului legate de intrarea unor convoaie militare ruse cu armament greu, au fost confirmate de NATO și OSCE. Moscova a respins însă aceste acuzații, calificându-le ca 'nefondate'.

Misiunea de monitorizare a OSCE constată, potrivit raportului din 05 ianuarie 2015, o agravare a situației în regiunile Donețk și Lugansk, teatrul confruntărilor între armata guvernamentală ucraineană și insurgenții proruși, unde pe 9 decembrie a intrat în vigoare un așa-numit “regim al tăcerii”, după ce armistițiul decretat pe 5 septembrie de președintele ucrainean Petro Poroșenko nu a fost respectat în totalitate de niciuna din părți.

Raportul subliniază de asemenea multiplicarea cazurilor de deschidere a focului de ambele tabere.

Astfel, reprezentanții grupurilor rus și ucrainean din cadrul acestei misiuni de monitorizare a OSCE au indicat 38 de tiruri în primele două zile ale noului an, din arme de calibru mic, artilerie, sisteme de rachete cu lansare multiplă, în zona aeroportului din Donețk și în perimetrul localităților Peski și Gorlovka. În urma violențelor, un soldat ucrainean a fost ucis, iar șapte au fost răniți în luptele pentru controlul aeroportului din Donețk, punct strategic ocupat în continuare de armata ucraineană.

În același timp, trei civili și-au pierdut viața și trei au fost răniți la Gorlovka, dar misiunea OSCE nu a putut să verifice această informație.

În tabăra rebelilor, un purtător de cuvânt anunțase anterior că forțele guvernamentale au bombardat în ultimele 24 de ore un cartier de Donețk, subliniind că au murit civili, dar fără să indice numărul acestora, potrivit RIA Novosti.

Situația rămâne tensionată în oraș, a declarat la rândul său șeful de stat major adjunct al insurgenților din Donbas, Eduard Basurin. b#%l!^+a?

Pe acest fond tensionat, o reuniune asupra crizei ucrainene a fost anunțată pentru luni 12 ianuarie 2015 la Berlin în așa-numitul “format Normandia” (Rusia, Ucraina, Franța, Germania), la nivel de directori politici. Pe agenda discuțiilor se află protocolul de la Minsk și modalitățile de punere în aplicare a prevederilor acestuia.

Conflictul din estul Ucrainei a pus în pericol securitatea și stabilitatea în Europa și a readus la viață fantomele "războiului rece", a declarat secretarul general al ONU, Ban Ki-moon. El a menționat acest aspect în discursul susținut joi 8 ianuarie 2015 în fața Adunării Generale, în care a făcut bilanțul pe anul 2014, marcat de o serie de provocări cu care se confruntă la ora actuală comunitatea internațională.

Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat o rezoluție cu privire la recunoașterea inviolabilității integrității teritoriale a Ucrainei. Au votat pentru 100 de state, 11 state au fost împotrivă: Rusia, Armenia, Belarus, Bolivia, Cuba, Coreea de Nord, Nicaragua, Sudan, Siria, Zimbabwe și Venezuela. Un număr de 58 de țări, printre care și China, s-au abținut.

La exact o lună de la debutul crizei din Crimeea, Vestul și Rusia au pus pe ”hold” orice inițiativă care ar putea reinflama spiritele. Crimeea e de facto a Rusiei și probabil că nu există cale de întoarcere.

CONCLUZII

Organizațiile internaționale de securitate promovează dialogul de securitate și gestionarea crizelor, creează sisteme de cooperare militară bazate pe constrângeri reciproce sau pe capacități comune pentru misiuni de pace, aplică standarde democratice și respectă drepturile omului, promovează securitatea prin mecanisme economice și nu numai, dar și prin abordări cooperative ale riscurilor și provocărilor, inclusiv terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă.

Pentru delimitarea științifică a celor mai importante organizații internaționale de securitate, considerăm că pot fi stabiliți ca indicatori principali: scopul declarat, aria de acoperire, numărul de membri, cel de mari actori ai lumii membri ai respectivei organizații, numărul misiunilor de pace pe termen mediu și lung (peste 6 luni) în care organizația este implicată în momentul realizării analizei, dar și bugetul, numărul personalului angajat, numărul acordurilor și tratatelor de cooperare cu alte state și organizații internaționale.

Organizațiile internaționale de securitate se disting de celelalte organizații prin aceea că își au originile în consensul statelor de a coopera în probleme de reducere a violenței și realizare a păcii și securității, prin folosirea unei largi game de acorduri și mecanisme.

Sintetizând, putem afirma că există cel puțin patru seturi de sarcini pe care organizațiile internaționale de securitate le pot îndeplini:

Promovarea dialogului de securitate și gestionarea crizelor ca sarcini de bază destinate stabilirii și/sau menținerii păcii;

Crearea de sisteme de cooperare militară bazate pe constrângeri reciproce, destinate reducerii pericolelor ce decurg din activitățile militare, sau pe capacități comune pentru misiuni de pace;

Promovarea standardelor democratice și respectarea drepturilor omului ca scopuri în sine;

Promovarea securității prin mecanisme economice, întărind atât prosperitatea, cât și interdependența actorilor, și prin abordări cooperative ale riscurilor și provocărilor, inclusive terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă. În sistemul internațional, organizațiile de securitate pot fi considerate comunități de securitate.

Așadar, în cadrul sistemului mondial, organizațiile internaționale de securitate sunt cele mai complexe forme de cooperare guvernamentală internațională.

Ca organizație internațională de securitate principală, ONU a construit o nouă gamă de instrumente pentru prevenirea conflictelor, a susținut și susține dezvoltarea economică și socială a statelor lumii, se implică în protecția drepturilor omului, încearcă să răspundă la dezastrele naturale sau produse de om și să reducă vulnerabilitatea țărilor la dezastre. Eficientizarea viitoare a ONU ține de profunzimea reformării structurilor și acțiunilor sale, de perspectiva nouă pe care va ști să și-o traseze în construcția păcii, cu accentul pe prevenirea conflictelor, lupta cu sărăcia și inegalitățile sociale, apărarea drepturilor individuale și colective, optimizarea capacităților statelor de a respecta și promova dezvoltarea, securitatea și drepturile omului, democrația și statul de drept.

Axată mai activ pe problematica cooperării, managementului crizelor și a prevenirii conflictelor, NATO desfășoară azi misiuni out of area, se preocupă de acțiuni non-Art.5, sprijină alte organizații internaționale (ONU, UE) în misiuni de pace și stabilitate, dar și

suportă o transformare și adaptare continuă la exigențele noului mediu de securitate. Viitorul organizației depinde decisiv de conservarea, prin transformare, a capacității sale de a îndeplini un evantai complet de misiuni și afirmarea ca instanță a schimbului de vederi asupra amenințărilor și provocărilor viitoare și mai puțin ca instrument de constituire a forțelor.

Dezvoltându-și capacitatea de a acționa autonom, UE se implică în managementul instituțional al crizelor, în prevenirea conflictelor, reconstrucție și stabilizare. Perspectiva sa pozitivă contează pe capacitatea de a crește numărul și importanța misiunilor de securitate, de a realiza o integrare europeană pe niveluri diferențiate, a lansa o nouă politică de vecinătate cu vecinii răsăriteni, a-și asigura securitatea energetică și a adopta Constituția europeană.

OSCE acționează în scopul consolidării valorilor comune și pentru asistarea statelor membre ale organizației în edificarea unor societăți democratice bazate pe statul de drept, prevenirea conflictelor, restaurarea păcii în zona de tensiune, eliminarea unor deficite de securitate și evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare. OSCE are un viitor real în implicarea sa activă în sistemul multilateral de structuri de securitate, în optimizarea cooperării, ameliorarea funcționalității și sporirea eficacității structurilor sale, în echilibrarea mai eficientă a dimensiunilor politico-militare, economice și umane, adecvarea cadrului normativ la realități, prin sporirea legitimității sale bazate pe asumarea de noi responsabilități.

În prezent, OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizațiilor internaționale. Caracteristicile principale ale OSCE se referă la numărul de membri (toate statele spațiului euro-atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securității, instrumente și mecanisme specifice b#%l!^+a?pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional, bazat pe consens, realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant și deschis, normele și valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum și un sistem de contacte și cooperare cu alte organizații și instituții internaționale

Viitorul organizațiilor de securitate de importanță secundară rămâne incert, din cauza extinderii continue a NATO și UE (cazul CSI), se sprijină pe modul în care se va orienta spre noi scopuri, își va crea o strategie coerentă de transformare și întărire a statutului internațional (exemplul GUAM), este în creștere datorită extinderii numerice, militarizării sale, dar își păstrează o doză de incertitudine, depinzând de evoluția prezenței americane în regiune (vezi Organizația de Cooperare de la Shanghai) și se prevede a fi de succes, dacă organizația își dezvoltă componenta de cooperare și cea de securitate, care acum implică doar securitatea umană (ASEAN).

Adâncirea cercetării domeniului instituțiilor internaționale de securitate face necesară continuarea studiului perspectivei în evoluția acestora, prin elaborarea de noi lucrări și aprofundarea tematicii în cadrul diverselor forme moderne de învățământ superior.

În condițiile în care reformele și democratizarea statelor din estul spațiului OSCE nu vor căpăta un ritm mai alert, aceasta ar putea a naștere la noi pericole, riscuri și amenințări la adresa securității regiunii, la noi crize și conflicte, la noi elemente de tensiune și insecuritate.

O mai mare implicare a organizației va fi, în acest caz, extrem de necesară, în special pe dimensiunea dezarmării, controlului armamentelor și măsurilor de încredere și securitate, a găsirii unor soluții prin mijloace coordonate politic de către toate statele OSCE, așa cum prevede Carta Europeană a Securității, adoptată la Istanbul, în 1999.

Probabil că organizația va fi, în continuare, tributară lipsei unor mecanisme de implementare a deciziilor proprii și, de asemenea, dependentă de interesele diverselor state membre, care ar putea să-i blocheze unele acțiuni, ar putea să o facă să aibă un rol mai redus sau chiar limitat în prevenirea unor conflicte.

Ea însă trebuie să-și afirme pe mai departe rolul în: promovarea normelor democratice, monitorizarea alegerilor, facilitarea dialogului între diferitele comunități etnice sau religioase, reforma sistemului educațional, elaborarea unor măsuri de întărire a securității și încrederii între părțile implicate în conflict, elaborarea recomandărilor pentru detensionarea relațiilor dintre diverse comunități etc.

ONU ar putea juca un rol mai consistent, dacă ar adopta principiul responsabilității protejării populațiilor contra genocidului, crimelor de război, purificării etnice și crimelor contra umanității și, atunci când guvernele nu sunt dispuse sau nu sunt în măsură să o facă, ar uza la nevoie de forță. Totuși, acest principiu nu trebuie să însemne o portiță de accept are a intervenționismului interesat, de invadare a unui teritoriu străin, fără mandat ONU, motivatăde „responsabilitatea de a proteja populația" respectivă.

În spațiul dens al crizelor internaționale și în condițiile perpetuării unilateralismului, sistemul Națiunilor Unite va continua să se afle în criză, dacă nu i se va trasa o perpectivă nouă, mult mai pragmatică, asupra construcției păcii, cu accentul principal pe prevenirea conflictelor, lupta împotriva sărăciei și inegalităților sociale, apărarea drepturilor individuale și colective, un nou raport între pace și democrație, ca și o nouă viziune asupra violenței, formelor de opresiune, teroare și rezistență, a condițiilor de monopol al violenței.

O asemenea perspectivă se va sprijini mai ales pe instituțiile puternic democratizate ale ONU, pe transparența, controlul și participarea tuturor statelor la decizii, ca fundament necesar al funcționării acestor instituții. Iar aceasta, se consideră, va impune crearea unui Consiliu de Securitate economic și social, instituție ce va armoniza la nivel mondial problematica domeniilor menționate, dar și asigurarea independenței financiare reale a instituțiilor internaționale, reînnoirea Cartei ONU – reforme de fond, care ar implica pe larg, în transformarea ONU, statele membre, opinia publică, coalițiile, alianțele, mișcarea altermondialistă.

BIBLIOGRAFIE

Arădăvoaice Gheorghe, Iliescu Dumitru, Niță Launrențiu Dan, Terorism, antiterorism, contraterorism, Oradea, Editura Antet, 2002.

Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internațional contemporan, All Beck, 2000.

Beck Ulrich, The Risk Society. Towards a New Modernity, Sage Publication, 1992.

Beșteliu Miga Raluca, Drept internațional,Introducere în dreptul internațional public, Ed. All-B, București, 1997.

Beșteliu Miga Raluca, Brumar Catrinel, Protecția internațională adrepturilor omului- Note de curs, Ediția a 5-a, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Bostina Constantin, Prezent și perspective în economia mondială, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

Buzan Barry, People, States and Fear. An Agenda for International Security. Studies in the Post-Cold War Era, Harvester Wheatsheaf, 1991.

Buzan Barry, “The Idea of State and the National Security”, in Little Richard, Michael Smith (edited), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991.

Buzan Barry, Waever Ole, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, Rienner, Londra, 1998.

Cathal J. Nolan, The Greenwood Enciclopedia of International Relations, Greenwood Press, vol.4 S-Z, 2002

Clinton William David, “The National Interest: normative foundations”, in Richard Little, M. Smith (ed), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991.

Clinton William David, "The national interest: normative foundations", articol publicat în The Review of Politics, vol. 48, no.4, University of Notre Dame, 1986.

Dedring Juergen, On Peace in Times of War: Resolving Violent Conflicts by Peaceful Means, International Journal of European Studies, 4(2), 1999.

Diaconu Ion, Tratat de drept internațional public, vol.III, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

Dumitrescu Sterian, Economie mondială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1989.

Dumitrescu Sterian (coordonator), Economie mondială, Ed. Microinformatică, Cluj, 1992.

Geamănu Grigore, Drept internațional contemporan, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965.

Glaser L. Charles, “The Security Dillema Revisited”, in World Politics, no. 50, 1997.

Griffiths Martin, Relații Internaționale. Școli, curente, gânditori, Editura Ziua, 2003.

Gross Feliks, Political Assassinations, New York, Editura Trans Global, 2006.

Hlihor, Constantin, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane, Editura UNAp, București, 2005

Ilie Badescu & Dan Dungaciu, Sociologia și Geopolitica Frontierei, 2 vol., Editura Floare Albastră, 1994.

Katzenstein Joachim Peter. (ed), The Culture of National Security, Columbia Univ. Press, 1996.

Marret Jean-Luc, Tehnicile terorismului, București, Editura Corint, 2002.

Mazilu Dumitru, Dreptul internațional public, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Morghentau, Hans, Politics among nations: The struggle form power and peace, New York, 1978.

Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept internațional contemporan, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000.

Olaru Dumitru, Integrarea vest-europeană – Realitate și controverse, Ed. Politică, București, 1988.

Ole Waever, Barry Buzan , Morten Kelstrup & Lemaitre Pierre (edited), Identity, Migration and the New Security Agenda in Europe, St. Martin Press, New York, 1993.

Pivniceru Mona Maria, Drept internațional public, Vol.I, Ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2006.

Popa Vasile, Sarcinschi Alexandra, Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I” București, 2007

Sava Ionel Nicu, SUPORT DE CURS Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005

Sava Ionel Nicu, Tibil Gheorghe, Zulean Marian, Armata și Societatea. Culegere de texte de sociologie militară, Ed. Info Team, București, 1998.

Servier Jean, Terorismul, București, Editura Institutului European, 2002.

Șerbănescu Ilie, Corporațiile transnaționale, Ed. Politică, București, 1978.

Terriff Terry, Croft Stuart, Lucy James, Patrick Morgan, Security Studies Today, Policy Press, 1999.

Toma Dumitru, Drept internațional public, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 2005.

http://www.arduph.ro/domenii/conducerea-ostilitatilor/particularitatile-operatiilor-militare-desfasurate-sub-egida-unor-organisme-internationale-onu-osce-ue/ accesat pe 26.11.2014 ora 10.00

http://www.cpcs.ro/articol-oi-osce.php accesat pe 20.12.2014 ora 18.00

http://www.presidency.ro/index.php?_RID=dep&id=2&_PRID=dep_pers accesat pe 21.12.2014 ora 21.30

https://www.yumpu.com/ro/document/view/15588545/aparare-si-securitate-nationala-centrul-de-studii-strategice-de-/485 accesat pe 8.01.2015 ora 17.45

http://www.drao.ro/articole/military/geopolitic%C4%83/analiza-%C8%99i-solu%C8%9Bionarea-conflictelor-conflicetelor-managementul-crizelor/strategia-onu-pentru-prevenirea-conflictelor-%C8%99i-solu%C8%9Bionarea-crizelor.html accesat pe 19.12.2014 ora 20.30

http://www.mae.ro/node/24845 accesat pe 07.01.2015 ora 14:15

http://www.romania-actualitati.ro/rolul_onu_in_gestionarea_crizelor_internationale-55586 accesat pe 23.11.2014 ora 20.30

http://www.infomondo.ro/osce-si-monitorizarea-ucrainei-18905.html accesat pe 19.12.2014 ora 19.30

http://www.obiectiv.info/osce-armistitiul-din-ucraina-din-ce-in-ce-mai-virtual_59979.html accesat pe 18.12.2014 ora 16.00

http://www.sursazilei.ro/osce-situatia-se-deterioreaza-estul-ucrainei-reuniune-format-normandia-la-berlin/ accesat pe 10.01.2015 ora 15.00

http://www.antena3.ro/externe/secretarul-general-al-onu-conflictul-din-ucraina-a-pus-in-pericol-securitatea-in-europa-279210.html accesat pe 10.01.2015 ora 16.00

http://www.obiectiv.info/de-ce-a-renun-at-rusia-la-crimeea-acum-60-de-ani_35942.html accesat pe 9.01.2015 ora 11.00

ANEXE

Anexa nr.1 Lista organizațiilor teroriste recunoscute în prezent.

În prezent sunt recunoscute în lume următoarele organizații teroriste:

1. AL FATAH – CONSILIUL REVOLUȚIONAR (ABU NIDAL), Palestina

2. GRUPAREA ABU SAYYAF (grupare cunoscută și sub numele de Al Harakat Al Islamiyya), Filipine

3. MARTIRII BRIGĂZILOR AL-AQSA, Palestina

4. GRUPUL ISLAMIC ARMAT, Algeria

5. ASBAT AL-ANSAR, Yemen

6. SECTA AUM (AUM SHINRIKYO), Japonia

7. ORGANIZATIA SEPARATISTĂ BASCĂ (ETA), Spania

8. GAMA'A AL ISLAMIYYA, Egipt

9. HAMAS (Mișcarea de Rezistență Islamică), Palestina

10. HARAKAT UL-MUJAHIDIN, Pakistan

11. HEZBOLLAH, Liban

12. MIȘCAREA ISLAMICĂ DIN UZBEKISTAN, Uzbekistan

13. JAISH-E-MOHAMMED (Armata lui Mohammed), Pakistan

14. AL JIHAD (Jihadul Islamic Egiptean), Egipt

15. KAHANE CHAI (Kach), Israel

16. PARTIDUL MUNCITORILOR DIN KURDISTAN (PKK – de la data de 16.04.2002 poartă denumirea de KADEK, Congresul pentru Libertate si Democrație al Kurdistanului), Turcia

17. LASHKAR-E-TAYYIBA, Pakistan

18. TIGRII ELIBERĂRII EELAMULUI TAMIL, Sri Lanka

19. MUJAHEDIN-E-KHALQ, Iran

20. ARMATA NAȚIONALĂ DE ELIBERARE, Columbia

21. JIHADUL ISLAMIC PALESTINIAN, Palestina

22. FRONTUL DE ELIBERARE A PALESTINEI, Palestina

23. FRONTUL POPULAR DE ELIBERARE A PALESTINEI, Palestina

24. FRONTUL POPULAR DE ELIBERARE A PALESTINEI – COMANDAMENTUL GENERAL, Palestina

25. AL QAIDA, Afganistan

26. ADEVARATA ARMATĂ REPUBLICANĂ IRLANDEZA, Irlanda de Nord

27. FORȚELE ARMATE REVOLUȚIONARE DIN COLUMBIA, Columbia

28. NUCLEELE REVOLUȚIONARE (fosta”Luptă Revoluționară a Poporului”), Grecia

29. ORGANIZAȚIA REVOLUȚIONARĂ „17 Noiembrie”, Grecia

30. PARTIDUL/FRONTUL REVOLUȚIONAR DE ELIBERARE A POPORULUI, Turcia

31. GRUPUL SALAFIST PENTRU CHEMARE ȘI LUPTĂ, Algeria

32. CALEA LUMINOASĂ, Peru

33. FORȚELE UNITE DE AUTOAPĂRARE DIN COLUMBIA, Columbia

Anexa nr.2 Harta Crimeei

Sursa: http://www.obiectiv.info/de-ce-a-renun-at-rusia-la-crimeea-acum-60-de-ani_35942.html

BIBLIOGRAFIE

Arădăvoaice Gheorghe, Iliescu Dumitru, Niță Launrențiu Dan, Terorism, antiterorism, contraterorism, Oradea, Editura Antet, 2002.

Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internațional contemporan, All Beck, 2000.

Beck Ulrich, The Risk Society. Towards a New Modernity, Sage Publication, 1992.

Beșteliu Miga Raluca, Drept internațional,Introducere în dreptul internațional public, Ed. All-B, București, 1997.

Beșteliu Miga Raluca, Brumar Catrinel, Protecția internațională adrepturilor omului- Note de curs, Ediția a 5-a, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Bostina Constantin, Prezent și perspective în economia mondială, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

Buzan Barry, People, States and Fear. An Agenda for International Security. Studies in the Post-Cold War Era, Harvester Wheatsheaf, 1991.

Buzan Barry, “The Idea of State and the National Security”, in Little Richard, Michael Smith (edited), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991.

Buzan Barry, Waever Ole, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, Rienner, Londra, 1998.

Cathal J. Nolan, The Greenwood Enciclopedia of International Relations, Greenwood Press, vol.4 S-Z, 2002

Clinton William David, “The National Interest: normative foundations”, in Richard Little, M. Smith (ed), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991.

Clinton William David, "The national interest: normative foundations", articol publicat în The Review of Politics, vol. 48, no.4, University of Notre Dame, 1986.

Dedring Juergen, On Peace in Times of War: Resolving Violent Conflicts by Peaceful Means, International Journal of European Studies, 4(2), 1999.

Diaconu Ion, Tratat de drept internațional public, vol.III, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

Dumitrescu Sterian, Economie mondială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1989.

Dumitrescu Sterian (coordonator), Economie mondială, Ed. Microinformatică, Cluj, 1992.

Geamănu Grigore, Drept internațional contemporan, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965.

Glaser L. Charles, “The Security Dillema Revisited”, in World Politics, no. 50, 1997.

Griffiths Martin, Relații Internaționale. Școli, curente, gânditori, Editura Ziua, 2003.

Gross Feliks, Political Assassinations, New York, Editura Trans Global, 2006.

Hlihor, Constantin, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane, Editura UNAp, București, 2005

Ilie Badescu & Dan Dungaciu, Sociologia și Geopolitica Frontierei, 2 vol., Editura Floare Albastră, 1994.

Katzenstein Joachim Peter. (ed), The Culture of National Security, Columbia Univ. Press, 1996.

Marret Jean-Luc, Tehnicile terorismului, București, Editura Corint, 2002.

Mazilu Dumitru, Dreptul internațional public, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Morghentau, Hans, Politics among nations: The struggle form power and peace, New York, 1978.

Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept internațional contemporan, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000.

Olaru Dumitru, Integrarea vest-europeană – Realitate și controverse, Ed. Politică, București, 1988.

Ole Waever, Barry Buzan , Morten Kelstrup & Lemaitre Pierre (edited), Identity, Migration and the New Security Agenda in Europe, St. Martin Press, New York, 1993.

Pivniceru Mona Maria, Drept internațional public, Vol.I, Ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2006.

Popa Vasile, Sarcinschi Alexandra, Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I” București, 2007

Sava Ionel Nicu, SUPORT DE CURS Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005

Sava Ionel Nicu, Tibil Gheorghe, Zulean Marian, Armata și Societatea. Culegere de texte de sociologie militară, Ed. Info Team, București, 1998.

Servier Jean, Terorismul, București, Editura Institutului European, 2002.

Șerbănescu Ilie, Corporațiile transnaționale, Ed. Politică, București, 1978.

Terriff Terry, Croft Stuart, Lucy James, Patrick Morgan, Security Studies Today, Policy Press, 1999.

Toma Dumitru, Drept internațional public, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 2005.

http://www.arduph.ro/domenii/conducerea-ostilitatilor/particularitatile-operatiilor-militare-desfasurate-sub-egida-unor-organisme-internationale-onu-osce-ue/ accesat pe 26.11.2014 ora 10.00

http://www.cpcs.ro/articol-oi-osce.php accesat pe 20.12.2014 ora 18.00

http://www.presidency.ro/index.php?_RID=dep&id=2&_PRID=dep_pers accesat pe 21.12.2014 ora 21.30

https://www.yumpu.com/ro/document/view/15588545/aparare-si-securitate-nationala-centrul-de-studii-strategice-de-/485 accesat pe 8.01.2015 ora 17.45

http://www.drao.ro/articole/military/geopolitic%C4%83/analiza-%C8%99i-solu%C8%9Bionarea-conflictelor-conflicetelor-managementul-crizelor/strategia-onu-pentru-prevenirea-conflictelor-%C8%99i-solu%C8%9Bionarea-crizelor.html accesat pe 19.12.2014 ora 20.30

http://www.mae.ro/node/24845 accesat pe 07.01.2015 ora 14:15

http://www.romania-actualitati.ro/rolul_onu_in_gestionarea_crizelor_internationale-55586 accesat pe 23.11.2014 ora 20.30

http://www.infomondo.ro/osce-si-monitorizarea-ucrainei-18905.html accesat pe 19.12.2014 ora 19.30

http://www.obiectiv.info/osce-armistitiul-din-ucraina-din-ce-in-ce-mai-virtual_59979.html accesat pe 18.12.2014 ora 16.00

http://www.sursazilei.ro/osce-situatia-se-deterioreaza-estul-ucrainei-reuniune-format-normandia-la-berlin/ accesat pe 10.01.2015 ora 15.00

http://www.antena3.ro/externe/secretarul-general-al-onu-conflictul-din-ucraina-a-pus-in-pericol-securitatea-in-europa-279210.html accesat pe 10.01.2015 ora 16.00

http://www.obiectiv.info/de-ce-a-renun-at-rusia-la-crimeea-acum-60-de-ani_35942.html accesat pe 9.01.2015 ora 11.00