Oligarhia In Rusia

Comunicare

Oligarhia In Rusia

Byadmin ianuarie 1, 2024

OLIGARHIA ÎN RUSIA

CUPRINS

INTRODUCERE

Privatizarea Rusiei și apariția oligarhiei

Privatizarea Rusiei în perioada Elțin

Tranziția oligarhiei de la Elțin la Putin

Viața lui Mihail Hodorkovski

Cum a devenit un oligarh

Iukos și pasii spre arestul din 2003

Procesul secolului

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

”I am ready to die in jail for my belief that Russia should become a country of freedom and rule of law, where the law stands higher than the interests of bureaucrats… where the secret services defend the people and the law. It is difficult for me, as for anyone, to live in jail and I don’t want to die here. But if it is needed, I won’t hesitate. My beliefs are worth my life.”

-Mihail Hodorkovski-

Pentru Rusia, anul 1991 a fost un an de grație, primul dintr-un șir de ani în care drumul spre progres părea adesea suspendat pe marginea unei prăpastii. Prin elanul ei spre progres, perestroika lui Gorbaciov, lansată cu cinci ani în urmă reînviase o societate apatică. La sfârșitul anilor ’80, aparențele arătau că țara trecea printr-un proces reformator, pe măsură ce o nouă gândire primea aprobarea oficială, iar mai multe aspecte ale prezentului și trecutului erau deschise unor noi dezbateri, sub un nou slogan: ”uskorenie, glasnost și perestroika”. Gorbaciov era convins că uskorenie, care însemna accelerare, putea să salveze sistemul comunist, să fie un pas în direcția cea bună. Glasnost, ca multe alte cuvinte rusești de altfel este destul de greu de tradus. Cuvântul face trimitere nu doar la deschidere, ci și la activitate, care sunt accentuate în celălalt termen de perestroika. Dar și perestroika combină alte sensuri decât cel literal de ”reconstruire”, poate însemna de asemenea și reorientare ideologică, devenind astfel strâns legată de ceilalți doi termeni și ajutând la formarea unui grup aproape inseparabil. Totodată perestroika urmărea o transformare mult mai puternică, mai modernă și eficientă a sistemului sovietic față de uskorenie, considera Gorbaciov. Au urmat o serie de evenimente pe plan intern și internațional, iar spectatorii sovietici și din străinătate l-au putut vedea pe Gorbaciov încurajând competiția și eficiența în producție, promițând asigurarea unei mai bune aprovizionări, dar cerând totodată și mai multă răbdare oamenilor pentru a putea duce la bun sfârșit idealurile rusești. Vizitele externe au avut pentru Gorbaciov un efect favorabil, mai ales după întâlnirile cu președinții Reagan și Bush. Pe când cetățenii sovietici sperau la o îmbunătățire a standardului de viață popoarele lumii sperau ca măcar noul lider să asigure pacea mondială. Dar apoi surprinzător, perestroika și glasnost au cunoscut o evoluție negativă și însuși Gorbaciov s-a transformat rapid dintr-un om al viitorului într-un om al trecutului. Însă Gorbaciov a susținut că ”nu ideologia comunistă a fost de vină, ci modul în care Partidul a continuat ideile lui Marx”. El a fost înlocuit cu Boris Elțin, care inițial a fost ridicularizat de mulți dintre oponenții săi ca fiind ”un ignorant și un clovn, un jucător mult mai puțin experimentat pe plan scena internațională față de Gorbaciov.”

”Când de pe scenă a ieșit Gorbaciov și a venit Elțin, nu a fost doar o simplă schimbare de lideri, nu pentru prima oară în istoria Rusiei personalitățile conducătorilor aveau să se împletească cu fazele regimurilor lor. Astfel dacă Gorbaciov a ajuns târziu la întâlnirea cu sistemul democratic, Elțin l-a îmbrățișat cu puterea unui urs, aproape strivindu-l imediat ce acest sistem s-a născut. Cu alte cuvinte, în timp ce Gorbaciov a folosit cât mai mult cu putință regulile vechiului joc pentru a-și păstra poziția prin intermediul dominației unui singur partid, Elțin a știut să folosească regulile noului joc, în mijlocul unei puzderii de partide, pentru a-și păstra puterea”. El s-a numărat printre primii care au realizat că : ”Rusia nu a avut nicioadată o voce proprie și nici nu s-a contrazis sau pus de acord cu centrul…Era clar pentru mine că pivotul birocratic vertical pe care țara se sprijinea trebuia să fie distrus și trebuia să începem tranziția spre legături orizontale cu o mai mare independență pentru republicile unionale. Starea poporului, democratizarea societății și creșterea conștiinței naționale a poporului au condus direct spre asta.” Fiind un observator al descompunerii URSS, pe care o considera încă din 1988 imposibil de stăvilit, obligat să constate că procesul disoluției cuprinde și Rusia, Elțin decide să păstreze ceea ce se poate păstra și anume Rusia și solidaritatea celor trei state slave din URSS care în concepția lui erau inseparabile. Este motivul pentru care pe 8 decembrie 1991 se semnează actul de destrămare al URSS. „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, ca subiect al dreptului politic internațional și realitate geopolitică, și-a încetat existența”. Actul este considerat ar fi intrat în istorie sub denumirea de ”Actul de la Belovej”. Descompunerea Uniunii create de Lenin în 1922, a avut în primul rând un demers pozitiv: apariția Comunității Statelor Slave, care devine apoi Comunitatea Statelor Independente (CSI), regrupând toate fostele republice ale URSS, mai puțin statele baltice și Georgia.

În lichidarea Uniunii Sovietice, Elțin acționase sub presiunea unei situații din ce în ce mai degradate care amenința să cuprindă întreaga Rusie. Dar reflectase și la eșecul lui Gorbaciov, înțelegând că acest dezastru național și geopolitic ar putea să devină șansa Rusiei de a se înscrie în sfârșit în Europa și în modernitate. El dorea de la lumea occidentală sfaturi asupra drumului care îl avea de urmat, ajutor material și mai ales o recunoștință pentru faptul că sacrificase imperiul și potențialul rusesc. Rusia nu mai era un imperiu, economia era de mult în declin, iar situația politică din 1991 era una înfiorătoare, iar țara nu dispunea de un stat în adevăratul sens al cuvântului, nici de structuri de putere sau administrație. Dar Elțin spera că va putea să întemeieze noua Rusie pe elanul democratic ce se manifestase atât de puternic pe vremea lui Gorbaciov, dorea o democrație și o economie de piață. Elțin, urmărind ridicarea nivelului de trai al populației, a numit un grup de experți în economie, condus de Igor Gaidar, fiind considerat un matematician sclipitor pentru a încerca să schimbe lucrurile.

Țelul echipei era unul clar: să ofere rușilor un standard economic mai ridicat odată cu democratizarea vieții politice, lucru care fusese promis, dar nu fusese realizat de Gorbaciov. Strategia lui Gaidar, numită și ”terapia de șoc”, era bazată nu numai pe reforme economice, ci și politice. Abordarea era modelată după experimentele de tranziție din Polonia și celelalte foste țări comuniste. Era gândită astfel încât să aibă ca efect anularea controlului asupra mijloacelor de producție exercitat de șefii din era sovietică, pentru a fi creată o clasă de mijloc care să devină fundația unei Rusii noi și libere. Pentru o populație rusă care de zeci de ani a cunoscut numai prețuri fixe și un anumit sistem financiar, nu exista nicio îndoială cu privire la șoc.

În acest sens, guvernul lui Elțin a pus capăt proprietății de stat, celor mai mari surse de venit ale acestuia, inclusiv companiile de petrol, aluminiu, nichel sau media. Aceste industrii gigantice au fost vândute foarte ieftin câtorva ruși cu multe relații, ”oligarhii”. Economia Rusiei a avut însă de pierdut. Ca și comuniștii dinaintea lor, oligarhii și-au folosit noile întreprinderi achiziționate ca mijloace de generat bani doar pentru ei și în nici un caz pentru a ajuta economia țării. Muncitorii rămâneau destul de des neplătiți, iar modernizările promise în fabricile vechi și ineficiente de pe vremea sovieticilor nu s-au făcut niciodată. Analiștii ruși considerau că țara a ajuns o ”insulă a epavelor industriale, nu există mai mult ca sigur nici o ameliorare înainte de 2010”. Ei considerau că sunt explicații destul de clare pentru acest lucru: guvernul lui Elțin a ales brutal calea capitalismului, prețurile și cursurile de schimb s-au liberalizat, iar privatizările au distrus sistemul aflat în vigoare de atâtea decenii. Rezultatele au lăsat de dorit. În 1975, URSS dispunea de un PNB pe locuitor de 42% din cel al Statelor Unite. În momentul în care Gorbaciov a plecat de la putere, proporția a scăzut la 33%, iar în 1996 ajunge la 20%. Gaidar afirma că s-a mers prea repede și fără un pic de răbdare: ”Problema globală a Rusiei constă în a face față provocării vremurilor, în a intra în rândul vremurilor statale moderne (…) Aceasta este de fapt dificultatea istorică pe care au încercat să o rezolve toți reformatorii mici și mari, sângeroși și pașnici, Petru și Lenin, Alexandru al II-lea și Stolîpin, Stalin și Gorbaciov.” Gaidar, chiar și Elțin au văzut în terapia de șoc și în măsurile radicale implicate, un mijloc de a tăia orice legătură cu sistemul comunist, de a-i distruge structurile, de a împiedica orice posibilitate de întoarcere în trecut, ceea ce în apărarea lor poate fii considerat adevărat, ținând cont că, spre deosebire de alte țări din fostul bloc comunist, Rusia nu s-a mai întors la comunism.

Pentru a se angaja în aventura transformării radicale a economiei, Boris Elțin conta pe ajutorul extern. Dar Occidentul este la început pasiv, iar apoi uluit de excesele economice și deraierile politice care au făcut ca în 1993, visul democrației să se reverse peste o dublă putere, având ca urmare asediul Parlamentului și dizolvarea sa. Abilitatea lui Elțin de a îndrepta situația și după adoptarea unei noi constituții prin referendum, sugerează totuși că democrația poate prinde contur. Astfel G7 își deschide porțile față de Rusia, NATO îi va propune un parteneriat pentru pace, Elțin semnează un acord de parteneriat și cooperare cu Uniunea Europeană și primește de asemenea și ajutor de la Fondul Monetar Internațional. Elțin, dincolo de ceea ce își imaginase, trebuia să țină cont de prăbușirea imaginii țării sale pe plan internațional. Astfel sporește contactele externe cu scopul de a demonstra lumii occidentale că Rusia există și vrea să coopereze. Statele Unite, care domina viața internațională în acel moment, era partenerul cel mai căutat de ruși. ”Ambiția lui Elțin era de a vedea Rusia acceptată ca mare stat european și recunoscută ca o putere de singurul stat internațional capabil să-i confere acest statut. Pauperă victimă a saltului brusc din procesul de tranziție, Rusia nu mai este o putere. Nu își păstrase decât un atribut: statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Conștient de pierderile substanțiale înregistrate la capitolul putere, Elțin se străduiește să-și înzestreze țara cu imaginea de putere.”

Succesorul lui Elțin, ales de el însuși, a fost Vladimir Putin. Acesta explică în memoriile sale de ce l-a preferat pe Putin: ”încă din 1998, credeam că societatea pretinde o nouă calitate a statului, o osatură de oțel care să întărească structura politică a autorității. Aveam nevoie de o persoană chibzuită, democratică și inovatoare, dar fermă în stilul militar. Această persoană a apărut anul următor: era Putin.” Raționamentul era unul simplu și se referea la cariera lui Putin. Șaisprezece ani în KGB îi conferiseră cu siguranță un stil militar. După destrămarea URSS, Putin care lucra alături de primarul Petersburgului, Anatoli Sobceak, fusese însărcinat să atragă investitori străini în oraș, ceea ce îl familiarizase cu cerințele economiei de piață și il asociase la edificarea unui nou proiect democratic. Apoi a ajuns la Moscova unde a fost integrat o vreme în administrația prezidențială, unde a putut fi remarcat de Elțin. Prezentându-l pe noul său prim ministru, a lăsat să planeze îndoiala asupra viitorului pe care i-l rezerva lui Putin. Putin avea la dispoziție nouă luni până la noile alegeri pentajuns la Moscova unde a fost integrat o vreme în administrația prezidențială, unde a putut fi remarcat de Elțin. Prezentându-l pe noul său prim ministru, a lăsat să planeze îndoiala asupra viitorului pe care i-l rezerva lui Putin. Putin avea la dispoziție nouă luni până la noile alegeri pentru a demonstra că este persoana capabilă să continue reformele și să consolideze o societate zdruncinată de anii de criză. Rusia, care traversase atâția ani agitați, era încă o dată la sfârșitul secolului în mare dificultate, societatea pretinzând în primul rând să se amelioreze situația materială. Elțin era convins că ”Putin va fi capabil să consolideze societatea și să continue reformele în Rusia după ce el va pleca”. În afară de îngrijorarea pentru propria sa siguranță, Elțân a mai avut un motiv de a-l alege pe Putin ca succesor. El a realizat faptul că Rusia nu era pregătită pentru trecerea la un regim democratic, proces care, în lipsa fondurilor financiare și a unei puteri care să mențină integritatea țării ar fi putut să aducă Federația în pragul unui colaps total. Rusia avea practic nevoie de un ”lider puternic, o persoană suficient de calificată și determinată de a uzurpa puterea, dar în același timp să mențină semnele distinctive ale democrației pentru adaptarea la marketingul economic al noii realități.” Totuși au existat zvonuri cum că existau la momentul respectiv persoane mult mai calificate și potrivite decât Putin pentru a conduce Rusia spre democrație, dar acest lucru a fost pus la îndoială ținând cont că persoanele politice din era lui Elțin erau considerate mai mult decât mediocre. Presupușii candidați (aproximativ zece la număr), susține autorul Alex Markman, făceau parte din categoria Homo Sovieticus, așa cum a fost numită ultima generație sovietică, ”generație ce nu a exprimat o evaluare realistă a realității, nu a adus adevărul maselor de oameni și nici nu au adus un program clar pentru rezolvarea celor mai dureroase probleme ale societății.”

Cu siguranță alegerile din decembrie au dat naștere unei Dume atașate primului ministru, dar problema alegerilor prezidențiale rămânea deschisă și Rusia era neliniștită de perspectiva unui viitor incert. Acela a fost momentul în care Boris Elțin, atât de judecat pentru al doilea mandat al său, a surprins lumea plasându-și țara în noul secol cu o determinare și o înțelepciune de care nimeni nu îl mai credea în stare. Constituția din 1993, conținea un articol, nr 92, punctul 1 și 2, căruia nimeni nu îi acordase o atenție deosebită. Articolul s-a dovedit a fi important totuși pentru că îl autoriza pe președinte, în cazul în care acesta demisionează, să-și organizeze propria succesiune într-o manieră absolut firească, dar și pașnică. Potrivit acestui articol, ”în caz de vacanță prezidențială determinată de motive de sănătate sau ca urmare a demisiei, premierul exercită președinția pe toată perioada de tranziție destinată pregătirii alegerilor prezidențiale care trebuie să aibă loc într-un interval de trei luni.” Elțin l-a informat pe Putin în legătură cu decizia sa de a pune în practică acest articol, păstrând tăcerea asupra faptului când va renunța la președinție. Fiind un secret absolut, nimeni nu se aștepta la o lovitură atât de rapidă. Când Elțîn s-a întâlnit cu Putin pe 29 decembrie, Putin a știut că el era noul șef al Rusiei. Discuțiile dintre monarhul care urma să plece și succesorul său au fost doar o formalitate, un act simbolic, la fel ca semnarea unui tratat. Anturajul lui Elțin și Putin puseseră deja toate detaliile de bază ale proiectului la punct. În mod evident, "familia" nu a putut renunța la putere fără a atribui roluri sau să stabilească obligațiile ambelor părți. ”A fost, în același timp, un transfer complex de putere personală, perpetuarea corporației de guvernământ și avizul fostei monarhii a lui Elțin. Corporația a avut timp să-și selecteze moștenitorul, au depus un mare efort să-și distrugă inamicii reali sau imaginari, și au folosit toate mijloacele posibile pentru a-și atinge propriile obiective”. El a ales ziua de 31 decembrie, dată considerată de el simbolică pentru că reprezenta sfârșitul de secol și de mileniu. A înțeles ca mai are o șansă să iasă glorios din capcanele puterii, mai ales că în ultimii ani imaginea sa se deteriorase destul de mult. Mai mult decât simbolul și deschiderea către timpuri noi, transferul organizat și pașnic al puterii era cel care l-ar fi îndreptățit să fie mândru de modul în care acționase. Tradiția rusească, cea a imperiului, ca și cea a comunismului, transformase permanent transferul de putere într-o tragedie. Nimeni nu alesese, după 1917, să renunțe la putere pașnic, aceasta se pierdea prin violență și în general și cu pierderea vieții.

Părăsind puterea după ce și-a instalat un succesor potențial, deschizând calea unui proces de tranziție bazat pe constituție, Elțin a făcut un pas important în viața politică rusă. A vrut să demonstreze că, în ciuda turbulențelor politice din anii ‘90, în Rusia puterea era civilizată. Ziua de 31 decembrie a fost memorabilă pentru o țară în care puterea fusese îndelung identificată cu excesul de violență. Aproape zece ani de tranziție dramatică, cu intenții prost realizate, tranziție menită să construiască o nouă Rusie se încheiau într-un climat de pace și coeziune pe care țara îl cunoscuse de puține ori. ”Acesta este meritul istoric al lui Elțin, merit pe care compatrioții săi nu l-au recunoscut la momentul respectiv. Grija de a vedea sfârșitul unui regim impregnat cu eșecuri îi conducea spre o cu totul altă reacție, iar atenția lor se concentra asupra omului zilei, Vladimir Putin, devenit spre surpriza tuturor președinte ad-interim.” L-a lăsat pe Putin la conducere dăruindu-i stiloul său cu care a semnat decrete și legi, spunându-i ”take care of Russia”. La 26 martie 2000, după perioada constituțională de nouăzeci de zile evocată de Elțin în momentul retragerii, Vladimir Putin a fost ales președinte al Republicii Federale Ruse, din primul tur cu 52,9% voturi. Când au fost întrebați rușii de ce avea nevoie Rusia, 71% din cei chestionați au răspuns un lider puternic și 59%, un stat puternic. Instituțiile democratice nu aveau prioritate pentru ei, doar 13% doreau acest lucru. Spre deosebire de Mihail Gorbaciov, care, după retragerea lui a înființat o fundație filantropică și a ținut numeroase prelegeri, Elțin a ales sa iasă din ochii publicului. El s-a abținut de la discursuri formale în Rusia și în străinătate și a dat aproximativ zece interviuri în șapte ani.

Totuși a fost un subiect care a creat controverse uriașe în Rusia, încă de la începutul mandatului lui Putin și chiar până în prezent, și anume problema oligarhilor și chiar considerată uneori problema personală a lui Putin cu oligarhii, în special Mihail Hodorkovski. Perioada Elțin a fost marcată de creșterea numărului de oligarhi, care și-au împărțit cu cinism scena economică realizând bogății uriașe. La sfârșitul acestei perioade, noii îmbogățiți au fost oarecum hărțuiți de câțiva reprezentanți ai autorității, mai ales de Anatoli Ciubais. Dar ambiția celor care conduceau țara atunci nu putea depăși un obiectiv modest, acela de a separa lumea banului de stat, pentru a păstra cât mai mult autoritatea celui din urmă. Ceea ce s-a și întâmplat odată cu venirea lui Putin la putere. În primul caz, oligarhul luat în vizor de Putin a fost Vladimir Gusinski, proprietarul grupului Media Most, acuzat de fraudă fiscală și deturnare de fonduri. Brutalitatea asaltului a declanșat foarte multe proteste din partea oligarhilor, proteste care au fost însă zadarnice. Departe de a se lăsa impresionat, Putin a pus în continuare la zid oligarhii printre care Boris Berezovski, urmat de Mihail Hodorkovski, un puternic opozant politic al lui Putin care visa el însuși la un viitor prezidențial. În opinia lui Putin, Hodorkovski era un dublu pericol: primul, cel al proprietății private în domeniul petrolului, într-un moment în care statul se străduia să reintre în posesia resurselor naturale și în al doilea rând reprezenta un pericol politic în viitor, în special pentru el. Arestarea lui Hodorkovski în 2003 a fost folosită ca un exemplu și avertisment. ”Este evident că arestarea lui Hodorkovski și cazul Iukos este o lovitura politică și nu neapărat dreptatea justiției”. Statul a vrut să demonstreze că banii nu trebuie să conducă la putere, nici să permită influențarea puterii. Se confirma astfel caracterul ilicit al raporturilor dintre putere și bani, accentuându-se granițele pe care oligarhii erau obligați să le respecte. Statul nu desființa proprietatea privată, dar preciza condițiile în care aceasta putea să existe: fără evaziune fiscală, fără finanțarea partidelor politice.

Când a restabilit ordinea, între 2000-2003, intenția lui Putin era de a impune oligarhilor propria sa concepție despre raporturile dintre putere și bogăție. Totuși ”oligarh”este mai mult un termen politic des folosit decât un concept de ordin analitic, prin urmare nu există nici un fel de consens în legătură cu cine face parte din această categorie. El dorea să aducă Rusia înapoi în mâinile autorităților ”după un deceniu de nebunie sub Boris Elțin”. Nimeni nu poate nega prosperitatea în creștere din Rusia în anii 2000. Problema Rusiei nu era faptul că mai era o țară săracă, ci faptul că beneficiile economice au fost distribuite într-un mod distorsionat. În timp ce 10% din populație deținea jumătatea totală a averii țării în 2011, aproape 15% din populație trăia în minimul de sărăcie, care în 2011 însemna mai puțin de 200 de dolari pe lună. În 2003, revista Forbes a estimat ca există 17 miiardari ruși, dar că nu toți sunt oligarhi neapărat. Dar printre aceștia bineînțeles că se afla și Mihail Hodorkovski care a devenit cel mai bogat om din Rusia în perioada de privatizare a Rusiei. În 2004 a fost realizată prima listă cu cei mai bogați 100 de ruși, în prima ediție rusească a revistei Forbes. Studiul scris de Klebnikov dezvăluia 36 de miliardari, dintre care 33 se aflau numai la Moscova, mai mulți dect în oricare oraș al lumii. Și totuți este posibil ca cifrele declarate să fi fost mult mai mici decât cele reale, deoarece mulți miliardari și-au ascuns o mare parte din avere.

În societățile aflate în curs de schimbare rapidă, având uneori și cadre instituționale fragile, relațiile dintre bogăție și putere sunt foarte complexe, pe măsură ce ne îndreptăm de la societățile de tip piață de influență către cazurile din categoria oligarhiei. De cele mai multe ori oligarhiei i s-a alăturat și termenul de corupție. În Rusia este larg răspândită și nocivă dezvoltării democratice și economice. Rusia a încercat o tranziție dublă către democrație și economia de piață. Primii ani ai epocii postcomuniste au presupus o preluare a bunurilor fostului stat, mai întâi de membrii fostei nomenclaturi, apoi de către oligarhi. Deși problemele de privatizare nu acoperă nici pe departe toată corupția din Rusia, acestea sunt printre cele mai semnificative și majoritatea sunt legate de oligarhi. Cum au acumulat oligarhii bogăție și putere și cum le folosesc? Mai mult decât oricare altul, episodul ”împrumuturi pentru acțiuni” de la jumătatea anilor ‘90 i-a ajutat pe oligarhi să îndepărteze de la putere numeroși reprezentanți ai ”administrației roșii”, care preluaseră anumite ramuri ale industriei în prima etapă a privatizării. La sfârșitul anului 1994, statul căuta cu disperare bani gheață și modalități de a da un imbold dezvoltării economice din sectorul privat. În același timp, câțiva bancheri și oameni de afaceri cu relații puternice doreau să preia companiile și resursele naturale majore. Ulterior majoritatea dintre aceștia au devenit oligarhi. Vladimir Potanin a propus statului acordarea unor împrumuturi în schimbul privilegiului de a prelua pachetul majoritar de acțiuni din întreprinderile de stat. În teorie, afacerea avea să se încheie odată ce statul restituia împrumuturile sau își vindea partea de acțiuni din cadrul corporațiilor la un preț redus. Totuși, cum era de așteptat, împrumuturile nu au fost nicioadată restituite, iar ”licitațiile” care au urmat au fost aranjate. Participanții la licitație din străinătate au fost blocați, în timp ce oligarhii au colaborat în secret, împărțindu-și între ei proprietăți importante la prețuri extrem de reduse. Împrumuturile au fost făcute înainte de alegerile prezidențiale din 1996, în care Boris Elțin s-a confruntat cu provocări importante, pe când finalizarea schemei a avut loc ulterior. Împrumuturile i-au permis lui Elțin să-și bazeze reușita pe obligațiile publice, să plătească în avans o serie de salarii și să-și finanțeze campania la un nivel de 100 de ori mai ridicat decât limita legală. Între timp, oligarhii au devenit interesați de realegerea lui Elțin pentru ca schema să poată fi dusă la bun sfârșit.

Dovezile referitoare la corupție erau un bun vandabil în epoca sovietică, însă acum piața era suprasaturată. ”Kompramat”, o abreviere a sintagmei ”materiale compromițătoare”, implică folosirea dovezilor implicate de corupție în vederea amenințării rivalilor politici și economici, precum și a funcționarilor guvernamentali necooperanți. Ziariștii, anchetatorii și politicienii adună informații incriminatoare (ușor de obținut, însă la nevoie și falsificate) și le vând persoanei implicate; dacă persoana vizată nu vrea să plătească, dovezile pot la fel de bine să fie vândute unui ziar. ”Eficiența așa numitului kompromat reflectă extinderea corupției înseși, ineficiența anchetatorilor statului și a aplicării legilor și un climat de ilegalitate care face și acuzațiile fictive să fie, în mare măsură crezute. Guvernul Putin a făcut din reforma impozitelor o prioritate, parțial din motive legate de venituri, însă și ca o modalitate de a demonstra gradul de credibilitate oficială.” Evaziunea fiscală în sine nu este neapărat o formă de corupție în sine, dar în Rusia ea reflectă puterea oligarhilor și ineficiența statului. Simplificările Codului Fiscal efectuate în 1999 au dus la creșterea veniturilor într-o oarecare măsură și prin limitarea libertății de decizie în calcularea impozitelor datorate statului; se poate ca ele să fi redus o parte din corupția măruntă. Însă unii oligarhi continuă să se bucure de un fel de cvasimpunătate în ceea ce privește impozitele, în timp ce statul se luptă pentru a obține venituri și numeroși funcționari publici sunt plătiți foarte prost sau deloc.

Transparency International a observat că "per ansamblu, datele arată că situația din Rusia a ajuns la un nivel alarmant. Fenomenul corupției subminează grav tot statul rus, iar corupția este acum omniprezentă – în politică, afaceri, sănătate și educație.” În 2002, un alt studiu de la Transparency International a arătat că Rusia a fost cea mai coruptă dintre cele 22 cele mai mari și influente țări din lume. Sub conducerea lui Putin, corupția funcționarilor guvernamentali a ajuns la un număr nemaiatins în istorie. Cifre exacte nu există, pentru că nimeni nu recunoaște sumele primite ca mită, însă Georgy Satarov susține că valoarea totală a mitei în economia Rusiei în guvernul lui Putin a crescut de la 33 miliarde dolari la mai mult de 400 miliarde dolari. Ministrul rus de Interne Rashid Nurgaliev a recunoscut în 2008 că, "o analiză arată că până la două treimi din toți oamenii de afaceri ruși au experimentat corupția în anumite regiuni. Grupurile criminale organizate plătesc până la 50% din veniturile lor în mită la diferiți birocrați.”Agvan Mikaelian, analist la consultanții FinExpertise, nu a fost surprins de aceste rezultate și a susținut că va trebui să treacă o lungă perioadă de timp pentru a atinge orice schimbare. "Corupția este o problemă de atitudine, și va dura timp să o rectifici. Va fi nevoie de cel puțin o întreagă generație nechinuită de valori vechi pentru a îmbunătăți lucrurile."

Încă de la început, corupția postsovietică a fost fățișă: printr-o serie de operațiuni asemănătoare jafului, membrii fostei nomenclaturi și-au cerut drepturile asupra industriilor, a minelor și a întreprinderilor ”lor”, uneori aceste mișcări fiind numite ”privatizări”. Într-un fel, această primă rundă ”neoficială” de privatizare nu a făcut decât să ratifice tendințele care deja se manifestaseră în ultimii ani în regimul comunist. Totuși, aceasta a însemnat că eforturile oficiale legate de privatizare în 1999 s-au confruntat cu interese puternic înrădăcinate. Reformatorii nu puteau nicidecum să ia înapoi întreprinderile pe care puseseră mâna ”reprezentanții administrației roșii” și le puteau face puține promisiuni credibile investitorilor interesați de privatizările oficiale. De fapt, cei care au ajuns mai târziu s-au văzut obligați să folosească propriile mijloace corupte pentru a se proteja împotriva riscului de a fi jefuiți de cei care se mișcaseră mai repede și de clienții lor din cadrul birocrației. Războiul licitațiilor pentru influența oficială ce a urmat a subminat în mod grav credibilitatea instituțiilor statului, în momentul în care privatizările oficiale erau lansate.

Acest proces ar fi trebuit să aibe loc în două faze. ”Privatizarea prin cupoane” lansată în 1992, îi acorda fiecărui cetățean câte un cupon în valoare de 10.000 de ruble, care ar fi trebuit să reprezinte o anumită fracțiune din structura industrală a țării. Teoretic, cupoanele asigurau majorității cetățenilor statutul de proprietar și distribuiau averea către cei care aveau mai mare nevoie de ea: oricând de învechită era industria rusească, oficialitățile continuau să creadă ca ”adevărata” valoare a unei acțiuni depășea 10.000 de ruble și oamenii aveau să profite de pe urma acestei diferențe. Totuși, în practică sistemul a fost prea puțin înțeles de cetățeni cărora li se oferiseră prea puține informații reale și care nu cunoscuseră nicioadată interacțiunile comerciale legale; convertirea cupoanelor la deplina lor valoare teoretică era imposibilă. Multe persoane și-au vândut cupoanele unor speculanți la un preț de nimic sau le-au pierdut în scheme ”cooperatiste” frauduloase. La sfârșitul acestui program, în 1994, oficialitățile pretindeau ca majoritatea copleșitoare a cupoanelor fuseseră răscumpărate; totuși, de beneficii reale nu s-au bucurat decât foarte puțini.

A doua fază, privatizarea constând în ”vânzarea de acțiuni pe bani” a început în 1994. În această fază, scopul era scoaterea la licitație a bunurilor care se aflau în proprietatea statului, astfel fiind atrase investițiile și expertiza din străinătate, urmărindu-se crearea unor afaceri profitabile conduse de o serie de grupuri de interese aflate în competiție și câștigarea unor venituri majore pentru stat. La rândul ei, acesta din urmă avea să reducă deficitul public, să susțină rubla și să permită ministerelor din stat să plătească salariile și să îmbunătățească serviciile publice. Însă investitorii străini s-au dovedit a fi reticenți: chiar și în cazul în care li se permitea să liciteze, a devenit evident faptul că vânzarea proprietăților era măsluită, că prețurile nu concordau cu valorile reale și drepturile de proprietate nu erau nicidecum garantate.

Problema legată de privatizarea pe bani nu era că ea nu ar fi reușit să transfere proprietățile publice în mâini private; de fapt, oligarhii recenți apăruți și partenerii lor oficiali au intrat rapid în joc. În noiembrie 1994, 78% din societățile din sfera serviciilor fuseseră privatizate, în septembrie 1995, 77% din industrie, proporție care asigura 79% dintre locurile de muncă din domeniu și 88% din producție, fusese deja privatizată printr-un mecanism sau altul. Problema era că proprietățile respective ajunseseră în mâinile noilor oligarhi la prețuri ridicol de scăzute. Marile fabrici au ajuns pentru numai un milion de dolari fiecare, mai degrabă la cei care își cumpăraseră influență decât în mâinile persoanelor celor mai capabile de a le spori funcționalitatea.

”Sistemele Energetice Unificate” care produc aproape toată electricitatea din Rusia, au fost vândute pentru 200 milioane de dolari, pe când o firmă asemănătoare ar fi valorat 30 de miliarde de dolari în Europa Centrală și 49 de miliarde în Statele Unite. Puțurile petroliere au fost vândute la prețuri care ar fi reprezentat jumătate dintr-un procent din cele preconizate pentru Occident. Foarte puține venituri au ajuns în mâinile statului. La începutul anilor ‘90, era clar că privatizarea pe bani eșua pe aproape toate planurile. Rezultatul a fost că schema ”împrumuturi pentru acțiuni”, a contribuit mai mult decât orice alt episod la întărirea forțelor oligarhilor. Într-un punct cheie al îndepărtării Rusiei de comunism, resursele de care era mare nevoie ajungeau în mâinile oamenilor de afaceri corupți în timp ce statul rămânea sărac. Alte resurse au ieșit cu totul din țară. Valoarea estimată a migrației de capital din timpul lui Elțin se situează între 220 de miliarde și 450 de miliarde de dolari. Instituțiile statului, slabe la începutul deceniului au fost subminate în continuare de lipsa de bani și de credibilitate.

Secole de guvern autoritar au făcut ca democrația și economia de piață concepte aproape necunoscute în Uniunea Sovietică a anilor 1980. Sistemul a fost învechit și ineficient. După decenii de stagnare, scopurile utopice ale comunismului s-au stins de mult, subminând legitimitatea sistemului politic. Mulți au renunțat la speranța de a mai vedea o îmbunătățire a economiei. Însă nimeni nu a bănuit că cuvântul "oligarh" va fi în curând unul dintre cele mai comune cuvinte în limba rusă. În timp ce economia statului sovietic era aproape de faliment, țara a asistat la nașterea primilor milionari. În ciuda scăderii inevitabile a comunismulului, cei care au făcut parte din el au fost în cea mai bună poziție pentru a valorifica economia de piață forțându-și drumul prin fisurile economiei din anii 1980. Averea personală în perioada sovietică a fost atinsă de cei care dețineau o poziție influentă în Partidul Comunist, și chiar și atunci a fost destul de rar acest lucru. Această distribuție a privilegiilor la o clică mică le-a arătat rușilor cât de nedrept au fost împărțite activele valoroase ale țării.

Oligarhii au pătruns în economia rusească pentru că miza era o bogăție imensă și la vremea respectivă nu se puteau lua decât foarte puține măsuri pentru a-i împiedica. Fostul stat sovietic fusese slab în aspecte cheie, iar evenimentele petrecute în anii ‘90 l-au subminat și mai mult. Uneori acest lucru s-a realizat prin intermediul încurajării oficiale tacite a infracțiunilor și a fenomenelor din lumea afacerilor, alteori a fost cauzat de faptul că atât cetățenii ruși, cât și investitorii străini, văzând climatul violent și imprevizibil au preferat să nu se implice. Indiferent de modul în care o asemenea slăbiciune a ajuns să prolifereze, aceasta nu a făcut decât să amplifice puterea oligarhilor, încurajându-i, în același timp, pe alții să caute protecție în orice formă putea fi ea obținută. Oligarhii nu au nevoie să conducă o țară întreagă și sunt mai puțin expuși controalelor, șocurilor externe sau concurenței interne. De fapt, oligarhii văd de cele mai multe ori problemele Rusiei ca fiind noi oportunități de a obține avantaje.

Deși averile din Rusia au fost relativ mici, primele patru bănci comerciale ruse din 1995 s-ar fi clasat un pic mai sus decât a treizecea în Italia, oligarhii au adoptat totuși stilul și metodele de “baroni hoți”, cu afaceri îndrăznețe și o încredere puternică în forțele lor. O asemănare cu capitaliștii americani de la începutul secolului al XX-lea nu a fost în întregime accidentală. Romanele lui Theodore Dreiser, “Finanțatorul” și “O tragedie americană” au fost traduse în limba rusă și foarte citite în timpul epocii sovietice, deoarece arătau cum este vazut capitalismul american. Multe dintre tehnicile primilor finanțatori ruși pot fi găsite în acțiunile lui Frank Cowperwood, eroul din cartea lui Dreiser care exploata bănci, statul în sine, investitori și manipula întreaga piață de valori. Ei au moștenit o țară cu o cultură politică și economică înrădăcinate în secole de autoritatea rusă, o societate în care cele mai simple instincte umane ale inițiativei individuale și a spiritului antreprenorial au fost suprimate timp de șapte decenii, supraviețuind numai din umbră. Rusia a fost, de asemenea, considerată unică pentru că s-a facut o alegere critică imediat după destrămarea Uniunii Sovietice. Elțin a format o bandă de tineri reformatori radicali care au încercat să distrugă vechiul sistem cu orice preț. Ei au ales în primul rând să elibereze prețurile și bunurile și să instaleze reguli și instituții ale economiei de piață mai târziu. Rezultatul a fost unul uluitor: capitalismul rus s-a născut într-un spațiu închis, fără legi eficiente și un stat slăbit unde nu s-au putut impune legile existente.

Mihail Hodorkovski, pe 25 octombrie 2003 a fost arestat la bordul avionului său, provocând o controversă uriașă inclusiv și în prezent. Până în momentul respectiv, Hodorkovski devenise unul din cei mai bogați și puternici lideri de afaceri din lume, în timp ce Iukos a fost transformat dintr-un conglomerat șubred de producție sovietică, rafinare și unități de distribuție într-o companie de petrol integrată vertical care a fost setată pentru a merge la un nivel mondial. Iukos era al doilea cel mai mare producător din Rusia și, în cazul în care planurile de a fuziona cu Sibneft ar fi fost finalizate, ar fi devenit cel mai mare producător din Rusia, cu până la 40% din resursele Rusiei. Părea o poveste de succes, însă acela a fost momentul în care autoritățile și-au făcut simțită prezența. Arestat în 2003, Hodorkovski a fost condamnat în mai 2005 la nouă ani de închisoare (redus la opt în recurs), iar compania petrolieră Iukos a dispărut. În decembrie 2012, Curtea orașului Moscova le-a redus pedeapsa cu doi ani, iar în august 2013 cu alte două luni din pedeapsă. Cu toate acestea, la 19 decembrie 2013 președintele Vladimir Putin l-a iertat pe Hodorkovski, și în dimineața următoare el a fost eliberat și a plecat imediat la Berlin. Atacul personal la adresa lui Hodorkovski și asaltul împotriva companiei Iukos sunt două procese separate, deși la început au fost legate unul de celălalt. Logica celor două procese au avut o sursă comună: de a elimina o provocare pentru prerogativele solicitate regimului în sfera politică și să-și afirme aceleași prerogative în viața economică, mai presus de toate, prin sponsorizarea "campionilor naționali" în sectorul energetic. Distrugerea Iukos a fost o consecință a atacului personal la adresa lui Hodorkovski.

Afacerea Iukos a avut consecințe sistemice: alte oligarhi au fost îmblânziți, iar regimul a apărut fără concurenți serioși. Atacul a avut loc sub sloganul de consolidare a statului, dar de fapt regimul a eliminat una dintre ultimele surse majore de putere independente, iar rolul statului în economie a fost consolidat. Politica industrială a lui Putin s-a concentrat pe crearea unui număr de campioni naționali și corporații de stat în ceea ce erau considerate sectoarele strategice ale economiei. Termenul de ”campioni naționali” a apărut pentru prima dată în disertația sa de la mijlocul anilor ’90, dar totuși părțile acestea au fost considerate plagiate dintr-un eseu american din 1978. În conformitate cu caracterul atacului asupra companiei Iukos, strategia a permis ca un număr de "beneficiari" să prospere, în timp ce economia națională a suferit datorită deteriorării climatului de afaceri. Din închisoare, Hodorkovski a emis un flux de comentarii și publicații în care examina evoluțiile din Rusia și din lume, devenind unul dintre cei mai acuți observatori ai Rusiei contemporane. El a rămas o amenințare la fel de mare și în inchisoare, precum era și în libertate.

Povestea lui Hodorkovski este considerată de unii o narațiune deosebită văzută din mai multe puncte de vedere: Hodorkovski ca eroul care a construit una dintre cele mai de succes companii din Rusia și care a fost condamnat datorită succesului său care amenința prerogativele elitei politice și a birocrației; Hodorkovski ca un speculant, care și-a folosit poziția în Komsomol și legăturile politice să devină unul dintre cei mai puternici oligarhi ai Rusiei, care trata politicienii și statul ca pe niște comodități și care a făcut toate eforturile posibile pentru a evita plata impozitelor, în timp ce poporul rus s-a scufundat într-o sărăcie cruntă sau Hodorkovski ca un individ sovietic, care, prin noroc și îndemânare a construit o companie de succes, a fost înjosit de dușmanii politici, iar în închisoare s-a regăsit, devenind conștiința națiunii.

El a avut o serie de oportunități de a părăsi țara, dar nu le-a luat în considerare: "aș putrezi mai degrabă în închisoare decât să fac compromisuri cu acești criminali", declarase cu doar câteva luni înainte de arest. Oficial, acuzațiile împotriva companiei Iukos erau suspiciuni de corupție, dar mai mulți analiști consideră că adevăratul motiv a fost că Hodorkovski a sprijinit grupurile critice ale guvernului și că era împotriva lui Putin, nefiindu-i frică să arate acest lucru ori de câte ori avea ocazia. Însă a fost o dovadă clară că el nu a fost susținut în planul său împotriva lui Putin ținând cont că singurele obiecții reale împotriva arestării lui au venit din partea partidului Comunist pe care acesta îl sponsoriza și din partea lui Berezovski care fusese deja exilat de Putin.

Scopul acestei lucrări este de a explica de ce au avut loc toate aceste evenimente. Aceasta va examina relația dintre afacerile care au început încă din perioada privatizării și stat în timpul trecerii traumatizante a Rusiei de la economia planificată sovietică la un sistem de piață liberă, ținând cont că în 1985 Rusia a fost implicată într-unul dintre cele mai ambițioase acte politice și de reconstituire economică întreprinse de orice națiune în istorie și vom analiza cum s-a ajuns la oligarhia rusească din perspectiva acestor evenimente. De asemenea va oferi o analiză a vieții lui Mihail Hodorkovski înainte și după perioada Iukos, o analiză a creșterii și căderii companiei Iukos, precum și procesul care l-a condamnat la atâția ani în închisoare. S-a pus de multe ori întrebarea dacă Mihail Hodorkovski este un criminal, vinovat de fraudă, de furt și de neplătirea taxelor sau pur și simplu este o victimă a manipulărilor lui Vladimir Putin? Sau oare face parte din ambele cazuri?

S-a mai pus întrebarea: de ce Iukos? Nici unul dintre oligarhii ruși nu au fost îngeri și toți aveau destul de multe schelete în dulap. De ce a fost Iukos atacat doar atunci când a încercat să iasă din economia subterană și să fie acceptată ca o companie civilizată și transparentă, care respecta legea, atât în Rusia și Occident? La urma urmei, acestă companie a fost al patrulea cel mai mare producător de petrol din lume și o serie de bugete regionale ale Rusiei și de asemenea și situația pieței ruse în ansamblu depindea de asta. De ce a fost Hodorkovski, cel care a căzut victimă atacului Kremlinului pornit împotriva oligarhilor? De ce nu Roman Abramovici, cel care a transferat în mod deschis fonduri în străinătate, enervând la culme rușii cu achizițiile sale extravagante? De ce nu alți miliardari precum Potanin, Aven sau Fridman care aveau o reputație la fel de pătată?

CAPITOLUL I

1.1 Privatizarea Rusiei și apariția oligarhiei

Unul dintre primii autori care a identificat regimul post-sovietic ca o oligarhie a fost Alexander Soljenițîn. La sfârșitul anului 1996, el a explicat că, în Rusia, ”membrii abili ai fostelor eșaloane superioare și mijlocii ale vechiului guvern comunist, împreună cu cei parveniți care au dobândit brusc avere prin mijloace necinstite, au format o oligarhie stabilă și închisă de aproximativ 150-200 persoane, care decid soarta națiunii. Aceasta este eticheta potrivită pentru regimul actual al guvernului rus. Membrii acestei oligarhii sunt conduși de o dorință comună pentru putere și bani, în care nu există niciun motiv pentru a servi Patriei și poporului.”

Caracterizarea lui Soljenițîn a Rusiei lui Elțin ca o oligarhie a fost bazată pe definiția din dicționarul clasic al acestui termen: "O formă de guvernare în care toată puterea este concentrată în mâinile unui număr mic de curteni, nobili, oligarhi." În greacă "oligarhie" înseamnă "regulă de puțini" (oligoi, "puțini", arche, "regula, guvern"), și "oligarhi" însemnând “guvernământ de puțini, minoritatea de guvernământ”. Oligarhia a fost descrisă pentru prima dată ca o formă de guvern de Platon în Cartea XIII din ”Republica”, unde Socrate discută despre oligarhie cu Adeimantus. Platon însuși se poate să fi inventat cuvântul, deși o origine anterioară nu poate fi exclusă. Potrivit lui Platon, oligarhia este o formă de guvernare bazată pe o posesie de avere: numai cei bogați au dreptul de a guverna. Platon caracterizează oligarhia ca o formă de guvernare nedreptă, în care scopul conducătorilor nu este bunăstarea generală, ci doar interesele lor personale. Aristotel a dezvoltat și elaborat ideile lui Platon în cartea sa “Politica”.

“Prima specie de oligarhie este aceea în care majoritatea cetățenilor posedă averi care sunt moderate și care nu sunt exagerat de mari. Puterea se atribuie tuturor acelor care se bucură de venitul legal, iar numărul mare de cetățeni care câștigă astfel drepturi politice a fost motivul pentru care a trebuit să se dea legii suveranitatea, iar nu oamenilor. Foarte depărtați prin numărul lor de unitatea monarhică, prea puțin avuți spre a se bucura de un răgaz absolut și nu destul de săraci spre a trăi pe spezele statului, este o necesitate pentru ei de a proclama suverană legea, în loc de a se face ei înșiși suverani. Presupunând pe posesori mai puțin numeroși decât în prima ipoteză și averile mai considerabile, aceasta este a doua specie de oligarhie. Ambiția crește atunci o dată cu puterea și bogații numesc ei înșiși, dintre ceilalți cetățeni, pe aceia care intră în funcțiile guvernământului. Prea slabi încă pentru a domni asupra legii, sunt totuși destul de puternici pentru a face să se treacă legile care le acordă aceste nemăsurate prerogative. Dacă restrângem într-un număr mai mic de mâini averi devenite mai mari, ajungem la ce de-al treilea grad al oligarhiei, în care membrii minorității ocupă ei înșiși funcțiile, însă în conformitate cu legea ce le face ereditare. Presupunând pentru membrii oligarhiei o creștere nouă, în bogățiile lor și în numărul partizanilor lor, acest guvernământ ereditar este foarte aproape de monarhie. Oamenii domnesc acolo, și nu legea. Această a patra formă a oligarhiei corespunde cu cea din urmă formă a democrației. O a patra reunește cu acest principiu al eredității pe acela al suveranității magistraților, ce o înlocuiește pe aceea a legii. Această din urmă formă corespunde destul de bine cu tirania printre guvernămintele monarhice, iar printre democrații, cu speța de care am vorbit în ultimul rând. Această speță de oligarhie se numește dinastie.”

Deci bazându-se pe diversele regimuri politice care au existat în Grecia în timpul său, Aristotel caracterizează oligarhia în patru tipuri, distincte prin modul în care se formează guvernul (dacă birourile guvernamentale sunt cumpărate, co-optate, moștenite sau luate cu forța); prin gradul de inegalitate economică (de la moderat la extrem); și gradul de nerespectare a legilor în stat. Formele oligarhice de guvernare au apărut mai târziu în Roma republicană și imperială, în Veneția medievală, în secolul al XIX-lea și secolului XX în America Latină, în Asia de Sud-Est contemporană, în Africa postcolonială și de asemenea în statele post-sovietice.

Deși definiția lui Aristotel este importantă pentru a înțelege ce înseamnă o oligarhie, noțiunea lui Lenin de “oligarhie financiară” este una esențială pentru a înțelege oligarhia din Rusia. În scrierile sale despre imperialism acesta vorbește despre acest tip de oligarhie. Lenin a efectuat un studiu detaliat despre imperialism numit “Imperialismul: stadiul cel mai înalt al capitalismului” în 1916, bazându-se pe cercetarea unui economist englez John A. Hobson. Lenin a văzut capitalismul ca evoluând într-o treaptă superioară. Cheia pentru a înțelege a fost o analiză economică a tranziției de la competiția gratuită la monopol: "…imperialismul este stadiul monopolist al capitalismului." De asemenea, Lenin atrage atenția într-un alt articol scris în 1916 “Imperialismul and the split in socialism”, asupra faptului că imperialismul a fost o nouă dezvoltare care a fost prezisă, dar nu încă văzută de Marx și Engels. Lenin descrie imperialismul ca fiind o etapă istorică a capitalismului. “It’s specific character is threefold: imperialism is monopoly capitalism; parasitic, or decaying capitalism; moribund capitalism. The supplanting of free competition by monopoly is the fundamental economic feature, the quintessence of imperialism”. Noțiunea de oligarhie financiară apare pentru prima dată cand Lenin vorbește despre cinci caracteristici specifice epocii imperialiste : “ 1. the concentration of production and capital has developed to such a high stage that it has created monopolies which play a decisive role in economic life; 2. the merging of bank capital with industrial capital, and the creation on the basis of this “finance capital”, of a financial oligarchy; 3. the export of capital as distinguished from the export of commodities acquires exceptional importance;
4. the (economic) partition of the world by the international cartels has begun. There are already over 100 such international cartels, which command the entire world market and divide it “amicably” among themselves — until war redivides it. The export of capital, as distinct from the export of commodities under non-monopoly capitalism, is a highly characteristic phenomenon and is closely linked with the economic and territorial-political partition Imperialism; 5. the territorial division of the whole world among the biggest capitalist powers is completed. Imperialism is capitalism at that stage of development at which the dominance of monopolies and finance capital is established; in which the export of capital has acquired pronounced importance; in which the division of the world among the international trusts has begun, in which the division of all territories of the globe among the biggest capitalist powers has been completed”.

În anumite scrieri ale sale între anii 1895 și 1913, Lenin a remarcat unele dintre caracteristicile epocii imperialiste care am putea spune, caracterizează și oligarhia din Rusia de astăzi, cum ar fi concentrarea producției și creșterea trusturilor monopoliste și a cartelurilor, importanța crescândă a exportului de capital în raport cu exportul de mărfuri, internaționalizarea relațiilor economice capitaliste, lupta dintre puterile europene rivale de a împărți piața, parazitismul și decăderea capitalismului. Cu toate acestea, nu a fost până la izbucnirea Primului Război Mondial, în august 1914 când Lenin a simțit nevoia să facă o analiză marxistă cuprinzătoare și sistematică a naturii etapei imperialistae a capitalismului, de a merge dincolo de analiza efectuată de Hobson în 1902 și de economistul austriac Rudolf Hilferding în 1910. Termenul de ”oligarh” își are originea în filosofia politică a Greciei clasice. Atât “Republica” lui Platon cât și “Politica” lui Aristotel descriu o guvernare a elitei în dauna voinței democratice a poporului. Asemenea grecilor, câțiva oligarhi ruși au devenit foarte bogați, dar mai mult prin intrigi politice și exploatarea slăbiciunilor legii. Conduși de dorința pentru bani și putere, au pus mâna pe o mare parte din resursele naturale, culturale și istorice ale țării, prin manipularea procesului postsovietic de privatizare.

Cuvântul oligarh a fost folosit pentru prima dată în Rusia pe 13 octombrie 1993, când banca Menatep deținută de Mihail Hodorkovski a anunțat că plănuia să ofere servicii bancare pentru ceea ce el numea “oligarhia financiară și industrială”. Aceste servicii erau destinate numai clienților cu averi de minimum zece milioane de dolari. În anul 2002 a apărut filmul “Oligarch”, unde personajul principal, Platon Makovski era un academician tânăr și idealist care renunțase la studii pentru a intra în lumea întunecată a afacerilor postsovietice. Platon a pus la cale o serie de afaceri dubioase prin care și-a înfrânt inamicii: serviciile secrete ruse. La început a devenit rapid cel mai bogat om din Rusia. Puterea sa financiară și politică era egală cu cea a statului, ajungând rivalul și dușmanul declarat al guvernului. Acțiunea filmului, desfășurându-se în perioada de declin economic care a urmat prăbușirii comunismului, a reprezentat o descriere realistă a unui grup mic de afaceriști care au pus stăpânire pe averea națională. Bazat pe romanul “Bolșaia Paika” (Partea leului) de Iuli Dubov (care a ajuns să lucreze pentru Berezovski), filmul a bătut toate recordurile de încasări din Rusia și a făcut publicul să privească înmărmurit scenele de opulență.

Autorul Claes Ericson, în cartea sa ”The oligarchs – money and power in capitalist Russia” scrie cum consideră el că poți deveni un oligarh în Rusia. ” Luați o economie planificată comunistă, de preferat profund coruptă, și încercați să o băgați în faliment. Acest lucru este mai ușor în cazul în care are o administrație rigidă și învechită, cu lideri vechi și incompetenți care greșesc în privința tuturor priorităților statului, prin evitarea reformelor necesare și trimiterea resurselor în domeniul militar în loc să dezvolte alte industrii. Fiți în afara unității, pentru a evita să deveniți o parte îngustă la minte și lentă. Dar nu uitați să câștigați prieteni influenți, dintre persoanele cheie în deținerea puterii. Exploatează piața imatură care se desprinde din haosul după dizolvarea țării în cele din urmă din cauza problemelor economice insolubile. Câștigați primii bani, profitând de decalajul de neîntrecut între cerere și ofertă. Tranzacționările pe piața neagră sunt încurajate pentru că legea este rareori aplicată. Începeți prin a juca în condiții de siguranță cu bunuri relativ ieftine importate și creșteți treptat miza pentru a face față produselor avansate. Pentru a ajunge la nivelul următor, exploatați contactele până la capăt, folosind presiune, mită și favoruri. Luați un partener puternic care vă poate proteja împotriva șantajului, dar aveți grijă să nu obțineți o reputație prea condamnabilă să nu creadă populația că faceți parte dintr-un grup de crimă organizată. În câțiva ani veți dori să fiți perceput ca un pilon de moralitate în comunitatea de afaceri și societatea în general, folosind banii în scopuri filantropice. Deschideți o bancă de îndată ce piețele financiare dereglate permit. Asigurați-vă că Banca Centrală generează hiperinflație, folosiți-vă poziția pentru a împrumuta bani statului, și de a obține valută forte în schimb. Exploatați resursele naturale ale țării prin obținerea permisiunii de a le exporta folosind o companie de comerț obscură într-un paradis fiscal cu mult trecut de granițele sale. Utilizați spectrul comunismului pentru a speria guvernul să dezlănțuie un proces neîngrădit de privatizare în numele democrației. Profitați de situația disperată a populației și propria poziție de insider pentru a cumpăra certificate de acțiuni nou tipărite pentru un nimic. Formați un pact cu țarul privatizării pentru a împrumuta bani la statul încă în stare de faliment cu acțiuni la cele mai valoroase companii de stat ca garanții. Asigurați-vă că președintele își păstrează puterea și așteptați ca acțiunile să devină ale voastre. Dacă ajungi atât de departe, viața ta, probabil, arată ceva de genul, dacă ar fi să credem fosta amantă a unui oligarh, Lena Lenina. În cartea sa din 2006, ”Multimilionari”, descrie poza perfectă a oligarhului mediu (…). El deține cel puțin șapte mașini, are 16 de angajați, cel puțin un iaht, un avion privat care costă 27 milioane de dolari, vile și un apartament spațios la Londra. Însă asigurați-vă că vă bucurați de avere cât mai puteți. Timpurile se schimbă rapid și brusc averea ar putea fi nimic altceva decât o amintire, fie pentru că trecutul vostru criminal v-a prins, fie guvernul și-a pierdut răbdarea cu agenda voastră politică.”

Originile valului oligarhic pornesc din privatizarea numeroaselor și valoroaselor active de stat ale Rusiei, în anii 1990, care i-a îmbogățit doar pe câțiva și a creat o prăpastie uriașă între bogați și săraci înfuriind astfel poporul rus. Un raport al Băncii Mondiale din 2004 arată că doar 30 de persoane controlau 40% din cele 225 de miliarde de dolari din cele mai importante sectoare ale economiei Rusiei, mai ales în domeniul resurselor naturale și al construcțiilor de mașini. Studiul a concluzionat că “Concentrarea proprietății în Rusia modernă este mult mai mare decât în orice stat din Europa continentală și decât în orice altă țară”. Din această acumulare de avere, o parte foarte mică a fost investită în afaceri în Rusia, cea mai mare parte a banilor fiind trecută în secret peste graniță. Miliarde de dolari au dispărut în conturi bancare offshore din mai multe paradisuri fiscale începând cu Elveția și ajungând în Jersey, Gibraltar sau Insulele Virgine Britanice. A fost ascunsă astfel încât să fie imposibil de depistat în ciuda încercărilor serviciilor rusești, doar o parte foarte mică fiind descoperită și recuperată de Rusia. Rusia era sursa banilor, dar nu era un loc comod pentru cheltuirea lor.

Privatizarea este o poveste complexă și extrem de controversată, iar rolul oligarhilor este unul la fel de controversat. Privatizarea oficială a avut loc la sfârșitul lunii 1992, atingând apogeul în 1993, trecând printr-o serie de etape, de la alocarea inițială de acțiuni pentru întreprinderi, apoi vouchere și licitații de investiții. Una dintre cele mai comune justificații pentru privatizarea în masă de la începutul anilor 1990 a fost necesitatea de a pune capăt așa-numitele "privatizări spontane" din perioada Gorbaciov.

Pentru a înțelege cât de departe au ajuns oligarhii, este necesar să se înțeleagă momentul în care au început și anume cu anii sovietici de stagnare și de economie deficită. Conceptul de sistem juridic apăruse de decenii în Europa, dar nimic de genul nu s-a întâmplat și în Rusia. Pe parcursul anilor de stagnare sovietică, aproape toată lumea a fost obligată să facă ceva ilegal: lucrătorii migranți lucrau fără acte, companiile ar fi trebuit să plătească impozitele daca ar fi respectat cu adevărat legea, sau chiriașii care riscau evacuarea din locuințele obținute ilegal. Pur și simplu se considera că pentru a trece peste ziua următoare pur și simplu trebuia să se încalce legea. Fără nici o tradiție de proprietate privată, nu a existat nici un respect pentru proprietatea statului. Cu salarii minime și a condiții de muncă precare, a fost mai mult sau mai puțin considerat un beneficiu pentru clasa muncitoare dacă reușeau să fure de la locul de muncă în cazul în care s-ar fi ivit o ocazie sa. "Este pur și simplu vorba despre o mentalitate: proprietatea publică este proprietatea care aparține tuturor." Schimbarea mentalității populației ruse a fost una dintre cele mai dificile provocări cu care s-a confruntat Rusia atunci când s-a decis să încerce să abordeze noua economie de piață la începutul anilor 1990. La începutul anilor 1980, sistemul începuse să slăbească, și modul de viață din afară, inclusiv stilul de viață capitalist generos portretizat în cultura americană începuse să se facă cunoscut din ce în ce mai mult în țară. Se consideră uneori că un moment dramatic a fost o invenție tehnologică: reportofonul video. Când au început să fie introduse ilegal în Uniunea Sovietică la începutul anilor 1980, nu a existat nici un mod prin care să se oprească valul de inundații de filme care arătau o bucățică fascinantă de prosperitate din Vest, filmele fiind ușor circulate din mână în mână. Ei au observat cealaltă viață îndeaproape: hainele, manierele, vorbitul, ce însemnau cu adevărat banii și bogăția. Ei au fost uimiți când într-un film de la Hollywood, într-o secvență actorul principal a deschis frigiderul în apartamentul său și au observat că acesta era întotdeauna plin, ceea ce lor li se părea ceva uluitor și nu își puteau imagina cum acest lucru era posibil.

Mihail Gorbaciov a venit la putere cu scopul de a revitaliza Uniunea Sovietică. A lansat perestroika care în decurs de șase ani s-a mutat de la încercarea de a raționaliza sistemul la o fază de liberalizare, dar care a culminat cu o fază de dezintegrare, iar până în anul 1991, presiunile pentru o schimbare radicală deveniseră din ce în ce mai puternice. La sfârșitul anului 1991, după lovitura din august era clar că vechea putere avea un rol limitat în politica postcomunistă și puterea lui Gorbaciov era pusă în umbră de guvernul rus și în principal de Elțin. Acesta a demisionat la 25 decembrie, declarându-și totuși susținerea pentru noul regim: ”Atâta timp cât Rusia urmează calea schimbării democratice, nu doar o să o susțin, ci o să o și apăr, mai ales în această etapă dificilă.” Rusia de astăzi este rezultatul unui sistem de stat, Uniunea Sovietică, care a încercat să mențină toate aspectele activității economice în domeniul său, dar fiind în imposibilitatea de a face față cererilor tehnologice care i se cereau a ajuns la faliment. Noul sistem de stat nu a dorit să repete experimentul unei economii de stat controlată, și astfel s-a ajuns la întreprinderea privată. Statul având nevoie de bani a apărut oligarhia financiară care să îl furnizeze. Dar, așa cum adevărata oportunitate pentru făcut bani și dominând astfel economia era în sectorul de resurse acesta a fost spațiul în care oligarhii au gravitat. La sfârșitul Uniunii Sovietice au început să apară oportunități pentru activitațile de întreprindere. Activitățile comerciale ilegale care au devenit atât de larg răspândite în perioada Brejnev au fost semilegalizate sub Gorbaciov. Mai mulți ruși au profitat de diferite oportunități, însă cele mai importante s-au găsit în sfera financiară. Pe la mijlocul anilor 1990, bancherii au devenit suficient de bogați, cu poziții strategice în economie și au reușit astfel să-și exercite o influență politică considerabilă, cea mai spectaculoasă fiind în finanțarea campaniei de realegere a lui Elțîn în 1996.

În 1991, când Boris Elțin a devenit președinte, Rusia intrase într-un alt stadiu precar al istoriei sale complexe. Statul avea probleme în comercializarea resurselor sale vaste, hrana nu era suficientă, iar sistemul bancar suferea de pe urma lichidităților. Fostul inamic, Statele Unite, numit de ruși “glavni vrag” (principalul dușman), privea aceste probleme cu nerăbdare, considerau rușii. La câteva saptămâni după alegerea lui Elțin, consilierii de la Fondul Monetar Internațional și de la Banca Mondială au facut echipă cu economiștii ruși reformiști apropriați de Kremlin pentru a-l convinge pe Elțin să introducă o economie liberă de piață, ceea ce presupunea privatizarea activelor statului. Acest proces, numit “Marxism inversat” a fost implementat foarte rapid. Aceasta avea să devină a doua revoluție a Rusiei, trecându-se de la comunism la capitalism. Un fost ambasador american în Rusia susținea că “Rusia era falită. La finalul lui 1991, puțini credeau că va mai putea asigura hrană populației în anul următor. Guvernul pierduse controlul asupra monedei deoarece banii se emiteau în alte republici. Politica “terapiei de șoc” a fost discutată în guvernul american și nimeni nu a respins-o. Întregul sistem se destrama. Situația a fost rezumată cel mai bine de predecesorul meu, Robert Strauss: doi oameni, aflați pe un buștean, în mijlocul unui rău, certându-se cine să fie cârmaciul”.

Primul val al privatizării a venit sub forma unei scheme masive de cupoane emise la sfârșitul lui 1992. Toți rușii trebuiau să primească cupoane în valoare de 10.000 de ruble, aproximativ 30 dolari echivalentul salariului mediu lunar, în timp putând fi schimbate pe acțiuni fie la companiile care îi angajau, fie la orice companie de stat care se privatiza. Pentru a le achiziționa cetățenii plăteau doar 25 de ruble pe un cupon. În primele patru luni de după octombrie 1992 s-au vandut 144 milioane de cupoane, mai ales cele pentru firme din agricultură și din domeniul serviciilor. Ciubais susținea că fiecare dintre aceste vouchere ”vor valora în curând cât două mașini Volga la un loc”. Kremlinul a prezentat operațiunea ca pe un mod de a le oferi tuturor o parte din bogăția statului. Elțin a promis că astfel vor apărea “milioane de proprietari, nu o mână de milionari”. Poate că a avut o viziune frumoasă, dar nu s-a materializat niciodată. Cetățenii Rusiei erau săraci, deseori neplătiți și mulți își pierduseră economiile odată cu explozia inflației și cu prăbușirea rublei. Mai mult, după 70 de ani de comunism, cei mai mulți dintre ruși nu înțelegeau conceptul de proprietate. În limba rusă, nici măcar nu există un cuvânt pentru privatizare. Totuși, au existat mulți care au înțeles foarte bine ce însemna privatizarea și care era valoarea cupoanelor. Au început să le cumpere în masă de la muncitori, printre investitori fiind și Mihail Hodorkovski, cel care avea să devină cel mai bogat om din Rusia. Deși proprietarilor li se oferea mult mai puțin decât valorau cupoanele, cei mai mulți le vindeau pentru a-și acoperi cheltuielile urgente. Rusia se transformase într-o bursă uriașă, lipsită de reglementări, întrucât oamenii erau convinși să-și vândă cupoanele la prețuri care erau cu mult sub valoarea reală a acestora. Le schimbau pe o sticla de vodcă, pe câțiva dolari americani sau pe câteva ruble în plus față de cât plătiseră pentru ele. Rusia devenise o sursă uriașă de venit pentru cei care profitau de pe urma sărăciei populației. Sute de mii de oameni și-au pierdut cupoanele în așa zisele “fonduri de economisire a cupoanelor”.

Unele fonduri erau simple acoperiri pentru companiile dornice să-și răscumpere propriile acțiuni la prețuri de nimic. Membrii fostei elite a KGB-ului au luat în stăpânire numeroase mine și companii. Fiind vorba despre un popor care nu cunoștea principiului acționariatului și care nu putea aprecia valoarea potențială a cupoanelor, oamenii se lăsau cu ușurință convinși să se lipsească de ceea ce dețineau, fiind pentru câștigători bani mulți făcuți ușor. De asemenea, la începutul anilor 1990, hiperinflația a fost un blestem persistent pentru ruși, încă din anul 1992, elemente de bază ale consumului cum ar fi pâinea și laptele au fost de 40 de ori mai costisitoare, iar din 1994 valoarea rublei față de dolar scăzuse cu 95%.

Se dorise obținerea unei democrații și a unui popor de acționari, dar un sondaj făcut în iulie 1994 a arătat că doar 8% dintre ruși își folosiseră cupoanele pentru a obține acțiuni la companiile unde lucrau. În plus, cum bunurile erau vândute masiv la prețuri mult sub valoarea lor, cumpărătorii instruiți au obținut companiile, plătind doar o mică parte din prețul lor real. S-a estimat că cele 144 de milioane de cupoane au fost folosite pentru a achiziționa bunuri de aproape 12 miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, o mare parte din bogăția industrială și agricolă a țării fusese vândută pentru o sumă echivalentă cu valoarea de piață a unei singure companii britanice cum ar fi de exemplu Marks&Spencer. După doar doi ani, la începutul lui 1995 aproape jumătate din economie fusese privatizată, mai ales sub formă de întreprinderi mici și mijlocii. Următoarea problemă esențială a celei de-a doua revoluții ruse a constat în modul de privatizare a industriilor-gigant ale statului cum ar fi cea metalurgică, a petrolului și a telecomunicațiilor, care erau conduse în continuare de foști directori sovietici corupti și incompetenți, dintre care mulți spălau bani și își ascundeau veniturile în străinătate. Rusia continua să treaca printr-o criză economică puternică și profitând de amplificarea crizei câțiva oameni de afaceri au gasit o modalitate inteligentă care părea să ofere soluția. Grupul lor se îmbogățise deja profitând de primele zile de perestroika din timpul lui Gorbaciov când s-a permis existența micilor inițiative private. Condus de un om din interior, Vladimir Potanin, grupul i-a oferit lui Elțin o înțelegere cunoscută în Occident drept “Împrumuturi pentru acțiuni”, care s-a dovedit a fi instrumentul cel mai lucrativ al oligarhilor de a deveni proprietarii bunurilor statului. Acesta a fost momentul în care oamenii de afaceri, de succes, care au facut milioane la începutul anilor 1990, au fost capabili să facă următorul pas și să devină miliardari. Există numeroși analiști care numesc proiectul lui Potanin drept ”jaful secolului”. Această înțelegere era un aranjament prin care ei împrumutau guvernului banii de care acesta avea mare nevoie, în schimbul dreptului de a cumpăra acțiuni la întreprinderile care ramăseseră în posesia statului. În fapt, Elțin scotea la licitație cele mai valoroase bunuri ale statului. Cu toate acestea, situația financiară abisală a Kremlinului a însemnat că abilitatea statului de rambursare a creditelor a fost doar teoretică. În cele din urmă, în cazul în care statul nu a putut nici măcar să plătească dobânzile la împrumuturi, acțiunile utilizate ca garanții au fost licitate. Lucrul esențial pentru oligarhii a fost de a se asigura că numărul de participanți în aceste licitații era limitat la câteva bănci rusești controlate de persoanele care administrau procedurile de licitație. Aceasta însemna că, de fapt, nu erau niciodată războaie de licitare pentru companii, ceea ce ducea inevitabil la creșterea prețurilor cu foarte puțin față de prețul inițial. Câștigătorul în cadrul unei licitații a fost întotdeauna asociat cu banca care a făcut împrumutul inițial de stat.

Planul îi oferea lui Elțin banii de care avea mare nevoie, iar pe hârtie nu arăta tocmai ca o devalizare masivă, după cum s-a dovedit de fapt a fi. Între 1995-1997, peste 20 de giganți ai statului reprezentând o parte uriașă din averea națională au fost achiziționați în acest mod. În schimb, guvernul a primit 9,1 trilioane de ruble ceea ce echivala pe atunci cu 1,2 miliarde de lire. Nu există nici o îndoială că aproape toate licitațiile au fost stabilite în avans, deși nimeni nu a fost condamnat de o abatere financiară în legătură cu acestea. La mijlocul anilor 1990, ”crony capitalism” domnea în Rusia, iar succesul a depins de contacte și influență. Anatoli Ciubais a jucat un rol-cheie, deoarece, în calitate de ministru de privatizare, el a fost responsabil pentru procesul din partea guvernului. Inițial el a arătat un scepticism sănătos și a menționat că "nu există concurență, deschidere sau transparență. Acest lucru nu face parte din tradiția noastră." Gaidar, a mers mai departe și a numit acest proiect "o afacere cu diavolul". De asemenea la începutul anului 1992 a fost publicată o discuție între Ciubais și Gaidar : ” Igor, do you realize that whatever the outcome, we shall be hated for the rest of our lives, since we're the people who sold out Russia?" – "Yes, we are in the process of drinking from the poisoned chalice." Totuși Gaidar ar fi crezut cu fermitate că, în ciuda tuturor criticilor cu privire la efectele ruinătoare ale terapiei de șoc asupra economiilor individuale ale rușilor și a unui program de privatizare care, în esență, a dat activele statului unei noi clase de oligarhi corpuți, el a salvat țara de la faliment și foame și a făcut tot ce era posibil și necesar să schimbe lucrurile într-o situație aproape imposibil de rezolvat, și consideră de asemenea că foarte multe din greșelile anilor ’90 au fost repetate și de Putin, dar nu au mai fost la fel de dur criticate.

Primele licitații au avut loc în toamna anului 1995, cu câteva luni înainte de alegerile prezidențiale. În schimbul împrumuturilor, câștigătorii primeau întreprinderile de stat ca garanție. Împrumuturile urmau să fie rambursate un an mai târziu, după ce Elțîn, sperau oligarhii, urma să fie reales. Oligarhii aveau toate motivele să-și folosească averile și canalele mass-media pentru a preveni recâștigarea puterii de către comuniști, care ar putea declara întreagul proiect de privatizare ca fiind nul. Fiind un grup complet disparat la începutul anilor 1990, a fost nevoie totuși de o anumită măsură de cooperare pentru a avea succes, iar banii s-au dovedit a fi mai ademenitori decât vechiile dușmănii.

Sondajele de opinie arătau ca popularitatea lui Elțin ajunsese la un nivel derizoriu, de 6%. “Mă pregătesc pentru înfrângerea lui Elțin”, susțineau mai multe persoane publice. Promițând oprirea licitațiilor pentru acțiunile rămase, Ziuganov era decis să pună mâna pe oligarhi. Campania electorală din 1996 a prefigurat instrumentele politice și figurile importante care urmau să-și facă simțită prezența în era lui Putin dupa anul 2000. În acel moment, investitorul și filantropul internațional George Soros, unul dintre cei mai mari critici ai oligarhilor, i-a avertizat destul de acid pe Berezovski și Hodorkovski că în cazul în care comuniștii aveau să câștige, “s-a terminat jocul, o să atârne de un felinar stradal”. Berezovski și Hodorkovski au ascultat, dar au ignorat aceste cuvinte de înțelepciune. Zilele lor de glorie urmau să vină, deși în câțiva ani amândoi vor vedea ce înseamnă să nu iasă la timp din joc. Berezovski era mai mult decât conștient că avea dușmani în rândurile comuniștilor. La o intâlnire secretă desfășurată la Davos în Alpii Elvețieni, în timpul Forumului Economic Mondial din februarie 1996, i-a entuziasmat pe cei mai bogați oameni de afaceri, cunoscuți în Rusia drept “Grupul celor șapte”, sau ”semibankirshchina”. Au căzut de acord să susțină financiar campania lui Elțin, în schimbul acțiunilor și pozițiilor de conducere de la companiile de stat care aveau sa fie privatizate. Cei șapte participanți la “Pactul de la Davos” erau în principal bancheri: Mihail Hodorkovski, Vladimir Potanin, Aleksandr Smolenski, Piotr Aven, dar si magnatul media Vladimir Gusinski, industriasul Mihail Fridman și desigur Berezovski. Televiziunea era cheia campaniei electorale. Puterea mass-media a oligarhilor din 1996 a fost una incomensurabilă. Gusinsky și Berezovsky controlau două dintre cele mai mari posturi de televiziune din Rusia și dețineau mai multe ziare la nivel national, toate fiind exploatate la maxim în alegeri. Amandoi și-au dus sarcina la bun sfârșit într-un mod care a făcut să uite că se amenințau cu moartea cu an mai devreme. Această campanie a fost finanțată printr-un fond secret cunoscut drept ”Trezoreria Neagră”, ale cărei fonduri se credea că veneau exact din bugetul statului ( banii erau administrați de Aleksandr Smolenski). S-au cheltuit bani pentru a-i cumpăra pe jurnaliști și pe liderii politici regionali. Dar cei mai mulți au fost folosiți pentru documentare de laudative la adresa lui Elțin prezentate pe posturile private, afișe amplasate de primarii locali și chiar pentru concerte rock pro-Elțin. Gradul de acoperire a alegerilor prezidențiale poate fi cel mai bine descris ca o farsă. Media a fost, desigur, accesibilă tuturor, dar ambele programe TV și ziare conțineau materiale cumpărate și minciuni simple. Așa numitul "black PR", a fost finanțat cu bani de la trezoreria statului și a devenit un factor important în ofensiva de a submina sprijinul comunist. Scopul a fost de a portretiza liderul comunist Zyuganov ca fiind incolor și corupt. Într-o campanie de publicitate, un milion de postere ale feței lui Ziuganov au fost imprimate cu mesajul: "Acest lucru ar putea fi ultima ta șansă de a cumpăra alimente", și a fost pus în piețele din întreaga Rusia. ”Utilizarea tertipurilor PR de tip occidental, campania negativă de discreditare a adversarilor și infuzii masive de capital de la oameni de afaceri privați, au deschis calea pentru politica din următorul deceniu.” Gennady Zyuganov a fost, de asemenea, adversarul principal al lui Putin la alegerile prezidențiale din martie 2012 și își relua într-un fel rolul său din 1996.

În mai puțin de șase luni, Elțîn s-a mutat de la o bază electorală inexistentă la victoria în ceea ce observatorii străini au numit "alegeri libere și corecte", în ciuda a tot ce se întâmplase. Poporului rus i-au fost garantate drepturi și oligarhii au avut atât posibilitatea de a păstra averile cât și să fie asigurat accesul la cel mai important centru de putere al țării. După alegeri, Gusinsky a obținut o serie de noi licențe care au transformat NTV lui într-un canal național, iar Potanin și Berezovski au fost răsplătiți cu posturi în noul guvern. Dar mai presus de toate, rezultatul alegerilor a însemnat că Rusia a fost larg deschisă în continuare pentru privatizare. După o doză bună de asumare a riscurilor, mai întâi sub forma carierelor antreprenoriale imprevizibile și apoi prin investirea capitalulului lor în întreprinderi în prag de faliment în același timp în care o întoarcere comunistă la putere era posibilă, oligarhii au pariat totul pe o singură carte. Dar după ce Elțin a fost reales, aceștia au putut răsufla ușurați. Privatizarile din Rusia, care au dus probabil la cel mai mare transfer de valoari, erau în continuare în siguranță. Până în 1996, peste 70% din economia rusă era deja în proprietatea privată, iar oligarhii erau gata să preia restul. Era evident că oligarhii s-ar fi bucurat de o perioadă de măreție în a doua jumătate a anilor 1990.

În 1997, economia Rusiei părea să fie pe drumul cel bun; bugetul a fost tăiat, rata anuală a inflației a fost în cele din urmă sub 10%. Bursa a crescut și începuseră să apară noi investitori, se putea vedea în cele din urmă lumina de la capătul tunelului: "Putem vedea în sfârșit roadele muncii noastre. 1998 va fi anul nostru de recoltare", susțineau reprezentanții guvernului. Din păcate, ei au greșit complet. Sistemul s-a dezvoltat într-o schemă Ponzi de necontrolat, care amenința să se prăbușească în orice moment. În același timp, Kremlinul a făcut lobby la FMI pentru împrumuturi suplimentare și spera că "Rusia avea prea multe arme nucleare pentru a intra în faliment". Toată lumea a putut vedea simptomele economiei deplorabile a statului, iar temerile de un colaps, ”raspad” dominau gândirile rușilor. Prețul petrolului a scăzut la mai puțin de zece dolari pe baril, capitalul a fost scos în afara țării, iar guvernul plătea din ce în ce mai greu salariile. În aprilie 1998, Elțîn l-a concediat pe Viktor Cernomirdin din funcția de prim-ministru după cinci ani, numindu-l pe mai puțin experimentatul Sergei Kiriyenko, care s-a dovedit că nu a avut nici experiența și nici timpul necesar pentru a salva nava care se scufunda. Întreg Guvernul său a fost neputincios în fața reformelor care trebuiau să fie efectuate. Criza financiară a avut victime pe un front larg. Când cel mai rău moment a fost la începutul anului 1999, doar micul grup de oligarhi care au avut economii, deși au simțit și ei criza, au reușit să treacă peste. Acțiunile rusești au fost dintr-o dată numit "toxic junk", atunci când valoarea acțiunilor era la minim. A devenit posibil, deși numai în teorie, să se cumpere întreaga Bursă de Valori rusească, inclusiv resursele naturale Gazprom și întregul sector petrolier, pentru doar 50 de miliarde dolari. Mai puțin de zece ani mai târziu, piața de capital a fost în valoare de 40 de ori mai mare, existând anumite companii care fiecare avea o valoare de peste 50 miliarde dolari.

Principalul arhitect al privatizarii, Vladimir Potanin a recunoscut ulterior caracterul viciat al acesteia: ”Deși nu neg că am fost autorul sau, aș vrea să subliniez schimbarea puternică a conceptului, ca urmare a presiunii puternice exercitate de directorii roșii asupra guvernului. Guvernul nu a permis accesul investitorilor străini, un lucru criticat pe bună dreptate.”

În anii 1990, Rusia a fost martoră unui transfer de avere de proporții incredibile. Unii dintre beneficiari și-au apărat activitățile comparându-se cu magnații industriali și financiari ai secolului XIX-lea, cum ar fi de exemplu John D. Rockefeller, J.P. Morgan sau Cornelius Vanderbilt, care și-au construit averi masive din petrol, finanțe și căi ferate în Statele Unite. Aceștia erau numiți “baronii hoți” din cauza tacticilor lipsite de scrupule și explotatoare. Hodorkovski chiar a spus odată că, daca ar fi să aibă un idol, acesta ar fi John D. Rockefeller, părintele fondator al industriei petroliere americane și primul miliardar din lume. Dar metodele folosite de acesta în afaceri erau atât de disprețuite, încât spre sfârșitul vieții, angajații săi îl cunoșteau drept “cel mai detestat om din America”. Mulți oligarhi au trezit reacții similare în rândurile poporului rus. Indiferent de metodele folosite, baronii americani și-au devotat viețile construirii de la zero a monopolurilor asupra petrolului, căilor ferate și oțelului. Oligarhii moderni din Rusia nu au o asemenea justificare, puțini dintre ei au construit fabrici, au ansamblat echipamente sau și-au asumat vreun risc financiar sau comercial. Puțini au creat bogății noi. Puțini dintre ei știau suficient despre industriile care le-au ajuns în mâini. Când Hodorkovski a cumpărat Iukos și a mers să viziteze unul din terenurile principale, gazda sa a fost uimită sa descopere ca acesta nu mai vizitase nicioadată un câmp petrolifer. Oligarhii și-au adunat averile manipulând sistemul cu un amestec de forță brută și protecție politică. În timp ce baronii americani și-au reinvestit banii acasă, oligarhii și-au mutat cea mai mare parte a averii în afara țării. Studiile succesive au confirmat impactul gradului de îmbogățire personală asupra concentrării puterii economice în Rusia. Într-unul dintre studii s-a descoperit că în 2001, cele mai importante 12 companii privatizate aveau bugete care echivalau cu întregul buget federal. Opt grupuri de oligarhi controlau 85% din veniturile celor mai mari 64 de companii din Rusia.

Liderii și instituțiile financiare din Occident au respins un plan Marshall pentru Rusia. Jeffrey Sachs, unul din principalii arhitecți ai susținerii abordării “big-bang” (privatizarea rapidă a economiei) a recunoscut ulterior că atunci când a propus un astfel de plan la Casa Albă, nu a existat absolut nici un interes. În schimb guvernul Elțin, a fost presat să continue cu “big-bang”, în ciuda consecințelor economice și sociale. Cei aflați la putere în momentul respectiv susțin că toate opțiunile tranziției politice și economice de la comunism cuprind un grad de risc. Dar pe atunci prioritatea Occidentului era să creeze o țară flexibilă și supusă, care să ofere petrol ieftin și să nu se intoarcă la sistemul sovietic din trecut. Consilierii occidentali știau că o guvernare atât de lungă bazată pe corupție și autoritarism nu putea fi reformată peste noapte, cel puțin nu într-o țară în care în ultimii 75 ani deținerea proprietății fusese o infracțiune. În 1998, Rusia era falită. Valoarea acțiunilor scăzuse puternic, rata dobânzilor atinseseră 150%, iar falimentele se înmulțiseră. Un analist nota în acea perioadă că “Rusia are un rating de credit mai mic decât al Indoneziei. Mărimea economiei este mai mică ca cea Elveției, iar bursa de valori a Rusiei valorează mai puțin decât industria hidrotermică britanică.” În această perioadă zbuciumată, influența politică a elitei lumii de afaceri era puternic exagerată, inclusiv din interiorul ei. Se îmbogățiseră atât de rapid încât sufereau de ceea ce Stalin numea “beția succesului”.

Criza din 1998 a avut o importanță majoră pentru oligarhi. A distrus doar câțiva financiar, dar a terminat procesul de a împinge practic toată averea în economia reală ca domeniul lor prioritar de funcționare, devenind o mișcare foarte profitabilă pentru ei, în condiții de criză induse de devalorizare, iar apoi schimbări majore în favoarea resurselor de pe piețele mondiale. Karl Marx consideră că ”criza financiară are loc numai acolo unde lanțul consecutiv de plăți și un sistem artificial de compensare a acestora sunt pe deplin dezvoltate. Atunci când în acest mecanism intervin tulburări de ordin mai general, indiferent care ar fi cauza lor, banii trec brusc și nemijlocit de la forma doar ideală de bani de calcul la aceea de monedă sunătoare. Ei nu mai pot fi înlocuiți prin mărfuri obișnuite. Valoarea de întrebuințare a mărfii devine fără de valoare, iar valoarea ei dispare în fața propriei ei forme. Abia nu de mult burghezul, îmbătat de prosperitatea din jurul lui, declara, cu îngâmfarea proprie perioadei illuminismului, că banii nu sunt decât o simplă iluzie. Dar iată că acum pe piața mondială răsună strigătul : numai banii sunt marfa. Așa cum tânjește cerbul după apă proaspătă, tot așa sufetul burghezului tânjește după bani, unica avuție.” Asta însemna că această criză nu a fost de fapt o lovitură atât de mare din punct de vedere financiar pentru majoritatea oligarhilor cum s-a crezut la început. Cu toate acestea, au existat și unele aspecte negative politice care nu ar fi fost imediat evidente. În primul rând, a existat prejudiciul moral de a fi conectat cu băncile care nu au mai rambursat banii, unde cetățenii și-au pierdut economiile, dar oligarhii nu au pierdut nimic, cum s-a demonstrat ulterior. Nu mai puțin important în anul acela a fost efectul guvernului Primakov. Deși în cele din urmă fără succes și cu un sfârșit prematur, desigur și cu o parte din influența oligarhilor, guvernul Primakov a arătat că este posibil să se opună oligarhilor și să fie popular în același timp. Asta s-a dovedit a fi o lecție, probabil, pentru Vladimir Putin.

Unii analiști susțin că nașterea clasei oligarhilor era inevitabilă, alții că apariția unei elite economice era necesară pentru trecerea rapidă la capitalism. Dar sunt și voci care afirmă că această apariție era chiar de dorit, pentru a înlocui vechiul sistem corupt și incompetent. Este acceptat faptul că procesul de privatizare a fost una dintre cele mai eronate reforme economice din istoria modernă. Producția industrială a scăzut cu 60% în timpul anilor 1990. Ramuri importante ale economiei au dispărut și o mare parte din populație a intrat într-o sărăcie cruntă. Cantitățile mari de bani care au fost scoase din țară pentru a fi ascunse în conturi offshore au accentuat criza economică, această problemă fiind cunoscută ca „plecarea capitalului”. Karl Marx susține că ”întrucât după înfățișarea banilor, nu poți să-ți dai seama ce anume s-a transformat în bani, înseamnă că într-un final totul se transformă în bani. Orice lucru se poate vinde și cumpăra. Circulația devine marele creuzet social în care totul intră pentru a ieși sub formă de cristal bănesc.” Fondul de investiții Hermitage Capital a estimat că între 1998 și 2004, 56 de miliarde de lire sterline au ieșit din Rusia, cele mai multe în conturi offshore. Ministerul Dezvoltării Economice și Comerțului din Rusia spune că între 210 și 230 de miliarde de dolari au ieșit din țară în timpul reformelor, dintre care cel puțin jumătate erau bani „murdari”, proveniți din spălare de bani și crimă organizată. FMI-ul estimează că 170 de miliarde de dolari au părăsit Rusia în cei șapte ani dinaintea lui 2001. Acești bani ar fi putut fi folosiți pentru a reconstrui fabrici, a demara afaceri noi sau pentru a investi în infrastructură. În acest fel Rusia și-a pierdut echivalentul unei treimi din datoria sa externă. Până în 2000 privatizarea distrusese din temelii o țară cândva puternică. Analistul politic rus Serghei Markov susținea: „statul rus este ca un mare Atlas, plin de mușchi. Dar, pe măsură ce te apropii, îți dai seama că de fapt, Atlas este mort. Corpul uriaș este plin de viermi care se hrănesc din el”.

Oligarhii pot intra cu siguranță în categoria celor care sunt considerați persoane capitaliste de Karl Marx, pentru că pentru a deveni capitalist trebuie să ai în primul rând bani, ceea ce oligarhii aveau din plin. ”Posesorul de bani devine capitalist. Persoana lui, sau, mai exact, buzunarul lui, este punctul din care pleacă și la care se întorc banii. Conținutul obiectiv al acestei circulații – sporirea valorii – constituie scopul subiectiv urmărit de el, și numai în măsura în care însușirea progresivă a avuției abstracte este singurul mobil al operațiilor sale functionează el în calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat, dotat cu voință și cu conștiință. De aceea valoarea de întrebuințare nu trebuie considerată niciodată ca fiind scopul nemijlocit uramărit de capitalist.”

Stephen Fortescue, susține în cartea sa, ”Oil barons and metal magnates oligarchs and the state in transition” că există trei acuzații împotriva oligarhilor: ”that the businesses they took over performed worse in their hands than they had previously; that the returns that they extracted from their assets were excessive and indeed rapacious; and that as a consequence of that they neglected investment and the long-term development and reproduction of their assets.” Practic el îi acuză că pe lângă faptul că au furat foarte mult, nu au știut sau nu au vrut să investească mai departe și astfel toate bunurile nu au fost dezvoltate și îmbunătățite.

Chiar și în perioada lui Elțin atitudinea oficială față de oligarhi nu a fost în mod constant pozitivă. Ei au fost tolerați ca o parte a trecerii la capitalism și ca un instrument în distrugerea socialismului sovietic, dar stilul lor de "capitalism oligarhic", a fost departe de reformarea ideală, și se considera că la un moment dat va trebui să se reducă rolul lor. Cea mai mare opoziție guvernamentală împotriva oligarhilor în timpul președinției lui Elțin a venit din partea guvernului Kirienko în 1998. El și alții din guvernul său, în special Boris Nemtsov și Boris Fedorov, au fost critici duri ai oligarhilor. Fedorov, ca ministru al Finanțelor, în mijlocul anului 1998 chiar susținea că : "Voi nu platiți impozite. Vă vom aresta, vă vom lua proprietațile și vă vom baga companiile în faliment. " Elțin însuși a spus în discursul său prezidențial din 1999 că banca Rusiei și guvernul au început să lucreze la restaurarea sistemului bancar. Dar dacă este restabilită în forma sa anterioară, atunci nu va apărea nimic altceva decât noi "oligarhi". Au fost sondaje de opinie efectuate care arătau că aproximativ 60-75% din populație credea că oligarhii joacă un rol negativ în societate. Într-un sondaj de opinie făcută în momentul arestării lui Platon Lebedev, 88% au crezut că o asemenea bogăție cum avea el ar putea fi câștigată numai într-un mod ilegal și 77% dezaprobau modul în care oligarhii utilizau activele dobândite prin privatizare, iar 57% spuneau că guvernul ar trebui să-i cerceteze penal pe cei bogați. Când Hodorkovski însuși a fost arestat, doar 11% din respondenți au văzut măsurile luate împotriva lui ca fiind negative. Chiar și în orașele în care Iukos adusese un grad de prosperitate, atitudinile față de Hodorkovski erau foarte negative. Într-un interviu, Vladimir Potanin a recunoscut că ”oligarhii trebuie să se obișnuiască să nu fie iubiți de compatrioți. Oamenii trăiesc în condiții grele. Nu îi pot condamna pentru că nu mă iubesc.”

Sub conducerea lui Elțin, Rusia nu a avut încă un regim oligarhic pe deplin format. Oligarhia coexista destul de bine cu anumite caracteristici ale tiraniei clasice (conducerea sub un singur individ), precum și cu anarhia și începuturile fragile ale democrației. Tirania “țarului Boris” a fost destul de temperată pe ansamblu, manifestându-se mai mult printr-o tiranie meschină și o încăpățânare profundă decât prin reprimarea sistematică a drepturilor și libertăților cetățenilor. Mult mai evidente sub conducerea sa au fost semnele de anarhie, inclusiv anarhia semifeudală a conducătorilor regionali. Sub conducerea lui Putin, încăpățânarea și anarhia au scăzut, dar au dispărut de asemenea și toate urmele de genialitate. Victor Șenderovich a remarcat că șeful vechi a fost mare și fericit; cel nou este mic, sobru și rău. Dacă structura guvernului lui Putin este privită prin prisma concepțiilor clasice ale oligarhiei, se va vedea că aceasta corespunde celui de-al doilea tip de oligarhie al lui Aristotel: numai cei bogați au acces la puterea politică; inegalitatea economică este mare, dar nu extremă; guvernul se selectează singur, prin cooptare; există legi, dar ele sunt scrise de către guvern, pentru guvern. Dar afișează si înclinații spre primul tip moderat de oligarhie unde cetățenii au cât de cât un cuvânt de spus în selectarea guvernului, precum și față de al treilea și al patrulea, tipurile "dinastice" (inegalitatea economică se îndreaptă spre o extremă și elementele ereditare unde se transferă puterea au început să apară).

Mai mult sau mai puțin același tip de oligarhie poate fi găsit în cele mai multe țări din lumea a treia, în special în Africa. Oligarhia Rusiei poate fi, de asemenea, descrisă ca având un caracter birocratic-administrativ, mai degrabă decât, să zicem, unul financiar la fel ca în Singapore. Oligarhii sunt elita nomenclaturii: președintele în partea de sus, personalul președintelui, miniștrii, reprezentanții Kremlinului, guvernatorii, directorii FSB, Ministerul de Afaceri Interne, parchete și armata. Unele nume mari din afaceri, de asemenea aparțin oligarhiei guvernatoare, ei sunt cei care dețin birouri importante în guvern. De exemplu, ”Roman Abramovici și Alexander Hloponin sunt oligarhi, deoarece aceștia au achiziționat funcții înalte de stat pentru ei înșiși, cu proprii lor bani. Vladimir Potanin și Boris Berezovski sunt oligarhi, deoarece au ocupat astfel de birouri în trecut. Mikhail Fridman și Oleg Deripaska sunt oligarhi deoarece au legături guvernamentale de rang înalt neoficiale, care sunt chiar mai puternice decât unele birouri politice. Vladimir Gusinsky este un oligarh deoarece controlează un canal de televiziune influent. Mikhail Hodorkovski, deși el a fost bogat și foarte influent până la arestarea sa, nu a avut o funcție politică sau să controleze mass-media, dar el a fost numit un oligarh din cauza ambițiilor sale politice.” Cei care l-au închis pe Hodorkovski – Vladimir Putin, Viktor Ivanov, Boris Grîzlov și Vladimir Ustinov sunt toți oligarhi clasici: ei ocupă birourile guvernamentale importante, nu sunt săraci și guvernează pentru propriile interese, mai degrabă decât pentru bunăstarea generală. Astfel, obiecția că Hodorkovski și Berezovski sunt mult mai bogați decât persecutorii lor nu are nici o greutate, în special atunci când Hodorkovsky era în închisoare și Berezovski doar printr-o minune a reușit să o evite. ”Nu este bogăția care transformă o persoană într-un oligarh, ci o combinație de avere, putere politică publică dobândită prin bogăție, precum și utilizarea acestei puteri pentru motive egoiste.” Principalul motiv din spatele persecuției aspre și secretă a poliției împotriva lui Berezovsky și Hodorkovski a fost faptul că ambii și-au anunțat public intențiile să caute puterea politică: Berezovski din 1996 încoace, iar Hodorkovski atunci când a declarat într-un interviu că până în 2008 el intenționează să nu se mai implice atât de activ în afaceri și să se dedice politicii.

O oligarhie are de obicei o structură de clan și este împărțită în grupuri concurente. Acesta a fost cazul cu cei “Treizeci de tirani”, Senatul Roman, Consiliul Venețian, așa numitele junte latino-americane ale secolului XIX și secolul XX, precum și regimurile din Africa postcolonială. De asemenea, este cazul și cu Rusia de astăzi. Ordinea oligarhică a Rusiei post-sovietice a fost mai mult sau mai puțin complet formată în jurul anului 1996. Din cauza sistemului birocratic centralizat al țării, adânc înrădăcinat și a caracterului cvasi-monarhic al Constituției ruse, oligarhia s-a format în jurul capului guvernului. Cel mai proeminent clan oligarhic sub Elțîn era clanul Cernomîrdin-Vyakhirev, iar rivalul său a fost grupul Korzhakov-Barsukov-Soskovets. În cele din urmă, grupul ideologic de "Liberalii Petersburg", în frunte cu Anatoli Chiubais și-a început transformarea în clanul oligarhic independent al "economiștilor Petersburg”. La sfârșitul domniei lui Elțîn, așa numitul clan "familie" a luat formă, lăsând celelalte grupuri cu mult mai puțin spațiu de manevrat. Acest clan a fost format din Roman Abramovici, Boris Berezovski, Alexandru Voloșin, Valentin Yumashev, și Tatiana Dyachenko, fiica lui Boris Elțin. Aceste clanuri administrativ-economice oligarhice au devenit principalii actori în procesul politic, în timp ce partidele politice, mișcările și factorii parlamentari au devenit instrumentele lor de manevrat. Entitățile politice oficiale nu sunt independente; provin din clanuri si grupări, blocuri și coaliții. “Our home is Russia”(NDR), "partidul de guvernământ" oficial al perioadei Elțîn, a fost instrumentul politic al unei coaliții formată din mai multe clanuri (Cernomîrdin, Korzhakov, Lujkov, anumite clanuri regionali, precum și un stadiu incipient al "familiei”). Totuși această coaliție s-a destrămat în 1998- 1999, iar în momentul alegerilor din 1999 mai multe părți noi au apărut: “Fatherland” (instrumentul biroului lui Lujkov), Toată Rusia și Vocea Rusiei (două grupuri regionale), Unity (instrumentul "familiei"). După victoria lui Putin din alegerile prezidențiale, NDR s-a reconstituit, în esență, sub un nume nou, “Rusia Unită”. Acesta a fost un rezultat al faptului că principalele clanuri și grupuri s-au coagulat în jurul persoanei lui Putin, deși acest lucru nu înseamnă neaparat că toate interesele au fost armonizate sau că colaboratorii noul președinte au fost monolitici în caracter.

Fără prea multă exagerare se poate spune, cel puțin în opinia a multor ruși, că moștenirea lui Boris Elțin este una a eșecului aproape total – cel mai mare dezastru economic, social, și demografic de la invazia nazistă din 1941. Actul în sine de predare a puterii lui Putin, în calitate de regent și moștenitor al Rusiei, a subliniat principiul monarhiei alese inerente sistemului Elțin. Pensionarea anticipată a lui Elțin a avut puțin de a face cu democrația; dimpotrivă, a demonstrat calitatea imitativă a concepției de democrație a lui Elțin. Plecarea sa a fost de preferat decât să se vadă decăderea sa lentă din calitatea de politician, dar avansul artificial al alegerilor, modul în care acestea au fost manipulate, au avut un singur scop: să garanteze că va exista în continuare un singur grup politic. Pentru rușii obișnuiți, un "democrat" este interpretat a fi un escroc, și "democrație" este un cuvânt blestemat. Pe străzile din Moscova ei numesc democrația "shitocracy" (dermokratizatsiya) și procesul de privatizare "grab-it-ization", un cuvânt care nu mai are nevoie de nici o traducere.

În octombrie 1993, Hodorkovski a declarat: „Legea rusească ne permite să facem lucruri de neimaginat în lumea afacerilor din Occident.” Această declarație s-a dovedit a fi extrem de importantă în anii care au urmat ținând cont că în 1999, prioritatea oligarhilor era să-și protejeze averea și puterea și să se asigure că Elțin va avea un succesor la fel de supus.

Tranziția oligarhiei de la Elțin la Putin

Dorința oligarhilor de a exista un succesor la fel de supus ca Elțin nu a putut fi mai departe de realitate, iar diferențele de personalitate între Boris Elțin și Vladimir Putin nu au putut fi mai evidente. În timp ce Elțin a întâlnit noul mileniu ca o figură lentă care a recunoscut în memoriile sale că trebuia să bea atunci când era sub presiune, Putin a avut o centură neagră în judo și a fost, practic, un abstinent. S-a spus că Putin la început a ezitat să accepte numirea sa ca președinte. Dar când a preluat puterea în ajunul Anului Nou, el și-a arătat recunoștința prin utilizarea primului său decret pentru a-i garanta lui Elțin imunitate pe tot parcursul vieții. După mai mult de zece ani de decizii controversate, au existat numeroase schelete în dulapul președintelui, dar acum ușa era sigilată pentru totdeauna. Acest fapt a eliminat frica Kremlinului de un "scenariu Ceaușeșcu", făcându-se o aluzie la dictatorul român care a fost detronat și omorât în 1989. Oligarhii nu au fost la fel de norocoși ca președintele în exercițiu. Una din promisiunile electorale ale lui Putin a fost de ”a curăța oligarhii ca o clasă". Putin a rupt astfel contractul nescris dintre Kremlin și oligarhi.

Noul lider a fost într-o poziție deosebit de bună față de Elțin. Putin nu a avut adversari care să îi amenințe puterea. Publicul îl considera o speranță, dar totuși speranțele lor nu erau foarte excesive. Asta a fost, de asemenea, un lucru foarte bun pentru Putin, în cazul în care idealurile și obiectivele propuse nu erau realizate, nu ar fi existat o dezamăgire în masă. În aprilie 2000, 2% din ruși credeau că vor exista schimbări pozitive imediat după alegeri, 10% credeau că vor avea loc schimbări după șase luni, 20% după un an, 22% credeau că se va schimba ceva în doi sau trei ani, iar 12% credeau că nu vor exista nici un fel de schimbări, nici pozitive, dar nici negative. 14% nu au avut nici un fel de opinie, s-au arătat total dezinteresați.

”În 1722, pentru a transforma țara într-o societate medievală disparată într-un stat autocratic centralizat, Petru cel Mare a decis să elimine corupția, care era prioritară în societatea rusească. Asta implica și eliminarea tuturor celor care primeau mită. În 2000, când Vladimir Putin a devenit președinte avea mai puțină libertate de acțiune decât Petru cel Mare, care îi executase pur și simplu pe cei mai recalcitranți dintre oponenți. Nici măcar sistemul juridic arbitrar din Rusia modernă nu putea aproba execuții sumare în cazurile oligarhilor.” Putin era nevoit să vină cu o strategie diferită în abordarea unui grup pe care îl considera un obstacol important în fața ambițiilor sale de a reforma Rusia. Deși apăruseră zvonuri cu privire la restricțiile pe care acesta vroia să le impună, oligarhii credeau că își vor păstra puterea și vietile luxoase, rămânând o categorie protejată. În fond, ei formau o elită de oameni de afaceri care ajutaseră la ascensiunea noului președinte. La fel cum în 1996 conspiraseră pentru a-l realege pe Elțin, o parte din ei susținuseră venirea lui Putin la Kremlin. Se așteptau, ca pentru ajutorul lor, Putin să fie la fel de flexibil și ușor de manipulat ca predecesorul său, permițându-le să continue să-și exercite influența, să acumuleze averi și să fie imuni în fața oricărei acțiuni juridice, ceea ce s-a dovedit ulterior că nu va mai fi așa și că s-au înșelat foarte mult în privința lui. Chiar în 1999, când Putin avea prerogative de președinte și prim ministru, au apărut primele semne ale problemelor care urmau să vină pentru oligarhi, atunci când procurorul general a analizat modul în care Vladimir Potanin, unul din arhitecții privatizării dobândise Norilsk Nichel, gigantul minier deținut de stat. La nici două luni dupa ce a devenit președinte, pe 28 iulie 2000, Putin a chemat 21 de oligarhi la Kremlin, întalnire la care a participat și Mihail Hodorkovski.

În această ședință, Putin a citit pur și simplu declarația de război, daca poate fi considerată așa față de cei mai puternici și mai bogați afaceriști. Nu avea să cerceteze privatizările, dar ei nici nu se mai puteau bucura în continuare de privilegii la Kremlin. Acesta a încheiat ședința, care a durat aproape trei ore, punând bazele unui mecanism permanent de consultări între oamenii de afaceri și stat. Putin a avertizat că zilele găștilor s-au terminat și că de acum înainte relația va fi una instituționalizată. Accesul la președinte avea să fie restricționat la întâlnirile trimestriale cu ”Uniunea Producătorilor și a Oamenilor de Afaceri” care era de fapt sindicatul oligarhilor. Mesajul transmis de Putin era unul simplu, își puteau păstra afacerile obținute pe căi nu tocmai legale daca nu se amestecau în politică și dacă își plăteau impozitele.

Acesta a fost un moment de cumpănă în viața oligarhilor. Cei convocați la întâlnire au înțeles că roata se întorsese. Vrând să evite orice îndoieli, Putin a transmis un mesaj țării pe 8 iulie în care îi condamna pe magnați spunând că „vor să influențeze masele și să ne arate nouă, celor aflați la conducere că avem nevoie de ei, că ne-au prins și că ar trebui să ne temem de ei. Rusia nu mai poate tolera grupările din umbră care duc banii în străinătate. Avem o categorie de oameni care au devenit miliardari peste noapte. Statul i-a facut miliardari. Pur și simplu au primit proprietăți uriașe, aproape gratis, chiar ei o spun că au fost făcuți miliardari. Au impresia ca sunt protejati de zei și că totul le este permis.”

Decizia aparent neașteptată a lui Putin de a-i ataca pe oligarhi la doar câteva săptămâni de la instalarea la Kremlin fusese foarte bine planuită. Știa că trebuia să oprească scurgerea dezastruoasă de capital. A ajuns la două concluzii în privința oligarhilor. Prima era că așa cum descoperise și Elțin, oligarhii aveau potențialul de a obține la fel de multă putere ca președintele, daca nu chiar mai multă. A doua era că, având în vedere aversiunea rușilor față de oligarhi, Putin ar fi câștigat un capital politic foarte puternic dacă i-ar fi atacat. Pentru Putin, poporul rus era un aliat colectiv puternic. În timp ce oligarhii se îmbogățeau, la sfârșitul anilor `90, guvernul declara că 35% dintre ruși trăiau sub pragul oficial de sărăcie. Mulți simțeau că resursele națiunii fuseseră supte de ceea ce Karl Marx numea „vampirul capitalist”, spunând că „vampirul nu se va opri câtă vreme va mai putea exploata chiar și un singur mușchi sau o picatură de sânge.”

Putin nu a pierdut timpul când a decis să le declare război oligarhilor. Dar activiștii organizațiilor pentru drepturile omului l-au acuzat că ar manipula procesul judiciar împotriva oamenilor de afaceri pentru a-și satisface propriile interese politice. Ei susțineau că președintele preluase treptat controlul asupra puterii judecătorești, numind el judecătorii; pentru el era o luptă pentru putere, iar statul trebuia să-și recapete supremația. Reputația sa de om lipsit de orice milă a inspirat o glumă celebră rusească: ”fantoma lui Stalin îi apare lui Putin în vis și îi cere ajutorul pentru a conduce țara. Stalin îl sfatuiește să-i împuște pe toti democrații și să vopsească în albastru Kremlinul. De ce albastru, întreaba Putin. Iar Stalin îi raspunde: știam ca nu o să-mi pui întrebări despre prima parte.”

Când Vladimir Putin a venit la putere, el nu a devenit un conducător suveran care a luat toate deciziile în mod independent, fără a lua in seama sfaturile anturajului său în cont. Acesta este motivul pentru Putin a fost întotdeauna înconjurat de colaboratori precum Alexandru Voloșin, Dmitri Medvedev, Vladislav Surkov, sau Dmitri Kozak. Avand încredere să încredințeze obligațiile sale de lucru de zi cu zi colaboratorilor săi, Putin este obligat să se împace cu faptul că, în acest fel, el cedează de fapt o parte semnificativă a puterii sale. Acest lucru, însă, este o situație tipică în oligarhii, chiar și atunci când oligarhul cel mai puternic este el însuși un dependent de muncă și vrea să controleze totul. Oligarhia din primul termen al lui Putin ca președinte a constat din patru clanuri economice administrative: "vechiul Kremlin" sau "family clan” (moștenit de la Elțin și "familia" lui); grupul "vechiul Petersburg" (de asemenea cunoscut sub numele de "RAO EES al Rusiei", "economiștii Petersburg," sau "clanul Ciubais"); "Noul Petersburg" sau clanul "poliția secretă" (de asemenea, cunoscut sub numele de "chekists Petersburg", "siloviki," sau "junta"); și “the mayor’s office" (clanul lui Lujkov în capitală). Fiecare dintre aceste clanuri au interese comerciale pe care le controlează și fiecare are propriile sale instrumente politice sub formă de partide, facțiuni Duma și coaliții. Ele se disting prin politicile lor practice, strategiile lor preferate, și ideologiile lor.

După ce a câștigat alegerile prezidențiale în 2000, Putin, la 19 iunie, când s-a adresat Camerei de Comerț și Industrie, a cerut antreprenorilor care au luat capitalul din Rusia să îl aducă înapoi, promițând că nu vor fi penalizati: "Guvernul nu trebuie să harțuiască oamenii și să-i întrebe de unde și-au obținut banii dacă guvernul în sine a fost în imposibilitatea de a asigura condiții normale pentru investiții". Însă Putin a amenințat cu sancțiuni grave în cazul în care antreprenorii refuză să aducă banii înapoi: “Eu nu am de gând să spun că fondurile vor fi înghețate mâine, dar dacă decizii de acest tip încep să se facă … vă veți sufoca cu tot praful pe care îl veți înghiți alergând de la o instanță la alta pentru a vă debloca conturile". Acest discurs a fost ținut pe fondul atacului împotriva imperiului media al lui Vladimir Gusinsky. Gusinsky, care l-a susținut Primakov și Lujkov în alegeri, a devenit un dușman personal atât al lui Putin cât și al lui Voloșin, care chiar înainte de alegeri a jurat că va face tot posibilul ca Gusinsky să fie în închisoare dacă Putin va câștiga alegerile. Vladimir Putin era obsedat de televiziune. Se zvonește că în fiecare noapte el aducea acasă înregistrările de televiziune din acea zi pentru a vedea cum a fost prezentat în știri populației. "Se uită la el însuși la televizor și analizează tot.” Pentru el nu era de ajuns să-l elimine pe Vladimir Gusinsky din țară. Putin era determinat să supravegheze toate canalele majore de televiziune ale țării. Nimeni nu a înțeles mai bine decât Putin cât de importantă este televiziunea în noua Rusie, iar cel care controlează televiziunea, controlează întreaga țară. "El a venit la putere prin intermediul televiziunii, și de aceea să existe un canal independent de televiziunea care acoperă 65% din Rusia, prezintă un adevărat pericol.”

În același timp, Putin a intrat în conflict cu un alt oligarh rus, Boris Berezovski, care l-a criticat public pe Putin privind o serie de probleme politice fundamentale, inclusiv crearea celor șapte districte federale, demiterea Consiliului Federației, precum și comportamentul lipsit de tact al președintelui cu privire la dezastrul submarinului Kursk în august 2000. La 12 august 2000, Putin a plecat în vacanță la reședința prezidențială Bocharov Ruchey din Soci, iar el nu și-a întrerupt vacanța după ce a fost informat că o explozie a lovit Kursk din Marea Barents, omorând 118 de persoane. El a rămas la Soci, în timp ce Marina Rusă a pretins că efectueză operațiuni de salvare (care, după cum s-a dovedit ulterior nu a fost adevărat). Putin s-a întâlnit cu rudele membrilor echipajului submarin în Vidyayevo la 22 august și a promis să recupereze trupurile marinarilor morți pentru a putea fi înmormântați în câteva săptămâni. Mai multe cadavre au fost într-adevăr recuperate în luna octombrie, dar recuperarea celorlalți și a submarinului în sine a fost amânată până în vara anului 2001 și apoi amânată până în octombrie. Când a fost întrebat ce s-a întâmplat cu submarinul într-un interviu de televiziune cu Larry King, pe 8 septembrie, Putin a răspuns cu un zâmbet: "S-a scufundat", provocând o confuzie și o reacție de uimire a americanilor cu privire la comportamentul atât de rece al lui Putin. Chiar și Elțin, care era un susținător al lui Putin, a considerat că a fost insensibil privind acest subiect. "Un nou președinte", a mărturisit Elțin, "are obligația de a asculta periodic opiniile predecesorului său, îi spun sincer despre greșelile sale și… că el trebuie să se ridice la speranțele oamenilor." Confuzia produsă de Putin a fost observată si în Rusia. Berezovski, care păstra încă controlul asupra ORT la momentul respectiv, probabil ar fi putut gestiona canalul de televiziune pentru a atenua reacția naturală a reporterilor. În schimb, el a luat poziția de observator tăcut, iar când tăcerea sa a fost interpretată corect de către reporteri ORT, aceștia l-au criticat pe Putin cu o vehemență dură, neîntalnită până la acel moment. Kremlinul și-a amintit modul strălucit în care Berezovski a efectuat campania de relații publice a lui Putin prin ORT în 1999-2000 și își amintea de asemenea și dificultățile care au apărut pentru adversarii politici ai lui Putin, Primakov și Lujkov, care au utilizat canalul lui Gusinsky, NTV, împotriva lui Putin. Văzând campania anti-Kremlin declanșată de reporterii indignați pe ORT și NTV, din cauza răspunsului ineficient privind dezastrul submarinului Kursk, Kremlinul începe imediat să ia măsuri pentru a lua principalele canale de televiziune din Rusia de la proprietarii lor. Acest proiect a fost condus și supravegheat cu entuziasm de Voloșin, care a dorit răzbunare în primul rând pe Gusinsky, pentru sprijinirea lui Lujkov și Primakov și în al doilea rând pe Berezovski, fostul său partener, prieten și șef, pentru refuzul său de a se supune ordinelor lui Putin, care i-au fost transmise de cele mai multe ori chiar de Voloșin însăși. Nu este surprinzător faptul că relațiile dintre Berezovski și Voloșin în acele zile au devenit în mod clar ostile.

Berezovsky a înțeles că totul se terminase. Putin nu mai era sub influența lui, și să lupte împotriva sa era la momentul respectiv inutil. "După aceea, au deschis un caz împotriva mea și am plecat spre Franța". Ca Gusinsky, Berezovski nu se va mai întoarce în Rusia de teama urmăririi penale motivate în primul rând politic. Berezovski a vândut acțiunile sale în Channel One partenerului său înstrăinat, Roman Abramovici, care mai târziu le-a transferat înapoi statului. Sentimentul de proprietate al lui Berezovski asupra lui Putin înainte de aceste evenimente părea să nu cunoască limite. La scurt timp după alegerile prezidențiale, potrivit confidentului său Serghei Dorenko, Berezovski i-ar fi spus lui Putin că va fi doar o figură temporară și că un nou președinte permanent va fi ales în 2004. Dorenko a fost șocat de obrăznicia sa: "cum ai putut să-i spui aceste lucruri? Îți dai seama că Volodya nu mai există? Acum există tronul împăratului. Astăzi te-ai condamnat singur." Ulterior Berezovski nu a mai recunoscut această declarație, ci doar că i-a spus că va crea un partid de opoziție loial lui, putea să fie de stânga sau de dreapta, nu conta acest lucru. Important era faptul că va fi împotriva lui Putin. Peste noapte, miliardari precum Gusinski sau Berezovski care au făcut averi din afaceri dubioase în anii ’90 au devenit extrem de detestați în Rusia, iar Putin a contat pe denunțarea lor în campania sa.

Cel de-al treilea oligarh care nu era văzut cu ochi buni de Vladimir Putin a fost Mihail Hodorkovski, șeful Iukos. El a început să concureze cu Kremlinul din punct de vedere politic prin acordarea de sprijin financiar forțelor de opoziție din Duma, de la Yabloko la CPRF. Mai mult decât atât, în cadrul unei reuniuni între antreprenorii ruși și președinte, Hodorkovski l-a contestat în mod deschis pe Putin prin ridicarea problemei corupției guvernamentale în industria de petrol și gaze. Dar povestea arestării lui Hodorkovski a avut totodată si o latură economică. Cu ceva timp înainte de arestul neașteptat, s-a ajuns la un acord în ceea ce privește vânzarea de 20% din acțiunile Sibneft companiei Iukos pentru 3 miliarde de dolari, acțiuni deținute atunci de Roman Abramovici. Hodorkovski deja transferase bani în conturile controlate de Abramovici și astepta transferul acțiunilor Sibneft. A fost în acel moment, foarte convenabil de altfel pentru Abramovici, când guvernul a intervenit pe 25 octombrie 2003, Hodorkovski fiind arestat sub acuzația de evaziune fiscală și fraudă. La scurt timp după arestarea sa, guvernul a anulat vânzarea de acțiuni Sibneft companiei Iukos. Aceste acțiuni au rămas în posesia lui Abramovici, dar el nu a mai returnat banii care îi fuseseră deja trimiși. În același timp, se consideră că Abramovici a folosit șantajul și extorcarea de fonduri în favoarea sa pentru a cumpăra circa 50% din acțiunile Sibneft, care erau controlate de Berezovski și partenerul lui, Badri Patarkatsishvili, plătind 1,35 miliarde dolari. Apoi, Abramovici a vândut 70% din acțiunile Sibneft Gazpromului pentru aproximativ 13 miliarde de dolari. Hodorkovski a aflat despre toate aceste evoluții din ziare care îi erau livrate în celula sa din închisoare. Se merită subliniat faptul că creșterea aparent de neoprit a lui Voloșin a fost tăiată scurt, tocmai din cauza Iukos. Încrezătorul Voloșin a fost de acord să subscrie acordul dintre Abramovici si Hodorkovski, pentru un preț, desigur, fără să știe că nu a fost destinat să unifice Sibneft și Iukos, așa cum Abramovici a declarat oficial. Însă a fost inventată o manevră complicată de Abramovici și Putin, care trebuia să aibă deznodământul pe care ți-l doreau ei și anume ca Hodorkovski să piardă Iukos și Abramovici să vândă Sibneft nu Iukos-ului, pe care guvernul l-ar fi dorit distrus, ci Gazpromului. După ce și-a dat seama că a fost folosit într-un mod parșiv de Putin și Abramovici, într-o escrocherie de miliarde de dolari, Voloșin a demisionat la 30 octombrie.

Cazul Hodorkovski și Iukos a rămas una dintre cele mai mari povești de știri în timpul celui de-al doilea mandat al lui Putin. Procesul lui Hodorkovski s-a încheiat la 30 mai 2005, iar fostul oligarh a fost condamnat la nouă ani de închisoare, în ciuda protestelor neîncetate ale opoziției. Distrugerea Iukos și arestarea lui Hodorkovski a fost înmuiată prin reacția tăcută a majorității elitei Rusiei și de evoluțiile economice pozitive din țară ca un întreg. Este adevărat faptul că, principala cauză a acestor evoluții pozitive a fost prețul ridicat al petrolului și gazelor în timpul lui Putin ca președinte (opus față de prețurile extrem de scăzute ale petrolului și gazelor în cursul perioadei lui Elțîn). Dar rămâne faptul că PIB-ul Rusiei a crescut cu o rată medie anuală de 6,5 % în vremea lui Putin; a existat un excelent surplus bugetar și comercial; rezerva de aur a țării a crescut, în timp ce datoria externă a scăzut de la 50 % la 30% din PIB. Putin merită, fără îndoială, credit pentru faptul că a introdus un nou cod fiscal, cu reduceri semnificative în așa-numitele "taxe de circulație" pentru întreprinderi.

Puține țări pot egala Rusia când vine vorba de resursele naturale. De când frații suedezi Nobel au extras petrol la sfârșitul anilor 1800 în zona Caucazului, impozitele pe exporturile de petrol și gaze au fost cruciale pentru veniturile bugetare rusești. Acum după mai bine de 100 de ani, Rusia a devenit cel mai mare producător de petrol din lume și de atunci extracția a crescut cu aproximativ 50%. Activele de petrol și gaze au fost din ce în ce mai vândute în străinătate. Nevoia de veniturile din petrol a devenit atât de mare încât, în 1930 comuniștii au început să exporte petrol în Italia lui Mussolini și Germania lui Hitler, lucru care a demonstrat că ideologia rareori stă în calea profitului. La sfârșitul anilor 1980, extracția de petrol a Rusiei a crescut cât s-a putut de mult cu tehnologia disponibilă la momentul respectiv, în același timp, când prețul de pe piața mondială a petrolului a scăzut dramatic. Producția Rusiei a scăzut în anii 1990 și a târât restul economiei în jos, acesta fiind considerat uneori unul din motivele destrămării Uniunii Sovietice. Exporturile energetice au fost, cu toate acestea, de departe cel mai important factor care au stat la baza creșterii ulterioare, după ce prețul petrolului începuse să crească din nou. În timpul președinției lui Putin, acesta a crescut de la 20 de dolari pe baril la aproape 140. În 2007, după o creștere continuuă de producție, Rusia a depășit Arabia Saudită ca cea mai mare țară producătoare de petrol din lume și a fost responsabilă pentru 80% din creșterea producției la nivel mondial în afara țărilor OPEC în ultimii ani. Putin vede energia Rusiei ca un instrument valoros pentru a extinde influența politicii externe a Moscovei. ”În timp ce Elțin a folosit oligarhii a-și garanta propria sa putere, Putin este hotărât să controleze oligarhii pentru a extinde interesele rusești în politica externă. Hodorkovski nu numai ca a trecut limita în ambițiile sale politice interne, dar a contrazis obiectivele externe ale Kremlinului.”

Chiar dacă Rusia a devenit cel mai mare producător de petrol din lume, nimeni nu ar trebui să-și imagineze că are resurse infinite. După căderea Uniunii Sovietice, companiile de petrol operau, pe cât posibil, în vestul Siberiei și, mai presus de toate, a fost reluată extracția petrolului în domeniile sovietice dezafectate. Cea mai mare parte a infrastructurii necesară pentru a aduce petrolul exista deja, și, în plus exploatarea câmpurilor vechi a fost asociată cu avantajele fiscale. Atunci când prețurile materiilor prime au început să crească, statul trebuia doar să aștepte și să privească creșterile veniturilor. Rusia deține, potrivit unor calcule ale experților, al șaptelea cel mai mare câmp petrolier din lume și au mai estimat, de asemenea, că are "cea mai mare rezervă de extracție nedescoperită din lume". Cu toate acestea, criticii consideră că petrolul s-ar putea consuma în aproximativ treizeci de ani, iar gazul poate chiar mai rapid.

Cazul Yukos a marcat o cotitură în președinția lui Vladimir Putin. Până atunci, comunitatea internațională a fost dispusă să creadă în prerogativele liberale reformiste ale lui Putin, dar după ce afacerea Iukos a evoluat și Rusia a adoptat o poziție tot mai grea în politica internațională cu privire la acest eveniment, regimul pe care acesta îl conducea devenea în ochii actorilor internaționali din ce în ce mai autoritar. Cazul, a arătat de asemenea tensiunile și contradicțiile din sistemul politic din Rusia. Președinția lui Putin din 2000 a reprezentat o nouă fază a ”revoluției hibrid” a Rusiei, atunci când contradicția în sine a devenit un mod de guvernare. El a căutat să restaureze puterea statului împotriva puterii oligarhilor.

În afară de disputa publică între Hodorkovski și Putin, au existat și alte evenimente specifice în prima jumătate a anului 2003, care au indicat probleme viitoare. A existat publicarea celebrului raport pregătit de Stanislav Belkovski, în care avertiza de pregătirile pentru o lovitură de stat a oligarhilor. În raportul său, susținea că clasa oligarhică a decis că președintele, în persoană și ca un post, nu mai era un "garant al stabilității elitei conducătoare, dar o potențială sursă de amenințare pentru ei". Prin urmare, aceștia au decis să slăbească președinția prin deplasarea spre o formă mai parlamentară de guvernare, așa cum dorea în special Hodorkovski, și prin realizarea " unificării personale a puterii politice cu afacerile importante”, care însemna de fapt plasarea oamenilor de afaceri în poziții de putere în stat. Însă s-a dovedit ulterior că pozițiile oligarhilor nu erau atât de puternice pe cât credeau ei. Replica lui Putin la acest raport a fost că ”Rusia nu trebuie să permită oamenilor de afaceri independenți să influențeze viața politică a țării pentru propriile lor interese corporative.” Putin le-a reamintit într-un mod subtil ce s-a întâmplat cu cei care nu respectă acest principiu, făcând referire la Gusinski și Berezovski. Însă Hodorkovski a ignorat în totalitate vorbele lui Putin.

Totodată în 2004, Putin a fost acuzat că ar fi "cel mai bogat oligarh din Rusia" de Ivan Rybkin, fost membru al Dumei. Făcând parte dintr-o rețea de persoane influente, printre care Roman Abramovici și Gennady Timchenko, s-a spus că Putin ar fi proprietarul unor active proprii în valoare de aproximativ 40 de miliarde de dolari. Această afirmație a fost susținută de Stanislav Belkovski, care câțiva ani mai târziu a susținut în ziarul german Die Welt că Putin deține ”37% din acțiunile Surgutneftegaz, 4,5% din Gazprom, și 50% din acțiunile companiei lui Timchenko, Gunvor”. Dacă acest lucru s-ar fi dovedit adevărat, l-ar face unul dintre cei mai bogați zece oameni din lume. Cu toate acestea nu a fost produsă nici o dovadă pentru a susține aceste cifre. Chiar dușmanul său, Berezovski a declarat că "el a fost primul birocrat pe care l-am întâlnit care nu a cerut bani și a fost complet profesional." Când Putin a fost întrebat despre averea sa la o conferință de presă în februarie 2008, el a răspuns cu sarcasm: "Este adevărat că nu sunt doar cel mai bogat om din Europa, dar din întreaga lume. Am colectat sentimente. Și eu sunt bogat, în sensul că întregul popor rus a avut de două ori încredere în mine să conduc o țară așa magnifică cum este Rusia. Așa cum văd eu lucrurile aceasta este cea mai mare avere a mea. În ceea ce privește averea mea materială, am văzut unele documente despre acest lucru. E o prostie totală, care nici măcar nu trebuie discutată.”

Ca șef al statului, Putin a fost obligat să-și declare veniturile și proprietățile. Din 2005, salariul său a fost doar 150.000 de dolari pe an, iar în 2010, activele familiei Putin s-au ridicat la un apartament de 850 de metri pătrați, două mașini Volga de epocă și câteva sute de acțiuni în Sankt Petersburg Bank. Aceleași cifre au fost declarate și de președintele Medvedev în 2008. Ziarele rusești au menționat totuși că este remarcabil faptul că Putin și Medvedev pot purta ceasuri de sute de mii de dolari pe salarii ca acestea.

Cine este Vladimir Putin? Această întrebare nu a fost niciodată pe deplin răspunsă. Putin este figura politică dominantă a Rusiei de mai bine de un deceniu de când a devenit prim ministru și apoi președinte în anii 1999-2000. El este susținut de foarte mulți ruși, dar în același timp este detestat de tot atâtea persoane și chiar și de anumiți lideri politici. Mulți analiști politici consideră că sistemul politic rus s-a format în jurul președintelui și legitimitatea și stabilitatea sistemului sunt puternic dependente de popularitatea personală a lui Putin. Autorul Angus Roxburgh, care a locuit foarte mulți ani în Federația Rusă și fost consilier pentru relații publice al lui Putin și fost translator pentru BBC, îl consideră pe Putin liderul național al Rusiei, nu seamănă cu nici un alt președinte sau lider al lumii. După căderea URSS-ului, Rusia părea a fi aliatul la care Occidentul visa. Dar sub noua conducere, ea nu s-a dovedit a fi decât un partener problematic din mai multe puncte de vedere. Putin devine un lider autoritar, fără inhibiții și un narcisist afirmă autorul. ”Noul președinte nu ratează nici o ocazie pentru a-și etala forța fizică în ședințele foto sau în fața camerelor de filmat. Tot mai multe ipostaze în care se lasă filmat ori fotografiat demonstreză narcisismul său. Putin campion la judo, la comanda unui avion de luptă, cel care se lasă fotografiat la bustul gol sau înoată în Siberia. Același Putin ne este prezentat în timp ce stinge incendii devastatoare, conduce snowmobile sau motociclete. Ce fel de lider se comportă așa?”

”Putin este cuceritor, dar poate fi și grosolan, în funcție de situație sau de interlocutor. Este un lider care a condus Rusia cu o mână de oțel. De multe ori își critică miniștrii în public creând o atmosferă intimidantă printre subalterni care se tem să îl contrazică. Putin a creat un mecanism de tip piramidal într-un sistem ierarhizat numit verticala puterii care inspiră teamă și înăbușă orice altă inițiativă care ar putea exista.”

”Boris Yeltsin is rocking a baby Vladimir Putin in a cradle. The baby is wailing. Yeltsin tries to sing him to sleep. ‘Oh, oh,’ sighs Yeltsin. ‘You’re so ugly. And – God forgive me – your origins are so dark … and your looks so … murky … Oh, Lord, why did I – a democrat to the marrow – give birth to this?’ A fairy appears above him. It is Boris Berezovsky. ‘Yes,’ he says, ‘your first-born were prettier.’ Suddenly the baby starts crying out loud: ‘Wipe ’em out in the outhouse,’ he shouts. ‘All of ’em … wipe ’em out in the toilet!’ ‘Sssh,’ says Berezovsky. ‘Not all of them … Calm down, lad. We’ll make a human out of you.” Aceasta este o secvență care l-a urmărit foarte mult timp pe Vladimir Putin, de altfel a și recunoscut că a detestat această batjocură la adresa sa. Scena, care a făcut parte din Kukly, difuzată de canalul NTV, este de fapt bazată pe o poveste scrisă de autorul german E.T.A Hoffman, în care un pitic foarte urât este sub o vrajă pentru ca toți din jurul său să îl vadă frumos.

CAPITOLUL II

2.1 Cum a ajuns Mihail Hodorkovski un oligarh?

David Hoffman își începe descrierea despre Mihail Hodorkovsky în cartea sa, prin a spune că a fost un “copil al ultimului efort al sistemului sovietic de a se salva”. Cartea lui David Hoffman face o bibliografie a celor mai cunoscuți oligarhi ruși, printre care și Mihail Hodorkovski, care au ajutat să ducă Rusia într-unul din cele mai mari experimente încercate vreodată: acela de a transforma o țară mare, în care domina socialismul într-o economie de piață liberă. Este descris mai bine de un deceniu și jumătate, din zorii perestroikăi din 1985, până la demisia lui Boris Elțin în data de 31 decembrie 1999. Acești oameni au devenit lideri ai noii Rusie și până la sfârșitul anilor 1990, au gustat o putere politică enormă și o avere considerabilă. Deși poveștile lor de viață sunt diferite, ei se aseamănă prin faptul ca au acumulat averi și au și pierdut totodată, au jucat un rol decisiv în alegeri și au condus țara și mai ales cetatea sa de finanțe, Moscova. Ei au cumpărat mass-media, în special televiziunea, și au confiscat nu numai fabricile, dar și activele statului în sine, inclusiv bugetul sau sistemul de aplicare a legii. În dominația lor privind capitalismul rusesc, au fost secretoși, înșelători, și, uneori fără milă și violenți.

Disperați de a ieși din stagnare, liderii sovietici au permis un experiment modest în capitalism, care de altfel a și funcționat, și care a dat curs unor schimbări uriașe. Acest experiment a avut loc în “Young Communist League” (Liga Tinerilor Comuniști sau Organizația Tineretului Comunist), care mai era numită și Komsomol. Hodorkovsky era susținut de mulți lideri sovietici, inclusiv KGB-ul, formând o rețea care va deveni vitală pentru viitorul său antreprenorial. Acesta chiar afirma într-un interviu în 1991 pentru Peter Slevin, un reporter pentru Miami Herald că “All the ventures that were started at this time succeded only if they were sponsored by or had strong connections with high-ranking people. It wasn’t the money but the patronage. At the time you had to have political sponsorship.”

Mihail Hodorkovski, singur la parinți, s-a născut la Moscova în 26 iunie 1963 într-o familie a clasei mijlocii, cu tatăl evreu și mama ortodoxă. La început familia a locuit în case comunale, situația îmbunătățindu-se ulterior când tatăl său a fost promovat, ambii părinți erau ingineri chimici la fabrica Kalibr. Încă de o vârstă fragedă visa să devină director de fabrică, de aici și porecla celorlalți copii, “Directorul”. Acesta a terminat școala în 1981, după care a făcut chimie la Institutul de Tehnogie Chimica Mendeleev din Moscova, specializându-se în combustibil pentru rachete, absolvind în 1986 printre primii studenți. Și-a plătit studiile muncind ca tâmplar la o cooperativă. La universitate a cunoscut-o pe prima sa soție, Elena, care i-a fost colegă. Primul lor fiu, Pavlik, s-a născut în 1985, iar tânărul savant își amintește cu furie cum ieșea în fiecare dimineață la ora 6 ca să cumpere mâncare pentru copil folosind cupoanele raționalizate. Deși ambițiile sale de a lucra în domeniul apărării au fost dejucate de faptul că era evreu, a devenit secretar adjunct pentru districtul moscovit “Frunze” al organizației Komsomol. În 1986 și-a cunoscut a doua soție, Inna, fiica lor Anastasia s-a născut pe 26 aprilie 1991, iar în 1999, au avut doi băieți gemeni, Ilya și Gleb.

De la o vârstă foarte fragedă , Hodorkovski a devenit unul dintre primii titani, daca pot fi numiți așa, ai noii ere antreprenoriale. Dar acesta nu ar fi reușit dacă liderii sovietici nu ar fi permis tinerilor să-și încerce norocul în capitalism, conștienți fiind de dezamagirea populației tinere cu privire la lipsurile socialismului sovietic. Această dezamagire a fost capturată perfect de “Time Machine”, o legendară formație rock la vremea respectivă. Cântecul celebru care vorbea despre o navă pilotată de un căpitan experimentat care se pierde în mare în timpul unei furtuni, dădea aluzia că această navă era Uniunea Sovietică. La sfârșit, după un naufragiu, căpitanul s-a pierdut, dar pasagerii se salvează pe un nou pământ. Cântecul se încheia: “those of us who have survived for different reasons have forgotten the captain of the ship.” Versurile erau o puternică metaforă pentru cinismul profund, dezgustul care caracteriza atitudinea generației tinere față de conducerea sovietică, Partidul Comunist și toate structurile oficiale care le controlau viața.

Încă de la Revoluția Bolșevică, Partidul Comunist dorea cu orice preț să țină în frâu generația tânără și această dorință de răzvrătire. Principalul mecanism pentru a reuși acest lucru era Komsomulul, o organizație omniprezentă în cele șapte decenii ale Uniunii Sovietice. Steven L. Solnick, professor la universitatea Columbia, scria că oricând un grup de tineri se adunau “ on factory floors and on battlefields, in barracks and in dormitories, during wartime and during harvests, at construction sites and on street corners- a Komsomol organization loomed.” Într-o societate în care statul nu tolera o altă voce în afara de a lor, tinerii găseau foarte puțin spațiu pentru a fi în asociații private, ținând cont că Komsomolul încerca să monopolizeze viața tuturor tinerilor între 14 și 28 ani. Pentru milioane de tineri principalul motiv pentru a intra în Komsomol era un pragmatism cinic: fără acest lucru nu puteau să intre într-o facultate sau să obțină un loc de muncă bun. Gorbaciov, care fusese și el un activist al Komsomolului, a deschis calea către alte organizații fiind cunoscuți ulterior ca “the informals” sau “neformalny”: asociații neoficiale, cluburi, formații rock, toate acestea neavând permisiune oficială din partea sovieticilor și nici un set de reguli pe care să le respecte. Astfel, apărând și astfel de oportunități, Komsomol suferă un declin drastic în numărul membrilor. În primii trei ani ai lui Gorbaciov, numărul membrilor a scăzut cu 4 milioane ajungând la 38 milioane de membri în 1988. Chiar și în anii precedenti, problema de a susține apartenența la Komsomol era atât de acută încât numerele oficiale erau falsificate. Dar nici acest lucru nu putea să mascheze criza reală a Komsomolului la mijlocul anilor ’80. Victor Mirenko, prim-secretar al Komsomolului în 1986 a recunoscut ulterior că “nu a putut să-și convingă propriul fiu să intre în organizație.”

În anii dinainte de Gorbaciov, una din cele mai populare metode de a încerca remedierea economiei sovietice era “self-financing” sau “khozraschyot”, ideea cum că o fabrică își poate păstra propriile câștiguri. Astfel Komsomolul începe să aplice această metodă organizațiilor lor locale permițându-le să decidă singuri cum să folosească bugetul. Dându-le mai multă autonomie fiscală, multe grupuri locale pur si simplu au intrat în afaceri doar pentru ei. Komsomolul a devenit, susține autorul, o școală de afaceri a Partidului Comunist.

Hodorkovsky a simțit din plin această coborâre și urcare a organizației, fiind “deputy chief” la Institutul Mendelev de Tehnologie Chimică, una din cele mai vechi școli industriale ale Rusiei, unde a și absolvit în iunie 1986. În Komsomol, Hodorkovsky era cel care strângea taxele membrilor, un job destul de facil și banal ținând cont că în acea perioadă numărul membrilor scădea din ce în ce mai mult. Acesta spune că deseori trebuiau să contribuie cu proprii bani pentru a nu fii reprimați. Își amintește că detesta această muncă și cum s-a ivit ocazia să facă altceva a făcut-o. Primul său pas în lumea capitalistă a fost deschiderea unei cafenele în interiorul institutului. “It didn’t work out that well. The café was in the wrong place. It was located inside the institute, but student fled each day for their dormitories, leavind the café empty. That was my first experience, not quite happy.”

Una din ideile Komsomolului s-a dovedit a fi crucială pentru succesul lui Hodorkovski – ideea lui Zatulin ca tinerii științifici să facă bani dând sfaturi fabricilor privind chestiuni tehnice, ținând cont de faptul că fabricile aveau anumite fonduri pe care le puteau folosi cum doreau, deseori pe contracte cu instituturi precum Mendelev. Pentru a se folosi de acești bani, Hodorkovsky pornește ceea ce el numește “Fundația Inițiativei Tinerilor” ( Foundation of Youth initiative). Prima sa țintă a fost o prestigioasă facilitate sovietică pentru cercetare, “The institute of high temperatures”, fondat în anii ’60 avându-l ca lider pe Alexander Sheindlin. Acesta își aminteste ca Hodorkovsky și un asociat al său au venit la institut spunându-i : “ Give us a little bit of money. We will look for something interesting. But we will work honestly.” Timp de doi ani, Sheindlin nu a auzit nimic de la Hodorkovsky, acesta reamintindu-și că le-a dat 170.000 de ruble, o sumă uriașă la vremea respectivă, pentru a face cercetari la institut, dar acesta recunoaște că nu s-a așteptat niciodată să facă acest lucru, recunoscând că în realitate Hodorkovsky nu putea să facă nimic important pentru institut. Într-un interviu acordat lui David Hoffman, el susține că nici până în ziua de astăzi nu știe ce s-a ales de acei bani, crede că au folosit banii pentru a-i investi și apoi înmulții. Iar acest lucru nu era deloc usor ținând cont de toate legile care existau în Uniunea Sovietică.

Regimul sovietic din punct de vedere financiar avea două tipuri de bani; cash, bani reali bacnote și monezi și non-cash sau “beznalichnye”, bani virtuali (cecuri) care erau distribuiți ca împrumuturi guvernamentale pentru fabrici. Sistemul erau unul destul de rigid, amestecând cele două tipuri de bani era strict interzis, toți banii fiind controlați de Gosbank, banca oficială a statului. Banii cash erau destul de greu de obținut față de cecuri, care erau într-un număr destul de mare pentru că la momentul respectiv nu erau de mare folos. Rezultatul a fost un dezechilibru în valoare între cele două tipuri. Cash-ul a devenit mult mai valoros și căutat, fiind considerat de unii că o rublă cash valora cât zece ruble non-cash. Acest dezechilibru, considera autorul, a fost o invitație pentru profituri uriașe. Cine descoperea cum să transforme cecurile în bani cash va face o avere, ceea ce Hodorkovsky a reușit să facă începând cu anul 1987. Dar povestea cum a reușit să facă acest lucru este chiar și în ziua de astăzi un mister, iar majoritatea persoanelor care au participat la “Hodorkovsky’s money machine” nu au vrut niciodată să vorbească despre acest lucru.

În decembrie 1987, comitetul central al Komsomolului a dat organizațiilor locale noi reguli financiare, permițându-le să strângă și să cheltuiască banii așa cum doresc ei și de asemenea să aibe propriile conturi bancare. Una din aceste reguli care a avut ulterior o importanță pentru Hodorkovsky a fost că în unele cazuri tinerii puteau amesteca cele doua tipuri de bani, ceea ce până atunci fusese interzis. Tinerii puteau să facă astfel ceea ce nici un director de fabrică nu îndrăznea: să schimbe non-cash-ul în cash. Astfel următorul pas al lui Hodorkovski este să-și transforme asociația în “Center for Scientific Technical Creativity of Youth”. Se presupunea că centrul trebuia să se ocupe de cercetarea tehnică și științifică, dar motivul real, atracția care a adus tinerii științifici la ușa lui Hodorkovski au fost banii. Ce fel de afaceri făcea Centrul? Răspunsul este unul simplu: transformau non-cash-ul în cash. Hodorkovsko, folosind privilegiul de a fi un om al Komsomolului a putut forma ceea ce a devenit apoi cunoscut ca “temporary creative collectives”- un simplu grup de muncitori ( de multe ori aceași care erau deja în interiorului institutului sau companiei). Dar avantajul era ca aceștia legal puteau fi plătiți cu bani cash. Apoi Hodorkovsky le făcea contracte pentru diferite sarcini precum proiecte de cercetare, software sau să construiască ceva pentru institut, uneori însă fiind un contract nul ținând cont de faptul că erau angajați pentru un proiect la care deja munceau. Nu este clar exact ce fel de "cercetare" făcea Hodorkovski la centru. Se consideră că a avut ceva de-a face cu dezvoltarea de software, dar cel mai important lucru a fost elaborarea unui contract cu institutul care a permis ca "consultanții" să fie plătiți în bani reali. Mai mult, Hodorkovski a început să vândă software-ul său la alte institute, ceva nou în Uniunea Sovietică, care până atunci fusese deficientă în ceea ce privește programele de calculator, cât și vânzarea produselor pentru profit. Hodorkovski însuși părea să fie surprins de succesul lui. La sfârșitul anilor 1990, el a amintit cum a fost copleșit de economia de piață. "Odată credeam că capitalismul era în descompunere și că Lenin a avut dreptate și Comunismul era viitorul. […] Oamenii care mă cunoșteau înainte de transformarea aceasta nu m-ar fi recunoscut după aceea. Dacă vechiul Mihail s-ar fi întâlnit cu noul Mihail, el l-ar fi împușcat". Punctul cheie era faptul ca Hodorkovsky putea lua non-cash-ul institutului pentru a-i transforma în cash pentru a putea plăti “temporary creative collectives”. “This was not just peanuts, but real money churning from idle state subsides into hard cash”. În realitate, banii erau împrăștiati la muncitori, la institut și director, la centrul lui Hodorkovsky și un procent revenea Komsomolului. Hodorkovsky, spune autorul, făcea bani din “thin air”, nu era nevoie de nici o muncă. Până în anul 1990 existau deja 47 de centre științifice de acest gen în Moscova. Hodorkovsky însă dorea să ajungă mai departe decât toți ceilalți și se gândea mereu la noi modalități de a face bani ușor. Dar, recunoaște el, avea nevoie de ajutor, “the money didn’t do the trick, old friendships did the trick.”

Hodorkovsky transforma non-cash-ul nu numai în ruble cash, dar și în hard currency (valută forte) la vremea respectivă și anume dolarii. Într-un interviu acordat autorului, el spune: “People just didn’t care about the beznalichnye, they were not interested because nothing could be done with it. I was saving it. I knew for sure that we would be able to come up with something. We saved, accumulated a lot of it.” Următorul său pas a fost să găsească întreprinderi care erau dispuse să schimbe non-cashul în valută forte valoroasă – dolari, bazându-se în principal pe companii de export, în special cherestea, fiind un proces foarte productiv în mod evident. Un exemplu foarte bun în a evidenția acest schimb productiv ar fi Igor Primakov, un om de știință din Moscova. În 1988, într-o excursie de afaceri în străinătate se hotărăște să aducă un calculator care considera el putea să-l revândă în Moscova pentru un profit foarte mare. Astfel cumpară un Armstrad pentru aproximativ 3000$ în Italia. La întoarcerea în țară acesta îl vinde cu 70.000 ruble, salariul său pe 48 de ani. De ce a avut acest success Primakov? Răspunsul era unul destul de simplu: Uniunea Sovietică a cunoscut o stagnare în anii ’70 și începutul anilor ’80, perioadă în care Vestul creștea. În timp ce în Vest era un lucru obișnuit în Uniune acestea abia existau, iar cererea pentru ele era enormă. Hodorkovski, fiind mereu în căutare de noi oportunități începe comerțul cu computere cumpărându-le din afară, le importa iar apoi le vindea pentru non-cash ca ulterior să le transforme în cash sau din nou în valută forte pentru a face din nou schimburi. Erau în permanență incertitudini despre aducerea lor în țară, iar apoi din nou schimbul banilor, însă Hodorkovski era calm.

Iulia Latynina își amintește că primii ani ai lui Hodorkovski în capitalism au fost caracterizați prin zvonuri legate de comerț cu mărfuri considerate rare la vremea respectivă în Uniunea Sovietică. Făcea import cu “fake Napoleon brandy, bogus Swiss vodka bottled in Poland, jeans which were in huge demand and laundering the Communist party money”. Din toate aceste mituri Hodorkovski și echipa sa au recunoscut ulterior doar comerțul lor cu computere și munca lor din Centru. Dar Nevzlin a recunoscut ulterior și comerțul cu coniac spunând: “okay we financed the cognac. No one ultimately was poisoned by it”.

Următorul pas a lui Hodorkovski a fost în sistemul bancar. După 1988, monopolul de care se bucura Banca Centrală Gosbank nu era decât o amintire, deoarece un articol mic, aparent inofensiv în Legea privind cooperativele a făcut posibil pentru toată lumea să deschidă o bancă. În 1990, sectorul financiar a fost complet nereglementat și era nevoie de mai mult decât echivalentul a 75.000 de dolari pentru a obține o licență bancară. Când Uniunea s-a prăbușit, aproape 1.400 de bănci au fost deschise. Hodorkovski își formează propria bancă comercială cu ajutorul Zhiltsotsbank pe care o înregistrează formal în 1989 sub numele de Menatep (Interbank Association for Scientific and Technological Development), neîntâmpinând practic nici un obstacol din partea statului, ceea ce era destul de rar. Într-adevar, ceva rar, însă nu pentru un fiu considerat favorit al sistemului. După doi ani, Hodorkovski revine la Alexander Shendlin, spunându-i că este în posesia unei sume mari de bani și dorește să creeze o bancă, dar era îngrijorat de statusul și relațiile de care avea nevoie, de asemenea avea nevoie de niște sponsori de rang înalt. Shendlin acceptă și devine membru în conducerea băncii.

Dreptul de a gestiona tranzacții mari va deveni în cele din urmă unul dintre cele mai lucrative activități ale băncilor. Cheia a fost să li se permită să aibă grijă de conturi bancare ale statului, iar acest lucru a dus la succesul oligarhilor antreprenoriale în contrast cu restul tinerilor capitaliști. Secretul a fost că era suficientă o semnătură și o ștampilă pe un document pentru a fi în măsură să pună o afacere în mișcare. Nu exista nici un mecanism de control care putea să pună la îndoială o tranzacție. Operațiunile bancare erau însă departe de a fi lipsite de riscuri. În 1993 Ministerul de Interne estimase că nu mai puțin de 85% din băncile din Rusia aveau legături cu grupurile de crimă organizată. Zeci de bancheri au fost uciși în acești ani, ceea ce arată cât de vulnerabilă era de fapt această profesie.

După formarea băncilor, singurul lucru care le rămăsese oligarhilor de care puteau să profite erau resursele naturale ale Rusiei, singurul lucru de valoare care mai rămăsese la momentul respectiv. Băncile nou deschise au stat la baza acestui tip de comerț cu resurse, devenind cunoscute sub numele de ”grupuri financiar-industriale”. Deși finanțele statului au fost secate ușor, dar sigur, politica de creditare a statului a fost generoasă și ratele dobânzilor au fost foarte scăzute, ceea ce însemna că, dacă aveau contacte potrivite, era ușor să obții împrumuturi de la stat. Prețurile petrolului rusesc au continuat astfel să fie stabilite la nivel central cu mult sub nivelul pieței până în 1993. Prețul oficial al unei tone de țiței putea merge la nivelul de un dolar, în timp ce prețul de piață din străinătate a fost de până la o sută de dolari. Deja în etapele finale ale Uniunii Sovietice următoarea metodă a fost folosită pentru a face bani – un amestec de contacte și mită au fost folosite pentru a cumpăra petrol rusesc la prețul stabilit de către stat. Aceleași date de contact și mită suplimentare au fost utilizate pentru a vinde în străinătate, la prețul curent de pe piața mondială, fiind apoi plătiți în valută. Acești bani au fost folosiți pentru a cumpăra bunuri, cum ar fi calculatoarele, care au fost de contrabandă în Rusia și vândute la un mare profit, care a fost apoi utilizat pentru a investi în petrol mai ieftin. Prețul scăzut al petrolului, cererea de bani la negru cu un risc minim, precum și lipsa de tehnologie rusească au fost o rețetă foarte simplă de succes. Piața neagră a crescut rapid la sfârșitul anilor 1980, devenind mai mare decât economia legală. Chiar mama lui Mihail Hodorkovski l-a avertizat pe fiul ei că va ajunge în închisoare, când a spus că are de gând să intre în afaceri în 1989. Ea a avut dreptate în cele din urmă atunci când fiul ei a fost condamnat într-o închisoare din Siberia șaptesprezece ani mai târziu.

Ce era o bancă comercială? Ce era Menatep? Circulau zvonuri că această bancă era de fapt o acoperire pentru Komsomol sau KGB. Aceste zvonuri de altfel erau pentru toate băncile de la vremea respectivă. Nevzlin a încercat să dea o explicație printr-o carte “Man with a ruble”, pe care o publica in 50.000 de exemplare, imitând o piesă sovietică faimoasă despre Lenin “Man with a gun”. Aceste copii au fost considerate 50.000 de lovituri date sistemului sovietic. Hodorkovski realizează că adevăratele sume de bani nu sunt în sectorul privat, care încă erau la început, ci sunt de fapt în mâinile statului. Uniunea Sovietică era într-o stare deja critică și exista un nou centru de putere cu venirea lui Elțin. Hodorkovski devine consilierul primului ministru al lui Elțin, Ivan Silayev în 1991, dar nu se stie precis ce a făcut în această funcție, iar în martie 1993, a fost numit adjunct al ministrului de energie și combustibil, Iuri Shafranik, precum și în calitate de consilier privind finanțele pentru Cernomirdin. După venirea lui Elțin, ajunge să aprecieze rapid valoarea relațiilor. A început să curteze diverși birocrați și politicieni importanți, un exemplu foarte bun fiind chiar Alexander Shendlin, oferea recepții luxoase pentru invitați de nivel înalt la cluburile sofisticate ale Moscovei, dar și în vilele deținute de Menatep pe șoseaua Rublevskoie, regiune rezidențială exclusivistă aflată în vestul capitalei. De asemenea, guvernul sovietic dădea sume uriașe întreprinderilor în încercarea de a le salva de la faliment și Menatep devine astfel una din băncile autorizate să devină un intermediar între banii guvernului și întreprinderi. Una din primele reforme ale lui Elțin a urmărit să pună capăt monopolului deținut de Banca Centrală asupra activităților bancare ale instituțiilor guvernamentale. Antreprenorii care înființaseră deja bănci erau bine poziționați pentru a profita de această detentă a reglementarilor. Pe atunci, la fel ca acum, Rusia era o țară în care nu puteai să faci mare lucru fără să dai mită, sau cum este numită în limba rusă ”kapusta”. În cazul transferării depozitelor, se știa că băncile care plăteau cele mai mari mite politicienilor și oficialilor importanți aveau să fie cele care vor primi cei mai bogați clienți. Deseori plățile erau făcute către firme offshore. Potrivit lui Bill Browder, “antreprenorii înființau bănci și mergeau deseori la miniștri spunându-le că dacă pun depozitele ministerului în banca lor, vor primi cinci sau zece milioane de dolari într-un cont bancar elvețian, deschis pe numele lor.” Aceste plăți ofereau acces în afacerea extrem de profitabilă a administrării banilor statului. Până în 1994, Menatep se ocupase de colectarea fondurilor pentru victimele dezastrului de la Cernobîl din 1986, dar și de banii administrației Moscovei și chiar de cei ai Ministerului de Finanțe. Hodorkovski recunoaște că lua banii, îi folosea pentru propriile interese și îi dădea statului înapoi mult mai tarziu. Era capital gratuit, computerele si hard currency-ul trecând pe locul doi. “The main thing was credits from the state. Bassicaly we took money from the state, gave it to the enterprises and then took money from state enterprises and returned to the state.”

În 1992 Menatep și-a mutat accentul de la activitățile financiare și a stabilit Rosprom, o companie care gestiona interesele industriale și ulterior a fost înregistrată ca o companie de acțiuni la 1 septembrie 1995. Hodorkovski a devenit președinte al consiliului de administrație. La începutul anilor 1990 Menatep a fost inundată cu mai mulți bani decât a știut cum să se ocupe, și, astfel, Menatep a fost un jucător activ în licitații, câștigând acțiuni într-o serie de companii. A cumpărat toate companiile posibile, inclusiv compania Apatit în Murmansk care mai târziu a jucat un rol fatal în afacerea Iukos, Uralelektromed, Sredneuralsky, Kirovogradsky, AO Avisma, cel mai mare producător din Rusia de titan. Până în marie 1996, Menatep deținea, datorită Rospromului, acțiuni majoritare în 29 de companii industriale și un număr de acțiuni minoritar în alte 50 de companii.

Ajuns magnat internațional la 31 de ani, Hodorkovski a angajat firma de contabilitate Arthur Andersen pentru a face un audit după care a plătit reclame de un million de dolari care au apărut în New York Times și în Wall Street Journal. Biroul său de la Menatep era un castel impozant în stil victorian în centrul Moscovei. Litere uriașe din bronz îi anunțau prezența, iar clădirea era înconjurată de un gard înalt din fier forjat, împânzită de bodyguarzi înarmati. Plin de bani, Hodorkovski putea acum să țintească spre următoarele industrii care aveau să fie vândute de către stat. Vânzarea marii companii petroliere Iukos din Siberia a fost o afacere remarcabilă care l-a transformat într-un magnat internațional extrem de bogat. Procesul transferului industriilor de stat prin operațiunea “împrumuturi pentru acțiuni” trebuia să fie desfășurat prin intermediul unor licitații deschise. În realitate, lucrurile nu stăteau deloc așa. Doar licitanții selectați erau invitați să participe. În multe cazuri, licitațiile erau controlate chiar de către cei care licitau. Aceștia foloseau diverse companii pentru a-și ascunde identitatea. În cazul Iukos, procesarea sumelor licitate a fost făcută de către Menatep, banca lui Hodorkovski. În cadrul unei licitații extrem de contestate, cei care au licitat mai mult au fost descalificați “din motive tehnice”, iar Hodorkovski a câștigat. Astfel, el și partenerii săi au obținut 78% din Iukos și 2% din rezerva mondială de petrol pentru suma de doar 309 milioane de dolari. Doi ani mai târziu, în 1997, când acțiunile au început să fie vândute la bursă, capitalizarea Iukos a valorat de 30 de ori mai mult. Unul câte unul fiecare conglomerat industrial al statului a fost vândut la “preț de lichidare” după spusele lui Strobe Talbott, fost adjunct al secretarului american de stat. În majoritatea cazurilor, exista un singur participant la licitație. Alteori cel care licita cel mai mult pierdea oricum licitația.

Operațiunea “împrumuturi pentru acțiuni” a făcut ca peste noapte mulți multimilionari în ruble să devină miliardari în dolari. Inițial, creditorii obțineau doar o parte din active. Dar în anii următori guvernul vindea și restul acțiunilor fără licitațiile promise, creditorii inițiali primindu-le și pe acestea. Rușii de rând își pierduseră deja răbdarea în privința privatizării. Economia era pe butuci, puțini beneficiaseră de pe urma cupoanelor, în timp ce mulți investiseră în scheme care pur și simplu le înghițiseră banii. Se instaurase un climat de neîncredere, ca urmare a faptului că resursele industriale și minerale ale Rusiei ajunseseră la prețuri derizorii pe mâinile câtorva zeci de afaceriști și politicieni. Deziluzionați de președinte și de politicile acestuia, rușii de rând au început să regrete ceea ce ei credeau că va reprezenta siguranța și stabilitatea comunismului.

Un om scund cu păr grizonat, o privire intensă și o înclinație pentru pulovere, mai degrabă decât pentru costume elegante, Mihail Hodorkovski se potrivea cu greu imaginii de titan corporativ. Pentru un om care avea o avere de aproximativ 15 miliarde dolari și o companie gigantă de petrol, cu peste o sută de mii de lucrători, el era extrem de timid. Dar banii au avut o modalitate de a transforma oamenii în noua Rusie, și Hodorkovski a avut mai mulți bani decât oricine altcineva. Până la ziua lui cu câteva luni mai devreme de arest, Hodorkovski a fost al doilea cel mai bogat om din-lume sub vârsta de 40 de ani.

2.2 Iukos și pașii spre arestul din 2003

În timp ce Rusia se confrunta cu falimentul, la sfârșitul anilor ’90, Hodorkovski devenise obsedat de protejarea averii sale. La fel ca alți oligarhi de tipul său, obținuse active de stat profitabile și ieftine, dar în atmosfera volatilă din timpul său, averea sa era departe de a fi în siguranță. Știind că autoritățile ar putea într-o zi să recupereze averea națională prin anularea privatizărilor sau prin impunerea de taxe retroactive, el deja își luase măsurile necesare. Începând cu anul 1990, pe măsură ce imperiul său se extindea, Hodorkovski, ca toți ceilalți oligarhi de altfel, a dezvoltat o aversiune față de plata impozitelor. Din fericire pentru el, exista o soluție destul de simplă care i-ar fi permis să-și proteze bunurile, cât și să evite plata impozitelor: mutarea bunurilor offshore și în valută forte. Banca sa, era în centrul operațiunilor financiare ale lui Hodorkovski. Prin Menatep a obțiunut în 1996, cel mai mare câștig al său, compania petrolieră Iukos cu ajutorul programului ”împrumuturi pentru acțiuni”; Hodorkovski deținea 28% din Menatep, care la rândul său deținea majoritatea acțiunilor Iukos. Debitul potențial de bani proveniți din afacerea cu petrol era imens și necesita pregătiri complicate.

Iukos a fost creat în aprilie 1993 din fuziunea a două companii ale statului, producătorul de petrol Yuganskneftegaz, din vestul Siberiei și compania de rafinărie Kuibyshevnefteorgsintez. S-au mai alăturat și Pany Samaraneftegaz, trei rafinării din Samara, opt rețele de distribuție a petrolului și diverse agenții de servicii geologice și tehnice. Compania a fost înregistrată la 12 mai 1993 și a fost cunoscut oficial ca ”OAO Yukos Oil Company”. Era compania cu cele mai mari rezerve de petrol din Rusia și a fost al doilea mare producător. Cu prețul petrolului în 1995 între 16 dolari și 25 dolari pe baril, nu era clar cât de mult valora o companie ca Iukos. Hodorkovski a declarat că "situația a fost foarte simplă: plătiți cât de mult puteți și luați mai mult decât puteți face față.” El a avut, de asemenea, un alt mare avantaj, a făcut posibil ca guvernul să aleagă banca sa, Menatep pentru se ocupa de licitație. Guvernul a stabilit un preț minim de 150 milioane dolari pentru 45% din Iukos, care ar fi fost scoase la licitație în cadrul programului împrumuturi pentru acțiuni și alte 150 milioane se cereau pentru încă 33% din companie și ar fi urmat să se liciteze în același timp. Pe 8 decembrie 1995, firma de investiții a lui Hodorkovski a preluat controlul a 78% din Iukos pentru 309 milioane dolari, doar 9 milioane dolari peste nivelul minim cerut. Până la sfârșitul anului 1996, Menatep deținea 90% din Iukos.

El a făcut în 1998 o înțelegere cu Boris Berezovski să fuzioneze cu Sibneft Oil Company pentru a crea un gigant combinat numit Yuksi, care ar putea licita apoi pe Rosneft, ultima companie mare de petrol încă deținută de stat. Însă până la jumătatea anului 1998, totul a început să se destrame. Fuziunea Yuksi a căzut, iar apoi economia s-a prăbușit cu devalorizarea rublei. El a luat peste 230 de milioane de dolari în împrumuturi de la băncile japoneze, germane și britanice, promițând 30% din Iukos, apoi însă le-a ”jefuit” când au vrut să profite de garanția promisă. În cele din urmă, a susținut că prin ridicarea unei lupte în instanțele corupte rusești el va câștiga în mod inevitabil. În cele din urmă, Hodorkovski a răscumpărat 23,7% din acțiunile Iukos la mai puțin de jumătate din ceea ce datora. El a adoptat o abordare similară și cu investitorul american Kenneth Dart, care deținea circa 12% din fiecare dintre cele trei filiale principale Iukos.

Hodorkovski era orbit de puterea lui. "Dacă un om nu este un oligarh, ceva nu e în regulă cu el. Asta înseamnă că pentru un motiv anume nu a putut să devină un oligarh. Toată lumea a avut aceleași condiții de pornire, toată lumea ar fi putut să reușească. Iar astăzi au putut la fel de bine să reușească. Dacă un om nu o face, înseamnă că există anumite probleme cu el. " Dar el a rămas, de asemenea, respectuos privind puterea statului. El a declarat într-un interviu că, dacă primul ministru i-ar fi cerut să demisioneze din calitatea de șef al băncii, el va face acest lucru fără ezitare. "Acesta este modul în care este organizată Rusia. Statul este întotdeauna forța dominantă în economie." Nu același respect i l-a arătat și lui Vladimir Putin.

Pe măsură ce imperiul său se mărea și baza offshore se extindea, următorul său pas, puternic sfătuit de cei din jurul său, a fost consilierea legală specializată. Avocatul la care a apelat a fost Stephen Curtis. ”În vara anului 1997, Hodorkovski a ajuns pe aeroportul Luton în avionul său personal. Înconjurat de trei bodyguarzi și învăluit într-o atmosferă de discreție și securitate maximă, a fost condus la birourile lui Curtis, pe Park Lane, la numărul 94. În curând Curtis avea primul său client oligarh și începea să pună la cale restructurarea birourilor și a rețelelor offshore ale companiei Iukos.”

Prima sarcină a lui Curtis a fost una majoră: dezvoltarea grupului Menatep. Menatep a devenit instrumentul de proprietate pentru controlul legal al oligarhului asupra Iukos, dar scopul său principal era protejarea bunurilor lui Hodorkovski de înghețarea și sechestarea de către autoritățile ruse. Acest lucru putea fi făcut doar prin dezvoltarea unei rețele offshore elaborate. Grupul Menatep Ltd (GML), înregistrat la un oficiu poștal într-un apartament anonim din Gibraltar, avea un capital inițial de doar cinci milioane de acțiuni, deși controla bunuri în valoare de miliarde de dolari. Acestea erau deținute în mod legal de Stephen Curtis și de un expert contabil din Cipru. Toate aceste cinci milioane de acțiuni, cu excepția uneia singure, au fost apoi transferate unui trust numit ”Fundația Palmus” și a unor companii offshore din Liechtenstein, Cipru și Gibraltar, iar singura acțiune rămasă a fost păstrată de Curtis. Totuși, GML era controlat în ultimă instanță de Hodorkovski. Pachetul majoritar de acțiuni era administrat de un fond offshore special, al cărui unic beneficiar era doar el. Acesta fusese fondat de Curtis, care primise drept de vot în eventualitatea arestării sau morții lui Hodorkovski. Practic Curtis devenise custodele și protectorul activelor Iukos și Menatep. El nu era beneficiarul, dar le administra. Era paravanul de care anchetatorii s-au lovit mai târziu când au încercat de mai multe ori, fără succes uneori, să pătrundă în labirintul năucitor de companii și trusturi interconectate.

Rețeaua care gestiona debitul petrolier avea numele de cod ”Jurby Lake”, după un curs de apă din Insula Man. O parte din venitul obținut din exporturile de petrol ale Iukos circula prin Jurby Lake, într-o serie de companii din Elveția, Liberia și Irlanda. Aceste companii acumulau profituri uriașe, deși toate existau ca entități separate, împărțeau un birou comun la Geneva. Plasarea banilor offshore în acest mod s-a dovedit a fi o comoară financiară neașteptată, contribuind la salvarea averii lui Hodorkovski atunci când rubla s-a prăbușit în 1998. Chiar a fost publicată o declarație a procurorului elvețian general, Carla del Ponte care spunea că până în 1999, grupurile criminale ruse, printre care și câțiva oligarhi ”au infiltrat aproximativ 300 de companii elvețiene și au folosit Elveția ca propria lor pușculiță personală de bani.” Pe măsură ce criza se transforma într-o catastrofă, Menatep s-a confruntat cu probleme mari, cel puțin la un nivel public. Consultanții și angajații nu erau plătiți, iar banca blocase retragerile și depozitele și refuzase să dea bani creditorilor. Banca Centrală i-a retras licența, iar numele scris cu litere uriașe a fost îndepărtat de pe fațada sediului central din Moscova. Menatep părea că se prăbușește, dar mare parte din bunurile sale, inclusiv Iukos, fuseseră deja depuse în siguranță, în valută forte, mai ales prin intermediul rețelelor offshore create de Curtis.

Deși avea un imperiu de afaceri în creștere, Hodorkovski căuta și influență politică pentru a-și proteja interesele, după venirea lui Putin în 2000. Deși fusese foarte influent în Ministerul Energiei sub regimul Elțin, odată cu ascensiunea lui Putin, influența sa a scăzut. Însă, nefiind dispus să se lase intimidat de Putin și de abordarea sa aspră privind oligarhii, a recurs la o nouă tactică. A înțeles că pentru ca Iukos să devină o putere energetică globală și să atragă investitori străini, avea nevoie să își spele reputația comercială. ”Am început ca baroni ai cauciucurilor, dar trebuie să înțelegeți că regulile erau tulburi în acele zile de început și ne-am schimbat pe măsură ce ne-am familiarizat cu ce se aștepta de la noi. Nu cred că am încălcat cu adevărat legea.”

La sfârșitul lui 2000, în încercarea sa de a se reinventa ca un om de afaceri responsabil, înaintase mult în încercarea de a-și construi un prestigiu internațional. Era ”primul dintre magnații erei Elțin care a văzut că se puteau face și mai mulți bani pe căi cinstite.” A adus o parte din venit înapoi în țară, a reinvestit profitul și a început să plătească impozitele. Deodată devenise un model de transparență corporativă, elaborase rapoarte financiare, plătise dividentele și chiar despăgubise o parte din deponenții care își pierduseră banii odată cu prăbușirrea Menatep. Pentru a contribui la îmbunătățirea imaginii sale în străinătate, Hodorkovski a angajat experți în relații publice din Occident. S-a orientat spre APCO Worldwide, companie americană de lobby, subsidiară a gigantului global Grey Advertising, la care a plătit o taxă inițială de patru milioane de dolari. A fost sfătuit să creeze ”Fundația Rusia Deschisă”, având drept model ”Fundația pentru o Societate deschisa George Soros”. Ea a fost lansată la Londra, pe 10 decembrie 2001, la Sommerset House. ”Lansez fundația la Londra pentru a sublinia natura internațională a scopurilor ei și pentru a crea o infrastructură din care să se nască următoarea generație de lideri ai Rusiei. Compania petrolieră Iukos spirjină deja mai multe programe educaționale în Rusia și văd această lansare ca fiind următorul pas spre încurajarea cooperării dintre țara noastră și Vest. Există un potențial enorm în Rusia și sperăm că Fundația va aduce noi oportunități pentru indivizi să exceleze. Ceea ce încercăm să facem este să promovăm contactul între oamenii din țara noastră și oamenii din Vest. Ca rezultat al acesui contact, putem să distrugem stereotipurile din Rusia și din afară.”

Autodefinindu-se drept ”prima fundație filantropică a unei corporații rusești internaționale”, fundația a fost lansată și în Statele Unite în septembrie 2002, la Biblioteca Congresului din Washington. La lansare au participat membri ai elitei politice și oamenilor de afaceri americani, unde a luat cuvântul James Wolfensohn, președintele Bancii Mondiale. Cu sprijinul APCO, fundația a recrutat figuri importante precum Henry Kissinger, lordul Rotschild sau Mihail Piotrovski, directorul celebrului muzeu Ermitaj din Sankt Petersburg. Hodorkovski a avut o relație apropiată cu lordul Rotschild, fiind consiliat de acesta, folosind și birourile sale din St James ca sediu londonez al Fundației Rusia Deschisă. Hodorkovski avea o încredere atât de mare în Rotschild încât în 2003 i-a încredințat voturile care îi reveneau de pe urma acțiunilor deținute de Iukos., ceea ce însemna că acesta putea vota ca înlocuitor al lui Hodorkovski.

Hodorkovski a investit bani și în fondul de investiții Carlyle Group, condus de Frank Carlucci, fost director al CIA și secretar al apărării sub președinția lui Ronald Reagan. Toate aceste mutări ale sale au fost foarte bine planificate și i-au asigurat oligarhului bunăvoința și sprijinul politicienilor americani importanți. Fundația a mai donat un milion de dolari programului de schimb de experiență academică ”Open World”, condus de bibliotecarul Congresului, James H. Billington. Pentru a câștiga influență, oligarhul a făcut donații indirecte către Centrul de Politică Externă, care era strâns legat de guvernul condus de Tony Blair.

Pentru a-și consolida relațiile din sistemul britanic, Hodorkovski a înființat ”Fundația Hodorkovski”. Înregistrată la 8 decembrie 2003 drept companie britanică, a primit cinci sute de milioane de dolari de la Menatep, de aproape 25 de ori mai mult decât suma primită de Fundația Rusia Deschisă. Obiectivele sale erau să ”dezvolte educația din Federația Rusă, oferind burse elevilor și făcând donații instituțiilor de învățământ” . Fundația era o organizație filantropică și academică, dar în primul an fundația a operat ca o societate comercială. Abia la 19 decembrie 2004, la un an de la arestarea lui Hodorkovski, fundația a fost înregistrată drept societate caritabilă britanică. Nu a făcut donații până în 2005, când a oferit peste 400.000 de lire colegiului St. Anthony’s din Oxford, pentru patru ani și alte 500.000 lire Fondului Rus de la Oxford. Întrebarea era dacă aceste mișcări erau doar de PR sau vroia să arate că s-a schimbat. ”Banii murdari devin curați cu timpul. El a recunoscut că el și ceilalți oligarhii au neglijat aceste responsabilități sociale până în prezent." ”În timp ce noi ne-am ocupat cu probleme de gestionare a crizelor, nu am avut timp pentru caritate. Astăzi, situația din industrie s-a schimbat foarte mult. Plus suntem mai în vârstă." Când a fost întrebat dacă el a făcut acest lucru pentru reabilitarea imaginii sale, el a protestat spunând că "acest lucru este mai mult pentru suflet".

Treptat, Hodorkovski mersese pe urmele lui Berezovski. Ajuns cel mai bogat om din Rusia, devenise din ce în ce mai arogant, cu o încredere ieșită din comun. În 2003, el critica deschis Kremlinul și mai ales pe Putin. Pentru Putin, Hodorkovski devenea o prezență mai mult decât incomodă. Tensiunea dintre ei a atins apogeul într-una din ședințele obișnuite de la Kremlin,din februarie 2003 la care participau președinții și oamenii de afaceri, unde Hodorkovski i-a acuzat de corupție pe birocrații ruși. A adus în discuție afacerea prin care compania Rosneft achiziționase compania Severnaya Neft. Compania sa a pierdut licitația cu Rosneft, care a plătit 622,6 milioane de dolari, de trei ori mai mult decât prețul considerat rezonabil de Iukos. Hodorkovski s-a plâns că directorii Rosneft plătiseră un preț umflat, primind în schimb favoruri din partea statului. Sedința a fost un catalizator al demascării animozității dintre cel mai bogat om din Rusia și cel mai puternic. El ignorase pe deplin avertismentul lui Putin de a nu se implica în politică. Finanțase partide de opoziție ostile lui Putin, criticase public guvernul și își declasare propriile ambiții prezidențiale. Chiar acționase ca o putere suverană, negociind direct cu guvernul chinez construirea unei conducte care să lege China de Siberia. Însă, în ciuda încrederii pe care o manifesta, Hodorkovski știa că își asuma riscuri. Întrebat de ce l-a atacat pe Putin atât de public, a răspuns că ”nu există destule spirite rebele în Rusia”.

La începutul lui 2003, a făcut planuri secrete menite să evite arestarea sa. Partenerul său de afaceri Leonid Nevzlin construise un plan prin care oligarhii să trăiască pe un vapor care să navigheze în apele internaționale. O companie de protecție din Cipru a fost angajată pentru a cumpăra un vapor de croazieră QE2 care să fie folosit la operațiune. Nava cu o sută de cabine a fost dezasamblată, iar din cabinele sale au fost create 12 apartamente de lux. Planul era ca vaporul, numit ”Constelația” să arboreze un steag internațional și să rămână în apele internaționale, evitând astfel mandatele de extrădare sau de arestare. Au fost puse la punct planurile pentru achiziția sistemelor militare, antiradar și de protecție. Ideea principală era să li se permită lui Hodorkovski și altor oligarhi să meargă dintr-un port în altul, ca pe un vas anti-Putin. Deși se considera imun la extrădare, fusese totuși informat greșit pentru că nici o apă teritorială nu oferă o asemenea imunitate.

La 2 iulie 2003, în ziua în care Iukos a atins valoarea de 16 miliarde de lire, a fost arestat Platon Lebedev, partenerul de afaceri al lui Hodorkovski. Însă nu a fost singurul, s-au emis mandate și pentru alți directori, cel mai important fiind directorul departamentului de securitate de la Iukos, Alexei Piciughin, care a fost găsit ulterior vinovat de cinci crime și condamnat la închisoare pe viață. Această mișcare a declanșat fuga rapidă a directorilor de la Iukos în Marea Britanie, prin Malta și Cipru. Două zile mai târziu, Hodorkovski a mers la Spaso House, reședința oficială a ambasadorului american la Moscova, pentru a sărbători Ziua Independenței Statelor Unite. L-a informat pe ambasador cu privire la situație și la implacațiile arestării lui Lebedev, după care a zburat la Washington pentru a se întâlni cu membrul democrat al Congresului, Tom Lantos și cu secretarul Departamentului pentru Energie, Spencer Abraham.” "În opinia mea, acest arest nu are nimic de-a face cu probleme juridice și sper că conducerea țării va trage concluziile necesare". În timpul călătoriei, a demarat negocierile pentru vânzarea unei părți importante din Iukos către ExxonMobil, gigantul petrolier american, acest fapt înfuriindu-l pe Putin care nu fusese consultat. Hodorkovski putea rămâne în exil, Kremlinul i-a oferit în secret trei oportunități de a părăsi Rusia în timpul anchetei. Putin chiar i-a trimis mesaje prin intermediari conform cărora nu l-ar fi urmărit dacă rămănea în afara Rusiei. Însă Hodorkovski se credea de neatins, considera că averea sa avea să-l protejeze, spunând deseori că poți cumpăra absolut orice cu bani. S-a spus că a fost motivat de invidie și considera că nu este corect ca Putin, care nu a fost decât un colonel în KGB ”să ocupe un post mai mare decât cel al unul mareșal.”

Însă chiar și așa începea să dea semne de nervozitate și teamă. În iulie, după arestarea lui Lebedev, a ținut o conferință la Școala de Studii Politice din Moscova unde a fost întrebat despre presiunile exercitate asupra companiei, răspunzând că: ”Mai bine putrezesc într-o închisoare rusească decât să fac compromisuri cu acești criminali. Este dreptul meu cetățenesc să-mi folosesc banii pentru a organiza o opoziție politică.” La o altă conferință de presă din 6 octombrie Hodorkovski a condamnat tactica agresivă a procurorului și a declarat: "Dacă intenția lor este de a mă face să părăsesc țara sau să mă condamne la închisoare, atunci aceștia ar trebui să ma ducă la închisoare. Nu voi fi un exilat politic. Nu am nici o intenție de a deveni un alt Berezovski sau Gusinski, care luptă neputincios împotriva regimului lui Putin din străinătate.”

În luna august, la o lună după arestarea lui Platon Lebedev, Hodorkovski s-a întâlnit cu oligarhul Mikhail Fridman. Fridman a fost consternat de planurile lui Hodorkovski de a "cumpăra democrație". ”E periculos pentru tine și e periculos pentru țară, deoarece situația, din punctul meu de vedere, a fost o situație de pierdere-pierdere, nimeni nu are de câștigat. Dacă Putin îți va permite să faci acest lucru, înseamnă că nu există nici o stabilitate. Aceasta înseamnă că există haos. Dacă el nu va permite să faci acest lucru și te comporți foarte brutal, înseamnă sfârșitul relațiilor civilizate între noi și putere.” ”El a spus că el este gata să meargă la închisoare. Dar i-am spus că e periculos pentru noi toți, nu numai pentru el, nu este singurul oligarh din Rusia. Și Hodorkovski nu este gata să intre la închisoare. El este un fel de romantic, a crezut că este imposibil că cel mai bogat, persoana cea mai cunoscută ar merge la închisoare.. Hodorkovski trebuie să fi crezut că el este o excepție de la regulă, un mesia. Însă din punctul meu de vedere, totul deja s-a terminat, deoarece Putin a decis deja că trebuie să arate cine este seful.” Pe 11 octombrie, Hodorkovski s-a întâlnit cu o echipă de avocați și părea că se împăcase cu ideea că va merge la închisoare. "Există lucruri mai rele în viață decât să mergi la închisoare".

La 19 octombrie, avocatul Anton Drel i-a făcut o vizită lui Hodorkovski în Zhukovka întrebându-l dacă el înțelege că este foarte posibil să fie arestat. Hodorkovski i-a răspuns că are informații clare că sunt șanse foarte mari de arest și chiar a fost sfătuit să părăsească țara. Care e problema, se întreba avocatul, de ce nu părăsea țara ținând cont că ieșise din Rusia de șaptesprezece ori de la arestarea lui Lebedev, dar întotdeauna se întorsese. "Am făcut bani și toate acestea nu ca să părăsesc țara într-o zi. Vreau să am instituții democratice reale în această țară. Pot fi util pentru că am bani. Am copii mei. Nu vreau ca ei să fie nevoiți să trăiască în afara țării lor. " La o săptămână după vizita sa, Drel fost trezit de un apel telefonic spunându-i că clientul său a fost arestat. Drel a ajuns la biroul Procurorului General convins că va găsi un om calm, sigur că nu va fi ținut pentru mult timp. Hodorkovski însă ”mi-a înmânat ceasul și portofelul. Și-a dat verigheta jos și mi-a spus să o păstrez, să nu o dau soției sale. El a spus că atunci când iese, el vrea să poarte inelul. Dar dacă eu i-aș da-o soției sale, asta ar însemna că totul s-a terminat. Mă temeam pentru optimismul lui. El nu a înțeles decât la sfârșitul anului, că va dura foarte mulți ani până va face acest lucru.”

Trei luni mai târziu, pe 25 octombrie, Hodorkovski a aterizat în centrul Siberiei, pe aeroportul Novosibirsk, pentru a-și realimenta avionul particular. Era aceași zi în care el fusese citat să apară în fața procurorilor pentru a fi interogat. El a fost încojurat și arestat de agenți mascați ai FSB-ului, arestarea sa fiind menită să transmită mesajul că statul era mai puternic decât oligarhii. Vladimir Kolesnikov, adjunctul procurorului general a afirmat că ”cei care nu sunt încă întemnițați trebuie să se gândească bine la ce fac. După trei zile în închisoarea Butîrka, vor înțelege cine este stăpânul.” Hodorkovski a fost acuzat de fraudă, furt, falsuri și evaziune fiscală atât la nivel corporatist, cât și personal ( acuzațiile s-au referit în primul rând la achiziția companiei chimice Apatit dintr-o licitație organizată în 1994, cu programul ”împrumuturi pentru acțiuni”). Această mișcare împotriva lui Hodorkovski a generat panică în rândul investitorilor și a avut efecte puternice asupra bursei rusești, generând totodată și o panică în rândul oligarhilor care nu se așteptau ca Putin să ia asemenea măsuri drastice. În ceea ce privește elita oamenilor de afaceri ruși poate că ar fi avut mai mulți prieteni daca ar fi reinvestit mai mult în Rusia și dacă așa cum ceruse Putin, ar fi plătit pentru proiecte de protecție socială. Majoritatea oligarhilor începuseră deja să reinvestească în propriile lor industrii. Conștienți de pericolul alienării unui popor întreg, unii au finanțat proiecte sociale, deși la un nivel aproape simbolic. Pentru a evita să devină următoarea țintă, nici unul din oligarhi, cu excepția lui Berezovski, nu i-a luat apărarea lui Hodorkovski.

În momentul arestării, Iukos era în proces de fuziune cu Sibneft, compania lui Abramovici, alianță care ar fi creat a patra afacere cu petrol din lume, după ExxonMobil, BP și Shell. Planul era să vândă ulterior o parte a gigantului către unul dintre cei doi jucători importanți americani de pe piața petrolului, ExxonMobil sau Chevron Texaco. La Kremlin, oferirea unui control, fie el și parțial asupra celei mai importante resurse naturale rusești către o putere străină, era un act de trădare. Putin era conștient că odată ce oligarhii începeau să-și vândă acțiunile unor cumpărători străini, nu mai putea face prea multe pentru a preveni ieșirea banilor din Rusia. ”Vânzarea unei părți a bunurilor rusești strategice fără acordul lui Putin a fost o greșeală uriașă. Nimeni nu știe precis, dar mulți cred că acesta a fost motivul real pentru care Kremlinul l-a atacat pe Hodorkovski.”

După arestarea principalului acționar al companiei, statul a trecut rapid la distrugerea Iukos, inițial blocându-se conturile, urmând ca apoi să fie scoasă la licitație. Doar două companii au primit acordul de a participa la licitație, iar câstigătoarea a fost o companie misterioasă numită Baikal ( s-a descoperit ulterior că era înregistrată de către un aprozar non-stop din orașul provincial Tver, situat la 230 km de Moscova). În ziua licitației, la care a fost interzis accesul avocaților Iukos Baikal a cumpărat compania plătind doar o mică parte din valoare reală a companiei. Însă două zile mai tarziu, guvernul a anunțat că Baikal, înființată în mod clar pentru a acționa în favoarea intereselor statului, va vinde principala linie de producție către Rosneft, combinatul gigantic al statului. Dacă Rosneft ar fi licitat direct pentru companie, ar fi putut fi declanșate procese internaționale pentru recuperarea bunurilor deținute de Iukos în străinătate. Chiar și într-o țară obișnuită cu licitații trucate și afaceri necurate, luarea înapoi a unei companii la care statul renunțase anterior era o șaradă remarcabilă. Lui Hodorkovski și partenerilor săi le mai rămâneau o rafinărie și câteva benzinării. După licitație, Robert Amsterdam, avocatul celui care fusese cândva un oligarh puternic declara că ”va trebui să mâncăm mai chibzuit acum. Avem o companie mult mai mică. Când l-am cunoscut pe Hodorkovski, valoarea unei acțiuni Iukos era de 16 dolari, iar acum cred că este sub un cent. Cei din guvern s-au purtat ca niște gangsteri. Este un război murdar, purtat de un sistem corupt.” Această naționalizarea forțată a fost la fel de controversată ca privatizarea petrecută în urmă cu un deceniu, considerând unii analiști că Putin a plătit un preț mare pentru acțiunea împotriva Iukos, fiind o mare pată pe obrazul Rusiei.

Arestarea lui Hodorkovski a avut un impact major asupra lui Stephen Curtis, care trecuse de la statutul de consultant cu succes moderat din Mayfair la cel de om de afaceri multimilionar. Pe măsură ce banii rusești începuseră să curgă, tariful orar al lui Curtis a urcat amețitor. În noiembrie 2002 a obținut exil fiscal în Gibraltar, operând separata de Curtis & Co, luând și clienții săi ruși. A înființat o companie nouă, ”New World Value Fund Ltd”, un fond de investiții care îi avea printre clienți pe Berezovski și Patarkatsișvili. A devenit de asemenea unicul director al grupului Menatep, administrând întregul imperiu global al lui Hodorkovski dintr-un apartament din Gibraltar, telefonic pentru că nu știa să folosească un computer. În luna arestării lui Hodorkovski, Curtis încasase 6,49 milioane de dolari de la New World Value Fund Ltd și 33,9 milioane de doalri de Menatep pentru administrarea unei corporații de douăzeci de miliarde de dolari. Însă totul s-a schimbat cu arestarea oligarhului, el chiar susținând că nu se mai poate întoarce în Rusia pentru că ar fi imediat arestat. Presiunea a crescut și mai mult la începutul lui decembrie 2003 când Curtis a acceptat să-l înlocuiască pe Platon Levedev în funcția de președinte la Menatep. Se temea să nu fie și el ținta unui proces sau o anchetă. În cercurile politice din Moscova se vorbește despre ”blestemul Iukos” când vine vorba despre prăbușirea remarcabilă provocată de acest caz. Una din multele victime este bineînțeles Stephen Curtis. Dacă Hodorkovski și Lebedev nu ar fi fost arestați, probabil că acesta ar fi rămas avocatul lor secret. Însă arestările au schimbat totul, mutându-l pe Curtis din lumea ascunsă a finanțelor offshore în inima uneia dintre cele mai mari afaceri rusești și a unei drame politice. Mulți oameni ori au intrat în închisoare, ori cei care au avut legătură cu compania au murit, uneori în circumstanțe suspecte, iar alții au dispărut pur și simplu. Majoritatea directorilor au fost obligați să părăsească Rusia, cel puțin 20 ajungând în exil, cei mai mulți la Londra.

În aceași perioadă, Hodorkovski rămânea în închisoarea siberiană așteptând procesul. Ofensiva sa de imagine dăduse roade, arestarea sa stârnind reacții furioase în Occident. Mișcarea a fost considerată un semn al tendințelor autocrate ale lui Putin, iar Hodorkivski a fost prezentat drept victima nedreptății rusești. Ziarele chiar vorbeau despre întoarcerea unui despotism de tip sovietic. Avocații săi au încercat o nouă tactică, aceea de a-l transforma dintr-un baron corupt cum era văzut într-un martir politc. Din închisoare el a trimis scrisori în care acritica modul prin care făcuse bani și denunța ceea ce el numea ”tirania averii”. Susținea că nicioadată nu cheltuise o sumă mai mare decât cea necesară pentru a duce o viață obișnuită și că își reinvestise cea mai mare parte a averii în companie. Este adevărat, că în comparație cu ceilalți oligarhi, dusese o viață destul de ștearsă, își făcea vacanțele alături de familie în Finlanda, trăia într-o casă relativ modestă și se descurca și fără iahturi scumpe sau cluburi de fotbal, decalarând că pentru a te bucura de aceste lucruri trebuie să te naști bogat ca să simți plăcere din pasiuni precum degustarea vinurilor fine. În martie 2004, cu un an înainte să fie condamnat scria că ”am făcut multe greșeli din cauza prostiei, ambițiilor și lipsei de încredere. Iertați-ne dacă puteți și dati-ne voie să ne reabilităm”. Principalul ziar de opoziție din Rusia, ”Novaia Gazeta”, demarase o campanie de susținere a lui Hodorkovski care primise foarte mult sprijin. Drept urmare, distrugerea Iukos a devenit un proces și pentru Putin, nu doar pentru oligarh. La proces, avocatul său a condamnat vehement modul în care s-a ținut, susținând că este un spectacol menit să legitimeze unul dintre cele mai mari furturi din istoria recentă și că este un proces înscenat. În mai 2005, la 18 luni de la arestarea sa a fost găsit vinovat și condamnat alături de Lebedev la câte nouă ani de închisoare. În ciuda protestelor vehemente ale avocatului său, Hodorkovski a știut mereu că risca să-și piardă imperiul din cauza statului.

Reacția indignată a Vestului era legată mai puțin de grija pentru drepturile omului și mai mult de perceperea unei noi amenințări la adresa propriilor interese economice. Vestul se făcuse că nu vede privatizările dubioase din anii ’90, deoarece le considerau o cale de a obține ieftin petrol și gaze. Băncile, companiile de relații publice, firmele de contabilitate și directorii fondurilor de investiții din America și Marea Britanie au intrat în Rusia ca o armată invadatoare care dorea să pună mâna pe tot ce se putea. Reacția la încarcerarea lui Hodorkovski reflecta in mare parte teama că totul se terminase. ”Ipocrizia presupusului ajutor acordat de americani Rusiei pentru crearea unei economii de piață cinstite și corecte a ieșit la iveală în 2003, când guvernul lui Putin a început să cerceteze cele mai necinstite privatizări și să acționeze împotriva marilor evazioniști. Răspunsul american a constat într-o serie de plângeri referitoare la inițiativa privată care era amenințată de o nouă etatizare. Era ca și când…Mihail Hodorkovski ar fi fost un antreprenor eroic, nu un comerciant din interior și un cleptocrat.”

Hodorkovski a ajuns în spatele gratiilor dintr-un motiv simplu: i se opusese lui Putin în politică. Mesajul trimis era că dobândirea averilor mari în Rusia avea să fie sancționată dacă nu era însoțită de un conformism politic. Putin a fost înfuriat de faptul că oligarhul obținuse sprijinul Dumei pentru respingerea unei legi menite să crească taxele în industria petrolului. Hodorkovski considera că un astfel de lobby, des întâlnit în Marea Britanie și Statele Unite, era o componentă a democrației moderne: ”nu văd nici o diferență între Iukos și General Motors. Ambele dețin două procente din PIB-ul țărilor lor. Ambele fac lobby în parlament pentru a-și apăra interesele. Ambele își fac propagandă în presă.” A donat o sută de milioane de dolari partidelor din opoziție, Uniunea Forțelor de Dreapta și Yabloko. Chiar lăsase să se înțeleagă că dorea să candideze la alegerile din 2008, ceea ce ar fi reprezentat un mare risc pentru cei aflați la putere la vremea respectivă pentru că știa foarte multe despre locurile în care ajunsese averea poporului și cine profitase de pe urma acesteia din rândurile oficialilor statului și ai KGB-ului.

Procesul secolului

După arestul său, Hodorkovski a petrecut aproape doi ani în ”Block 4 of the IZ-99/1Matrosskaya Tishina pre-trial detention centre (SIZO)”, o clădire cunoscută ca o închisoare pentru VIP-uri. Deși s-au făcut nenumărate cereri pentru eliberarea sa pe cauțiune, chiar garantau aproximativ 40 de membri ai Dumei pentru el, acestea nu au fost niciodată luate în seamă. Karinna Moskalenko, la recursul împotriva deciziei Judecătoriei Basmanny din 15 ianuarie 2004, în care Hodorkovski făcuse cerere să iasă pe cauțiune sau arest la domiciliu, a susținut că nici unul din punctele articolului 108 din Codul de procedură penală, care detaliază motivele pentru care se refuză cauțiunea, nu au fost aplicate lui Hodorkovski. În cadrul acestei ședințe, Hodorkovski s-a oferit să predea toate pașapoartele sale, avea trei, și a promis că nu va fugi, menționând că "am călătorit în străinătate de mai multe ori în timpul anchetei, nu mă voi ascunde de procedură". Cererea sa de arest la domiciliu a fost respinsă pe motiv că el ar putea scăpa și ar folosi libertatea să scape de dovezile împotriva sa, spălând toți banii necinstiți. S-a amintit de faptul că același lucru l-a promis și Gusinski în 2000, dar apoi a fugit în Spania, Grecia și Israel. În primele sale zile de închisoare Hodorkovski a fost într-o stare de șoc. El a fost incapabil să mănânce, fapt care în închisoare este considerat ca greva foamei. Jurnalistul Iulia Latynina i-a trimis o copie a lui Plutarh, să nu creadă că "el a fost prima persoană de pe pământ să fie persecutată". Hodorkovski urmărea evenimentele curente la televizor și primea zi de zi un pachet de ziare și reviste pentru a fii la curent cu tot ce se petrecea în viața politică.

Din închisoare a încercat în 2004 să lanseze un complot pentru destabilizarea lui Putin. Exilat în Israel, Leonid Nevzlin, colegul apropiat al lui Hodorkovski a conceput scenariul angajând ISC Global, firmă de securitate de care se ocupa Nigel Brown. ”Operațiunea Fab” a fost demarată la începutul lui 2004 în scopul de a cerceta un număr de oficiali și de magnați apropiați lui Putin. Se spera că dacă ar fi găsit dovezi despre un comportament compromițător al aliaților susținătorilor lui Putin, îi puteau face rău președintelui, lăsând informațiile să ajungă până în Occident. Se dorea ”o frenezie mediatică de neoprit”. Investigația a fost discutată și Nevzlin a autorizat un buget de 37 milioane de lire sterline pentru prima fază, finanțare care se făcea prin intermediul lui Stephen Curtis. Un al doilea proiect, cu nume de cod ”Operațiunea vino la mine” intenționa să-l submineze pe Putin mobilizând mișcarea internațională a studenților. Agenții ar fi urmat să meargă în campusuri studențești, să finanțeze în secret publicațiile care conțineau articole acuzatoare la adresa lui Putin și să-i convingă să protesteze în întreaga lume împotriva lui. În cele din urmă scenariile au fost implementate doar într-un stadiu primitv. A fost făcută o listă scurtă cu oficiali și oligarhi, iar anchetatorii au fost trimiși în Rusia. În 2005, Nevzlin confirma că dacă Hodorkovski avea să fie declarat vinovat, ar fi publicat materiale privind corupția de la Kremlin.”Vreau să vorbesc despre oameni care conduc și fură țara. Voi spune totul: despre corupția de la Kremlin, despre legăturile de afaceri, despre câți bani primesc oficialii ruși și despre iahturile pe care își petrec vacanțele.” În cele din urmă, nu s-a ales nimic de acest complot, în special din cauza problemelor între ISC Global și Nevzlin.

Primul proces al lui Hodorkovski a fost considerat un ” kangaroo court” unde nu s-au respectat legile și au fost repetate încălcări ale articolelor din Codul Penal. Considerat cel mai important proces al secolului, în special cel mai important din istoria sovietică, a început pe 11 iulie 2004 și a durat aproape un an. A avut loc în Moscova la Meshchansky District Court, însă deciziile legate de cauțiune sau alte chestiuni legale importante erau luate de Basmanny District Court, curte care era specializată pe procese politice.

Fondul cazului legal împotriva lui Hodorkovski, Lebedev și Krainov (a fost inclus ulterior din cauza companiei Apatit) s-a axat pe fraudă, evaziune fiscală și spălare de bani, în timp ce împotriva lui Pichugin s-a concentrat în materie penală, datorită crimelor de care era acuzat. Șapte acuzații au fost formulate împotriva lui Hodorkovski: ”delapidări frauduloase majore de un grup organizat, nerespectarea unei hotărâri judecătorești în aplicare, provocarea daunelor pe proprietatea altora prin fraudă, evaziune fiscală majoră de complicitate în cadrul unui grup, evitarea impozitului pe venit privat și evitarea plăților la stat, falsificarea repetată a documentelor și delapidare majoră sau pretinderea falsă a proprietății altuia în cadrul unui grup organizat.” După cum se poate observa, acuzațiile au fost în principal financiare și, nu au inclus privatizarea ilegală de la care a pornit totul.

În februarie 2005, Hodorkovski a declarat că el nu se consideră vinovat de niciuna din acuzații: "Tot ceea ce mă acuză au fost practici normale de afaceri. Din 1994 am avut peste 3000 de întâlniri și semnat peste 10.000 de documente, asa ca nu pot să-mi amintesc fiecare punct și fiecare hârtie, deși am o memorie foarte bună.”

Procesul s-a incheiat la data de 11 aprilie 2005, cu o sentință de nouă ani atât pentru Mihail Hodorkovski cât și pentru Platon Lebedev și o suspendare pentru Krainov. În declarația sa finală la 11 aprilie Hodorkovski și-a susținut în continuare nevinovăția și a declarat că nu va cere clemență: ”Sunt un patriot rus, și, prin urmare, consider evenimentele din jurul Iukos, din perspectiva intereselor și valorilor țării mele.[…] M-am purtat cum am făcut-o pentru că îmi place Rusia și cred în viitorul său ca un stat puternic și legal. […] Unii oameni influenți au dorit distrugerea sistematică a Iukos, astfel încât aceșttia să poată prelua o companie prosperă, sau mai degrabă profiturile sale […] Aceștia sunt birocrați mercenari. În contrast […] nu am nici iahturi, nici palate, nici cluburi de fotbal, sau chiar proprietăți în străinătate. […] Am fost un fel greșit de oligarh, prin urmare autoritățile nu numai că au confiscat Iukos, dar acum mă țin în închisoare pentru al doilea an consecutiv.” A mulțumit în special soției sale pentru sprijin și după un discurs de 39 minute a fost aplaudat la scenă deschisă de cei aflați în sală.

Citirea verdictului a durat aproape două săptămâni, între 16-31 mai 2005 după un proces care a durat zece luni. Hodorkovski a fost găsit vinovat de fraudă, evaziune fiscală și deturnare de fonduri, vinovat pentru un total de nouă din cele unsprezece infracțiuni de care a fost acuzat potrivit celor șase articole din Codul penal rus.

”I do not think of myself as guilty and consider my innocence proven. Judicial power in Russia has been turned into a dumb appendage, a blunt instrument of the executive branch of government; or not so much of the government, but of a few quasi-criminal economic groups. […] I know that the verdict in my trial was decided in the Kremlin. […] I have lost my place in the oligarchs’ club, but I have gained a huge number of true and devoted friends. I have had my sentiment for the country returned. And now together with my people I will bear this, and victory will be ours together.”

Reacțiile după proces au fost enorme și diversificate, atât în lumea politică cât și în rândul oamenilor obișnuiți. Deși majoritatea rușilor au susținut atacul guvernului privind Iukos, doar 26% au considerat că a fost datorită ilegalităților financiare ale companiei și nu a avut nimic de a face cu politica, 18% au crezut că a fost o luptă pentru putere; 9% au crezut că atacul a fost legat de viitoarele alegeri, iar 10% au crezut că acest lucru a fost începutul unui război pentru toți oligarhii. Curios este faptul că 54% au crezut că procurorul făcea doar ce îi ceruse Putin. Evident, cetățenii de rând au demonstrat o foarte bună înțelegere a ceea ce se întâmplă și am văzut mizele politice. Întrebat despre nivelul de sprijin din partea societății, el a remarcat ironic că "o persoană foarte bogată bogată de origini evreiești nu poate să fie popular în Rusia " Dar totuși el a fost uimit de sprijinul primit de la diferiți oameni obișnuiți din întreaga țară, ținând cont de atitudinea rușilor față de toți oligarhii. Un alt studiu făcut arată că 48% credeau că autoritățile au făcut presiuni ca să se dea un verdict de vinovăție, 36% că se căuta în primul rând controlul asupra Iukos, iar 29% credeau că se dorește limitarea politică a lui Hodorkovski. De asemenea, ca în toate chestionarele un număr foarte mic, de 10% considerau că se căuta dreptatea justiției. Deci, mulți considerau că principalul motiv pentru arestarea sa era unul politic și nu neapărat căutarea dreptății, ținând cont că el a fost acuzat pentru fapte care și ceilalți le-au înfăptuit, dar ei nu au fost niciodată în pericol, sau dacă au fost nu s-au materializat niciodată.

Un articol din Moscow News a susținut că exista o presiune pe Hodorkovski să devină ”conștiința națiunii” din închisoare și l-au asemănat cu Nelson Mandela care a petrecut 26 ani în închisoare: ”astăzi Rusia trebuie să schimbe climatul socio-politic, are nevoie de libertate. Pentru Hodorkovski, ca pentru noi toți, nu va fi un drum ușor spre libertate. Dar, după ce a îndurat distrugerea companiei sale, pierderea prietenilor și închisoare, el ar putea deveni cel mai bun președinte din istoria Rusiei moderne.”

Hodorkovski a încercat să facă un apel pe 22 septembrie 2005. El considera că persecuția sa era un semn al slăbiciunii statului, iar Kremlinul este prea slab să ducă o luptă deschisă cu o opoziție independentă. Nu Curtea a fost cea care l-a găsit vinovat, ci un grup de birocrați care au convins autoritățile că nu ar fi trebuit să finanțeze opoziția. Verdictul a fost păstrat, însă sentința sa a fost micșorată cu un an, iar pe 9 octombrie 2005 Hodorkovski și-a început călătoria în exil, urmând ca pe 16 octombrie să ajungă în închisoarea unde avea să stea atâția ani.

”As of October 16, 2005, I have been in the land of the Decembrists, political prisoners subjected to hard labour and uranium mines. […] The Kremlin tried to isolate me completely from my country and its people; they sought to destroy me physically. They hope Khodorkovsky will soon be forgotten. They are trying to convince you, my friends, that the fight is over, that we must resign ourselves to the supremacy of self-serving bureaucrats. That’s not true – the fight is just beginning. ‘The time of mediocrity is past – the era of heroes dawns.”

Hodorkovski făcea referire prin această declarație la faptul că, Codul Penal Rusesc stipulează că prizonierii trebuie să-și servească sentința în regiunea unde au fost condamnați. Pe când Hodokovski a fost trimis în colonia YaG 14/10 (IK-10) lângă Krasnokamensk, la 550 km de Chita și nu mai puțin de 6500 km de Moscova. Era un fapt extrem de neobișnuit ca prizonierii din Moscova să fie trimiși în Siberia, și mai ales fără acordul lor. Se putea ajunge în colonie numai după un zbor de șase ore de la Moscova urmat de 15 ore cu trenul și 40 de minute cu mașina. Soția sa a putut să-l viziteze de foarte puține ori datorită acestor condiții, însă după prima vizită a declarat că ”s-a schimbat foarte mult, dar recunosc omul care era înainte. Nu este consumat de furie. În schimb este un om cu o viziune clară. Nu are regrete, și nici eu nu am. Nu am fi dorit să fugim în afară. Rusia este țara noastră. Nu o sa reușească nimeni nicioadată să-l distrugă”. De asemenea, în aprilie 2006, Hodorkovski a fost atacat de un coleg de celulă, Alexander Kuchma și autoritățile au încercat să ascundă acest fapt, fiind judecați foarte aspru de mass-media internațională. Ulterior în 2009, același prizonier l-a acuzat pe Hodorkovski de hărțuire sexuală și a intentat un proces în care cerea daune în valoare de 500.000 ruble. El a recunoscut apoi că a fost obligat să-l atace de doi ofițeri ai închisorii, fiind bătut și amenințat cu moartea.

Când s-a pronunțat verdictul în mai 2005, procurorii au anunțat încă de pe atunci că vor mai urma și alte acuzații. La sfârșitul anului 2006, cel puțin 80 de investigatori pregăteau un nou proces, mai ales că în 2007 urmau să fie noi alegeri prezidențiale și guvernul dorea cu orice preț să-l țină pe Hodorkovski cât mai departe de cercul politic. În ciuda încercărilor guvernului de a arăta că procesul este strict criminal, avea toate caracteristicile unui proces politic, cu intenția de a distruge un oponent politic independent. Pe 3 februarie 2007, Hodorkovski a fost transferat din colonia Krasnokamensk în închisoarea din Chita. Noile acuzații au fost anunțate pe 5 februarie și constau în delapidare și spălare de bani, acuzații sub care fusese deja condamnat. Procurorii au acuzat furtul a aproximativ 350 milioane de tone de petrol care valorau 25,4 miliarde de dolari, spălarea a aproximativ 21,4 miliarde de dolari și delapidarea a 102 milioane de dolari în acțiuni deținute de Tomskneft. Acuzații urmau să mai primească adițional între 10 și 15 ani de închisoare, pe lângă pedeapsa care o aveau deja. După mai multe amânări, pe 1 iulie 2008 au fost aduse noi capete de acuzare, iar al doilea proces a început pe 3 martie 2009 în District Court Khamovnichesky la Moscova și s-a încheiat la 30 decembrie 2010. Părea puțin ciudat că avea loc un nou proces, mai ales că în doar câteva luni, Hodokovski și Lebedev ar fi devenit eligibili pentru eliberarea condiționată. În iulie 2009, președintele Barack Obama a declarat că i se pare ”destul de ciudat că aceste noi acuzații, care sunt identice cu cele vechi, apar acum, după anii în care cei doi au stat deja în închisoare și urmau să fie eligibili pentru eliberare condiționată.” Judecătorul Danilkin, prin verdictul care avea 878 pagini, i-a condamnat la închisoare pe Hodorkovski și Lebedev pentru treisprezece ani și jumătate fiecare într-o colonie penală. De data aceasta a inclus deja timpul care îl petrecuseră deja în închisoare, ceea ce însemna că cei doi nu ar fi în libertate pentru încă șapte ani, extinzându-se încarcerarea lor până în 2017. Verdictul a fost criticat dur, pe motiv că acesta încalcă grav de principiile juridice ale statului de drept (articolul 1 din Constituția rusă). Într-un interviu în 2010, Hodorkovski susținea că acuzațiile sunt atât de absurde încât și miniștrii le-au respins în instanță. El a menționat tăcerea guvernului spunând că ”ei acceptă corupția, îmbrățișează ideile arhaice și sunt uniți în dorința lor de a păstra oameni talentați, creativi în afara scenei publice. Tocmai aceste tipuri de greșeli au dus la moartea Uniunii Sovietice.”

Că nu a scris Danilkin însuși verdictul este destul de clar, fiind considerat scris de mai multe persoane care nici măcar nu au participat la proces. A fost iscat un scandal major. Natalya Vasileva, secretarul de presă și consilierul judecătorului a confirmat la 14 februarie 2011, că judecătorul nu a scris verdictul însuși, în modul stabilit de lege, ci a fost influențat de figuri necunoscute din Curtea Moscovei. Pe 14 iunie Vasileva, care își părăsise locul de muncă din luna martie, a arătat că Danilkin intenționa să dea o sentință mai ușoară, dar a fost pus sub presiune de oameni care erau deasupra lui. A fost publicat un document în care se arăta că Danilkin scrisese o sentință de zece ani, față de cei treisprezece ani și jumătate care i-a dat până la urmă. La 24 mai 2011, Tribunalul orașului Moscova a respins recursul lui Hodorkovski și Lebedev, dar le-a redus sentințele la un total de 13 de ani fiecare, urmând să iasă Lebedev în iunie și Hodorkovski în octombrie 2016. Pe 10 iunie cei doi au părăsit Moscova, ajungând la închisorile lor o săptămână mai târziu, Hodorkovski la colonia FKU IK-7 UFSIN în Segezha, Karelia, în timp ce Lebedev a fost trimis la colonia IK-14 în Velsk, Arkhangelsk.

În ceea ce privește acuzațiile de omor, Hodorkovski a negat categoric că Iukos a avut vreodată un astfel de comportament, precizând că s-au ocupat de toate problemele apărute în instanță. Hodorkovski a remarcat modul în care afacerea a devenit acum profund personală, cu Putin considerându-l dușmanul lui de moarte. Se zvonise că se dorea apariția unui al treilea proces, în care Hodorkovski ar fi fost acuzat de complicitate la crimă. Șeful securității Iukos era în închisoare pe viață pentru cinci crime. ”Primarul orașului Nefteyugansk, Vladimir Petukhov a fost ucis pentru că li s-a împotrivit. O femeie din Moscova a refuzat să le vândă proprietatea sa și au ucis-o și pe ea. Iar apoi a fost ucis cel care i-a ucis pe aceștia pentru a nu rămâne dovezi. Chiar credeți că șeful securității a decis pe cont propriu să facă aceste crime? Nu a primit de nicăieri aceste ordine?”

Hodorkovski a făcut o cerere pentru eliberare condiționată în data de 16 iulie 2008, însă a fost refuzat pe 22 august. Eliberarea lui Hodorkovski a fost o problemă persistentă a președinției lui Medvedev și devenise și o problemă importantă în alegerile care urmau în 2011-2012. Cazul Hodorkovski a fost pronunțat în aproape fiecare interviu major dat de Medvedev în 2011. Medvedev a fost întrebat ce pericol ar însemna Hodorkovski în cazul în care ar fi eliberat: "Ai pus o întrebare scurtă și răspunsul va fie unul la fel de scurt: absolut nici o problemă”, această declarație ridicând speranța că eliberarea condiționată era luată în considerare, mai ales atunci când au apărut zvonuri că Kremlinul planifica o amnistie financiară. Ca urmare a respingerii recursului din 2008, Lebedev și Hodorkovski, solicită din nou eliberarea condiționată în luna mai 2011, provocând un val de comentarii în presă care susțineau că eliberarea lor ar demonstra "evoluția lui Medvedev într-un politician bona fide și ar pune capăt acestei lupte absurde care a făcut atât de mult rău imaginii Rusiei.” Însă cererea sa a fost din nou refuzată pe 7 iunie pe motiv că avocații săi nu au adus documentele necesare care să arate că este în închisoare. Lebedev, căruia nu i s-a acordat o importanță la fel de mare ca lui Hodorkovski a declarat la puțină vreme după li s-a refuzat eliberarea că el este doar un ostatic al bătăliei politice între Hodorkovski și stat, recunoscând că nici în cel mai rău coșmar al său nu s-ar fi gândit că se va ajunge la anihilarea celei mai bune companii din țară, la vandalizarea bunurilor și la toate procesele care au fost împotriva angajaților companiei ( apelul său a fost de asemenea respins pe 27 iulie, pe motiv că a fost reprimat des în închisoare pentru diferite infracțiuni).

Toți candidații la președinție la votul din martie 2012 promiteau să-l elibereze pe Hodorkovski dacă vor fi aleși, cu excepția candidatului Putin. Întrebat dacă el ar fi gata să-l elibereze pe Hodorkovski, Putin a răspuns laconic: "Dacă el face această cerere, o să o revizuiesc, dar înainte de asta mai întâi trebuie să devin președinte.” El a insistat că oligarhul trebuie să-și recunoască vinovăția, ceva ce Hodorkovski a promis că nu va face niciodată acest lucru. Față de anii precedenți, simpatiile erau acum în favoarea victimelor afacerii Iukos, în special Hodorkovski și candidați au văzut acest lucru ca o modalitate utilă de a-și mări susținătorii. Dacă în anul 2007 numai 19% au favorizat eliberarea lui Hodorkovski, până în octombrie 2011 numărul crescuse la 31%, și numai 20% au spus că îl vor în spatele gratiilor, față de 44% în 2007. Pe 4 martie, Putin a fost ales președinte al Rusiei cu o majoritate covârșitoare de 65,6% din voturi, urmat de Zyuganov cu doar 17%.

Până la plecarea sa pe 7 mai, Medvedev a fost pus sub presiune să-l elibereze pe Hodorkovski, speculându-se că un asemenea act de iertare ar fi un final briliant al președinției sale și va rămâne în amintirea rușilor și a întregii comunități internaționale ca o persoană mărinimoasă. Însă pe 26 aprilie, el a declarat într-un interviu televizat că nu îl va ierta pe Hodorkovski dacă acesta nu își recunoaște vinovăția. Era clar pentru majoritatea oamenilor că moral Medvedev ar fi făcut acest pas, dar din punct de vedere politic a fost incapabil să se elibereze de constrângerile evidente puse asupra sa.

Pe 20 decembrie 2012, prezidiul Curții din Moscova a redus sentințele lui Hodorkovski și Lebedev cu doi ani, urmând să fie eliberați la 25 octombrie și respectiv 2 iulie 2014, după ce ar fi petrecut 11 ani în închisoare. Invocând liberalizarea legislației privind infracțiunile economice, a putut fi proclamată o eliberare anticipată. De asemnea, judecătorul a renunțat la acuzația privind spălarea a 2,5 miliarde de ruble (81 milioane dolari). Putin a dat de înțeles că el nu ar avea nici o obiecție cu privire la o eliberare mai devreme de termen a lui Hodorkovski în cazul în care era acordată de către instanțele judecătorești. Ținând cont de faptul că Putin era deja din nou președinte, Hodorkovski nu mai reprezenta o amenințare politică imediată.

Când a fost întrebat despre așa-numitul al treilea ”proces Iukos" în timpul conferinței de presă din 19 decembrie 2013 Putin a menționat: "În ceea ce privește al treilea proces, nu vreau să intru în detalii, dar sincer vorbind eu, ca persoană privind totul din exterior, nu văd perspective mari pentru aceast caz". O oră mai târziu, după ce conferință de presă s-a încheiat, când a fost întrebat din nou despre Hodorkovski, Putin a anunțat că eliberarea sa va fi în viitorul apropiat. Întrebat despre diversele amnistii, el a declarat : ”As for Khodorkovsky, you know that I have already spoken of this. Mikhail Borisovich should in line with the law have written the necessary document – a petition for clemency. He did not do this. But just recently he did write this document and addressed me with an appeal for clemency. He has already spent ten years in jail, which is a serious punishment. He bases his appeal on humanitarian grounds – his mother is ill. I think that taking into account all these circumstances, we can take the appropriate decision and in the nearest future a decree on his pardon will be signed.” Putin a semnat grațierea la scurt timp după declarația sa, și la 02:30 pe 20 decembrie Hodorkovski a fost trezit în celula sa din lagărul Segezha din Karelia și condus la Petrozavodsk, unde un zbor scurt l-a dus la aeroportul Pulkovo din Sankt Petersburg, după care a zburat imediat la Berlin.

Mihail Hodorkovski urma să fie eliberat în august 2014. În schimb, grațierea oferită de Putin indica încrederea în faptul că oligarhul nu mai reprezenta o amenințare pentru el. În primul său interviu major imediat după eliberare, pentru The New Times, la 21 decembrie, Hodorkovski a precizat că plecarea sa la Berlin, plus boala mamei sale, a făcut decizia lui Putin una destul de ușoară. El nu se considera în exil și dorea să revină la Moscova, dar numai cu condiția ca el să poată pleca din nou oricând dorește. El a insistat că afacerea Iukos nu se va încheia până când nu vor fi eliberați toți prizonierii care au legătură cu compania. Când a fost întrebat de ce consideră că nu a fost ucis în închisoare, în ciuda numeroaselor altercații, Hodorkovski era convins că Putin a dat două ordine: ca nici el, nici familia sa să nu fie rănite, "acest lucru ar fi fost absolut interzis”.

La prima conferință de presă, ținută la Berlin pe 22 decembrie 2013, el a mulțumit tuturor celor care l-au susținut de-a lungul anilor și în special cancelarului Angela Merkel că a făcut posibilă eliberarea sa. Nu mai avea nici o intenție să finanțeze opoziția și dorea să se retragă definitiv din politică și de asemena și din afaceri, susținând că nu are de gând să încerce să-și recupereze averea pierdută și acest domeniu al afacerilor pentru el este un subiect închis. Totuși s-a pus întrebarea oare renunță Hodorkovski chiar la tot? Oare cererea sa pentru clemență automat i-a recunoscut vinovăția?

În iulie 2014, Curtea de Arbitraj de la Haga a decis ca Rusia să plătească despăgubiri de 50 de miliarde de dolari acționarilor companiei Iukos. Curtea a emis verdicte în trei spețe separate legate de operațiunile de expropriere a companiei. Reclamanții, reprezentați de Holdingul GML ceruseră daune de 103 miliarde de dolari în trei procese separate, însă Curtea de la Haga a decis plata a 50 de miliarde de dolari până în anul 2015 pe motiv că atacul din 2003 a fost unul politic. Această decizie a fost considerată una fără precedent în istoria justiției comerciale internaționale. Despăgubirea fixată de Curtea de Arbitraj de la Haga reprezintă de 20 de ori cea mai mare sumă fixată vreodată de această instanță. “Instanțele rusești au răspuns voinței autorităților executive din Rusia de a falimenta Iukos, de a-i ceda activele sale unei companii controlate de stat și de a trimite la închisoare un om care dădea semne că devine un competitor politic. ” Bunurile Iukos au fost preluate de companii controlate de stat, într-un proces care a fost criticat aspru de tribunalul internațional. Însă Rusia a anunțat imediat că vor face apel (decizia nu era una definitivă și putea fi contestată), considerând că instituția de la Haga nu are competența să dea o asemenea decizie. De asemenea la câteva zile după decizia Curții de la Haga, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a anunțat că statul rus trebuie sa plătească acționarilor companiei despăgubiri de 1,86 de miliarde de euro, după ce s-a decis că autoritățile ruse au încălcat dreptul la protecția proprietății.

Rusia însă, la începutul acestui an a încălcat deadline-ul stabilit să plătească cele 50 de miliarde de dolari și începând cu 15 ianuarie au anunțat acționarii Iukos, dobânda va fi de 1,89% în fiecare an în care Rusia refuză să plătească. Autoritățile rusești, au anunțat totuși că Rusia în nici un caz nu are în plan în bugetul statului să plătească această sumă. S-a pus întrebarea dacă Hodorkovski a avut ceva de a face cu acest lucru, însă purtătorii săi de cuvânt au declarat că nu are absolut nici o legătură cu acest subiect. Graham Ackerman, un purtător de cuvânt al Grupului Menatep Limited, care reprezintă acționarii Iukos, a spus că grupul va depune procese în următoarele câteva săptămâni și doresc să confiște activele guvernului rus în străinătate.

ÎNCHEIERE

Cum au obținut oligarhii resursele statului este prea puțin relevant: percepțiile de moralitate, echitate și justiție socială sunt prea importante pentru legitimitatea oricărui sistem politico-economic, mai ales într-un proces la fel de dificil și delicat precum cel de tranziție al Rusiei. Într-adevăr, pentru unii este irelevant cum se folosesc oligarhii de activele care le-au obținut de la stat într-un mod bizar. ”Un hoț nu poate justifica furtul pretinzând că a avut apoi grijă de bunul furat.” Ei sunt vinovați nu doar pentru faptul că și-au obținut averile în moduri uneori chiar ilegale, dar și pentru faptul că nu au avut grijă de resursele, fabricile și întreprinderile furate. Acest lucru este important nu doar din motive economice, ci și politice. O economie care este condusă în pământ de cei care domină proprietățile statului nu poate oferi bunăstarea materială necesară pentru cea mai mare parte a cetățenilor națiunii, pentru a oferi baza unei fundații pentru o dezvoltare stabilă și democratică.

La cinci zile după atentatul din august împotriva lui Gorbaciov, Nicolai Kruchina, trezorierul regimului comunist s-a aruncat de la fereastră, iar șase săptămani mai târziu, predecesorul său, Georgi Pavlov, a murit în același mod. Se consideră că au luat cu ei cel mai important secret al Uniunii Sovietice: ce s-a întamplat cu miliardele Partidului Comunist? Nimeni nu știe sigur de câți bani era vorba sau unde au dispărut, dar majoritatea arată degetul spre “copiii Komsomolului”, cel mai de success fiind Mihail Hodorkovski. Este posibil ca acest tânăr care și-a format averea în timp ce sistemul încerca să se salveze să fie și cel care a ajutat Partidul Comunist și KGB-ul să transfere banii în siguranță în conturile bancare din străinătate? Hodorkovski avea deja metodele, rețeaua și contactele străine. El neagă însă această legătură în salvarea banilor comuniști. Dar o declarație ambiguă a sa în anii ’90 a pus la îndoială intervenția sa pe care nu o recunoaște: “A bank is like a waiter. It’s business is to cater to the clients independently of their political beliefs or affiliation with this or that camp. It’s job is to take and give money to someone, registering the deal. So it is not clear to me, what is the fault of those banks that kept the communist Party money on their accounts? Had I been offered to keep them in my bank I would also have considered it as an honor. Then all of the sudden the Communist Party was declared a criminal organization and the bank servicing it became if not criminals some kind of accomplices. It should not be this way.”

Mihail Hodorkovski este una dintre cele mai importante figuri ale istoriei ruse contemporane, în ciuda, sau din cauza, celor 10 de ani de încarcerare. Oricare ar fi originea averii sale, el s-a stabilit prin scrisorile și cărțile sale din închisoare ca un lider conservator și rival al lui Vladimir Putin, un patriot și propagandist pentru piața liberă și pentru un stat constituțional. Întrebat în închisoare ce greșeli făcuse în anii 1990, Hodorkovski a spus că ”principala mea greșeală a fost că am înființat o companie și am investit în fabrici – ar fi trebuit să construiesc țara și să creez instituții sociale. Aceasta era problema generală a reformelor liberale. Corporațiile uită de oameni, de interesele lor, de problemele și de opiniile acestora.” Întrebat în 2011 de ce nu a părăsit țara când a avut atâtea ocazii el a declarat: "Dacă aș fi știut că o să fie atât de mulți ani de închisoare înainte, revenind în țară ar fi fost mult mai greu. Dar nu am putut acționa în orice alt mod și m-aș fi întors în orice caz, să-mi apăr onoarea.”

Se poate ca acțiunea împotriva lui Hodorkovski să fi fost un exemplu de ”justiție selectivă”, considera Paul Klebnikov care a susținut că ” este mai bine decât să nu se facă dreptate deloc. Arestarea lui Hodorkovski nu înseamnă triumful legii. Modul brutal în care a fost tratat arată cât de mult mai are Rusia până să ajungă la un sistem civilizat… dar cred că vom privi în urmă acest eveniment și vom concluziona că, de fapt, a consolidat fundația dreptului de proprietate în Rusia.” Bill Browder, fondatorul fondului de investiții Hermitage Capital Management, declara că ”nu a fost o luptă între Maica Tereza și Mike Tyson. Erau doi tipi duri aflați în război, iar unul dintre ei a învins. Putin a câștigat, Hodorkovski a pierdut, dar a fost o luptă cinstită. Cu siguranță nu merita să fie compătimit ca un fel de deținut politic, deoarcee toate lucrurile pe care le-a făcut îl împiedicau să pretindă așa ceva. Pentru oricine îi cunoștea trecutul..el le făcuse viața grea multora, în timp ce stătea pe un morman de bani.”

Douăzeci de ani de capitalism au lăsat deja urme profunde în societatea rusă, dar în același timp, Rusia de astăzi a fost modelată de secole de precondiții unice. În timp ce puterea a oscilat între Kremlin și oligarhi, există tradiții care au modelat în mod constant exercitarea puterii în țară. În fiecare epocă, puterea a corupt pe cei care o exercită, iar anii de după căderea Uniunii Sovietice nu au fost nici o excepție. De fapt, ultimii douăzeci de ani au prezentat un spectru larg de criminalități economice, de la operațiunile mafiote la abuzul pe scară largă a puterii de către autoritățile publice și de ce nu și acțiunile oligarhilor. Formarea economiei de piață a implicat pentru cetățenii Rusiei atât avantaje, cât și dezavantaje. Banii au fost obținuți utilizând atât metode legale cât și ilegale. Imensele averi, în special cele ale oligarhilor, au reprezentat un fenomen cu totul nou în Rusia, care a avut întotdeauna o populație săracă în afară de aristocrație în secolele trecute și elita Partidului Comunist în perioadă mai recentă. Pentru prima dată în istoria țării, o clică mică, dar tot mai mare de ruși a fost inundată cu bani foarte ușor obținuți. Oligarhii au demonstrat că a devenit o provocare să găsești modalități cât mai extravagante de a cheltui banii pe obiceiuri noi si scumpe.

Totuși, în timp, în special după venirea lui Vladimir Putin, veniturile capitalismului au apărut dincolo de cei mai bogați, si după noul mileniu, a apărut o clasă de mijloc în Rusia. Cu toate acestea, nu toată lumea a avut ocazia să beneficieze de ceea ce piața economică putea să le ofere, iar populația rusă a trăit în sărăcie atât în timpul anilor 1990 cât și în primul deceniu al secolului XXI. Rusia a demonstrat că un stat foarte bogat nu înseamnă neapărat bunăstare și prosperitate. Este celebră printre ruși o glumă legată de oligarhul Abramovici când ”acesta ajunge în Rai și este întâmpinat de Sfântul Petru, care îl întreabă: "Este adevărat că dețineți cinci iahturi, un jet Boeing, echipa de fotbal Chelsea, și câteva mile de plajă din sudul Franței?Da, răspunde el."OK, spune Sfântul Petru." Eu nu sunt sigur că o să-ți placă aici." Această glumă ilustrează perfect de ce toți oligarhii erau considerați de populația rusească ”slivki obshchestva”, adică crema societății, cu averile lor exorbitante și superioritatea de care dădeau dovadă față de oamenii de rând care trebuiau să se mulțumească să privească stilul lor de viață.

Poate părea absurd să se sugereze că un om de două ori condamnat la închisoare, umiliri și pierderea libertății sale ar putea exercita o astfel de putere asupra unui om la apogeul carierei sale politice, președinția uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii. Afacerea Iukos a reprezentat o confruntare între două personalități, fiecare dintre ei credeau în felul lor că urmăresc calea cea mai potrivită spre binele Rusiei și a libertății. În această luptă, omul de la Kremlin și omul din închisoare au fost egali și nu este atât de dificil, consideră anumiți analiști politici, că poate în viitor s-ar putea inversa rolurile. Eliberarea lui Hodorkovski în decembrie 2013 a semnalat probabil începutul unei reconcilieri între cei doi. Hodorkovski nu a putut evita să devină un simbol al aspirațiilor pentru consolidarea constituționalismului democratic, în timp ce Putin a aflat că oligarhul Mihail Hodorkovski nu a fost, după toate lucrurile care s-au întâmplat o amenințare în adevăratul sens al cuvântului pentru el. După cum el însuși a recunoscut după toate evenimentele din viața sa, și-a dat seama că banii nu cumpără fericirea, oricât de mulți ai avea și întotdeauna se găsesc situații unde banii nu au nici un folos.

”Money does not buy happiness” – Mihail Hodorkovski

BIBLIOGRAFIE:

ARISTOTEL, Politica, ediția actualizează lucrarea “Politica” apărută la editura Cultura Națională în anul 1924, traducere de El. Bezdechi, redactor Nicolae Năstase Oradea 1996

BAKER, Peter, GLASSER, Susan, Kremlin rising : Vladimir Putin’s Russia and the end of revolution, Scribner, New York iunie 2005

CARRERE D’ENCAUSSE, Helene, U.R.S.S a murit, trăiască Rusia, editura Artemis, București 2010

COLTON, Timothy J., Yeltsin: A Life, Basic Books Aprilie, New York 2008

DUKES, Paul , Istoria Rusiei 882-1996, editura All, București, decembrie 2009

DUNLOP, John B., The Rise of Russia and the Fall of the Soviet Empire, Princeton University Press, New Jersey,1993

DUROSELLE, Jean Baptiste, KASPI Andre, Istoria relațiilor internaționale 1948-până în zilele noastre, editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006

ERICSON, Claes, The Oligarchs Money and Power in Capitalist Russia, Stockholm Text Publishing AB, Stockholm 2002

FELSHTINSKY, Yuri, PRIBYLOVSKY Vladimir, The Putin Corporation: The Story of Russia's Secret Takeover, Gibson Square, Septembrie 2012

FORTESCUE, Stephen, Russia’s Oil Barons and Metal Magnates Oligarchs and the State in Transition, Palgrave MACMILLAN, New York 2006

FREELAND, Chrystia, Sale of the century.Russia’s wild ride from Communism to capitalism, Little Brown, Septembrie 2000

GOLDMAN, Marshall, Oilopoly, Putin, Power and the Rise of the New Russia, Oneworld, Oxford 2008

GOLDMAN, Marshall, The Piratization of Russia: Russian Reform Goes Awry, Routledge, New York 2003

GUY, Joshua, Soviet Union 235 Success Secrets – 235 Most Asked Questions On Soviet Union – What You Need To Know, Emereo Publishing, octombrie 2014

GURIEV, Sergei , RACHINSKY, Andrei, The role of oligarchs in Russian Capitalism, Journal of Economic Perspectives, volumul 19, nr.1, 2005

HILL, Fiona, GADDY, Cliford G., Mr. Putin. Operative in the Kremlin, Brooking Institution Press, Washington 2013

HOFFMAN, David E., The Oligarchs: Wealth And Power In The New Russia, Public Affairs, New York, 2002

HOLLINGSWORTH, Mark, LANSLEY, Stewart, Londongrad: From Russia with Cash; The Inside Story of the Oligarchs, HarperCollins UK, Iulie 2009

IBAHRI, The Khodorkovsky Trial: A Report on the Observation of the Criminal Trial of Mikhail Borisovich Khodorkovsky and Platon Leonidovich Lebedev, International Bar Association, Londra, Martie 2009 – Decembrie 2010

JACK, Andrew, Inside Putin’s Russia, Oxford University Press 2004

JOHNSON, Michael, Corupția și formele sale. Bogăție, putere și democrație, editura Polirom, București 2007

KLEBNIKOV, Paul, Godfather of the Kremlin: Boris Berezovsky and the Looting of Russia, New York: Harcourt, 2000.

KLEBNIKOV, Paul, The Oligarch Who Came in from the Cold, Forbes, martie 2002

LENIN, Vladimir I., Imperialism- the highest state of capitalism, Resistance Books 1999

LeVINE, Steve, Labirintul lui Putin, editura Niculescu, București 2009

LEONARD, Carol S., PITT-WATSON, David, Privatization and Transition in Russia in the Early 1990s, Routledge, New York 2013

MARKMAN, Alex, Putin, the Russian Elite and the Future of Russia, Asteroid Publicity, 2014,

MARX, Karl, Capitalul – critica economiei politice. Cartea I, Vol I: Procesul de producție al capitalului, publicat pentru prima dată în Karl Marx, Das Kapital. Kritik der politischen Oekonomie. Erster Band. Buch I: der Produktionsprocess des kapitals. Hamburg 1867. Sursa Karl Marx, Friedrich Engels, ”Opere. Volumul 23”, Editura Politică 1966

McDANIEL, Tim, The Agony of the Russian Idea, Princeton University Press, 13 iulie 1998

PIRANI, Simon, Change in Putin’s Russia. Power, money and people, Pluto Press, New York 2010

POLITKOVSKKAYA, Anna, Putin’s Russia, Harvill Press 2004

PUTIN, Vladimir, First Person:An Astonishingly Frank Self-Portrait by Russia’s President Vladimir Putin, Public Affairs, 5 mai 2000, în colaborare cu Nataliya Gevorkyan, Natalya Timakova și Andrei Kolesnikov

ROXBURGH, Angus, The strongman. Vladimir Putin and the struggle for Russia, I.B.Tauris, New York 2012

SAKWA, Richard, Putin and the Oligarch:The Khodorkovsky-Yukos Affair, I.B.Tauris, New York, Februarie 2014

SAKWA, Richard, Putin:Russia’s Choice, Routledge, New York, 2008

SAKWA, Richard, Russian politics and society, Routledge, ediția a treia, New York, 2002

SHEVTSOVA, Lilia, Putin’s Russia, Carnegie Endowment for International Peace, Washington, Martie 2010

SIXSMITH, Martin, Putin’s Oil: The Yukos Affair and the Struggle for Russia, recenzie publicată de World Report 2010

SLEVIN, Peter, The New Soviet Up-and-Comers Trade Party Line for Bottom Lines, Miami Herald, August 18, 1991.

SOLNICK, Steven L., Stealing the State: Control and Collapse in Soviet Institutions, Cambridge: Harvard University Press, 1998

RESURSE WEB:

Richard Sakwa : Mikhail Khodorkovsky: Putin’s prisoner, Russia’s hero, 28 septembrie 2011 http://www.the-tls.co.uk/tls/public/article785939.ece

Keith Gessen review on: The Quality of Freedom: Khodorkovsky, Putin and the Yukos Affair by Richard Sakwa, 25 februarie 2010 http://www.lrb.co.uk/v32/n04/keith-gessen/cell-block-four

Masha Gessen : The Myth of the Russian Oligarchs, 10 decembrie 2014 http://www.nytimes.com/2014/12/11/opinion/masha-gessen-the-myth-of-the-russian-oligarchs.html?_r=0

Masha Gessen: The wrath of Putin, Vanity Fair, aprilie 2012 http://www.vanityfair.com/news/politics/2012/04/vladimir-putin-mikhail-khodorkovsky-russia

Mark Ames : The real reason why Putin arrested Yukos oligarch Mikhail Khodorkovsky: an exile classic, 21 noimebrie 2009 http://exiledonline.com/the-real-reason-why-putin-arrested-yukos-oligarch-mikhail-khodorkovsky-an-exile-classic/

Marshall I. Goldman: Putin and the oligarchs, Foreign Affairs, noiembrie 2004 http://www.foreignaffairs.com/articles/60263/marshall-i-goldman/putin-and-the-oligarchs

Valentine Low: Russian oil barron builds 10 m bridge with west, 11 decembrie 2001 https://www.questia.com/newspaper/1G1-80727650/russian-oil-baron-builds-pounds-sterling-10m-bridge