Obiective Strategice Romania
CUPRINS
CAPITOLUL 1.
CARACTERIZAREA GENERALĂ A DATORIEI PUBLICE
1.1 Conceptul de datorie publică și formele sale
1.2 Dinamica datoriei publice și principalele tendințe în evoluția acesteia.
CAPITOLUL 2.
FACTORI CARE DETERMINĂ APARIȚIA DATORIEI PUBLICE ȘI ANALIZA INFLUENȚEI LOR
2.1. Factori care generează apariția și starea generală a datoriei publice
2.2. Analiza factorilor de influență asupra datoriei publice în diverse țări (exclusiv România): țări dezvoltate și țări în curs de dezvoltare.
2.3. Implicații ale formării datoriei publice în diverse țări (exclusiv România).
CAPITOLUL 3
DATORIA PUBLICA- STUDIU DE CAZ- OBIECTIVE STRATEGICE ROMANIA
3.1. Considerații generale
3.2. Administrarea datoriei publice guvernamentale in perioada 2008-2010
3.3. Strategia de administrarea a datoriei publice in perioada 2011-2013
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL 1.
CARACTERIZAREA GENERALĂ A DATORIEI PUBLICE
1.1 Conceptul de datorie publică și formele sale
Dintotdeauna nevoile financiare ale unui stat au fost acoperite pe baza veniturilor încasate de acesta cu ajutorul impozitelor, taxelor și altor contribuții. Dar resursele financiare ale statului și modalitățile de a le procura nu sunt, în marea majoritate a cazurilor, suficient de mari pentru a acoperi cheltuielile. Din această insuficiență a veniturilor, rezultă apariția deficitului bugetar care poate fi acoperit prin contractarea de împrumuturi pe plan intern sau extern. Prin realizarea acestor împrumuturi se formează concomitent datoria publică a unui stat.
Prin noțiunea de datorie publică se înțelege, potrivit literaturii de specialitate, totalitatea sumelor împrumutate de către autoritățile publice centrale, de autoritățile locale și de alte entități publice, de la persoane fizice sau juridice, de pe piața internă sau externă și rămase de rambursat la un moment dat.
Datoria publică este caracterizată potrivit instituțiilor financiare internaționale cât și literaturii economice sub diferite forme.
Din punctul de vedere al Băncii Mondiale , datoria publică se împarte in datorie publică și datorie publică garantată de stat. Potrivit acestei instituții, primul element datoria publică semnifică suma obligațiilor interne și externe ale debitorului public care cuprinde guvernul central și organismele sale: statele, provinciile și subdiviziunile politice similare, și organismele politice autonome: întreprinderile publice și cele mixte în care statul este acționar majoritar. Al doilea element datoria garantată de stat reprezintă suma tuturor obligațiilor interne și externe ale sectorului privat, în care un organism public garantează rambursarea acestora.
Potrivit Fondului Monetar Internațional , acesta împarte în funcție de rezidența creditorului, datoria publică, în datorie publică internă și externă. Astfel, datoria internă reprezintă datoria redactată atât în devize, cât și în moneda țării debitoare deținută de rezidenți iar datoria externă seminfică datoria redactată atât în devize, cât și în moneda țării debitoare deținută de nerezidenți.
Potrivit literaturii economice datoria publică este caracterizată în funcție de mai multe criterii, ca având mai mai multe forme.
În ceea ce privește durata pentru care se realizează îndatorarea se remarcă: datoria publică flotantă, ce rezultă din împrumuturi pe termen scurt (durata de rambursare nu depășește 1 an), totodată având și o existență de scurtă durată și datoria publică consolidată, rezultată din împrumuturi pe termen mediu (durata de rambursare este mai mare de 1 an și nu depășește 5 ani) și termen lung(durata de rambursare depășește 5 ani).
În funcție de natura creditorilor se remarcă: datoria publică brută ce cuprinde valoarea totală a împrumuturilor, inclusiv dobânzile și comisioanele aferente către toți creditorii și datoria publică netă ce cuprinde numai datoriile către persoanele private neicluzand datoriile către autoritațile publice autonome.
Cadrul legislativ privind administrarea și gestionarea datoriei publice în țara noastră după anii ’90, a început să se contureze în 1993 când a apărut prima lege prin care se prevedeau condițiile în care statul poate să contracteze împrumuturi. Mai târziu ca urmare a apariției pieței de capital și datorită necesitaților de dezvoltare, această lege s-a dovedit insuficientă, așadar apare în 1999 o lege nouă privind datoria publică. În contextul economic de pregătire a țării noastre în vederea aderării la Uniunea Europenă s-a emis o lege ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005. În România împrumuturile de stat pot fi contractate potrivit legii ce reglementează datoria publică și cu dispozițiile legii finațelor publice și administrației publice locale.
În țara noastră, potrivit reglementărilor în vigoare, datoria publică include datoria publică guvernamentală, care la rândul ei se împarte în datoria publică guvernamentală internă și externă, și datoria publică locală care se împarte în datoria publică locală internă și externă. Datoria publică guvernamentală reprezintă totalitatea obligațiilor financiare interne și externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturile contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, în numele României, de pe piețele financiare. Datoria publică locală reprezintă totalitate obligațiilor financiare interne și externe ale autorităților administrației publice locale, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de pe piețele financiare.
Datoria publică guvernamentală internă este partea din datoria publică guvernamentală care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România, în lei sau în valută, inclusiv sumele utilizate temporar din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru finanțarea temporară a deficitelor bugetare.
Datoria publică guvernamentală externă este partea din datoria publică guvernamentală reprezentând totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.
Ponderea soldului datoriei publice la produsul intern brut al unei țări, la un moment dat se numește grad de îndatorare. Acesta diferă de la o țară la alta, în funcție datoria publică și produsul intern brut al fiecărei țări, și se exprimă prin procentul din produsul intern brut ce ar trebui utilizat dacă datoria publică ar trebui achitată în totalitate în anul respectiv . Strâns legat de gradul de îndatorare, se regăseste serviciul datoriei publice, responsabil cu gestionarea datoriei publice pentru fiecare țară în parte, cuprinzând cheltuielile ce privesc rambursarea împrumuturilor scadente împreună cu dobânzile și comisioanele aferente. Astfel, efortul financiar anual pe care datoria publică îl presupune poate fi exprimat în funcție de mai mulți indicatori: ponderea dobânzilor datoriei publice în produsul intern brut, ponderea serviciului datorie publice în PIB, ponderea serviciului datoriei publice în cheltuielile bugetului de stat, suma totală și medie ce revine pe locuitor a serviciului datoriei publice, ponderea dobânzilor în cheltuielile de buget totale. În același timp cheltuielile cu dobânzile și comisioanele aferente datoriei publice, exprimate în decursul unui an, reprezintă dimensiunile contraprestației pe care statul o datorează creditorilor săi. Fondul de risc este un alt instrument al datoriei publice, care se constituie din sumele încasate sub forma de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor garantate din dobânzile obținute din plasamentele sumelor aflate în depozite, din majorările de întârziere aplicate pentru neplata la termen a comisioanelor, din fondurile bugetare alocate în acest scop precum și din alte surse legal constituite. Sustenabilitatea datoriei publice este un alt indicator care se referă la limita îndatoririi debitorului ținând cont de costul acesteia. Pentru creditor se referă la momentul pâna când acceptă să finanțeze aceasta îndatorare, în funcție de beneficiile pe care le are și de încrederea în debitor. Randamentul și încrederea nu sunt de altfel decât expresia atractivității țării debitoare. Sustenabilitatea este evaluată în funcție de compoziția și dimensiunea portofoliilor, care depind la rândul lor de preferința pentru risc, randament și diversificare. Insustenabilitatea apare în momentul în care o reevaluare a intrărilor nete de capital, provocată de o revizuire a acestor criterii, antrenează o depreciere a cursului de schimb.
În fiecare țară serviciul datoriei publice este gestionat de instituții, care nu sunt aceleași întotdeauna. În țara noastră serviciul datoriei publice se află în subordinea Departamentului Trezoreriei al Ministerului Finanțelor Publice, în SUA Biroul datoriei publice se află in subordinea Departamentului Tezaur, în Marea Britanie Biroul datoriei publice se află în subordinea Ministerului Tezaurului iar în Japonia este o situație particulară: responsabilitățile privind gestionarea datoriei sunt repartizate între 5 servicii ale Ministerului Finanțelor și Banca Japoniei .
În ultimii ani în statisticile exprimate de organisme finaciare internaționale și de marea majoritate a țărilor lumii, datoria publică se exprimă în monede de largă circulație internațională cum sunt EURO și dolari SUA.
Din punctul de vedere al raportului dintre statul debitor și totalitatea creditorii săi datoria publică se împarte în datorie internă și datorie externă.
Datoria publică internă apare în urma contractării unor împrumuturi pe termen scurt de la Banca Națională din țară pentru echilibrarea în execuție a bugetului de stat, prin contractarea de împrumuturi de la bănci private din țară, prin emisiunea de bonuri de tezaur și plasarea lor pe piața internă, prin plasarea pe piața internă a unor înscrisuri pe termen lung și mediu prin prenumerație publică pentru atragerea de resurse necesare acoperirii deficitului bugetar anual, prin garanții acordate de stat la creditele bancare interne ale agenților economici sau autorităților locale pentru realizarea unor obiective de importanță națională, prin atragerea pe termen scurt a disponibilităților din contul Trezoreriei.
Pentru definirea datorie publice interne se pot utiliza următorii indicatori:
datoria publică internă la nivelul anului care reprezintă suma dintre datoria publică internă directă a statului și datoria publică internă garantată de stat;
serviciul datorie publice interne ce reprezintă suma dintre ratele scadente într-o perioadă de 1 an și dobânzile, comisioanele aferente, și cheltuielile ocazionate de emisiunea și plasarea valorilor mobiliare;
ponderea datorie publice interne în PIB care se poate calcula ca raport între datoria publică internă la nivelul anului și produsul intern brut înmulțit cu 100;
ponderea dobânzilor aferente datoriei publice interne în PIB ce reprezintă un raport între dobânzile și comisioanele aferente și PIB înmulțit cu 100;
ponderea serviciului datoriei publice interne în PIB, care reprezintă un raport între serviciul datorie publice interne în PIB și produsul intern brut înmulțit cu 100;
ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului de stat ce reprezintă un raport între serviciul datoriei publice interne în PIB și cheltuielile bugetului de stat înmulțit cu 100.
Datoria publică externă este generată de împrumuturile de pe piețele externe de capital ce sunt reprezentate de titlurile de stat redactate în valută emisă pe piețele financiare externe, împrumuturile prim în PIB care se poate calcula ca raport între datoria publică internă la nivelul anului și produsul intern brut înmulțit cu 100;
ponderea dobânzilor aferente datoriei publice interne în PIB ce reprezintă un raport între dobânzile și comisioanele aferente și PIB înmulțit cu 100;
ponderea serviciului datoriei publice interne în PIB, care reprezintă un raport între serviciul datorie publice interne în PIB și produsul intern brut înmulțit cu 100;
ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului de stat ce reprezintă un raport între serviciul datoriei publice interne în PIB și cheltuielile bugetului de stat înmulțit cu 100.
Datoria publică externă este generată de împrumuturile de pe piețele externe de capital ce sunt reprezentate de titlurile de stat redactate în valută emisă pe piețele financiare externe, împrumuturile primite de la guvernele altor state, instituții financiare internaționale, împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu și lung, împrumuturile de la investitori externi privați pe termen scurt, mediu și lung.
Pentru aprecierea datorie publice externe se pot utiliza următorii indicatori:
datoria publică externă la nivelul anului ce reprezintă suma dintre datoria publică externă directă a statului și datoria publică externă garantată de stat;
serviciul datoriei publice externe ce reprezintă suma dintre plățile datorate pentru rambursarea datoriei publice externe, reprezentând sumele scadente într-o perioadă de un an și dobânzile și comisioanele aferente, precum și cheltuielile ocazionate de emisiunea și plasarea valorilor mobiliare;
ponderea datorie publice externe în PIB care se poate calcula ca raport între datoria publică externă la nivelul anului și produsul intern brut înmulțit cu 100;
ponderea dobânzilor aferente datoriei publice externe în PIB ce reprezintă un raport între dobanzile și comisioanele aferente și PIB înmulțit cu 100;
ponderea serviciului datoriei publice externe în PIB care reprezintă un raport între serviciul datorie publice externe în PIB și produsul intern brut înmulțit cu 100;
ponderea serviciului datoriei publice externe în cheltuielile bugetului de stat ce reprezintă un raport între serviciul datoriei publice externe și cheltuielile bugetului de stat înmulțit cu 100.
ponderea datoriei publice externe în exporturi ce reprezintă raport între datoria publică externă la nivelul anului și exporturi înmulțit cu 100.
Creditele externe se împart după următoarele criterii:
după destinație: credite pe mărfuri acordate pentru cumpărări de mărfuri de la creditor sau din țara sa de origine și credite acordate de catre organismele financiar-monetare internaționale în valută convertibilă ce se utilizeză de creditor pe piața creditorului sau una terță;
în funcție de durata pentru care se acordă: credite externe pe termen scurt (1 an) pe termen mediu (1-5 ani) și pe termen lung (peste 5 ani);
în funcție de modalitatea de rambursare: credite externe rambursabile în părți egale, credite externe rambursabile în cote inegale care pot crește în mod progresiv și credite externe rambursabile într-o singură tranșă, la scadență;
după creditor: credite externe acordate de întreprinderi furnizoare, credite externe acordate de bănci și alte instituții financiar-monetare, credite externe acordate de guverne, credite financiare;
în funcție de beneficiar: credite externe cu beneficiar întreprinderile private, cu beneficiar băncile, cu beneficiar guvernele, cu beneficiar unitățile-administrativ teritoriale, cu beneficiar instituțiile publice sau întreprinderile de stat.
Noțiunea de datorie externă are mai multe sensuri. Un prim înțeles este datorie externă brută în sens larg reprezintă sumele de bani și alte valori pe care rezidenții unei țări, persoane fizice sau juridice, le datorează străinătății la un moment dat. Sub acest sens datoria externă vizează toate obligațiile bănești față de străini chiar dacă au caracter public sau privat, și de gradul lor de exigibilitate, de a avea sau nu garanții nu poate fi aplicată practic deoarece inventarierea toturor obligațiilor bănești față de străinătate este extrem de greu de realizat.
O a doua accepțiune o reprezintă datoria externă brută în sens restrâns prin care se înțelege obligațiile bănești față de străinătate cu excepția creditelor pe termen scurt, investițiile străine directe ce nu au stabilite concret termene de rambursare sau lichidare, ajutoare nerambursabile primite prin cadrul programelor de asistență publică, împrumuturile externe ce au o perioadă de grație mai mare de 10-15 ani, credite ce sunt contractate de persoane fizice sau juridice particulare negarantate de autoritățile publice în competență.
O altă accepțiune este reprezentată de interpretare Băncii Mondiale în ceea ce privește datoria publică. Acesta instituție financiară susține că datoria publică conține numai
sumele în valută datorate unor creditori externi publici ori privați, cu o scadență ce depășește 1 an, inclusiv de către persoanele private dar care sunt garantate de stat. Din punctul de vedere al acestei instituții datoria publică externă nu include datoria negarantată de autoritățile publice a persoanelor private către străinătate, datoria ce apare în urma tranzacțiilor cu Fondul Monetar Internațional, datoria ce poate fi achitată după dorința debitorului în moneda de proveniență a țării sale, restanțele unor creditori rezidenți în străinătate unde nu s-au stabilit termene de plată.
Într-un ultim sens se regăsește datoria externă netă ce reprezintă diferența dintre activele publice și private ale persoanelor fizice sau juridice rezidente într-o țară din străinătate (valută, împrumuturi acordate, investiții directe și alte creanțe și valori) și activele deținute de rezidenți străini în țara considerată ( împrumuturi primite de la guverne, agenții guvernamentale, credite acordate de bănci private, organisme financiare, investiții de capital, titluri, valută și diverse valori ce aparțin persoanelor fizice sau juridice, publice sau private străine). Adeseori în datoria externă netă se includ doar creanțele lichide sau ușor de realizat față de străinătate celelalte creanțe mai greu de realizat sunt excluse.
Specificacitatea datoriei externe necesită utilizarea unor indicatori ce înfătișeză diferit gradul de îndatorare față de străinătate și anume:
– datoria externă totală ce reprezintă suma datorată străinătății, la un moment dat, calculată în euro sau dolari de obicei, prin transformarea datoriilor exprimate în diverse valute;
– datoria externă medie pe locuitor ce este utlizată la realizarea de comparații în timp și spațiu;
– ponderea datoriei externe în produsul intern brut care prezintă ce procent din produsul intern brut este necesar pentru achitarea datoriei externe.
Pe lângă indicatorii gradului de îndatorare se remarcă și serviciul datoriei externe care exprimă efortul financiar-valutar pretins de datoria externă. Acesta cuprinde ratele scadente ale împrumuturilor externe, efortul financiar privind plata dobânzilor și comisioanele a căror executare poate fi cerută de îndată de către creditori în anul respectiv.
Datoria publică externă se formează, de obicei prin cumpărarea de bunuri și servicii de la furnizori externi pe credit, cu termene de scadență de durată medie si lungă, contractarea de credite în valută pe piețele internaționale, de la persoane fizice sau juridice sau bănci private, instituții financiar-bancare , inclusiv de la alte guverne.
Sustenabilitatea se referă pentru debitor la limita îndatoririi sale, ținând cont de costul acesteia. Pentru creditor se referă la momentul pâna când accepta să finanțeze această îndatorire, în funcție de beneficiile pe care le are și de încrederea în debitor. Randamentul și încrederea nu sunt de altfel decât expresia atractivitații țării debitoare. Sustenabilitatea este evaluată în funcție de compoziția și dimensiunea portofoliilor, care depind la rândul lor de preferința pentru risc, randament și diversificare. Insustenabilitatea apare în momentul în care o reevaluare a intrărilor nete de capital, provocată de o revizuire a acestor criterii, antrenează o depreciere a cursului de schimb. Scăderea randamentelor efective și anticipate ale activelor a determinat conștientizarea de către creditori a ponderii acestor active în portofoliile lor insuficient diversificate.
În ceea ce privește garantarea contractării creditelor aceasta se realizează prin garantarea materială ce cuprinde mărfuri, bunuri mobiliare și imobiliare ce sunt în proprietatea statului, venituri bugetare, rezerve de aur. Se deosebește o alta formă de garantare și anume aceea a garanției morale, ce se utilizează între state cu un bun renume pe piețele financiare internaționale. Prin urmare creditorii externi trimit experți pentru a verifica dacă debitorii sunt capabili de a-și achita datoriile la termenul și în condițiile convenite în acord.
În privița îndeplinirii obigațiilor de rambursare a împrumutului se disting trei etape ale procesului de formare-achitare a datoriei externe: prima este obținerea și utilizarea sumelor împrumutate, apoi urmează perioada de grație și în cele din urmă se remarcă rambursarea propriu-zisă a sumelor.
Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât țările respective față de străinatate au un grad de dependență financiară mai ridicat. Efortul financiar privind rambursarea sumelor scadente și plata dobânzilor și comisioanelor aferente constituie o greutate pentru țările aflate în curs de dezvoltare. În țările în curs de dezvoltare datoria publică externă este sensibil mai ridicată față de cea a țărilor dezvoltate.
Raporturile dintre datoria externă și soldul balanței comerciale sunt evidențiate prin formulele următoare pornind de la ecuatia de echilibru general : Y = C + I + X – H se remarcă următoarea condiție de echilibru:
X – H = Y – ( C + I ) și dacă ( C + I ) > Y balanța comercială este deficitară iar sodul negativ majoreză datoria externă.
Dacă se pornește de la condiția de echilibru de forma: I + X = S +H rezultă că aceasta trebuie să satisfacă și următoarea egalitate: X – H = S – I
Daca S < I , balanța comercială este deficitară, iar soldul reespectiv marește datoria externă. Simbolurile folosite mai sus semnifică : Y- produsul național brut, C – consumul, I – investițiile, X- exporturile, H – importurile, S – economisirea.
În situații inverse având balanța comercială excedentară, soldul său pozitiv atrage după sine o reducere a datoriei externe.
1.2 Dinamica datoriei publice și principalele tendințe în evoluția acesteia.
Datoria publică a devenit un factor de interes la nivel mondial începand cu anii
’80 când țările lumii s-au confruntat cu o criză.
Astfel pentru a putea analiza dinamica datoriei publice trebuie mai intâi analizat nivelul acesteia în statele lumii care pot exprima cât mai concret cât și cum s-a modificat nivelul datoriei publice. Pentru a se putea face comparații la nivel mondial trebuie exprimat nivelul datorie publice într-o monedă de circulație mondială, în cazul nostru dolarul SUA. Dar acest mod de a analiza datoria publică implică un grad mai mic sau mai mare de aproximație, din cauza fluctuației cursului de schimb și a neconcordanței dintre puterea reală de cumpărare a unei monede exprimată în altă monedă și la cursul la care se schimbă acele monede.
Printre țările cu un nivel ridicat al datoriei publice, în cazul nostru în dolari se regăsește SUA, Germania și Marea Britanie iar dintre țările cu cea mai mare datorie publică medie pe locuitor se enumeră Elveția, SUA, Suedia, Austria, Germania, Olanda, Marea Britanie și Norvegia. Din punctul de vedere al gradului de îndatorare exprimat ca find raportul dintre datoria publică și produsul intern brut, în fruntea țărilor dezvoltate se enumeră Spania, Suedia, Austria, Germania și Marea Britanie, iar printre țările în curs de dezvoltare Sri Lanka, Turcia, Marocul și India conform tabelului 1.
În toate cele 20 de țări în care sunt prezentate dinamica datorei publice, a cheltuielilor cu dobânzile la datoria publică, a cheltuielilor publice totale, precum și corelațiile dintre dinamicile celor trei indicatori, conform tabelului 2., suma datoriei publice înregistrează variații de crestere influențate de acțiunea unor factori conjuncturali, endogeni și exogeni. Creșterile au înregistrat și cheltuieli publice totale însă în ritmuri diferite, cheltuielile cu plata dobânzilor au crescut în 18 țări, iar 2 au înregistrat reduceri nesemnificative.
Datoria publică a 20 de țări în moneda natională , în dolari SUA și în
procente față de produsul intern brut
Tabelul nr 1.
Raportul dintre datoria publică și produsul intern brut trebuie analizat cu foarte mare grijă deoarece la același procent în produsul intern brut, apăsarea datoriei publice este mai greu de suportat de o țară în curs de dezvoltare decât de una dezvoltată. De exemplu în India datoria publică grevează produsul intern brut aproape în aceeași proporție (52,7%) ca și în Elveția (52,3%), dar în India datoria publică de 243 de dolari pe locuitor apasă mult mai greu asupra economiei naționale, deoarece produsul intern brut este de numai 450 de dolari pe locuitor, față de Elvetia, în care datoria publică este de 19011 de dolari pe un locuitor, ea grevează produsul intern brut de 33398 de dolari pe un locuitor.
Un ritm mai alert a înregistrat dinamica datoriei publice decât cea a dobânzilor aferente în 13 din cele 20 de țări. Cheltuielile cu dobânzile la datoria publică au crescut mai rapid decât datoria propriu-zisă în Turcia, Maroc, Indonezia, India, Ungaria, Slovacia și Polonia. Un ritm mai accelerat de creștere decât cheltuielile publice totale în 10 din cele 20 de țări au înregistrat cheltuielile cu plata dobânzilor. Printre țările în care creșterea cheltuielilor cu plata dobânzilor a devansat creșterea cheltuielilor publice totale se numără 5 țări dezvoltate, 4 în curs de dezvoltare și 2 țări în tranziție.
Faptul că autoritățile acestor țări au contractat împrumuturi îndeosebi pe piața internă unde nivelul dobânzilor a fost influențat în principal de factori economici, financiari și monetari, se explică prin ritmurile mai rapide de creștere a datoriei publice decât a cheltuielilor cu plata dobânzilor în țările dezvoltate. Dar țările în curs de dezvoltare, în care cheltuielile cu plata dobânzilor la datoria publică au crescut mai rapid decât datoria propriu-zisă, au apelat îndeosebi la împrumuturi din străinătate, unde accesul la credite și nivelul dobânzilor au fost influențate de piața externă, a capitalului de împrumut, de riscul de țara, de creditorul public sau privat ca și de factori pe care acestea nu îi pot influența.
Statul își procură resursele finaciare de împrumut după cum s-a mai arătat, atât de pe piata internă cât și de pe piața externă, fapt de unde rezultă ca datoria contractată în interiorul țării va fi considerată datorie internă, iar cea contractată peste hotare, datorie externă.
În țările în curs de dezvoltare datoria publică provine în cea mai bună parte din surse externe însă în țările dezvoltate datoria publică provine din surse interne și mai puțin de la creditori externi. Țările dezvoltate optează pentru credite interne deoarece acestea având o economie dezvoltată și diversificată, dispun de o piață internă a capitalului de împrumut, de unde își procură cea mai mare parte a resurselor financiare care trebuie pentru acoperirea deficitului bugetar în moneda națională. Resursele valutare necesare și le procură de obicei pe calea exporturilor de mărfuri și servicii.
Dinamica datoriei publice, a cheltuielilor cu plata dobânzilor
aferente datoriei publice, a cheltuielilor publice totale și corelațiile dintre dinamicile celor trei indicatori
Tabelul nr.2
Țările în curs de dezvoltare sunt nevoite să solicite pe o scară mai largă la resursele externe din cauza slabei dezvoltări a pieței interne de capitaluri de împrumut, și din pricina insuficienței resurselor valutare obținute din comerțul exterior. Prin împrumuturile făcute în străinătate aceste țări își completează practic resursele financiare de care au nevoie.
Printre țările cu o datorie externă apăsătoare se numără Indonezia, Mexic, Maroc și Polonia. Pe lângă acestea sunt și țări în curs de dezvoltare ori în tranziție în care datoria internă este preponderentă. În această situație se află India, Turcia, Sri Lanka, Ungaria, Republica Cehă și Slovacia, conform tabelului nr.3.
Structura datoriei publice variază de la o țară la alta și de la o perioadă la alta în funcție de condițiile financiar- monetare. Țările care sunt în plin proces inflaționist de dimensiuni mari și de lungă durată sunt nevoite să apeleze pe o scară tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt de până la 1 an și pe termen mediu intre 1 și 5 ani. Toate acestea se întâmplă deoarece în condiții de inflație cronică, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate, fiind supuse unei eroziuni sistematice, încetează de a mai fi atractive pentru deținătorii de capital bănesc de împrumut chiar dacă produc un venit mediu anual mai ridicat decât împrumuturile pe termen scurt. Cheltuielile cu returnarea împrumuturilor scadente și a comisioanelor aferente constituie o greutate pentru țările aflate în curs de dezvoltare. Cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai mare cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, și procurarea acestora mai dificilaă.
Conform Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993, datoria publică din țările Uniunii Europene nu trebuie să greveze produsul intern brut mai mult de 60%. Raportându-ne la anul 2006 deficitul bugetar și datoria publică din zona euro au scăzut datorită îmbunătățirilor puternice ale finanțelor Germaniei, Greciei, Irlandei, Portugaliei și Spaniei, pe fondul unei recuperări economice.
Structura datoriei publice în funcție de proveniența acesteia într-un număr de 20 de țări, dezvoltate, în curs de dezvoltare și în tranziție
Tabelul nr.3 (în % față de total)
Potrivit Biroului de Statistică al Uniunii Europene, Eurostat, deficitul bugetar total din cele 13 state care folosesc euro a scăzut până la 1,6% din Produsul Intern Brut, de la 2,5% în 2005. Datoria publică din zona euro s-a diminuat până la 69% din PIB în 2006, de la 70,5% din PIB în 2005.
Principalul factor care a contribuit la scăderea deficitului bugetar în 2006 în zona euro a fost cea mai mare economie a regiunii, Germania, care și-a diminuat deficitul de la 3,2% în 2005 la 1,7% în 2006. Pe de altă parte, excedentul bugetar al Irlandei a urcat până la aproape 3% de la 1%. Grecia a redus la jumătate deficitul bugetar, până la 2,6% din PIB, de la un rezultat de 5,5% în 2005. Portugalia a redus, de asemenea, deficitul, la 3,9% de la peste 6% în 2005 iar Franța a înregistrat un nivel de 2,5% din PIB în 2006, în scădere de la 3% în 2005. Italia, a treia mare economie din zona euro, a afișat o creștere a deficitul până la 4,4% in anul 2006, de la 4,2% în 2005.
Datoria publică a României a înregistrat o creștere considerabilă în perioada 1990-2002 când la începutul perioadei postdecembriste, raportându-ne la produsul intern brut, aceasta se situa în jurul procentului de 0.9% iar în 2002 aceasta a ajuns la 28.5%
Figura nr.1
PONDEREA DATORIEI PUBLICE TOTALE A ROMÂNIEI ÎN
PRODUSUL INTERN BRUT
În ceea ce privește țara noastră evoluția datoriei publice se structurează în funcție de cele două categorii: datoria publică internă și datoria publică externă.
Evoluția datoriei publice interne a înregistrat o creștere considerabilă începând din anul 1992 cand aceasta a reprezentat o pătrime din datoria publică totală. Marea majoritate a datoriei publice totale provenea de la împrumuturile contractate pentru finanțarea și refinanțarea deficitelor bugetare înregistrate începand cu anul 1992. Restul s-a format în urma contractării de împrumuturi cu diferite destinații: acoperierea pierderilor din activitate înregistrate de întreprinderile de stat în perioada 1989-1990, acoperirea creditelor neperformante preluate de la băncile de stat, acoperirea creditelor aferente investițiilor sistate de către stat, acoperirea pierderilor provenite din calamități reflectate în credite bancare nerambursate, regularizarea unor credite și dobânzi, continuarea participării României la Construirea Combinatului miner de la Krivoi-Rog, Ucraina, și alte destinații.
Figura nr.2
PONDEREA DATORIEI PUBLICE INTERNE A ROMÂNIEI ÎN
DATORIA PUBLICĂ TOTALĂ
Marimea și structura datoriei publice efective a României în perioada
1990-2002
Tabelul nr.4
Datoria publică externă a României a crescut de aproape 170 ori în perioada 1990-2006, valoarea acesteia cifrându-se, la finele anului 2006, la 27,718 miliarde euro (35,61 miliarde dolari), potrivit Ministerul Finanțelor Publice. La finele anului 1990 datoria publică externă a României se cifra la 209 milioane dolari, reprezentând creditul fără dobandă acordat Guvernului României în 1970 și rambursabil prin livrări de utilaje pentru termocentralele Pucheng-China.
Conform statisticilor Băncii Naționale României, la sfârșitul anului 2006, datoria publică pe termen mediu și lung a crescut cu 12,5% față de finele anului 2005. Datoria externă publică și publică garantată a înregistrat, la 31 decembrie 2006, un sold de 10,694 miliarde euro și a reprezentat 38,6% din datoria privată pe termen mediu și lung (față de 45,8% la 31 decembrie 2005). Datoria externă negarantată public a însumat 16,058 miliarde euro la 31 decembrie 2006, fiind cu 29,5% mai mare decat la 31 decembrie 2005. Analiza datoriei publice guvernamentale externe în funcție de creditor arată că 47,3% reprezintă datoria contractată cu creditorii oficiali, din împrumuturile de la Fondul Monetar Internațional. Ponderea cea mai mare o dețin creditele cu durata de peste zece ani (59,6% din total), urmată de creditele între 5-10 ani (34,3%), între 1-5 ani (6,1%). În luna decembrie 2006 nu au fost contractate de catre stat credite externe. Intrările de credite externe contractate direct sau garantate de stat, în 2006, au fost în valoare de 928 milioane euro. Datoria publică pe pe termen scurt, este într-o tendință crescândă și a devenit un factor pe care BNR nu-l poate neglija, dacă nu chiar un element de îngrijorare. Potrivit datelor oficiale, ponderea datoriei pe termen scurt în totalul datoriei externe a urcat spectaculos la aproape 33% în 2006, de la 20% în decembrie 2005 și numai 7% în anul 2000.
Figura nr.3
PONDEREA DATORIEI PUBLICE EXTERNE A ROMÂNIEI ÎN DATORIA PUBLICĂ TOTALĂ
Obiectivul principal al gestionării datoriei publice îl reprezintă asigurarea surselor necesare finanțării deficitului bugetar, proiectelor de investiții pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei, precum și a resurselor de plată a serviciului datoriei la un cost cât mai redus și un nivel al riscului acceptabil pe termen mediu și lung.
Datoria publică va înregistra o creștere controlată, astfel încât nivelul acesteia să se mențină rezonabil în limitele prevăzute prin criteriile de la Maastricht, cu încadrarea în plafonul de îndatorare publică, aprobat anual prin lege. Dinamica datoriei publice va continua, în următorii ani, să fie pozitivă, chiar dacă în ritmuri relativ moderate, pentru că va reprezenta, în continuare, un factor important de susținere a creșterii economice. Și pe termen mediu, concomitent cu creșterea controlată a datoriei publice, se va urmări reducerea costurilor cu datoria publică și a riscului bugetar cauzat de acordarea de garanții de stat.
Pentru reducerea costurilor cu datoria publică internă, va fi continuată politica de lansare de emisiuni de titluri de stat pentru finanțarea deficitului bugetar, dar și pentru refinanțarea datoriei publice interne prin emisiuni pe termen mediu și lung. Extinderea curbei de maturitate a instrumentelor de finanțare creează avantajul diminuării volumului lunar de refinanțat, care se reflectă în diminuarea ratelor de dobândă și, implicit, a presiunii datoriei publice interne asupra bugetului de stat.
Pentru proiectarea și implementarea unei politici de îndatorare publică guvernamentală internă, care să evite creșterea ratelor dobânzii bancare cu efect negativ asupra cererii de investiții și asupra inflației, periodic vor fi organizate întâlniri comune între reprezentanții Ministerului Finanțelor Publice și cei ai Băncii Naționale a României, pentru coordonarea politicilor macroeconomice.
Unul dintre aspectele esențiale care trebuie avute în vedere în domeniul datoriei publice guvernamentale externe îl reprezintă reducerea graduală a finanțărilor de la instituțiile financiare internaționale și, respectiv, creșterea finanțărilor prin realizarea de emisiuni preponderent pe piața internă, dar și pe piața externă, ca urmare a continuării îmbunătățirii ratingului de țară. Pe fondul consolidării performanțelor economice și a creșterii sustenabilității acestora, materializată prin îmbunătățiri succesive ale ratingului de țară, costurile de finanțare a deficitului bugetar și refinanțare a datoriei publice externe prin lansarea de emisiuni de obligațiuni de stat pe piețele externe de capital se vor reduce treptat, iar pentru evitarea aglomerării scadențelor împrumuturilor externe pe termen mediu, creditele externe ce se vor contracta vor avea, în principal, scadențe de peste 5 ani.
Evoluția datoriei publice în intervalul 2007-2009, se va caracteriza prin faptul că serviciul datoriei publice guvernamentale externe va înregistra niveluri de 2,1 miliarde euro în 2007 și 1,4 miliarde euro în 2009. În anul 2008, va avea loc răscumpărarea emisiunii de euroobligațiuni lansate de Ministerul Finanțelor Publice în iunie 2001, în valoare de 600 milioane de euro.
În această perioadă, datorită unor deficite bugetare reduse, nici gradul de îndatorare publică nu va crește. Dimpotrivă, în condițiile creșterii PIB și a reducerii deficitului bugetar, se așteaptă ca ponderea datoriei publice guvernamentale în PIB să cunoască o ușoară descreștere. De asemenea, este cunoscut faptul că, pentru a finanța o datorie externă mare, guvernul are la îndemână instrumente care au, fiecare, efecte negative în economie și care, mai devreme sau mai târziu, se vor traduce în creșteri de taxe și impozite sau în reduceri drastice de cheltuieli guvernamentale. Pentru a evita o asemenea eventualitate, politica de deficit bugetar și datorie publică au în vedere faptul că România nu își poate permite o datorie publică mare sau în creștere, chiar dacă, în prezent, datoria publică este cu mult sub nivelul maxim prevăzut în Tratatul de la Maastricht (60% din P.I.B.). Totodată, printr-un serviciu redus al datoriei publice este evitată absorbția resurselor pentru plata acestuia.
CAPITOLUL 2.
FACTORI CARE DETERMINĂ APARIȚIA DATORIEI PUBLICE ȘI ANALIZA INFLUENȚEI LOR
2.1. Factori care generează apariția și starea generală a datoriei publice
Orice stat care are o economie de piață și nevoia de resurse suplimentare apelează la contractarea de împrumuturi publice pe piața internă sau externă. Aceasta a dus la formarea de datorie publică și este generată de doi factori importanți: deficitul bugetar consolidat la sfarșitul fiecărui an și rambursarea împrumuturilor contractate de stat ajunse la scadență. În cazul țării noastre, specific economiilor în tranziție, mai apare un factor generator și anume preluarea de către stat a activelor neperformante de la întreprinderile de stat.
Datoria publică a țărilor în curs de dezvoltare a început să se formeze în cea de-a doua jumătate a secolului XX, mai ales începand cu anii 1970-1980. În urma mișcărilor sociale de amploare și a revoluțiilor naționale, în lume numeroase state sufereau de pe urma acestor mișcări interne și economiile acestora având o slabă dezvoltare economică și socială. Aceste state se caracterizează ca având o economie în preponderența agrară, o industrie rudimentară, o participare redusă la producția mondială și la schimburile comerciale internaționale, speranța de viață fiind sensibil mai redusă decât în țările industrializate, o rată ridicată a mortalității generale și infantile, un grad ridicat al analfabetismului, subnutriție, probleme sociale și economice, și altele.
Țările în curs de dezvoltare, pentru a-și începe dezvoltarea economică și socială, au fost nevoite să apeleze la asistență publică multinațională, să atragă capitaluri străine, să contracteze împrumuturi la bănci, la furnizori, și alți creditori în preponderență externi.
La jumătatea secolului trecut, gradul de îndatorare a țărilor în curs de dezvoltare față de străinatate era în creștere dar fără a avea repercusiuni importante asupra rezultatelor economice și sociale. Astfel s-a pus în discuție intensificarea și sporirea relațiilor și a transferurilor de resurse către țările în curs de dezvoltare deoarece datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare era la sfârșitul anilor “70 aproximativ de circa 46 miliarde de dolari și provenea în proporție de 70% din surse publice principalele țări creditoare pentru țările în curs de dezvoltare erau Statele Unite ale Americii, țările din Europa de Vest ( Marea Britanie, Germania, Franța, etc) și Japonia.
În anii “70 datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare a cunoscut o creștere intensă ajungând la sfârșitul anului 1980, la 315 miliarde de dolari. Dar totodată cu majorarea dimensiunii datoriei publice, s-a modificat și structura acesteia, crescând ponderea datoriei provenite din contractarea de împrumuturi de la creditori privați (de la 30% la 53%) și s-a redus în mod proporțional ponderea datoriei provenită din contractarea de împrumuturi de la creditori publici.
Majorarea de aproximativ 7 ori a datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare în decursul anilor 1970-1980 a fost provocată în bună parte de criza energetică. Majorările de preț ale petrolului brut din anii 1973 și “79 – “80 au dezechilibrat și mai mult balanțele de plăți externe ale țărilor în curs de dezvoltare importatoare de combustibili. Pe de altă parte țările acestea au suportat și o bună parte din costul suplimentar al țițeiului importat de țările dezvoltate pe care acestea l-au transferat, prin majorarea cheltuielilor manufacturate, asupra țărilor în curs de dezvoltare importatoare de aceste produse.
Țările în curs de dezvoltare au contractat împrumuturi însemnate de la bănci private din țările industrializate și la alte instituții financiare și organisme internaționale pentru a suporta cheltuielile suplimentare determinate de scumpirea țițeiului și a produselor manufacturate, deoarece resursele lor proprii și ajutoarele nerambursabile primite din străinătate erau insuficiente.
Pe lângă aceste țări importatoare de combustibili și tarile exportatoare de combustubili au recurs la contractarea de împrumuturi externe precum Algeria, Nigeria, Irak, Iran dar și țări exportatoare de produse manufacturate pecum Brazilia, Coreea de Sud, Israel, Portugalia și altele.
Împrumuturile folosite de țările în curs de dezvoltare au fost folosite pentru acoperirea deficitului balanței lor comerciale și nu pentru dezvoltarea economică propriu-zisă, astfel nu au realizat o creștere economică importantă în ciuda sporirii datoriei lor externe.
Țările mari exportatoare de petrol au folosit creditele contractate pentru nevoi proprii și pentru efectuarea de investiții in străinătate, crearea unor fonduri de ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare importatoare de combustibili și pentru păstrarea și fructificarea la diverse bănci din străinatate. Băncile private au acordat împrumuturi țărilor dezvoltate, celor socialiste dar și celor în curs de dezvoltare deoarece erau în posesia unor importante sume de bani provenind de la țările exportatoare de petrol și din resurse proprii.
Pe de altă parte datoria externă totală a țărilor importatoare de capital a continuat să crească în jurul anilor ’80, însă într-un ritm mai lent decât în deceniul precedent. Astfel s-a ajuns ca la sfârsitul anului 1990 datoria acestor țări să atingă pragul de 1413 miliarde de dolari SUA, din care împrumuturile pe termen lung reprezentau 82,9% și împrumuturile pe termen scurt 17,1%.
În perioada 1990-2000 datoria externă țărilor în curs de dezvoltare debitoare pe sold a avut o evoluție ascendentă ajungându-se la sfârșitul anului 2000 la nivelul de 2027,6 miliarde dolari SUA, de unde 85,3% reprezentă datoria pe termen lung și 14,7$ reprezentă datoria pe termen scurt. Repartizată pe continente această datorie externă se regasea în următoarele proporții: 47,1% revenea Asiei, 38,2% revenea Americii Latine și 14,7% revenea continentului african.
Prin evoluția datoriei externe din anii ’80 s-au remarcat doua tendințe cu desavârșire opuse: una a fost aceea ca majorarea lentă a transferurilor nete de resurse financiare publice sub forma finanțării multilaterale publice pentru dezvoltare și a sectorului public bilateral pentru dezvoltare, și cea de a doua a fost scăderea treptată a transferurilor nete de resurse financiare private, sub forma împrumuturilor de la băncile private și a creditelor pentru export, de la țările dezvoltate către țările în curs de dezvoltare și apoi apariția de transferuri negative de resurse, transferuri de la țările în curs de dezvoltare către țările dezvoltate. Toate aceste evenimente s-au derulat din pricina faptului că începând din anul 1982, băncile private nu au acordat împrumuturi noi țărilor în curs de dezvoltare numai în situații foarte rare, dar aceste bănci au continuat să-și încaseze dobânzile aferente împrumuturilor acordate anterior și ratele împrumuturilor ajunse la scadență, astfel îngreunând situația acestor țări care s-au confruntat cu adevărate probleme. Astfel ivindu-se această situație când țările nu mai puteau contracta împrumuturi au fost nevoite să gestioneze cu atenție situatia economică a fiecareia.
În anii ’80-’81 transferul net de resurse financiare, publice și private către țările în curs de dezvoltare era pozitiv și se ridica la nivelul de 36-37 miliarde de dolari SUA anual. În 1982 acest nivel se redusese la 10 miliarde de dolari, iar în 1983 ajunsese aproape la zero. Din anul 1984 transferul net a devenit negativ și s-a mentinut astfel până în 1989. Din 1990 și până în 1997 a fost din nou pozitiv.
Țările care au apelat la contractarea de împrumuturi externe pe o anumită perioadă de timp pentru scopuri productive și urmează să le restituie din rezultatele obținute pe urma acestora, reprezintă apariția de transferuri nete negative care constituie un fenomen normal pentru aceste state. Transferurile nete negative de resurse financiare, înregistrate mai ales începând cu anul 1984, reflectă fenomene negative care intervin asupra dezvoltării țărilor în cauză.
În anii ’70-’80, în timpul crizei economice mondiale și al climatului economic internațional nefavorabil, țările din centrul și estul Europei: Iugoslavia, Ungaria, Polonia, Republica Democrată Germană, România ș.a – au acumulat însemnate datorii față de străinatate.
În condițiile scumpirii creditelor externe, ale instabilităților prețurilor externe, ale fluctuațiilor necontrolate, ale cursurilor valutare, ale înăspririi condițiilor impuse de organismele financiar-internaționale la acordarea de împrumuturi, România nu a mai apelat la împrumuturi noi pe piața externă, și în aprilie 1989 s-a interzis organismelor de stat, unităților de stat, coopetariste și obștești, precum și unităților bancare să contracteze credite în străinătate. În același timp, s-au luat măsuri pentru onorarea angajamentelor asumate față de creditorii externi și lichidarea inainte de termen a datoriei țarii. Din 1975 și până în martie 1989 România a plătit aproximativ 21 de miliarde de dolari de unde dobânzile au atins pragul de 7 miliarde de dolari SUA.
Un alt factor care are un rol determinant în apariția datoriei publice îl constiuie împrumutul de stat. Acesta se caracterizează ca o formă definitorie a creditului public, evidențiind în prim plan relațiile de redistribuire a disponibilităților banești și implicit a produsului intern brut sau a avuției naționale, pe principiile rambursabilitații și plății dobânzii, pentru satisfacerea de nevoi publice, ce au loc între stat, pe de o parte și persoane fizice sau juridice care subscriu la împrumut pe de alta parte.
Împrumutul public presupune acordarea unor condiții de acordare a creditului: garanție, termen de rambursare, rată a dobânzii, facilitate și altele; indiferent dacă destinația acestor împrumuturi este productivă sau neproductivă. Referitor la dobandă, în cazul împrumuturilor publice cu destinație neproductivă, aceasta este plătită din impozite și taxe pe când în cazul împrumuturilor cu destinație productivă dobanda se va suporta în ultimă instanță, din valoarea nou creată în urma utilizării productive a imprumuturilor.
Titlurile împrumuturilor publice atestă deținătorului calitatea de creditor al statului și, deși nu are o valoare proprie, ele circulă ca și cum ar avea o asemenea valoare. În cazul în care sumele împrumutate de stat nu sunt folosite în scopuri productive ci pentru consum, titlurile nu au în spatele lor un capital real capabil să producă o valoare nouă. Cu toate acestea ele conferă deținătorului dreptul de a primi o dobândă din partea statului, dobândă care se suportă din resurse bugetare, astfel titlurile împrumuturilor publice reprezintă în acest caz un dublu capital fictiv, exprimând relații de redistribuire a produsului intern brut.
În cazul în care veniturile fiscale și domeniale ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare pe întregul an pentru finanțarea deficitului rezultat, statul se împrumută pe piața internă sau în străinătate. Însă cum uneori deficitul bugetar atinge dimensiuni mari, iar creditul public este totuși limitat statul apelează și la resursele bancii centrale. Aceasta îi asigură împrumutul solicitat emițând bani fără acoperire. În perioada posbelică împrumutul bugetar a căpătat un caracter cronic, numeroase țări confruntându-se cu problema deficitului financiar public.
Potrivit datelor Fondului Monetar Internațional în prima jumătate a anilor “90, din 24 de țari cuprinse în analiză, 4 au înregistrat excedente la nivelul bugetelor autorităților centrale de stat, și 20 deficite. Raportate la cheltuielile bugetare+împrumuturile acordate- rambursările de împrumurturi, excedentele/ deficitele au variat între limite foarte largi de la o țară la alta, astfel: între +16,98% (Noua Zeelandă) și -28,50% (Grecia).
Din 75 de țări în curs de dezvoltare, 24 au înregistrat excedente și 51 deficite, care au variat între +67,63% (Singapore) și -38,95% (Sierra Leone). Toate cele 11 țări aflate în tranziție au înregistrat deficite cuprinse între -0,11% (Cehia) și -31,98% (Bulgaria).
Astfel în perioada considerată, în toate cele trei grupuri de țări, la nivel central, dezechilibrele bugetare au fost mai frecvente decat echilibrele. Trei pătrimi din numărul țărilor cuprinse în analiză au înregisrat deficite și numai un sfert excedente.
Pentru finanțarea deficitelor, în țările dezvoltate și în țările în curs de dezvoltare din Asia și Orientul Mijlociu, precum și în țările europene aflate în tranziție s-a apelat în mod preponderent la resurse interne și în mică măsură la resurse externe. Dar pentru cele în curs de dezvoltare din Africa și din emisfera vestică precumpănitoare au fost resursele atrase din străinătate. Între resursele interne, în frecvente cazuri, figurează și cele primite de la autoritatea monetară și care sunt generatoare de inflație
Împrejurările în care statul apelează la împrumuturi, acoperirea cheltuielilor publice pot fi sintetizate pe două direcții: apariția necesarului de trezorerie în execuția bugetului pe parcursul anului și existența necesarului de echilibrare a bugetului pe ansamblul anului bugetar.
În primul caz împrumuturile de stat vizează un termen scurt și sunt menite să acopere temporar golurile de casă ce apar datorită nesincronozării plaților de efectuat (cheltuielile bugatare) cu încasările realizate (veniturile bugetare).
În cel de-al doilea caz care este mai reprezentativ, statul se confruntă cu nevoia de a face cheltuieli mai mari decât veniturile curente obișnuite posibile de procurat la nivelul anului bugetar, rezultând un deficit a cărui finanțare se asigură prin contractarea de împrumuturi ce presupun termene de rambursare mai mari.
Problematica împrumuturilor de stat ca resursă financiară publică se axează pe cel de-al doilea caz dar statul are și alte opțiuni de echilibrare a bugetului: reducerea cheltuielilor până la nivelul veniturilor bugetare curennte existente și majorarea veniturilor curente până la nivelul cheltuielilor bugetare necesare. Cele două soluții sunt mai greu de aplicat și cu impact social și economic negativ favorabil guvernului respectiv de unde cel mai adesea se opteză pentru contractarea de împrumuturi destinate finanțării deficitelor bugetare.
2.2. Analiza factorilor de influență asupra datoriei publice în diverse țări (exclusiv România): țări dezvoltate și țări în curs de dezvoltare.
Un prim factor de influență asupra datoriei publice îl reprezintă bugetul de stat și prin prisma acestuia cheltuielile și veniturile bugetare. Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelațiile macroeconomice și mai ales legătura cu nivelul și evoluția produsului intern brut în teoria economică, modernă bugetul este considerat ca o variabilă esențială în determinarea produsului intern brut și a nivelului folosirii resurselor. În acest context politica bugetară generează numeroase dispute iar efectele acesteia sunt mai ales contradictorii.
Un anumit nivel al produsului intern brut și măsura în care acesta este repartizat prin formarea brută de capital și consum determină nivelul indicatorilor bugetari și constituie baza evoluției favorabile în viitor.
Bugetul de stat exprimă relațiile economice în formă banească ce iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială și financiară ale fiecărei perioade. Aceste relații se manifestă în două sensuri: pe de o parte ca relații prin intermediul cărora se mobilizează resursele banești la dispozitia statului, iar pe de altă parte ca relații prin care se repartizează aceste resurse. Relațiile de mobilizarea resurselor sunt în general relații de repartizare a produsului intern brut în favoarea statului, prin intermediul impozitelor, taxelor si contribuțiilor, al prelevărilor din venituri, la care se adaugă atragerile de disponibilități temporare libere din economie prin intermediul împrumuturilor de stat interne. Insuficiența resurselor generate de repartiția produsului intern brut determină relații ale statului cu străinătatea concretizate în diverse tipuri de finanțări externe.
Repartizarea resurselor prin intermediul bugetului de stat se realizează prin fluxurile reprezentând finanțarea serviciilor publice în conformitate cu gruparea funcțională a cheltuielilor statului. În economia modernă bugetul nu mai constuie un simplu document în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de douăspezece luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic. Bugetul de stat este un instrument de previziune atât pe termen scurt ca urmare a dimensionarii veniturilor și cheltuielior publice la nivelul unui an, cât și pe termen mediu prin elaborarea bugetelor-program, mai ales pentru cheltuielile publice de investiții.
Luând în considerare conținutul bugetului ca relații și procese de repartiție care se regăsec în bugetul de stat, se evidențiază: procese de repartiție primară a produsului intern brut, exprimate sub forma prelevărilor de venituri din exploatarea întreprinderilor și proprietăților statului, care în condițiile economiei de piață sunt relativ reduse; tot in cadrul repartiției primare încadrându-se și alte venituri obținute de stat de la întreprinderi mixte, procese de redistribuire care dețin ponderea covârșitoare în ansamblul proceselor bugetare prin care se mobilizează resursele sub forme ale impozitelor și taxelor, ca și alocare și cheltuirea lor.
În țările cu economie de piață dezvoltată, sfera de cuprindere a noțiunii de buget a fost extinsă. Astfel în afară de bugetul de stat în forma sa clasică se propune intocmirea unui instrument mai cuprinzător denumit ,,buget al economiei naționale” (în Franța) sau ,,buget economic” în Marea Britanie și SUA. Acesta reprezintă un document estimativ care reflectă toate resursele societății și destinația lor cuprinzând informații previzionale în legătură cu producția, repartiția consumului produsului intern brut, precum și cu privire la formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat.
Bugetul economiei naționale este conceput ca un ansamblu de conturi ale națiunii, care reflectă pentru anul în curs și pentru anul următor previziunile asupra tuturor agenților economici din țara respectivă.
Forma sub care se întocmeste acest instrument cuprinzător diferă de la o țară la alta. Astfel în SUA, el se găseste sub forma unui document care reprezintă cifric veniturile banești disponibile, cheltuielile și soldul dintre venituri și cheltuieli publice. În fapt acest document nu conține previziuni care să devină obligatorii de realizat în viitor ci este menit doar să se evidențieze modificările ce vor surveni în economie.
În Marea Britanie ,, bugetul economic’’ apare sub forma așa numitelor ,, carți albe”, care evidențiază veniturile și cheltuielile națiunii pe anul anterior celui în curs, previziunile privind producția, consumul, comerțul exterior în anul următor și defalacarea resurselor provenind din venitul național și împrumuturi. Bugetul economic este publicat odată cu bugetul de stat.
În Franța bugetul economiei naționale apare sub forma unor conturi previzionale pe anul în curs care, împreună cu conturile națiunii și cu unele ipoteze pentru viitor, însoțesc proiectul ,, Legii finanțelor” respectiv bugetul de stat. În mod sintetic bugetul economiei naționale cuprinde pe de o parte resursele provenind din produsul intern brut și din import, iar pe de altă parte utilizarea resurselor pentru: consum final, consum intermediar public și privat, investiții brute ale societăților și întreprinderilor particulare, ale populației, ale administrației publice, ale administrației private, ale instituțiilor de credit, variația stocurilor, ca și exportul de bunuri si servicii.
În Franța bugetul economiei naționale este elaborat cu ajutorul unui model economico-matematic, care permite simularea evoluției viitoare a economiei, ținând sema de diverse ipoteze. Modelul oferă informații pe termen scurt și mijlociu pe termen de doi, trei ani cu privire la evoluția producției, a consumului, a investițiilor la repartiția activelor financiare, la raportul salarii-profituri și altele.
Bugetul economiei naționale este doar un instrument cu ajutorul căruia guvernul se informează asupra situației economico-financiare a țării. Acest instrument nu are ,,caracter de lege”, el nu se substituie bugetului de stat. Cu ajutorul bugetului economiei naționale, guvernul poate identifica efectele directe și indirecte produse în economie prin aplicarea unor măsuri care vizează creșterea economică. Astfel guvernul poate afla răspunsul la diferite probleme cum ar fi scăderea producției, consumului, investițiilor, exportului într-un an cu anumite grade procentuale, și ce impact au acestea asupra economiei. De asemenea guvernul poate lua decizii în ceea ce privește informațiile oferite de astfel de probleme pentru configurarea politicii sale economice și financiare din perioadele viitoare. Asfel, singurul plan financiar cu caracter de lege este bugetul de stat.
Teoria bugetului economiei naționale, confirmă utilitatea acestui instrument de orientare macroeconomică și coordonare a factorilor implicați în producerea, repartizarea, circulația și consumul produsului național. El nu înlocuiește bugetul de stat ci oferă un suport necesar fundamentării deciziilor economico-finaciare luate de autoritățile publice, cu impact major asupra întregii activități ce se desfășoară atât în sector public cât și în cel privat.
Volumul și structura veniturilor și cheltuielilor bugetare diferă de la un stat la altul în funcție de nivelul de dezvoltare economică a țării respective, de condițiile social-politice interne precum și de conjunctura internațională.
Veniturile și cheltuielile publice nu sunt simpli indicatori ai bugetului de stat, ci îndeplinesc rolul unor pârghii folosite de stat pentru stimularea dezvoltării sau restrângerii unor activități, a producției și consumului anumitor produse, pentru influențarea anumitor categorii sociale, în realizarea acțiunilor în care statul este direct interesat.
Rolul de reglare a vieții economice decurge din importanța bugetului de stat ca instrument cu putere de lege prin care se reflectă politica economică promovată de Guvern. Prin orientările bugetului se poate acționa asupra economiei stimulând sau frânând o anumită activitate. Autoritățile publice pot acționa, în acest scop, prin intermediul cheltuielilor, veniturilor și soldului bugetar.
Cheltuielile publice constituie un mijloc de care dispune puterea publică pentru a favoriza relansarea globală sau sectorială. Sporirea părții din resursele publice care se distribuie cu titlu de cheltuieli influențeaza consumul și producția națională. Creșterea masei salariale determină o creștere a cererii de bunuri și servicii si în conformitate cu concepția keynesistă, influența asupra producției naționale ar trebui să fie benefică. Diminuarea cheltuielilor publice poate reprezenta un mijloc prin care Guvernul acționează în sensul reducerii importului și limitării inflației.
Resursele publice pot fi utilizate ca instrument de politica conjuncturală în două direcții opuse: pentru frânarea activității economice și respectiv, pentru a susține relansarea. Sporirea fiscalității reduce nivelul veniturilor disponibile și influențează negativ consumul. Reducerea impozitelor are un efect contrar în sensul că veniturile disponibile permit relansarea consumului. Modificarea accizelor favorizează sau îngreunează cererea pentru un anumit produs. Prin intermediul instrumentelor fiscale (cote de impunere, deduceri fiscale, scutiri) sau a provizioanelor speciale care diminuează veniturile impozabile poate fi susținută relansarea economică. Reducerea impozitelor pe profit are drept efect stimularea activității în cauză dar și crearea resurselor necesare dezvoltării viitoare, prin folosirea profitului pentru autofinanțare.
Prin natura sa, împrumutul de stat nu exclude total și definitiv nevoia de a spori veniturile curente încasate, dar permite o amânare a momentului încasarii, inculsiv pentru restituirea sumelor scadente și plata dobânzilor aferente. Din acest motiv împrumuturile mai sunt numite și impozite amanate dacase poate spune, ele antrenând în perioadele următoare nevoia unor încasări mai mari pentru a compensa și sporul de cheltuieli publice cu plata dobânzilor corespunzătoare lor.
Guvernele optează la împrumuturi din următoarele considerente: nevoia acută de realizare a unor acțiuni imediate ce depășesc capacitatea de efort a populației și la nivelul de suportabilitate a ratei fiscalități, caracterul nepopular al majorarii taxelor și impozitelor plătite de generațiile prezente, care s-ar putea împotrivi unei asemenea măsuri inclusiv prin votul care interesează forțele ce guvernează la un moment dat, împrumuturile reprezintă o cale mult mai rapidă de procurare a unui volum mare de resurse, în timp mult mai scurt decât impozitele, mai ales dacă se obțin de la o bancă centrală, pentru creditorii afaceriști cu influență în guvern, împrumuturile oferă un plasament sigur și bine remunerat al capitalurilor disponibile.
Împrumutul public prezintă următoarele caracteristici: are un caracter contractual, exprimând acordul de voință al părților. Condițiile de emisiune și rambursare, forma și mărimea venitului pe care-l asigură precum și alte eventuale avantaje sunt stabilite de organele de decizie competente ale statului, persoanele interesate putând sau nu acccepta condițiile impuse. În plus, dacă în cazul creditorului bancar debitorul trebuie să acorde o garanție materială, în cazul imprumuturilor publice statul nu oferă nici un fel de garanție.
De obicei împrumuturile publice au la bază principiul facultativității, cunoscându-se însă și situații de împrumuturi forțate, când subscrierea a avut un caracter obligatoriu. În aceste cazuri de obicei subscriitorii sunt puși în situația de a alege între un impozit care este dinainte stabilit la o sumă, având un caracter definitiv și nerambursabil, și un împrumut de stat care este însă rambursabil.Are un caracter rambursabil, restituindu-se la termenul fixat persoanelor fizice sau juridice care l-au acordat. De regulă statul stabilește termenul de rambursare a împrumutului public, există însă și împrumuturi perpetue, la emiterea cărora statul se angajeaza numai la plata unei dobanzi a creditului, pe o perioada de timp nedeterminată, fară să se stabilească un termen de restituire a împrumutului respectiv; acest lucru nu împiedică însa statul să răscumpere la bursa titlurile publice în momentul când operațiunea prezintă avantaje economice.
Asigură o anumită contraprestație, sub forma dobânzii, sub forma câștigului sau sub ambele forme, la care se pot adăuga și alte avantaje materiale. În cazul scăderii ratei dobânzii de piață, în perioade de depresiune sau criză, statul poate schimba titlurile publice existente în noi titluri cu o dobandă mai mică, operațiune care se numește conversia datoriei.
Practicarea împrumuturilor de stat poate avea un impact important pe mai multe planuri. Astfel ele sunt implicate în redistribuirea PIB atât pe plan intern cât și pe plan internațional. Pe plan intern împrumuturile contribuie la redistribuirea PIB, inițial în momentul plasării acestora de către stat, între partea destinată formării brute de capital și cea aferentă consumului. Mai apoi acest proces are loc în momentul plății dobânzii aferente împrumuturilor, și care se suportă în principal din impozite avantajând pe marii creditori ai statului.
Împrumuturile de stat contractate în străinătate contribuie la redistribuirea PIB între țările creditoare și cele debitoare acordarea și rambursarea împrumuturilor generează fluxuri financiare de sens opus între parteneri.
Dacă redistribuirea PIB a țării creditoare către țară debitoare are caracter temporar (împrumutul acordat fiind rambursabil), în schimb plățile efectuate de țara debitoare cu titlu de dobânzi și comisioane, reflectă o redistribuire definitivă și nerambursabilă a PIB pe plan internațional.
Din punctul de vedere al doctrinei liberale clasice care se opunea împrumuturilor de stat pentru că ar deturna capitalul privat de la funcția sa productivă spre cea de consum, afectând creșterea acesteia și dezvoltarea, iar din punctul de vedere al doctrinei neoliberale contemporane aceasta contestă implicarea statului în economie prin sporirea cheltuielilor publice și finanțarea deficitului bugetar din împrumuturi. Spre deosebire, doctina intervenționistă modernă, de origine keynesiană, continuă să promoveze, ca una dintre soluțiile viabile de stabilizare, relansare și crestere economică, finanțarea ,,controlată” din împrumuturi a deficitelor bugetare.
Un alt factor care generează apariția datoriei publice este finanțarea deficitului bugetar. Acestă finanțare se realizează prin două modalități: finanțare monetară și finanțarea nemonetară. În ceea ce privește finanțarea nemonetară, aceasta se acoperă și prin recurgerea la împrumuturi. Se formeză datorie publică pentru finanțarea bugetului de stat.
Deficitul bugetar a devenit în zilele noastre un fenomen obișnuit pe fundalul amplificării cheltuielilor publice și deteriorării situației financiare a multor state, mai mult sau mai puțin dezvoltate. Dacă în viziunea clasică asupra bugetului de stat fluxurile financiare de constiutire a fondurilor bugetare din venituri curente ar trebui să se echlibreze cu cele de distribuire și cheltuire a acestor fonduri, în concepția modernă se admite deliberat dezechilibrul bugetar. Acestă este considerat de regulă, expresia unor decalaje sau necorelări între cele două tipuri de fluxuri bugetare, fie sub aspectul dinamicii lor diferite în timp, fie sub cel al dimensiunilor resurselor vehiculate prin bugetul de stat.
Formarea deficitului bugetar public este determinată în principiu de angajarea unor cheltuieli mai mari față de volumul limitat de venituri bugetare curente, ce pot fi mobilizate la bugetul public, în cadrul unui an bugetar. Acesta exprimă neconcordanțele generate de factori obiectivi sau subiectivi ce influențează marimea și formarea veniturilor obișnuite de care dispun autoritățile publice față de cheltuielile pe care le efectuează acestea, apelând la modalități de finanțare a diferenței de cheltuieli.
De aceea în finanțarea deficitului societatea modernă a apelat în timp, echivalând cu acoperirea soldului bugetar negativ, fie la creația monetară forțată sau emisiunea nouă inflaționistă, de monedă, fie la redistribuirea resurselor banești disponibile în economie, care au fost puse în circulație anterior, ca proces ce are loc prin relații și fluxuri financiar-monetare caracteristice creditului intern sau extern.
De asemenea și rata dobânzii constituie un factor important în analiza datoriei publice. Astfel rată dobânzii la împrumuturile de stat nu ramâne constantă vreme îndelungată ci se modifică de la o perioada la alta, uneori în limite foarte largi.
Evoluția ratei dobânzii la obligațiunile de stat, în 19 țări dezvoltate, în perioada 1980-1986, arata că nivelul cel mai ridicat al acesteia a fost atins, în marea majoritate a cazurilor, în anii 1981-1982, după care a scăzut treptat pâna in 1996. De exemplu putem lua limitele maxime și minime în care a evoluat randamentul mediu al obligațiunilor de stat în perioada 1980-1996: SUA 13,91%-6,44%; Canada 15,22%-7,50%; Japonia 9,22%-2,23%; Austria 10,61%-5,30%; Franța 15,79%-6,39%; Germania 10,38%-5,63%; Italia 20,90%-9,40%; Portugalia 21,50%-7,25%; Spania 16,91%-8,18%; Marea Britanie 14,74%-7,87%; Elveția 6,68%-3,63%.
Distanța dintre nivelul cel mai ridicat și cel mai scăzut al dobânzii la înscrisurile împrumuturilor de stat diferă de la o țară la alta, în funcție de situatia economică și financiar-valutară a fiecarei țări și de politica promvată de autoritățile abilitate. Tendința de reducere a ratei dobânzii la împrumuturile de stat este consecința firească a evoluției prețurilor externe ale combustibililor, produselor primare și produselor manufacturate, a modificărilor cursului de schimb valutar, ca și a evoluției indicatorilor care caracterizează economiile reale ale țărilor considerate.
În țările și în perioadele în care procesele inflaționiste sunt mai accentuate, nivelul dobânzilor este mai ridicat decât în cele în care moneda prezintă o mai mare stabilitate. Dobânzile la împrumuturile de stat se diferențiază în funcție de termenul de rambursare a acestora: cu cât este mai îndelungat acest termen, cu atât este mai ridicată rata dobânzii.
De exemplu, randamentul mediu anual al obligațiunilor de stat pe termen lung a fost mai mare decat rata medie a dobânzii la bonurile de tezaur cu cu 3,29 puncte procentuale în Canada, cu 2,33 p.p. în Marea Britanie, cu 1,40 p.p. în SUA, cu 0,94 p.p. în Italia etc.
Statul întelege să protejeze interesele persoanelor care îi imprumută bani pe perioade mai îndelungate, acordându-le o dobandă mai mare care sa acopere macar parțial pierderea suferită de acestea prin diminuarea puterii de cumpărare a banilor, ca urmare a inflației.
În economia de piață, veniturile procurate de stat din impozite și taxe precum și cele de la întreprinderile și proprietățile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. În asemenea situații autoritățile publice se adresează persoanelor fizice și juridice care dispun de mijloace bănești temporar libere, cerându-le sa le încredințeze o parte din acestea pentru acoperirea diferenței dintre cheltuielile și veniturile bugetare. Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică pe calea creditului public. Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea contractării directe de catre stat de împrumuturi cu persoanele fizice sau juridice deținătoare de mijloace bănești libere, fie prin intermediul unor instituții specializate – bănci, case de economii și case de asigurări sociale și de pensii, societăți de asigurări și reasigurări etc. – care colectează disponibilitățile banești de pe piață.
În afară de autoritățile publice centrale și locale, apel la resurse de împrumut mai fac întreprinderile private, publice și mixte, organizațiile cooperatiste ca și unele categorii sociale, pentru asigurarea desfăsurării normale a activitații lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea de investiții (credite pe termen mijlociu sau lung) ori satisfacerea unor nevoi ale populației (credit de consum). Cererea de credit public și privat vine din partea autorităților publice, a agenților economici și a populației, iar oferta de resurse de împrumut este alcatuită din capitaluri bănești temporar disponibile ale agenților economici, capitalurile și rezervele libere ale băncilor și altor instituții financiare, veniturile rentierilor, economiile banești ale micilor producători de mărfuri, liber-profesioniștilor și celorlalte categorii sociale. Resursele bănești care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse la dispoziția acelor solicitanți care acceptă condițiile de acordare a creditului: garanție, termen de rambursare, rată a dobânzii, precum și eventuale alte avantaje. Ajunse la dispozitia beneficiarilor, sumele împrumutate capată destinații diferite, și anume: servesc drept capital productiv, sunt învestite în bunuri de folosință îndelungată sau sunt cheltuite în scopuri de consum, după caz. Indiferent de destinație, orice împrumut trebuie sa producă împrumutătorului un anumit venit care constituie însăși rațiunea acordării sale.
Balanța curentă deficitară. Deficitul curent american este o chestiune de actualitate. În lunile noiembrie 2004 și ianuarie 2005, SUA au înregistrat cele mai importante deficite lunare din întreaga lor istorie: 59,4 miliarde USD și respectiv 58,3 miliarde USD. Deficitele actuale se explică într-o mai mare măsură prin prețul barilului de petrol. În felul acesta anul 2005 urmează tendința anului 2004, când deficitul anual a atins un record istoric de 618 miliarde USD. Creșterea deficitului poate surprinde în condițiile deprecierii dolarului, însă creșterea consumului a fost mai importantă, astfel încât fără scăderea dolarului acest deficit ar fi putut fi și mai mare. În ianuarie 2005 numai deficitul comercial cu China a atins 15,2 miliarde USD, ceea ce reprezintă mai mult de 25% din deficitul lunar total. Acest fapt nu este surprinzător: moneda chineză depinde de evoluția cursului dolarului, competitivitatea – preț a SUA nu s-a îmbunatățit, iar prețul importurilor provenind din China nu a crescut. În schimb, în ciuda aprecierii euro, deficitul american cu Uniunea Europeană a crescut și el de la 6,4 miliarde USD la 8,1 miliarde USD, reprezentând 14% din deficitul lunar. Printre explicațiile acestui deficit se numără urmatoarele aspecte:
– SUA consumă mai mult decât partenerii săi comerciali;
– SUA sunt un mare consumator de petrol;
– Produsele care provin din țări cu mâna de lucru ieftină fac concurență din ce în ce mai mult produselor americane;
-Anumite țări asiatice nu au permis devalorizarea dolarului în raport cu moneda națională și de aceea cumpară masiv dolari. Importurile de origine asiatică (cu excepția Japoniei) sunt permanent în crestere.
Figura nr.4
Evoluția balanței externe a SUA, 1980-2004
În anul 1986, SUA au trecut de la poziția de creditor net la o poziție de debitor net. În anul 2001, datoria externă netă reprezentă aproape 20% din PIB. Aceasta situație rezultă din succesiunea, începând din 1983, a unor deficite curente crescătoare, finanțate de către capitaluri externe. Aceste capitaluri trebuie remunerate prin dobânzi și dividende, ceea ce constituie serviciul datoriei. Din punctul de vedere al debitorului, datoria este insustenabilă din momentul în care aceste sume, prelevate din venitul național, devin suficient de mari pentru a modifica cererea interioară (consum plus investitii), ceea ce permite ajustarea eficitului. Un deficit de 4-5% din PIB este considerat de obicei critic și este însoțit de o depreciere a monedei de 10-20%. În cazul economiei americane însă, aceste afirmații nu se verifică în totalitate și nu explică evoluțiile recente ale cursului de schimb. Deprecierea monedei poate însoți și facilita ajustarea deficitului, însă nu este antrenată direct de existența deficitului. Insustenabilitatea este o problemă de origine internă a țării debitoare (insuficiența economiilor interne care necesită apelul la capitaluri străine pentru a finanța cererea) care se poate rezolva printr-o simplă ajustare a cererii, fără implicații asupra cursului de schimb.
Serviciul datoriei nu reprezintă o problemă atâta timp cât soldul veniturilor nete (diferența între veniturile obținute în urma ieșirilor de capital și veniturile vărsate în urma intrărilor de capital) este pozitiv. În cazul SUA acest sold se degradează în continuu de la începutul anilor ’80 (când a atins un maxim de 30 de miliarde USD, reprezentând 1% din PIB). Caracteristicile recente ale balanței de plăți transformă SUA din bancherul lumii într-o țară debitoare, ca în perioada ecolului al XIX-lea. Această situație este paradoxală deoarece ea caracterizează mai degrabă o țară în dezvoltare, și nu prima putere economică mondială. Ea ar putea deveni insustenabilă în cazul în care creșterea serviciului datoriei asociată creșterii datoriei ar deveni suficient de importantă pentru a forța ajustarea cererii. Deși o depreciere importantă a dolarului apare ca o soluție directă în această situație, nu este însă și o condiție suficientă.
Criza datoriilor externe înregistrată în tot mai multe țări ale lumii, îndeosebi a țărilor în curs de dezvoltare și cu un nivel mediu, dovedește necesitatea restructurării majore a relațiilor internaționale (nu numai a celor financiare). Acest aspect se conjugă și cu alte crize care se manifestă în economia mondială crize de materie primă, criza petrolieră, criza ecologică, criza alimentară, deteriorând climatul general al relațiilor dintre state de puteri diferite și inegale din punct de vedere tehnologic, militar, financiar, demografic.
Datoria publică internă și internațională reprezintă expresia influenței factorilor interni și/sau externi, a deciziilor politico-strategice luate de conducerea superioară publică de-a lungul unei perioade de timp relativ îndelungate. Prin datoria publică internă și internațională, îndeosebi prin condițiile-clauzele de îndatorare se poate ipoteca/constrânge financiar și social nu numai generația actuală, dar și generațiile viitoare; este motivul pentru care dialogul social și transparența/dezbaterea publică cu ocazia încheierii de noi contracte-convenții poate conduce la o mai bună utilizare a fondurilor publice în general. Datoria publică poate afecta independența și neveranitatea națională sau a băncilor naționale centrale de emisiune monetară.
2.3. Implicații ale formării datoriei publice în diverse țări (exclusiv România).
Problema datoriei publice a devenit acută la începutul anilor “80 prin declanșarea în lanț a crizei datoriei în multiple state, manifestată prin întreruperea plaților în contul datoriei externe. Apariția și confruntarea cu astfel de crize în diferite etape anii “80 și anii 1994-2003 a determinat atât țările debitoare cât și țările creditoare să acorde o atenție deosebită problemelor generate de gestionarea datoriei publice.
Începutul anilor “80 avea sa facă cunoscute mapamondului scenarii dramatice declanșate de criza datoriei externe în mai multe țări îndatorate, remarcându-se cu precădere țările din America Centrală și de Sud, probleme rămase nerezolvate și de mare interes și în prezent. Țările puternic industrializate cu o economie în creștere plasează excesul de capital de pe piaț către țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Orice direcționare a unor fluxuri de capital este strâns legată de ritmul economiei mondiale, în principal al țărilor puternic industrializate, respectiv de interesele economice ale acestora.
O analiză mai amănunțită a evenimentelor desfășurate pe plan mondial, începând cu anii “60 mai ales după primul soc petrolier relevă de ce țările dezvoltate au acordat cu titlu de împrumut sume importante țărilor care solicitau credite, și în special țărilor din America Latină. Țările dezvoltate erau direct interesate în acordarea de credite pe plan extern pentru a putea remunera plasamentele țărilor exportatoare de petrol. A fost inițiată o puternică activitate de reciclarea a eurodolarilor (dolarii deținuti în băncile din exteriorul Statelor Unite ale Americii). În anii ”60, a avut loc o multiplicare a acestor dolari, ceea ce a condus la caderea sistemului de la Bretton Woods și la liberalizarea mișcării capitalului în plan internațional. Precum și a petrodolarilor ce reprezintă dolarii obtinuți din vânzările de petrol și care au alimentat piața eurodolarilor.
O semnificație deosebită trebuie atribuită modului de utilizare a acestor fonduri de către țările care se împrumută. Gestionarii datoriei publice din toate țările care înregistrează un portofoliu semnificativ de titluri ce compun datoria publică trebuie să cunoască în profunzime toate aspectele istorice cu care s-au confruntat țările puternic îndatorate pentru a nu repeta greșelile săvarșite de acestea. Erorile grave generate de o politica de îndatorare greșit elaborată cu care s-au confruntat și încă se confruntă o serie de țări trebuie să reprezinte lecții dure pentru statele care au început să acumuleze împrumuturi într-un ritm mai accentuat.
În țările în care au fost nevoie de lichidități și care se împrumurtă pe plan extern se creează falsa impresie ca acest capital străin sedus prin intermediul împrumuturilor implică realizarea de investiții vizând creșterea producției și a locurilor de muncă. Însă în cele mai multe cazuri în care țările au împrumutat masiv pe piața externă, în loc să se constate un cât mai mic progres în plan economic, s-au accentuat dezechilibrele comerciale. Problema fundamentală a statelor debitoare este că pe masură ce continuă sa acumuleze împrumuturi, devin din ce in ce mai independente față de țările creditoare.
Țările dezvoltate sunt interesate de acordare de împrumuturi țărilor aflate în nevoie nu din dorința de a suține dezvoltarea economică a acestora, ci din considerente de ordin propriu printre care: întărirea controlului propriu asupra economiilor pe care le împrumută, extinderea zonelor de influentță, crearea de noi piețe de desfacere pentru propriile produse, folosirea de forță de muncă ieftină, crearea de baze militare pe teritoriul acestor state sub promisiunea protecției militare etc.
Ca urmare a crizelor datoriei publice și a celor finaciare înregistrate în ultimele două decenii de catre țările îndatorate și de către economiile țărilor emergente, atât statele debitoare cât și cele creditoare au devenit foarte sensibile la problemele ridicate de economiile statelor afectate. Există riscul ca o criză care în aparență nu pare a afecta economia mondială să-și propage efectele nu numai asupra țărilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, ci asupra tuturor economiilor.
Experiența crahului bursier din 1929 este încă în amintirea tuturor iar efectele de mari proporții pe care le-a generat nu sunt foarte indepărtate. De altfel tocmai criza mondială din 1929-1933 stă la baza creării Fondului Monetar Internațional. Toate aceste crize au adus în prim plan responsabilitatea părților implicate în acordul de împrumut. Astfel se pune problema dacă țările debitoare sunt singurele responsabile în ceea ce privește nivelul lor de îndatorare, gradul de dezvoltare economică și de eventualele generari sau traversări prin crize de diverse dimensiuni.
În studiul efectuat de doi economiști ai Fondului Monetar Internațional, Timothy Lane și Steven Philips ,,Les financement du FMI poussent-ils emprunteurs et preteurs a l’imprudence? ” 2002, aduce în discuție efectul de hazard moral ce poate fi provocat de finanțările precum FMI. Astfel aceștia au adus în discuție următoarele: ,, creditele furnizate de FMI țărilor in criză finaciară nu riscă oare să încurajeze împrumutătorii și împrumutații să adopte comportamente care să accentueze posibilitatea unei asfel de crize? Analiștii finaciari au lăsat să se înțeleagă ca finanțările FMI puteau sa conducă bancile și alte instituții financiare internaționale să preia riscuri excesive. Aceste instituții au avut se pare, tendința să imprumute fără a se neliniști suficient de mult de riscurile cu care s-ar putea confrunta în caz de probleme , contând pe intervențiile Fondului Monetar Internațional”.
Prin acordul de la Washington din 1991, țările puternic industrializate au încercat să găsească soluții de rezolvare a crizei datoriei. Sesizând repercursiunile grave pe care le pot antrena dificultățile țărilor care se confruntă cu o criză a datoriei externe a suprastabilității sistemului financiar internațional, au impus acestora, prin intermediul acordurilor încheiate cu instituțiile financiar-internaționale îndeplinirea și respectarea unor cerințe și restricții dure stabilite prin acord. Acestea au fost enunțate de Williamson în zece cerințe:
austeritate bugetară: limitarea cheltuielilor publice în scopul evitării inflației și deficitelor;
reforma fiscală: creșterea numărului de contribuabili, diminuarea cotelor ridicate de impozitare și generalizarea aplicării taxei pe valoare adăugată;
politică monetară ortodoxă: rata reală a dobânzii trebuie să fie pozitivă pentru a atrage capital extern;
curs de schimb competitive: devalorizarea monedei naționale pentru a face exporturile atrăgătoare;
liberalizare: reducerea barierelor tarifare comerciale pentru a accentua comerțul internațional și a asigura libera circulație a capitalurilor;
competitivitate: atragerea investițiilor străine directe pentru a asigura finanțarea dezvoltării, asigurând investitorilor străini drepturi egale cu cele ale investitorilor de pe piața internă;
privatizare: vânzarea activelor statelor pentru a asana finanțele publice și susținerea dezvoltării întreprinderilor private;
reducerea subvențiilor: suprimarea subvențiilor pentru agricultură, consum etc. și stabilirea prețurilor prin mecanismul liber al pieței;
dereglementare: eliminmarea tuturor regulilor care frânează inițiativa economică și libera concurență;
dreptul de proprietate: întărirea dreptului de proprietate pentru a promova crearea privată a averilor.
Această politică induce o orientare spre aplicare unor politici liberale de către statele vizate. Toate punctele menționate anterior se bazează pe reducerea intervenției statului în economie și creșterea inițiativei private. Se constată pe exemplul României și al altor state care au semnat acorduri cu instituțiile financiare internaționale, că aplicarea unor astfel de politici nu își dovedește eficiența în toate sectoarele economice.
Acordurile respective vizează în primul rând înregistrarea unor deficite anuale foarte mici ( conform tratatului de la Maastrich ) în limita a 3% din produsul intern brut. Pentru o țară cu economie în tranziție cum este și cazul României, obținerea unor astfel de rezultate a presupus eforturi uriașe, eforturi depuse în detrimentul efectuării unor cheltuieli care să genereze creșterea nivelului de trai al populației. Este interesant faptul cum au putut să se realizeze astfel de performanțe. Excesul de zel al autorităților internaționale a dus chiar la solicitarea obținerii unor deficite sub limita plafonului prevăzut anterior. La nivelul anului 2002 deficitul bugetar înregistrat de România a fost de 2,6% din PIB, iar la nivelul anului 2003 2,3% din PIB.
Partidul de guvernământ din România aflat la putere în perioada 2001 -2004 a fost un partid de stânga cu un progrma de promovare a unei politici social democrate. Însă acordurile încheiate cu FMI au forțat executivul să aplice o politică de tip liberal. Aceeași poveste se regăsește în majoritatea statelor cu economie în dezvoltare sau în tranziție.
Economistul peruvian Oscar Ugarteche a făcut o serie de aprecieri cu privire la rezultatelor obținute de statele îndatorate în urma aplicării politicilor dictate de organismele internaționale: “toate țările americii latine au aplicat politici de ajustare structurală bazate pe teoria neoclasică a eficacității piețelor și a distorsiunii acesteia produsă de intervenția statului. Maniera în care a fost operată schimbarea, trece de la o dezvoltare dirijată de stat la o dezvoltare dirijată de piață, este atribuită presiunilor organismelor internaționale. Realitatea indică în mod evident că politicile deschise au eșuat, înregistrând deficite ale balanței comerciale în creștere care sunt acoperite, pe de o parte prin capitaluri plasate pe termen scurt, prin investiții bursiere, prin credite pe termen scurt, iar pe de altă parte prin capitaluri pe termen lung atrase din privatizări. Nu există nici o probă evidentă că rata reală a investițiilor va crește ca urmare a rezultatului numeroselor investiții străine. Criticile regimului neoclasic pus în practică în regiune variază, dar problema Statului rămâne în centru. Atât timp cât nu se reabilitează rolul Statului și vom lăsa piața să determine economia, rezultatele economice vor fi incerte. O logică perversă există în piață (…). Dereglarea este realizată într-o economie care nu este în totalitate liberală, dar care este uniform capitalistă cu piețe deminate de multinaționale. (…). Procesul de internaționalizare a capitalului a fost introdus în America Latină în anii 90’ prin intermediul privatizărilor și al împrumuturilor acordate în sistemul privat. Ca urmare sectorul pubic plătește datoria pentru a permite sectorului privat să se îndatoreze. (…) O țară nu se poate dezvolta fără o consolidare a pieței interne care trebuie să meargă mână în mână cu echitatea în repertiția veniturilor. Aceasta, modelul neoclasic nu o ia nicăieri în considerare.”
Istoria pare să se repete, iar cerințele impuse în anii 80’ țărilor din America Latină de către organismele internaționale se repetă cu alte și alte state printre care și România. Trebuie urmărit dacă cerințele sunt în totalitate aceleași și dacă pentru România condițiile de acordare a împrumuturilor sunt identice cu cele impuse altor state.
Acordul de la Washington nu numai că nu a soluționat probleme țărilor îndatorate dar aplicarea politicilor liberale prevăzute ce acesta au reprezentat o frână în calea dezvoltării țărilor îndatorate și au crescut sărăcia să inegalitațile în rândul populației acestor țări.
S-a încercat găsirea unor soluții de rezolvare a problemelor țărilor îndatorate și de alte organisme internaționale. Astfel analizând problemele legate de datoria publică cu care s-au confruntat numeroase țări, Comitetul pentru anularea datoriei țărilor lumii a treia, în cadrul numeroselor conferințe pe care le-a condus pe această temă a propus soluții atât țărilor care au înregistrat dificultăți, cât și acelora care continuă să se îndatoreze. Economistul Eric Toussaint a identificat o serie de măsuri pe care trebuie să le pună în practică o țară îndatorată:
realizarea unui audit al datoriei publice;
implementarea procedurilor legale la nivel național și internațional cu scopul de a recupera averile ilegal acumulate;
instaurarea unor măsuri stricte de control al mișcărilor de capital și a supraoperațiunilor valutare ci scopul de a se apăra contraieșirilor masive de capital din țară, dar și asupra unor atacuri speculative;
realizarea unei reforme fiscale redistributive: impozit excepțional pe patrimoniul populației bogate; cadastrul averilor, impozit pe veniturile de capital, diminuarea taxei pe valoare adăugată pentru produsele și serviciile de bază, diminuarea impozitelor indirecte;
apărarea și întărirea sistemului de securitate socială, asigurarea unui venit minim garantat, creșterea salariilor și pensiilor etc.;
neprivatizarea sectoarelor strategice de interes public general – energie, petrol, comunicații etc.
Printre solițiile de rezolvare a problemelor legate de datoria publică putem lua în considerare cazul Braziliei:
întreruperea acordurilor cu FMI;
crearea unui fond național de solidaritate pentru eradicarea foametei, pentru respectarea drepturilor oamenilor și protecția mediului. Acest fond va fi creat din impozite excepționale prelevate asupra averii persoanelor celor mai bogate;
stabilirea unor priorități: finanțarea creării de locuri de muncă, reforma agrară, reforma urbană;
renaționalizarea întreprinderilor private;
reforma fiscală redistributivă;
controlul mișcării capitalurilor și controlul schimbului valutar;
propuneri de realizare a unei dezbateri în Adunarea Generală a ONU pe tema datoriei.
În ceea ce privește operațiunile de restructurare a datoriei externe țările îndatorate s-au confruntat cu probleme de încetare a plăților în contul acesteia. Au avut posibilitatea să obțină reeșalonarea datoriei lor bilaterale în cadrul Clubului de la Paris sau a celei private în cadrul Clubului de la Londra. Datoria multilaterală contractată de la instituțiile financiare internaționale și regionale, care de cele mai multe ori deține pondere covârșitoare în totatul datoriei țărilor îndatorate, nu poate fi reeșalonată. Pentru a putea negocia reeșalonarea datoriei, țările îndatorate trebuie să înregistreze arierate de plată și să se gândească în situația de a nu-și putea onora serviciul datoriei externe. Nu în ultimul rând acceptarea reeșalonării este condiționată de existența unui acord cu FMI pentru aplicarea unui program de ajustare structurală.
Modalitățile prin care poate fi restructurată datoria sunt următoarele:
reeșalonarea: operațiune de modificare a scadențelor sau de reportare a plăților reprezentând rate scadente și/ sau dobânzi;
refinanțarea: operaține care constă în acordarea de noi împrumuturi de către instituțiile financiare internaționale, guvernele statelor creditoare sau bănci private;
conversia: reprezintă operațiunea prin care se schimbă natura creanței. Planul Brady din martie 1989 (prin acesta cele șapte mari puteri industrializate au recunoscut financiar că se impune pe lângă rescadențarea datoriilor exigibile și o reducere a capitalului datorat și a dobânzilor aferente) a făcut posibilă reducerea sumelor de rambursat de către țărilor îndatorate. Astfel dobânzile în curs puteau fi înlocuite prin creanțe noi, de exemplu obligațiuni. Noile titluri sunt însoțite fie de o scădere a mărimii capitalului de rambursat fie de o scădere a ratei dobânzii;
anularea: reprezintă operațiunea de reducere a volumului datoriei externe (operațiune utilizată mai ales după 1996, cu precădere pentru țările sărace foarte îndatorate).
În derularea contractelor de împrumut s-a ajuns la un moment în care debitorii nu mai erau în măsură să-i îndeplinească obligațiile asumate față de creditori iar aceștia din urmă nu dispuneau de mijloacele necesare care să le asigure recuperarea creanțelor și încasarea dobânzilor aferente. S-a ajuns la o stare de criză a datoriei externe nu datorită mărimii absolute a acesteia ci din cauza imposibilității în care se aflau numeroase țări în curs de dezvoltare de a face față serviciului datoriei lor externe. În anii 80’ aproximativ jumătate din țările în curs de dezvoltare importatoare de capital au solicitat o dată sau de mai multe ori reeșalonarea datoriilor ajuns la scadență.
Criza datoriei externe este rezultatul unor acumulări cantitative provocate de factori exogeni și endogeni. Un prim factor îl constituie majorările succesive ale prețului țițeiului, din 1973 și 1979-1980, care au contribuit la creșterea datoriei externe a țărilor importatoare de combustibili. Întrucât o bună parte din resursele financiare externe împrumutate de aceste țări au servit la acoperirea deficitului balanței lor comerciale, creșterea datoriei externe nu a dus în mod necesar la dezvoltarea economică a țărilor respective, la sporirea producției lor industriale și nici la majorarea corespunzătoare a exportului. Reducerea la jumătate a prețului petrolului, în perioada 1982-1987, nu a dus, așa cum era de așteptat, la redresarea situației financiar-valutare a țărilor în curs de dezvoltare importatoare de combustibili. Aceasta, deoarece avantajele ieftinirii țițeiului au fost anihilate de reducerea prețurilor la produsele primare, care constituie principalele lor mărfuri de export, ca și de majorarea prețurilor la produsele manufacturate pe care acestea le importă.
Un alt factor exogen, care a contribuit la criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, l-a constituit niveul ridicat al dobânzilor percepute la creditele extene. Este suficient de arătat că, până în 1977 rata medie nominală a dobânzii practicate de bănci se situa sub 8% pe an; după 1978 aceasta începe să crească situându-se între 10% si 19% (iar în Franța și Italia a atins niveluri și mai ridicate) în perioada 1979-1984. după care descrește treptat până la 7%-8%; spre sfarșitul anilor '80 asistăm, în unele țări, la o noua majorare a ratei dobânzilor la creditele contractate în străinătate. În condițiile în care prețurile produselor primare pe piața externă, în anii 80, au manifestat tendință de reducere, rata reală a dobânzii în unii ani s-a situat mult peste nivelul celei nominale.
Întrucât o bună parte din împrumuturile contractate erau purtătoare de dobânzi variabile, pe măsură ce rata acestora creștea, creșteau și sumele datorate cu acest titlu de către țările debitoare. Ca urmare, pentru a putea achita dobânzile și ratele scadente, țările în curs de dezvoltare erau silite să contracteze noi și noi împrumuturi. Cu alte cuvinte, o parte apreciabilă din datoria externă a țărilor respective este urmarea directă a politicii creditelor scumpe promovate de țările dezvoltate. Dobânzile percepute la împrumuturile acordate țărilor în curs de dezvoltare au atins, spre sfârșitul anilor 70 și în prima jumătate a anilor '80, niveluri neobișnuit de ridicate.
După vârful înregistrat în primii ani ai celui de-al nouălea deceniu, rata medie anuală a dobânzilor percepute în țările industrializate ia creditele bancare a marcat în următorii 20 de ani, o tendință de scădere, ca de altfel și dobânda LIBOR. Astfel, în anul 2000 nivelul mediu al dobânzilor bancare în S.U.A a fost de 9,23% pe an, față de 16, 38% în 1981; în Canada de 7,27% (față de-12,82%) în Japonia de 9,07% (față de 7,43%) în Franța de 6,70% (fată de 15.90%) în Germania de 9.63% (față de 11,26%),în Italia de 6,26% (față de 19,60%), în Marea Britanie de 5,98% (față de 13,12%). La rândul său, dobânda LIBOR la depozitele în dolari pe șase luni a scăzut de la 16,82% în 1981, la 5,53% în 1999.
Un alt factor care a contribuit la declașarea crizei datoriei externe l-a constituit politica bugetară expansionistă a SUA. Creșterea cheltuielilor publice ale Statelor Unite ale Americii, ca urmare a cursei înarmărilor și a altor cauze. într-un ritm mai rapid decât acela al veniturilor publice, a atras după sine înregistrarea de impor-tante beneficii bugetare. Pentru finanțarea acestora, statul a contractat noi și noi împrumuturi, unele la intern, altele în străinătate. Pentru a procura sumele mari de bani de care avea nevoie, acesta a majorat rata dobânzii, ceea ce a acționat ca un magnet; atrăgând importante capitaluri disponibile, mai ales în țările vest-europene și în Japonia. Pentru a opri scurgerea de capital, țările respective, la rândul lor, au majorat rata dobânzii pe piețele interne. Pe măsura creșterii cererii de resurse financiare în S.U.A., dolarul s-a întărit, deoarece plasamentele pe piața americană erau mai bine remunerate decât în alte țări dezvoltate.
Așadar, politica bugetară expansionistă a S.U.A. a sancționat de două ori țările în curs de dezvoltare: o dată prin practicarea unor dobânzi excesiv de ridicate, ceea ce a dus la scumpirea creditelor externe și în celelalte țări creditoare, iar a doua oară prin aprecierea nejustificată a dolarului în raport cu alte monede, ceea ce a dus la creșterea povarei datoriei externe exprimate în dolari. Numeroase țări în curs de dezvoltare au fost penalizate prin politica financiar-monetară americană în virtutea faptului că trei patrimi din împrumuturile bancare internaționale au fost liberate în dolari. În perioadele de creștere a ratei dobânzilor și de apreiere a dolarului, aceste țări și-au văzut majorată, de la o zi la alta, povara datoriei externe, fără putință de apărare. Ulterior, avantajele rezultate pentru țările debitoare de reducerea nivelului dobânzilor și din scăderea cursului dolarului au fost anihilate de efectele modificărilor de prețuri pe piața externă.
La declanșarea crizei datoriei externe au contribuit și greșelile săvârșite de unele țări în curs de dezvoltare în orientarea politicii lor economice și financiar-valutare. Este vorba de utilizarea, în anumite cazuri, a resurselor împrumutate pentru: finanțarea unor importante obiective cu caracter neproductiv ori a deficitelor bugetare; realizarea unor obiective economice cu o eficiență economică scăzută, care nu asigurau rambursarea împrumuturilor externe și plata dobânzilor și comisi-oanelor aferente; achiziționarea de armament din import. În alte cazuri, lipsa unui control valutar corespunzător a permis scoaterea din țară a unor importante sume de bani în valută și depunerea lor în conturi personale la bănci din străinătate.
Băncile private poartă și ele răspunderea pentru criza datoriei externe. Aceasta deoarece, în perioada de creștere rapidă a ofertei de resurse pe piața capitalurilor de împrumut, determinată de majorarea prețului petrolului brut, băncile respective au acordat adesea credite fără discernământ: pentru obiective productive, ca și pentru infrastructură; pentru import de echipamente industriale, ca și pentru achiziții de armament; pentru acoperirea deficitului balanței comerciale, ca și pentru finanțarea deficitului bugetar. Folosirea neproductivă sau cu eficiență economica scăzută a împrumuturilor a făcut imposibilă, în numeroase cazuri, rambursarea la termen a ratelor scadente și achitarea dobânzilor aferente. Faptul că factorii exogeni au jucat un rol hotărâtor în declanșarea crizei datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, iar contextul internațional a oferit un cadru prielnic acțiunii factorilor endogeni, a imprimat problemei datoriei externe un pronunțat caracter politic.
Datoria publică. Studiu de caz – Obiective strategice România
1.1. Considerații generale
Conceptul de datorie publică reprezintă totalitatea obligațiilor financiare directe și indirect asumate de către stat față de piața internă și/sau externă de capital. Acestea pot proveni din împrumuturi contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, sau de autoritățile administrației publice locale de la debitori diverși, persone fizice sau juridice rezidente sau nerezidente în România.Obligațiile reprezintă îndatoriri ce provin din contractarea de împrumuturi, în special: rambursarea împrumutului, plata dobânzilor, a comisioanelor și a unor avantaje speciale acordate creditorilor.Datoria publică se împarte în două categorii esențiale și anume: datoria publică guvernamentală si datoria publică locală.
Datoria publică guvernamentală reprezintă totalitatea obligațiilor financiare interne si externe ale statului, la un moment dat, ce provine din împrumuturile contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finantelor Publice, în numele României, pe piețele financiare.
Datoria publică locală reprezintă asemeni datoriei publice guvernamentale totalitatea obligațiilor financiare interne si externe, însă spre deosebire de aceasta obligațiile financiare aparțin autorităților administrației publice locale, ce provin din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea pe piețele financiare. Aceste împrumuturi contractate de către autoritățile administrației publice locale nu reprezintă datorii sau răspunderi ale Guvernului, ci fac parte din datoria publică a României.
În funcție de termen, datoria publică se poate clasifica astfel:
datorie publică pe termen scurt (flotantă)
datorie publică pe termen mediu si lung (consolidată)
Datoria publică se poate clasifica și în funcție de actele emise sau alte forme de gestionare, precum și pe categorii de creditori, acestea din urma aplicându-se doar in cazul datoriei externe.
În funcție de categoriile de creditori, datoria publică se poate prezenta în următorul mod:
datorie publică brută – este dată de însumarea tuturor împrumuturilor, indiferent de unde sunt plasate acestea.
datorie publica netă – este exclusă valoarea împrumuturilor plasate la instituțiile statului.
Gestiunea datoriei publice ridică o problemă importantă, și anume aceea a limitării sau reducerii datoriei publice care rămâne un fenomen destul de costisitor. Însă această reducere sau limitare a datoriei publice rămâne utilă pentru a rezolva problema efectelor de pierdere a unui bun imobil într-un mod satisfăcător ca și pentru a păstra oportunitatea relansării într-o situație de recesiune economică. Datoria publică trebuie structurată în mod correct și adecvat în ceea ce privește ratele dobânzii, scandețele și moneda în care sunt contractate împrumuturile. O slabă organizare a elementelor prezentate mai sus, precum și existența unui grad ridicat al asigurărilor acordate de către Guvern împrumuturilor contractate de instituțiile publice sau de agenții economici privați ar putea duce la declansarea crizei economice. Deseori crizele economice au fost declanșate de strategii care au privilegiat excesiv economiile de costuri ale împrumuturilor, concretizate prin împrumuturi pe termen scurt sau cu o rată variabilă a dobânzii. Dacă în momentul refinanțării, condițiile pieței se modifică nefavorabil, aceste strategii prezentate anterior expun bugetul de stat unui risc considerabil de mare. De aceea statele trebuie sa vegheze atât nivelul, cât și ritmul de creștere a datoriei publice, iar serviciul datoriei publice să poată fi asigurat în diverse situații respectând obiectivele de cost și risc. De asemenea este necesară menținerea îndatorării sectorului public pe o traiectorie viabilă, precum și punerea în practică a unei strategii credibile de reducere a nivelului datoriei, dacă acesta este excesiv.
Cele mai importante scopuri ale încheierii datoriei publice sunt următoarele:
finanțarea deficitelor temporare ale bugetului de stat
finanțarea bugetului asigurărilor sociale de stat
finanțarea bugetului Trezoreriei Statului din exercițiul current
finanțarea temporară a deficitelor din anii precedenți ale bugetelor asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu această destinație
finanțarea deficitului bugetului de stat
refinanțarea datoriei publice guvernamentale, în condiții acceptate de Ministerul Finanțelor Publice.
menținerea în permanență a unui sold corespunzător în contul general al Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finanțelor Publice.
finanțarea unor proiecte sau a altor necesități de interes central sau local
susținerea balanței de plăți și a rezervei valutare
alte situații prevăzute de actele normative.
Administrarea eficientă a datoriei publice implică în principal 7 funcții de bază și anume:
politica de îndatorare,
activitatea de reglementare
antrenarea de resurse umane si tehnice
funcțiunea de înregistrare
funcțiunea de control
funcțiunea de analiză
funcțiunea de control și de operare.
1.2. Administrarea datoriei publice guvernamentale in perioada 2008-2010
Încă din primele luni ale anului 2008 s-a observat înrăutățirea condițiilor de piață din România, ca urmare a evolutiilor negative ale economiei americane, ceea ce a condus la creșterea temerilor privind perspectiva unei recesiuni. Astfel au apărut probleme la nivelul marilor instituții financiare acestea înregistrând pierderi pe portofoliile de obligațiuni garantate cu ipoteci sau alte active.
Principalele obiective strategice privind managementul datoriei publice guvernamentale pe perioada 2008-2010 au fost următoarele:
creșterea controlată a datoriei publice guvernamentale, astfel încat nivelul acesteia să se mențină rezonabil în limita prevăzută prin Tratatul de la Maastricht
dezvoltarea pieței titlurilor de stat
reducerea costurilor cu datoria publică guvernamentală și a riscului bugetar cauzat de acordarea de garanții de stat și subîmprumuturi.
Cu toate acestea s-au intrevazut anumite categorii de risc și anume: riscul de refinanțare ce reprezintă de fapt incapacitatea refinanțării datoriei sau refinanțarea acesteia la un cost foarte ridicat – acest risc depinde de nivelul de dezvoltare al pieței interne de capital, de evoluțiile piețelor financiare internaționale, și poate fi redus prin evitarea unor plăți ale unor împrumuturi foarte mari, iar în acest sens se va avea în vedere o distribuire uniform a serviciului datoriei publice; riscul valutar ce reprezintă aprecierea datoriei în valută ca urmare a deprecierii naționale față de euro si USD, în care veniturile statului se încasează în moneda locală- acest risc este influențat de volatilitatea cursurilor valutare ca drept urmare a evoluțiilor pe piețele internaționale, dar și de aspecte care țin de piața internă, cum ar fi politica monetară; riscul de rată de dobândă ce reprezintă creșteri ale ratelor de dobândă pe piața internă sau externă de capital – acest risc este influențat de volatilitatea ratelor de dobândă, politică monetară și bugetară și evoluțiile piețelor financiare internaționale.
Alte categorii de risc asociate portofoliului de datorie sunt:
· riscul de credit (falimentul contrapartidelor);
· riscul de plată (erori în sistemul de plăți);
· riscul operațional (erori ale sistemului de administrare a datoriei sau erorii umane, lipsa procedurilor de lucru, lipsa de personal);
Pentru îmbunătățirea structurii portofoliului de datorie publică guvernamentală, în vederea reducerii expunerilor față de riscul valutar, riscul de rată a dobânzii, de credit și riscul de refinanțare, cât și în scopul creșterii datoriei negociabile (contractată prin instrumente tranzactionabile) s-au avut în vedere următoarele masuri:
creșterea ponderii datoriei publice guvernamentale în lei în totalul datoriei publice guvernamentale
creșterea ponderii datoriei publice guvernamentale în euro în totalul datoriei publice guvernamentale în valută
reducerea gradului de refinanțare pentru datoria publică guvernamentală, atât în lei cât și în euro
creșterea ponderii datoriei cu dobândă fixă în totalul datoriei publice guvernamentale
contractarea datoriei în valută în principal prin lansarea de emisiuni de obligațiuni pe piețele internaționale de capital concomitent cu reducerea împrumuturilor contractate de la instituțiile financiare internaționale în totalul datoriei publice guvernamentale în valută
distribuirea cât mai uniform a serviciului datoriei publice guvernamentale
recuperarea sumelor platite de MEF în contul garanțiilor sau subîmprumuturilor.
Îndeplinirea obiectivelor de mai sus sunt prezentate în tabelul următor:
Grafic- evolutia datoriei publice 2008-1010
Cu ajutorul tabelului și a graficului se poate observa că deficitele bugetare au crescut semnificativ în anii 2009 și 2010, în anul 2009 cu 7,4%, iar în anul 2010 cu 6,6%. Acest lucru determină creșterea datoriei publice guvernamentale. prin emiterea de emisiuni ale titlurilor de stat pe piața internă și externă a contractării de împrumuturi în cadrul pachetului financiar extern. Măsurile de consolidare fiscal luate în anii 2009 si 2010 pentru reducerea deficitului bugetar au foest eficiente, astfel rezultând o reducere a riscului de creștere a datoriei publice guvernamentale în cei 2 ani. Costul aferent volumelor mari de tituluri de stat emise pentru finanțarea deficitului bugetar de pe piața internă și pentru refinanțarea datoriei publice s-a reflectat în indicatorul de pondere a plățlor de dobândă în PIB, care a crescut până la 1,2% în anul 2009 de la 0,7% la sfârșitul anului 2008. Emisiunile de titluri de stat pe piața internă au fost orientate preponderant către scadențe pe termen scurt datorită creșterii incertitudinilor privind condițiile lichidității de pe piața monetară, a celor privind perspectivele de creștere a economiei și implicit a evoluției deficitului bugetar, precum și a așteptărilor inflaționiste, în special pentru anul 2010.
Se observă de asemenea o expunere ridicată față de riscuri de piață, fapt reflectat în scăderea ponderii datoriei publice guvernamentale în lei în total datorie publică guvernamentală și implicit, creșterea ponderii datoriei publice guvernamentale în euro în total datorie publică guvernamentală. Astfel, în anul 2009, respectiv în primele 9 luni ale anului 2010 indicatorul ponderea datoriei publice guvernamentale în lei în total datorie publică guvernamentală s-a înrăutățit ca urmare a contractării împrumuturilor în valută de pe piața internă, dar și a împrumuturilor externe și a emisiunii de eurobligațiuni necesare susținerii nivelurilor ridicate ale deficitelor bugetare aferente anilor 2009 și 2010, în timp ce în anul 2008 indicatorul s-a menținut conform limitei stabilite în Strategie. În acest caz emisiunile de titluri de stat în euro pe termen scurt si termen mediu au reprezentat instrumente alternative de finanțare, în condiții avantajoase de cost și scadență, ca urmare a reducerii nivelului ratei rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în valută ale instituțiilor de credit de la 30% la 25%, precum și a angajamentului primelor 9 bănci străine de a-și menține expunerea pe România.
În ceea ce privește gradul de refinanțare, situația indicatorului s-a îmbunătățit atât în anul 2009 cât și în anul 2010, prin creșterea ponderii deținute de împrumuturile contractate pe termen mediu și lung de la 50,7% în anul 2008 la 64% la sfârșitul anului 2010.
Ponderea ridicată de datorie pe termen scurt indică un risc ridicat de refinanțare a portofoliului de datorie publică guvernamentală, ca urmare a finanțării temporare din disponibilitățile contului curent general al trezoreriei statului, dar și a emisiunilor preponderente de certificate de trezorerie în anul 2009 și în primul semestru al anului 2010. Deși se prevedea o reducere gradual a finanțării temporare, în cursul anului 2008 această datoriei a crescut cu 10,2 mld lei, cu impact asuprea indicatorilor privind gradul de refinanțare și ponderea datoriei publice guvernamentale cu rată variabilă de dobândă în total datorie publică guvernamentală, în timp ce în anul 2009, ca urmare a finanțării deficitului bugetar prin emisiuni de tituluri de stat pe piața internă și a contractării de împrumuturi externe nu s-au mai utilizat ca instrument de finanțare împrumuturile din disponibilitățile contului curent general al trezoreriei statului.
În aceste condiții, în anul 2009 împrumuturile pentru finanțarea temporară din disponibilitățile contului curent general al trezoreriei statului au scăzut cu 11,5 mld lei față de sfârșitul anului 200, iar la sfârșitul anului 2010 s-au situat în valoare absolută la un nivel de 31,4 mld lei (în creștere cu 3,3 mld lei comparativ cu sfârșitul anului 2009).
Acumularea deficitelor bugetare finațate temporar constituie încă un element pentru care se impune ca finanțarea temporară să fie refinanțată prin titluri de stat gradual pe o perioadă îndelungată de timp, pentru a reduce impactul pe piața internă și a nu afecta major costul acestor finanțări.
Modificarea cererii mediilor investiționale a condus la o abatere de la structura stabilită de Strategie în anul 2008, deoarece acestea si-au orientat plasamentele către active cu un risc scăzut și pe maturități scurte și medii. Maturitățile pe termen scurt și mediu au fost în topul investitorilor atât în anul 2008 cât și în anul 2009. Astfel ca urmare a accentuării crizei financiare a crescut dorința investitorilor pentru instrumentele pe termen mediu și foarte scurt, structura emisiunilor de titluri în lei deteriorându-se și mai mult, ajungând la 87% pe termen scurt și 13% pe termen mediu. În anul 2010 structura emisiunior de titluri s-a îmbunătățit față de anul 2009, însă a ramas și o situație nefavorabila datorită riscului de refinanțare.
Referitor la riscul de credit datorat riscului bugetar cauzat de acordarea de garanții de stat și subîmprumuturi, se observă că în anul 2009 plățile din fondul de risc, în contul împrumuturilor subîmprumutate operatorilor economici și al celor garantate de stat, au scăzut până la 0,09% în PIB, față de 0,1% în PIB la sfârșitul lui 2008, în timp ce anul în 2010 plățile efectuate din fondul de risc au reprezentat 0,03% în PIB. Pentru reducerea riscului operațional, MFP a preluat împrumuturile contractate de ordonatorii principali de credite sau de operatorii economici cu garanția statului și/sau contractate de MFP și subîmprumutate acestora.
1.3. Strategia de administrarea a datoriei publice in perioada 2011-2013
Obiectivele principale ale Strategiei sunt în principiu aceleași prezentate anterior pentru perioada 2008-2010 și anume:
1. Creșterea controlată a datoriei publice guvernamentale, astfel încat nivelul acesteia să se mențină rezonabil în limita prevăzută prin Tratatul de la Maastricht – Nu se întrevăd anumite alunecări care să conducă la creșterea datoriei publice guvernamentale la nivele nesustenabile, deși pe perioada de analiză necesitățile de finanțare a deficitului bugetar și de refinanțare a datoriei publice guvernamentale sunt mari. În contextual unei creșteri economice medii de 3,3%, în perioada 2011-2013, se presupune că necesitățile de finanțare se vor reduce semnificativ, odată cu implementarea măsurilor de consolidare fiscal începând cu anul 2011. În acelasi timp Ministerul de Finanțe Publice are în vedere acordarea de garanții de stat doar pentru prefinanțarea de proiecte/programe de interes național, cu efect multiplicator în economie.
Datorită nivelului redus al datoriei publice guvernamentale în produsul intern brut, precum și în contextual economic și financiar actual, Ministerul Finanțelor Publice va monitoriza foarte atent trendul principalilor indicatori ai datoriei publice guvernamentale.
Cu o datorie publică care a urcat într-un ritm alert în ultimii doi ani, apropiindu-se de 40% din Produsul Intern Brut, Ministerul Finanțelor trebuie să se grăbească cu implementarea unor măsuri de modernizare, pentru că piața locală devine prea mică pentru a susține nevoia statului de finanțare. Intenția Ministerului Finanțelor de a trece la un management activ al datoriei publice este apreciată de analiști, care susțin că este foarte important ca obiectivele anunțate să se materializeze având în vedere creșterea substanțială a datoriei în ultimii ani și preponderența împrumuturilor pe termen scurt. Datoria publică a crescut substanțial în ultimii ani, nu mai este mică. Managementul datoriei publice devine o problemă mai mare. Piețele financiare locale sunt destul de puțin adânci, nu sunt suficient de dezvoltate și nu permit absorbția datoriei publice. De asemenea trebuie luată în considerare contrângerea esențială pentru managementul datoriei publice: reducerea deficitului bugetar pentru a nu mai pune presiune pe datorie.
Anul trecut datoria publică a crescut într-un ritm rapid de 32%, în condițiile în care statul s-a împrumutat masiv și a ajuns la un nou maxim istoric de 194 mld. lei (46 mld. euro). Practic, datoria publică a crescut de la 35 la 46 mld. euro în 2010, adică cu 1 mld. euro pe lună.
Pentru protejarea împotriva riscului de curs valutar și riscului de dobândă, Ministerul Finanțelor intenționează să utilizeze în perioada următoare instrumente financiare derivate, cum ar fi swap de rată de dobândă prin care datoria cu rată variabilă să fie preschimbată în datorie cu dobândă fixă sau swap de curs, potrivit Strategiei de administrare a datoriei publice.
Pentru protejarea împotriva riscului de curs valutar și riscului de dobândă, Ministerul Finanțelor intenționează să utilizeze în perioada următoare instrumente financiare derivate, cum ar fi swap de rată de dobândă prin care datoria cu rată variabilă să fie preschimbată în datorie cu dobândă fixă sau swap de curs, potrivit Strategiei de administrare a datoriei publice.
Finanțele vor trece astfel la folosirea instrumentelor financiare derivate, în condițiile în care se minimizează riscul. Acestea se pot folosi pentru reducerea riscului valutar sau de dobândă, ambele existente în portofoliul datoriei Finanțelor.
2. Dezvoltarea pieței titlurilor de stat – este un process continuu și de durată care contribuie la creșterea lichidității, eficienței și transparenței pieței titlurilor de stat. Strategia de finanțare a deficitului bugetar în perioada 2011-2013 din surse interne în proporție de 50% se va desfășura pe emisiuni de titluri de stat; aceasta acordă o deosebită atenție pieței interne ca sursă de finanțare, prezintă avantajul reducerii riscului valutar, dar și a reducerii numărului de operațiuni aferente datoriei publice guvernamentale. Obiectivul de dezvoltare a pieței titlurilor de stat ține cont și de faptul că pentru acoperirea nevoilor de plasament se vor emite titluri de stat pe termen mediu și lung, contribuind astfel la diminuarea riscului de refinanțare. Pentru creșterea eficienței pieței titlurilor de stat pe termen scurt se va avea în vedere implementarea sistemului electronic de licitații de titluri de stat. În ceea ce privește asigurarea transparenței și predictibilității modului de contractare și administrare a datoriei publice guvernamentale în lei, cât și pentru evaluarea regulată a necesităților investiționale la nivelul pieței, precum și a așteptărilor referitoare la condițiile de piață, se va menține o consultare periodică cu participanții de pe piața internă.
3. Reducerea costurilor cu datoria publică guvernamentală și a riscului bugetar cauzat de acordarea de garanții de stat și subîmprumuturi – se urmărește minimizarea costurilor pe termen lung la un nivel acceptabil al riscurilor. În concordanță cu obiectivul de reducere a costurilor cu datoria publică guvernamentală se va urmări asigurarea flexibilității în alegerea piețelor accesate pentru asigurarea surselor de finanțare și a valutei în care sunt denominate în aceste instrumente de datorie atât pe piața internă cât și pe cea externă. Astfel se va realize un program care să permit maximă flexibilitate în accesarea piețelor financiare externe, în sensul valorificării tranzacțiilor pe piață. De aceea Ministerul Finanțelor Publice urmărește adoptarea unor politici de finanțare care să asigure o prezență constantă a României pe piață și să favorizeze minimizarea costurilor pe termen lung, evitând schimbări bruște de comportament nejustificate ce pot duce la perceperea unei prime de lichiditate.
Plăți de dobânzi din buget în PIB vs. Plăți de dobânzi din buget în venituri (%)
Conform graficului se presupune că în perioada 2010-2013 costul datoriei publice guvernamentale în PIB va crește atât ca valoare absolută, cât și ca pondere în PIB, în principal datorită datoriei contractate sau care urmează a fi contractată pentru finanțarea deficitelor bugetare excesive. Estimările privind costul datoriei publice guvernamentale plătit din buget în PIB indică o creștere semnificativă a acestui indicator în 2010 (1,4%) față de anul 2009 (1%), iar în perspectiva anilor 2012-2013 menținerea la un nivel relativ constant.
4. Limitarea riscurilor aferente portofoliului de datorie publică guvernamentală – se au în vedere următoarele:
1. Diminuarea riscurilor financiare:
reducerea riscului de refinanțare
reducerea riscului valutar
creducerea riscului de rată de dobândă
creșterea datoriei negociabile în totalul datoriei publice guvernamentale
distribuirea cât mai uniforma a serviciului datoriei publice guvernamentale
reducerea riscului de lichiditate
2. Diminuarea riscului de credit:
reducerea riscului bugetar cauzat de acordarea de garanții de stat și subîmprumuturi
realizarea managementului activ al lichidităților
3. Reducerea riscului operațional
În continuare consider important pentru acest studiu prezentarea instrumentelor datoriei publice. Astfel, instrumentele de datorie publică guvernamentală avute în vedere în perioada 2011-2013 sunt:
1. Emisiunile de titluri de stat pe piața internă – elaborate cu scadențe de 3,5,7 și 10 ani. Se va urmări extinderea maturității titlurilor de stat și se va analiza posibilitatea emiterii de instrumente specifice cerute de investitori, ca de exmplu lansarea unor serii de titluri de stat indexate la indicele prețurilor de consum.
2. Emisiunile de titluri de stat de pe piața externă – reprezentate în funcție de necesitățile de finanțare a deficitului bugetar și de refinantare a datoriei publice, dar și a evoluției condițiilor financiare de pe aceste piețe și cele oferite de piața internă. Finanțarea din surse externe a deficitului bugetar se va asigura preponderent din emisiuni pe piețele externe de capital, începând cu anul 2012. Datorită dezvoltării și diversificării instrumentelor de finanțare, se vor utiliza atât instrumente de datorie în euro, cât și în alte valute comparativ cu instrumentele standard în lei.
3. Împrumuturi de la instituțiile financiare internaționale – în condițiile în care lichiditatea pe piețele internaționale de capital se va îmbunătăți, emisiunile de eurobligațiuni vor constitui principala sursă de finanțare externă. În anii 2010-2011 finanțarea din surse externe a deficitului bugetar se va asigura și din pachetul financiar încheiat cu FMI, UE și BM.
C. IMPACTUL IMPLEMENTĂRII NOII STRATEGII ASUPRA DATORIEI PUBLICE GUVERNAMENTALE
LAMLSJLKLFDJFLKDJFFFDNMVCMMMMMMMMMMMMMMMXDFIESU\JLKZCSOIERUGFBDHZZKRUSECNXDZ,Z13256327381„„61/..,56ȚĂĂÎȚÂĂȚȘÎĂ.Ț/ȚȘSCHURBUL
LAMLSJLKLFDJFLKDJFFFDNMVCMMMMMMMMMMMMMMMXDFIESU\JLKZCSOIERUGFBDHZZKRUSECNXDZ,Z13256327381„„61/..,56ȚĂĂÎȚÂĂȚȘÎĂ.Ț/ȚȘSCHURBUL
LAMLSJLKLFDJFLKDJFFFDNMVCMMMMMMMMMMMMMMMXDFIESU\JLKZCSOIERUGFBDHZZKRUSECNXDZ,Z13256327381„„61/..,56ȚĂĂÎȚÂĂȚȘÎĂ.Ț/ȚȘSCHURBUL
Conform graficului de mai sus se poate observa influența unei creșteri economice sub așteptări în perioada acoperită de Strategie are un impact realativ constant asupra nivelului de îndatorare de 0,3% – 0,4% din PIB, de vreme ce influența deprecierii monedei naționale are un impact semnificativ de până la 1,9% din PIB. Influența asupra plăților de dobândă din bugetul de stat a deprecierii monedei locale față de euro si dolar cu 5% și a creșterii cu 1% a ratelor de dobândă. În cazul prognozei plăților de dobânzi din bugetul de stat în PIB se observă că în ambele cazuri impactul este relativ redus (sub 0,1% din PIB).
Dintre factorii negativi ce au influentat implementarea strategiei amintesc:
Înrăutățirea prognozei indicatorilor macroeconomici – un factor important îl reprezintă o potențială încetinire a creșterii economice la nivel global, și în special a economiei principalilor parteneri exteri ai României, conformat cu o reducere a intrărilor de capital. Evoluția economiei mondiale și europene în special a fost cauza pentru care ritmul de redresare a economiei naționale s-a situat sub așteptări, ținând cont și de menținerea la un nivel scăzut al consumului și un ritm modest al procesului de reluare a creditării în perioada 2011-2013. La creșterea peste așteptări a costului finanțării în perioada de analiză ar putea contribui un factor denumit fluctuația parității euro față de celelalte valute împreună cu creșterea ratelor dobânzilor de referință.
Consolidarea fiscală diminuată ca urmare a creșterii economice sub așteptări – o urmare a creșterii economice sub așteptări este cea a încasărilor de venituri bugetare sub prognoza luată în calcul la stabilirea deficitului bugetar, astfel rezultând creșterea țintelor de deficit bugetar dacă nu se iau măsuri de consolidare fiscală suplimentare. Implementarea reformelor structurale conform graficului stabilit cu FMI, UE și BM reprezină un factor important în realizarea consolidării fiscale pe termen mediu.
LAMLSJLKLFDJFLKDJFFFDNMVCMMMMMMMMMMMMMMMXDFIESU\JLKZCSOIERUGFBDHZZKRUSECNXDZ,Z13256327381„„61/..,56ȚĂĂÎȚÂĂȚȘÎĂ.Ț/ȚȘSCHURBUL
CONCLUZII
Am abordat și analizat tema formării și implicațiile datoriei publice deoarece reprezintă un domeniu de real interes pentru țările ce se confruntă cu această problemă. În ultimele două decenii țările debitoare cât și țările creditoare au sporit implicarea în căutarea unor soluții alternative în vederea rezolvării problemelor cauzate de creșterea datoriei publice, mai ales de creșterea datoriei publice externe.
Problemele legate de contractarea și gestionarea datoriei publice sunt de obicei legate de politica internă a fiecarui stat cu toate că instituțiile financiare internaționale stabilesc criteriile în ceea ce privește gestionarea datoriei publice. Astfel fiecare țară, în funcție de necesitățile sale de moment dar mai ales de cele pe termen mediu și lung, ar trebui să își stabilească propria politică privind această temă de interes major.
În ceea ce privește problema gestionarii datoriei publice, fiecare țară în parte trebuie privească această temă punand în prim plan interesul țării. Trebuie să țină cont și de situația economică internă și internațională, de evoluția pieței mondiale și de situațiile cu care s-au confruntat țările cu probleme în contractarea și gestionarea datoriei publice. De aceea măsurile luate în fiecare țară în parte trebuie luate în masura în care să se evite situațiile de pe plan internațional deja existente și deficitare cu care s-au confruntat alte state.
Specialiștii în problema gestionarii datoriei publice ar trebui să utilizeze instrumentele datoriei publice ținând cont de condițiile economice concrete de pe piață, de piața titlurilor publice și de utlizarea cu precădere a instrumentelor cunoscute de către populație.
Transparența în domeniul creditului public este o caracteristică de interes ridicat pentru țările care doresc reușita în plasarea tilurilor de stat pe piață cu scopul de a atrage fonduri pentru finanțarea economiei. Astfel caracteristicile, mai ales avantajele titlurilor de stat trebuie cunoscute bine de populație pentru ca aceasta să înceapă să le achiziționeze. De altfel și publicarea constantă a informațiilor de interes general în ceea ce privește gestionarea datoriei publice, strucura, moneda, rata dobânzii crește încrederea populației în instituțiile statului.
Dimensiunea datoriei publice și gradul său de indatorare trebuie urmărite atent de către instituția responsabilă cu gestionarea datoriei publice întrucât trebuie cunoscute la orice moment riscurile pe care le implică toate acestea și luarea măsurilor în consecință. De asemenea reducerea costurilor de gestionare a riscurilor generate de datoria publică trebuie să fie mereu în atenția și atribuțiile gestionarilor acesteia.
Statul trebuie să fie interesat de emiterea de titluri de stat pe termen lung pentru că se reduce costul de gestionare și administrare al datoriei publice. Această masură poate fi luată în contextul unei rate scazute a dobânzii sau când sunt estimări de creștere a acesteia evitându-se utilizarea împrumuturilor cu rate ridicate ale dobânzii.
Tratamentul echitabil aplicat față de toate categoriile de investitori de către stat constituie un un avantaj pentru țările care au ca scop atragerea economiilor populației. Se atrage un spectru mai larg de investitori prin stabilirea acelorași avantaje pentru același tip de instrument pentru investitorii persoană fizică sau juridică. În cazul țării noastre investitorii în titluri de stat pe termen lung sunt privilegiați deoarece beneficiază de o serie de facilități fiscale cum ar fi reducerea din venitul anual impozabil a 50% din veniturile investite în titluri de stat și scutirea de impozit pe dobandă la achiziția de titluri de stat între 1 și 5 ani.
O rată de dobândă superioară ratei dobânzii la depozitele bancare și altor instrumente de economisire de pe piața privată creste atractivitatea pentru titlurile de stat. Rata dobânzii trebuie să înregistreze un nivel real pozitiv pentru ca în timp să asigure investitorilor un avantaj neafectat de inflație.
În ceea ce privește datoria țării noastre după anii “90 nu s-au putut utiliza mai ales instrumentele datoriei publice pe termen mediu și lung. Însă se pot recurge pe viitor la obligațiunile pe termen mediu și lung având în vedere ca acestea sunt cele mai eficiente pentru contractarea împrumuturilor pe plan intern și extern deoarece scadențele ar fi mai îndelungate decât în prezent astfel statul neîmpovărându-se masiv pe termen scurt.
O țară care dorește o creștere economică trebuie să utilizeze împrumuturile făcute mai ales în destinații productive și nu pentru consum, cazul țării noastre dupa 1990. O țară care investește în consum și nu în productivitate are o creștere economică lentă.
Fiecare țară trebuie, prin politica sa economică în contractarea împrumuturilor, să reducă dependența față de exterior și să se orienteze către piața internă prin atragerea de fonduri. Aceste fonduri trebuie contractate în limita pieței interne de împrumut și au o serie de avantaje cum ar fi: sunt exprimate în monedă naționaăa evitându-se fluctuațiile cursurilor de schimb și permit staului utilizarea unor tehnici de utlizare în sensul dorit al sumei totale, iar pe de altă parte gestiunea datoriei publice ar reprezenta o problemă a politicii interne și nu ar fi nici un fel de constrângeri din exterior.
Contractarea împrumuturile interne sau externe trebuie să vizeze mai ales încurajarea creșterii economice. Prin acele investiții productive care ar avantaja orice țară în curs de dezvoltare se numară sumele utilizate pentru cearea de valoare adaugată în viitor, respectiv investiții în infrastructură, construcția de locuințe, tehnologie, educație sănătate, utilități publice etc. Orice țară care investește în formarea și dezvoltarea resurselor umane își asigură dezvoltarea și creșterea economică pe termen lung.
O strategie pe termen lung prin care să fie folosite cât mai eficient resursele financiare de care dispune sau pe care le accesează prin intermediul recurgerii la împrumuturi ar trebui adoptată și folositoare pentru țara noastră. Aceasta este legată de aducerea economiei la un stagiu corespunzător asigurării nivelului de trai, prin crearea nivelului de resurse necesar acoperirii într-o măsură satisfăcatoare a animitor poziții din economie, care să ne asigure apropierea de standardele Uniunii Europene.
Economia țării noastre în ultimii 16 ani s-a confruntat cu o serie de probleme legate de producția națională care a fost insuficientă în comparație cu nevoile societății, ceea ce a dus la inflație, creșterea importurilor datorită ofertei insuficiente de pe piața internă. Alte probleme au fost nivelul dezechilibrat și neconcurențial de pe piața muncii sau dezvoltarea unei economii subterane dăunătoare pentru stat.
Privind problematica datoriei publice de la nivel internațional se poate conchide mai ales în ceea ce privește țările în curs de dezvoltare faptul că acestea nu ar putea să-și continue dezvoltarea economică fără ajutorul oferit de instituțiile financiare internaționale dar și de țările dezvoltate chiar dacă această masură are multiple dezavantaje, prezentate mai sus, dar fiind o soluție de importanță capitală la care nu se poate renunța.
MMMMMMMMMMMMMMMXDFIESU\ „„61/..,5ĂĂÎȚÂĂȚȘÎĂ.Ț/ȚȘSCHURBUL
CHIME
LAMLSJLKLFDJFLKDJFFFDNMVCMMMMMMMMMMMMMMMXDFIESU\JLKZCSOIERUGFBDHZZKRUSECNXDZ,Z13256327381„„66ȚĂĂÎȚÂĂȚȘÎĂ.Ț/ȚȘSCHU
BIBLIOGRAFIE
Gheorghe Filip, Finanțe publice, Editura Junimea, 2002
Magdalena Călin, Datoria publică, Editura Didactică și Pedagogică, 2006
Tatiana Moșteanu-coordonator, Finanțe publice, Editura Universitară, 2005
Iulian Văcărel, Florin Georgescu, Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, 2006
Gheorghe Filip, Finanțe publice, Editura Junimea, 2002
Gheoghe Manolescu, Buget: abordare economică și financiară, Editura Economică, 1997
Iulian Văcărel coord. ,,Finanțe publice’’, E.D.P., București, 2002
Eric Toussaint, Les crises de la dette exterieure de l’Amerique latine au XIX siecle et dans la premiere moitie du XX, Contribution ecrite au seminaire international, Bruxelles, mai 2003
Legea privind datoria publică nr. 91 din 1993, publicată in Monitorul Oficial nr.3 din 10 ianuarie 1994
Legea privind valorile mobiliare și bursele de valori nr. 52 din 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 210 din 8 noiembrie 1994
Legea datoriei publice nr. 81 din 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 215 din 17 mai 1999
Legea datoriei publice nr. 313 din 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 172 din 29 iunie 2004
Legea finanțelor publice nr. 500 din 2002, publicată in Monitorul Oficial nr. 597 din 13 septembrie 2002
Legea administrației publice locale nr215 din 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001
Legea datoriei publice nr.313/2004
Banque Mondiale, Financement du Developpement dans le monde, 2002
RAPOARTE SI DATE STATISTICE PRIVIND DATORIA PUBLICA
http://www.mfinante.ro/
www.mfinante.ro
www.zf.ro
www.sfin.ro
www.juridice.ro
LAMLSJLKLFDJFLKDJFFFDNMVCMMMMMMMMMMMMMMMXDFIESU\JLKZCSOIERUGFBDHZZKRUSECNXDZ,Z13256327381„„66ȚĂĂÎȚÂĂȚȘÎĂ.Ț/ȚȘSCHU
BIBLIOGRAFIE
Gheorghe Filip, Finanțe publice, Editura Junimea, 2002
Magdalena Călin, Datoria publică, Editura Didactică și Pedagogică, 2006
Tatiana Moșteanu-coordonator, Finanțe publice, Editura Universitară, 2005
Iulian Văcărel, Florin Georgescu, Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, 2006
Gheorghe Filip, Finanțe publice, Editura Junimea, 2002
Gheoghe Manolescu, Buget: abordare economică și financiară, Editura Economică, 1997
Iulian Văcărel coord. ,,Finanțe publice’’, E.D.P., București, 2002
Eric Toussaint, Les crises de la dette exterieure de l’Amerique latine au XIX siecle et dans la premiere moitie du XX, Contribution ecrite au seminaire international, Bruxelles, mai 2003
Legea privind datoria publică nr. 91 din 1993, publicată in Monitorul Oficial nr.3 din 10 ianuarie 1994
Legea privind valorile mobiliare și bursele de valori nr. 52 din 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 210 din 8 noiembrie 1994
Legea datoriei publice nr. 81 din 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 215 din 17 mai 1999
Legea datoriei publice nr. 313 din 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 172 din 29 iunie 2004
Legea finanțelor publice nr. 500 din 2002, publicată in Monitorul Oficial nr. 597 din 13 septembrie 2002
Legea administrației publice locale nr215 din 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001
Legea datoriei publice nr.313/2004
Banque Mondiale, Financement du Developpement dans le monde, 2002
RAPOARTE SI DATE STATISTICE PRIVIND DATORIA PUBLICA
http://www.mfinante.ro/
www.mfinante.ro
www.zf.ro
www.sfin.ro
www.juridice.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Obiective Strategice Romania (ID: 107471)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.