Obedienta.anomia,devianta Si Reactia Sociala

CUPRINS

Capitolul I. Considerații generale ale influentei sociale

1.1.Definiția conceptului de obediența

1.2. Paradigme experimentale.

Capitolul II. Anomia, devianta și rectanta socială

2.1. Anomia și devianta

2.2. Rectanta socială

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE ALE INFLUENTEI SOCIALE

Psihologia socială folosește ca studiu metoda științifică pentru a arata comportamentul social. Știința presupune formularea de predicții pe baza cunoașteriilor anterioare și a observațiilor întîmplătoare ori coerente. Ipotezele sunt propozitii enunțată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite legături între fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce și sunt formulate în așa fel încît pot fi testate. Ca un exemplu elocvent, se poate emite prezumția că balerinele au o performanță mai bună în fața unui public decît atunci cînd se află singure și au o evoluție superioară în fața acestuia, tragînd concluzia că aceasta se întîmplă numai pentru dansurile care au fost îndelung exersate.

Sir Karl Raimund Popper (filozof englez de origine austriacă) a susținut ideea unei societăți deschise (Open society), arătând prin aceasta faptul că testele obținute din încercarile de a interpreta unele date experimentale, pe baza unor cazuri antecedente, pot falsifica ipoteza obligându-l pe cercetător să o respingă, să o revizuiască sau să o testeze într-un alt mod, dar aducându-l în situația de a nu o putea proba. Dacă o ipoteză primește suport empiric, încrederea cercetătorului în acuratețea ei crește, și el poate genera alte ipoteze de detaliu.

Ca știință, psihologia socială are la dispoziție o mare varietate de metode pentru efectuarea aceste teste. În acest caz se pot distinge două tipuri de metode disticte, fiecare în parte cu avantajele și dezavantajele ei respectiv, metodele experimentale și cele nonexperimentale. Alegerea celei mai potrivite metode este determinată de o serie de factori, printre care putrem identifica natura ipotezei, resursele disponibile (timp, bani, participanți), restricțiile etice, ș.a. Validitatea unei ipoteze este mai aproape de adevar dacă ea a fost confirmată în mai multe randuri de echipe diferite de cercetare, utilizînd metode experimentale variate. Pluralismul metodologic este, de altminteri, o caracteristică a psihologiei sociale actuale.

Durata pe o periada extinsa a unor regimuri totalitare asa cum au fost in Rusia Sovietică si România comunista, precum cel prezent in zilele nostre din Coreea de Nord, ne fac sa ne punem intrebarea cum a fost si este posibil ca timp de zeci de ani uo intreaga natiune să accepte în continuu nedreptatea fără a se revolte și fără a încerca să schimbe ceva. Cu toate că oamenilor le este clar că țara lor este guvernată abuziv, schimbarea apare foarte greu și este de multe ori impusă din afară. O explicație pentru lipsa de reacție a populației (din toate timpurile și din toate locurile, nu numai din România) poate fi încercată apelînd la noțiunea ce poartă în psihologie numele de obediență.

Definiția conceptului de obediența

Obedința din punct de vedere etimologic are originea în cuvântul latinesc obediens, respectiv cuvântul italienesc obbediente.

Aceasta fiind o forma particulară a conformismului, fenomenul obedienței este definit prin reactia de supunere a individului la presiunea directă și explicită exercitata de o autoritate, nefiind important numărul celor care exercită influneța ci statutul acestora. Obediența apare insotita de un sentiment de neputinta, de incapacitate de refuz a solicitarii cuiva cu autoritate și poate fi interpretata si ca teama de a fi supus chiar individul acestor consecinte neplacute, ducandu-ne mai departe cu gandul la instinctul de supravietuire. Nu se face insa distinctie intre posibile multiple nivele ale acestei trasaturi umane, chiar daca este evident un interval relativ de timp de la primirea solicitarilor din partea celuilalt, pana la indeplinirea acestora. In situatia in care individul este nemultumit de solicitarea care i s-a adresat, cu atat mai mult cu cat este sub forma unei constrangeri de rol, și afiseaza ezitare sau tendinta de a refuza, si totusi o indeplineste in cele din urma, el este descris tot ca obedient, la fel ca si cel care indeplineste sarcina fara a comenta.

Omul, prin natura sa, este obedient si susceptibil de a face cele mai bizare lucruri daca se afla in contextul potrivit. O societate stabila este construita pe ierarhii, in care unii oameni au autoritate asupra altora. Relatii de putere sunt stabilite la toate nivelurile, acasa, la serviciu ori la restaurant. Parintii exercita putere asupra copiilor, profesorii asupra elevilor, generalii asupra militarilor din subordine samd. Unii exercita puterea, altii se supun.

Problema constă în faptul că prin simpla prezență a însemnelor unei autorității cum ar fi titlurile, uniformele, insignele sau doar o imagine de figură importantă, chiar și în lipsa unei însemnatatea de funcții oficiale, oameni deveni simpli și umili servitori.

Obediența față de autoritate este o problemă socială foarte importantă, încât psihosociologii continuă și in ziua de azi analiza și evaluarea implicatiilor in viata de zi cu zi.. Cercetarile lui Stanley Milgram în ceea ce priveste obedienta distructivă au dus la concluzia că acesta este un fenomen social coercitiv, provocat de modalitatea docilă prin care oamenii se comportă față de autoritate atat in ziua de azi, ca și pe vremea lui Milgram.

Influenta sociala poate duce la rebeliune, asa cum poate influenta obedienta față de autoritate. Analizand conformarea, s-a demostrat că prin simpla prezență a unui aliat în fața unei majorități, dă individului curajul de a avea opini diferite fara de cel al majoritatii. Acest lucru este posibil sa fie similar și în cazul obedienței. În mod evident, simpla însumare numerică este o sursă de forță care poate fi îndreptată fie avand scopuri distructive, fie spre scopuri constructive. Ca sa poata opune rezistenta unor ordine care li se par inacceptabile, oamenilor le este indus acel impuls de curaj prin prezenta și incurajarea celorlati.

Influența socială se exercită începând cu presiunea implicită a normelor grupului, continuând cu diferitele capcane ale cererilor directe până la ordinele categorice ale autorității.  În fiecare caz, oamenii aleg să răspundă prin conformare sau prin independență, prin asentiment sau asertivitate, prin obediență sau nesupunere.

Psihologul american Bibb Latané, a eleborat în anul 1981 supoziția ca exista o legatura între diferitele procese care ii fac pe oameni mai mult sau mai putin vulnerabili fata de influenta sociala. Mai exact, Latané a formulat teoria impactului social, prin care se sustine ca orice fel de influenta sociala, respectiv impactul global al celorlalti asupra unei persoane anume, depinde de forta, apropierea si numarul celorlalti. In viziunea lui Latané, fortele sociale actioneaza asupra indivizilor in acelasi mod in care fortele fizice actioneaza asupra obiectelor.

Puterea unei surse de influenta sociala este datorata de cativa factori, printre care se regasesc statusul, capacitatea si relatia ei cu individul. Cu cat sursa este mai puternica, cu atat influenta este mai accentuata. Daca majoritatea indiviziilor ii considera capabili pe uni membri ai grupului, de cele mai multe ori se lasa condusi de judecata lor. Prin asentiment, sursele isi aplifică puterea de convingere facand in asa fel ca tintele lor sa se simta obligate sa inapoieze favoarea. Pentru mentinerea obedientei la un nivel ridicat, autoritațiile de impun prin portul de uniforme si afisarea de insemne ale puterii.

Cu cat sursa este mai apropiata de tinta, cu atat impactul rezultat este mai mare iar cele mai bune exemple sunt oferite de catre cercetarile lui Stanley Milgram prin faptul ca ordinele fiind transmise de la distantă fac rata de obedienta sa fie mai mică decat atunci cand experimentatorul dă comanda in prezenta participantului. Rata de obienta are un nivel scazut atnci cand victima sufera in imediata apropiere a participantului, ea actionînd ca o contra-sursa de influenta. Avand la baza aceasta ipoteza, Latané a solicitat mai multor subiecti să identifice pana la sapte persoane importante din vietile lor si sa arate cat de departe au trait fata de acele persoane si cat de dese au fost interactiunile lor cu subiectii intervievati. In trei studii diferite, s-au aratat aceleasi corelatii, respectiv: cu cat se afla, mai apropae, din punct de vedere geografic, cu atat sursele de influenta au un impact mai mare asupra subiectilor.

Teoria face predictia ca o crestere a numarului de surse intersifica influenta lor, cel putin pana la un anumit nivel. Atunci cand Asch a sporit numarul complicilor de la unu la patru, nivelul de conformare a crescut. Dupa aceea insa, cresterea numarului de complici a avut efecte neglijabile.

Teoria impactului social demonstreaza si faptul ca oamenii opun rezistenta presiunii sociale. In opnia lui Latané, posibilitatea acestei rezistente se mareste atunci cand impactul social este orientat catre mai multe tinte puternice si indepartate. Impactul scade atunci cand este indreptat catre o personalitate puternica si aflata la distanta de sursa; si de asemenea, daca persoana tinta este insotita si incurajata de alte tinte, cu atitudini solidare. Prezenta unui aliat reduce rata de conformare, iar obedienta este mai redusa atunci cand oamenii se afla in prezenta unor semeni care se revolta.

Teoria impactului social a fost contestata, sustinuta si modelata după mai multe aspecte. Critici acestei teorii arata faptul ca aceasta nu demonstraza afirmativ procesele din acre influenta sociala ia nastere, insa teoria face posibile predictii asupra emergentei influentei sociale si determina producerea acesteia.

Ulterior Latané si-a reformulat ipoteza initială, dezvoltand ipoteza dinamica a impactului social, care se bazaeza pe ideea ca grupurile sociale nu sunt niste sisteme statice, încremenite în anumite relații neschimbate, ci sunt niste sisteme dinamice.

Studiile facute asupra unor grupuri care se sfatuiesc in mod repetat asupra anumitor subiecte, l-au determinat pe Latané sa identificat patru tendinte, respectiv: consolidarea, subgruparea, corelarea si persistenta diversitatii.

1. Prin consolidarea se intelege faptul că in timp, procentul majoritatii creste, pe cand cel al minoritati scade. Situatia tipica este aceea in care majoritatea initiala, care este de acord cu un anumit aspect, castiga incetul cu incetul inca un membru, pana cand, in cele din urma, si ultimul dizident cedeaza, fiind de acord cu majoritatea.

2. Prin subgruparea se aduce in discutie faptul că oamenii sunt mai puternic influentati de indivizii care se afla in imediata lor proximitate. In cadrul fiecarui grup se formeaza subgrupuri, ai caror membri au opinii și valori asemanatoare. Formarea acestor subgrupuri este posibilă atunci cand membrii grupului pot interactiona mai intens cu cei aflati in proximitate. Regruparea se produce cand un membru al grupului format are posibilitatea de a avea contact si cu toti alti membri, atasandu-se in acest fel acelui subgrup cu care are cele mai multe potriviri de idei și conceptii.

3. Prin corelarea se arata faptul ca in timp, diferentele de opinii ale membrilor grupului, privesc o mare pluralitate de subiecte diferite, aflate in discutie, devenind tot mai convergente, astfel incat aceste unele opinii se potrivesc. Astfel membrii majoritatii, constituite in functie de opinia fata de subiectul dezbatut, ajung sa descopere treptat ca ca isi petrec vacanta in locuri similare, că au aceleasi gusturi gastronomice, ca sustin aceleasi echipe, ca le plac aceleasi genuri de filme, ca le plac acelasi modele de autoturisme. La randul lor, membrii minoritatii descopera ca difera de majoritate prin faptul că au o opinia diferita fata de subiectul major aflat in discutie discutie, dar si in alte privinte.

4. Persistenta diversitatii se datoreaza subgruparii, astfel membrii minoritatii pastrandu-si opozitia fata de majoritate, numai daca au posibilitatea de pastra o legatura intensa intre ei, comunicand din cand in cand cu membrii majoritatii. Dar daca majoritatea este foarte numeroasa, iar membrii minoritatii sunt fizic izolati unii de altii, sansele de durabilitate a diversitatii opiniilor se reduce evident.

Cele patru tendinte au fost identificate de catre Latané si colaboratorii lui cu ocazia unui studiu asupra grupurilor si subgrupurilor dintr-o clasa de elevi.

Participantilor li s-a cerut sa raspunda unui chestionar cu raspunsuri multiple la fiecare intrebare, de doua ori. In prima faza fiecare pe cont propriu si apoi dupa ce au avut o discutie cu colegul din stanga si cu cel din dreapta.

Fenomenul de consolidare s-a produs la mai multe intrebari. La una dintre acestea, 17 dintre cei 30 de elevi au ales un raspuns incorect atunci cand au completat pentru prima oara chestionarul.

Dupa discutiile purtate intre ei, inca 5 elevi au trecut de partea majoritatii, trei dintre acestia dand initial raspunsul corect. Astfel majoritatea si-a majorat procentajul de la 57% la 73% iar prin aceasta subgruparea si-a marit puterea de convingere. Initial, 11 elevi au fost in dezacord cu ambii vecini de banca iar dupa discutii purtate intre ei, numai 5 elevi au ramas in dezacord cu ambii vecini de banca. In final, s-au format doua mari subgrupuri, de 6 si respectiv 13 elevi, care au fost de acord in toate privintele. Elevii din aceste subgrupuri au avut tendinta de a da aceleasi raspunsuri si la alte intrebari demostrand tendinta de corelare, descrisa mai sus. In contradictie cu aceste doua grupuri formate, unii dintre elevi au refuzat sa isi modifice raspunsurile initiale, chiar daca nimeni nu a mai fost de acord cu ei, rezultand si tentinta de persistenta a diversitatii.

Aceste patru modele de dinamica a influentei sociale privind grupurile au unele variatii, precum: cadenta discutiilor purtate in cadrul grupului, dispersia membrilor grupului intr-un anumit areal, reteaua de comunicatie a grupului, statusul diferitilor indivizi, dorinta grupului de a se ajunge la consens.

Grupurile au tendinta sa se inchege, prin sustinerea unor opinii diferite, pe masura ce se formeaza subgrupuri. Ne putem intreba daca presiunea majoritatii ii obliga intotdeauna pe membrii minoritari sa se conformeze. Analizand teoria dinamica a impactului social prin aceasta prisma, raspunsul este unul negativs. Mai ales in cazul grupurilor distribuite teritorial extins, minoritatile sunt protejate de influenta majoritatii atata timp cat pot forma in subgrupuri omogene.

1.2. Paradigme experimentale

După cum se stie, unele culturi promoveaza autonomia și independența, în vreme ce altele accentuează conformismul față de grup. Chiar și în interiorul aceleiași culturi, valorile se pot schimba in timp. Privite întro lumină favorabilă, conformarea, asentimentul și obediența sunt reacții pozitive și necesare. Ele promovează solidaritatea și consensul – calități care mențin coeziunea grupului, împiedicând destramarea lor. Dintr-un punct de vedere critic, lipsa de independență, asertivitate și nesupunere apar ca niște comportamente nedorite, întrucât se asociază cu lipsa de spirit, cu lașitatea și obediența distructivă, adeseori avand urmari teribile. Pentru fiecare dintre noi, ca și pentru întreaga societate, cea mai importanta problema este găsirea echilibrului balantei între diferitele aspecte ale influenței sociale.

Într-un experiment rămas faimos pana in zilele nostre din anul 1960 (așa-numitul „experiment Milgram”), Stanley Milgram de la Universitatea Yale a încercat, să evalueze obediența fata de autoritate in contast cu rezistența individului la aceasta, atunci când a se supune contravine principiilor sale morale. Experimentul a avut la baza evenimentele Holocaustului, în special procesul lui Adolf Eichmann, responsabil direct cu ucirea a milioane de oameni.

Subiecții experimentui lui Stanley Milgram, au fost persoane de sex masculin cu vârste cuprinse între 50 și 70 de ani. Profesiunile subiecților au fost din diferite domeni, respectiv de la muncitori la funcționari și de la vânzători la oameni de afaceri.

Sosind la laborator, subiectul întâlnește un bărbat corpolent de 50 de ani, cu o înfățișare de funcționar de nivel mediu (complice), care-i mărturisește că și el a venit pentru a lua parte la experiment. Amândoi sunt întâmpinați de experimentator – Milgram prefarand să observe totul din spatele pereților oglindă. Rolul experimentatorului a fost jucat de un profesor de bilogie in varsta de 31 de ani, cu o înfâțișare întrucâtva severă, îmbrăct într-un halat gri și purtând cravată, păstrând mereu o atitudine impasibilă. Experimentatorul le facea plata celor doi, spunandu-le că orice s-ar întâmpla în experiment, suma de banii le aparțin. Le explica faptul ca cercetarea are la baza influenței pedepsei asupra învățării, arătând vag spre un teanc de cărți de pe birou, la care subiectul le putea zări titluri. Pentru buna desfășurare a experimentului, unul din cei doi trebuia să joace rolul profesorului, iar ceălalt al elevului. Prin trucarea unei trageri la sorți, subiectul naiv ajungea întotdeauna să joace rolul profesorului. Elevul era așezat într-un scaun electric într-o încăpere alăturată. în timp ce i se legau electrozii sub privirile subiectului. Experimentatorul îl liniștește, spunându-i: "Deși șocurile pot fi foarte dureroase, nu vă vor provoca răni grave".

Întors în laborator împreună cu experimentaorul, "profesorul" primea instrucțiunile pentru conduita sa din timpul experimentului de învățare. I se prezenta generatorul de șocuri electrice, cu cele 30 de comutatoare. Fiecare comutator era etichtat cu un voltaj de la 15 la 450 de volți, cu o creștere de 15 volți de la un comutator la altul, de la stânga la dreapta. în afară de aceste etichete, existau alte nouă, din care primele șapte priveau grupuri de câte patru comutatoare: șoc ușor, șoc moderat, șoc puternic, șoc foarte puternic, șoc intens, șoc extrem de intens, pericol: șoc sever. Ultimele două comutatoare erau marcate fiecare cu însemnul XXX.

Elevul trebuia să învețe perechi de cuvinte. Subiectul naiv sau profesorul citea o listă de cuvinte-perechi, după care rostea primul termen al unei perechi, urmat de alte patru cuvinte. Sarcina elevului era de a stabili care din cele patru cuvinte era perechea termenului enunțat. Aflat în camera alăturată și neputând comunica verbal, elevul își transmitea răspunsul prin apăsarea unuia din cele patru butoane de pe pupitrul din fața sa. Prin acționarea acestor butoane, se aprindeau becuri corespunzătoare deasupra generatorului de curent, încât profesorul lua cunoștință de răspunsul elevului. Potrivit instrucțiunilor, la fiecare nouă greșeală a elevului, profesorul urma să aplice un șoc electric superior ca intensitate. Înainte ca ședința de învățare să înceapă, pentru a mări credibilitatea montajului experimental, subiectului naiv i se aplica un șoc electric de 45 de volți.

Astfel, subiecții nu puteau bănui că mașina din fața lor era doar o simulare a generatorului de șocuri. Să remarcăm, că subiectul este o persoană foarte ocupată: el administrează testul de cuvinte perechi, analizează răspunsurile elevului și decide dacă sunt sau nu corecte, aplică șocul electric (de fiecare dată cu 15 volți mai puternic decât precedentul), anunță într-un microfon rezultatul fiecărei încercări, răspunsul corect dacă elevul a comis o eroare, precum și intensitatea șocului electric pe care urmează să-1 administreze. Milgram însuși a admis că acest șir de acțiuni desfășurate într-un timp scurt constituie un factor relativ însemnat în determinarea comportamentului subiectului.

În privința feedbackului elevului, acesta furnizeaza aproxinmativ trei răspunsuri greșite la unul corect. În acest experiment, subiectul nu are posibilitatea să audă nici un protest al victimei, după cum nu aude răspunsurile ei. Atunci când se aplică șocul de 300 de volți, victima lovește în perete, iar subiectul aude izbitura. Zgomotul se repetă după șocul de 315 volți. După aceste incidente, elevul nu se mai face în nici un fel auzit și nu mai dă nici un răspuns. Experimentatorul cere subiectului să considere absența răspunsului drept răspuns greșit.

Reacțiile de abandon ale subiectului se pot produce la oricare intensitate a șocului, însă, cum vom vedea, în experimentul primii subiecți (cinci la număr) se opresc la școul de 300 de volți. Milgram s-a îngrijit să standardizeze intervențiile experimentatorului. Atunci când subiectul manifesta prima dată dorința de a renunța, i se spunea: "Vă rog să continuați". Replicile următoare sunau astfel: "Experimentul cere să contunuați", "Este esențial să continuați", "Nu aveți de ales, trebuie să continuați". Tonul persoanei înzestratpă cu autoritate era ferm, dar, cum ne asigură Milgram, "nu nepoliticos".

Cele patru replici reprezintă, de fapt, operaționalizarea autorității". E uluitor cum niște fi-aze atât de banale pot induce obediența. Cineva observa că ultimele două sunt absurde și că, examinate în afara contextului, ar putea părea că ruinează credibilitatea autorității. întregul montaj experimental trebuie înțeles ca un cadru optim în care poate fi studiat conflictul dintre comenzile experimentatorului de a continua și cererile victimei de a opri administrarea șocurilor.

Milgram a practicat măsuri dependente extrem de simple, aceasta constituind o caracteristică esențială a tuturor demersurilor lui empirice. în experimentele asupra obedienței, măsura dependentă principală a constituit-o intensitatea șocului la care subiectul refiiză să mai asculte de ordinele autorității. Totuși, Milgram n-a stăruit asupra diferențelor dintre, de pildă, subiecții care se opresc la 150 de volți și cei care se opresc la 420 de volți, numindu-I pe toți cei care părăsec experimentul înainte de administrarea șocului maximm "subiecți neobedienți", denumirea de "subiecți obedienți" rezervând-o pentru cei ce au aplicat absolut toate șocurile. în afara urmăririi acestei variabile, autorul a lăcut observții sistematice, notând tpoate comportament6ele neobișnuite. Evoluția fiecărui subiect a fost înregistrată pe bandă audio. S-au Scut și fotografii, numai prin peretele oglindă. Autorul a măsurat latența și durata șocurilor.

Rezultatele cele mai cunoscute ale experimentului standard privesc proporția de subiecți obedienți: 26 din 40, ceea ce reprezintă 65%. Cei 14 subiecți neobedienți și-au întrerupt participarea astfel: 5 la 300 de volți (la acest nivel, elevul lovește cu piciorul în perete), 4 la 315 volți, 2 la 330, câte unul la 345, 360 și 375. Din punctul de vedere al intensității șocurilor aplicate, media celor 40 de subiecți a fost de 375; media numărului de șocuri aplicate de șocuri adminstrate de un sjibict ar valoarea 27 (din 30, cât ar fi fost maximum posibil).

Milgram a raportat, în completarea acestor măsuri dependente, nervozitatea extremă a subiecților: "Subiecții transpirau, tremurau, se bâlbâiau, își mușcau buzele, gemeau și își înfmgeau unghiile în came […] Un semn de tesniune 1-a constituit apariția repettă a unor accese de râs nervos. Râsul părea complet deplasat […] într-unui din cazuri, accesul de râs nervos a fost atât de violent și convulsiv, încât a trebuit oprit experimentul"

Un episod cunoscut legat de acest experiment este subestimarea accentuată a ratei obedienței de către specialiștii cărora le este descris designul experimental. Milgram relatează că a contactat 14 psihologi cu diplomă de Universitatea Yale, furnizându-le detalii cu privre la situația experimentală și cerându-le să facă predicții asupra comportării a 100 de subiecți. Psihologii au dezvăluit expectanțe cu totul eronate în legătură cu felul în care ara reacțina subiecții: cei mai psimiști au apreciat că doar trei subiecți (din 100) vor aplica șocul de 450 de volți. Media acestor estimări a fost de 1,2%. Ca atare, discrepanța dintre expectanțele psihologilor și realitate a fost colosală: am cosntatat deja că rata obedienței s-a ridicat la 65%.

Ce s-a stabilit cu ocazia experimentului:

În ciuda faptului că subiectul se simțea vinovat de suferința "elevului" (existau indicii vizuale, sau chiar ajungea să îl roage pe supravegetor să înceteze), foarte mulți subiecți au ajuns cu intensitatea pe la nivelele maxime.

Un sacrificiu săvârșit justifică un alt sacrificiu similar. Dacă deja l-ai curentat la 350 de ce nu l-ai curenta la 360? Iar dacă l-ai curentat la 360 de ce nu l-ai curenta la 370? Și așa mai departe, chiar dacă "elevul" implora ca experimentul să înceteze.

Într-o situație de criză și confuzie nu este nevoie de justificări raționale pentru a face un om să reacționeze cum vrei tu. Trebuie doar să-i spui ceva gen: "este foarte important să faci ceea ce ți se spune", "este imperativ să urmezi ordinele", etc.

Conformidmul se manifestă nu doar in cuvinte ci si in actiune

influenta unei autoritati recunoscute determina obedienta

obedinta fluctueaza in functie de distanta si de raporturile dintre autoritate si individ

comportamentul individului sunt in mare parte determinate de tipul de situatie sociale cu care ste confruntat

Explicațiile avansate de Milgram s-au centrat pe noțiunea de "stare agentică". Aceasta este o stare psihologică în care individul acceptă "definițiile realității fiimizate de autoritate", se supune indicațiilor ce-i ghidează conduita, se consideră pe sine un instrument în mîinile ei.

În aceste condiții, tot ceea ce face sub îndrumarea autorității este în numele ei iar răspunderea pentru consecințele care rezulta din actiune se imputa autoriatii.

Așadar, acest "scurt-circuit al sistemului rușine-vinovăție al personalității" se datorează fenomenului de difuziune a responsabilității sau, mai degrabă, transferului responsabilității către agentul de influență. Dacă subiecților li se dau instrucțiuni care-i fac să creadă că responsabilitatea le aparține în întregime, obediența diminuează semnificativ.

O concluzie a celor prezentate mai sus arată faptul că puterea contextului poate face oamenii să asculte fără ezitare de autorități, chiar și atunci când li se cere să săvârșească cele mai oribile crime.

Experimentul Stanford (în original, în engleză Stanford Prison Experiment) a fost un experiment psihologic care a produs câteva descoperiri senzaționale în domeniul psihologiei umane. S-a descoperit o schimbare radicală a comportamentului individului în condițiile de viață dintr-un penitenciar. Experimentul a fost inițiat în anul 1971 de psihologul american Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford. Din cauza escaladării conflictelor, a fost necesar ca experimentul să fie întrerupt mult mai repede decât fusese inițial proiectat.

Au fost aleși douăzeci și patru de studenți din șaptezeci și cinci (toți de sex masculin), care își asumau rolurile atribuite aleatoriu de prizonieri și gardieni într-o închisoare simulată, situată la subsolul clădirii de psihologie „Jordan Hall” a Universității Stanford. Participanții s-au adaptat la rolurile lor dincolo de așteptările lui Zimbardo. Gardienii aplicau măsuri autoritare pentru ca, în cele din urmă, să supună prizonierii la tortură psihologică. Mulți dintre prizonieri au acceptat în mod pasiv abuzul psihologic, dar au fost ușor hărțuiți de către alți deținuți, care încercau să-i împiedice pe gardieni. Participanții au fost recrutați explicându-li-se că vor participa la o simulare de închisoare, pe o perioadă de două săptămâni. Dintre cei 75 de participanți la selecție, Zimbardo și echipa sa au selectat 24 de bărbați pe care i-au considerat cei mai stabil psihic și sănătoși. Aceștia au fost cu predominare caucazieni și de clasă socială mijlocie. Grupul a fost ales intenționat pentru a-i exclude pe cei cu probleme psihice, penale și medicale. Toți au fost de acord să participe pentru o perioadă de 7 până la 14 zile și au primit ca plată 15 dolari pe zi fiecare (echivalentul a 85 de dolari pe zi din 2012).

Acest experiment l-a afectat profund chiar și pe Zimbardo, care, în calitate de administrator a permis ca abuzul psihologic să continue. Doi dintre prizonieri au renunțat la experiment de la început, iar întregul experiment a fost oprit brusc numai după șase zile. Anumite porțiuni ale experimentului au fost filmate, iar fragmente de imagini sunt disponibile pentru public.

Cercetătorii au organizat o sesiune de orientare pentru gardieni cu o zi înainte de experiment, în care i-au îndrumat pe aceștia să nu le dăuneze fizic prizonierilor. În filmul de studiu Zimbardo poate fi văzut vorbind cu gardienii și spunându-le: „Puteți crea prizonierilor sentimente de plictiseală, un sentiment de teamă în anumită măsură; li se poate crea noțiunea că viața lor este controlată în totalitate de către noi,de către sistem, că nu vor avea nici o intimitate. Le vom lua individualitatea în diverse moduri. În general, le vom da un sentiment de neputință. În această situație noi vom avea toată puterea și ei vor fi neputincioși.”

Doisprezece dintre cei douăzeci și patru de participanți au fost repartizați în rolul de deținuți (nouă plus trei suplinitori), în timp ce ceilalți doisprezece au atribuit rolul de pază (de asemeni nouă plus trei suplinitori). Zimbardo a pus în rolul de administrator și gardian un asistent (de licență). Zimbardo a gândit experimentul cu scopul de a induce dezorientare, depersonalizare și dezindividualizarea celor participanți.

Cercetătorii au furnizat gardienilor: bastoane de lemn, îmbrăcăminte similară cu cea a paznicilor reali de închisoare (în scopul de a stabili statutul lor); cu ochelari reflectorizanți de soare (pentru a preveni contactul vizual). Deținuții purtau halate inconfortabile, nepotrivite și lanțuri în jurul gleznelor.

Gărzile au fost instruite să se adreseze prizonierilor cu numerele atribuite, care erau cusute pe uniformele lor, în loc de nume.

Prizonierii au fost arestați în casele lor și acuzați de jaf armat. Departamentul de poliție local a asistat Zimbardo cu arestările și procedurile complete a deținuților. Acestea au inclus amprentarea și fotografierea "infractorilor". Prizonierii au fost transportați la închisoarea fictivă de la secția de poliție, unde au fost percheziționați, avându-se în vedere noile lor identități.

Au fost înființate celule mici, false și introduși câte trei prizonieri în fiecare. Nu a fost nici un spațiu pentru curtea închisorii, erau izolați și aveau o sală mare vizavi de paznici și director. Închisoarea era lipsită de ceasuri și ferestre. Prizonierii au fost lăsați să rămână în celulele lor, zi și noapte, până la sfârșitul studiului. Gardienii au lucrat în echipe de câte trei, în schimburi de opt ore.

Prima zi a fost relativ lipsită de evenimente. În cea de-a a doua zi prizonierii din prima celulă au blocat ușa celulei lor cu păturile lor, au scos capacele de stocare, refuzând să iasă la instrucțiunile gardienilor. Gărzile de la alte schimburi s-au oferit voluntari să lucreze ore suplimentare, în scopul de a ajuta la înăbușirea revoltei. Au atacat ulterior deținuții cu stingătoare de incendiu, fără a fi supravegheați de personalul de cercetare. Considerând că supravegherea a nouă prizonieri cu doar trei paznici pe schimb ar fi fost prea dificilă, unul dintre paznici a sugerat să se folosească tactici psihologice pentru îi controla pe aceștia. Gărzile au creat o "celulă privilegiu", în care deținuții care nu au fost implicați în revoltă să fie tratați cu recompense speciale: cum ar fi mese de calitate superioară. Deținuții "privilegiați" au ales să nu mănânce masa, în scopul de a rămâne solidari cu amicii lor deținuți.

După numai 36 de ore, unul din deținuți a început să se comporte ca un "nebun", așa după cum a descris Zimbardo: "# 8612, apoi a început să înnebunească, să țipe, să înjure, să meargă într-o furie care părea scăpată de sub control. A durat ceva timp până când am devenit convins că el suferea cu adevărat și a trebuit să-l eliberăm."

Paznicii au forțat prizonierii să repete numerele lor alocate, în scopul de a întări ideea că acesta era noua lor identitate. Gărzile i-au hărțuit pe prizonieri cu numărătoarea și i-au pedepsit fizic dacă aceștia greșeau. Condițiile sanitare erau în declin rapid, deținuții fiind obligați să urineze și să defecheze în găleți de salubritate, pe care nu îi lăsa să le golească ca pedeapsă. Au fost eliminate saltelele, prizonierii dormind pe ciment. Unii deținuți au fost forțați să se dezbrace ca o metodă de degradare. Mulți paznici au devenit tot mai cruzi dar experimentul a continuat. Cercetătorii au raportat că aproximativ o treime dintre gardieni au prezentat tendințe sadice autentice. Majoritatea gardienilor s-au supărat pentru că experimentul a fost încheiat după doar 6 zile.

În a patra zi, unii dintre gardieni au declarat că au auzit un zvon că deținutul eliberat a avut de gând să se întoarcă la prietenii săi, să îi elibereze pe cei rămași. Zimbardo și gardienii au demontat închisoarea și s-au mutat pe un alt etaj al clădirii. Zimbardo a așteptat la subsol, în cazul în care deținutul eliberat va apărea, și a planificat să-i spună acestuia că experimentul a luat sfârșit. Prizonierul nu s-a mai întors, iar închisoarea a fost reconstruită.

Zimbardo a susținut că deținuții și-au luat în serios rolurile lor. Unii au declarat că ar accepta "eliberarea", chiar dacă aceasta ar însemna confiscarea plăților. Cererile lor de eliberare condiționată au fost toate negate. Zimbardo a argumentat că nu au avut nici un motiv de continuare a participării la experiment după ce au pierdut toate compensațiile monetare, dar, au făcut-o, pentru că ei își luau foarte în serios identitățile de prizonieri.

Prizonierul nr. 416, un nou admis, un stand-by prizonier, și-a exprimat îngrijorarea față de tratamentul a celorlalți deținuți. Gardienii au răspuns cu și mai mult abuz. Când deținutul a refuzat să mănânce cârnați, spunând că era în greva foamei, gardienii l-au limitat la "izolare", într-un dulap închis: "gardienii apoi i-au instruit pe ceilalți prizonieri să lovească cu pumnul în mod repetat în ușă în timp ce strigau la 416." Gardienii au declarat că va fi eliberat din detenție solitară doar în cazul în care toți prizonierii vor renunța la pături și vor dormi pe saltele dezvelite. Numai un singur prizonier a fost de acord.

Zimbardo a anulat experimentul mai devreme – când, Christina Maslach, o absolventă în psihologie cu care acesta se întâlnea (și mai târziu s-a căsătorit cu ea), a obiectat la condițiile de închisoare. Zimbardo a remarcat că, din mai mult de cincizeci de persoane care au observat experimentul, numai Maslach a pus la îndoială moralitatea sa. Experimentul s-a încheiat numai după șase zile.

Psihologul american a dovedit astfel că persoane sănătoase mintal, în circumstanțe deosebite pot deveni agresivi/agresive. Mediul joacă un rol esențial în comportamentul uman. Se pare că experimentul, după ani de zile, nu a avut influențe negative asupra vieții participanților. Acesta se datorează faptului că li s-a explicat că erau doar martori, participatori la un experiment. Cei selectați ar fi fost perfect sănătoși mintal iar experimentul a avut loc într-o locație sigură, astfel încât după ce subiecții au predat uniformele aceștia s-au întors la o viața normală. Cercetătorii i-au asigurat că nu trebuie să aibă sentimente de remușcare sau de rușine.

Una dintre alte concluzii a fost de asemenea că rolurile sociale pot afecta dezvoltarea personalității unui individ. După evenimentele de abuz a prizonierilor din cel de-al doilea război în Irak,Zimbardo a reamintit rezultatul experimentului care arată că împrejurările din detenție în general sunt deosebit de favorabile violenței. El a subliniat că evenimentele din închisoarea de la Abu Ghraib nu sunt de fapt din vina soldaților, ci a sistemului de încarcerare. Gardienii din lipsă de activitate inventează metode de tortură sofisticate.

CAPITOLUL II

ANOMIA, DEVIANTA ȘI RECTANTA SOCIALEA

2.1 Anomia și devianța

Anomia provine din cuvăntul franțuzesc anomie si reprezintă absența normelor sau valorilor sociale la nivelul individului ori al societății; dezordine, dezorganizare.

Viața și activitatea oamenilor sunt conduse de o serie de norme si reguli, mai mult sau mai puțin accentuate, care indică ceea ce este, moral sau imoral, drept sau nedrept, corect sau incorect, licit sau ilicit, legal sau ilegal. Aceste caracteristici stabilesc zona de permisivitate a acțiunii și comportamentul indivizilor.

Sociologul franncez E. Durkheim a afirmat faptul că devianta este o stare normala a unei societatii bazandu-se pe ipoteza ca nici un fel de putere nu poat eimpune o conformare totala a societatii la normele si valorile pe car ele are in vedere.

Devimata este cunoscuta ca o abatere comportamentala de la normele de convietuire sia valorilor sociale de baza. Acest fenomen este vazut in toate societaile, indiferent de forma de organizare

Normele, atât cele morale, cât și cele juridice, pot fi considerate a doua noastră natură, reprezentând balizele de bază ale conduitei noastre în toate situațiile sociale. La rândul lor valorile sociale ne ajută să evaluăm și să judecăm, în termenii culturii societății din care facem parte, toate aceste situații sociale. Raționalitatea comportamentului nostru este „dirijată” de toate aceste norme și valori pe care le acceptăm fără să ne mai punem întrebări asupra legitimității lor. Iar oamenii care isi pun asemenea intrebari foarte repede nimeresc in tot felul de conflicte. Făcând ceea ce fac toți membrii grupului din care facem parte obținem recunoaștere, identitate și securitate personală. Violarea normelor atrage după sine – cum bine știm – măsuri punitive și coercitive, în timp ce respectarea lor, dovedită prin comportamentul nostru, produce confort și realizarea așteptărilor personale în raport cu acțiunile celorlalți despre care știm că trebuie să se comporte la fel.

Dar aceste lucruri sunt valabile numai in viata sociala. Grav este cand oamenii incearca sa pedepseasca sa judice viata intima si privata a omului, modul de gandire, de exprimare, tendinte, placeri, mod de viată.

Devianța trebuie vazută ca un fapt social dat, omniprezent, având atât un rol
benefic, cât și unul perturbator în raport cu funcționarea societații. Afirmarea normalității devianței nu implică nici o judecată de valoare, ci are în vedere doar semnificația statistică a conceptului.

Comportamentul deviant apare ca un produs inevitabil al interacțiunilor dintre indivizi și se caracterizează prin relativitate, universalitate și normalitate statistică, îndeplinind o serie de funcții și generând disfuncții sociale în fiecare comunitate uman

După W.J.H. Sprott, devianța include ansamblul „comportamentelor care violează așteptările instituționalizate, adică acele așteptări care sunt împărtășite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social”.

După G.A. Theodorson și A.G. Theodorson, devianța este un fenomen obișnuit în viața oricărei ființe umane și este definită, întotdeauna, din punct de vedere al unei structuri normative particulare. Reprezentând o proprietate a grupului, dar și un punct de referință pentru diferite situații sociale, normele indică ceea ce este drept sau nedrept, corect sau greșit, cinstit sau necinstit, stabilind, deci, zona da permisivitate a acțiunii și comportamentului. Acționând ca instrumente de control social, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ își poate modifica comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Ele reprezintă nu atât un punct sau o linie, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise și limite de variație, deoarece orice societate acceptă în cadrul ei, comportamente „variante”, noi sau cel puțin diferite de cele definite în mod instituțional. Când însă individul manifestă un comportament care nu se încadrează în limite instituțional și socialmente acceptabile este calificat drept deviant.

Pentru a oferi o idee concretă asupra semnificației devianței vom începe cu o primă clasificare ce cuprinde șapte categorii: infracțiunile și delictele, consumul de droguri, transgresiunile sexuale, Devianțele religioase: vrăjitorie, erezie, sectarism religios, Bolile mentale, Handicapurile fizice / relațiile tensionate care pot apare între persoanele normale și cele surde, nevăzătoare, obeze, handicapate.

Observăm că devianța cuprinde o arie extinsă de manifestări și situații comportamentale și ne întrebăm dacă este oportun să fie incluse în devianță lucruri atât de diferite cum sunt omuciderea și surditatea. Pe baza unor studii ale lui Robert King Merton (1971) și Montanino și Sagarin (1977) , sociologul francez Maurice Cousson subliniază că în universul devianței există o gradație de la perfect voluntar la involuntar și evidențiază patru categorii de devianți:

Devianții subculturali – sunt o categorie de indivizi care pun deschis în discuție legitimitatea normelor pe care le violează. Ei se străduiesc să promoveze norme și valori substituente și militează în acest sens. În această categorie se înscriu nonconformiștii, minoritățile active, teroriștii, disidenții și membrii sectelor religioase. Această categorie de devianți își asumă devianța și îi revendică legitimitatea. Tot aici pe langa teroristi putem incadra cu usurinta si revolutionarii. Stim bine evenimentele nu atat de indepartate despre revolutionari si teroristi.

Transgresorii – sunt devianți care violează deliberat o normă a cărei legitimitate o recunosc. Ei nu acționează din principiu ci din interes, din oportunism sau se lasă pradă pasiunii. Transgresorii sunt cea mai numeroasă categorie de delincvenți. Acestea se intalnesc cel mai mult acolo unde exista mecanisme si parghii capabile sa satisfaca unanumit interes.

Cu alte cuvinte in orice structura a puterii de stat, transgresorii isi fac aparitia, pentru ca si interesele aici sunt mult mai mari. Indivizii cu tulburări de comportament – această categorie de devianți se situează într-o zonă intermediară, unde este dificil să separăm latura de compulsiune de latura de determinare.

Astfel alcoolicii și toxicomanii acționează, cel puțin în primele faze ale evoluției lor, în mod voluntar, dar dacă se instalează dependența ei încetează a mai fi complet liberi. Tot în această categorie se mai includ tulburările mentale cum ar fi nevroza, sociopatiile, tulburările de caracter unde este de asemenea dificil să separăm latura voluntară de cea involuntară.

Handicapații – pot fi surzi, orbi, paraplegici, bolnavi mintal ale căror tulburări rezultă dintr-o leziune organică. În cazul acestora părăsim domeniul acțiunii voluntare. Dar nu trebuie sa uitam ca aici sunt oameni care desi nu au nici un handicap, prefera sa simuleze careva dintre acestea, pentru anumite interese. Acestea nu parasesc spatiul voluntar.

Emile Durkheim considera că fenomenul de devianță are un caracter universal, „întrucât nu poate exista societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puțin de la tipul colectiv; este inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care prezintă un caracter criminal”. Fiind deci în relație cu „condițiile fundamentale ale oricărei vieți sociale” , devianța reprezintă un fenomen normal, în cadrul evoluției societății, a moralei și a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca „o ființă nesociabilă, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societății, ci el este un agent regulator al vieții sociale”. Cu cat dictatura normelor, legilor este mai mare cu atat devianta va creste. Deviantii indica faptul ca ceva este greu de suportat si ca acel ceva impedica omul de a trai, gandi si actiona liber, toate acestea in viziune fiecaruia.

Astfel noțiunea de devianță este implicată în însăși ideea de societate, explicând multele disfuncții și contradicții sociale care generează acte de violare a legilor și normelor de conviețuire socială.

Perspectiva interacționistă afirmă că devianța nu este o proprietate inerentă a unor acte sau comportamente ci este conferită acestora prin definiții sociale. Astfel putem spune ca la nivel macro nu exista devianta ci doar evolutie. Societatea umana tocmai datorita deviantei continue a evoluat pana aici. Potrivit acestei optici, societatea sau o parte semnificativă a ei, este cea care decide dacă un comportament este deviant sau nu, intr-un anumit interval de timp al istoriei si evolutiei sale.

Ea este o calitate atribuită de anturaj (Erikson). În acest caz criteriul major al devianței este reacția pe care o provoacă: mustrare severă, condamnare, sarcasm, izolare, denunțare, ostracizare, tratament obligatoriu, privare de libertate, execuție. Deci din perspectiva interacționistă noțiunea de devianță nu poate fi înțeleasă în afara interacțiunii deviantului cu cei care îl judecă. Luand in consideratie faptul ca lumea se imparte in judecatori si judecati, atunci cei judecati tot timpul in ochii celor care judeca sunt niste devianti. Astfel in istoria umanitatii toti marii oameni care au facut ceva important pentru umanitate in general, descoperiri stiintifice, noi tendinte…au fost vazuti ca niste devianti, care nu se multumeau cu acele adevaruri, norme sau legi. Societatea a trimis la moarte chiar pe multi dintre acesti oameni, desi mai tarziu, operele lor au devenit incontestabile.

Atunci când un act judecat cândva ca deviant nu mai produce reacții înseamnă că a încetat să mai fie deviant. În această viziune devianța este o creație artificială pentru că este produsul unui proces de definire arbitrar, concepție promovată de criminologi ca Londreville (1986) și sociologi ai devianței ca Douglas și Walker (1982). După aceștia nici un comportament nu este intrinsec deviant, el devine astfel numai dacă ne decidem să-i aplicăm această etichetă.

Poporul, demosul, oricarei societati este in marea lui majoritate alcatuit din oameni mediocri. Acestea sunt majoritari si impun celor minoritari (oameni cu o inteligenta deosebita, cu un grad inalt de calificare, cu un grad inalt de individualitate) o anumita conduita, gandire, actiune si reactiune, cu care cei minoritari nu totdeauna pot fi deacord. Pentru acest lucru acestea foarte usor nimeresc in categoria deviantilor, desi pe de alta parte este posibil sa fie chiar un fel de motor al progresului. Majoritarii sunt judecatorii, minoritarii sunt cei judecati in diferite contexte istorice.

O altă proprietate a devianței este relativitatea. În societatea modernă și contemporană, controversele privind ceea ce este drept și nedrept, acceptabil și inacceptabil, bine și rău, adevar sau minciuna, sunt numeroase și intense, creând impresia că absolut totul este relativ. De fapt chiar totul in lumea asta este relativ, depinde doar de unde privesti anumit lucru. Dar după cum argumenta Maurice Cousson „ar însemna să uităm că există întrebări excluse din dezbatere. Ar trebui să dezincriminăm omorul, violul, furtul? Aceste întrebări nu sunt dezbătute cu seriozitate, deoarece nici o persoană cu bun simț nu se îndoiește de răspuns”.

Relativitatea devianței se exprimă prin trei lucruri diferite: un act nu poate fi izolat de reacția în care el se produce. Astfel dragostea dintre un bărbat și o femeie va părea perfect normală dacă are loc într-un dormitor și femeia consimte. Actul va fi judecat indecent dacă are loc în plină zi într-un parc public. Dacă femeia nu consimte, bărbatul riscă să fie cercetat pentru viol.

Dar chiar daca acest lucru este perfect valabil cu cele spuse in fraza de mai sus, dragostea dintre un barbat si o femeie poate fi un act de devianta majora daca mai ales cei doi fac parte din lumi social psihologice diferite, din diferite grupuri de <<Noi>>. De exemplu ea, este o tanara din cultura tiganeasca și el este un tanar roman. Din ambele tabere se vor auzi strigate de blamare, de judecata si amenintare, pentru ca fiecare dintre acestea ca și cum au tradat propria lume si a plecat într-o alta.

Un act va fi sau nu deviant în funcție de statutul sau rolul autorului său. Omorul este o crimă deosebit de gravă, dar nu și pentru soldatul aflat în război, sau aflat intr-o misiune in Romania mai ales daca esti soldat American. Nu numai statutul si rolul influentiaza acest aspect ci si pozitia sociala, posesia banilor, puterea de influenta sociala…Astfel un om pentru ca a vatamat corporal pe altul nimereste imediat in puscarie pe mult timp, daca este un simplu cetatean al oricarui stat, insa daca nu esti un simplu cetatean ci unul cu inalta pozitie sociala, pozitie strategica, poti sa impusti in cap un om si mult se va mai discuta daca ai comis o crima sau nu. Astfel de evenimente le vedem chiar pe ecranele televizate din tara noastra. Este doar o exceptie – va spune cineva. Nu este o exceptie, asa stau lucrurile in toata lumea.

Unii oameni sunt pedepsiti chiar si pentru intentia de a face ceva pe cand altii nu vor pati nimic chiar si pentru fapta comisa constient. Aici totul depinde de gradul de libertate pe care il are acel om. Cu cat calificarea cuiva, pozitia sociala, pozitia strategica in stat este mai mare cu atat gradul de libertate si toleranta a faptelor este mai mare. Cu cat specializarea este mai comuna, sau mai mica, si cu cat pozitia sociala este mai mica cu atat gradul de libertate si toleranta a actiunilor este mai mic.

Devianța depinde de contextul normativ în care apare. Astfel ceea ce este în cadrul unei culturi sau epoci este adesea tolerat în alte locuri sau în alte vremuri. De exemplu : astăzi drogurile sunt în afara legii, dar se pare că în alte timpuri au fost acceptate. Arabii au tolerat multe secole consumul de hașiș; în secolul XIX și începutul secolului XX morfina este folosită ca medicament dar și pentru efectele sale psihoactive; în Rusia, în urmă cu două secole s-au dat legi foarte aspre pentru reprimarea tabagismului, apoi a intervenit toleranța, în ultimii ani se observă o revenire a intoleranței față de țigări, mai ales în America de Nord; în trecut, biserica refuza înmormântarea creștinească a sinucigașilor, iar autoritățile civile le confiscau bunurile, astăzi se observă o creștere a toleranței față de sinucigași.

Acesta este inceputul unui sir de legi si obiceiuri despre sex culese din intreaga lume, legi si obiceiuri ciudate, stranii si trasnite. Iata cateva dintre lucrurile ciudate care se practica sau au caracter de lege in lume.

Multe tari din Orientul Mijlociu recunosc urmatoarea lege Islamica: “Dupa ce se intretin relatii sexuale cu un miel, este un pacat de moarte sa-i mananci carnea.”

In Bahrein, un doctor barbat poate in mod legal sa examineze organele genitale ale unei femei, dar ii este interzis sa le priveasca direct in timpul examinarii. El poate sa vada doar reflectarea lor intr-o oglinda.

In Liban, barbatilor li se permite prin lege sa faca sex cu animalele, dar animalele trebuie sa fie de sex feminin. Intretinerea de relatii sexuale cu un animal de sex masculin este pedepsita cu moartea.

Ritualurile vechi de circumcizie, ale tribului Bala din Zair, cereau odata ca preputul taiat al tanarului baiat, sa fie infasurat intr-o frunza de babana si sa fie pus pe un musuroi de termite ca sa fie mancat. Tatal baiatului trebuia sa stea de veghe pana cand toate resturile erau mancate; daca nu se proceda in acest fel, se considera ca baiatul ar putea deveni mai tarziu impotent.

Tinereleor fete din Lenge (Africa de Est) li se cerea sa fie dezvirginate de un penis facut dintr-un corn, aceasta fiind o parte din ceremonialul drepturilor de pubertate.
In Polinezia, adolescentii de ambele sexe sunt instruiti in tehnicile sexuale de o persoana mai in varsta si cu experienta, iar in timpul acestei perioade li se permite sa intretina relatii sexuale numeroase, inainte de a se casatori. “Case de placere” speciale sunt construite pentru a oferi tinerilor posibilitatea de a deveni sociabili si de a avea relatii sexuale.

In Cafa ( sun-vestul Etiopiei ), un barbat care este gasit vinovat de violarea unei virgine, poate fi pedepsit prin taierea capului sau a mainii.

Cea mai comuna forma de casatorie pe plan mondial este poligamia ( un sot cu doua sau mai multe sotii.). Antropologul George Murdock de la Atlas Ethnografic declara ca din 849 de societati studiate de el, 70% erau poligame. Poligamia nu mai poate fi practicata azi pe scara larga asa cum se intampla inainte, din cauza costurilor prea mari de a intretine mai mult de o sotie.

Locuitorii din Insulele Trobiriand ( Pacificul de Sud ) sunt recunoscuti a fi cei mai liberi si putini inhibati din punct de vedere sexual dintre toate societatile cunoscute. Copiilor li se permite sa ia parte la orice tip de joc sexual si sa aiba relatii sexuale chiar de la o varsta frageda. Toate aspectele legate de sex, sunt considerate naturale si atat adultii precum si copiii isi pot da frau liber dorintelor sexuale.

Vocabularul societatilor din Polinezia nu are cuvinte care sa desemneze “obscen”, “indecent” sau “necurat”. Sexul nu este niciodata considerat o sursa de rusine sau jena.
In anumite tari islamice, femeile pot fi omorate daca comit un adulter in timp ce prin traditie, barbatii primesc doar o pedeapsa usoara. In Arabia Saudita, adulterul este o ofensa capitala pedepsita prin omorarea cu pietre.

Locuitorii din Tonga ( Pacificul de Sud ) permit relatii sexuale inainte de casatorie cu permisiunea parintilor fetei si cu conditia sa nu apara o sarcina. In cazul in care sarcina apare, cuplul vinovat trebuie sa se plimbe in jurul satului de gat mai multe zile si sa stropeasca cu o licoare magica gardul care inconjoara comunitatea pentru a impiedica contaminarea populatiei.
Pe vremuri, baieti special alesi din Alaskan Koniag erau crescuti ca femei inca din copilarie si deveneau eventual sotia unui sef de trib. Un obicei similar il intalnim la triburile din Greenland, acea persoana fiind numita Achnutshik.

Homosexualitatea este o practica acceptata in zona Lacurilor Sud-Americane si Caquiteros. Casatoriile homosexuale sunt frecvente. Chiar mai mult, femeile care au nascut cinci fii au permisiunea sa creasca unul din ei ca fiind o fata.

Relativismul – adică poziția conform căreia norme și valori sunt variabile și depind de fiecare societate – este o atitudine necesară sociologului atunci când vrea să înțeleagă un grup din care nu face parte. Relativismul este inclus în bagajul său metodologic. Cercetătorul are nevoie de el pentru a evita judecarea diverselor culturi prin prisma propriului său sistem cultural. Dar de aici și până la concluzia că totul este relativ este un pas greu de făcut. Dacă acceptăm că toate ființele umane aparțin aceleiași specii nu putem să excludem posibilitatea existenței a ceva universal în atitudinile membrilor speciei față de devianță.

Termenul de devianță a fost utilizat pentru prima dată de Durkheim în legătură cu starea de „anomie”, cu criza manifestată în relația individului cu sistemul de valori ce-i nominalizează conduita.

Ulterior Talcot Parsons a consacrat acest termen din perspectiva funcționalistă. Acesta a încercat să explice comportamentele membrilor aceleiași societăți ca fiind rezultatul unui echilibru ce se stabilește între diverse sisteme normative din cadrul societății respective. Când cerințele de „rol” și „status” ale indivizilor intră în conflict cu propriile lor așteptări, indivizii vor resimți un profund sentiment de frustrare, concretizat în reacții ostile față de valorile și normele sociale. Refuzând să se mai conformeze cerințelor de rol care i-au fost încredințate, individul își va modifica comportamentul într-o direcție contrară celei prevăzute de limitele permisibile , legitimate de valorile și normele societății.

Aceste tendințe vor duce la devianță, pe care Parsons o considera o stare potențială și nu una reală, deoarece forța monostructurală a sistemului social și mijloacele sale de control social sunt capabile să absoarbă actele deviante din cadrul său. Accentuând sentimentul de frustrare manifestat ca urmare a neîndeplinirii unor așteptări în interacțiunea cu alți indivizi, Parsons acordă un suport psihologic la nivel mintal decât la un nivel social propriu-zis.
Pornind de la ideea că pentru a înțelege societatea este necesar să se înțeleagă și fenomenele de devianță care apar în cadrul ei, Robert Merton va revizui în mod critic această noțiune, subliniind că orice act deviant își are sursa în societate și nu în psihicul individului, fiind dependent mai mult de insuficiențele societății decât de insuficiențele controlului social. Preluând de la Durkheim conceptul de „anomie”, Merton va evidenția legătura stabilită între devianță și anomie, considerând că orice act deviant își are cauza într-o anumită stare anomică a societății.

Anomia reprezintă deci o stare a organizării sociale lipsite de coeziuni, care favorizează devianța datorită pierderii caracterului orientativ al vechilor norme și întârzierii apariției unor norme noi. Dacă pentru o serie de autori anomia are preponderent un sens subiectiv, fiind un produs al desocializării sau marginalizării individului, pentru alți autori ea are un sens prioritar obiectiv, fiind echivalentă cu starea de „dezinstituționalizare”, cu ruperea completă a ordinii normative și cu absența complementarității proceselor de interacțiune socială – stări care generează în mod fundamental devianța.

Anomia este deci un factor generator de devianță și nu invers, fiind specifică societăților în care există două sau mai multe sisteme normative, conflictuale.

E. Durkheim a considerat crima ca fiind o parte integrantă a tuturor societăților. Deoarece crima este un act care este pedepsit, o societate scutită de crimă este absolut imposibilă. Grupul dominant într-o societate definește în mod invariabil un anumit comportament c fiind indezirabil și pedepsibil. Deci, definirea socială conferă unui act caracter criminal și nu calitatea intrinsecă a actului. Într-o societate care permite indivizilor să difere mai mult sau mai puțin față de tipul colectiv, este inevitabil ca anumite acte să nu fie antisociale. Totuși, deoarece nimic nu este bun într-o măsură nedefinită și nelimitată, oamenii trebuie să fie liberi să devieze, altfel schimbul social ar fi imposibil. Așadar, ca să existe un progres, originalitatea individuală trebuie să se exprime ea însăși, ceea ce înseamnă că originalitatea criminalului trebuie să fie afirmată. De exemplu fondatorii S.U.A. au fost considerați niște criminali în contextul Imperiului britanic.

Ocupându-se de problema suicidului Durkheim (1951) considera anomia ca fiind una din cauzele sale și aceasta este definită drept condiția în care individul simte pierderea orientării. Cel care este fără control exterior este liber de restricțiile impuse de cei ce aparțin societății și, fiind liber, este pierdut. „Acei care au numai spațiul gol deasupra lor sunt aproape inevitabil pierduți în el dacă nici o forță nu-i restrânge”. Pentru ca un individ să fie fericit sau chiar ca să existe trebuie ca nevoile ce le are să fie suficient proporționate cu mijloacele lui, ori societatea limitează mijloacele disponibile individului. Astfel oamenii au din ce in ce mai multe dorinte si nevoi, dar modalitati de realizare al acestora din ce in ce mai mici. Societatea nu pedepseste nici odata dorintele oamenilor ci numai modul lor de realizare. Modalitatile de realizare a dorintilor si placerilor fiind din ce in ce mai putine, impinge omul catre cautarea altor mijloace de realizare nu totdeauna foarte creative si legale. Astfel in urma frustrarilor dobandite omul foarte usor ajunge sa fie deviant, dar numai in acele situatii in care dorinta omului este mai mare ca intensitate decat consteintizarea sau frica de pedeapsa. Cu alte cuvinte cu cat instinctul de expluarare este mai dezvoltat si domina instinctul de conservare cu atat oamenii vor deveni mai devianti.

Unii oameni sunt gata sa moara numai sa nu le fie ingradita libertatea de exprimare, sau oricare alta libertate sau necesitate.

De asemenea, societatea stabilește scopuri potrivite pentru fiecare. Poate să existe o anumită flexibilitate dar există limite. „A urmări un scop care este prin definiție de neatins înseamnă a te condamna singur la o stare de perpetuă nefericire”. Eu nu tin minte ca societatea sa-mi fi stabilit mie personal vre-un scop, dar stiu ca mi-a ingradit o multime de posibilitati de atingere a anumitor scopuri propuse. Pe langa aceasta nu exista scopuri de neatins. Toate scopurile pe care este in stare sa si le propuna un individ sunt realizabile, cu cheltuieli de energie si timp mai mari sau mai mici, dar sunt realizabile. Omul nu isi poate imagina ceva ce nu exista in realitate fie in cea obiectiva sau cea subectiva. Din acest motiv omul nu isi poate propune scopuri irealizabile. Omul poate sa enunte un oarecare scop irealizabil pentru el, dar asta nu inseamna ca acelasi om in mod real isi va propune acel scop vre-o data. Fiecare om isi propune numai acele scopuri pe care el crede ca le poate atinge.

Sociologul american Robert King Merton, emite in anul 1957 ipoteza prin care arata legatura crimei cu anomia, avand la baza următoarele concepte:

1.societatea, în S.U.A., accentuează asupra succesului adică a avea și a consuma, în același timp, pentru anumiți indivizi blochează căile legitime pentru atingerea acestui scop. Succesul se rezumă a fi realizat de toți;

2. accesul la mijloacele legitime de achiziție este efectiv negat de mulți membri ai claselor inferioare și ai grupurilor minoritare;

3. un individ poate nega valoarea scopului și acționa în direcția distrugerii proprietății.

Anomia este rezultata prin recurgerea la mijloace ilegitime ori dedistrugere a scopului.

În totalitatea formelor particulare de devianță, delincvența are gradul cel mai ridicat de pericol, deoarece prejudiciaza cele mai importante relații și valori sociale și, totodata încalcă regulile și normele morale sau juridice care definesc comportamentele indivizilor.

Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvent este definit ca fiind un tip de conduită care încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative, edictate și aplicate de către autoritatea statal-politică. Pornind de la trasaturile comune ale acestei forme de devianță, prezenta în orice societate, se pot distinge următoarele caracteristici ale delincvenței:

a) violarea unei anumite legi care prevede acțiuni sau sancțiuni pedepsibile împotriva celor care o încalcă;

b) manifestarea unui comportament in contradicție cu codurilor morale ale grupului fie ele atat formale sau informale, implicite sau explicite;

c) săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter daunator pentru indivizi sau grupuri sociale.

Caracterul nociv și antisocial al delincvenței este specificat și în dreptul nostru penal, mai exact în Codul penal, unde în art. 15 se prevede că „ infractiunea este fapta prevazuta de legea penala, savarsita cu vinovatie, nejustificata si imputabila persoanei care a savarsit-o.”. Din această definire se poate observa că o faptă devine infracțiune numai dacă dobândește anumite trăsături și caracteristici bine definite, și anume să fie prevazuta de legea penala, să fie săvârșită cu vinovăției, sa fie și nejustificata si imputabila persoanei care a savarsit-o.

În sensul său general juridic, delincvența include acele incalcari ale normelor de conviețuire socială care afectează ordinea publică și drepturile și îndatoririle colectivității, decât relațiile particulare dintre indivizi.

2.1 Reactanța psihologică

Reactanța psihologică este acea reacție motivationala la presiunea altora, (a unor situatii sau a unor reguli) care ne limiteaza libertatea de comportament. Partea interesanta e ca ne intareste rezistenta la persuasiune: cu cat cineva ne forteaza intr-un fel, ceva se revolta in noi (numita reactanta) impotriva aceluia.

În cartea sa asupra reactanței psihologice editata in anil 1963, Jack W. Brehm prezintă o schiță a unei teorii psihologice a libertății. Conform acestei teorii, de fiecare dată cînd un comportament accesibil individului este, pentru un motiv sau altul, retras din cîmpul său de posibilități (sau amenințat să dispară), acest individ resimte o restrîngere a libertății, ceea ce trezește în el o stare de „reactanță psihologică", stare emoțională orientată către redobîndirea libertății.

Această stare va fi dedusă din diferitele comportamente rezultate: reevaluarea alegerii amenințate, exprimarea unei alegeri diferite de alegerea propusă, schimbarea de atitudine față de poziția prezentată, etc. Amploarea sau importanța acestei reactanțe psihologice variază în funcție de trei factori: importanța comportamentelor eliminate sau amenințate cu eliminarea; proporția comportamentelor eliminate sau amenințate cu eliminarea și intensitatea amenințării. Să luăm în considerare fiecare din acești trei factori.

1. Reactanță va fi cu atît mai puternică cu cît comportamentul eliminat este mai important pentru subiect. Această importanță este, pentru Brehm, în funcție de valoarea instrumentală a comportamentului, adică în funcție de capacitatea sa de a satisface o nevoie aparte în ochii subiecților. Această importanță se evaluează relativ la ansamblul comportamentelor libere într-o situație dată. Astfel, reactanță va fi o funcție directă a importanței comportamentelor eliminate față de importanța altor comportamente libere.

2. Reactanță va fi cu atît mai mare cu cît proporția comportamentelor eliminate va fi mai mare. Astfel, presupunînd un singur comportament eliminat sau amenințat să fie eliminat, importanța reacției va fi mai mare dacă acesta face parte dintr-un ansamblu de trei și nu de zece comportamente. Același raționament poate fi urmat luînd în considerare că mai multe comportamente pot fi eliminate în același timp dacă sînt legate între ele.

3. Cînd nu există decît o amenințare, reactanță va fi cu atît mai mare cu cît amenințarea este mai puternică, adică odată cu creșterea probabilității ca respectivul comportament să fie efectiv eliminat. Cînd amenințarea provine din partea unui agent uman, această presiune va fi cu atît mai mare cu cît puterea socială a agentului va fi mai mare. Gradul de reactanță va depinde și de proporția altor comportamente amenințate. In fine, pentru ca o amenințare să fie percepută de către un individ, ea nu are nevoie să îi fie adresată direct: observarea amenințării sau a eliminării efective a unui comportament la o altă persoană este de ajuns pentru a genera la un subiect sentimentul de reactanță.

Într-un experiment al lui Brehm și Mann din anul 1975, subiecții credeau că participă la un studiu asupra luării de decizii în grup într-o problemă de ecologie. Pentru întărirea sentimentului de apartenență la grup, subiecții, studenți, în grupuri de cinci sau șase începeau prin a se prezenta (gusturi, interese, etc), trebuind apoi să-și exprime preferințele pentru ceilalți membri ai grupului. în acest punct, se manipulează două condiții: subiecții primesc rezultatele fictive ale alegerilor, jumătate dintre ei crezînd că sînt foarte atractivi pentru ceilalți membri ai grupului, cealaltă jumătate crezîndu-se puțin atractivă. în plus, se manipulau două nivele de importanță a libertății de alegere : în condiția de importanță mare, subiecții credeau că vor primi 10 dolari dacă răspunsul lor era „exact", adică dacă el coincidea cu poziția unei echipe de oameni de știință. în condiția de importanță scăzută, remunerația era nesemnificativă.

În plus, subiecții erau informați că o recompensă globală de 15 dolari urma să fie împărțită între ei, grupul decizînd modul de împărțire a banilor. Procedura de grup începea în acest moment, toate comunicările fiind scrise, Subiecții răspundeau mai întîi la problema de dezbătut cu ajutorul unei scări de 30 de puncte. După relevarea răspunsurilor, li se prezenta subiecților o distribuție fictivă a răspunsurilor membrilor grupului. De fiecare dată, ceilalți membri ai grupului dăduseră, chipurile, un răspuns situat la 15 puncte distanță față de răspunsul subiectului însuși (cu o variație de 7 puncte).

În acest moment, se admiteau comunicări scrise între membri; dar, interceptate de către experimentator, ele erau înlocuite de comunicări dinainte pregătite, identice pentru toți subiecții.

Prima comunicare cerea subiectului să explice de ce făcuse o asemenea alegere.

A doua (fiecare comunicare venea de la un membru diferit) semnala diferența de opinie între subiectul naiv și grup, și argumenta opinia grupului.

A treia spunea ceva de genul: „De ce nu vă modificați opinia? Dacă o veți face, voi vota pentru ca 6 din cei 15 dolari să vă revină".

Se introducea asfel o presiune, întărită de un mesaj din partea unui membru care afirma că este de acord cu propunerea de a-i atribui 6 dolari. La capătul acestui schimb de comunicări, studiul schimbărilor de opinie se făcea în trei etape: primele două se efectuau în condiția de presiune în direcția schimbării. Subiecții răspundeau mai întîi, tot în scris, întrebărilor, indicîndu-și identitatea pentru ca grupul să poată cunoaște opinia lor. în ce privește cea de-a doua măsură, subiecții completau apoi un chestionar anonim, în care una din întrebări era aceeași cu cea din ansamblul procedurii: măsura era privată, dar grupul juca încă un rol important, de vreme ce mai avea de hotărît în privința distribuirii recompensei.

Se făceau în scris propunerile de distribuire a celor 15 dolari și se cerea apoi (a treia oară) opinia subiecților referitoare la problema discutată în grup. Răspunsul nu mai era anonim, dar nu mai era destinat grupului, ci oamenilor de știință care comandaseră cercetarea. Pe baza acestui ultim răspuns urma să se decidă atribuirea unei prime de 10 dolari pentru răspunsurile exacte. Era deci vorba de un răspuns privat, în afara presiunii grupului, de vreme ce, aparent, experimentul era terminat.

Rezultatele arată că în prezența complicelui aproape toți subiecții sînt influențați. în condiția de control în care complicele rămîne pînă la sfîrșitul experimentului, se produce un reviriment în timpul acestuia: influența diminuează foarte puternic pentru cea de-a doua jumătate din itemi. Dimpotrivă, în condiția experimentală în care complicele se retrage în timpul procedurii, influența persistă. Acest efect s-ar datora, conform autorilor, semnificației răspunsurilor în timpul interacțiunii. Comportamentul complicelui rămînînd pînă la capăt pe pozițiile sale inițiale, aceasta ar căpăta semnificația unui blocaj al negocierii, a unei voințe unilaterale de influențare. Supunerea pînă la capăt are, în acest caz, o semnificație negativă.

Dimpotrivă, cînd complicele se retrage, influența sa persistă, ceea ce îi face pe autori să afirme că absenții pot avea uneori dreptate1. în orice caz, rezultatele lui Brehm și Mann par să sugereze că o rezistență sporită în situația de influență socială, chiar dacă se manifestă mai clar în cazul unei evidențe a raportului interpersonal între țintă și sursă, nu indică în mod necesar lipsa totală de impact al sursei la un alt nivel.

Vom vedea că, invers, reactanța se poate diminua dacă există persoane-alibi care realizează comportamentul interzis subiectului.

Exemple de rectanta philogică sunt întălnite în ziua de zi cu zi dupa cum urmeaza:

efectul Romeo și Julieta : În anul 1974, Donald Dutton și Arthur Aron au demostrat teoria atribuirii în mod gresit a emoțiilor prin faptul că nu întotdeauna trairile nostre sunt sursa reală a acestora. Experimentul la care au recurs cei doi a fost unul foarte interesant. Subiecții aleși pentru experiment au fost din categoria bărbaților tineri care trebuiau să treaca peste un pod mobil, lung de aproximativ 150 metri, la anumită înălțime deasupra unui ape curgatoare. La capătul punții, se afla o tânără atrăgătoare carora le lua interviu, le mulțumea pentru participare și le dadea numărul ei de telefon pentru întrebări ulterioare. Tânăra a făcut acest lucru în două moduri diferite, astfel: o parte dintre bărbați supusi testului au fost intervievați imediat ce au încheiat traversarea, iar ceilalti după un timp ca să le permită să scape de emoțiile traversării podului. Telefoanele subiecților au fost așteptate în următoarele zile, iar dintre cei intervieavati imediat dupa traversare au sunat in proportie de 60%, iar din cealalata categorie doar 30%. Din aceste procente sa tras concluzia de catre cei doi, faptul că subiecții au confundat excitația nervoasă provocată de traversarea podului cu excitația sexuală “datorată” tinerei seducătoare. “Fenomenul Romeo și Julieta“ are la bază aceeași ipoteza, prin faptul că iubirea dintre cei doi tineri a fost atât de puternică, nu doar pentru că eroii lui Shakespeare erau frumoși, carismatici sau puri, ci pentru că idila lor era interzisă. Din diferite raiuni, cei doi erau atrsi unul catre celalalt, nu neaparat din dragoste, cat din dorința de a încălca reguli și restricții impuse de către societate. Multi se intreaba care ar fi fost finalul idilei celor doi tineri indragostiti daca societatea ar fi permis aceasta relatie, daca prin aceast permisibilitate iubirea lor sar fi diminuat sau ar fi trait fericiti toata viata lor? Adulterul este un exemplu, avand la baza dorinta de a incalca limitele impuse de catre societate, acesta fiind mereu trait cu pasiune si intensitate, pana in momentul desconpirarii lui, rezultand faptul că infiriparea unei astfel de relatii nu o reprezinta sentimentul de iubire ci dinpotriva interzicera acesteia.

marketing: “Reduceri 50% !”, “Ultimele reduceri !”, “Luati-va ultimele bilete la concert !”, “Ultimele carti”, “Ultima sansa de castig” – limitarea ofertei ma face sa ma grabesc sa cumpar, fara cateva simple intrebari: Chiar imi trebuie? Chiar sunt ultimele bilete? Le-as fi luat daca nu erau “ultimele” ?

tinerii se razvratesc impotriva parintilor și se apuca de fumat tocmai pentru că e interzis, nu doar pentru ca e cool. Mai bine zis e cool să fie interzis.

m-a interesat Rosia Montana cand am descoperit ca as putea sa o pierd

ma intereseaza natura, padurile noastre cand vad in ce stare au ajuns.

efectul de bumerang se refera la schimbarea atitudinii (neintentionata) a unui subiect dintr-un mesaj de convingere. Cu alte cuvinte, individul isi schimba propria atitudine in directia opusa comunicarii presante, persuasive a alcuiva. Il incita sa faca exact invers. O reclama prea exagerata intr-un sens, va starni oamenii in sensul opus.

BIBLIOGRAFIE

Doise, W., Deschamps, J.C și Mugny, G. (1999). Psihologie socială experimentală. Iași: Editura Polirom,

Drozda – Senkowska, E. (1999). Psihologie socială experimentală. Iași: Editura Eurocart,

Milgram, Stanley (1974), Obedience to Authority; An Experimental View

BREHM, J.W., A theory of Psychological Reactance, New York, Academic Press, 1966;

SITE-URI

http://dini.ro/2014/08/29/reactanta-baza-psihologiei-inverse/

http://gandire-rationala.blogspot.ro/2011/12/obedienta-fata-de-autoritate.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Stanford

https://sfatuire.wordpress.com/tag/reactanta-psihologica/

https://andreivocila.wordpress.com/2010/10/31/aspecte-ale-deviantei-in-mediul-militar/

https://andreivocila.wordpress.com/2010/03/18/fenomenul-deviantei-2-2/

http://www.scrigroup.com/educatie/psihologie-psihiatrie/OBEDIENTA93814.php

http://referat-referate.blogspot.com/2014/12/obedienta.html

http://loveblog4all.blogspot.com/2015/03/experimentul-stanford-1971-efectuat-de.html

https://sfatuire.wordpress.com/tag/teoria-atribuirii-eronate/

https://ro.scribd.com/doc/33220473/Terminat-Manual-An3-Sem1-Csrp

http://notimetoswear.blogspot.com/2013/08/topul-experimentelor-psihologice-care.html

https://andreivocila.wordpress.com/2010/03/11/deviante-comportamentale-ale-adolescentilor-2/

https://materiexamen.wordpress.com/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Stanford

http://www.consultanta-psihologica.com/o-istorie-a-dependentei/

http://www.studentie.ro/articole/metoda+comparatiei

https://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Milgram

http://www.infopsihologia.ro/2011/12/fenomenul-obedientei/

http://www.armyacademy.ro/biblioteca/anuare/2007/a24.pdf