Neoliberalism In Educatie

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………1

CAPITOLUL I. IDEOLOGIA POLITICA…………………………………………..2

1.1.ORIGINEA ISTORICĂ………………………………………………………………………………2

1.2.CE ESTE IDEOLOGIA………………………………………………………………………………4

1.3.AXA IDEOLOGICĂ ȘI CLIVAJUL STÂNGA-DREAPTA……………………………5

CAPITOLOL II. LIBERALISMUL ȘI EVOLUȚIA ACESTUIA ÎN TIMP….7

2.1. NATURA LIBERALISMULUI…………………………………………………………………..7

2.2 ORIGINILE LIBERALISMULUI ȘI SOCETATEA NEOLIBERALĂ……………..9

2.3 TEMELE LIBERALISMULUI……………………………………………………………………10

2.4 CE ESTE „NEO” ÎN LIBERALISM…………………………………………………………….20

CAPITOLUL III.NEOLIBERALISM ÎN EDUCAȚIE………………………32

3.1 CADRU GENERAL…………………………………………………………………………………..32

3.2 STUDIU DE CAZ:REFORMA GELMINI ÎN ITALIA…………………………………..38

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………42

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………….43

INTRODUCERE

În lucrarea de față, îmi propun pe de-o parte, să prezint transformarea ideologică pe care liberalismul a avut-o de la apariția acestuia în secolul al XVII-lea și până în prezent, expundând diferitele interpretări aduse în cadrul școlilor de gândire liberale asupra principiilor ideologiece ce îl definesc, iar pe de altă parte, să subliniez importanța și influența pe care astăzi ideologia neoliberală o are în contextul politic, economic și social, axându-mă pe schimbările resimțite în domeniul educației și pe reformele educaționale din Italia între anii 2008-2011.

Conținutul acestei lucrări se împarte în trei părți principale:

Prima parte a lucrării constituie o abordare contextuală a ceea ce înseamnă ideologia, funcțiile pe care aceasta le propune ca program politic și social, precum și încadrarea acestui set de idei pe axa ideologică politică.

A doua parte a lucrării constituie un cadru teoretic al liberalismului, unde am încercat să evidențiez complexitatea și pluralismul acestei ideologii, în funcție de interpretările ideologie a gânditorilor și a teoreticienilor liberali, în baza principiilor definitorii, dar și printr-o expunere a transformării resimțite de curentul ideologic liberal de la liberalismul clasic la liberalismul neoclasc.

A treia parte a lucrării presupune o analiză a influențelor pe care neoliberalismul îl are ca ideologie a secolului XXI, asupra sistemului educațional, în principal asupra învățământului superior pe scară globală, atât din punct de vedere economic, cât și politic și cum această influență a fost resimțită în Italia odată cu aplicarea unor reforme eduaționale sub ministra Mariastella Gelmini.

I. IDEOLOGIA POLITICĂ

1.1 ORIGINEA ISTORICĂ

Termenul „ideologie” se compune din două cuvinte grecești care înseamnă ἰδέα „idee” și λόγος care se referă la „cunoaștere” sau „cunoștințe” și a apărut pentru prima dată în scrierile gânditorului francez Claude Destutt de Tracy, la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Claude Destutt de Tracy dorea prin aceasă nouă știință a ideilor să găsească cauzele care generau ideile diferite ale oamenilor în fucție de naționalitate, cultură, origini și poziții sociale. Mai mult decât atat, Tracy a observat că în societate nu existau doar idei bune, ci și foarte multe idei eronate, cele mai multe fiind de natură religioasă și tocmai prin identificarea cauzelor ce formau aceste concepte, societatea putea evolua cu ajutorul rațiunii. Acest lucru a atras ostilitatea Bisericii Catolice și a nobilimii acelei vremi, considerând ideologia o amenințare pentru autoritățile politice, pentru religie, dar și pentru societate în ansamblu.

De-a lungul timpului, acest termen a fost subiectul de interes pentru mulți specialiști în domeniu, care au contribuit cu propiile teorii la aprofundarea acestei științe.

Gânditorul și activistul comunist german Karl Marx, aduce un sens important termenului de „ideologie” ce depășește cu mult cercurile de gândire marxiste. Acesta atribuie trei sensuri dominante ideologiei pe care le consideră negative și injuste.

În primul rând, dintr-un punct de vedere filozofic, ideologia eșuează în a aduce în perspectivă realitatea așa cum este ea, aducând în discuție curentul „idealist”. După părerea lui Marx, idealismul și principiile acestuia sunt greșite. Pentru Marx, nu înțelegerea ideilor ce ascund și formează realitatea este necesară, ci înțelegerea materialisă a forțelor economice constituie un adevăr, considerând forma idealistă ca fiind abstractă și incompletă.

În al doilea rând, din punct de vedere politic, Marx asociază ideologia cu nevoia clasei conducătoare a burgheziei de a trage avantaje economice dar și politice de pe urma clasei dominate a proletariatului. Așadar, idelologia nu constituie nimic mai mult decât o strategie a clasei dominatoare de a oprima și manipula clasa muncitoare.

În al treilea rând, nu numai viziunea burgheziei asupra lumii este relevantă. Ca realitatea să aibă sens, ideologia trebuie să se apropie de o perspectivă mai sociologică și mai puțin militantă a lumii, tocmai pentru a-i conferi un adevăr curat și complet.

Teoria Marxistă asupra ideologiei a fost preluată și dezvoltată de italianul Antonio Gramsci. Acesta considera că sistemul capitalist nu era susținut doar de puterea politică sau de un tip particular de economie, ci mai ales, prin hegemonia ideilor și teoriilor burgheze. Acesta considera că prin acest proces de hegemonie ideologica, ideile burgheze puteau deveni acceptate ca adevăr absolut de către societate. Prin urmare, soluția propusă de Gramsci era stabilirea unei hegemonii ideologie proletare, bazată pe principii, valori și teorii socialiste, care să contraste la nivel politic și intelectual „realitatea” burgheză.

Karl Mannheim nu-i atribuie ideologiei un caracter negativ și nici nu o analizează din perspectiva marxistă, considerând-o parte indisolubilă a caracterului uman. Mannheim, deși recunoaște că originile acestui termen au fost studiate foarte mult din perspectiva marxistă, consideră „ideologia” ca fiind o noțiune al cărui sens a luat naștere anterior acestui curent și s-a dezvoltat independent de atribuțiile aduse din sfera ideilor lui Marx. Așadar, acesta aduce un înțeles pozitiv ideologiei.

Sensul ideologiei, pentru Mannheim, poate fi înțeles din două perspective: „concepția particulară” și „concepția totală” a ideologiei.

1. Concepția particulară a ideologiei exprimă modul cum un grup de interese se raportează altui grup prin acțiunile și justificările aduse, menționând că aceste grupuri nu își doresc să aducă o concepție totalizatoare asupra lumii ci raspunsuri la argumentele opozanților cu privire la anumite idei. Concepția particulară are un caracter subiectiv.

2. Concepția totală a ideologiei care se referă la modul cum este înțeles un fenomen ideologic în ansamblul său, luându-se în calcul toate diferențele de percepție a grupurilor de interese, pentru a aduce un înțeles complet acelui fenomen ideologic. De aici se deduce caracterul obiectiv.

1.2 CE ESTE IDEOLOGIA?

Danic Parenteau definește ideologia politică, în forma cea mai simplă a acesteia, ca o viziune asupra lumii, dar și ca un program politic. Aceste doua dimensiuni ale ideologiei, afirmă acesta, sunt inseparabile.

Ca viziune a lumii, ideologia își propune să înțeleagă lumea careia îi dă un sens, iar în măsura în care poate fi un program politc, aceasta se transformă într-o invitație de a acționa conform acestei viziuni a lumii pe care o înglobează. Așadar, ideologia are întotdeauna un caracter normativ, adică aceasta se bazează pe judecăți de valoare și alegeri morale.

Ideologia cuprinde un set complex de idei ce sunt luate ca model de viață de către societate, dar oferă și un program de acțiune politică pentru adepții săi, îndeplinind astfel, patru funcții sociale pe care Ball și Dagger le clasifică astfel:

1. Funcția explicativă – ideologia oferă explicații cauzale ale condițiilor sociale, bazându-se pe structuri empirice, credințe și valori. O ideologie va încerca să înțeleagă și să explice cauzele anumitor înâmplări politice sau sociale dintr-o anumită perioadă.

2. Funcția evaluativă – ideologiile își arogă drepturi de a oferi standarde de evaluare a societății, dar și drepturi de decizie cu privire la ceea ce este corect și incorect în funcție de ideile ce le concep. Aceste evaluari sunt diferite în funcție de apartenența la un anumit grup ideologic, însă indiferent de poziție, toate ideologiile pot oferi standarde de judecată sau de apreciere din partea societății.

3. Funcția identitară – ideologia oferă adepților săi, posibilitatea de a se adapta în interiorul unei societăți prin înțelegerea situației, poziției, dar mai ales a identității acestora.

4. Funcția de program politic – ideologia mai are și o funcție programatică, datorită modelelor de comportament și de acțiune pe care le prescrie adepților săi.

Pentru a îndeplini aceste funcții, afirmă Ball și Dagger, ideologia trebuie să fie o ideea mai profundă asupra naturii umane și asupra a tot ceea ce ființele umane reușesc să îndeplinească. Așadar, conform acestora, fiecare ideologie deține două trasături:

1. O concepție fundamentală asupra naturii umane – adică tot ceea ce ține de caracterul uman, de instinctele acestuia, de tot ceea ce motivează oamenii sau limitele și posibilitațile ce țin de forțele umane. Aceste concepții asupra omului și a naturii acestuia, afirmă Ball și Dragger, sunt importante pentru felul cum ideologia politică îndeplinește cele patru funcții și pentru stabilirea unor limite a ceea ce se consideră a fi posibil din perspectiva politică.

2. O viziune asupra ceea ce înseamnă libertatea – ideologia își propune să amplifice și să protejeze acest drept fundamental al omului, însă ideologiile promovează libertatea în moduri diferite, tocmai datorită faptului că nu există un înțeles general valabil pentru acest termen.

În opinia profesorului Andrei Țăranu, ideologia se poate defini ca „un set de idei și credințe împărtășite de un număr oarecare de oameni, cărora le explică ce este valabil și valoros și ce nu, ce trebui emenținut și ce trebuie schimbat, generând atitudini în raport cu ceilalți membri ai grupului ideologic și cu cei care sunt resimțiți ca opozanți.”

1. 3 AXA IDEOLOGICĂ ȘI CLIVAJUL STÂNGA-DREAPTA

Principalele ideologii politice și familiile din care acestea fac parte se încadrează în două tabere bipolare și opuse denumite „stânga” și „dreapta”. Aceste tabere se referă la două seturi de idei, convingeri și atitudini politice ce se află în relații de contradicție, fiind obiectul alternativelor politice exprimate în interiorul partidelor, dar și a diversității valorice a opiniei publice.

Spectrul politic stânga dreapta este un spectru simplu și linear care are rolul de a localiza ideile și convingerile politice pornind de la două poluri opuse, sau două extreme: „stânga” și „dreapta”. Convingerile ce stau la baza acestor ideologii nu sunt statice, ci dinamice, putând oscila pe aceasta axa și putând fi încadrate ca idei de stânga, de dreapta, sau de centru.

Distincția între conceptele stânga-drepta datează din secolul al XVIII-lea, în contextul Franței pre-revoluționare, luând naștere în aceeași perioadă cu termenul „ideologia”.

În cadrul Adunării Generale din vara anului 1789 de la Paris, pentru elaborarea unei noi constituții politice a Franței, s-a observat formarea acestor tabere ideologice cunoscute astăzi sub forma de stânga-dreapta. Aristocrații, susținători ai monarhiei, erau așezați de partea dreaptă a regelui, iar radicalii, de partea stângă.

Acest instrument de clasificare al ideologiilor a adus multe critici din partea analiștilor și ai gânditorilor, fiind considerat rigid, dar și datorită tendinței sale de a reduce diferențe importante ce se aflau chiar în interiorul aceleiași tabere ideologice.

Un nou model a fost propus de Hans Eysenck în „ Nonsense in Psychology”( 1964), adăugând axei orizontale „stânga-dreapta”, o axă verticală „ autoritate-libertate” , însă chiar și după această clasificare mai amanunțită, ideologiile politice au continuat să fie considerate un set de idei mult prea complex pentru a putea fi redate în grafice schematice.

Liberalismul este considerat o ideologie care, în epoca noastră, ocupă locul central pe axa ideologică. În fucție de influențele și experiențele naționale sau sociale ce o compun, aceasta poziție poate oscila spre stânga, dacă se vorbește de liberalismul social sau progresist și spre dreapta, dacă aveam de-a face cu ideologii mai conservatoare ca neoliberalismul.

II. LIBERALISMUL ȘI EVOLUȚIA ACESTUIA ÎN TIMP

2.1 NATURA LIBERALISMULUI

Liberalismul este considerat o ideologie vastă, complexă și pluralistă, care în funcție de perioada și de contextul în care s-a manifestat, a fost subiectul unor lungi interpretări teoretice. Deși este o ideologie ce conține valori, credințe și practici comune, acestea au ajuns să fie de multe ori contradictorii sau opuse, în funcție de contextul politic și social în care au luat naștere și s-au dezvoltat.

Fiind o ideologie ce a evoluat în timp, liberalismul a cunoscut o varietate de interpretări în funcție de perioada și contextul politic în care s-a afirmat. Acestă ideologie a fost considerată o schimbare revoluționară în gândirea societății din secolul al XVII-lea.

Perioada de debut a afirmării liberale poartă numele de „ liberalism clasic” și devine o ideologie influentă în Europa începând cu secolul al XVIII-lea până în secolul al XIX-lea. Liberalismul clasic, ca ideologie, corespunde aspirațiilor clasei de mijloc emergente din secolele XVII și XIX, care și-a propus o schimbare prin înlăturarea elitelor aristocratice cu scopul creării unui nou mediu potrivit cerințelor comerțului, industriei și a diferitelor profesii liberale. Nucleul acestei ideologii a fost în principal Anglia, datorită revoluțiilor industriale și politice. Se dorea ca sistemul rigid din acea perioada,să fie înlocuită de o structura reformatoare a drepturilor civile, naturale și egale, pentru ca fiecare cetățean să aibă libertate și autonomie în toate domeniile vieții. Liberalismul clasic are un context vast, cel britanic fiind considerat mult mai „pragmatic”, datorită realității sociale din acea perioadă, căutând utilitatea în acțiunile oamenilor, iar liberalismul continental fiind mult mai „teoretic”, folosind rațiunea ca mijloc de emancipare a societății. Deși avem doua abordari ale acestei ideologii, fondul comun este același, ambele forme bazându-se pe aceleași principii.

Liberalismul clasic favorizează individualismul de tip egoist, în care persoanele sunt creaturi auto-suficiente stăpâne pe propiile abilități, într-o societate „atomistă” ale cărei caracteristici se regăsesc în trăsăturile naturii umane. Libertatea în care cred de gânditorii și teoreticienii liberali este cea negativă, adică acea limită a comportamentului individual ce se identifică cu o lipsă a constrângerilor din partea unor indivizi asupra altora . Statul pentru liberalii clasici este unul minimal, care are rolul de protejare și de menținere a ordinii în societate, iar tipul de economie dorită este cea care se auto-regulează de la sine.

În ce-a de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, liberalismul a cunoscut niște schimbări majore în ceea ce privea statul, economia și asumarea puterii. Această formă a liberalismului poartă numele de „liberalism modern” și se conturează în jurul nevoii de a revizui liberalismul clasic care nu se mai aplică realității din acea perioadă. Efectele negative ale industrializării masive au întărit convingerea că, capitalismul industrial nu este aducător de prosperitate și bogăție, ba din contră, fiind și motivul regândirii rolului statului în societate, care de această dată se dorea a fi mai prezent și activ.

În anii precedenți Primului Razboi Mondial, ideile liberale s-au mutat de la individ, la colectiv, deci a avut loc o transofrmare a principiilor de la individualismul liberal la colectivism „cvasi-socialist”.. Deși structura ideologică liberală a suferit schimbări în ceea ce privește rolul statului, a societății, dar și economia de tip „ laissez-faire”, nu s-a renunțat la individualism, ci acesta a fost integrat ca parte dintr-un colectiv.

După Primul Război mondial și datorită Marii Depresii și a crizelor sociale, liberalismul adoptă modelul colectivist și economia keynesiană. Datorită Primului Război Mondial, Europa a fost lăsată în ruină. Incapacitatea de a împiedica acest război, rata decesului, haosul din relațiile economice atât interne cât și externe, șomajul și căderea bursei de pe Wall Street, New York (1929) au dus la respingerea gândirii liberale clasice a unei piețe economice auto-reglementare și doctrina de tip „laissez-faire”, demostrând în acest fel, eșecul liberalismului clasic și a pieței libere.

După cel de-al Doilea Război Mondial,datorită lui Hayek și Societății Montpelerin, se observă o reîntoarcere la gândirea liberală clasică, însă adaptată epocii. Această formă înoită a liberalismului clasic poartă numele de neoloberalism sau liberalism neoclasic.

Neoliberalismul a luat naștere ca o critică la liberalismul social ce a caracterizat cea mai mare parte a secolului XX și a început să prindă contur mai întâi în Regatul Unit și Statele Unite ale Americii.

2.2 ORIGINILE LIBERALISMULUI ȘI SOCIETATEA LIBERALĂ

Cu privire la originile ideologiei liberale, în literatura de specialitate exista mai multe abordări și variante, însă majoritatea specialiștilor in domeniu, asociază formarea gândirii liberale în contextul istoric al statelor națiune din vestul Europei și schimbările socio-politice ale acestora, ca de exemplu Revoluțiile Industriale din Anglia, Statele Unite și Franța, Unificarea Națională a Germaniei și a Italiei, sau Războiul Civil din Marea Britanie.

Un rol important în vederea formarii ideologiei liberale, au fost războaiele religioase și trecerea de la sistemul închis al feudalismului la unul deschis ca cel capitalist.

Feudalismul, sistem ierarhic, unde puterea era moștenită și folosită in scopuri benefice monarhului sau ale aristocrației, a generat o serie de revolte menite sa eradicheze acest model rigid în favoarea unei noi ordini sociale bazată pe un sistem egalitar și liber, pe când războaiele religioase au fost cauza unei dorințe de a crește toleranța religioasă în favoarea alegerilor raționale, nu dogmatice.

Războaiele Religioase au pornit de la metoda experimentală a științei modene și de la apărarea de tip protestant a libertății de conștiință. Liberalii au fost de părere că indivizii au dreptul de a experimenta ceea ce are valoare și ceea ce nu are valoare pentru ei înșiși, ca model unic de recunoaștere a adevărului și a moralității și în acest fel punând sub semnul întrebării dogmele bisericești și doctrinele acceptate, dorind în acest sens o schimbare în ceea ce privește drepturile fiecărui individ de a avea propriile convingeri făra a comite o erezie.

Idealurile liberale izvorâte din cele două Revoluții Industriale, când Europa, în special cea occidentală, a resimțit un val puternic al schimbării, dorindu-se dezvoltarea unei piețe de tip „laissez-faire” sau neîngradite, ce avea ca obiectiv creșterea de capital industrial, dar și gandirea liberală și reformistă a acelei perioade și principiile consituționaliste europene ce plecau de la dreptul roman, teoriile conciliatoriste bazate pe drepturile și libertățile individuale, separarea puterilor statului, limitarea puterii guvernului, suveranitatea poporului, dar și dreptul la proprietate privată, deveniseră ideile liberale de bază în acea perioadă.

2.3 TEMELE LIBERALISMULUI

Din punct de vedere filozofic, liberalii și-au îndreptat atenția spre principii ca: 1) individualism; 2) egalitate, drepturi și justiție;3) libertate; 4) raționalitate; 5) toleranță; 6) economie liberă; 7) statul și democrația.

1) Individualismul – În perioada feudală, indivizii erau observați mai mult din prespectiva grupurilor sociale și a claselor de care aparțineau, neputând avea propiile interese și plăceri. Prin destrămarea feudalismului și deschiderea societății către comerț și către o lume liberă, indivizii s-au confrutat cu o gama mai largă de opțiuni și posibilități sociale.

Fiecare individ, conform gândirii liberale, este condus de propiile interese și pasiuni putând fi filtrate prin intermediul rațiunii, iar individul este singurul capabil să discearnă binele de rau. Instituțiile statului prin urmare, sunt incapabile să judece pentru indivizi deoarece aceștia sunt singurii arbitrii ai vieții pe care o trăiesc.

Individualismul a fost un concept constant în discuțiile liberale de-a lungul timpului, prin urmare, acesta a fost considerat nucleul ontologic al gândirii liberale și baza existenței morale, politice, economice și culturale. Individul ca și creator a fost interpretată diferit: pe de-o parte, putea fi datorată stării de natură, iar pe de altă parte, putea fi rezultatul moralității individului considerat „piatra de temelie” a dreptății și a moralității, prin urmare valorile erau strâns legate de indivizi în gândirea liberală. În consecință, individualismul tinde spre o formă de egalitarism, adică fiecare individ este egal în orice privință cu toți ceilalți.

Liberalii clasici vedeau invidualismul dintr-o perspectivă mai egoistă ce punea accentul pe autonomie și autosuficiență. Acestă formă de individualism fară restricții prezenta individul ca fiind lipsit de constrangeri și suveran pe corpul și acțiunile sale. Tocmai din acest motiv, pentru liberalii clasici, instituțiile statului nu ar trebui să acționeze în locul indivizilor, deoarece responsabilitatea nu poate fi de tip instituțional sau colectiv, atâta timp cât indivizii sunt singurii responsabil de faptele proprii.

Utilitaristul Jeremy Bentham susținea că „natura a plasat omenirea sub guvernarea a doi stăpâni suverani, durerea și plăcerea. Numai ei pot să ne spună ce trebuie să facem.”

John Stuart Mill în „On Liberty” considera ca fericirea individului putea fi atinsă doar într-o societate civilizată, neîngradită, în care fiecare cetățean putea experimenta viața, fară a fi constrâns de sistem. Progresul societății trebuia să plece de la fiecare individ în parte, Mill punând mare accent pe individualism, iar ca acest lucru sa avină și ca societatea să nu stagneze trebuia creat un cadru propice dezvoltării personale.

În ceea ce privește liberalismul modern, tipul de individualism dorit era unul „limitat”, dorindu-se înființarea unei societăți în care fiecare individ are șanse egale de afirmare și dezvoltare.

Herbet Spencer în „ The Man vs. The State” (1884), vorbește despre drepturile și libertățile naturale ale indivizilor. Aceste drepturi, pentru Spencer, proveneau dintr-un proces biologic de limitare mutuală și contractualism, ce erau necesare în vederea agregării sociale. Un individ putea fi liber de a face tot ceea ce dorea atâta timp cât nu îi dăuna altui individ.

2) Egalitate, drepturi și justiție – Liberalii văd ființele umane ca fiind egale din naștere, pentru aceștia fiecare individ are o valoare morală egală cu toți ceilalți, considerând egalitatea un drept natural. Principiul egalității fundamentale presupune ca indivizii să se bucure de drepturi și libertăți egale, eliminându-se din start privilegii de orice fel sau avantajele sociale.

Liberalii acceptau egalitatea de șanse, pentru aceștia fiind esențial ca toți oamenii să aibă oportunități egale de a evolua și de a crește în societate. Datorită faptului că indivizii se nasc cu abilitați și potențialuri diferite, răsplata activităților pe care aceștia le desfășoară trebuie să fie în concordanța cu munca și timpul alocat acesteia, spre deosebire de socialism de exemplu, care propăvăduia egalitatea individului ca fiind superioară unor criterii ca timpul sau munca depusă.

Acest principiu esențial pentru buna funcționare a sistemului social putea fi pus în aplicare și respectat doar prin prisma legii, sau mai bine spus, prin elaborarea unui set de norme și proceduri formale care să creeze un cadru favorabil pentru desfățurarea tututror acestor drepturi și libertăți esențiale indivizilor. Două criterii esențiale au orientat elaborarea acestor documente. Legile trebuiau să fie universale și imparțiale pentru toți indivizii, neacceptându-se excepții pentru anumite grupuri ca în cazul epocii precedente când atât nobilii cât și clerul beneficiau de avantaje în fața plebei, deci aceste norme juridice trebuiau să garanteze în cel mai mare mod posibil dreptul egal al fiecărui individ de a-și trăi viața așa cum crede de cuviință. Pentru majoritatea liberalilor, drepturile de bază a fiecărui individ sunt dreptul la propietate privată și libertate de a avea propiile credințe și convingeri.

Dreptul la proprietate, pentru liberalii clasici, era un drept innăscut, natural. Acest drept stătea la baza dezvoltării personale a indivizilor fiind considerați autonomi și nu putea fi substras acestora. Fiind un drept natural, societatea trebuia să garanteze accesul tuturor la proprietate. Toții indivizii trebuiau să aibă garantate oportunitățile de acces la proprietate, însă rezultatele fie ele pozitive sau negative, erau preocuparea strică a individului, pe când exponenții liberalismului social aveau o pozitie diferită. Aceștia susțineau că trebuia garantată o egalitate mai substanțială a propietății prin redistribuția averilor pentru toți cetățenii într-un mod egal. Tocmai această intervenție pentru redistribuirea averilor era considerată nedreptă pentru liberalii clasici, doarece intervenea în drepturile de proprietate considerate sacrosante. Explicația liberal-socială a urmat argumentând că, în primul rând, drepturile naturale nu țineau de natura umana, ci erau rezultate ale societății, congruente cu binele comun. Dacă anumiți indivizi prin deținerea de propietăți masive dobândeau putere asupra altora, care,în acest fel, nu își mai puteau realiza potențialul , atunci acea propietate nu constituia un drept autentic, deoarece se omitea binele comun prin dorințe egoiste. Așadar, libertatea autentică nu poatea fi dobîndită prin pierderea libertăților din partea altora. Un alt argument consta în caracterul propietății și cum acesta era văzut. Dacă propietatea era o condiție premergătoare libertății, atunci toții membrii trebuiau să o recunoască ca fiind o datorie comună, pentru binele tuturor, pentru a putea asigura mijloacele de libertate într-o măsură egală. În cele din urmă, propietatea trebuia distinsă între propietate de uz și propietate de putere prin obținerea de capital și profit.

Adam Smith în „ The Theory of Moral Sentiments” a acordat o importanță deosebită empatiei ca valoare morală fundamentală. Conform acestuia, empatia era constituia sursa de bază a judecății morale și a legii. Dreptatea, în opinia lui Smith, forma „pilonul principal ce susținea întregul edificiu”, afirmând că vina păcatului, dar și „terorile pedepsei bine-meritate” constituie garanția protejării celor slabi, reducerea violenței și pedepsirea celor vinovați.

Friedrich Hayek susținea ca distribuția bunăstării nu putea fi coordonată sau impusă într-o societate, deoarece productivitatea și evoluția acesteia deriva tocmai din libertatea indivizilor de a-și folosi cunoștiințele si abilitățile pentru a-și îndeplini scopurile. Distribuția necesita un plan, iar acest proces crea încă din prima clipa nedreptate deoarece se baza pe judecata arbitrara a unora asupra altora a afirmat același Hayek în „The Road to Serfdom”. Reprezentanții liberalismului social, la începutul secolului XX, considerau pozitivă o intervenție minimală din partea statului în economie, nu pentru a submina piața liberă, ci pentru a modera efectele sale negative. Aceștia erau de părere că bunurile sau averile trebuiau redistribuite de dragul egalității, a justiției și a libertății, la care toți cetățenii trebuiau să aibă acces. Aceasta nu era o mișcare către socialism, ci spre drepturi și libertăți egale.

3) Libertatea – Libertatea în opinia liberalilor este un drept natural fundamental al indivizilor. Aceasta este considerată o valoare socială dar și politică esențială pentru existența umană. Datorită acestui principiu, indivizii au posibilitatea să își urmărească propiile interese prin posibilitatea de a alege viața pe care și-o doresc.

Libertatea este o valoare indubitabilă, însă este o eroare în a crede că acest concept a unit toate interpretările liberale într-o viziune comună. Ca toate celelalte concepte, libertatea ocupa o serie largă de poziții. Distincția marcantă este aceea în a vedea libertatea ca pe ceva pozitiv sau negativ.

Liberalii clasici au avut o concepție negativă asupra libertății, pe cand noii liberali au perceput libertatea dintr-o perspectiva mult mai pozitivă, primii mergând pe concepte ca independența și neintervenție, iar noii liberali pe decizii la nivel colectiv . Libertatea așadar, pentru Isaiah Berlin , Hayek etc. este valabilă doar atunci când individul nu este constrâns din exterior, fiind unicul stăpân asupra acțiunilor sale, tocmai din acest motiv, intervenția statului nu era văzută ca fiind benefică tocmai datorită acestei idei de subminare a inițiativei individuale, pe când liberalismul social considera libertatea ca fiind un instrument prin care indivizii puteau să se realizeze, dar însemna mai ales, oportunitatea de avea acele posibilități necesare realizării indivizilor. Tocmai din acest motiv intervenția statului era necesară ca instrument de gestionare colectivă a acestor resurse.

Anumiți liberali, au identificat valoarea libertății cu chestiunea proprietății. John Locke, John Gray, dar și Hayek au argumentat că proprietatea privată devine o extensie a corpului, o extensie a capacității individului și datorită acestui aspect îi aparține. Așadar, la fel ca și drepturile corporale, dreptul la proprietate devine, în viziunea acestora, intangibil în fața statului.

Justificările pentru libertatea negativă sunt mult mai cuprinzătoare decât dreptul la propietate privată, valorizând spre exemplu principii ca respectul și toleranța din partea indivizilor în fața diversității și a individualității. De la gruparea Whig, care a dorit menținerea drepturilor civile, la exprimarea liberă și la un cult religios nețngrădit, în fața unui sistem absolutist, la dorința unei economii de tip „laissez-faire” susținută de Adam Smit.

Liberalismul social pe de altă parte, dorea o extensie a reglementării statului într-o societate tot mai atinsă de efectele industrializării, iar libertatea avea un caracter pozitiv. Libertățile individuale, din perspectiva noilor liberali, puteau fi posibile doar printr-o ordine socială , iar aceste libertăți erau strâns legate de principiul egalității de șanse, reflectată prin relația dintre stat și individ. Liberalismul social vedea în intervenția statului o acțiune necesară pentru justiția socială și egalitatea de șanse.

T.H. Green spre exemplu, a argumentat că libertatea nu poate fi înțeleasă ca o lipsă a reținerii sau a constrângerii deoarece doar prin acest fel putea fi accesibilă tuturor indivizilor. Spre deosebire de Adam Smith si a conceptului acestuia de economie si piață liberă, Green considera că însași această intervenție a statului în economie dar și asupra anumitor aspecte ale sistemului social, favoriza o distribuție egală a libertăților. Legile, după părerea acestuia, erau singurul instrument de a putea contribui la viețile tuturor cetațenilor, mai ales asupra celor lipsiți de educație, sau suprasolicitați la locul de muncă etc.

4) Raționalitate – Liberalismul este strâns legat de rațiune. Pentru liberali, omul este o ființă rațională care poate să discearnă binele de rau și mai ales este singurul capabil de a alege ceea ce este benefic și de a-și urmari propiile interese. Rațiunea pentru liberali mai înseamnă progres și evoluție, dându-le indivizilor capacitatea de a se ocupa de propiile destine , de a-i descătușa de strânsoarea trecutului unui sistem conservator spre un viitor deschis schimbărilor. Liberalismul se opune paternalismului, conform căruia indivizii au nevoie de un lider care sa-i conducă și sa-i îndrume. Aceștia recunosc potențialul individual și consideră oamenii ca fiind capabili să-și urmeze propiile interese în mod conștient.

Jean-Jacques Rousseau, adept al iluminismului, în „Émile sau despre educație” (1762) afirma „Conștiință! Conștiință! instinct divin, nemuritor și voce cerească; călăuză sigură a unei ființe ignorante și mărginite, dar inteligentă și liberă; judecător infailibil al binelui și răului, care îl faci pe om asemenea lui Dumnezeu, tu reprezinți excelența naturii sale și moralitatea acțiunilor sale; fără tine nu simt nimic din ceea ce m-ar putea ridica deasupra animalelor, decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare, cu ajutorul unui intelect lipsit de norme și al unei rațiuni lipsite de principii.” Curentul iluminismul a pus la baza afacerilor inter-umane, rațiunea. Așadar toate domeniile ca de exemplu: religia, economia, filozofia, dreptul, etc. au fost abordate prin prisma rațiunii și a abilităților cognitive ale indivizilor. O altă figură ilustră a iluminismului, Rene Descartes, considera că nimic nu trebuia acceptat ca atare, pînă sa fi fost filtrat de rațiunea individuală.

5) Toleranța – Liberalismul este o ideologie care acceptă diversitatea socială, politică și morală. Diversitatea este înradacinată în caracterul individual al omului, considerat unic și diferit. Pe de-o parte, toleranța înseamnă a avea autonomie personală și posibilitatea de a fi și de a acționa conform credințelor tale fără a fi judecat și ulterior pedepsit și fără a dauna celorlalți, iar pe de altă parte înseamnă stabilirea unor norme etice de respectare mutuală și acceptare.

Deși acest principiu este vast, cele doua teme pe care liberalii au pus mai mult accent au fost toleranța religioasă și cea politică.

Gânditorul iluminist francez Montesquieu menționează în „De l'esprit des lois” că toleranța religioasă este esențială pentru prezervarea pacii și a unității politice, însă exista totuși o limită pentru această indulgență ce se datora constituției, moralității și obiceiurilor unui popor.

Jean-Jacques Rousseau în „Contractul Social” propune instituirea unei „religii civice” pentru a înlătura conflictele produse de diferențele religioase de orice fel, iar în „Émile sau despre educație”, acesta pune accentul pe primordialitatea conștiinței individuale, precum și instaurarea unei religii non-dogmatice.

Voltaire, a declarat că dreptul unui om la libertate este mai presus de judecățile sau diferențele de opinie, tocmai de aceea, chiar dacă acesta nu ar fi fost de acord cu o oarecare afirmare, ar fi apărat dreptul la opinia personală a oricui pană la moarte.

John Stuart Mill în „On Libery”, face o analiză mai generală a acestui concept, nelimitându-se doar la problemele generate de diferențele religioase. Acesta existinde conceptul la nivelul societății, considerând că pluralismul cultural, politic și social pentru a funcționa, are nevoie cooperare și acceptare din partea tuturor indivizilor. Conform lui Mill, exercitarea puterii politice sau sociale este legitimă doar în cazul estompării prejudiciilor dintre indivizi,nu pentru a impune idei preconcepute, toleranța în fața opiniilor fie ele corecte sau greșite poate duce doar la un proces evolutiv al societății, iar deschiderea către diferitele experiențe de viață este esențială datorită originalității și individualității specifică fiecărei trairi în parte.

6) Economia liberală – Economia, pentru gânditorii liberalismului clasic, era încă un domeniu ce trebuia lăsat să se dezvolte și să funcționeze de la sine, fără a fi perturbat de o forță exterioară care sa îl reglementeze.

John Locke și-a dezvoltat teoria drepturilor naturale pe idei ca propietatea, forța de muncă precum și acumularea de capital, etc. Conform acestuia, oamenii s-au bucurat de roadele pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziție prin virtutea muncii lor, aflându-se inițial în starea de natură, adică de libertate nemărginită. Instituția guvernului a luat naștere din interesul individului de a-și păstra propietatea formată atât din bunurile materiale cât și din libertățile individuale, deci în accepțiunea acestuia, guvernul avea un unic scop, preservarea și protejarea acestor drepturi.

Adam Smith, unul dintre cei mai de renume teoreticieni ai economiei liberale, în cartea „Wealth of Nations” a vorbit despre importanța unei piețe libere și nereglementate de către stat. Acesta privea comerțul ca fiind un proces benefic, atat pentru indivizi, deoarece doar printr-o economie liberă aveau posibilitatea de a-și satisface toate interesele, dar și pentru stat, deoarece prin schimburile la nivel internațional se formau relații amicale și favorabile între state. Neintervenția statului în economie, era cunoscută sub numele de „laissez-faire”, iar acestui principiu îi este datorată, conform anumitor ganditori liberali dar și a anumitor critici, epoca de aur a economiei liberale, sau epoca „laissez-faire-ului”.

Smith a introdus conceptul de individualism economic, declarând că bunăstarea fiecărui individ depinde de productivitatea celorlalți și de aceea oamenii trebuie să aibă libertatea de a alege în ce fel să-și urmărească interesele, deoarece acesta este singurul mod prin care bunăstarea se extinde de la individ la societate.

Adam Smith susține că economia neîngrădită de tip „laissez-faire” funcționează și se auto-reglementează cu ajutorul unei „maini invizibile”. Pentru Smith, intervenția din partea guvernului în economie presupunea un grad de înțelepciune ridicat și cunoștiințe vaste și tocmai din acest motiv, o intervenție a statului în economie, ar fi daunătoare pentru bunăstarea societății. Principiile lui Smith de liberă concurență , liber schimb, bunăstare socială dobândită prin satisfacerea nevoilor individuale, guvern limitat, etc. au fost preluate și regândite de F.A. Hayek în tentativa acestuia de a reinventa liberalismul dupa o perioadă de tumult social.

Liberalismul social și-a extins aceeași temă generală și în domeniul economic. Fiecare cetățean avea drepturi de a se bucura de economie, politică și cultură într-un mod egal. Acest proces, implica bineînțeles unele masururi de intervenție din partea statului. Susținătorii acestui curent nu doreau să renunțe la economia de piață, însă criticau capitalismul. John Maynard Keynes considera că prin intervenția și supravegherea sistemului economic din partea statului, se putea reduce rata șomajului și a săraciei, pentru a elibera în acest fel, capacitățile de producție capitaliste. Intervenția statului era fundamentală. În primul rând, după părerea acestuia, sistemul capitalist nu putea asigura distribuția bogăției în mod egal, nu putea asigura ocuparea locurilor de muncă în totalitate, sau creșterea productivității și a consumului, iar în al doilea rând, implicarea statului presupunea o analiză amanunțită din interior de către experți in economie aigurând în acest fel mai multă stabilitate.

7) Satul și democrația – În opinia liberalilor, statul este singurul cadru în care indivizii iși pot exercita drepturile și libertățile, unde echilibrul social și toleranța se dezvoltă natural și unde posibilele abuzuri a unora asupra altora pot fi estompate. Fără instituția statului, fiecare individ poate fi o amenințare asupra libertății altui individ, prin urmare statul trebuia sa asigure un mediu favorabil existenței fiecărui membru, garantându-i drepturile cuvenite. Liberalii au considerat dintotdeauna că această protecție din partea statului poate fi posibilă doar cu ajutorul legilor. John Loke a afirmat în „Two Treatises of Government” că „where there is no law, there is no freedom.”

Deși importanța unui guvern este recunoscută de către liberali, aceștia nu exclud pericolul unui guven corupt, care poate folosi puterea în scopuri personale. În primul rând, pentru că deține puterea suveranității ce constituie o amenințare constantă la libertatea individuală și în al doilea rând, orice individ care deține o formă de putere, se va folosi de ea în mod natural în beneficiul acestuia și în detrimentul altora, deoarece puterea în mâinile egoiste ale indivizilor înseamnă competiție în opinia liberală. Prin urmare, liberalii susțin limitarea guvernului prin stabilirea unor constrângeri constituționale ce îmbracă forma unor norme menite să atribuie competențele, funcțiile, obligațiile etc. între diferite instituții guvernamentale.

Principalul scop al acestui concept a fost limitarea sferei de aplicare a statului cu scopul de a-l face responsabil pentru acțiunile sale și pentru a asigura că acțiunile au fost concordante cu anumite valori și principii. Constituționalismul liberal este o teroie a statului ce vizează binele public iar limitele impuse sunt formate în interiorul granițelor acestuia și în favoarea poporului. Indiferent de forma de guvernământ, monarhie constituționala ca în Marea Britanie sau Republică Constituțională ca în Statele Unite ale Americii, ca drepturile să fie respectate, statul trebuie să aibă constrângeri constituționale privind exercitarea arbitrară a autorității guvernamentale. Fie că aceste constrângeri îmbraca forma bicameralismului, sau a diviziunii puterilor statului în legislativ, executiv și juridic, sau orice altă formă constituțională, în lipsa acestora, nu poate exista ordine liberală.

Democrația se aplică prin suveranitatea populară, adică puterea maselor reprezentată la nivel guvernamental. Pentru J.J. Rousseau, cei ce se află la conducerea guvernului trebe să aibă rolul de servitori ai poporului, putând pune în practică doar voința cetățenilor pe care îi reprezintă, față de care se află într-o relație de subordonare. John Locke declara că autoritatea statului și puterea politică pentru a putea fi aplicată asupra poporului, consta tocmai în acceptarea acesteia de către cetățeni, prin consesnul comun. De aceea, statul trebuia să aibă în vedere respectarea drepturilor naturale la viață, la libertate și la propietate.

Tradiția liberală germana a fost relevantă din acest punct de vedere, pentru că s-a dezvoltat în contextul cultural și politic al statului, considerând statul ca punct de interes esențial pentru realizarea programului liberal. Așadar, liberalismul german și-a dezvoltat propriile caracteristici, cumva independent de realitatea politică din acea vreme, fiind cumva ferit de reforma ideologică ca cea inițiată de Scoala Manchester, care să prezinte un model de piață de tipul „laissez-faire”. Statul german denumit și „Rechtsstaat”, era un stat de drept, constituțional, guvernat de puterea legii.

Immanuel Kant a fost cel care a trasat bazele Rechtsstaat-ului, pornind de la reforma liberală Prusian-Germană. Acesta a dorit transformarea monarhiei într-un stat constituțional, pronind de la distincția fundamentală între moralitate, pe de-o parte, care conferă indivizilor autonomie dar și conștiință individuală și pe de altă parte, legalitate, o sferă deținută de către stat ce se bazează pe o coaliție formată din voințele individuale, voințele sferei publice.

Liberalii clasici doreau o extindere a sferei private față de cea publică, iar funcția guvernului să fie una limitată, care să asigure doar drepturile și libertățile indivizilor, pe când gânditorii liberalismului modern vedeau intervenționalismul statului ca fiind un lucru necesar pentru a gestiona interesul public al poporului.

In cartea „On liberty”, John Stuart Mill consideră că libertatea este esențială pentru a garanta un progres atât pentru societate cât și pentru fiecare individ în parte, de aceea acesta susține democrația reprezentativă, în care cei ce conduc, reprezintă numai interesele celor conduși, iar puterea guvernului este restrânsă. Tocmai această participare din partea indivizilor la viața politică le dadea titlul de a fi cetățeni. Interesul și aderarea la realitatea politică, în viziunea lui Mill, era cheia pentru o continuă dezvoltare a minții și a sinelui. El afirma că lucrurile facute de indivizi se fac mai bine decât cele efectuatre de catre guverne, deoarece acțiunea individuală duce la un progres mental și educativ, lucru ce le lipsește cu desăvârșire guvernelor, deoarece în viziunea acestuia, acțiunile guvernelor reprezentau o amenințare la libertate.

T.H. Green are o viziune diferită a bunului comun. Spre deosebire de J.S.Mill, acesta consideră ca intervenția statului în plan social este benefică tocmai pentru că acesta este custodele interesului public, iar printre atribuțiile și obligațiile sale, constă crearea unui mediu favorabil dezoltarii indivizior prin eliminarea obstacolelor economice dar și sociale. Din punctul de vedere al acestuia, statul trebuia să fie singurul arbitru in menținerea unui echilibru atat social, cât și economic. Acesta credea că singura soluție pentru o societate echilibrată se putea realiza prin acțiunea colectivă, coordonată de către un stat intervenționalist.

2.4 CE ESTE „NEO” ÎN LIBERALISM

Termenul „neo” conform Dicționarulului Oxford este un element de compunere atribuit atât substantivelor cât și adjectivelor și înseamnă „nou” sau „reînviat”, deci se poate înțelege că neoliberalismul este o formă modernizată a liberalismului.

După cum s-a putut observa, ideile liberale nu au fost niciodată uniforme și statice, ci au avut o trăsătură evolutivă, modificându-se odată cu contextul socio-politic dar și economic, de care au aparținut. Începând cu 1945, anul ce a însemnat sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dezbaterile ideologice au dus către un nou discurs și program liberal, care deși era semnificativ diferit de cel vechi, a folosit ca sursă de îndrumare pentru tradițiile liberale ale trecutului. Neoliberalismul a fost identificat ca o reacție la socialism și o puternică speranță la ideile liberale. Acest lucru s-a datorat realizării că ideologia liberală și rațiunea idologică care a ajutat la conceperea acestuia, au eșuat să relaționeze. Renașterea gândirii liberale a fost un proces lent, dar care prin adaptările mici a dobțndit identitate în mod decisiv.

Valorile pe care s-a consolidat gândirea neoliberală au constat în idealurile politice ale demnității umane și a libertăților individuale considerate fundamentale civilizației umane. Aceste valori au fost amenințate nu doar de dictaturile fasciste și comuniste, ci de toate formele de intervenție ale statului care au substituit libertatea individuală de a alege cu hotărârile colectiviste.

Principiile definitorii ale neoliberalismui formulate în diferitele școli de gândire, au trasat o linie comună a tot ceea ce înseamnă această nouă formă a liberalismului clasic, iar cele mai dezbătute subiecte care necesitau o adaptare față de contextul social, profund marcat de cele două Războaie Mondiale, au fost atribuțiile statului și importanța reinterpretării ordinii pieței economice pentru tot ceea ce înseamnă bunăstarea socială după o perioadă de criză și depresie.

În primul rând, neoliberalii considerau ordinea pieței ca fiind un mecanism indispensabil pentru alocarea resurselor și pentru apărarea libertăților individuale. Piața trebuie să fie administrată de agenți autonomi, fără a fi influențată de guvern. Neoliberalii doreau o piață economică globală, care să favorizeze relații de cooperare între state, ca o formă de menținere a păcii internaționale. Această economie globală este cea de tip capitalist, adică cea a comerțului modndial, a fluxurilor de bunuri și servicii la nivel internațional, al corporațiilor transnaționale, al centrelor financiare offshore, etc. Libera circulație a capitalurilor între sectoare, regiuni și țări era un principiu important al teoriei neoliberale, iar obstacolarea prin tarife, impozite punitive, controale de mediu, sau alte impedimente, trebuiau eliminate, excepție făcând domeniile pentru interesul național. Suveranitatea statală trebuia să se supună unei piețe mondiale deoarece competiția mondială, conform neoliberalilor, îmbunătățește eficiența și productivitatea, reduce prețurile și menține sub control inflația. Așadar, statele trebuie să își reducă barierele pentru circulația liberă a capitalurilor și să-și deschidă piețele pentru schimbul la nivel mondial. Deschiderea frontierelor pentru favorizarea comerțului internațional este un subiect controversat și criticat de către Organizația Mondială a Comerțului deoarece poate favoriza statele cu o economie avansată ca SUA, Marea Britanie sau Franța etc, în fața celor subdezvoltate economic.

În al doilea rând, neoliberalii doreau un stat puternic, democratic, însă minimal. Acesta este statul de drept cunoscut și sub numele de „Rechtsstaat” în Germania( stat care se fondează pe norme de drept). Funcția acestuia este de a asigura coeziunea socială, stabilitatea prin păstrarea libertăților individuale, propietatea privată, statul de drept, precum și libertatea pieței. Acestea sunt criteriile considerate esențiale pentru a favoriza libertățile individuale. Cadrul juridic este exprimat prin obligativitățile contractuale negociate în deplină libertate, între persoanele juridice și piață. Integritatea contractelor și a drepturilor individuale la acțiune, expresie și alegere liberă, trebuiesc protejate prin forța coercitivă a statului. Așadar. statul pentru neoliberali trebuie să aibă putere politică, însă aceasta trebuie limitată din punct de vedere constituțional și trebuie determinată de interesul public. Spre deosebire de gânditorii liberalismului clasic, neoliberalii doresc o formă de intervenționalism din partea statului ân economia de tip „laissez-faire”, însă numai pentru a asigura un cadru de desfășurare legal al ordinii pieței.

În al treilea rând, neoliberalii atribuie o importanță deosebită propietății private. Aceasta generează o ordine socială ce întărește valoarea individului în fața societății sau mai bine spus a colectivului din care acesta face parte. Propietatea privată și cea individuală sunt considerate a fi indispensabile pentru ordinea spontană a pieței. Atât neoliberalii cât și liberalii clasici, au văzut propietatea ca o extensie a corpului, nu doar o posesie de bunuri, însă aceasta este considerată ca fiind și o abstracție definită de obiceiuri, convenții dar mai ales, de puterea legii, pentru că doar printr-un sistem legislativ puternic se poate stabili și respecta propietatea individuală, se poate asigura sentimentul de încredere al indivizilor pe piață, dar și idividualitatea acestora.

Neoliberalismul ca și concepție, a fost asociat cu Congresul Walter Lippmann organizat la Paris în 1938 de Louis Rougier, unde au participat oameni de afaceri, economiști din toată lumea și funcționari publici de top. Atunci s-au atins câteva puncte definitorii ale liberalismului cum ar fi prioritatea mecanismului prețurilor, atribuțiile statului, politica economică, etc.

Din punct de vedere teoretic, neoliberalismul a fost influențat și s-a format după modelul impus de Congresul Walter Lipmann, Societatea Mont Pelerin, Școala de Gândire Austriacă, Școala din Chicago și teoria monetarismul, dar și de Ordoliberalismul german al Școlii din Freiburg.

Societatea Mont Pelerin fondată în anul 1945 a susținut acest curent de gândire considerându-l un „antidot” pentru amenințările la adresa ordinii capitaliste. Această societate era compusă din gânditori din diferite domenii cum ar fi economia, dreptul, istoria, filozofia și împreuna cu Friedrich von Hayek au constituit această rezistență ideologică la teoriile keynesiene și la politica de susținere impusă de Roosevelt în Statele Unite , care în urma efectelor negative generate de cel de-al Doilea Război Mondial dar și de Marea Depresie, doreau un guvern intervenționalist și o economie reglementată. Ulterior , acestei societăți i s-au alăturat Ludving von Mises, economistul Milton Friedman și pentru un timp, filozoful Karl Popper.

Societatea Mont Pelerin s-a format datorită necesității de a explica motivele crizei din acea perioada, precum și motivele care au generat-o, din dorința redefinirii funcțiilor statului, cât și restabilirea statului de drept pentru ca indivizii să se bucure pe deplin de drepturile și libertățile acetora, datorită speranței la o piață care să funcționeze de la sine prin stabilirea unor standarde minime dar prielnice inițiativei de funcționare într-un cadru adaptabil, din dorința combaterii utilizării unor credințe ostile din trecut pentru a limita libertățile, dar și din necesitatea aparentă de a forma o ordine internațională pentru a evita viitoarele conflictele armate, prin stabilirea unor relații de negociere și mediere atât în domeniul politic dar și economic.

Membrii acestei societăți internaționale se considerau liberali, datorită angajamentului acestora față de idealurile libertății personale și erau adepții teoriei de piață liberă ca cea propusă de Adam Smith. Conform neoliberalilor, „mâna invizibilă” a pieței a fost cel mai bun dispozitiv pentru mobilizarea instinctelor umane de cea mai joasă speță cum ar fi lăcomia, aviditatea, dorința de bogăție și putere. Prin urmare, ideologia neoliberală s-a opus teoriilor intervenționiste de orice fel și au susținut protejarea propietății private, libertăților individuale și antreprenoriale ale indivizilor.

Teoriile neoliberale au fost onorate prin acrodarea Premiului Nobel pentru economie lui Hayek în 1974 și lui Friedman în anul 1976, iar influența dobândită prin această recunoaștere a făcut posibilă infiltrarea acestor idei în multe domenii politice de-a lungul anilor ’70, fiind preluată Prim-Ministrul Marii Britanii Margaret Thatcher în reforma economică, chiar și de Președintele Statelor Unite Ronald Reagan. Margaret Teatcher a fost aleasă ca prim-ministru al Marii Britanii cu un mandat puternic ce viza reforma economică, susținând că teoriile keynesiene trebuiau abandonate în favoarea soluțiilor monetariste pentru a combate stagnarea economică, inflația și șomajul ce caracterizau economia britanică. Ajutată de publicistul Keith Joseph și de Institutul neoliberal de Afaceri Economice, aceasta a atacat toate formele de solidarietate socială care împiedica competitivitatea economică, a încurajat anteprenoriatul, privatizarea înteprinderilor publice și a locuințelor sociale, a luat măsuri pentru reducerea impozitelor și a creat un mediu de afaceri favorabil pentru investițiile străine, reușind astfel să relanseze economia după modelul neoliberal.

În Statele Unite, după victoria lui Reagan în fața lui Carter, acesta a acordat un sprijin consistent pentru dereglementarea economică prin reducerea taxelor și impozitelor și prin reducerea bugetară.

Scoala Austriacă a devenit cunoscută prin teoreticieni ca Friedrich Hayek, Carl Menger, Ludwig von Mises, etc. Neoliberalismul britanic s-a conturat în jurul conceptelor înscrise de către Friedrich Hayek în „Road to Serfdom”, operă considerată punctul central al gândirii și al intelectului neoliberal britanic. Argumentul lui Hayek pentntru necesitatea regândirii principiilor liberale s-a datorat realității germane din acea perioadă, unde liberățile atât economice cât și sociale erau strict reglementate de către stat, aducând în discuție că prosperitatea economică, dar și drepturile și libertățile în Marea Britanie au fost efectul liberalismului clasic din secolul al XIX-lea.

Carl Menger, fondator al Școlii Austriece, percepea economia ca un organism viu, fiind auto-funcțională, organică și spontană. Acesta susținea economia de tip barter, adică schimbul mărfurilor de valori egale, susținând că atunci când au loc schimburi de piață și banii sunt introduși, ambele părți câștigă prin reducerea numărului tranzacțiilor la minim. Menger a creat și „teoria subiectivă a valorii”, conform căreia bunurile dobândesc valoare nu datorită cantității de muncă folosite pentru producerea lor, cum considerau economiștii liberali clasici, ci datorită utilității acestora în satisfacerea nevoilor indivizilor. Gânditorii acestei școli neoliberale considerau piața economică ca fiind singurul mecanism care poate atribui adevărata valoare cererii indivizilor, deoarece se baza pe antreprenoriat, tocmai de aceea, teoriile de planificare economică erau considerate ca fiind nepractice deorarece constau într-o reglementare subiectivă și autoritară din partea statului, ducând doar la instabilitate economică și extindere a puterii statului asupra vieții sociale și asupra libertăților individuale.

„Ordinea spontană” este o altă teorie de interes pentru neoliberalism formulată în cadrul Școlii Austriece de către Hayek. În procesul de creare al acestei teorii, Hayek urmează modelul inițiat de David Hume conform căruia rațiunea umană este incapabilă să determine normele morale și juridice necesare pentru formarea și menținerea ordinii sociale. „Teoria ordinii spontane” se referă la acele procese naturale care nu pot fi create de către rațiunea umana, un exemplu în acest sens fiind economia de piață liberă considerat un proces care evoluează de la sine, neputând fii controlat de om sau de instituțiile statului. Hayek a definit ordinea de piață ca fiind o „catalaxie”, concept modern al „mâinii invizibile” a lui Adam Smith. Catalaxia lui Hayek este o economie care funcționează de la sine, fără o ierarhie a scopurilor, ci datorită unui cadru de norme abstracte. Așadar, Hayek nu se bazează pe concurența perfectă și echilibru general considerat util de liberalii clasici, ci pe o piață incertă, care se gestionează și evoluează de la sine în funcție de trăsăturile emergente ale acesteia și unde informația este transmisă prin interacțiunea socială. Un alt argument ar fi că economia nu poate fi controlată de către stat deoarece este imposibil ca indivizii sau instituțiile să aibă acces la toate informațiile relevante pentru gestionarea unei economii, tocmai datorită răspândirii vaste a acestora în societate și prin urmare inaccesibile statului.

Pentru Hayek, statul trebuia să fie limitat, permițând indivizilor să fie liberi în oricare context, pentru că doar cei din urmă menționați pot ști să se adapteze situațiilor în cauză, fiind personal implicați. Hayek consideră indivizii ca find perfect capabili să utilizeze cunoștințele pentru a acționa în mod eficient, deci prin urmare, capabili să prezică acțiunile statului care ar putea afecta aceste procese inițiate de indivizi.

Propietatea privată era esențială pentru Hayek. Aceasta este definită în „Road to selform” ca o libertate civilă fundamentală , iar libertatea individuală poate funcționa doar într-un sistem de piață liberă. Conform lui Hayek, intervenția guvernamentală în economie poate duce la sisteme totalitare, datorită puterii statului de a domina acest aspect al existenței sociale, având puterea de a aplica puterea coercitivă asupra propietății private.

Hayek, dar și mulți adepți ai neoliberalismului au susținut că statul bunăstării s-a fondat pe aplicarea greșită a dreptății sociale. Hayek a militat contra dreptății sociale de tip distributiv deoarece considera că aceste măsuri legislative vizau „manipularea” rezultatelor și producerea inegalităților în societate, pe când inegalitățile produse de către piața de schimb erau datorate proceselor individuale, neputând fi în acest fel nedrepte. Dreptatea socială era pentru Hayek un concept iluzoriu, dăunător libertăților individuale.

Karl Popper, susținător al teoriilor politice exprimate de Hayek, în „ The Open Society and its Enemies”, vorbește sespre importanța menținerii și protejării libertăților individuale și a bunăstării sociale. Acesta apără democrația în fața oricărei forme de totalitarism și planificare socială, și critcă teoriile materialismului economic ale lui Marx și opinia platoniană asupra societății. Popper a susținut că ansamblul teoriilor colectiviste se bazau pe o falsă interpretare a istoriei și implicit pe teorii nefondate.

Ludwig von Mises pune un mare accent pe rațiune și pe cunoaștere ca instrumente esențiale ale acțiunilor umane. Pentru acesta, cunoașterea este o funcție primordială a omului ce îl ajută să înțeleagă limitele impuse de natură și felul cum poate combate discomfortul de-alungul vieții. Pentru Mises, societatea este formată din înțelegerea liberă și conștientă a indivizilor bazată pe cooperare. Cooperarea, pentru acesta, provine din două procese fundamentale, primul este diviziunea muncii, conform căruia efortul depus este mai productiv decât în cazul producției izolate, și cel de-al doilea este conștientizarea muncii ca mijloc de sporire al bunăstării cu ajutorul rațiunii. Prin urmare, Mises consideră că evoluția socială avine prin intermediul diviziunii muncii, atunci când indivizii înzestrați cu rațiune doresc sa-și amelioreze condițiile, deci implicit productivitatea prin cooperare socială.

Unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai Școlii din Chicago este Milton Friedman. Inspirându-se din teoriile propuse de Hayek, acesta considera că prin intervenția statului sunt produse efecte negative periculoase cum ar fi inflația dând drept exemplu controlul prețurilor impuse de către guvernele ce se bazau pe teoriile keynesiene, unde erau garantate venituri mici și acces la produsele de bază. Friedman a dezvoltat „teoria monetarismului” ca reacție la teoriile colectiviste ale lui Keynes. Acesta considera că doar piețele ce se auto-reglează pot genera numărul corect de bunuri, prețuri și salarii corecte. Pentru Friedman, guvernul nu trebuia să fie instituția care să creeze politici economice, ci instituțiile private ca Rezerva Federală a Statelor Unite. În opinia acestuia, politicile monetare trebuiau să aibă prioritate față de cele fiscale sau de redistribuție ale guvernelor.

La fel ca Hayek, Friedman considera egalitatea în fața legii și egalitatea de șanse ca fiind singurele forme compatibile cu libertatea individuală. Pentru Friedman, nici o persoană nu trebuie să fie împiedicată din a-și utiliza capacitățile în vederea atingerii propiilor obiective.

Henry Simons, un alt membru al Școlii din Chicago, a considerat că ținta politcii publice era protejarea libertăților, acuzând controlul politic asupra pieței libere. Spre deosebire de alți teoreticieni ai Școlii din Chicago, Simons era sceptic cu privire la orice formă de putere aplicată atât asupra politicului, cât și economicului, considerând că cel mai mare inamic al democrației este puterea monopolului, fie sub forma corporațiilor gigant, fie sub forma asociațiilor comerciale, uniunilor comerciale sau agențiilr de control al prețurilor.

În „Positive Program”, Simons a atacat privilegiile corporatiste, dorind să eradicheze monopolul privat de orice fel, atac ce astăzi poate fi interpretat ca aparținând ideologiilor de stânga, decât programului neoliberal. Simons vedea în aceste asocieri private o amenințare la societate, deoarece conform lui, aceste grupări private acționau în scopuri personale urmărind doar propriul profit. Prin urmare, dorea destrămarea oligopolului corporativ, aplicarea unor legi federale anti-trust în sindicate pentru limitarea libertăților acestor corporații gigant de către guvern, abolirea tarifelor, aplicarea unei politici monetare stabile și o reformă a sistemului de impozitare pentru promovarea egalității prin taxarea veniturilor.

Ordoliberalismul este varianta germană a neoliberalismului, cunoscut datorită Școlii din Freiburg, unde teoreticieni și gânditori ca Walter Eucken, Wilhelm Ropke, Alexander Rustow sau Franz Bohm și-au îndreptat atenția asupra efectelor negative generate de statul intervenționalist, de puterea monopolurilor și de controlul sindicatelor asupra economiei fie că vorbim de ocuparea forței de muncă, de taxe, de generarea prețurilor sau salariilor. Aceștia doreau o reîntoarcere la tradiția liberală a trecutului, vrând să protejeze astfel libertățile și drepturile societății față de teoriile naționaliste și colectiviste și marxiste.

Aceștia au pus accent pe competiția piețelor ca mijloc eficient de a produce bunuri și servicii sociale, dar și ca instrument de preservare al libertăților individuale în fața forțelor coercitive, însă au subliniat că acțiunea individuală spontană nu este eficientă pentru o bună funcționare a societății umane, acceptând astfel o formă de intervenție pe piața economică pentru ca aceasta sa funcționeze în favoarea bunăstării sociale. Pentru ordoliberali, „echilibrul social” putea fi dobândit prin coordonarea diferitelor sfere sociale reprezentate de piață, stat și grupuri de interes. Așadar, statul era un mijloc de stabilizare a concurenței, de prevenție a monopolurilor și de asigurare a unui cadru competitiv.

Dorința teoreticienilor Școlii din Freiburg era aceea de a crea un cadru economic, însă comeptițional, care să fie ca o plasă de siguranța pentru toți indivizii, inclusiv pentru cei mai săraci, iar produsul brut al statului să fie la îndemâna tuturor printr-o egalitate a șanselor. Printre aceste măsuri se regăseau o creștere a venitrilor pe șomaj, extensia sistemului statal de pensii de tip Bismark și instituirea învățământului public universal pe o durata lună de timp, politici care, în acea perioadă, erau incompatibile cu principiile neoliberale.

Ropke, dar și Alexander Rustow, sau Franz Bohm au publicat o serie de articole și declarații între 1920 și 1940, în care au susținut ca fiind necesară reîntoarcerea la tradițiile liberale, afirmând că dictatura din Germania era o amenințare la libertățile și drepturile indivizilor, dar și la dimensiunea politico-economică.

Wilhelm Ropke era împotriva asocierii statului cu un „paznic de noapte”, adică era contra statului minimal, dorind o implicare a acestuia în domeniul economic pentru combaterea puterii monopolurilor private, considerate de acesta o amenințare la libertățile indivizilor și o forță economică de piața accesibilă tuturor. Era și un critic al politicilor keynesiene, însă i-a acordat statului rolul de organizator al securității și al concurenței pe piața economica. Pentru Ropke, politicile de dezvoltare au fost concepute pentru a proteja țările occidentale de sub influența sovietică și a privit atât planificarea de stat cât și colectivismul ca niște strategii prost concepute ale acestor politici de dezvoltare care nu făceau altceva decât sa distrugă libertățile și cursul pieței influențând atât cererea cât și oferta, dar și democrația.

Alexander Rustow a făcut o distincție între un stat puternic și unul slab. Pentru Rustow, statul puternic era acea instituție restrânsă din punctul de vedere al atribuțiilor, care acționa pentru obiectivele și valorile sociale, pe când statul slab era acea instituție care acționa conform propiilor dorințe și obiective, prin dominarea ramurii economice și care acționează incoerent pe piața economică. În „ Free Economy- Strong State”, acesta a declarat că statul trebuie să fie o sursă centrală a autorității și a respins ideea de pluralism politic. Pentru Rustow, dar și pentru ceilalți gânditori ordoliberal, statul trebuia să fie puternic, însă minimal, pentru a preveni excesele sociale și pentru a favoriza o economie bazată pe competiție.

Freiburg Bohm împreuna cu Eucken și Hans Grossmann au publicat în anul 1936 un set de volume ce au trasat bazele economiei ordoliberale, adoptate ulterior de Școala din Freiburg. Acest ansamblu de volume intitulat „The Ordo Manifesto” s-a fondat pe o serie de principii și idei ce vizează competiția liberă și perfectă, importanța stabilității prețurilor, deschiderea piețelor economice, propietatea privată, dar și o serie de idei ce impun o formă de control din partea statului pentru bunăstarea socială. Așadar. după cel de-al Doilea Război Mondial, toți adepții neoliberalismului german au considerat că trebuia impus un model economic, însă cu ajutorul unei organizări suplimentare. Această nouă ordine economică, spunea Eucken, trebuia să creeze eficientă prin deschiderea pieței spre un sistem competitiv, dar să se angajeze la valorile creștine și la conceptul de comunitate.

Neoliberalismul este o ideologie de actualitate, iar în contextul politico-economic actual, scena internațională este din ce în ce mai influențată de ideile, valorile și normele caracteristice acestei ideologii.

Agenda neoliberală prevede o intervenție limitată a statului în vederea liberalizării sistemului economic, deoarece conform acestora, progresul economic și combaterea săraciei sociale se realiză prin competitivitatea de bunuri și servicii într-o piață nereglementate pe scară internațională. Neoliberalii doresc încurajarea anteprenorilor, a inteprinderilor private și a corporațiilor de a prelua controlul asupra pieței economice la scară globală, susținând că comerțul și dezvoltarea societăților vor accelera, iar inegalitățile economice dintre indivizi, precum și inflația și șomajul vor fi combătute în acest cadru democratic al capitalismului.

O manifestare importantă a dominației neoliberalismului este trecerea de la guvern, la guvernare și crearea de instituții nonguvernamentale superstatale pentru încurajarea economiei. Aceste instituții ca de exemplu, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional( FMI), Organizația pentru Cooperare și Dezvoltatare Economica (OECD), etc. funcționează în baza politicilor neoliberale și au autonomie pe scară mondială. Prin intermediul acestor instituții, atât corporațiile, cât și ONG-urile private au dobândit o anumită independeță față de state în exercitarea puterii politice. Obiectivul acestor instituții este dezvoltarea sectorului privat ca o soluție la combaterea săraciei prin declanșarea anteprenoriatului și a competitivității. Organizații ca OECD precum și Monitorul Global de Anteprenoriat (GEM), au creat și crează modele de competitivitate pentru state cu scopul de a încuraja sectorul privat și laudă economiile care promovează inovația prin dereglementare guvernamentală și anteprenoriat.

O a doua manifestare a dominației ideologiei neoliberale este fenomenul globalizării. Manfred Steger identifică globalizarea ca fiind produsă de liberalizarea și de integrarea globală a piețelor, și aceast triumf al piețelor asupra guvernelor. Pentru acesta, globalizarea este un proces inevitabil și ireversibil, afirmând că nu există o alternativă a acestui proces. Acest fenomen nu este controlat de nimeni, datorită economiei de tip „laissez-faire” care domină piața mondială și concluzionează că globalizarea este benifică tuturor, datorită creșterii nivelului de viață al indivizilor.

O a treia manifestare a neoliberalismului este reducerea intervenției guvernamentale prin dereglementare a serviciilor publice pentru o mai mare flexibilitate a pieței economice și orientarea economiei după modelul capitalist de manegeriere corporativă și eliminarea conceptului de „ bun public” sau „comunitate” prin înlocuirea acestui termen cu „ responsabilitate individuală”.

III. NEOLIBERALISM ÎN EDUCAȚIE

3.1. CADRU GENERAL

Sistemul educațional al învățământului superior a fost încă un domeniu ce a trebuit să facă față unor schimbări considerabile în ultimii douăzeci-treizeci de ani, datorită efectelor globalizării, dimensiunii pieței și a societății tot mai deschise către ideile neoliberale și către economia de tip capitalist. Motivul acestui proces din perspectiva neoliberală constă în dorința către libertate, în care anumiți agenți economici sunt eliberați de reglementările guvernelor și în care noi piețe sunt deschise ca alternative la serviciile finanțate de către stat, într-un cadru social competitiv influențat tot mai puternic de cerințele globale și de apariția tot mai numeroasă a actorilor nestatali pe scena internaționlă. Această tendință de internaționalizare pe de-o parte și de privatizare pe de altă parte a sistemului educațional, mai ales a celui superior, a fost considerat de anumiți experți ca fiind o acțiune necesară în contextul social, politic și economic actual, iar de alții ca o simplă dorință a unor actori privați de a face profit de pe urma acestui serviciu esențial idivizilor.

În Declarația Universală a Drepturilor Omului conform articolului 26, alineatul 1 și 2, educația este un drept fundamental al omului.

Orice persoană are dreptul la învățătura. Învățământul trebuie să fie gratuit, cel puțin în ceea ce priveste învațământul elementar și general. (…), iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de merit.

Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalitații umane si întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale.

Dreptul omului la educație apare într-o formă mai elaborată și în Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, unde conform articolului 13, alineatul 1:

Statele părți la prezentul pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educație. Ele sunt de acord că educația trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalității umane și a simțului demnității sale și să întărească respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Pe lângă aceasta, ele sunt de acord că prin educație orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă, că educația trebuie să favorizeze înțelegerea, toleranța și prietenia între toate națiunile și toate grupurile rasiale, etnice sau religioase și să încurajeze dezvoltarea activităților Națiunilor Unite pentru menținerea păcii.

Politicile educaționale trebuie să garanteze liberul acces la educație conform drepturilor omului, însă prin procesul de internaționalizare a sistemului educațional și prin transformarea acestui serviciu, considerat un drept fundamental al omului, într-un bun de piață generator de profit, poate interfera cu libertățile și drepturile fundamentale, creând în acest fel inegalități sociale.

Primul motiv în procesul de globalizare pe de-o parte și de privatizare pe de altă parte, al sistemului educațional a fost unul de natura economică. Educația a devenit principalul interes pentru proiectul neoliberal datorită dimensiunii pieței și a investițiilor enorme din partea guvernelor ce depățesc miliarde de dolari anual la nivel global, costuri care depășesc de cele mai multe ori și capacitățile guvernelor de a le finanța. În zilele noastre, educația este asociată cu puterea economică, deoarece o populație care are studii superioare sau o calificare într-un anumit domeniu influențează investițiile străine de capital, ajutând creșterea economică pe un anumit teritoriu, față de alte teritorii unde sistemul educațional este defavorizat. Așadar conform principiilor neoliberale, educația trebuie să fie un serviciu orientat către piața economică pentru a dispune de investiții puternice în infrastructură și pregătire calificată, necesară nevoilor pieței economice globale.

În raportul pregătit pentru Conferința Mondială privind Învățământul Superior în cadrul UNESCO din anul 2009, au fost identificate o serie de tendințe cheie care caracterizează sistemul educațional și finanțarea acestuia în secolul XXI, dar și o serie de austerități pe care universitățile de stat le întâmpină în contextul global actual, bazat pe competitivitate și pe cerințe tot mai specializate pe piața muncii.

În primul rând, conform acestei analize, sistemul educațional este influențat profund de conștientizarea că educația este esențială pentru progresul social și economic, pentru democrație și pentru justiția socială, iar cererile din partea angajatorilor țintesc indivizi cu o formare profesională suplimentară și un nivel de calificare ridicat, acreditat doar în cadrul instituțiilor academice sau a școlilor de formare profesională. Mai mult decât atât, se pune o presiune pe competențele dobândite în interiorul acestor instituții, care trebuie sa întrunească o serie de exigențe pentru a avea credabilitate în fața angajatorilor.

În al doilea rând, creșterea cererii de înscrieri tot mai mare în instituțiile academice, guvernele se află din ce în ce mai mult în imposibilitatea de a face față finanțării sistemului educațional, mai ales în cazul țărilor în curs de dezvoltare unde finanțarea publică și sistemele de impozitare nu sunt pe deplin configurate. Eșecul guvernelor de a face față costurilor din învățământul superior se datorează atât dificultății economice de a crește impozitele într-un mod eficient și progresiv, precum și din cauza nevoilor publice sociale și politice tot mai numeroase.

În al treilea rând, dependența tot mai crescută din anumite state pe veniturile neimpozitabile cum ar fi diverse ajutoare sau indemnizații, au adus anumite guverne în incapacitate de a satisface toate cerințele publice, ba mai mult, aceste nevoi împreună cu înscrierile tot mai numeroase în instituțiile academice, au provocat o creștere a aplicării taxelor de școlarizare din universitățile publice în state ca cele din Uniunea Europeană considerată bastion al învățământului superior gratuit, dar și în statele comuniste sau socialiste.

În al patrulea rând, procesul de liberalizare al piețelor orientat tot mai mult către sectorul privat, influențează guvernele să răspundă la finanțările sistemului educațional prin corporatizarea și privatizarea universităților.

Pe de-o pate, competitivitatea sistemului educațional pe scara mondială, cererile tot mai numeroase de înscriere în instituțiile academice și insuficiența fondurilor alocate în acest domeniu din partea anumitor guverne, au dus la o formă de austeritate a anumitor universități publice. Problemele întâmpinate de aceste insituții de învățământ pot varia de la săli de curs supra aglomerate, metode de predare depășite, materiale de studiu învechite, acces insuficient sau inexistent la informație prin internet, incapacitatea de a găzdui toți absolvenții care doresc o continuitate a studiilor și imposibilitatea de a aduce pieței globale indivizi pregătiți corespunzător cerințelor bazate pe cunoaștere și inovație. Toți acești factori pot duce la o diminuare a încrederii publice față de guverne și față de sectorul public în general și pot genera un interes tot mai sporit către soluția universităților private.

Pe de altă parte, această schimbare în sistemul educațional superior poate constitui și un impact negativ atât pentru studenți și famillie acestora, cât și pentru profesori în multe state, mai ales cele în curs de dezvoltare. Creșterea taxelor de școlarizare, sau înclinarea universităților către privatizare, pot crea obstacole reale pentru familiile sau studenții cu resurse limitate și odată cu incapacitatea studenților de a putea plăti studiile superioare, pe termen lung se poate ajunge la falimentarea anumitor instituții academice și la reducereaa locurilor de muncă din cadrul acestora. Probleme în acest sens pot apărea în instituțiile de învățământ care se bazează pe programe educaționale capabile să genereze propriul venit din taxele de școlarizare, ajungînd să elimine acele programe de studiu care nu întrunesc aceste cerințe și acele arii de studiu cum ar fi medicina, sau domeniile științelor în general, care necesită laboratoare performante și materiale costisitoare pentru o cercetare mai performantă.

O altă dimensiune a globalizării și a tendinței de marketizare a educației a fost de natură politică. Deciziile actorilor superstatali pe scena internațională ca de exemplu Uniunea Europeană, Organizația Internațională a Comerțului, Banca Mondială, sau OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), care influențează din exterior deciziile guvernamentale din interiorul statelor.

Numeroase reforme ce vizează atât școlile cât și universitățile, subliniază aceste tendințe spre deschiderea pieței serviciilor educaționale spre ogranizații private și prin acorduri internaționale ce privesc comerțul și investițiile ca de exemplu GATS. Acest acord internațional vizează stabilirea unui cadru favorabil comerțului cu servicii și are ca obiectiv maximizarea economică a tuturor parteneriilor de tranzacții. Acordurile GATS au caracter obligatoriu pentru toți membrii săi, iar politica de funcționare a acestor acorduri prevede negocieri continue pentru o liberatizare din ce în ce mai mare a comerțului. Prin promovarea creșterii corporative, aceste decizii generează și o scădere a sprijinului public al guvernelor în servicii cum ar fi educația. Astfel, responsabilitatea guvernelor pentru bunăstarea individului se diminuează, iar individul devine singurul responsabil pentru el într-un sistem de piață competitiv. În acest sistem orientat către piață și profit, atât studenții cât și profesorii devin de cele mai multe ori mărfuri.

Negocierile GATS sunt ținute de statele membre, care fac propuneri, cereri și oferte, însă deciziile finale sunt luate în urma unor negocieri restrânse în cadrul Organizației Internaționale a Comerțului în spatele ușilor închise la Geneva. Se poate înțelege că negocierile nu dețin transparență totală, iar acești actori nestatali pot manipula politicile naționale în scopuri personale și folosi dreptul omului la educație pe post de serviciu comercializabil.

Principalul obiectiv al instituțiilor de învățământ superior este acela de a îmbunătăți și de a asigura educație academică pentru studenți, însă prin deschiderea sistemului educativ pe piața economică, serviciile oferite în cadrul instituțiilor de învățământ devin oportunități de piață, iar beneficiarii, în acest caz studenții, devin consumatori principali. Un număr impresionant de profesori universitari și uniuni studențești au protestat public, în calitate de părți interesate în acest domeniu, contra utilizării educației pe post de bun comercial, considerând că sistemul educațional trebuie să iasă din sfera de aplicabilitate a negocierilor GATS din cadrul Organizației Internaționale a Comerțului. Acete uniuni profesionale de învățământ au considerat că educația este un factor de o „importanță critică” pentru evoluția societății, din punct de vedere cultural și economic și nu ar trebui să fie obiectul de discuțe în cadrul unei instituții internaționale care priotizează comerțul pe „alte obiective”.

Instituțiile de învățământ trebuie să aducă pe piața economică indivizi pregătiți și eficienți în confonformitate cu standardele internaționale. Deciziile cu privire la setul de reforme pe care fiecare instituție de învățământ trebuie să adopte în vederea creării de indivizi pregătiți conform standardelor internaționale de piață, se iau în cadrul unor organizații transnaționale, ca de exemplu Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, de către elite economice și politice. Această organizație internațională are rolul de a ajuta guvernele să se adapteze realității internaționale, pentru a înfrunta eficient provocările unei societăți globale, dar și să dezvolte și să faciliteze obiective educaționale din cadrul statelor membre pentru a ajunge la o uniformizare a acestor politici . Pentru OECD, sistemul educațional este un instrument pentru creșterea economică la nivel global, prin eficentizarea forței de muncă.

Banca Mondială este un alt actor internațional care influențează și încurajază privatizarea sistemului educațional. Această instituție funcționează pe principii neoliberale cum ar fi privatizarea, dereglementarea, sau comercializarea și se orientează spre piața economică și profit,excluzând sectorul public și reglementările guvernamentale, prin urmare activitatea acestei instituții vizează reformarea academică conform acestor principii și un angajament al sistemului educațional pentru un viitor al globalizării și al pieței de schimb nerelgementate. În ultimul deceniu, Banca Mondială a acordat ajutor financiar în state ca El Salvador, Indonezia, Mali, sau Republica Dominicană. Ajutorul acordat prin finanțările făcute au urmărit încurajarea concurenței dintre învățământul public și cel privat, finanțarea burselor de studii din partea băncilor private, formarea profesorilor pentru sectorul privat și o gestionare mai bună a întreprinzătorilor privați de către sectorul public.

Uniunea Europeană influențează politicile educaționale din cadrul statele membre și este și membru în acordurile GATS, activând în numele statelor membre. La nivelul UE sunt create o serie de obiective și strategii educaționale pe un termen prestabilit, unde statele membre au obligația de a-și crea propiile căi pentru a atinge aceste obiective. Spre exemplu, un obiectiv major al țărilor membre UE, în cadrul Strategiei Europa 2020, este acela ca 40% dintre inivizii cu vîrste cuprinse între 30 și 34 de ani, să fi absolvit o formă de învățământ superior, sau să dețină o calificare echivalentă, până în anul 2020. Vorbind de o societate globalizată și o piață economică fără granițe, Uniunea Europeană ia în calcul factorii competitivi la nivel global, analizând date și statistici atât din interiorul granițelor asupra cărora acționează, cât și din exterior, pentru a avea parte de o creștere a educației și a formării la standardele pieței globale și o mână de lucru calificată pentru a rămâne competitivă din punct de vedere al productivității. Pentru a avea o uniformizare a sistemului educațional pe teritoriul statelor membre, Uniunea Europeană a constituit prin intermediul autorităților publice, universităților, angajatorilor și organizațiilor de asigurare al calității învățământului, un cadru comun pentru studiile superioare din Europa. Învățământul superior funcționează conform Procesului Bologna, care se fondeazăpe baza a trei principii:

1. Învățământul superior este structurat în trei cicluri (licență, masterat, doctorat).

2. Asigurarea unui învățământ superior și relevant pentru ca studenții să facă față cerințelor pieței de muncă, unde vor activa după absolvire.

3. Recunoașterea calificării și a studiilor pentru studenții care decid să studieze sau să lucreze în alte state membre UE.

3.2. STUDIU DE CAZ:REFORMA GELMINI ÎN ITALIA

Un exemplu al aplicării principiilor neoliberale de dereglementare și de privatizare a sistemului educațional, au fost reformele educaționale din Italia sub ministrul educației Mariastella Gelmini, pe perioada 2008-2011, când guvernul pus în fața crizei economice mondiale, s-a aflat în imposibilitatea de a finanța corespunzător sectorul educațional public.

În Italia, instituția responsabilă de gestionarea învățământului italian, fie că vorbim de școli publice sau private este Ministerul Educației, Universității și Cercetării (Ministerio dell’Instruzione, dell’Università e della Ricerca/MIUR), însă din punct de vedere al programei școlastice și al organizării, începând cu anul 2000, toate instituțiile educaționale din Italia dețin autonomie funcțională în funcție de regiuni. Deși operează în conformitate cu normele generale emise de către stat, au dreptul de a-și desfășura activitatea în baza unui program de studii și de acțiune educațională (POF) specific fiecărei instituții în parte. Conform decretului prezidențial 275 din 8 martie 1999, instituțiile de învățământ au dreptul de a fi finanțate de către statul italian, dar pot primi fonduri pentru buna desfășurare a activităților și de la municipalități, provincii, regiuni sau alte entități private.

Sistemul universitar italian este compus din șaizeci și șapte de universități publice, douăzeci și nouă de universități private recunoscute din punct de vedere legal, nouă institute cu oridonanță specială și unsprezece universități de mass-media.

Universitățile de stat funcționează în baza legilor Constituției Statului Italian și dețin autonimie totală din punct de vedere didactic, organizațional, financiar, administrativ și științific, ca toate celelalte forme de învățământ. Datorită acestui principiu, ficare universitate funcționează dupa propiul regulament și statut emis de rector.

Ministerul Educației, Universității și Cercetării alocă un fond anual din bugetul statului pentru buna funcționare a universităților publice conform art.5, co. 1, litera. a), în L. 537/1993, inclusiv costurile pentru activitățile universitare, cheltuielile personalului didactic, costurile de întreținere a structurii universității și diferitele investiții în domeniul cercetării științifice și tehnologice.

Universitățile private, sunt recunoscute din punct de vedere legal prin emiterea unui decret din partea ministrului educației și recunoașterea acestora vine în urma unei evaluări de către ANVUR, agenția națională de evaluare al sistemului universitar, cu privire la structura de organizare, cea didactică și a modelului de cercetare. Ca și universitățile de stat, cele private sunt coordonate normativ de Ministerul Educației, însă singura diferență între cele două tipuri de universități este finanțarea, pe care cele din urmă o primesc decât în cazuri speciale.

Mariastella Gelmini, membră a Camerei Deputaților din 2006, a fost aleasă ca ministru al educației sub guvernul Berlusconi pe data de 8 mai 2008 și a rămas în funcție până pe 16 noiembrie 2011. Aceasta a fost autoarea unei serii de reforme educaționale ce aveau ca scop restructurarea întregului sistem educațional în perioada imediat următoare crizei economice generate de colapsul corporației Lehman Brothers. Guvernul Berlusconi a demarat urgent politici de protecție a economiei italiene prin susținerea băncilor și firmelor mari pe de-o parte și prin reducerea cheltuielilor publice pe de altă parte. Angajații publici și universitățile au fost principalele victime ale reducerilor guvernamentle și subiectele unei lungi propagande împotriva acestor sectoare. Învățământul superior a fost unul dintre subiectele afectate de intrarea în vigoare a unor serii de legi sub ministrul educației Mariastella Gelmini pe perioada 2008-2010.

Prima măsura adoptată a fost legea nr. 133/2008 cunoscută și sub numele de „Dispoziții de urgență pentru dezvoltarea economică, simplificarea, competitivitatea, stabilizarea finanțelor publice și de egalizara fiscală”. Aceasta lege urmărea în principal economia și finanțarea publică a tuturor sectoarelor de învățământ public, însă câteva articole ale acestei legi aveau în vedere și o serie de reforme pentru universitățile de stat.

Articolul 16 al acestei legi spre exemplu, acordă dreptul universităților publice de a-și schimba statutul în universități private. Un alt articol din legea nr. 133/2008, important pentru schimbările dorite de ministrul Gelmini este art. 64. Acest articol privește organizarea sistemului educațional prin acțiuni ce urmăresc reducerea personalului didactic cu 17% în perioada cuprinsă între 2009-2011 și implicit creșterea numărului de studenți în raportul acestora cu cadrele didactice. Punctul 6. al acestui articol, prevede ca la bugetul statului, trebuie să acumuleze economii brute de 456 milioane de euro, pentru anul 2009 și să crească consecutiv, ca în 2012, aceste să ajungă la 3.188 de milioane de euro. Din punctul de vedere neoliberal, această lege urmărește o încurajare a universităților de a deveni entități private, dependente de propiile fonduri și implicit o reducere a fondurilor publice din partea guvernelor.

Aceste directive ce urmăreau creșterea economiilor publice prin reducerea cheltuielilor din domeniul educației, au produs un fenomen cunoscut sub numele de „clase coteț”. Creșterea raportului profesor-student cu 8.94% în 2008, ajungând la 9.94% în 2012, prin demiterea de 86.000 de cadre didactice și înscrierile tot mai numeroase din partea studenților cât și a elevilor în instituțiile de învățământ au avut un impact asupra sistemului educațional italian, prin cazuri absurde în care siguranța elevilor a fost pusă sub semnul întrebării datorita numărului exagerat de elevi dintr-o clasă ce depășea uneori numărul de 40 de indivizi. Nu numai siguranța constituia o problemă gravă, cât și calitatea predării, profesorii neavând cum să acorde atenția individuală cuvenită tuturor studenților. Studenții sau elevii cu disabilității au fost categoria cea mai defavorizată de această reducere a personalului din cadrul instituțiilor de învățământ. Dacă în 2008-2009, aceștia puteau conta pe sprijinul a 90.026 de profesori cu un raport de 1.95 elevi/profesor, în 2011, 198.672 de elevi sau studenți cu handicap au contat pe ajutorul a 97636 de profesori, depășind astfel pragul de 2 studenți la profesor.

Aceatsă lege a generat și o serie de controverse și proteste în toată Italia, atât din partea studenților, cât și din partea cadrelor didactice. Manifestările au durat pe toată perioada lunii octombrie 2008, când atât studenții, cât și elevii au decis să blocheze activitățile școlastice din instituțiile de învățământ și să iasă în stradă pentru a-și apăra drepturile. Conform BBC News, Mariastella Gelmini cât și susținătorii acesteia, au justificat această poziție argumentând că Italia este unul dintre statele cu cea mai slabă educația din vestul Europei, mai mult decît atât, nici o universitate italiană nu se află în topul 150 a celor mai prestigioase universități din lume, iar la nivelul acestor instituții există prea mult personal care, pentru anumite arii de studiu cu o înscriere limitată, produc o irosire a fondurilor publice destinate acestui domeniu.

Un alt pas important pentru restructurarea sistemului educațional făcut de Mariastella Gelmini a fost legea 240/2010 „ Norme cu privire la organizarea universităților, personalul academic și de recrutare, care autorizează guvernul pentru a îmbunătăți calitatea și eficiența sistemului universitar” și a intrat în vigoare pe data de 29 ianuarie 2011. Cele mai importante schimbări prevăzute de această lege privesc reducerea cheltuielilor și eficentizarea studiilor prin fuziunea universităților mici cu cele mai mari,iar facultățile cu un număr restrâns de studenți să fie închise, facultățile care beneficiază de finanțarea statului cu peste 90% nu pot interzice concursul noilor angajați, rectorii obțin o limitare a funcției pe care o au la șase ani, agenția națională de evalurare a sistemului universitar (ANVUR), este însărcinată cu evaluarea instituțiilor academice de stat și tot aceasta, în baza evaluărilor făcute, distribuie finanțarea publică între universități.

Această reformă a adus un alt val de critici din partea studenților și a personalului didactic. Roma, conform LaRepubblica, a fost epicentrul protestelor, unde 35 de mii de studenți au înconjurat Ministerul Educației. În ciuda acestui fact, ministrul Gelmini și-a menținut poziția afirmând că este contra oricărei schimbări, susținând că manifestările din piață au repetat „un slogan vechi” și că este vorba despre o indoctrinare politică de stânga asupra acestor studenți.

CONCLUZII

În concluzie, liberalismul este o ideologie care a rezistat progresului societății și a provocărilor politico-economice, mai ales de-a lungul secolului XX, caracterizat de izbucnirea celor două războaie mondiale și de apariția ideologiilor extremiste și a regimurilor totalitare, reușind să se adapteze cerințelor sociale și să creeze o alternativă prin școlile de gândire neoliberale, la teoriile colectiviste și la politicile socialiste de planificare socială caracteristice perioadei inerbelice.

Dovada este dată de influența tot mai mare a neoliberalismului care conturează realitatea politică și economică la nivel internațional. Fenomenul globalizării, influența tot mai mare pe care instituțiile și organizațiile transnaționale o au asupra statelor, economia deschisă de tip capitalist, împreună cu dereglementarea tot ma accentuată a serviciilor publice din partea guvernelor pentru o mai mare competitivitate, indică influența acestei ideologii asupra scenei internaționale.

Educația, la fel ca alte servicii publice au resimțit schimbări în ultimii treizeci de ani, datorită aplicării principiilor neoliberale. Acest lucru s-a datorat creșterii nevoilor publice prin conștientizarea că, calificarea este necesară atât pentru progresul economic, cât și social, numărului tot mai mare de înscrieri în învățământului superior și a incapacității guvernelor de a finanța corespunzător instituțiile academice publice la nivelul așteptărilor internaționale, dar și datorită eficientizării forței de muncă în conformitate cu progresul tehnologic tot mai puternic. Toți acești factori, îmbinați cu influența actorilor privați de pe scena intrnațională, favorizează tot mai mai mult orientarea acestor servicii către investițiile private.

Reformele educaționale propuse de Ministul Mariastella Gelmini în Italia pe perioada 2008-2009, au fost o dovadă a schimbărilor neoliberale pe care sistemul educațional italian le-a înfruntat în acea perioadă, în fața unui guvern incapabil de a asigura o finanțare corespunzătoare acestui serviciu public.

BIBLIOGRAFIE

Cărți consultate

Altbach, G. Phillip, Trends in Global Higher Education: Tracking an Academic Revolution, A Report Prepared for the UNESCO 2009 World Conference on Higher Education, Ed. UNESCO, Paris, 2009.

Ball, Terence, Ideologii Politice și Idealul Democratic, Ediția a-II-a, Ed. Polirom, 2000.

Belfield, R. Clive, Education privatization: causes, consequences and planning implications, Ed. UNESCO, Paris, 2002.

Eatwell, Roger, Contemporary Political Ideologies, Ed. Pinter Publishers, Londra,1993.

Eccleshall, Robert, Political Ideologies: An Introduction, Third Edition, Ed. Routledge, Londra/ New York, 2003.

Gray, John, Liberalism, Second edition, Ed. University of Minnesota Press, Minneapolis, 2003.

Hardin, Russel, Liberalism, Constitutionalism, and Democracy, Ed. Oxford University Press, Oxford, 1999.

Heywood, Andrew, Political Ideologies An Introduction, Third Edition, Ed. Palgrave Macmillan, Londra, f.a.

Hill, Dave, Global Neoliberalism and Education and its Consequences, Ed. Routledge, New York și Londra, 2009.

Hui, Zhang, Teacher Education, Education Policy, Innovation of Higher Education, Motivation and Evaluation of Students: a Comparative Approach, Ed. Liaoning University Press, Liaoning, f.a.

Lee, Simon, Neo-liberalism, State Power and Global Governance, Ed. Springer, Dordrecht, 2007.

Miroiu, Mihaela (coord.), Ideologii politice actuale, Ed. Polirom, București, 2012.

Mirowski, Phillip, The Road from Mont Pèlerin: The Making of the Neoliberal Thought Collective, Ed. Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts/London England, 2009.

Parenteau, Danic, Les ideologies politiques: le clivage gauche-droite, Ed. Presses de l’Université du Québec, Québec, 2008.

Ross, E. Wayne, Neoliberalism and Education Reform, Ed. Hampton Press, Incc. Cresskill, New Jersey, 2006.

Starr, Paul, Freedom’s Power: The History and Promise of Liberalism, Ed. Basic Books, New York, 2007.

Turner, S. Rachel, Neoliberal Ideology: History, Concepts and Policies, Ed. Edinburgh University Press, Edinburgh, 2008.

Țăranu, Andrei, Doctrine politice și contemporane, suport de curs, 2001.

Vincent, Andrew, Modern Political Ideologies, Third Edition, Ed. Wiley Blackwell, Chichester, 2009.

Site-uri accesate

http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Jean-Jacques+Rousseau&d=%C9mile+sau+despre+educa%FEie – citat Jan Jacques Rousseau. http://plato.stanford.edu/entries/toleration/#HisTo – Standford Encyclopedia of Philosophy.

http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/neo-?q=neo – Oxford Dictionaries. http://en.wikipedia.org/wiki/Neoliberalism – Articol despre neoliberalism.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Popper – Bibliografie Karl Popper.

http://mises.ro/1118/ – Site-ul Institutului Ludwing von Mises din România.

http://en.wikipedia.org/wiki/Henry_Calvert_Simons – Bibliografie H. C. Simons.

http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Declaratia_Universala_a_Drepturilor_Omului.pdf – Declarația Universală a Drepturilor Omului.

http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=79&inline – Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale.

http://ec.europa.eu/education/policy/higher-education/attainment_ro.htm – Siteul Comisiei Europene privind Politica privind învățământul superior.

http://www.istruzione.it/urp/autonomia_scolastica.shtml – Siteul oficial al Ministerului Educației și Cercetării din Italia.

http://www.camera.it/leg17/1050?appro=910&08%7CIl+Fondo+per+il+finanziamento+ordinario+delle+universit%C3%A0 – Siteul oficial al Parlamentului Italian.

http://www.studiare-in-italia.it/php5/study-italy.php?idorizz=2&idvert=1&lang=IT – Ministerul Educației în colaborare cu CINEA și CIMECA.

http://www.camera.it/parlam/leggi/08133l.htm#decreto – Parlamentul Italian, Legea nr.133.

http://www.tecnicadellascuola.it/item/1022185-i-provvedimenti-fatti-per-la-scuola-nella-xvi-legislatura-riassunto-per-gli-addetti.html?t=storico,accesat – articol ziar online La tecnica della scuola.it

http://www.beppegrillo.it/movimento/parlamento/cultura/2015/03/scuola-su-lex-la-notra-proposta-per-eliminare-le-classi-pollaio.html -articol ziar online.

http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/7734991.stm -BBC news. http://www.camera.it/parlam/leggi/10240l.htm – Legea 240/2010, Parlamentul Italian.

http://www.repubblica.it/scuola/2010/10/08/news/riforma_gelmini_studenti_in_piazza-7859407/ – articol ziar online laRepubllica.