Necesitatea Protejarii Mediului In Societatea Contemporana
Școala Națională de Studii Politice și Administrative
Facultatea de Științe Politice
Masterat Politici Publice și Societate Civilă
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Coordonator științific:
Conf.univ.dr. Gabriel Andreescu
Masterand:
Panaete Ion
București
2015
Școala Națională de Studii Politice și Administrative
Facultatea de Științe Politice
Masterat Politici Publice și Societate Civilă
Respectarea Dreptului Mediului in Judetul Prahova
Coordonatoare științifică:
Conf.univ.dr.Gabriel Andreesc
Masterand:
Panaete Ion
București
2015
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………..
CAPITOLUL I.Drepturile colective sau drepturile din generația a III-a……………………………
1.1.Dreptul la pace-drept fundamental al omului si al statelor……………………………………………
1.1.1.Consideratii generale……………………………………………………………………………………………
1.1.2. Dreptul la pace in Carta Natiunilor Unite………………………………………………………………
1.1.3.Declaratia cu privire la dreptul popoarelor la pace………………………………………………….
1.1.4. Structura juridica a dreptului la pace in Sistemul Natiunilor Unite…………………………..
1.2.Dreptul la dezvoltare-drept inalienabil al omului si al popoarelor………………………………..
1.2.1.Consideratii generale…………………………………………………………………………………………..
1.2.2.Modalitati de exercitare a dreptului la dezvoltare…………………………………………………..
1.2.3.Definirea si recunoasterea dreptului la dezvoltare………………………………………………….
1.3.Dreptul la mediu înconjurător sănătos……………………………………………………………………..
1.3.1.Consideratii generale…………………………………………………………………………………………….
1.3.2.Consacrarea internationala a dreptului la mediu incinjurator sanatos………………………….
1.3.3.Dreptul la mediu inconjurator sanatos in Romania…………………………………………………..
CAPITOLUL II.Necesitatea protejării drepturilor omului în societatea contemporană……….
2.1.Preocupări ale societății internaționale privind protejarea drepturilor omului ………………..
2.1.1.Protectia internationala a drepturilor omului prin reglementari juridice………………………
2.1.2.Protectia drepturilor omului in cadrul organizatiilor internationale…………………………….
2.1.3.Protectia internationala a drepturilor omului prin structuri si mecanisme…………………….
2.1.4.Protectia drepturilor omului prin intermediul organismelor neguvernamentale……………..
2.2.Preocupări ale societății interne cu privire la protejarea drepturilor omului…………………….
2.2.1.Autoritatile reprezentative……………………………………………………………………………………..
2.2.2.Autoritatea judecatoreasca…………………………………………………………………………………….
2.2.3.Contenciosul administrativ…………………………………………………………………………………….
2.2.4.Curtea Constitutionala…………………………………………………………………………………………..
2.2.5.Rolul institutiei avocatului poporului in garantarea respectarii drepturilor omului………..
2.2.6.Organizatiile neguvernamentale si institutii avand preocupari in domeniul drepturilor omului…………………………………………………………………………………………………………………………
CAPITOLUL III.Necesitatea protejării mediului în societatea contemporană…………………….
3.1.Dezvoltarea durabilă în domeniul protejării mediului………………………………………………….
3.2.Preocupari internationale privind protejarea mediului…………………………………………………
3.2.1.Conferinte internationale………………………………………………………………………………………
3.2.2.Organizatii mondiale…………………………………………………………………………………………….
3.2.3.Organizatii regionale…………………………………………………………………………………………….
3.3.Preocupări interne în protejarea mediului……………………………………………………………………
3.3.1.Scurt istoric al protejarii mediului in tara noastra………………………………………………………
3.3.2.Preocupari actuale…………………………………………………………………………………………………
3.3.3.Rolul societății civile în protecția mediului………………………………………………………………
CAPITOLUL IV.Corelația dintre drepturile omului și dreptul mediului……………………………
CAPITOLUL V.CERCETARE
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………..
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………
INTRODUCERE
„Pornind de la celebrul raport întocmit sub conducerea doamnei Gro Harlem Brundtland intitulat „ Il futuro di noi tutti” definim dreptul mediului ca fiind „ acea ramură de drept public, din sistemul național al dreptului care cuprinde normele juridice consacrat de legiuitor pentru reglementarea relațiilor sociale, având ca obiect obligațiile utilizatorilor de mediu pentru asigurarea protecției, conservării și exploatării durabile a resurselor încorporate de biosferă la nivel sectorial, inter-sectorial, trans-sectorial și inter-generațional, precum și formele răspunderii pentru prejudiciile aduse valorilor de mediu.”
Constituția României, revizuită în 2003, înscrie dreptul la un mediu sănătos printre drepturile și libertățile fundamentale consacrate de Capitolul II din Titlul II. Textul articolului 35 care se referă la un mediu sănătos are următorul cuprins:„Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic.”„Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.”„Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja mediul înconjurător.”
Consacrarea dreptului la mediu ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului constituie rezultatul unei îndelungate evoluții produse pe plan internațional. Inițial, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactele drepturilor omului nu au conținut referiri exprese la dreptul la mediu ca drept fundamental al omului. Existau, în schimb, referiri cu privire la dreptul la sănătate și dreptul la condiții corespunzătoare de viață favorabile dezvoltării tuturor oamenilor.
O serie de documente internaționale au cuprins referiri la dreptul mediului și anume: Convenția privind diversitatea biologică semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992 „protecția mediului constituie o parte integrantă a procesului de dezvoltare., Declarația de la Johannesburg adoptată de Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă menționa și ea cerința soluționării problemelor mediului în contextul intensificării eforturilor pentru o dezvoltare durabilă.
Dezvoltarea durabilă avea drept țintă creșterea economică și rezolvarea problemelor sociale prin schimbarea regulilor managementului resurselor naturale la scară globală.
Constituția Europeană acordă o însemnătate deosebită problemei mediului de viață. În articolul I -3, în care sunt definite obiectivele Uniunii, se precizează „Uniunea acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creștere economică echilibrată, pe o economie socială de paiță foarte competitivă, vizând ocuparea deplină a forței de muncă și progresul social și un înalt nivel de protecție șid e îmbunătățire a calității mediului.” Constituția Europeană se referă la problemele mediului și ale dreptului dezvoltării și în Partea a II a consacrată drepturilor fundamentale.
Noțiunea de „mediu” este definită în Dicționarul de drept al mediului ca fiind „ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul și subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale. Termenul este utilizat pentru a desemna mediul natural, urban, industrial (uneori, de asemenea, economic, social și politic) în sânul căruia trăiește omul.”
Termenul de „mediu” ia diferite semnificații și dimensiuni în funcție de legislațiile naționale, de la simpla menționare în titlul actului normativ, fără o definiție expresă (exemplu, legea venezueleană privind mediul din 1976), la o definiție parțială cu obiective și scopuri precise (Legea din Belgia) și până la definiții globale, atotcuprinzătoare (Legea din Malaezia din 1974) sau la identificarea mediului ambiant cu resursele poluabile (Japonia, Legea din 1976 și Legea din Mexic din 1971)
În România, conceptul de „mediu” a fost definit în Legea din 1973 ca fiind „constituit din totalitatea factorilor naturali (aerul, apele, solul și subsolul, pădurile, orice altă vegetație terestră și acvatică, fauna terestră și acvatică, rezervațiile și monumentele naturii) și a celor creați prin activități umane (așezările umane și ceilalți factori creați prin activitatea omului) ce determină cadrul natural, social și economic în care trăim și care, prin interacțiunea lor, influențează echilibrul ecologic și determină condițiile de viață pentru om, faună și floră.” Actualul act normativ OUG 195 din 2005 definește noțiunea de „mediu” ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului;
Definiția dată de Curtea Internațională de Justiție in 1997 este relevantă: „mediul nu este o abstracție, ci spațiul unde trăiesc ființele umane și de care depind calitatea vieții și sănătatea lor, inclusiv pentru generațiile viitoare”.
Mediu reprezintă „totalitatea factorilor naturali și a celor creați prin activități umane care, în strânsă interacțiune influențează echilibrul ecologic, determină condiții de viață pentru toate vietățile de pe Terra și cele de dezvoltare, în ansamblu, a societății umane.”
Această definiție înglobează atât mediul natural cât și pe cel artificial.
Prin mediu natural înțelegem „părțile vizibile și invizibile ale naturii, condiția existenței tuturor viețuitoarelor. Elementele principale ale mediului natural sunt terenurile, apele, pădurile, aerul, fauna, flora. Mediul material al omului, cuprinde elemente abiotice ca: stâncile, apa și atmosfera și elemente biotice incluzând biocenozele naturale și seminaturale, inclusiv fauna și flora în stare sălbatică”.
Mediul artificial este „cel creat de mâna omului, ce există datorită activității umane, constitLegea din Malaezia din 1974) sau la identificarea mediului ambiant cu resursele poluabile (Japonia, Legea din 1976 și Legea din Mexic din 1971)
În România, conceptul de „mediu” a fost definit în Legea din 1973 ca fiind „constituit din totalitatea factorilor naturali (aerul, apele, solul și subsolul, pădurile, orice altă vegetație terestră și acvatică, fauna terestră și acvatică, rezervațiile și monumentele naturii) și a celor creați prin activități umane (așezările umane și ceilalți factori creați prin activitatea omului) ce determină cadrul natural, social și economic în care trăim și care, prin interacțiunea lor, influențează echilibrul ecologic și determină condițiile de viață pentru om, faună și floră.” Actualul act normativ OUG 195 din 2005 definește noțiunea de „mediu” ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului;
Definiția dată de Curtea Internațională de Justiție in 1997 este relevantă: „mediul nu este o abstracție, ci spațiul unde trăiesc ființele umane și de care depind calitatea vieții și sănătatea lor, inclusiv pentru generațiile viitoare”.
Mediu reprezintă „totalitatea factorilor naturali și a celor creați prin activități umane care, în strânsă interacțiune influențează echilibrul ecologic, determină condiții de viață pentru toate vietățile de pe Terra și cele de dezvoltare, în ansamblu, a societății umane.”
Această definiție înglobează atât mediul natural cât și pe cel artificial.
Prin mediu natural înțelegem „părțile vizibile și invizibile ale naturii, condiția existenței tuturor viețuitoarelor. Elementele principale ale mediului natural sunt terenurile, apele, pădurile, aerul, fauna, flora. Mediul material al omului, cuprinde elemente abiotice ca: stâncile, apa și atmosfera și elemente biotice incluzând biocenozele naturale și seminaturale, inclusiv fauna și flora în stare sălbatică”.
Mediul artificial este „cel creat de mâna omului, ce există datorită activității umane, constituind condiția materială de viață. Se compune din așezările omenești și tot ce este creat de om și se află în afara acestor așezări (șosele, autostrăzi, căi ferate, poduri, viaducte, baraje).” Fiecare element de mediu (natural și artificial) trebuie să fie frumos si civilizat, să influențeze în bine viața, activitatea și gândirea umană.
Dreptul mediului reprezintă ansamblul regulilor juridice și al instituțiilor stabilite în vederea protecției, conservării și ameliorării calității mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă. Din punct de vedere al conținutului, dreptul mediului este format din: dreptul protecției naturii, dreptul prevenirii și combaterii poluării, dreptul sancționator al mediului. După subiectele și palierul de elaborare și adoptare se distinge: dreptul național al mediului format din totalitatea reglementărilor juridice interne ale statelor, vizând protecția mediului, dreptul comunitar al mediului constituit din ansamblul reglementărilor adoptate în cadrul Uniunii Europene în domeniul mediului și dreptul internațional al mediului, ca domeniu nou al dreptului internațional public, cuprinzând principiile și regulile juridice care guvernează cooperarea internațională în materie. Toate aceste norme juridice având drept finalitate protecția mediului și instituțiile aferente se constituie în sistemul dreptului mediului.
Am ales aceasta tema pentru lucrarea de disertatie deoarece ocrotirea mediului inconjurator este vitala pentru dezvoltarea in siguranta a speciei umane. Consider necesare cat mai multe campanii de promovare pe canalele media pentru ca fiecare persoana sa constientizeze importanta acestui demers.
In primul capitol al acestei lucrari am analizat drepturile din generatia a III-a,categorie din care face parte si dreptul la un mediu inconjurator sanatos.El este definit ca un drept colectiv la fel ca si dreptul la pace sau dreptul la dezvoltare.In interiorul capitolului am prezentat doctrina internationala si modul de implementare a celor trei drepturi:dreptul la pace,dreptul la dezvoltare si dreptul la mediu inconjurator sanatos,de catre institutiile internationale.
In capitolul doi am aratat necesitatea protejarii drepturilor omului atat pe plan interna cat si international tatand in parte structurile si mecanismele inerne si inernationale care au rol in protejare drepturilor omului.
In capitolul trei am prezentat preocuparile internationale privind protejarea mediului prin intermediul organizatiilor mondiale si regionale,dar si preocuparile interne in domeniu accentuand pe rolul societatii civile in proitectia mediului.
In capitolul patru am facut corelatia dintre drepturile omului si dreptul la un mediu inconjurator sanatos acesta din urma fiind un drept complex din care deriva mai multe drepturi ale omului precum dreptul la viață, la ocrotirea sănătății, la un nivel de trai decent, la libertatea circulației, la muncă, precum și a libertății de a putea face orice în mediul în care trăiește.
CAPITOLUL I
DREPTURILE COLECTIVE SAU DREPTURILE
DIN GENERAȚIA A III-A
Din considerente metodologice, și nu numai, drepturile cetățenilor vor fi divizate în trei părți: drepturile civile si politice (drepturi din prima generație);drepturi economice, sociale și culturale(din a doua generație), și drepturile colective(din generația a treia).
1.1.DREPTUL LA PACE – DREPT FUNDAMENTAL AL OMULUI ȘI AL STATELOR
1.1.1Consideratii generale
Dreptul la pace este deopotrivă un drept fundamental al omului și un drept primordial al popoarelor, al națiunilor, garantarea lui constituind o precondiție pentru dezvoltarea relațiilor pașnice dintre state. Istoria contemporană a colaborării dintre state în domeniul social-umanitar pentru promovarea condiției umane evidențiază în mod pregnant legătura indisolubilă dintre drepturile și libertățile fundamentale ale omului și ale statelor și menținerea păcii și securității internaționale. Pentru ca drepturile omului să poată fi pe deplin garantate și respectate este necesar un climat de pace și securitate. Despre ce drepturi poate fi vorba, de pildă, pentru cetățenii serbi, croați, musulmani din Bosnia-Herțegovina, sau pentru irakieni, ceceni care trăiesc în zonele de conflict armat?
Dacă dreptul la pace, ca drept fundamental al statelor și-a găsit precumpănitor expresia în principiile fundamentale ale dreptului internațional, legătura intrinseca dintre drepturile omului și pacea și securitatea internațională rezultă atât din dispozițiile Cărții ONU și ale actelor constitutive ale unor organizații interguvernamentale cât și dintr-o serie de documente elaborate în acest scop de forurile respective.
1.1.2.Dreptul la pace in Carta Natiunilor Unite
Carta ONU conține dispoziții referitoare la raporturile dintre drepturile omului și pace în preambul și în alte cinci articole ale sale-1,24,34,39si 41.
Stabilind strânsa legătură care există între drepturile omului și dreptul la pace, preambulul Cartei Națiunilor Unite începe cu aceste cuvinte de referință: “Noi, popoarele națiunilor unite, hotărăște să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului, care, în cursul unei vieți de om a provocat de doua ori omenirii suferințe nespuse, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici.”
Aceeași legătura indisolubilă rezultă și din dispozițiile articolului 1 din Cartă, care stabilește scopurile Națiunilor Unite astfel:
1.Să mențină pacea și securitatea internaționala și, în acest scop, să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor violări ale păcii și să înfăptuiască prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional, care ar putea duce la o violare a păcii;
2.Să dezvolte relațiile prietenești între națiuni întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a persoanelor și a drepturilor lor de a dispune de ele însele și să ia orice alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
3.Să realizeze cooperarea internațională, rezolvând problemele internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex limbă sau religie.
1.1.3.Declaratia cu privire la dreptul popoarelor la pace
A fost adoptată de Adunarea Generala a ONU la 12 noiembrie 1984 prin Rezoluția 39/11.
Considerând că ,,pe plan internațional, absența războiului reprezintă condiția primordială a bunăstării, prosperității materiale și progresului statelor, ca și a realizării complete a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și conștientizând că în actuala era neclară instaurarea unei păci trainice pe pământ constituie o condiție primordială pentru păstrarea civilizației umane și supraviețuirea umanității, Adunarea Generala recunoaște că “fiecare stat are datoria sacră de a asigura popoarelor o viață pașnică”(Preambul, in fine)
În cele patru puncte ale sale Declarația:
1.Proclamă solemn ca popoarele Pamatului au dreptul sacru la pace;
2.Declară solemn că salvgardarea dreptului popoarelor la pace și promovarea realizării acestui drept constituie o obligație fundamentală a fiecărui stat;
3.Subliniază că , pentru asigurarea dreptului popoarelor la pace este indispensabil ca politica statelor să urmărească eliminarea amenințărilor cu războiul, îndeosebi cu războiul nuclear, abandonarea recurgerii la forță în relațiile internaționale și reglementarea pașnică a diferendelor internaționale;
4.Lanseaza un apel către toate statele și toate organizațiile internaționale ca acestea să contribuie, prin toate mijloacele, la asigurarea exercitării dreptului popoarelor la pace, adoptând măsuri corespunzătoare atât pe plan național cât și internațional.
Transpunerea în viață a acestor obiective impune ipso facto excluderea definitivă și pentru totdeauna a războiului din viața internațională pornindu-se de la ilegalizarea forței și amenințarea cu forța, care constituie principalul pericol la adresa păcii.
1.1.4.Structura juridica a dreptului la pace in Sistemul Natiunilor Unite
Mijloacele și metodele de realizare a dreptului la pace configurează următoarea structură juridică:
a)un ansamblu de principii fundamentale, ca norme de jus cogens de la care nici un stat nu poate deroga;
b)instituirea unui drept de monopol al Consiliului de Securitate în folosirea forței ca răspuns la un act de violență din partea statelor;
c)crearea de mecanisme de aplicare a măsurilor cu caracter preventiv și coercitiv.
1.Principii care postulează dreptul la pace
Trei dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional garantează în mod direct dreptul la pace. Acestea sunt: nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, rezolvarea prin mijloace pașnice a diferendelor dintre state, și neintervenția în treburile altor state .
2. Membrii Națiunilor Unite au conferit Consiliului de Securitate responsabilitatea principală a menținerii păcii și securității internaționale și recunosc că în exercitarea acestei împuterniciri Consiliul acționează în numele lor .
Consiliul de Securitate este organul principal al Națiunilor Unite care exercită funcția de menținere a păcii, îndeplinind în acest scop o triplă funcțiune: constată existenta actului de agresiune care dă dreptul la autoapărare; deține controlul asupra modului de exercitare a acestui drept, și exercită acțiunea de autoapărare colectivă.
Potrivit articolului 39 din Carta, Consiliul de Securitate „va constata existența unei amenințări împotriva păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune”. Aceasta este prima funcție pe care o exercita Consiliul ca titular al dreptului de autoapărare colectivă, cea de-a doua avându-și sediul în articolul 51 din Carta ONU, potrivit căruia „Măsurile luate de membri în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și nu vor afecta în nici un fel puterea și îndatorirea Consiliului de Securitate, potrivit cu prezenta Carta, de a întreprinde oricând acțiuni pe care le va socoti necesare pentru menținerea și restabilirea păcii și securității internaționale”. Cea de-a treia funcție, ce constă în substituirea Consiliului de Securitate, în titularul dreptului de autoapărare colectivă, este stipulată în art.42 din Cartă, care împuternicește acest organ, să întreprindă „cu forțe aeriene, maritime sau terestre orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Această acțiune poate cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate cu forțele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Națiunilor Unite”.
3. Mecanisme de aplicare a măsurilor coercitive pentru menținerea și restabilirea păcii.
În calitatea sa de organ principal al Națiunilor Unite, a cărui esențială răspundere este menținerea și restabilirea păcii, Consiliului de Securitate îi revine în mod normal misiunea de a se sesiza, ex. officio ori de care ori consideră că este competent să o facă . Consiliul de Securitate poate fi sesizat de existența unui act de agresiune și de către state, indiferent dacă acestea sunt sau nu membre ale O.N.U., exercitarea acestei facultăți fiind o obligație juridică în situația unei agresiuni.
Potrivit art.51 din Cartă și a prevederilor tratatelor de autoapărare colectivă, dreptul statelor de a riposta cu forța armata la un act de agresiune, este completat cu obligația acestora de a informa Consiliul de Securitate asupra măsurilor luate în exercitarea dreptului de autoapărare, pentru ca acesta din urma să poată aprecia dacă măsurile respective se încadrează sau nu în conceptul de autoapărare. Celelalte state membre ale O.N.U. care nu sunt victime ale agresiunii, pot sesiza Consiliul de Securitate de o atare situație.
În momentul când Consiliul de Securitate constată existenta unui act de agresiune, el trebuie să treacă imediat la acțiune, întrucât din acel moment se substituie victimei agresiunii.
Care este procedura Consiliului de securitate într-o asemenea situație: în primul rând purcede la alcătuirea unor forțe armate, în baza articolului 43 din Carta ONU. Până în prezent Consiliul a acționat în baza acestui articol în două situații: în 1950, în conflictul armat dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud, și în 1991, în cazul agresiunii Irakului împotriva Kuweitului. În rest, orice tentativă în acest sens a fost blocată de un veto al unuia dinte membrii permanenți ai Consiliului de Securitate. Ca atare, Consiliul de Securitate nu și-a putut îndeplini misiunea sa principală de menținere a păcii și securității internaționale.
1.2. DREPTUL LA DEZVOLTARE – DREPT INALIENABIL AL OMULUI ȘI AL POPOARELOR
1.2.1.Consideratii generale
Toate modalitățile de abordare a drepturilor omului au un caracter static. Individul este privit ca un factor pasiv căruia cineva, care este plasat undeva lângă el sau deasupra sa, reprezentanți ai autorităților statale sau unele foruri internaționale, ar trebui să-i garanteze și să-i respecte drepturile inerente fiecărei ființe umane.
Se cristalizează în prezent, deocamdată numai în plan teoretic, o abordare dinamică, în care individului trebuie să i se creeze posibilitatea exercitării efective a drepturilor omului, în folosul său și al colectivității din care face parte.
Interacțiunea dintre aceste două instituții postulează caracterul unitar și indivizibil al drepturilor omului și dreptul la dezvoltare. Regulile democratice și normele juridice ce trebuie să guverneze o societate democratică, bazată pe consensul și consultarea membrilor săi își au sorgintea în cele două componente ale binomului amintit.
Astfel, dreptul la dezvoltare reprezintă dreptul indivizilor, al grupurilor socio-profesionale și al popoarelor de a participa și a contribui la dezvoltarea economică, socială și politică continuă, în care toate drepturile omului și toate libertățile fundamentale pot fi pe deplin realizate și de a beneficia de pe urma acestei dezvoltări. Într-o astfel de abordare, dreptul la dezvoltare nu este numai un drept fundamental al omului, ci el constituie, în același timp, o necesitate esențială a oricărei ființe umane, care răspunde aspirațiilor sale de a-și asigura libertatea și demnitatea în toată plenitudinea lor, deopotrivă ca individ și ca membru al societății în care trăiește.
1.2.2.Modalitati de exercitare a dreptului la dezvoltare
Libertatea politică, fundată pe doi piloni – pe democrație și pe participare democratică la toate nivelele -local și național – este o condiție esențială a unei dezvoltări socio-economice veritabile.
Fundamentul participării democratice la dezvoltare îl constituie dreptul indivizilor, al grupurilor și al popoarelor la luarea deciziilor colective sau de a-și alege organizațiile pe care le consideră că îi reprezintă și de a exercita, în mod liber, o acțiune democratică, la adăpost de orice ingerință.
Principalul obiectiv al unei societăți democratice îl constituie înfăptuirea unei ordini sociale echitabile. Aceasta presupune că proiecția dezvoltării trebuie să pornească de la necesitatea coordonării tuturor factorilor implicați în acest complex proces, în vederea fundamentării unui program național de dezvoltare, a unei strategii globale articulată în jurul standardelor internaționale între care un loc central trebuie să-l ocupe democrația și participarea.
Factorii ce ar putea fi luați în considerare sunt, printre alții, reprezentativitatea organelor de decizie, descentralizarea luării deciziilor, accesul cetățenilor la informații ș.a. Pentru toate acestea, organele statului trebuie să respecte libertatea de acțiune a individului, ca subiect central al dreptului la dezvoltare, să-l protejeze pe el și resursele lui și să-l ajute în satisfacerea nevoilor sociale și în realizarea egalității șanselor, asigurându-i în mod direct resursele.
Aceștia ar fi, în linii generale, parametrii optimi de exercitare de către fiecare individ a drepturilor omului și a libertăților fundamentale vizavi de dezvoltare. Dar, obiectiv privind lucrurile, acești parametrii optimi, nu au și nu pot avea un corespondent perfect în realitățile practice ale satelor, comunitatea internațională fiind alcătuită din entități statale și comunități nestatale eterogene în ceea ce privește sistemele politice, nivelele de dezvoltare economică și socială și stadiul de instituționalizare a mecanismelor de implementare și exercitare a acestora ș.a.
Toate aceste probleme au făcut obiectul unor ample dezbateri în cadrul Națiunilor Unite, unele materializându-se în documente sau strategii internaționale.
1.2.3.Definirea si recunoasterea dreptului la dezvoltare
a)Legătura dintre drepturile omului și dezvoltare în documente ale Națiunilor Unite
Dezvoltarea economică și socială a statelor și asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului reprezintă, potrivit Cartei O.N.U., fundamentul relațiilor pașnice dintre națiuni: „În scopul de a crea condițiile de stabilitate și de bunăstare necesare unor relații pașnice și prietenești între națiuni…, dispune art.55 din Cartea O.N.U., Națiunile Unite vor favoriza:
-ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forțelor de muncă și condiții de progres și dezvoltare economică și socială;…
-respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”
Drepturile omului și dezvoltarea economică și socială se află, așadar, într-o strânsă interdependență, fiind în același timp, intim asociate conceptului de pace. Mai mult, dezvoltarea este intim legată de drepturile omului și prin acceptarea fără echivoc a faptului că drepturile economice și sociale constituie drepturi ale ființei umane, pe deplin consolidate în ansamblul drepturilor omului unanim recunoscute și garantate. În consecință, drepturile omului nu mai pot fi tratate ca aparținând unor categorii diferite fără vreo legătura între ele, ci într-un raport evident de complementaritate. Ca atare, se poate considera că dacă statele și-au asumat, prin aderarea la Carta Națiunilor Unite, angajamentul de a promova și proteja drepturile omului și libertățile fundamentale, acest angajament trebuie să se extindă și la dezvoltarea economică.
În 1969, Comisia O.N.U. pentru drepturile omului afirmă, la rândul său, că exercitarea peste tot a drepturilor economice, sociale și culturale proclamate în Declarația Universală din 10 decembrie 1948 depinde într-o foarte mare măsură de dezvoltarea economică și socială rapidă a țărilor în curs de dezvoltare, unde trăiește mai mult de jumătate din populația lumii, a cărei soarta nu încetează să se înrăutățească datorită tendințelor care caracterizează relațiile economice internaționale. Că: „orice efort tinzând la promovarea dezvoltării economice trebuie să aibă ca obiectiv final dezvoltarea socială a popoarelor, bunăstarea tuturor ființelor umane și deplina dezvoltare a personalității lor” .
b)Definiția și conținutul conceptului de „drept al dezvoltare”
Sub raport conceptual, Adunarea Generala a O.N.U. a inițiat studiul problemelor privind semnificația și conținutul dreptului la dezvoltare ca drept al omului în 1977. Astfel, în rezoluția 4/XXXIII a Comisiei drepturilor omului se menționa că „persistenta colonialismului, a agresiunii și amenințărilor la adresa suveranității naționale și integrității teritoriale, a ocupației străine, apartheidului și tuturor formelor de discriminare și dominație, precum și refuzul recunoașterii dreptului fundamental fiecărei națiuni de a exercita deplina sa suveranitate asupra bogățiilor și resurselor sale naturale, constituie, printre altele, obstacole majore în calea deplinei realizări a drepturilor economice, sociale și culturale”.
Rezoluția recomandă întocmirea de către Secretarul general al O.N.U., în colaborare cu U.N.E.S.C.O., a unui studiu asupra: ”dimensiunilor internaționale ale dreptului la dezvoltare, ca drept al omului, în raport cu alte drepturi ale omului fondate pe cooperare internațională… ținând cont de exigentele noii ordini internaționale și de cerințele umane fundamentale” . Comisia drepturilor omului sublinia în aceasta rezoluție că exercitarea dreptului la dezvoltare implică asigurarea păcii și instaurarea unei ordini economice internaționale fondată pe respectarea drepturilor omului și evidenția necesitatea ca statele să creeze condiții atât separat cât și în colaborare, pentru exercitarea efectivă a dreptului la dezvoltare.
1.3.DREPTUL LA MEDIUL ÎNCONJURĂTOR SĂNĂTOS
1.3.1.Consideratii generale
Înțeles ca un ecosistem complex în strânsă interacțiune cu natura, omul reprezintă valoarea supremă ce trebuie ocrotită. Sub acest aspect, este necesară recunoașterea unanimă și garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos și echilibrat.
Dreptul la mediu, ca un drept fundamental al omului, constituie obiectul unor divergențe doctrinare, deși o serie de state (printre care și România ) fie că au trecut peste aceste divergențe creând sisteme normative de protejare mediului, fie au consimțit doar faptul că acest “drept” are o recunoaștere juridică statală. În doctrină se consideră că există un “drept de mediu” , dar nu ca un drept subiectiv individual ci ca un drept de “solidaritate”, așa cum este de exemplu, “dreptul la dezvoltare “, ca un drept colectiv, cu condiția ca exercitarea lui să fie posibilă pentru o singură persoană .
Majoritatea autorilor sunt de părere însă, că dreptul la mediu este un drept din categoria drepturilor din generația a treia, deci un drept colectiv, de solidaritate, precum dreptul la dezvoltare, la pace etc. Fundamentul său filozofic rezidă în teoria dreptului natural.
1.3.2.Consacrarea intermationala a dreptului la mediu inconjurator sanatos
În legătură cu consacrarea internațională a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, Conferința ONU asupra mediului din 1972, îl formulează ca un prim principiu la Declarației asupra mediului având în vedere totodată și obligația societății de a conserva, apăra și îmbunătăți mediul pentru generațiile prezente și viitoare.
Tot astfel, art.24 din Carta Africană asupra drepturilor omului la un mediu sănătos, trebuie pornit de la noțiunea specifică de “mediu”, atât lato sensu – ca mediul întregii biosfere, având în vedere multitudinea dimensiunilor sale, cât și stricto sensu – reprezentat de mediul fizic imediat al individului(habitatul și împrejurările naturale).Pentru definirea expresiei de “mediu sănătos și echitabil”, la nivel internațional Declarația de la Stockholm din 1972, pomenește despre “mediu a cărui calitate să-i permită omului să trăiască în demnitate și bunăstare”.
În ceea ce privește cei doi termeni :”echilibrat” și “sănătos” luați separat în contextul noțiunii dreptului fundamental luat în discuție, în literatura juridică s-a arătat că au semnificații fundamentale. Astfel, termenul de “sănătos” se referă la un mediu nepoluant, propice dezvoltării fizice și intelectuale a omului. Totodată, el are și o dimensiune umană, urmărind apărarea integrității fizice și spirituale a acestuia. Cuvântul “echilibrat” indică dimensiunea naturală, ce se referă la un mediu ecologic rațional.
Dimensiunea individuală a acestui drept, implică dreptul fiecărui individ la: prevenirea poluării, încetarea activității care are drept efect o poluare nocivă, repararea pagubei suferite de pe urma acestei poluări. Dimensiunea colectivă, implică obligația statelor de a coopera în vederea prevenirii și combaterii poluării, protejării mediului natural la nivel regional și internațional.
În afara nivelului individual și a celui colectiv de abordare a dreptului la un mediu sănătos, există și un al treilea nivel, cel al statului, ca titular al unui astfel de drept, în relațiile de cooperare regională și internațională.
Ca finalitate a dreptului internațional, dreptul la cooperare presupune concentrarea eforturilor tuturor statelor în scopul menținerii păcii, promovării dezvoltării, protejării calității mediului uman ca și în scopul respectării drepturilor omului și libertăților sale fundamentale.
În cercetarea raportului cu celelalte drepturi noi sau cu cele clasice, conținutul dreptului la un mediu uman sănătos presupune și implică, în același timp, un adevăr axiomatic înscris în Preambulul Declarației de la Stockolm: ”Omul este, în același timp, creația și creatorul mediului său înconjurător, care-i asigură existența fizică și-i oferă posibilitatea unei dezvoltări intelectuale, morale, sociale și spirituale”.
Acest adevăr în contextul preocupărilor vizând problematica mediului uman, ca factor de corelare, există deja atât în negocierile pentru dezarmare (sub forma interrelației ”dezarmare- resurse –mediu”). În planul drepturilor omului și ale popoarelor acest factor comun se reflectă, de la cele clasice, consacrate(dreptul la viață, la existență etc.), la cele noi, afirmate (dreptul la pace și dezarmare, la dezvoltare, la patrimoniu comun etc.), în integrarea organică a valorilor mediului uman cu celelalte valori vitale ale oamenilor și ale omenirii.
Existența unui mediu sănătos și echilibrat devine astfel, un mijloc de apreciere în realizarea altor drepturi fundamentale ale persoanei umane, drepturi ce sunt protejate și recunoscute ca fiind de interes comun al umanității.
1.3.3.Dreptul la mediu inconjurator sanatos in Romania
În țara noastră, dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos este prevăzut în art.5 din Legea protecției mediului nr.137/1995, în care se arată că , “Statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop :a)accesul la informațiile privind calitatea mediului, b)dreptul de a se asocia în organizațiile de apărare a calității mediului c)dreptul de consultarea în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislației și a normelor de mediu, inclusiv prin planurile de amenajare a teritoriului și de urbanism d)dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociații, autorităților administrative sau judecătorești în vederea preveniri sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect e)dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit”. În același timp, Legea prevede (art.6) că “Protecția mediului constituie o obligație a autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice”
În Constituția României, în cadrul drepturilor social- economice și culturale este reglementat “dreptul la un nivel de trai decent” care cuprinde dreptul cetățeanului la condiții rezonabile de viață care să-i asigure, lui și familiei, un trai civilizat. Acest drept are un conținut complex, cuprinzând: dreptul la hrană, îmbrăcăminte, locuință, deci la condiții rezonabile de existență. Premisa fundamentală pentru realizarea tuturor acestor drepturi este însă, asigurarea unui mediu sănătos, deși acest drept nu este consacrat în mod expres.
CAPITOLUL II
NECESITATEA PROTEJĂRII DREPTURILOR OMULUI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
2.1.PREOCUPĂRI ALE SOCIETĂȚII INTERNAȚIONALE PRIVIND PROTEJAREA DREPTURILOR OMULUI
Documentul juridic care a consacrat în maniera cea mai completă conceptul drepturilor și libertăților fundamentale a fost „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului", din 26 august 1789, adoptată în perioada revoluției franceze. Giorgio del Vechio aprecia că pe baza sa s-a stabilit, în știință și în conștiința comună, o distincție netă între statele legitime sau „de drept" și statele subjugate regimurilor despotice, care sunt încă prea numeroase în lume. În primul său articol Declarația proclama că „oamenii se nasc liberi și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu au fost fondate decât pe utilitatea comună". Sunt enunțate apoi drepturi imprescriptibile ca: libertatea, proprietatea, siguranța, ș.a.
Conform Declarației, libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora .
Protecția drepturilor omului a fost abordată ca imperativ al comunității internaționale abia după cel de-al doilea război mondial, sub impulsul dezvăluirii atrocităților naziste, și s-a concretizat – în perioadele ce au urmat – într-un impresionant ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare mai ales a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regim comunist.
Calea spre concretizarea unui sistem de protecție internațională a drepturilor omului și stabilirea obligativității unei cooperări internaționale în acest domeniu a fost deschisă de Carta O.N.U.
Dispozițiile Cartei O.N.U. (art.1 pct.3, art.13, 55-56), precum și alte documente în acest domeniu, formează un cadru juridic general al colaborării internaționale, menit să contribuie la promovarea, încurajarea și favorizarea respectării drepturilor omului, în înfăptuirea acestor sarcini, statele sunt obligate să prezinte periodic rapoarte, iar organismele de specialitate, pe baza unor asemenea rapoarte, organizează dezbateri internaționale și publică studii – generale sau de caz -, propune încheierea unor instrumente juridice internaționale etc .
Menționăm doar, pe scurt, că dacă la nivel global, în temeiul Cartei O.N.U., funcționează mecanisme precum Consiliul Economic și Social, Comisia pentru drepturile omului – în cadrul căreia ființează și funcționează o subcomisie pentru minorități, grupuri de lucru asupra sclaviei, populației indigene etc. De asemenea, în cadrul Secretariatului O.N.U. funcționează Centrul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, cu atribuții de consultații, informări.
Promovarea și protecția internațională a drepturilor omului pe plan regional se realizează prin tratate încheiate între statele dintr-o anumită zonă geografică, prin procedurile și mecanismele speciale create, în această privință sunt cunos¬cute Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1950, Convenția Interamericană de la San Jose din 1969.
Pe plan general european, Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare de la Helsinki, din 1975, cuprinde prevederi referitoare la promovarea drepturilor omului și cooperarea statelor în domeniul umanitar. Acestuia i se adaugă Actul Final al Reuniunii de la Viena al statelor participante la Reuniunea O.S.C.E., precum și Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990.
2.2.PROTECȚIA INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI PRIN REGLEMENTĂRI JURIDICE
După ce de-al doilea război mondial au avut loc numeroase dezvoltări normative în ceea ce privește drepturile omului. Astfel, s-a trecut de la preocuparea asigurării și protecției unor anumite categorii de persoane (străini, minorități) ori a unor drepturi considerate în mod individual și raportate la anumite domenii prioritare în perioada postbelică (dreptul la muncă, protecția minorităților), la asigurarea și protecția drepturilor într-o viziune de ansamblu, globală, în acest proces un rol important l-au avut documentele internaționale adoptate, în care au fost consacrate sau confirmate aceste drepturi. Asemenea documente prezintă o mare varietate atât prin problematica abordată, cât și prin caracterul lor; ele se referă fie la aspecte cu caracter general, vizând proclamarea unor drepturi, indicarea unor direcții de acțiune sub formă programatică, fie la anumite aspecte ce țin de realizarea drepturilor omului.
Cât privește caracterul lor, aceste documente pot fi: convenții internaționale, care au valoare obligatorie pentru statele care devin părți la ele și alte instrumente juridice internaționale (cum ar fi rezoluțiile) care cuprind declarații sau recomandări având semnificație precumpănitor moral-politică.
Alături de convențiile internaționale, pot fi menționate rezoluțiile unor organe ale organizațiilor internaționale, cuprinzând declarații, planuri de acțiune etc .
Instrumentele adoptate în domeniul drepturilor omului nu au, toate, aceeași valoare juridică. Astfel, rezoluțiile, chiar și atunci când poartă denumirea de „Declarație", au valoarea unor recomandări, în timp ce convențiile sunt obligatorii pentru statele care le-au ratificat, devenind părți prin această ratificare.
Principala funcție a acestor instrumente este aceea de a defini drepturile omului la care se referă, de a preciza elementele lor componente și de a indica măsurile necesare pentru punerea lor în aplicare. În acest mod, ele pot influența legislațiile interne ale statelor, fie în mod direct, pentru convențiile internaționale, fie în mod indirect, cât privește instrumentele internaționale care nu au valoarea unor convenții (spre exemplu Declarația Universală a Drepturilor Omului).
Din reglementările internaționale referitoare la drepturile omului, adoptate până în prezent, rezultă câteva reguli care guvernează această materie. O primă regulă de bază, generală, este universa¬litatea drepturilor omului. Drepturile omului sunt norme imperative ale dreptului internațional (jus cogens), de la care nu se admit derogări; ele sunt aplicabile întotdeauna și peste tot.
O altă regulă de bază este aceea a nediscriminării în reglementarea lor și, mai ales, în aplicarea acestor drepturi. Din precizările actelor internaționale rezultă că oamenii sunt egali în fata legii, din această egalitate formală decurgând și dreptul lor la o egală ocrotire din partea legii.
Altă regulă de bază este obligația statelor de a coopera între ele, în vederea promovării și respectării drepturilor omului.
De asemenea, interdependența între diferitele categorii de drepturi și libertăți fundamentale ale omului reprezintă o altă regulă de bază în materia drepturilor omului.
Paragraful a. Documente internaționale cu caracter de universalitate referitoare la drepturile omului
A. Carta Națiunilor Unite
Acest document proclamă promovarea drepturilor omului printre obiectivele principale ale cooperării internaționale consacrând, totodată, principiile care stau la baza acestei cooperări, în preambulul Cartei O.N.U. este afirmată „credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei, î n egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici.
B. Declarația Universală a Drepturilor omului
A fost adoptată de Sesiunea a lll-a a Adunării Generale a O.N.U. (prin Rezoluția 217/A/lll din 10 decembrie 1948) fiind considerată „idealul comun de atins de către toate popoarele și toate națiunile" în ceea ce privește drepturile omului. Este primul document internațional care enunță, în mod solemn, drepturile și libertățile fundamentale care trebuie garantate oricărei ființe umane.".-
C. Pactele internaționale cu privire la drepturile omului.
Adunarea Generală a O.N.U., în cadrul celei de a XXI-a sesiuni, a adoptat cele două Pacte internaționale cu privire la drepturile omului, prin Rezoluția 220/A/XXI, din 16 decembrie 1966 : Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul cu privire la drepturile civile șt politice. Pactele au intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976 și, respectiv, la 23 martie 1976.
Paragraful b. Documente internaționale cu caracter de universalitate referitoare la anumite drepturi ale omului
A. Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială
A fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 21 decembrie 1965 , precizează că prin discriminare rasială se înțelege „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională ori etnică, având ca scop sau efect de a distruge ori compromite recunoașterea, folosirea sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social și cultural sau în alt domeniu al vieții publice" (art.1 pct.1).
B. Convenția asupra eliminării discriminării față de femei
A fost adoptată de Adunarea Generală O.N.U. ia 18 decembrie 1979 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1989 . Ea definește discriminarea față de femei ca fiind orice distincție, excludere sau restricție bazată pe sex și care are ca efect sau scop de a compromite sau distruge recunoașterea, beneficierea sau exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe bază de egalitate a bărbaților și femeilor, a' drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în domeniile politic, economic, cultural și civil sau în orice alt domeniu.
C. Convenția cu privire la drepturile copilului
A fost adoptată la 20 noiembrie 1989 . Ea precizează că familia este mediul natural pentru creșterea și bunăstarea copiilor și nu admite discriminarea față de copii, în ce privește aplicarea drepturilor lor.
D. Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante
A fost adoptată la 10 decembrie 1984 de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția 39/46 și a intrat în vigoare la 26 iunie 1987 .În preambulul Convenției se arată că ea a fost adoptată pentru „a mări eficacitatea luptei împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, în întreaga lume".
E. Convenția internațională privind eliminarea și reprimarea crimei de apartheid
A fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 30 noiembrie 1973, a intrat în vigoare la 18 iulie 1978 . Ea definește apartheidul ca fiind o „crimă împotriva umanității" și declară ca fiind crime ce încalcă principiile de drept internațional toate actele inumane rezultând din politicile și practicile de apartheid, (art.l).
Paragraful c. Documente internaționale regionale referitoare la drepturile omului
• Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale
Potrivit Convenției, discriminarea în exercitarea acestor drepturi, bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de orice alt fel, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, proprietate, naștere sau alt statut, este interzisă, fiind prevăzute posibile derogări pentru situații speciale.
• Carta socială europeană
Întrucât, așa cum am încercat să relevăm, Convenția din 1950 reglementa numai drepturile civile și politice ale omului, Consiliul Europei a adoptat „Carta socială europeană", document semnat la Torino, la 18 octombrie 1961 și intrat în vigoare ia 26 februarie 1965. Prin aceasta se completează dispozițiile Convenției din 1950, stabilind un sistem de protecție pentru drepturile economice, sociale și culturale. Carta socială europeană proclamă o listă de 19 drepturi și principii, dintre care menționăm: dreptul la muncă, dreptul la remunerație echitabilă, la organizare și la negociere colectivă, dreptul copiilor și femeilor angajate la protecție, dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică, dreptului la pregătire și îndrumare profesională, la îngrijire socială și medicală, ia pregătire și recuperare al persoanelor handicapate fizic sau psihic.
• Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului
A fost adoptată la Bogota, în 1948. în preambulul ei se arată că drepturile și îndatoririle se presupun reciproc în orice activitate socială și politică a omului, în timp ce drepturile exprimă libertatea individuală, îndatoririle exprimă demnitatea acestei libertăți. Prevederile sale au fost preluate de Convenția din 1969, care le-a transformat în obligații internaționale.
• Convenția americană asupra drepturilor omului
A fost adoptată în 1969 la Conferința interguvernamentală a Organizației Statelor Americane de la San Jose (Costa Rica) și a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. In Convenție se precizează că părțile contractante urmăresc consolidarea, pe continentul american, a libertății individuale, a justiției sociale, bazată pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
• Declarația universală a drepturilor popoarelor
A fost adoptată la Alger, la 4 iulie 1976 Ea proclamă o serie de drepturi dintre care menționăm: dreptul popoarelor la existență, la autodeterminare politică și dreptul lor exclusiv asupra resurselor naturale și bogățiilor lor; dreptul la cultură; dreptul popoarelor la conservarea, protecția și ameliorarea mediului înconjurător, etc. Declarația precizează totodată că minoritățile au dreptul la respectarea identității lor, a tradițiilor, a limbii și
• Carta africană a drepturilor omului și popoarelor
A fost adoptată în cadrul Organizației Unității Africane (O.UA), la Nairobi, în iunie 1981; a intrat în vigoare la 21 octombrie 1986. Ea proclamă că toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul la o egală protecție din partea ei (art.3). Precizând că persoana umană este inviolabilă, Carta precizează că din această inviolabilitate decurge dreptul fiecărui om la respectarea vieții sale, a integrității sale fizice și morale, precum și faptul că nimeni nu trebuie să fie lipsit, în mod arbitrar, de aceste drepturi (art.4).
2.2.1Protecția drepturilor omului în cadrul unor organizații internaționale
Paragraful a. Protecția drepturilor omului în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa – C. S. C. E.
În cadrul acestui organism au fost adoptate o serie de documente extrem de importante cu privire la protecția drepturilor omului, după cum urmează:
A. Actul final de la Helsinki
B. Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa
C. Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a O.S.C.E
D. Carta de la Paris pentru o nouă Europă
E. Documentele de la Helsinki din 1992
F. Documentul Reuniunii de la Budapesta
Paragraful b. Protecția drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene
În fața Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost puse în discuție probleme privind protecția drepturilor fundamentale ale omului, în legătură cu care nici unul dintre tratatele comunitare adoptate nu cuprindea prevederi exprese sau cu caracter general Numai Tratatul de la Maastricht (semnat de către statele membre, la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), prevede la art.F că „Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale așa cum sunt ele garantate prin Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și așa cum ele rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre".
2.1.3.Protecția internațională a drepturilor omului prin structuri și mecanisme
Paragraful a. Protecția internațională a drepturilor omului prin structuri și mecanisme în cadrul O.N. U.
A. Organe ale Națiunilor Unite având ca principală misiune promovarea și protecția drepturilor omului.Conform Cartei, Organizația Națiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce privește promovarea internațională a drepturilor omului (art.1, pct.3).Pentru a-și îndeplini acest rol, organizația a pus la punct un sistem de organe principale și subsidiare care, într-un fel sau altul, participă activ la eforturile pentru promovarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale, în toate țările lumii. Aceste organe sunt:
-Adunarea generală
-Consiliul Economic și Social (E.C.O.S.O.C.)
-Secretariatul O.N.U.
-Consiliul de Securitate
– Consiliul de tutelă
– Curtea Internațională de Justiție
– Comisia de drept internațional
B. Mecanisme create în cadrul unor instituții specializate și al înaltului Comisariat al O.N.U. pentru refugiați
• Organizația internațională a muncii (O.L.M.)
• Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură (UNESCO)
• Organizația Națiunilor Unite pentru alimentație și agricultură (F.A.O.)
• Organizația Mondială a Sănătății (O.M,S.)
• Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru refugiați (I.C.N.U.R.)
C. Structuri speciale create în vederea aplicării instrumentelor O.N.U. referitoare la drepturile omului
• Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale
• Comitetul pentru drepturile omului
• Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale
• Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei
• Comitetul împotriva torturii
• Comitetul pentru drepturile copilului
2.1.4.Protecția drepturilor omului prin intermediul organizațiilor neguvernamentale
Organizațiile neguvernamentale (ONG) au apărut în secolul trecut, prima fiind Crucea Roșie, creată în anul 1864. Inițial organisme naționale (asociații, cluburi, etc.), ele au căpătat ulterior și un statut internațional.
Dezvoltarea normelor, instituțiilor și mecanismelor internaționale pentru protecția drepturilor omului a fost însoțită de proliferarea organizațiilor internaționale activând în acest domeniu.
Unele ONG-uri au avut un rol important în perioada elaborării Cartei ONU, desfășurând o activitate de lobby pentru includerea în acest document a problemelor referitoare la drepturile omului și pentru crearea unui sistem care să statornicească afilierea internațională oficială a lor la organismele O.N.U., precum și pentru dobândirea competenței de a le sesiza, în baza art.71 al Cartei O.N.U., E.C.O.S.O.C. este autorizat să stabilească aranjamente în vederea unor consultări cu organizațiile neguvernamentale în domeniile care intră în competența sa. Consiliul a făcut astfel de aranjamente cu câteva sute de organizații naționale și internaționale.
Aceste organizații sunt împărțite în trei categorii. Prima categorie este compusă din ONG-uri care au un interes fundamental în cele mai multe din activitățile Consiliului. A doua categorie este compusă din ONG-uri care au o competență specială, dar care sunt interesate numai de unele din activitățile Consiliului. A treia categorie de ONG-uri o constituie cele care pot sa participe ocazional ia activitățile E.C.O.S.O.C., ele fiind plasate pe o „listă" pentru consultări ad-hoc .
După obiectivele pe care le urmăresc, ONG-urile din domeniul drepturilor omului sunt de patru tipuri:
– care au ca principal obiectiv protecția drepturilor omului;
– care acționează în mai multe domenii, problematica drepturilor omului constituind unul dintre programele sau proiectele lor;
-care se interesează de drepturile omului fără a face din acestea un obiectiv general sau o subdiviziune a problemelor pe care le tratează;
-care au ca obiectiv educarea populației în spiritul respectului față de valorile generale umane
2.2.PREOCUPĂRI ALE SOCIETĂȚII INTERNE CU PRIVIRE LA PROTEJAREA DREPTURILOR OMULUI
2.2.1.Autoritatile reprezentative
Paragraful a. Parlamentul Român
A. Activitatea legislativă a Parlamentului
Cunoscut fiind că Parlamentul este organul repre¬zentativ al poporului și unica autoritate legislativă, acțiunea parlamentară constituie, deci, un cadru propice prin care pot fi enunțate și promovate o serie de idei cu privire la drepturile omului.
B. Controlul parlamentar
Prin Regulamentul Camerei Deputaților s-a constituit "Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții", aceasta având competența "să examineze petițiile primite și să cerceteze abuzurile semnalate prin aceste petiții, în cazurile în care adunarea dispune aceasta ca urmare a prezentării, potrivit regulamentului, a unei petiții în fața adunării". Petițiile trebuie prezentate în scris și semnate. Ele se transmit comisiei, spre dezbatere și soluționare.
În cadrul Senatului a fost înființată „Comisia pentru drepturile omului", având ca principale atribuții următoarele: dezbaterea proiectelor de legi, propunerilor legislative și amendamentelor care îi sunt trimise de Biroul permanent și elaborarea rapoartelor sau avizelor; solicitarea de rapoarte, informări și documente de la autoritățile publice a căror activitate intră în sfera sa de activitate; examinarea petițiilor care îi sunt repartizate spre soluționare și determinarea acelora a căror rezolvare nu suferă amânare, sesizând de îndată autoritățile publice competente să le soluționeze. De asemenea, în cadrul Senatului a fost constituită și „Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și petiții".
Paragraful b. Președintele României
Art.80 din Constituție statuează că Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, în acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între „puterile statului", precum și între stat și societate.
Paragraful c. Autoritățile administrației publice locale
O regulă de bază în funcționarea administrației într-un stat democratic o reprezintă autonomia locală care privește organizarea și funcționarea administrației publice și reprezintă dreptul și capacitatea efectivă a autorității publice locale de a rezolva și gestiona, în nume propriu și sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, al cetățenilor (Legea Administrației publice locale nr.215/2001)
Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale – ca autorități deliberative -, și primarii, ca autorități executive. Consiliile locale și primarii sunt aleși în condițiile prevăzute de lege (Legea Administrației publice locale nr.215/2001).
A. Consiliile locale
B. Primarului
C. Consiliile județene
2.2.2. Autoritatea judecatoreasca
Paragraful a. Noțiunea și principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiția
Termenul de justiție are două sensuri. Astfel, într-un sens, prin justiție se înțelege sistemul organelor judecătorești iar în al doilea sens se înțelege activitatea de soluționare a proceselor civile, administrative, penale, comerciale, de muncă etc., de aplicare de sancțiuni, de restabilire a drepturilor și intereselor legitime încălcate.
Este necesar să existe o funcție (o putere, o autoritate) care să cunoască Constituția și legile și să le poată interpreta și aplica concret atunci când sunt încălcate, când drepturile și libertățile cetățenilor sunt periclitate sau neglijate.
Această funcție a fost și este încredințată unei autorități distincte investite cu puteri statale care îi dau eficiență și care trebuie să fie independentă și imparțială.
Justiția a devenit una din garanțiile incontestabile ale drepturilor omului. Explicația acestei poziții rezidă în mai mulți factori, între care pare pot fi menționați câțiva. Mai întâi aceasta este rezultatul natural al separației/echilibrului puterilor în stat ca regulă care domină organizarea și funcționarea ordinii constituționale; apoi, rolul și funcțiile pe care le asigură justiția -a face dreptate, a proteja drepturi, libertăți și interese legitime; în fine, justiția este realizată conform unor principii care pun în valoare independența sa și posibilitatea efectivă de a o înfăptui, în plus, atacarea hotărârilor judecătorești nu este posibilă decât în interiorul sistemului judiciar .
Justiția trebuie să răspundă unor exigențe fundamen¬tale, între care le putem enumera pe următoarele: legalitatea; buna administrare a justiție; accesul la un tribunal; garanția la un proces echitabil; imparțialitatea judecătorului.
Din aceste exigențe rezultă principiile potrivit cărora este organizată și funcționează justiția.
Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau poziția justiției și a judecătorului.
Dintre aceste principii, unele sunt constituționale, în sensul că sunt reguli esențiale prevăzute explicit sau rezultând din dispozițiile constituționale.
A. Principiul legalității
B. Justiția este unică și egală pentru toți
C. Folosirea limbii oficiale și a limbii materne în justiție
D. Dreptul la apărare
E. Prezumția de nevinovăție
F. Independența judecătorului și supunerea lui numai legii
Paragraful b. Sistemul organelor judecătorești
Constituția României reglementează ca funcție și distinct autoritatea judecătorească iar în cadrul acestui sistem sunt prevăzute: instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii .
Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara,stabilește categoriile de instanțe judecătorești, și anume:Judecătoriile,Tribunalele,Tribunalele specializate, Curțile de Apel și Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Art.131 din Constituție prevede că în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Dispozițiile constituționale referitoare la Ministerul Public au fost preluate și dezvoltate în titlul III din Legea nr.304/2004.
Astfel, art.59 din legea menționată, prevede că Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori, constituiți în parchete, pe lângă fiecare autoritate judecătorească, sub autoritatea Ministerului Justiției.
Autoritatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic.
Ministerul Public este independent în relațiile cu celelalte autorități publice și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcțiuni, și anume: propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari; este colegiul de disciplină al judecătorilor. Atunci când exercită prima funcție, lucrările sale sunt prezidate de către Ministrul Justiției, însă fără ca acesta să aibă drept de vot. Când exercită cea de a doua funcție, lucrările sunt prezidate de Președintele Curții Supreme de Justiție. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistrați aleși pentru o durată de patru ani de către Camera Deputaților și Senat, în ședință comună.
2.2.3 Contenciosul administrativ
Astfel, art.1 din Legea nr.554/2004 prevede că:” Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.
În aceeași sferă însă, se cuprind și actele emise de celelalte autorități publice (Parlament, autorități judecătorești, Curtea Constituțională) atunci când prin actele lor se realizează activități de natură administrativă.
Se consideră act administrativ (și nu fapt) atât refuzul manifestat expres, cât și cel implicit, rezultat din tăcerea administrației sau din nepronunțarea sa în termenul prevăzut de lege228.
2.2.4.Curtea constitutionala
Potrivit art.146 din Constituție, Curtea Constituțională are următoarele atribuții: se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor 2 Camere, a Guvernului, a Curții Supreme de Justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției; se pronunță asupra constituționalității Regulamen¬telor celor două Camere, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori; hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor; veghează la respectarea procedurii pentru ale¬gerea președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului; constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului; dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României; veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia; verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni; hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.
2.2.5.Rolul institutiei avocatului poporului in garantarea respectarii drepturilor omului
Instituția Avocatul Poporului a fost introdusă în Constituția României după modelul țărilor scandinave, în care există – după cum am arătat – un organ independent, având prerogativa să exercite un control asupra actelor de guvernământ.
El nu se substituie organelor competente să acorde un drept sau să rezolve un conflict de interese. El are menirea de a depista și combate fenomenele care, prin natura, lor reprezintă încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești.
Activitatea instituției Avocatul Poporului privește nu atât apărarea drepturilor și libertăților unei persoane anume, cât depistarea și combaterea fenomenelor care conduc la încălcarea acestora, ea fiind axată pe principiul respectării legalității și pe necesitatea îmbunătățirii continue a activității organelor de stat, în vederea respectării intereselor legitime ale cetățenilor .
Potrivit prevederilor art.13 din Legea nr.35/1997 și art.7 din Regulamentul de organizare și funcționare, atribuțiile Avocatului Poporului, privesc, printre altele: primește și repartizează cererile formulate de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice și decide asupra acestor cereri; urmărește rezolvarea legală a cererilor primite și cere autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză, încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești, repunerea în drepturi a petiționarului și repararea pagubelor.
Instituția Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate. Cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase, fiind scutite de taxa de timbru
2.2.6. Organizatii neguvernamentale si institutii avand preocupari in domeniul drepturilor omului.
În legătură cu activitatea organizațiilor neguvernamentale este de remarcat preocuparea deosebită a acestora pe cel puțin trei planuri : a) conștientizarea, în rândul diferitelor categorii de cetățeni, a unor drepturi și revendicări și atragerea acestora la acțiuni și manifestări care pun în evidență situații mai deosebite, cât și problemele soluționate sau care nu și-au găsit o rezolvare; b) acordarea asistenței pentru găsirea căilor juridice și administrative de rezolvare a solicitărilor venite de la membrii și nemembrii organizațiilor respective; c) sesizarea organelor puterii legislative și ale puterii executive pentru a se da curs unor cereri ale oamenilor care reclamă anumite nedreptăți.
Dintre organizațiile cu caracter neguvernamental care desfășoară activități în domeniul promovării și respectării drepturilor omului, enumerăm următoarele.
A. Liga apărării drepturilor omului (L.A.D.O.)
B. Societatea independentă română a drepturilor omului (S.I.R.D.O.)
C. Asociația pentru apărarea drepturilor omului în România – Comitetul Helsinki (A.P.A.D.O.R.-C.H.)
D. Asociația română pentru libertate personală și demnitate umană (A.R.O.L.I.D.)
E. Asociația română pentru Națiunile Unite (A.N.U.ROM)
F. Asociația română pentru drepturile omului la vârsta a treia (A.R.D.O.V.I.T.)
G. Asociația română de drept umanitar (A.R.D.U.)
H. Organizația „Salvați copiii"
CAPITOLUL III
NECESITATEA PROTEJĂRII MEDIULUI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
3.1.DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN DOMENIUL PROTEJĂRII MEDIULUI
Societatea noastră de consum produce miliarde de tone de deșeuri sub forma produselor industriale, a obiectelor uzate și îmbătrânite, ambalaje, materii prime agricole, etc.
Unitatea Europeană și cele 15 state membre au adoptat în ultimii 25 de ani peste 200 de directive ce vizează ameliorarea calității apei și aerului, îmbunătățirea metodelor de eliminare a deșeurilor, controlarea riscurilor industriale și protecția naturii.
Metodele urmărite au fost însă mai mult corective decât preventive. În decembrie 1992,Comunitatea Europeană și-a schimbat politica de mediu, prin adoptarea unui program de acțiuni numit “ Către o dezvoltare durabilă”. Acest program nu se mai ocupă strict numai de protecția mediului, și abordează această problemă în contextul mai larg al viitorului model de creștere economică. El se bazează pe ideea că nu putem solicita la nesfârșit mediul acestei planete și nici nu putem abuza de el. Ca orice factor de producție, mediul are și el o valoare și un preț, ce trebuie recunoscute și luate în calcul ca atare.
Raportul “Către o dezvoltare durabilă” preia astfel tema centrală a Conferinței ONU pentru mediu și dezvoltare din 1992 expusă în Agenda 21. Amândouă documentele stabilesc obiective pentru a atinge scheme de dezvoltare economică și socială durabile.
Programul comunitar permite definirea principalelor axe ale politicii în domeniul protecției mediului și al dezvoltării economice pentru următoarele decenii, în sectoare cheie precum :industrie, energie , transporturi, agricultură și turism.
Pe viitor, toate politicile comunitare vot avea o dimensiune ecologică. Proiectele de lege privind agricultura, transporturile, etc. vor fi evaluate în funcție de impactul lor asupra mediului, înainte de a fi trimise spre aprobare.
Strategia comunitară se bazează pe următoarele principii fundamentale:
– parteneriatul între guverne, industrii și consumatori
– împărțirea responsabilității între protagoniștii dezvoltării
– stabilirea unor standarde minime în materie de protecția mediului, dar care pot fi depășite de statele membre ce o doresc
– stimularea fiscală sau economică pentru produsele și serviciile ce protejează mediul
– necesitatea informării și a educării publicului
– sprijinirea cercetării-dezvoltării în materie de mediu
Concret programul comunitar urmărește:
– raționalizare utilizării resurselor , producând mai puțin și utilizând cu mai multă eficiență ceea ce se produce
– refolosirea și reciclarea, în special a produselor bazate pe resurse epuizabile.
Aspectul cel mai novator al programului comunitar este ecotaxa, care urmează a se apleca gazelor pe bază de carbon și energiei, în vederea reducerii emanațiilor de CO2 și a creșterii randamentului energetic. Această taxă ar putea fi de 10$ SUA pe barilul de petrol sau echivalentul lui energetic. Ecotaxa va fi introdusă progresiv, începând cu 3% SUA în primul an, pentru ca mai apoi să se mai adauge câte un dolar în fiecare din următorii 7 ani.
Cele trei direcții ale dezvoltării durabile sunt:
– viața și sănătatea omului să fie în permanență în atenția tuturor deciziilor statului
– o concordanță reală între economie și protecția mediului
– protejarea atuurilor oferite de spațiu
Viața și sănătatea omului ,în atenția permanentă a deciziilor statului
Această axiomă degajă trei obiective majore:
– necesitatea elaborării unor acte normative, în plan intern și a încheierii unor convenții, în plan internațional, pentru protejarea populației actuale a globului, dar și a celor 10 sau 12 miliarde de locuitori, cât se estimează să aibă planeta în secolul viitor
– grija față de sănătatea omului
– grija pentru calitatea vieții.
Realizarea unor decizii care să aibă efect pe termen lung:
– sănătatea omului să fie, în permanență, în atenția tuturor
– participarea societății civile, în mod cotidian, la construcția dezvoltării durabile.
În cursul acestui secol, îmbunătățirea condițiilor de trai a jucat un rol major în mărirea duratei de viață a omului. Politicile statelor pentru prezervarea mediului și păstrarea sănătății omului, au dus la micșorarea impactului negativ al factorilor de mediu cu sănătatea omului.
Evaluarea și prevenirea factorilor de mediu care influențează sănătatea, trebuie integrate într-un program de acțiune în favoarea sănătății.
Concordanța reală între economie și protecția mediului.
Dezvoltarea durabilă, trebuie să țină seama de capacitățile de producție, de bogățiile naturale care sunt limitate și de modul acestora de a fi exploatate.
Strategia economiei durabile, presupune:
– îmbunătățirea tehnologilor de explorare și exploatare a resurselor naturale
– crearea unor noi activități și adoptarea acelora care folosesc resurse pe cale de dispariție sau neregenerabile
– să se țină cont, în activitatea economică de faptul că poluarea, în general schimbările climatice, sunt generate și de circulația vehiculelor, activitatea industrială, agricultura, activitățile vieții cotidiene(efectul de seră datorat emisiilor de gaze, se face din ce în ce mai simțit)
– lupta împotriva șomajului este indisociabil legată de dezvoltarea durabilă
– dezvoltarea eco-industriei: apariția unor ramuri noi privind gestionarea apelor, depozitarea deșeurilor , industria reciclării
– apariția ecoproducției (în industria grea, industria alimentară, textilă) și a unui nou mod de consum
– un nou concept în economia agricolă și chiar o preocupare mai mare pentru întreținerea și protejarea peisajelor, promovarea turismului “verde”(fără a se aduce prejudicii naturii și pentru întreținerea mediului)
– crearea unui cadru juridic adecvat și a unei fiscalități propice (norme juridice corespunzătoare, aplicare principiului “poluatorul plătește, simplificarea reglementărilor interne și internaționale9
– crearea unei agriculturi durabile care să nu mai antreneze pagube produse naturii (dejectarea provenită din creșterea intensivă a porcilor și a păsărilor, poluarea apelor, eroziunea și contaminarea solului, apariția deșertificării, distrugerea peisajelor)
– gestionarea eficientă a pădurilor care să asigure o triplă funcție: de protecție, de producție și de turism
– agricultura durabilă trebuie percepută în trei dimensiuni: din punct de vedere economic (viabilitatea economică a exploatărilor agricole rămâne o axă dominantă) din punct de vedere al mediului (perenitatea resurselor naturale rămân o preocupare fundamentală) și din punct e vedere social
-promovarea unei dinamici economice și sociale a turismului
3.2.PREOCUPĂRI INTERNAȚIONALE PRIVIND PROTEJAREA MEDIULUI
3.2.1.Conferinte internationale
CONFERINȚA DE LA STOCKHOLM
Conferința de la Stockholm a fost organizată de un comitet special compus din reprezentanții a 27 de state, însărcinați să consilieze Secretariatul General al ONU. Reuniunea în sine s-a ținut între 4 și 16 iunie 1972; ea a adunat circa 600 de persoane aparținând delegațiilor a 113 state reprezentanți ai majorității marilor organizații interguvernamentale, 700 de observatori trimiși de 400 de organizații non-guvernamentale, personalități invitați cu titlul de observatori și cca. 1500 de ziariști. Aceasta subliniază importanța dată evenimentului și , prin el, protecția mediului.
La finele discuțiilor, Conferința a aprobat în ședința plenar un foarte mare număr de texte și – în special – o declarație asupra mediului, adoptată cu aclamații, o amplă rezoluție asupra dispozițiilor instrucționale și financiare recomandate de ONU și 109 recomandări formând un plan de acțiune, recomandări grupate în 3 categorii :
– I evaluarea mediului (analiză, cercetare, supraveghere și schimb de informații)
– II gestiunea mediului(protejarea mediului în așezările umane și a resurselor naturale)
– III măsuri de susținere(informarea și educarea publicului și formarea de specialiști)
CONFERINȚA DE LA RIO
Conferința Națiunilor Unite privind Mediul și Dezvoltarea desfășurată între 3-14 iunie la Rio de Janeiro a reunit 145 de președinți, prin-miniștri sau vice-președinți, fiind socotită drept cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul nostru. Această conferință trebuia să realizeze conform intenției organizatorilor un nou consens internațional asupra unor teme de transcendență mondială, precum: protecția atmosferei (folosirea energiei, schimbările climatice, diminuarea stratului de ozon, contaminarea atmosferică transfrontalieră), protecția resurselor terestre, conservarea diversității biologice, protecția resurselor de apă dulce, protecția oamenilor, mărilor și zonelor de coastă, gestiunea rațională din punct de vedere ecologic a biotehnologiilor, deșeurilor de produse și deșeurilor toxice, creșterea calității vieții și a sănătății umane, ameliorarea condițiilor de viață și de muncă ale săracilor, eradicarea sărăciei și oprirea degradării mediului.
Rezultatele acestei reuniuni s-a exprimat în adoptarea unor documente precum: Declarația de la Rio de Janeiro asupra mediului și dezvoltării, Agenda 21, Conferința asupra biodiversității, Acordul asupra climei.
CONFERINȚA DE LA JOHANNESBURG
Are loc în perioada 26.08 – 04.09.2002, unde au participat aproape toți șefii de state și de guverne.Summitul se finalizează prin adoptarea „Angajamentului de la Johannesburg” asupra dezvoltării durabile.
Aici se stabilesc cei 3 piloni inseparabili ai dezvoltării durabile:
A) protecția mediului ambiant
B) dezvoltarea socială
C) dezvoltarea economică
La acest summit se reafirmă principiile Conferinței de la Rio dorindu-se implementarea integrală a Agendei 21
Obiectivele summit-ului:
1.reducerea impactului calamităților naturale asupra mediului și asupra organizării socio-economice mondiale prin consolidarea cooperării internaționale prin utilizarea unor tehnologii sănătoase ca și prin continuarea punerii la punct a unor sisteme de preavertizare.
2.protejarea și refacerea integrității ecosistemului Terrei, cu precădere a păstrării biodiversității, cea care este răspunzătoare de continuarea oricărei forme de viață pe pământ
3.rezolvarea problemei deficitului energetic, care afectează statele în curs de dezvoltare
4.asigurarea securității alimentare a tuturor ființelor umane
5.se acordă atenție deosebită nevoilor de dezvoltare
6.accesul la sursele de apă potabile și la serviciile de salubritate, la cele de energie, la cele medicale, asigurarea necesarului de hrană să fie realizate pentru asigurarea nevoilor de bază ale demnității umane
7.sectorul privat să funcționeze într-un cadru normativ transparent și stabil.
3.2.2.Organizatii mondiale
A. Organizații mondiale cu caracter general
Organizația Națiunilor Unite, singura organizație internațională cu vocație universală, la ora actuală, a fost creată în urma Conferinței de la San Francisco, din 26 iunie 11945, când a fost semnată Carta organizației. Carta a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, dată la care omenirea sărbătorește în fiecare an Ziua Națiunilor Unite”
ONU, prin intermediul organismelor din sistemul său, are rolul principal în vederea protejării mediului.
Programul Națiunilor Unite pentru Mediu este format din:
1.CONSILIU DE ADMINISTRAȚIE format din 58 de membri, care prezintă un raport anual Adunării Generale a ONU prin intermediul Consiliului Economic și social(ECOSOC)
2.SECRETARIATUL: organ centralizator de acțiune și de coordonare în materie de mediu. Are sediul la NAIROBY
3.BIROURI REGIONALE: deschise la Geneva, la Bangkok, mai mult birouri în Mexic4. 4.BIROURI DE LEGĂTURĂ: New York și Washington
5.UNITĂȚI SPECIALIZATE: Paris, Atena, Lima
6.SECRETARIATE însărcinate cu gestionarea Convențiilor provenite de la P.N.U.E
P.N.U.E își desfășoară activitatea în 4 etape succesive:
– culegerea de informații referitoare la problemele mediului și studierea posibilității găsirii unei soluții
– definirea obiectivelor și a strategiilor de punere în practică a acțiunilor care trebuie întreprinse de P.N.U.E
– alegerea activităților care vor primi bane de la fondul pentru mediu
– elaborarea programelor respective
Domeniile de acțiune ale P.N.U.E pot fi definite ca formând șase grupe, între care, bineînțeles există legături uneori strânse:
– așezămintele omenești și sănătatea omului
– protecția ecosistemelor terestre
– protecția apelor, mărilor și oceanelor
– prevenirea catastrofelor naturale
– încurajarea dezvoltării economice a statelor fără a deteriora mediul înconjurător
B.Organizații mondiale specializate
U.N.E.S.C.O
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și cultură pare destul de îndepărtată de considerațiile privind mediul. Cu toate acestea ea a întreprins studiul interacțiunilor între om și biosfera sa lansând programul M.A.B.(Man and Biosphera) din 1970 în cadrul căruia se studiază impactul activităților omenești asupra diferitelor medii sau conservarea zonelor naturale și a resurselor genetice pe care le conțin.
U.N.E.S.C.O a elaborat de asemenea două mari convenții : Convenția de la Ramsar referitoare la zonele umede de importanță internațională, din 2 februarie 1971 și Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, adoptat de Conferința generală în a 17+a sesiune a sa, șa Paris, 16 noiembrie 1972. La 11 decembrie 1987, 288 bunuri erau înscrise pe lista patrimoniului mondial prevăzută de Convenție, 100 de state ratificând-o pe aceasta din urmă.
Organizația pentru Alimentație și Agricultură(F.A.O.)
Conform statului său, semnat la 16 octombrie 1945, F.A.O. a primit ca misiune să crească nivelul de nutriție și randamentul producției de hrană și să amelioreze condiția populații rurale. Era deci normal ca ea să se fi interesat de conservarea resurselor naturale.
Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.)
Este evident că principala preocupare a O.M.S. , instituție a cărei carte de constituire a fost semnată la 22 iulie 1946 este cooperarea internațională în interesul sănătății omenirii. În virtutea articolului 2 al constituirii sale, O.M.S. are în particular ca sarcină să caute să suprime bolile epidemice, endemice și altele, să amelioreze locuința, asanarea, timpul liber.
Organizația Meteorologică Mondială(O.M.M.)
În ansamblu O.M.M. este în mod particular utilată pentru a asigura supravegherea globală a planetei. De asemenea , ea a participat activ la crearea sistemului mondial de supraveghere continuă a mediului (G.E.M.S.) și a rețelei sale “veghere meteorologică mondială”.
Agenția Internațională pentru Energie Atomică(A.I.E.A.)
Agenția a fost creată prin Convenția de la New York din 26 octombrie 1956. Cea mai mare parte a statelor lumii- circa 120 – sunt membre ale acesteia. Obiectivele sale sunt înainte de toate de a grăbi și a crește “contribuția energiei atomice în privința păcii, a sănătății și prosperității în lumea întreagă. ”Totodată, printre funcțiile ei figurează și sarcina de a stabili sau a adopta norme de securitate destinate să protejeze sănătatea și să reducă la minim pericolele la care sunt expuse persoanele și bunurile.
Organizația maritimă internațională(O.M.I.)
La origine numită Organizația Maritimă Consultativă Internațională (O.M.C.I.) în virtutea statului său semnat la 6 martie 1948, O.M.I. trebuie să asigure cooperarea internațională în domeniul reglementării și uzanțelor guvernamentale tratând chestiuni tehnice de toate felurile care interesează navigația comercială internațională, primind misiunea de a examina toate chestiunile relative la navigația maritimă, ea a consacrat în cursul ultimelor decenii o parte considerabilă a activităților sale, problemei poluării oceanelor. La inițiativa sa au fost încheiate marile convenții internaționale mondiale privind lupta împotriva poluării mediului marin, ca cea din 1954 privind poluarea cu hidrocarburi, cea din 1972 privind imersiunea deșeurilor provenite de la nave, adoptate la Londra, oraș în care este instalată Organizația.
C. Organizații nonguvernamentale
-Uniunea Internațională pentru conservarea naturii și resurselor (U.I.C.N.)
-World Wildlife Fund (W.W.F.)
3.2.3.Organizatii regionale
Printre organizațiile regionale care desfășoară activități domeniul mediului, cele care regrupează statele europene joacă un rol eminent. Este normal să fie așa. Pe de o parte, dintre toate continentele, Europa este cea în care procesul de unificare este cel mai avansat. Pe de altă parte Europa cunoaște o foarte mare densitate de populație și o industrializare foarte crescută, în fine, cooperarea: materie de mediu este mai crescută în anumite cazuri – special Europa occidentală – prin omogenitatea structurilor economice și deseori prin similitudinea concepțiilor politice.
În ceea ce privește Comecom, atât cât se poate cunoaște activitatea se pare că pune accent pe acțiuni de cooperare vizând protecția mediului în cadrai comisiilor permanente existente. Cum în tratarea soluțiilor juridice existente diferitele domenii ale mediului, rolul diferitelor organizații regionale și subregionale a fost amintit, aici dezbateri mai importante nu vor fi consacrate decât pentru patra dintre ele: Comisia economică pentru Europa, Consiliul Europei, O.C. D. E. și Comunitatea Europeană.
A. Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Europa
Contribuția majoră a Comisiei economice pentru Europa la dreptul internațional al mediului U reprezintă rolul său în concepția și punerea în practică a Convenției de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanță lungă. Trebuie adăugat că principiile adoptate la 13 februarie 1987 de Comitetul de probleme ale apei privind cooperarea domeniul apelor transfrontiere ar putea duce la redactarea unei convenții pan-europene în acest domeniu.
B.Consiliul Europei
Consiliul Europei a adoptat câteva texte fundamentale ce proclamă principii care ar trebui aplicate pentru a proteja mediul: Carta apei (1968), Declarația de principii asupra luptei împotriva poluării aerului (1968) și Carta solurilor (1972). Se cuvine să se adauge declarația europeană în materie de conservarea naturii adoptate 1970 de către Conferința europeană a puterilor locale, creată la inițiativa Adunării parlamentare, la fel ca o Declarație asupra amenajării mediului natural în europa, elaborată de p conferință convocată cu ocazia Anului european al conservării naturii, în 1970.
C.Organizația de cooperare și dezvoltare economică
Un consiliu compus din reprezentanții statelor membre este organul director al organizației, dar secretariatul care le asistă este important în mod deosebit deoarece O.C.D.E. este înainte de toate un organism de studiu și de reflectare economică însărcinat să facă inventarul resurselor, analiza conjuncțiilor și să elaboreze previziuni. Nu este mai puțin adevărat că O.C.D.E. poate lua decizii care sunt obligatorii pentru țările membre participante la adoptarea lor – cele care s-au obținut nu sunt citite. Rezoluțiile adoptate de Consiliu sunt obligatorii în egală măsură, dar ele nu privesc decât lucrările organizației însăși. In sfârșit, recomandările adresate statelor membre nu le leagă pe acestea din urmă, dar sunt dovada intenției guvernelor care le-au votat de a le aplica în măsura în care le apreciază oportune.
O.C.D.E. a exercitat o influență foarte mare asupra dezvoltării dreptului internațional al mediului înconjurător. Recomandările acestei organizații, uneori însoțite de declarații de principii, sunt cele care au formulat pentru prima dată chiar definirea poluării și care au enunțat principiile fundamentale înainte să fie aplicate poluării transfrontiere.
D.Uniunea europeană
În sfârșit, pare că cel puțin din punct de vedere ideologic, baza acțiunii comunitare era articolul 2 din Tratatul care instituia C.E.E., conform căruia Uniunea are ca misiune să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul țărilor membre, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și relații mai strânse între statele pe care le reunește. Astfel, a fost elaborat de Comisie primul Program de acțiune a Comunității în materie de mediu înconjurător.
E. Organizația Statelor Americane (OSA)
In anul 1948 la Bogota are loc cea de a 9-a Conferință Panamericană, unde s-a adoptat Carta de la Bogota prin care s-a înființat OSA. Sub egida OSA au fost adoptate următoarele convenții asupra mediului:
1.Tratatul de la Washington cu privire la Antarctica(1959)
2.Convenția de la Vancouver cu privire la protecția așezărilor umane(1976)
3.Conferința de la Mar del Plata asupra gestionării resurselor de apă(1977)
4.Convenția de la Montego Bey-Jamaica cu privire la dreptul mării
5.Conferința de la Rio(1992)
F. Organizația Unității Africane(OUA)
Organizația ia naștere în anul 1963 la Addis Abeba când miniștrii de externe din 30 de țări africane au adoptat Carta Organizației Unității Africane. Sub patronajul OUA au loc următoarele evenimente mai importante:
1.Adoptarea Cartei Mondiale a Naturii, la insistența Zairului
2.Conferința Africană pentru conservarea naturii și a resurselor naturale
3.Conferința de la Nairobi asupra deșertificării
4.Summitul dezvoltării durabile de la Johannesburg(26 august-4 septembrie 2002)
3.3.PREOCUPĂRI INTERNE IN PROTEJAREA MEDIULUI
3.3.1.Scurt istoric alprotejarii mediului in tara noastra
Încă din secolul al XIV-lea apare instituția „Braniștei” ce reprezintă rezervație de pădure unde erau interzise, în vederea conservării, doborârea arborilor, pășunatul, vânătoarea și pescuitul, fără autorizarea expresă a proprietarului.
În secolul al XVIII-lea, pare primul Cod Silvic românesc intitulat “Orânduiala de Pădure 1786” în Bucovina, apoi “Anaforava pentru codru, dumbrăvi, lunci”-1794.
În secolul al XIX-lea, apar primele studii și cercetări privind flora și fauna din Munții Rodnei. Tot în acest secol apar și primele grădini botanice, la Cluj și la București, dar apar și primele reglementări juridice, astfel:
– în 1872- prima lege a vânătorii
– în 1874- legea asupra serviciului sanitar
– în 1896- legea privind pescuitul
În vederea ocrotirii unor zone, datorită valorilor peisagistice (Munții Bucegi, Valea Prahovei), având în vedere protecția unor specii de păsări și protecția unor specii de plante.
La începutul secolului XX se afirmă un puternic curent de opinie împotriva despăduririlor abuzive, împotriva degradării bogățiilor naturale.
În 1930 e adoptată prima lege privind protejarea monumentelor naturii. În 1935 este înființat Parcul Național Retezat.
Ca acte normative adoptate în această perioadă amintim:
– Hotărârea privind amplasarea și proiectarea întreprinderilor industriale și zootehnice emisă în anul 1967
– legea gospodăririi apelor 1972
– legea protecției mediului înconjurător 1973
– legea 137 din anul 1995
-ordonanta de urgenta nr.195 din 22 decembrie 2005 privind protectia mediului
3.3.2.Preocupari actuale
După 1989, prin hotărârea guvernului din 1990 au fost înființate Inspectoratele pentru Protecția Mediului Înconjurător. În anul 1992 a fost înființat Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. În anul 2000 acesta se transformă în Ministerul Apelor și Protecției Mediului.
Atribuțiile MAPM:
1.elaborarea de studii, prognoze și strategii de dezvoltare pentru protecția sistemelor ecologice, silviculturii, gospodăririi apelor și în domeniiul protecției nucleare
2.elaborarea de propuneri legislative
3.coordonarea activității de reconstrucție ecologică
4.evaluarea impactului acțiunilor economico-sociale asupra mediului
5.asigură cooperarea internațională, regională și globală
6.coordonează rețeaua de arii protejate
7.coordonează programul de cercetare în domeniul ecologiei și protecției mediului
8.asigură respectarea reglementărilor legate de mediu
9.promovează cooperarea cu ONG-uri în domeniul protecției mediului
Strategia națională în domeniul protejării mediului se face simțită prin ordonanta de urgenta nr.195/2005 privind protectia mediului în care sunt elaborate principiile și elementele strategice în scopul unei dezvoltări durabile.
Principiile din ordonanta de urgenta nr.195/2005:
-principiul precauției în luarea deciziei;
-principiul acțiunii preventive;
-principiul reținerii poluanților la sursă;
-principiul "poluatorul plătește";
-principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
-utilizarea durabilă a resurselor naturale;
-principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;
Elementele strategice cuprinse în această ordonanta sunt:
-adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerințelor politicii de mediu;
-corelarea planificării de amenajare a teritoriului și urbanism cu cea de mediu;
-efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor și programelor care pot
avea efect semnificativ asupra mediului;
-evaluarea impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor cu impact
semnificativ asupra mediului;
-introducerea și utilizarea pârghiilor și instrumentelor economice stimulative sau
coercitive;
-rezolvarea, pe niveluri de competență, a problemelor de mediu, în funcție de
amploarea acestora;
-promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene și
internaționale în domeniu;
-stabilirea și urmărirea realizării programelor pentru conformare;
-crearea sistemului național de monitorizare integrată a calității mediului;
-recunoașterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea
etichetei ecologice;
-menținerea și ameliorarea calității mediului;
-reabilitarea zonelor afectate de poluare;
-încurajarea implementării sistemelor de management și audit de mediu;
-promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul protecției mediului;
-educarea și conștientizarea publicului, precum și participarea acestuia în procesul
de elaborare și aplicare a deciziilor privind mediul;
-dezvoltarea rețelei naționale de arii protejate pentru menținerea stării
favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră și faună sălbatică
ca parte integrantă a rețelei ecologice europene-Natura 2000;
-aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilității și etichetării organismelor
modificate genetic;
-înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea
oamenilor.
-prevenirea și controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici
disponibile pentru activitățile cu impact semnificativ asupra mediului;
Prin aceasta ordonanta la nivelul fiecărei agenții regionale pentru protecția mediului se organizează un Comitet regional pentru protecția mediului.
Componența Comitetului regional este următoarea:
-un reprezentant al autorității publice centrale pentru protecția mediului;
-un reprezentant al Agenției Naționale pentru Protecția Mediului;
-un reprezentant al agenției regionale pentru protecția mediului;
-un reprezentant al agențiilor județene pentru protecția mediului din regiunea respectivă, desemnat de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului;
-un reprezentant al Comisariatului regional din regiunea respectivă al Gărzii Naționale de Mediu;
-un reprezentant desemnat de autoritatea publică centrală în domeniul finanțelor publice, din cadrul unui județ din regiunea respectivă;
-un reprezentant al autorității publice în domeniul sănătății, din regiunea respectivă;
-un reprezentant al autorității publice centrale din domeniul agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale, din regiunea respectiva;
-un prefect din regiunea respectivă, nominalizat de autoritatea publică centrală în domeniul administrației publice;
-un președinte de consiliu județean, nominalizat de președinții consiliilor județene din regiunea respectivă;
-un reprezentant al Direcției Apelor din regiunea respectivă;
-un reprezentant al operatorilor din regiunea respectivă, desemnat de agenția regională pentru protecția mediului;
-un reprezentant al autorității publice centrale în domeniul transporturilor, construcțiilor și turismului;
-un reprezentant ales de organizațiile neguvernamentale cu sediul în regiunea respectivă.
Garda de mediu se înființează în temeiul art.35 din Constituție și a art. nr.65 din legea 137 din 1995. Garda de mediu este un corp de control ecologic, cu statut special care se organizează și funcționează în cadrul Autorității Centrale pentru Protecția Mediului, al Inspectoratelor de Protecția Mediului Județene respectiv a Municipiului București și în cadrul administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării.
Structura organizatorică:
-Inspectoratul General al Gărzii de Mediu- constituit la nivelul MAPM
-Comisariatele Județene și Comisariatul Municipiului București
-Comisariatul Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării
-Comisariatul General al Gărzi de Mediu funcționează în cadrul MAPM
-Comisariatele Județene funcționează în cadrul Inspectoratelor de Protecția Mediului Județene.
Comisariatul General are rolul de a organiza, îndruma și controla activitatea unităților teritoriale și de a desfășura activități de prevenire și sancționare a contravențiilor sau de sesizare a organelor de urmărire penală în cazul infracțiunilor din domeniul protecției mediului. Comisariatul General e condus de un Comisar General numit și revocat de ministrul Apelor și Protecției Mediului iar unitățile teritoriale sunt conduse de comisari șefi.
Atribuțiile Gărzii de Mediu:
– Garda de Mediu controlează instalațiile cu impact major asupra elementelor componente ale mediului
– execută controale tehnice la toți agenții economici
– urmărește realizarea investițiilor din domeniul protecției mediului în toate fazele de execuție a acestora, având acces la documentația necesară
– participă la intervențiile pentru eliminarea și diminuarea efectelor poluărilor asupra factorilor de mediu, precum și pentru prevenirea poluărilor accidentale
– acționează, în condițiile legii, pentru obținerea de informații și date de la agenții economici în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii fenomenului infracțional în domeniul protejării mediului
– controlează și constată încălcările prevederilor actelor normative și aplică sancțiuni contravenționale prevăzute de acestea
– colaborează cu unitățile de poliție și jandarmerie pentru constatarea faptelor de deteriorare a mediului
– urmărește și controlează aplicarea de persoanele fizice si juridice a reglementărilor privind gestionarea deșeurilor și recuperarea materialelor reciclabile
– cooperează pe bază de protocol cu toate autoritățile cărora le-au fost stabilite potrivit legii atribuții referitoare la protejarea mediului
-conlucrează, în caz de accidente ecologice cu efecte transfrontaliere, cu structuri de profil din alte state.
În cadrul Poliției Române a fost creat un compartiment specializat în prevenirea și descoperirea infracțiunilor contra mediului și acest compartiment este inclus formațiunii de Poliție Economico-Financiară. Compartimentul a fost înființat prin ordin al ministrului de Interne la 15.04.2001.
Structura compartimentului: la nivelul posturilor de poliție, a sectoarelor din capitală, municipii, orașe, au fost create birouri în care lucrează ofițeri și subofițeri de poliție economică sub îndrumarea și controlul șefului serviciului.
La nivelul Direcției Poliției Economico-Financiară, compartimentul funcționează în cadrul serviciului pentru Prevenirea și Combaterea Criminalității din sectoarele de industrie și are în componența sa 5 ofițeri și un subofițer.
Atribuțiile structurilor specializate din cadrul poliției pentru prevenirea și descoperirea infracțiunilor contra mediului:
– supraveghează la respectarea dispozițiilor legale privind protecția mediului
– aplică sancțiuni contravenționale și efectuează cercetări cu caracter penal în cazurile pe care le are în mod expres în competență
– analizează evoluția situației operative la nivel național și elaborează proiecte de dispoziții ale IGP pentru eficientizarea mediului
– organizează și desfășoară activități informativ-operative pentru prevenirea și descoperirea încălcărilor legii privind protecția mediului
– desfășoară activități de control, îndrumare și sprijin pentru unitățile teritoriale de poliție pe această linie de muncă
– organizează, coordonează și execută activități și acțiuni concrete atât la nivelul țării precum și a anumitor sectoare economice pentru depistarea încălcărilor legii în domeniul protecției mediului și pentru luarea măsurilor reparatorii ca urmare a efectelor actelor de poluare sau de dezastru ecologic
– formulează propuneri de acte normative și face observații asupra altor proiecte legislative în domeniul protecției mediului
– întocmește material de analiză și sinteză cu privire la cauzele ce generează fapte de nerespectare a normelor privind protecția mediului
– participă la pregătirea profesională de profil a polițiștilor prin întocmirea de materiale de învățământ și prin popularizarea experienței pozitive
– participă la întruniri, conferințe, simpozioane sau la alte manifestări de specialitate pe plan intern și internațional.
Infracțiunile de mediu sunt specificate în Codul Penal, ordonanta de urgenta nr.195/2005 privind protectia mediului și în alte acte normative.
Infracțiunile cuprinse în Codul Penal pot fi săvârșite prin următoarele mijloace și metode:
– infectarea prin orice mijloace a surselor sau rețelelor de apă, dacă este dăunătoare oamenilor, animalelor sau plantelor
– producerea, deținerea sau orice altă operație privind circulația produselor ori substanțelor stupefiante sau toxice fără drept
– efectuarea oricăror operațiuni de import de deșeuri ori de reziduuri de orice natură sau alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populației si pentru mediul înconjurător
– introducerea în orice mod sau tranzitarea acestor deșeuri și reziduuri pe teritoriul României, fără respectarea dispozițiilor legale
– fabricarea, prelucrarea, deținerea, transportul, folosirea sau orice operație privind circulația materialelor explozive ori radioactive fără drept
– cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce conțin substanțe stupefiante sau toxice ori experimentarea produselor și substanțelor toxice, fără drept.
Infracțiunile reglementate de ordonanta de urgenta nr.195/2005 pot fi comise prin următoarele metode și mijloace:
– aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear
– refuzul intervenției în cazul poluării accidentale a apelor și a zonelor de coastă
– omisiunea de a raporta prompt orice accident major
– incinerarea deșeurilor periculoase în instalații neomologare
– amenajarea fără autorizații de depozite subterane sau la suprafață pentru deșeurile periculoase
– fabricarea, livrarea sau utilizarea substanțelor periculoase și a pesticidelor neautorizate
– nerespectarea interdicțiilor în legătură cu utilizarea de terenuri agricole, de pesticide sau îngrășeminte chimice
– provocarea datorită nesupravegherii surselor de radiații ionizante a contaminării mediului
– omisiunea de a raporta prompt contaminarea mediului
– ascunderea sau difuzarea de funcționarii publici de informații false în legătură cu calitatea mediului și sănătatea umană
– provocarea cu știință de poluare prin evacuare sau scufundare în apele naturale, direct de pe nave sau de pe platforme plutitoare a unor substanțe sau deșeuri periculoase
– neluarea măsurilor de limitare a impactului asupra mediului atunci când se produce o poluare cu substanțe poluante.
3.3.3.Rolul societatii civile in protectia mediului
Succesul oricărui proiect național sau internațional pentru protecția mediului devine îndoielnic fără implicarea tuturor celor care au un impact asupra mediului, sau care suferă de pe urma poluării lui. Societatea civilă, prin organizațiile sale neguvernamentale (ONG) devine astfel un partener vital în eforturile de promovare a unui mediu sănătos. Principalul partener al Uniunii Europene în Europa Centrală pe probleme de mediu este Centru Regional de Protecție a Mediului pentru Europa Centrală și de Est (REC).
Centrul Regional de Protecție a Mediului pentru Europa Centrală și de Est (REC).
REC este o fundație internațională independentă, apolitică, nepartizană și non-profit. Obiectivele sale sunt:
– încurajarea cooperării între diversele instituții de mediu din Europa Centrală și de Est;
– acționarea în calitate de catalizator pentru găsirea de soluții la problemele de mediu;
– sprijinirea dezvoltării societății civile. REC desfășoară trei tipuri de programe:
– schimb de informații privind mediul;
– participarea publică la elaborarea politicilor de mediu;
– asistență financiară sectorului neguvernamental, la nivel regional și local.
Programul Phare al Uniunii Europene finanțează programul REC de asistență financiară locală pentru ONG. Programul finanțează atât proiecte ale ONG-urilor, cât și dezvoltarea lor instituțională (echipament, pregătirea personalului, etc.). Proiectele finanțate sunt variate: de la educație ecologică în școli și grădinițe, la lobby în parlament; de la rețele electronice (StrawberryNet), la crearea de baze de date specializate. De exemplu baza de date EcoBit-Lex este prima bază de date pe legislația de mediu din România. Ea permite un acces ușor tuturor utilizatorilor, este în limba română, fiind realizată sub Windows.
Un alt segment al societății civile, activ în domeniul protecției mediului, este învățământul românesc, prin introducerea dimensiunii ecologice în programa de învățământ. Programul Tempus al Uniunii Europene finanțează numeroase astfel de proiecte, ce vezează, între altele:
– restructurarea universităților, astfel încât să se introducă noi cursuriși specializări pe problemele mediului;
– pregătirea de scurtă și lungă durată, atât a profesorilor, cât și a studenților, atât în țară, cât și în universități partenere din Uniunea Europeană;
– dotarea cu echipamente moderne logistice, informatice și de laborator;
– introducerea dimensiunii multidisciplinare în învățământul ecologic;
– crearea de parteneriate de lungă durată cu mediul întreprinderilor.
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 18 iunie 1997, a constituit rezultatul unor îndelungi negocieri. Nu este un secret pentru nimeni că el a fost apreciat de unii comentatori ca fiind un pas important pe drumul integrării politice, în timp ce a fost criticat de alții, nemulțumiți fie de ritmul integrării, fie de concesiile făcute elementului supranațional.
O analiză atentă a prevederilor Tratatului de la Amsterdam se impune, de aceea, după părerea noastră, cu toată seriozitatea și obiectivitatea, pentru a putea detecta ceea ce este într-adevăr nou în cadrul acestui tratat.
În primul rând, la nivelul filozofiei comunitare se constată o modificare a concepției cu privire la ritmul și obiectivele integrării. Astfel, Tratatul de la Amsterdam înscrie principiul flexibilității, aceasta constând în dreptul anumitor state de a instaura între ele o colaborare mai strânsă, cu alte cuvinte de a admite un regim mai înalt al integrării cu condiția ca să nu creeze, prin aceasta, discriminări ori sa fie afectate domenii ce ar ține de competența exclusivă a Comunității. S-a trecut, prin urmare, de la viziunea unei Comunității care se dezvoltă în mod spontan, ascendent și uniform, la viziunea unei Comunități "cu două viteze", pentru a se da satisfacție intereselor unor anumite țări mai puternic dezvoltate decât altele. Pe de o parte, o importantă inovație ce ține de filozofia comunitara este prevederea pe care o consacră Tratatul de la Amsterdam prin art.Fl(7), în conformitate ce care Consiliul, în unanimitate, cu participarea șefilor de state sau de guverne, poate, la propunerea Comisiei sau unei treimi din țările membre, cu avizul Parlamentului European, în cazul unei violări grave și persistente a drepturilor omului, cu majoritatea calificativă, să dispună suspendarea unora dintre drepturi decurgând din aplicarea Tratatului, inclusiv dreptul de vot al reprezentanților Guvernului statului respectiv în cadrul Consiliului.
Un al doilea aspect asupra căruia merită să ne oprim este acela al măsurilor instituționale, în acest sens, Tratatul de la Amsterdam aduce o serie de precizări în ce privește Parlamentul European – cifra deputaților acestora neputând depăși 700 – în ceea ce privește dreptul de "codecizie", precum și în legătură cu respectarea statelor în cadrul Parlamentului European.
Sub raportul funcționării Consiliului, se aduc precizări în ceea ce privește majoritatea calificată. Deși Consiliul rămâne un organ eminamente interstatal, iar nu supranațional, într-o serie de decizii importante el urmează să decidă cu majoritate calificată, prin aceasta înțelegându-se că țările membre dispun, în cazul utilizării acestui procedeu de vot, de un număr diferențiat de voturi. Astfel, Italia, Franța, Germania și Marea Britanie dispun de câte 10 voturi, Spania și Austria de câte 4, iar Finlanda, Danemarca și Irlanda de câte 3. Pe de altă parte, Tratatul de al Amsterdam include în componența sa și așa numitul "Compromis de la loannina" din 1994, potrivit căruia dacă membri ai Consiliului reprezentând un total de 23 -25 de voturi își manifestă intenția de a se opune adoptării de către Consiliu a unei decizii cu majoritate calificată, Consiliul va trebui să depună toate diligentele ca să poată fi adoptată o soluție satisfăcătoare cu cel puțin 65 de voturi.
În al treilea rând, sunt de remarcat prevederile noi introduse cu privire la vize, libera circulație și cooperarea vamală, în acest sens, în cadrul Tratatului au fost introduse două Titluri noi: Titlul IIIA(IV) și Titlul VIIA(X). în legătură cu aceeași problemă, tratatul încorporează acquis-ul Schengen din 1985, care creează o frontieră externă puternică a Uniunii, dar desființează, practic, în schimb, frontierele interne.
O a patra problemă care se cuvine a fi menționată în legătură cu tratatul de la Amsterdam sunt prevederile legate de forța de muncă și politica socială. Este de remarcat că însuși preambulul Tratatului face vorbire despre Carta Socială Europeană, semnată la Torino în 1961, Si Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale angajaților, din 1989. Politica socială este introdusă printre obiectivele fundamentale pe care Tratatul urmează să le înfăptuiască, aceasta referindu-se la o "strategie coordonată" a statelor membre în această problemă, și creând, printre alte instituții noi, cum este Comitetul pentru ocuparea forței de muncă.
În sfârșit, o a cincea idee la care dormi să ne referim este unificarea tratatelor comunitare. Această idee este menționată în mod expres într-o declarație, "Declarația nr.42 asupra codificării tratatelor", adoptată de Conferință, care face vorbire despre continuarea lucrărilor pentru efectuarea unei codificări a tuturor tratatelor pertinente, inclusiv a T.U.E. în Declarație se subliniază că statele contractante convin asupra faptului că rezultatul definitiv al acestui "exercițiu tehnic, care va fi făcut public cu titlu de exemplu", sub responsabilitatea Secretariatului General al Consiliului, nu va avea valoare juridică. Observăm, în legătură cu acest aspect, că în literatura noastră juridică s-au manifestat două puncte de vedere. Potrivit unui prim punct de vedere, tratatele care pun bazele Comunităților Europene au fost înlocuite de la l ianuarie 1993 de Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce face necesar ca în loc de mai multe comunități să se vorbească despre o "singură comunitate". Potrivit unui alt punct de vedere, cele trei comunități și-au păstrat individualitatea, tratatele comunitare nefiind înlocuite, ci numai modificate (sau codificate) prin Tratatul de la Maastricht.
După cum se cunoaște, România a încheiat încă din 1980 un acord comercial cu C.E.E., acesta fiind primul de acest gen încheiat de Comunitatea Economică Europeană după acordul încheiat cu Iugoslavia, în 1991 a fost încheiat un nou Acord de comerț și cooperare, expresia cea mai vizibilă a relațiilor de cooperare cu C.E.E. constituind-o Programul Phare – de care România beneficiază încă din 1991.
În prezent, între România și țările Comunității este în vigoare Acordul European de asociere sau "Acordul Europa", semnat la l februarie 1993. în 1993, Reuniunea de la Copenhaga a stabilit că toate țările care au încheiat asemenea acorduri, de tipul respectiv, pot deveni – în perspectivă – membre ale Uniunii Europene. Reuniunea de la Luxemburg, din decembrie 1997, a hotărât lansarea procesului de aderare pentru toate cele 10 state foste comuniste, deși în ceea ce privește negocierile practice de aderare, a fost menținută propunerea Comisiei făcută în iulie 1997 – în cunoscutul document "Agenda 2000" – ca negocierile să se desfășoare în primul rând cu un grup limitat de state: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia și Cipru.
CAPITOLUL IV
CORELAȚIA DINTRE DREPTURILE OMULUI ȘI DREPTUL MEDIULUI
Relația dintre om și mediul său trebuie privită într-un sens foarte general, pentru că are corespondent direct doar în filozofie, teoria politică, sociologie dar nu și în drept. În drept, relația om-mediu este o relație socială, interumană, care reglementată devine raport juridic având în conținutul său drepturile și obligațiile cu privire la un mediu și protecția sa.
În conținutul raportului juridic legat de mediu și protecția sa sunt incluse multe drepturi și obligații care sunt examinate de diferite ramuri de drept.
Dreptul constituțional și instituțiile politice interesează doar drepturile fundamentale legate de natură și protecția ei. Lipsa protecției mediului este determinată și de nerespectarea echilibrului în raportului în raporturile juridice dintre oameni referitor la mediu, deci nerespectarea drepturilor unor participanți la raporturile juridice, de către ceilalți participanți la aceste raporturi. O astfel de nerespectare produce efecte negative, în sensul că se aduc atingeri mediului și echilibrului ecologic, atingeri care afectează pe toți oamenii, inclusiv pe cei care au încălcat drepturile celorlalți.
Asemenea raporturi juridice se nasc în legătură cu protecția și folosirea factorilor de mediu: aerul, apele, solul și subsolul, pădurile și orice vegetație terestră și acvatică, fauna terestră și acvatică, rezervațiile și monumentele naturii și așezările omenești. Astfel, încât deversarea unor reziduuri într-un curs de apă, necesar aprovizionării unei colectivități, are drept consecință afectarea mediului și încălcarea drepturilor consumatorilor apei, până la atingeri aduse dreptului la viață. În același timp, aceste încălcări pot afecta și echilibrul ecologic, nu numai sănătatea ci viața umană, afectare care are drept efect producerea unor pierderi de vieți omenești și punerea sub semnul întrebării a viitorului întregii umanități.
Cu alte cuvinte încălcarea drepturilor, care alături de obligații formează conținutul raportului juridic referitoare la protecția și folosirea factorilor de mediu, afectează echilibrul ecologic și pe cale de consecință drepturile fundamentale ale unor inocenți cu consecințe uneori grave sau până la pierderi de vieți omenești, dar de foarte multe ori, cu efecte greu de cunoscut imediat.
Relația dintre drepturile fundamentale și protecția mediului se fundamentează pe relația om-mediu privită într-un sens general, ca o legătură necesară între cele două părți ale aceluiași sistem, care este biosfera.
Relația om-mediu se manifestă mai ales între om și natură, ca parte componentă a mediului și mai puțin ca relație între om și mediul umanizat(construit).
De la început se poate spune că omul și drepturile sale, mai ales cele fundamentale, au creat premisele actualei crize ecologice, ale unui echilibru ecologic afectat, care au afectat toți factorii de mediu. Pe cale de consecință, au apărut și în prezent, se dezvoltă limitele externe pe fundamentul exigenței limitelor interne vechi și netransformate (neevoluate) care își găsesc corespondența, în condițiile care le-au creat, adică cele ale perioadei istorice a secolelor XIII-XVII. Deci, una din principalele cauze ale situației ecologice actuale își are sorgintea în neconcordanța dintre limitele interne (adică umane) și mediu, neconcordanța dintre limitele interne(adică umane) și mediu, neconcordanță care a creat și creează limitele externe, ca efect al poluării, războaielor, experiențelor nucleare.
Mai pe larg, cu alte cuvinte pe fundalul acestor limite interne, în temeiul unor drepturi fundamentale adică: “dreptul la viață, la ocrotirea sănătății, la un nivel de trai decent, la libertatea circulației, la muncă, precum și a libertății de a putea face orice în mediul în care trăiește, omul a creat mașini, tehnologii, substanțe entropice, al căror efect, în timp, nu a putut fi resorbit de natură.
A apărut contrareacția naturii împotriva omului, ca un efect de feed-back, pentru că drepturile fundamentale au devenit cele încălcate în prezent cu efecte uneori grave pentru viața, sănătatea și existența umană în general. Acest efect are la bază faptul că relația om-natură nu poate fi decât binevoită, chiar dacă multă vreme această idee a fost ignorată.
Raportul societate-natură dobândește astăzi un caracter fundamental, de al cărui echilibru depinde de existența celor două componente (societate-natură) și menținerea lor în limite care să nu schimbe entitate lor calitativă și să nu determine mutații substanțiale ale trăsăturilor definitorii, dimpotrivă, să realizeze o unitate tot mai deplină pe baza esenței primordiale comune.
Ca o consecință în al doilea rând a apărut necesitatea luării unor măsuri de protecție a mediului și a omului împotriva sa prin diferite mijloace economice, sociale, politice, juridice. Dintre mijloacele juridice două sunt cele care interesează și care au fost aproape ignorate și anume:
– Dezvăluirea conținutului corect al drepturilor fundamentale reglementate deja constituțional, luându-se în considerație noile realități legate de starea actuală a mediului.
– Necesitatea recunoașterii constituționale a unui nou drept fundamental la un mediu protejat.
Studierea celor 2 mijloace poate avea ca efect imediat contribuția în salvarea omenirii de la autodistrugere. O asemenea idee ar putea duce la o nouă viziune asupra unor ramuri de drept începând cu cea mai importantă adică dreptul constituțional și instituții politice.
CONCLUZII
Omul este doar o componentă a naturii, omul trebuie să fie conștient de rolul și relațiile cu natura, astăzi, punându-se accent pe forța legală ce include caracterul imperativ al normelor juridice. Așadar, dreptul normelor juridice trebuie să refacă echilibrul care a fost rupt între om și natură, echilibru ce a fost rupt de dezvoltarea economică și progresul tehnic și de suprapoluațiile actuale.
Despre relația om-natură se poate vorbi încă din perioada omului primitiv, care considera elementele naturii ca vând suflet ca și el, motiv pentru care omul le acorda o protecție legală. Pentru omul primitiv, lumea are suflet, este motorul universului, relația om-natură având un caracter spiritual.
Cele mai vechi scrieri privind mediul sunt din India dintr-o lege Pirana care justifică normele legale prin următoarele: “Învățați de la pământ care-și arată răbdarea și iubirea , aerul te învață libertatea și mișcarea, apa te învață puritatea și curățenia, cerul te învață deschiderea minți. Cele mai vechi texte legale interziceau vântul și despăgubirile.
-În Roma antică exista legea care interzicea aruncarea deșeurilor în Tibru.
-În secolul XIII în Franța apar primele legi privind administrarea apelor și pădurilor în scopul protecției.
-În Anglia, secolul XIII-XIV se elaborează legea privind arderea cărbunilor fosili, limitare a fumului Londrei.
-În Polonia secolul XV apar primele legi privind protecția animalelor pe cale de dispariția cum ar fi zimbrul.
În 1865 apar primele reclamații juridice produse de om mediului. Apare legislația lui Napoleon, care în 1850 dă primele legi privind amplasarea fabricilor în afara zonelor locuite și introduce obligativitatea autorizării acestor fabrici și dă de asemenea primele legi privind rezervația naturală. Apar legi în toate statele lumii unde prima societate științifică a apărut în America numită Societatea Ecologică.
În 1870 apare prima lege privind vânatul. În 1881 apare Codul Silvic, iar în 1990 apar primele regulamente de igienă și sănătate publică. În 1921 apare Societatea de protecție a naturii, care a elaborat primul proiect de lege privind protecția mediului din 1930. În 1972 se elaborează în România o lege privind mediul, se înființează prin lege un Consiliu Național de protecție a mediului, dar se pune accentul pe o individualizare forțată făcând ca această lege să fie neaplicată.
Constituția din 1991 prevedea în art.41 obligația populația de a respecta normele de mediu; art.134, obliga statul de a asigura ocrotirea și refacerea mediului, de a restabili echilibrele ecologice, de a susține calitate vieții umane.
În 1995 se adoptă o lege privind mediul și anume nr.137/1995, care elaborează 17 legi speciale privind mediul. La baza Legii-cadru, a apărut Codul Silvic, Legea privind protecția apelor, privind activitățile nucleare, dar se așteaptă o lege specială privind răspunderea juridică în domeniul mediului.
In anul 2005,legea mediului este abrogata prin odonanta de urgenta nr.195 privind protectia mediului.
Legile actuale elaborează norme prind patrimoniul comun al umanității, păstrarea mediului pentru generațiile viitoare, a ridicării răspunderii față de mediu la nivelul imperativelor juridice, a evitării, a reparării daunelor aduse mediului, daune ce se referă la lezarea dreptului la mediu sănătos, la stoparea acțiunii omului asupra mediului. Dreptul omului nu poate face abstracție de la principiile fundamentale ale drepturilor omului atâta timp cât legea afirmă că protecția omului este un activ de interes general, o obligație a statului, cât timp protecția mediului are ca prioritate sănătatea umană.
Strâns legate de mediu sunt dreptul la viață, care este un drept natural și trebuie ocrotit prin lege. Se afirmă că dreptul la viață este nucleul celorlalte drepturi ale omului.
Ordonanta de urgenta nr.195/2005 în art. 5 prevede:” Statul recunoaște tuturor persoanelor, dreptul la un mediul sănătos și garantează accesul la toate informațiile privind calitatea mediului, dreptul de a se asocia în organizații de apărare a calității mediului, dreptul de consultanță în vederea luări deciziilor politice, a acordurilor și autorizațiilor de mediu, dreptul populației de a se adresa autorităților administrative și justiției prevenirea daunelor prind mediul iar în caz de prejudicii directe sau indirecte privind despăgubirea față de acestea”.
Pentru a evita aceste daune ecologice, conform O.U.G nr.195/2005 privind protectia mediului, persoanele fizice și juridice trebuie să solicite acordul sau autorizația de mediu, să ofere inspectorilor toate datele, să informeze autoritățile publice, în caz de riscuri, să suporte costul reparațiilor produse. Răspunderea este civilă delictuală, contravențională și penală.
În plan intern, păstrând același criteriu de clasificare, există mecanisme de garantare a drepturilor omului nejurisdicționale și jurisdicționale.
Mecanismele interne nejurisdicționale, stabilite de organismele fiecărui stat, sunt consacrate prin constituții și legi organice, ele fiind în general legislative sau executive având fiecare proceduri de rezolvare distincte.
Mecanismele interne jurisdicționale sunt alcătuite din instanțele judecătorești cu proceduri specifice, judiciare.
Între mecanismele de protecție a drepturilor omului având un caracter jurisdicțional și cele care nu au un asemenea caracter există, firește, o indisolubila legătura, deoarece mecanismele nejurisdicționale, atât interne cât și internaționale, pot avea o contribuție importantă asupra exercitării atribuțiilor corespunzătoare ce revin mecanismelor jurisdicționale. Deși, așa cum este firesc, acestea au un rol decisiv în ceea ce privește protecția și apărarea drepturilor omului ,este cât se poate de clar că mecanismele nejurisdicționale pot și trebuie să aducă importante contribuții la clarificarea unor probleme importante ce privesc drepturile omului, în special atrăgând atenția comunității internaționale în legătura cu situația unor grave încălcări, mobilizând factorii politici de decizie din diferite țări pentru a acționa în așa fel încât încălcările drepturilor omului să fie sancționate, iar drepturile legitime ce au fost încălcate sa fie restabilite în plenitudinea lor.
Prin urmare, relația dintre mecanismele jurisdicționale interne și cele internaționale se înfățișează ca o legătură de condiționare reciprocă, ambele categorii de mecanisme fiind convergente în a promova ideea respectului drepturilor omului, a reparării prejudiciilor suferite, precum și a sancționării severe a celor care s-au făcut vinovați de nerespectarea lor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Necesitatea Protejarii Mediului In Societatea Contemporana (ID: 107436)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.