Modalități DE Abordare A Elementelor DE Construcție

MODALITĂȚI DE ABORDARE A ELEMENTELOR DE CONSTRUCȚIE

A COMUNICĂRII ÎN PERIOADA GRAMATICALĂ

CUPRINS

ARGUMENT

I. LIMBA ROMÂNĂ ÎN CONTEXTUL ACTUAL

1.1. ROLUL STUDIERII DISCIPLINEI ”LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ” ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR.

1.2 FUNCȚIILE LIMBII ROMÂNE

1.3 PARTICULARITĂȚI ALE COMUNICĂRII ORALE ȘI SCRISE ÎN ÎNVĂȚAMÂNTUL PRIMAR

II. ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE ALE DEZVOLTĂRII LIMBAJULUI LA ȘCOLARUL MIC

2.1. LIMBAJUL ȘI DEZVOLTAREA COPILULUI

2.2. PARTICULARITĂȚI ALE COPILULUI DE VÂRSTĂ ȘCOLARĂ MICĂ.

2.3 ASPECTE METODOLOGICE ALE ÎNVĂȚĂRII ELEMENTELOR DE CONSTRUCȚIE A COMUNICĂRII ÎN PERIOADA GRAMATICALĂ

III. STRATEGII DIDACTICE UTILIZATE ÎN PREDAREA ELEMENTELOR DE CONSTRUCȚIE A COMUNICĂRII

3.1. METODE ȘI PROCEDEE DE PREDARE A ELEMENTELOR DE CONSTRUCȚIE A COMUNICĂRII LA CLASELE A III-A ȘI A IV-A

3.2. MIJLOACELE DE ÎNVĂȚĂMÂNT

3.3FORMELE DE ORGANIZARE A LECȚIILOR CENTRATE PE ELEMENTELE DE CONSTRUCȚIE ALE COMUNICĂRII

ORTOGRAFIA ȘI ORTOEPIA ELEMENTELOR DE CONSTRUCȚIE A COMUNICĂRII

ARGUMENT

Lumea este în continuă transformare. Din cele mai vechi timpuri omul a căutat să comunice. Astăzi se pune tot mai mult accent pe comunicare. Conform noilor reglementări europene școala trebuie să formeze elevilor competențe cheie de comunicare pentru ca aceștia să se poată descurca oricând și oriunde.

Disciplina “Limba și literatura română” urmărește formarea și dezvoltarea competențelor esențiale ale comunicării orale și scrise.

“Scopul studierii limbii și literaturii române în perioada școlarității obligatorii este acela de a forma un tânăr cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă lumea, să comunice și să interacționeze cu semenii, să-și utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viața cotidiană, să poată continua în orice fază a existenței sale procesul de învățare, să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om.”

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea și receptarea mesajelor orale și scrise nu se poate realiza decât cu familizarea elevilor cu situații diverse de comunicare cu texte literare și nonliterare adecvate vârstei.

Această temă permite elevilor să dobândească o comunicare eficientă și corectă prin însușirea conștientă a regulilor și normelor gramaticale. Orele de limba română nu trebuie să fie ore de interminabile analize gramaticale, de cunoștințe teoretice, trebuie sa fie atractive și să-i trezească interesul elevului, să-l facă să participe activ.

Experiența didactică personală, dar și cea împărtășită de colegi ne-a confirmat că e nevoie de o strategie complexă pentru cultivarea sau ameliorarea acestui aspect.

Folosirea unor metode moderne centrate pe elev asigură o mai bună înțelegere a conținuturilor predate (definiții, denumiri). Depinde foarte mult de cum reușește cadrul didactic să combine metodele de învățare, astfel încât orice conținut predat să fie util dar și aplicabil în viața de zi cu zi.

Lucrarea de față conține trei capitole. În primul capitol voi prezenta importanța studierii limbii române în învățământul primar, formarea competențelor de comunicare orală și scrisă în limba română.

În al doilea capitol voi analiza caracteristicile psiho- fizice ale școlarului de vârstă mică, dezvoltarea limbajului, aspecte metodologice ale însușirii elementelor de construcție a comunicării în perioada gramaticală.

Al treilea capitol va conține strategii, metode, mijloace de predare, ortografie și ortoepie a elementelor de construcție a comunicării.

Voi încerca să realizez un auxiliar cu o paletă cât mai diversificată și mai atractivă a exercițiilor gramaticale pentru ca elevii să-și însușească și să folosească corect limba română.

O VIZIUNE NOUĂ ASUPRA EDUCAȚIEI

Educația a devenit o problemă prioritară pentru toți oamenii. ”Educația, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a ființei și a comunității, propune o desfășurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreți, presupune o cunoaștere profundă a evoluțiilor ce au avut loc în ultima perioadă”(Cucoș, Pedagogie pentru…)

Oamenii de știință, oamenii politici, savanții s-au preocupat în ultimele decenii de problemele care au aparut în plan social, economic sau enviromental. Aceștia au observat degradarea mediului înconjurător, dispariția unor specii marine, diminuarea resurselor naturale, etc. Aceste probleme care la început pareau să-i preocupe doar pe savanti, politicieni au început încetul cu încetul să preocupe întreaga planetă.

”Foarte curând s-au descoperit conexiunile dintre aceste probleme, caracterul lor interdependent fiind izbitor și de neeludat. Astfel s-a constatat că dezvoltarea nu poate avea loc fără pace, că pacea nu poate fi autentică fără respectarea drepturilor omului și asigurarea libertăților fundamentale că la rândul lor aceste libertăți și drepturi sunt iluzorii acolo unde domnește mizeria, foametea și analfabetismul” (Teodor Cozma, C. Cucoș p. 533)

Aceste transformări l-au făcut pe Aurelio Peccei, președintele Clubului de la Roma să introducă un nou concept, cel de ”problematică a lumii contemporane”. Conceptul este folosit și astăzi și se impune colectivităților, grupurilor și persoanelor. Această problematică are:

” – caracter universal (toate țările, regiunile de pe glob sunt interesate de această problematică)

– caracter global( afectează viața socială, materială și spirituală prin problemele care apar zi de zi)

– caracter rapid și imprevizibil( oamenii adesea sunt puși în fața unor situații nemaiîntâlnite, nu sunt pregătiți, nu știu cum să gestioneze anumite situații)

-caracter pluridisciplinar(numeroase conexiuni- oamenii sunt obișnuiți să utilizeze intervenții unidisciplinare și nu pluridisciplinare

– caracter prioritar”( comunitatea mondială, națională dorește răspunsuri prompte, ingeniozitate și eforturi financiare mari)”

Această problematică a generat atât la nivel mondial cat și la nivel național cerințe

în sfera educației, politicii, economiei privind promovarea păcii, salvarea mediului, promovarea unei noi ordini economice. Aceste cerințe au fost recomandate și adoptate de ONU, UNESCO, precum și de organizații guvernamentale.

Responsabilii educației au fost pe de o parte sceptici, considerând că ”sistemele educative nu au și nu pot avea un rol important în pregătirea lumii de mâine, în consolidarea unui viitor mai bun. ( Cozma- Cucoș) ”Într-o perspectivă mai largă ne putem aștepta însă la transformări și în domeniul învățământului. Se va învăța mai mult decât acum în afara clasei și mai puțin în clasă. În ciuda opoziției sindicatelor, durata studiilor obligatorii se va scurta. În locul unei rigide segregări de vârstă, tinerii și vârstnicii se vor amesteca. Învățământul se va întrepătrunde și împleti mai strâns cu munca și se va repartiza mai echilibrat pe parcursul vieții individului.”(Alvin Toffler, 1983)

Ceilalți specialiști din tabăra adversă consideră că educația are o putere și o capacitate de a construi viitorul de mâine. Educația nu poate rezolva toate problemele lumii contemporane, dar nici nu se pot găsi soluții bune pentru societatea actuală fără ajutorul sistemelor educative. ”Interesul pentru rolul educației în ameliorarea vieții de astăzi, în lumina unei societăți viitoare mai bune, trebuie să se exprime în conceptualizarea acestei încrederi sub formă de programe axate pe valorile educației de mâine.”

Odată cu globalizarea, cu avansarea științei și a tehnicii, asistăm la bombardarea zilnică a unei cantități de informații imense, oamenii având acces la acestea doar cu un click de mouse. Această cantitate imensă nu poate fi asimilată de elevi numai în mediul școlar ci pe toată durata vieții. Această creștere de informații constituie un obiectiv primordial pe întreg mapamondul. Aceste probleme cu care se confruntă învățământul contemporan necesită măsuri calitative ale procesului educațional ”prin separarea informaționalului (a cantității) de formațional și dezvoltarea cu prioritate, pe întregul traseu al procesului didactic, a capacităților intelectului”(Șerdean)

În învățământul tradițional accentul se punea mai mult pe informație, aceasta fiind pe primul plan, iar formarea pe planul al doilea. În învățământul modern accentul se pune pe capacități cu valențe formative care să permită persoanelor să se adapteze noilor cerințe ale societății.

”Ca reacție la preocupările exprimate în cadrul Consiliului European de la Lisabona din 23-24 martie 2000 și repetate în strategia de la Lisabona revizuită din 2005, competențele-cheie fac parte din obiectivele programului de lucru Educație și formare 2010, ale Comunicării Comisiei din 2001 privind realizarea unui spațiu european al învățării pe tot parcursul vieții și ale rezoluției ulterioare a Consiliului, adoptate în 2002. Ultimele două dintre acestea formulează propuneri specifice pentru a face din competențele-cheie o prioritate pentru toate grupele de vârstă.

Competențele cheie sub formă de cunoștințe, abilități, atitudini au un rol important în viața fiecărei persoane. Ele oferă flexibilitate, adaptabilitate satisfacție și motivație.

”Competențele-cheie ar trebui dobândite de către:

– tinerii aflați la sfârșitul perioadei obligatorii de învățământ și formare; competențele-cheie i-ar pregăti pe aceștia pentru viața adultă, în special pentru câmpul muncii, constituind totodată o bază pentru continuarea învățării;

– adulți pe tot parcursul vieții, printr-un proces de dezvoltare și actualizare a abilităților.”

Obținerea competențelor cheie înseamnă acordarea de șanse egale pentru toți cetățenii lumii, în special pentru persoanele dezavantajate care au nevoie de sprijin (persoane cu nevoi speciale, șomeri, persoane cu abilități de bază reduse, emigranții, persoane care abandonează școala timpuriu). Există opt competențe cheie, dar în lucrarea de față mă voi opri doar la comunicarea în limba maternă, în cazul de față, limba română.

”Comunicarea în limba română reprezintă capacitatea de a exprima și interpreta concepte, gânduri, sentimente, fapte și opinii, atât în formă orală, cât și în formă scrisă (ascultare, vorbire, citire și scriere) și de a interacționa lingvistic într-un mod adecvat și creativ într-o serie completă de contexte culturale și sociale”

1.1. ROLUL STUDIERII DISCIPLINEI LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Studierea limbii române în școală are o deosebită importanță, nu numai pentru ciclul primar, dar și pentru toate ciclurile de învățământ din țara noastră. În clasele primare se pun bazele scris- cititului, comunicării verbale și nonverbale, familiarizarea elevilor cu textele literare și nonliterare, exprimarea corectă și folosirea vocabularului. Studiul limbii și literaturii române dezvoltă atitudini, motivează și încurajează elevii pentru a-și însuși corect limba română.

În programa școlară disciplina ”Limba și literatura română” ocupă locul fruntaș printre celelalte discipline deoarece este învățată ca limbă maternă, dar și ca limbă națională pentru minorități. În planul cadru, în învățământul primar, limba română ocupă o treime din numărul orelor alocate pentru această disciplină.

Rolul învățătorului este foarte important în dezvoltarea personalității elevilor. Dacă în trecut se punea accentul pe acumularea de cunoștinte, curriculum-ul de limba română actual propune o viziune curriculară formată pe competențe superioare, pe aplicarea cunoștințelor și competențelor dobândite în contexte noi, pe rezolvarea problemelor teoretice și practice. Învățătorul trebuie să-și propună formarea unor elevi cu o bogată cultură comunicațională și literatură de bază, apți să interacționeze și să comunice cu cei din jurul lor să-și utilizeze creativ și eficient capacitățile proprii pentru rezolvarea problemelor din viața de zi cu zi.

Astăzi didactica limbii române abordează limba ca instrume este învățată ca limbă maternă, dar și ca limbă națională pentru minorități. În planul cadru, în învățământul primar, limba română ocupă o treime din numărul orelor alocate pentru această disciplină.

Rolul învățătorului este foarte important în dezvoltarea personalității elevilor. Dacă în trecut se punea accentul pe acumularea de cunoștinte, curriculum-ul de limba română actual propune o viziune curriculară formată pe competențe superioare, pe aplicarea cunoștințelor și competențelor dobândite în contexte noi, pe rezolvarea problemelor teoretice și practice. Învățătorul trebuie să-și propună formarea unor elevi cu o bogată cultură comunicațională și literatură de bază, apți să interacționeze și să comunice cu cei din jurul lor să-și utilizeze creativ și eficient capacitățile proprii pentru rezolvarea problemelor din viața de zi cu zi.

Astăzi didactica limbii române abordează limba ca instrument de comunicare în primul rând și abia apoi ca obiect de studiu. Limba română a adoptat modelul comunicativ-funcțional, iar comunicarea este o componentă fundamentală care vizează receptarea mesajului scris și oral, dar și exprimarea orală și scrisă.

În clasele primare studiul limbii române este estențial deoarece se urmărește cultivarea limbajului oral și scris al elevilor, cunoașterea și folosirea corectă a limbii române, învățarea cititului, scrisului, exprimării corecte.

1. 2. CURRICULUM DE LIMBA ROMÂNĂ PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Curriculum-ul de ”Limba și literatura română” este o ”componentă fundamentală a parcursului de învățare oferit elevilor în contextul școlarității obligatorii”.(Ungureanu, p.15)

Obiectivul central al studierii limbii române în învățământul primar îl constituie ”dezvoltarea competențelor elementare de comunicare orală și scrisă ale elevilor, precum și familiarizarea acestora cu texte literare și nonliterare specifice vârstei.”

Curriculum actual se bazează pe modelul comunicativ- funcțional care vizează competențele de comunicare. Conform acestui model, comunicarea este un domeniu care cuprinde receptarea și exprimarea mesajului scris și oral.

O altă caracteristică a curriculumului de limba română constă în faptul că domeniile disciplinei sunt definite în termeni de capacități.

Comunicarea este prezentată ca o competență fundamentală ce cuprinde deprinderi de receptare și exprimare orală/scrisă. Ponderea echilibrată alocată exprimării orale față de cea scrisă și procesele de producere a mesajelor proprii față de cele de receptare a mesajelor constituie o altă caracteristică a curriculumului de limba română.

Specificul curriculumului de limba română constă în:

”centrarea obiectivelor pe formarea de capacități proprii folosirii limbii în contexte concrete de comunicare;

structurarea programei pe baza unor obiective cadru și de referință sintetice, în măsură să surprindă ceea ce este esențial în activitatea de învățare;

conținuturile incluse în programa școlară sunt sugerate și orientate spre încurajarea creativității învățătorului, acordându-i acestuia libertatea de alegere a acestora (conținuturilor)

studiul limbii române în învățământul primar este conectat la realitățile comunicării cotidiene propriu-zise, de aceea se pune un accent deosebit pe învățarea procedurală, adică se urmărește structurarea unor strategii și proceduri proprii, de explorare și de investigare caracteristice activității de comunicare.”(Ungureanu, p.18)

Noul model comunicativ informațional trebuie privit din trei perspective:

1) Din perspectiva limbii ca sistem: fonetica, vocabularul, morfologia, sintaxa, ortografia, punctuația, ortoepia sunt domeniile de știință ale limbii. Între aceste domenii există o strânsă legătură, ele condiționându-se reciproc, dând caracterul de sistem limbii române. Pentru elevi acest nou model se supune logicii învățării și nu științei. Întregul sistem al limbii duce la înțelegere și comunicare prin alcătuirea limbii ca mijloc de comunicare. Nu este priorizat niciun domeniu al limbii, și nu este compartimentat ca în trecut: citire, lectură, gramatică și compunere.

2) Din perspectiva programei de limba și literatura română – obiective cadru și de referință, conținuturile învățării, exemple de activități de învățare, standarde curriculare de performanță. Acest model presupune integrarea capacităților de receptare și exprimare a mesajului oral/scris.

3) Din perspectiva conștientizării modelului comunicativ-funcțional de către învățător- Învățătorul își construiește scenariul didactic în vederea studierii limbii române prin abordarea integrată. Învățătorul trebuie să evite compartimentarea limbii. ”Ortografia, morfologia, sintaxa, vocabularul sunt în serviciul exprimării și al înțelegerii, ele își găsesc justificarea în diferite situații, considerate activități- cadru de exersare a comunicării- lectură, corespondență, spectacole, conversații, afișe, reclame, anunțuri. (Ungureanu, p.21) Școala va acționa pentru a face din limba română un instrument expresiv al comunicării și gândirii. Elevul va ajunge să înțeleagă că limba nu este numai un mijloc de comunicare ci și posesoarea unei culturi.

”Curriculum școlar al disciplinei ”Limba și literatura română”pentru învățământul primar creează, prin ansamblul obiectivelor de referință, o hartă echilibrată a ceea ce înseamnă competență de comunicare la această vârstă, accentuând asupra elementelor de interacțiune în grup, de cooperare”. (Programa școlară, cl a III-a). Activitățile de învățare sugerate de programa școlară au fost selectate astfel încât să ofere o motivație intrinsecă, să aibă un înțeles pentru copil. Rămâne la latitudinea învățătorului dacă le folosește pe acestea sau găsește alte exemple pentru a-și îndeplini obiectivele. ”Schimbările făcute în cadrul ariei Limbă și comunicare au fost susținute prin introducerea unor strategii cât mai diverse de predare/învățare, de o nouă modalitate de organizare a timpului școlar pe activități monodisciplinare și transdisciplinare și de utilizare a unor instrumente adecvate de evaluare.”

Programa școlară cuprinde:

obiective cadru

obiective de referință

activități de învățare

Pentru exemplificare mă voi opri doar la obiectivele cadru care fac referire la tema acestei lucrări și anume la elemente de construcție a comunicării în perioada gramaticală.

La clasa a III- a

Obiectiv- cadru: ” dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris (citire/lectură)”

Obiectiv de referință: ” să sesizeze semnificația cuvintelor în funcție de un text dat”.

Activități de învățare: ”exerciții de sesizare a schimbării semnificației unui cuvânt în funcție de contextul în care apar acesta;” ”jocuri didactice de utilizare a categoriilor semantice: simonime, antonime, omonime ( fără menționarea terminologiei lexicale)”

La clasa a IV- a: ”dezvoltarea capacității de exprimare scrisă”

Obiectiv de referință: „să aplice în mod conștient semnele ortografice și de punctuație”

Activități de învățare: ”exerciții de utilizare a cratimei în scrierea ortogramelor și în scrierea cuvintelor care nu încap la sfârșitul rândului;” ”exerciții de ortografiere a formelor flexionare ale părților de vorbire folosite în texte redactate;” ”exerciții de utilizare a semnelor de punctuație”( Șerdean, p.18)

Conținuturile învățării sunt mijloace prin care se vizează atingerea obiectivelor cadru și de referință. Ele sunt organizate pe anumite teme sau în concordanță cu obiectivele cadru sau cu clasa. În contextul studierii limbii române unitățile de conținut sunt organizate pe domeniile acestei discipline și pe finalitățile urmărite de fiecare dintre aceste domenii.

Conținuturile elementelor de construcție ale comunicării la clasele a III-a și a IV-a sunt conținuturi cu un nivel accesibil de dificultate. Ele asigura înțelegerea de către elevi și pun bazele elementelor fundamentale ale lingvisticii care formează exprimarea corectă orală și scrisă.

La clasa a III-a se reiau elementele de lexic studiate în clasa a II-a cu exerciții de sinonimie, omonimie, paronimie, cuvinte polisemantice, fară a preciza terminologia.

Noțiuni de fonetică: grupurile de sunete „oa”, ”ua ”uă”, ”ie,” ”ea,” scrierea cu ”mp” și „mb”, scrierea cu î și â, scrierea și pronunțarea cuvintelor cu e (eu, este), scrierea silabelor ce conțin sunetele „oa”, ”ua ”uă”, ”ie,” ”ea,”

Morfologie: Cuvântul- parte de vorbire, substantivul (comun, propriu, număr), adjectivul (acordul adjectivului cu substantivul), pronumele personal, (persoană, număr), pronumele personal de politețe, numeralul (recunoaștere, scriere), verbul (persoană, număr, probleme de ortografie și ortoepie a verbului ” a fi”)

Sintaxă: Cuvântul parte de propoziție, predicatul ( predicatul verbal), propoziția, subiectul (simplu), subiectul exprimat prin substantiv, pronume personal, propoziția (simplă, dezvoltată), părți principale de propoziție, părți secundare de propoziție)

La clasa a IV-a se actualizează lexicul (cuvinte cu acceași formă dar sens diferit), fonetica, morfologia (verbul, timpul, funcția sintactică: predicat verbal), substantivul (genul, funcția sintactică: subiect- parte secundară de propoziție), pronumele (pronumele personal, genul, funcția sintactică de subiect- parte secundară de propoziție), numeralul (funcție sintactică: subiect), adectivul (acordul adjectivului cu substantivul în gen și număr)

Sintaxa propoziției: predicatul verbal, subiectul (simplu și multiplu), părți de vorbire prin care se exprimă subiectul (substantiv, pronume personal), acordul predicatului cu subiectul, atributul- parte secundară de propoziție care determină un substativ, atributul exprimat prin adjectiv), coplementul- parte secundară de propoziție care determină un verb, complementul exprimat prin substantiv, coplementul exprimat prin pronume.

”La clasele a III-a și a IV-a elementele de construcție a comunicării sunt introduse în termeni riguroși din punct de vedere lingvistic, chiar dacă, din rațiuni care țin de dificultățile înțelegerii lor de către școlari, conceptele respective nu cuprind toate notele lor caracteristice, esențiale lor”( Șerdean, p. 24)

Elementele de construcție a comunicării sunt dispuse concentric ele fiind reluate în clasele mai mari cu un nivel mai ridicat de dificultate și cu completările de rigoare.

1.3. PARTICULARITĂȚI ALE COMUNICĂRII SCRISE ȘI ORALE

Comunicarea este procesul de interacțiune dintre persoane, grupuri. Comunicarea se realizează cu ajutorul cuvintelor, imaginilor, simbolurilor, semnelor. Ea devine ”mediatorul” dintre oameni, prin care aceștia își împărtășesc idei, gânduri, sentimente, informații, cunoștințe.

Conceptul de comunicare are o istorie destul de lungă. Numeroase discipline au întâmpinat greutăți în ceea ce privește explicarea acestui cuvânt. Cuvântul ”comunicare”vine din latinescul verbului „communico,-are”. La originea acestui verb ar sta adjectivul munis,-e, al cărui înțeles era „care își face datoria, îndatoritor, serviabil”. Acest cuvânt are o familie lexicală bogată, din care reținem adjectivele immunis=”scutit de sarcini, communis=”care își împarte sarcinile cu altcineva”, iar mai târziu, în epoca clasică, „ce aparține mai multora sau tuturora”. Acesta din urmă, prin mijlocirea derivatului său communicus îl poate explica pe communicare, termen însemnând la început punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură.

Comunicarea poate fi definită din punct de vedere lingvistic, psihologic, social, psihosocial, filosofic, matematic, pedagogic. Așadar comunicarea are o paletă largă de domenii și definiții. ”Comunicarea este procesul prin care o parte numită (emițător) transmite informații (un mesaj) unei alte părți (numită receptor)” (Baron, 1983, p 313)

”Comunicarea reprezintă interacțiunea socială prin sistemul de simboluri și mesaje” (George Gerbner)

”Comunicarea este o funcție socială…, o distribuție a elementelor comportamentului sau un mod de viață alături de existența unui set de reguli… Comunicarea nu este răspunsul însuși, dar este, într-un mod esențial un set de relaționări bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) și evocarea răspunsurilor”(C. David Mortensen)

”Comunicarea reprezintă un proces de viață esențial prin care animalele și oamenii generează sisteme, obțin, transformă și folosesc informația pentru a-și duce la bun sfârșit activitățile sau viața” (Brent D. Ruben)

Aceste definiții pun accent mai mult pe valoarea comunicațională a emițătorului, decât pe mesaj sau receptor. Modul cum o anumită informație este obținută, cum capătă o anumită referință, pentru cel ce o transmite, și cum se transformă într-un mesaj, reprezintă un factor important potrivit căreia comunicarea începe în momentul în care se transmite informația.

Potrivit lui Pâinișoară, chiar dacă la o primă vedere definirea comunicării ar părea simplă, tocmai întinderea vastă a conceptului și ”cotidianul practicii comunicaționale ridică probleme, delimitările terminologice relevându-se într-un proces destul de complex și laborios.

McQail, în încercarea de a defini complet comunicarea a oferit cincisprezece definiții:

„- simboluri, vorbire, limbaj

Înțelegerea- receptarea, nu transmiterea mesajelor

Interacțiune, relație- schimbul activ și coorientarea;

Reducerea incertitudinii- ipotetică dorință fundamentală, care duce la căutarea de informație în scopul adaptării;

Procesul- întreaga secvență a transmiterii;

Transfer, transmitere- mișcare conotativă în spațiu și timp;

Legătură, unire- comunicarea în ipostază de conector, de articulator;

Trăsături comune- amplificarea a ceea ce este împărtășit sau acceptat de ambele părți;

Canal, purtător, rută- o extensie a ”transferului”, având ca referință principală calea sau ”vehiculul”( sistem de semne sau tehnologie);

Memorie, stocare- comunicarea duce la acumularea de informație și putem ”să comunicăm cu” astfel de depozite informative;

Răspuns discriminatoriu- accentuarea acordării selective de atenție și a interpretării;

Stimuli- accentuarea caracterului mesajului în cauză, a răspunsului sau a reacției;

Intenție- accentuează faptul că actele comunicative au un scop;

Momentul și situația- acordarea de atenție a contextului actului comunicativ;

Putere- comunicarea văzută ca mijloc de influență.”

Componentele comunicării

Elementele comunicării sunt:

– Emițătorul

– Receptorul

– Mesajul

– Decodarea

– Feedbackul

– Canalul de comunicație

– Contextul comunicării

Emițătorul poate fi: o persoană, un grup sau o instituție. El are informațiile mai bine organizate este motivat, are un scop explicit și unul implicit. În procesul educațional rolul emițătorului este deținut de profesor/ învățător.”În ipostaza de emițător cadrul didactic trebuie să aibă un comportament flexibil și adaptat, dezvoltând simultan anumite roluri de receptor, tocmai, fapt aparent paradoxal, pentru a-și îmbunătăți rolurile de emițător.”( Pâinișoară) emițătorul poate avea prestigiu sau credibilitate mai mică sau mai mare, care poate avea un impact mare asupra comunicării.

După John R.P. French și Bertram Raven( apud. Forsyth, 1983, p.175) există 5 baze ale puterii sau influenței:

1)” puterea recompensatoare (este constituită de priceperea de a răsplăti. Din punct de vedere didactic, profesorul/ învățătorul este ”investit cu o astfel de putere în sensul că implicarea, interesul, performanța elevului, docilitatea, supunerea acestuia, în anumite cazuri sunt răsplătite”

2) puterea coercitivă- receptorul se așteaptă să fie răsplătit însă cu o recompensă negativă

3) puterea referențială- receptorul se identifică cu emițătorul;- „o persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referință cu care încearcă să se asocieze sau să se identifice cu alții- care le adoptă atitudinile sau convingerile. Puterea referențială poate juca un rol important la anumite vârste școlare mici, cadrul didactic devenind un emițător cu capacități de transmitere sporite și autentice.”

4) puterea legitimă are la bază înțelegerea dintre cele două părți. O parte are dreptul de a cere de la cealaltă sa fie ascultată(profesor-elev, părinte- copil) Acesta are un cod care este acceptat de ambele părți.

5) puterea expertului În acest caz emițătorul atribuie cunoștințe superioare receptorului ( străinul care acceptă informațiile unui localnic, noutățile din ziare). Cadrul didactic are o astfel de putere asupra elevului.

Emițătorul, ”înainte de a comunica orice, trebuie să obțină informații despre acel lucru și trebuie să interpreteze acele informații.”( apud Roberts, Hunt, 1991, p226). Autorii ne arată că înformația la care avem acces vine din mediul înconjurător( mass-media, cărți, alți oameni) și din mintea noastră( gânduri, sentimente). Astfel cadrul didactic când își proiectează lecția trebuie să țină cont de componentele comunicării educaționale, să elaboreze un sistem integrat prin punerea în legătură a tuturor informațiilor din mediul înconjurător cu ideile, sentimentele lui care fac mai atractivă lecția.

”Receptorul este un grup sau o instituție căruia îi este adresat un mesaj sau intră în posesia lui întâmplător, primește mesajul în mod conștient sau întâmplător” În comunicarea didactică receptorul este elevul, iar formularea mesajului de către emițător trebuie să fie în relație directă cu receptorul. Astfel formularea obiectivelor trebuie să fie clară și concisă. Între obiectivele comunicării și forma lor trebuie să existe complementaritate. Mesajul trebuie să fie accesibil celui care-l recepționează. După tipul de ascultare a mesajului practicat există mai multe feluri de receptori:

ascultarea pentru aflarea unei informații

ascultarea critică

ascultarea reflexivă

ascultarea pentru divertisment

În prezent, în școala românească se pune accentul mai mult pe ascultarea pentru aflarea informațiilor și mai putin pe cea critică, reflexivă sau pe divertisment, deși toate patru sunt la fel de importante pentru educație.

”Mesajul presupune un mozaic de informații obiective, judecăți de valoare care privesc informațiile( subiectiv) și judecăți de valoare și trăiri personale în afara acestor informații.”( Pâinișoară, pag.27). În transmiterea mesajelor există factori perturbatori nu numai la nivelul canalului de comunicare ci și la nivelul partenerilor comunicaționali (emițător și receptor). Mesajele pot fi transmise fără a fi receptate, să fie incorect receptate și decodate și invers (anumite mesaje să nu fi fost transmise dar au fost totuși recepționate). De exemplu un învățător poate primi un feedback de la elevii săi prin intermediul limbajului trupului. Astfel acesta își poate da seama dacă elevul este implicat, concentrat sau atent și își poate adapta scenariul didactic în funcție de aceste semnale.

Decodarea înseamnă descifrarea sensului mesajului primit, fiind operațiunea corespunzătoare codării. Pentru o decodare corectă, receptorul trebuie să aibă codul corect (un sistem de semne și structuri care să aibă semnificație). Unele mesaje pot avea o singură interpretare, altele pot fi ambigue și au mai multe interpretări (textele lirice, cuvinte polisemantice).

Feedback-ul este o componentă importantă a comunicării. El ne arată cât de bine a fost înțeles mesajul. De Vito precizează că ”feedback-ul, în calitatea sa de informație trimisă înapoi la sursă poate fi pozitiv sau negativ, imediat sau întârziat. (apud De Vito, 1998, p.8). Tot acesta spune că, în momentul în care transmitem un mesaj unei alte persoane acest mesaj este auzit și de noi și de cealaltă persoană, deci primim feedback și de la noi înșine.

Canalul de comunicare este calea prin care se permite răspândirea mesajului. El presupune totalitatea posibilităților fizice de comunicare și modul de structurare a comunicărilor într-un spațiu sau într-un colectiv.

Contextul comunicării se referă la cadrul fizic și psihopedagogic în care are loc comunicarea. Acesta poate fi influențat de mai mulți factori:

contextul fizic

contextul psihosocial

proximitatea (distanța dintre emițător și receptor)

similaritatea (asemănări, credințe, interese comune)

apartenența la un anumit grup

Contextul comunicării are trei dimensiuni:

– fizică (totalitatea elementelor din mediul înconjurător)

– psihosocială (apartenența la un anumit grup, cultura socială)

– temporală (timpul istoric și timpul zilei)

Formele comunicării

În literatura specialitate sunt enumerate mai multe tipuri de comunicare. Luminița Iacob (Cucoș, coord., 1998, p.225) enumeră 6 criterii:

1. ”După criteriul partenerilor distingem:

a) comunicare intrapersonală

b) comunicare interpersonală

c) comunicare în grup mic

d) comunicare publică

2. După statutul interlocutorilor avem:

a) comunicarea verticală

b) comnicarea orizontală

3. După codul folosit:

a) comunicare verbală

b) comunicare paraverbală

c) comunicare nonverbală

d) comunicare mixtă

4. După finalitatea actului comunicativ:

a) comunicare accidentală

b) comunicare subiectivă

c) comunicare instrumentală”

”Comunicarea intrapersonală se referă la gânduri, sentimente și la modul în care ne vedem pe noi înșine; suntem în această perspectivă și emițător și receptor al comunicării.” În acest tip de comunicare se construiesc înțelesuri și se evaluează conexiunile inverse”(Pâinișoară, p. 38).

”Comunicarea interpersonală se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru în care fiecare se adresează fiecăruia într-o formă formală și structurată sau într-o formă informală nestructurată.” În acest tip de comunicare lucrăm sau vorbim cu una sau mai multe persoane de la egal la egal.

”Comunicarea în grup restrâns se realizează între trei sau mai multe persoane. In acest caz: se lucrează împreună pentru a se ajunge la un consens; se stablește o anumită convingere de grup; se lucrează împreună cu alții pentru a rezolva probleme.”

Comunicarea publică este comunicarea cu un auditoriu larg, în relație directă (conferințe, miting) sau indirectă (ziar, TV, internet) cu emițătorul. ( Cucoș, coord. Iacob. , p.225).

În cadrul comunicării interpersonale avem comunicarea scrisă, comunicarea verbală, paraverbală.

Comunicarea verbală se realizează doar cu ajutorul cuvintelor.” Informația este codificată și transmisă prin cuvânt și tot ceea ce ține de aceasta sub aspect fonetic, lexical, morfo-sintactic. Este specifică omului și poate fi orală și/sau scrisă, iar canalul utilizat poate fi auditiv și sau vizual.

Comunicarea scrisă este comunicarea prin care emițătorul își construiește mesajul cu ajutorul simbolurilor grafice. Semnele grafice sunt literele. Literele sunt sunetele, iar scrisul fixează comunicarea. Pentru a fi înțeles emițătorul trebuie să știe el însuși ce vrea, să comunice și să aplice regulile de exprimare corectă. Emițătorul trebuie să întrebuințeze corect literele și semnele de ortografie și de punctuație. Receptorul trebuie să cunoască și el semnificația semnelor și felul cum ele se întrebuințează pentru a înțelege mesajul. Pentru a scrie corect trebuie să știm să folosim literele și semnele de ortografie.

Comunicarea orală se realizează prin dialog sau monolog. "Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită, atât în sensul priorității istorice, cât și pentru că este forma de comunicare cea mai frecvent utilizată și care oferă modelul pentru alte forme de comunicare". Limba are un caracter convențional, se sprijină integral pe acordul implicit și informal al utilizatorilor de a respecta regulile interne ale acesteia privind atât utilizarea, cât și semnificația.”Comunicarea orală presupune un mesaj care trebuie să includă interes și motivație pentru ascultător, elemente de feedback, claritate și coerență. Comunicarea orală trebuie să ofere concordanță între mesajul verbal și nonverbal. Comunicarea orală este circulară și permisivă. Permite revenirea asupra unor informații, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când s-a formulat mesajul, comunicarea are în centrul său limbajul.

Comunicarea paraverbală este comunicarea prin care ”informația este codificată și transmisă prin elemete prozodice, vocale ce însoțesc cuvântul și vorbirea și au semnificații comunicative aparte”( Iacob, p. 226). Acestea sunt: caracteristicile vocii (date despre vorbitori: tânăr-bătrân, femeie-bărbat, alintat-hotărât, energic- epuizat, particularități de pronunție (date despre locul de proveniență rural-urban, zona geografică, gradul de instrucție), intensitatea rostirii, ritmul și debitul vorbirii, intonația.

Comunicarea nonverbală este comunicarea prin care informația este codificată cu ajutorul unor semne ca: gestică, mimică, postură, mișcare, etc. Astăzi comunicarea nonverbală prezintă un mare interes pentru cercetători privind emoțiile primare înnăscute sau dobândite, imitate.

În cadrul programei de ”Limba și literatura română”obiectivele cadru pentru studierea limbii române în învățământul primar sunt exprimarea orală și scrisă.

Exprimarea corectă atât orală cât și scrisă este obiectivul primordial al unui învățător. Fără o exprimare adecvată unii elevi nu vor putea evolua în viitor. Acei elevi care se exprimă cu ușurință încă de la grădiniță, prezintă garanții sigure pentru reușita în viață. Cei care nu reușesc să participe la actul comunicării, care au o exprimare greoaie, un vocabular redus, nu pot sa-și exprime gândurile, sentimentele în mod liber sunt predispuși insuccesului școlar.

Capacitatea de a comunica este o necesitate în viața socială. Principalul instrument de comunicare între oameni este limba. În secolul XXI când tehnologia evoluează continuu, când informațiile sunt răspândite atât de ușor și repede, comunicarea este o necesitate vitală.

Posedarea unui limbaj adecvat este necesar în orice domeniu de activitate. Acesta presupune contacte, schimburi, înțelegere reciprocă. ”În realizarea acestor schimburi, care merg de la problemele de ordin material, aflate la ordinea zilei, până la dezbateri sau discuții ce se referă la realități dificile și delicate, aceia care mânuiesc finețea limbii cu mai mare ușurință au un avantaj sigur asupra interlocutorilor lor și posibilitatea de a-și pune mai bine în valoare, chiar de a-și impune punctul de vedere.” (Șerdean, p.234)

Exprimarea corectă înseamnă de fapt fructificarea cunoștințelor și deprinderilor însușite în școală la toate disciplinele de învățământ și în mod special la studiul limbii române.

Noile programe prevăd situații de comunicare concrete, actuale, referitoare la componentele comunicării dialogate: persoana care transmite informația,persoana care primește informația, informații propriu-zise prin cuvinte, gesturi. De asemenea pentru formarea mesajului oral există teme care țin de expriare: cuvântul, propoziția, formulele de început, menținere și încheiere a unui dialog.

Pentru exersarea vorbirii directe există teme preferate ale elevilor (”La doctor”„La spectacol”), discuții despre jocuri, jucării, filme pentru copii desene animate, comportare civilizată, mediul înconjurător.

În clasa a III-a și a IV-a la comunicarea orală cerințele sunt mai mari: comunicare prin imagini, prin formularea mesajului, alcătuirea planului simplu de idei al unui text, povestirea orală a unui fragment. La comunicarea scrisă sunt introduse elemente specifice compunerii, elemente de scriere corectă respectând regulile ortografiei române, scrierea imaginativă care pune accentul pe creativitatea elevilor.

Toate acestea scot în relief exersarea actului comunicării atât din punct de vedere al emițătorului cât și a receptorului dar și a dezvoltării spiritului creativ și critic al elevilor.

CAPITOLUL 2

2.1. LIMBAJUL ȘI DEZVOLTAREA COPILULUI

Oamenii se deosebesc de celelalte ființe prin faptul că vorbesc și gândesc. ”Abilitățile noastre de a gândi și vorbi au reprezentat piatra de temelie pentru civilizația modernă. Generațiile anterioare au găsit soluții la multe dintre probleme și le-au comunicat prin intermediul limbajului”( Havârneanu, p. 33) La rândul nostru, noi vom rezolva alte probleme și le vom comunica generațiilor viitoare tot prin intermediul limbajului.

”Gândirea se referă la utilizarea percepției, combinațiilor mentale și a reprezentărilor simbolurilor, obiectelor sau conceptelor. Când ne imaginăm ceva, rezolvăm probleme mentale, utilizăm limbajul intern, de fapt, gandim. Manipularea mentală a obiectelor este independentă de acțiunea fizică musculară.”

După Jean Piaget stadiile de dezvoltare intelectuală la copil sunt:

1) Stadiul senzorio-motor (0- 2 ani) În această etapă inteligența copilului este bazată mai mult pe percepție și pe acțiune. Experiențele îi sunt favorizate de stimulii vizuali, auditivi, tactili și motorii.

2) Stadiul preoperațional (2-7/8 ani) Acest stadiu este împărțit în 2 substadii: etapa preoperațională (2- 4 ani) când copilul utilizează mai multe verbe în vorbire, iar vorbirea lui este egocentrică și etapa intuitivă (4-7 ani), cand copilul nu mai este centrat pe vorbirea egocentrică ci este axat mai mult pe vorbirea socială. Pentru a putea opera mintal copilul are nevoie de lucruri concrete: cuvinte, desene, comportamente, imagine mintală .” Tocmai acest lucru se întâmplă în perioada în care jocul simbolic, desenul și mai ales limbajul apar și se consolidează ca principal material al construcției psihice cognitive”. ( Iacob L, p. 36). Copilul gândește ceea ce vede.

3) Stadiul operațiilor concrete (7/8-11/12 ani) Copilul ajunge să gândească că fiecărei acțiuni îi corespunde o acțiune inversă. Operațiile mintale rămân dependente și limitate în sfera materialului concret. De-abia în stadiul următor se poate vorbi de apariția formelor abstracte (concepte)

4) Stadiul operațiilor formale (11/12-15/16 ani) arată un real progres în gândirea copilului.

Limbajul ”este rezultatul combinării abilităților cognitive, care include aptitudini intelectuale (utilizarea gramaticii), informație

Dezvoltarea limbajului

La naștere copii nu au limbaj. Pe măsură ce aceștia cresc, se dezvoltă și limbajul. Etapele dezvoltării limbajului sunt asemănătoare la toate popoarele din lume. ”La vârsta de 6- 7 luni, copii emit un număr mare de sunete, multe dintre ele vor fi necesare limbajului pe care ei și-l vor forma ulterior. Acest proces se numește expansiune fonetică. Deoarece repertoriul copiilor se dezvoltă ei încep să gângurească.”(C. Havârneanu, p. 41) Între 9- 14 luni copiii vor utiliza fonemele spre cei care le vorbesc. În această etapă ei achiziționează viteza și ritmul limbajului. Perfecționarea pronunției unor foneme are nevoie de un feedback. Copiii vor imita fonemele percepute anterior. Copiii nu pot imita propoziții întregi deoarece nu pot asocia cuvintele cu obiecte sau acțiuni. În momentul în care copilul va putea face ascociații ale cuvintelor cu obiecte sau acțiuni concrete, sunetele vor avea un sens iar copilul va învăța limbajul.

În jurul vârstei de 12- 13 luni copilul spune primele cuvinte. Conform lingviștilor, cuvântul ”este asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex sau înveliș sonor suscetibil de o întrebuințare gramaticală în procesul comunicării”(Th. Hristea, p.8). Pentru copii cuvintele pot fi orice sunete, și nu au legătură cu ceea ce folosesc adulții pentru cuvinte. În acest stadiu copilul are în vocabular aproape 30 de cuvinte, după acest stadiu achiziționează 10, 20, 30 cuvinte în câteva săptămâni.

La vârsta de 3 ani copiii construiesc fraze și conversează. Limbajul lor este diferit de cel al adulților. Conform teoriei lui Roger Brown, în însușirea elementelor de construcție a comunicării există mai multe etape (Brown, 1973):

1) Primul stadiu gramatical În această perioadă preponderente sunt frazele scurte, simple (2- 3 cuvinte) care sunt formate dintr-un substantiv, un verb și un adjectiv. În această etapă nu se respectă regulile gramaticale, nu se folosește pluralul, nu se utilizează formele posesive, nu se folosesc verbele auxiliare, nu se conjugă verbele.

2) Al doilea stadiu gramatical Acum copiii folosesc primele flexiuni gramaticale( pluralul, verbele auxiliare, prepozițiile). Copiii învață să pună întrebări și să formuleze fraze negative. Aceste schimbări apar în jurul vârstei de 2-3 ani.

Între limbaj și gândire există o strânsă legătură. Pentru explicarea acestei relații există mai multe teorii. Conform teoriei lui Piaget, limbajul pe care îl folosește un copil mic este o formă externă a procesului de gândire. ”Piaget susține că limbajul este gîndire. Când un copil începe să vorbească, vorbirea sa este foarte egocentrică, nefiind folosită în scop social, ci din nevoia copilului de a-și organiza și structura problemele apărute în interacțiunea sa cu mediul. Copilul spune ceea ce crede cu voce tare. El ajunge treptat să-și dea seama că limbajul poate fi utilizat și în scopul comunicării a ceea ce gândește, acest lucru se intâmplă însă numai datorită faptului că limbajul este perceput de copil ca un instrument important pentru rezolvarea de probleme.”( Havârneanu, C. p.44)

Conform teoriei lui Vîgotsky, însușirea limbajului la copil are origini sociale, provenind din nevoia copilului de a comunica cu alte persoane. Acesta consideră că limbajul ”se dezvoltă direct din primele interacțiuni sociale pe care copiii le au cu cei din jur. Vigotsky susținea că la copii se manifestă necesitatea puternică de a interacționa cu alte persoane și limbajul se dezvoltă pentru că permite copilului să se angajeze mai eficient în interacțiunea socială.”

Pe măsură ce limbajul se diversifică și gândirea copilului se dezvoltă. Limbajul devine mai complex, mai nuanțat.

”Dezvoltarea deprinderilor de limbaj se realizează și prin extinderea cunoștințelor despre rădăcinile cuvintelor, a prefixelor, a sufixelor și aplicării unor reguli gramaticale și a limbajului abstract independent de context”( Verza E. p. 153). Pentru a înțelege relațiile dintre cuvinte copilul trebuie să cunoască sintaxa, construcțiile gramaticale pe care le învață în școala primară. Cuvintele și gramatica devin principalele modalități de comunicare ce îi ușurează copilului adaptarea la viața socială.

În perioada școlară mică se dezvoltă toate formele de limbaj. Capacitatea de ascultare care este o parte componentă a limbajului oral contribuie la disciplinarea mintală a copilului și la însușirea celor comunicate. În școală copilul se confruntă adeseori cu diverse situații de a descrie, a-și aminti evenimente neexperimentate încă. Pentru a le putea înțelege el recurge la imaginație ca să combine, să reconstituie o serie de imagini, să analizeze mintal imaginile concrete pentru a crea unele abstracte. Imaginația reproductivă ajută copilul să ia parte la evenimente necunoscute, să aibă posibilitatea să creeze imagini noi care nu sunt în proximitatea lui imediată. Tot în această perioadă se dezvoltă și imaginația creatoare care este caracterizată prin creșterea capacităților de a transforma și modifica unele date, de a construi altele (cunoscute sau nu), de a crea o lume reală sau ireală.

Achiziția limbajului copiilor de vârstă școlară mică are în vedere volumul vocabularului, particularități ale vorbirii, scris-cititului, limbajul intern. Toate aceste aspecte sunt influențate de felul cum își însușește elevul scris-cititul. Între vârsta de 7- 10 ani, apar transformări majore ale limbajului unui copil de vârstă școlară mică.

La intrarea în școală, copiii ai căror familii le-au furnizat destule experiențe de învățare, au fost familiarizați cu o bibliotecă și au avut condiții normale de dezvoltare comunică foarte bine și au un vocabular destul de bogat.

Până la intrarea în școală vorbirea elevilor se bazează în primul rând pe imitație, pe structuri preluate de la adulți, din familie, grădiniță și în care sunt implicate norme gramaticale ce domină debitul verbal. De asemenea în vorbirea celor mici sunt prezente și formele regionale, însă odată cu intrarea în școală li se va dezvolta limba literară. Schaffer ne arată că există o diferență între limbajul scris și cel vorbit și de aceea este ai greu de însușit scris- cititul: ”Limbajul vorbit este dobîndit în mod natural în cursul interacțiunilor sociale…, scrisul este un proces mult mai planificat: copiii trebuie să reflecteze conștient asupra structurii limbajului pentru a forma propoziții și fraze”(2005, p.290).

Odată cu învățarea elementelor de construcție a comunicării orale și scrise se însușesc anumite norme gramaticale ceea ce îi va permite elevului să se exprime corect.

2.3 ASPECTE METODOLOGICE ALE ÎNVĂȚĂRII ELEMENTELOR DE CONSTRUCȚIE A COMUNICĂRII ÎN PERIOADA GRAMATICALĂ

Programa de învățământ are pentru fiecare clasă fundamente teoretice care sunt incluse sub denumirea de elemente de construcție a comunicării și care asigură cu exactitate necesitatea unei exprimări corecte orale și scrise privind pronunția corectă, formarea cuvintelor și a structurilor de limbă, nuanțarea și expresivitatea comunicării specifice limbii române. Elementele de teorie sunt structurate pe cele trei domenii ale lingvisticii: fonetică, vocabular, gramatică în funcție de necesitățile specifice fiecărui segment al învățării, cea mai mare pondere având-o gramatica. Învățarea elementelor de construcție a comunicării la clasele I- IV urmăresc însușirea științifică a exprimării corecte a elevilor în limba română. Este necesar ca elevii să cunoască toate datele dezvoltării și cultivării capacității de exprimare corectă a elementelor de construcție a comunicării ce sunt cuprinse în programele școlare, elemente de fonetică, vocabular și gramatică care fac obiectul lingvisticii.

”Fonetica studiază sunetele vorbirii, adică ale limbajului articulat, ca facultate specific omenescă. ”( Th. Hristea, p.161). Vocabularul (lexicul) cuprinde totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. Gramatica cuprinde sintaxa și morfologia. Morfologia studiază ”cuvântul ca unitate gramaticală, adică sub aspectul formei, al modificărilor flexionare,în cazul cuvintelor variabile, și al conținutului, al valorilor gramaticale exprimate prin diversele forme.”