Modalitatile de Imbunatatire a Impactului Crizei Si de Perfectionare a Politicilor de Dezvoltare Durabila din Perspectiva Strategiei Europa 2020
CUPRINS:
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. REPERE ALE DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN UE
1.1. Dezvoltarea durabilă: repere conceptuale.
1.2. Instituții și strategii europene de dezvoltare durabilă în fața crizei.
1.3. Provocările dezvoltării durabile la nivel european.
CAPITOLUL II: INFLUENȚA CRIZEI FINANCIARE ȘI ECONOMICE ASUPRA DEZVOLTĂRII DURABILE
2.1. Cauzele declanșării crizei economico-finaciare din 2008.
2.2. Evoluția crizei în Europa: efecte și consecințe
2.3. Mecanisme de raspuns in fata crizei: Finanțarea dezvoltării durabile
CAPITOLUL III. MODALITĂțILE DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A IMPACTULUI CRIZEI ȘI DE PERFECȚIONARE A POLITICILOR DE DEZVOLTARE DURABILA DIN PERSPECTIVA STRATEGIEI EUROPA 2020
3.1. Prioritățile Strategiei UE 2020 pe termen lung
3.2. Ieșirea din criză: primii pași către Europa 2020.
3.3. Competitivitatea economiei românești și obiectivele de dezvoltare durabilă în cadrul Strategiei Europa 2020
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Aproape în orice domeniu al activității umane există preocupări privind disfuncționalitățile care pot să apară în interiorul lui și, de aceea, se studiază cauzele, modul de apariție și manifestări ale acestora, consecințele lor. Crizele sunt astfel de disfuncționalități. Ele au implicații majore în viața și activitatea oamenilor, existând consecințe și urmări aproape întotdeauna nedorite.
Criza care a zguduit toate sistemele financiare ale lumii în ultimii 5 ani este imboldul de care avea nevoie economia mondială pentru a trece spre ceea ce specialiștii numesc dezvoltare sustenabilă. In ultimii 30 de ani PIB-ul mondial s-a dublat, dar creșterea economică inregistrată a avut la bază utilizarea neraționala a resurselor, care s-au diminuat dramatic. Ritmul actual al creșterii nu mai poate fi menținut, iar o soluție probabilă pentru ieșirea din impas este dezvoltarea durabilă.
Toate țările se află acum în așa zisa tranziție la dezvoltare durabilă, de consum redus de carbon și de aplicare a tehnologiilor verzi.
Dezvoltarea durabilă urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Măsurile în sine vizează creșterea profitului prin scăderea considerabilă a cheltuielilor de regie, de producție și de transport, pe scurt “să obții mai mult cu resurse mai puține”.
Concret este vorba de:
– limitarea costurilor prin reducerea consumului de energie
– asigurarea unor sisteme producție și de transport mai eficiente
– folosirea materiilor prime la maximum și reducerea pierderilor de orice fel
Obiect al dezvoltării durabile este acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai intre generații.
Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului, care caută în primul rând prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în complexitatea sa, sub aspect economic dar și social.
Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socioeconomică, al căror fundament il reprezintă in primul rand asigurarea unui echilibru intre sistemele socioeconomice și elementele capitalului natural.Dezvoltarea durabilă urmăreste și incearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor in orice situație in care se regăseste un raport de tipul om/mediu, fie că e vorba de mediul inconjurător, economic sau social.
Criza economică curentă a desființat soluțiile temporare care au dominat economia mondială începând cu mijlocul anilor 1980. Profiturile nu erau create prin producție, ci prin circulație și schimb. Fundamentaliștii pieței laissez-faire din ultimii 20 de ani au picat testul realității. Dereglementarea financiară a creat premisele pentru acumularea unor poziții riscante care au împins economia globală într-o deflație a datoriilor care poate fi contracarată numai prin inflația guvernamentală a datoriilor.
Mai mult decât atât, am dorit să reliefăm care au fost și sunt vulnerabilitățile statelor care au fost cele mai afectate de criză, pe do o parte și pe de altă parte am dorit să demonstrăm că influența crizei asupra dezvoltării durabile nu s-a manifestat cu foarte mare magnitudine în primii ani ai crizei, ci mai degrabă vom asista în următorii ani la influențe majore a acesteia supra ei.
Aderarea la UE a coincis prectic cu izbucnirea unei crize politice de durată, dar și criza financiară mondială, fapt care a făcut imposibile adoptarea unei strategii pentru perioada postaderare și repoziționarea României ca actor al Uniunii Europene.
Obiectivul de bază al tezei de licență îl constituie analiza dezvoltării durabile a UE, în perioada recentă de criză financiară și economică.
Obiectivele speciale ale tezei de licență, prin intermediul cărora s-a realizat scopul principal al analizei, au fost:
Abordarea teoretic-conceptuală și pragmatică a dezvoltării durabile;
Premisele și realizarea efectivă a politicilor de dezvoltare durabilă a UE;
Prioritățile strategice ale de Dezvoltare durabilă a UE 2007-2013;
Structura lucrării se bazează pe evidențierea treptată a aspectelor teoretice privitor la dezvoltarea durabilă, în capitolul întâi și aspectele practice ale acesteia dezvoltate în capitolul doi și trei.
Lucrarea se finalizează cu un set de concluzii din care rezultă actualitatea, complexitatea și originalitatea cercetării, aportul personal în elaborarea acesteia. Această lucrare are la bază o bibliografie națională și internațională de specialitate.
CAPITOLUL I. REPERE ALE DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN UE
1.1. Dezvoltarea durabilă: repere conceptuale.
Enunțat încă din anii 1970, în conditiile în care se anunța criza petrolieră și a resurselor naturale la nivel mondial, și apoi impus în context internațional sub egida ONU, prin Raportul Comisiei Brudtland (1987), conceptul dezvoltării durabile a cunoscut epoca sa de glorie în ultimul deceniu al secolului trecut. De ce s-a ajuns la nivel mondial la edificarea unor noi strategii durabile, este ușor de constatat, având în vedere contextul în care exploatare resurselor naturale s-a efectuat fără a fi luat în considerație limita acestora.
Prin documentele Conferinței Mondiale de la Rio de Janeiro din 1992 și apoi prin urmările sale, strategiile elaborate la nivel național în aplicarea Agendei 21 și alte asemenea demersuri i-au trasat conturul în planul realităților concrete. Pare evidentă și ampla dezbatere teoretică a acestui concept atât de important pentru evoluția globală a a sectorului social-economic.
O infrastructură pusă la punct aduce cu sine dezvoltarea societății, și nu una oricare ci una durabilă. Prin urmare, dezvoltarea durabilă devine un gen de fundament filosofic pentru o societate viitoare.
Și, pentru că, abordarea noastră comportă în primul rând un aspect principial vom prezenta rând pe rând conceptele fundamentale ale dezvoltării durabile, care sunt în continuă cercetare și care, pe viitor au toate șansele să – și suplinească fondul semnificativ.
Prin urmare conceptul dezvoltării durabile determină o reevaluare permanentă a legăturilor dintre om și natură și pledează pentru solidaritatea între generații, ca singura opțiune viabilă pentru dezvoltarea pe termen lung.
Conceptul de dezvoltare susținută (sustenabilă) sau durabilă ține de noile teorii ale dezvoltării economice, ea însăsi ramură relativ nouă a teoriei economice generale, conturată în anii ′50-′60 al secolului trecut.
Daca în plan economico-social definițiile dezvoltării durabile se prezintă preponderent, sub raport juridic, evoluțiile post-2000 arată reorientări majore în privința tipului dominant de dezvoltare.
Originile conceptului trebuie însă căutate în evoluția atitudinilor ființei umane față de mediu în culturile vestice.
În primul rând trebuie să precizăm care este originea conceptului în limba engleză și sintagmele sinonime din vocabularul limbii române. În limba engleză se folosesc termenii de sustainability, sustainable și sustainable development. Aceste cuvinte provin din latinescul „sub” și „tenere” care înseamnă a susține sau a păstra.
În accepțiunea modernă a termenului, conceptul de dezvoltare durabilă apare pe plan internațional la începutul anilor 1970, în lucrarea The Limits to Growth scrisă de Donella Meadows în 1972 și de Edward Goldsmith în lucrarea Blueprint for Survival, în același an.
Noțiunea de dezvoltare durabilă, așa cum este definită de raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare (1987), presupune realizarea unei interdependențe între cele trei modalități principale de atingere a acestui deziderat: educație, cercetare științifică, acțiune politică.
În limba română există două concepte relativ similare: sustenabilitate și dezvoltare durabilă. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, sustenabilitatea este „calitatea unei activități antropice de a se desfășura fără a epuiza resursele disponibile și fără a distruge mediul, deci fără a compromite posibilitățile de satisfacere a nevoilor generațiilor următoare, iar când se referă la dezvoltarea economică de ansamblu a unei țări sau regiuni, este de obicei preferat termenul sinonim dezvoltare durabilă.
Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și dezvoltare (WCED) în raportul “Viitorul nostru comun”, cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland. Conform acestui document „Dezvoltarea durabilă este un proces al schimbării, în care se exploatează resursele, se alege direcția de investiție, se orientează tehnologiile de dezvoltare și în care instituțiile au acțiuni convergente, sporind un viitor potențial pentru nevoile și dorințele umane”.
Accentuând interdependența între conservare și dezvoltare, termenul de dezvoltare durabilă a mai fost promovat și în perioada anilor 1980, în World Conservation Strategy. În acest fel, termenul și teoria dezvoltării durabile câștigă un suport mondial.
"Dezvoltarea durabila este acel proces de dezvoltare care raspunde nevoilor actuale fara a periclita capacitatea generatiilor viitoare de a raspunde propriilor lor nevoi. […..] Pentru ca dezideratul dezvoltării durabile sa poata fi atins, protectia mediului va constitui parte integrata a procesului de dezvoltare si nu poate fi abordata indepedent de acesta."
Prin urmare, dezvoltarea durabilă este un concept holistic, care combină aspectele sociale, economice și naturale globale, fiind implicată în două probleme mari ale omenirii: capacitatea de a crea a omului și cea de a distruge.
Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă conține două componente fundamentale:
Una referitoare la nevoie din prezent, care trebuie îndeplinite pentru a crește standardele de viață.
Una referitoare la reducerea pierderilor, astfel încât generațiile viitoare să aibă aceeași posibilitate ca și cele din prezent de a-și satisface nevoile și așteptările.
Caracteristicile esențiale ale dezvoltării durabile sunt: a) echitate, b) abordare pe termen lung și c) gândire sistemică
Un aspect fundamental global al dezvoltării durabile vizează eliminarea disparităților în accesul la resurse, atât pentru comunitățile sărace ori marginalizate, cât și pentru generațiile viitoare, încercând să asigure fiecărei națiuni oportunitatea de a se dezvolta conform propriilor valori sociale și culturale, făra a nega altor națiuni ori generațiilor viitoare acest drept.
Echitatea implică așadar o distribuție justă a costurilor și beneficiilor dezvoltării, atât între bogați și săraci, cât și între generații și națiuni.
Abordarea pe termen lung înseamnă luarea în considerație a nevoilor generațiilor următoare și conceperea de scenarii de dezvoltare echitabile, ce au ca bază resursele naturale limitate ale planetei.
Gândirea sistemică cheamă la înțelegerea interacțiunilor complexe dintre subsistemele planrabile sunt: a) echitate, b) abordare pe termen lung și c) gândire sistemică
Un aspect fundamental global al dezvoltării durabile vizează eliminarea disparităților în accesul la resurse, atât pentru comunitățile sărace ori marginalizate, cât și pentru generațiile viitoare, încercând să asigure fiecărei națiuni oportunitatea de a se dezvolta conform propriilor valori sociale și culturale, făra a nega altor națiuni ori generațiilor viitoare acest drept.
Echitatea implică așadar o distribuție justă a costurilor și beneficiilor dezvoltării, atât între bogați și săraci, cât și între generații și națiuni.
Abordarea pe termen lung înseamnă luarea în considerație a nevoilor generațiilor următoare și conceperea de scenarii de dezvoltare echitabile, ce au ca bază resursele naturale limitate ale planetei.
Gândirea sistemică cheamă la înțelegerea interacțiunilor complexe dintre subsistemele planetei, a efectelor de propagare dintre local și global și a multiplelor interdependențe dintre mediu, economie și societate.
După cum putem remarca încă din definiție, conceptul este unul vag. De fapt, el constituie o nouă paradigmă, care necesită ca multe lucruri să fie abordate dintr-o nouă perspectivă.
Astfel, dezvoltarea durabilă accentuează necesitatea luării în considerare a diferitelor dimensiuni ale dezvoltării, iar a le avea în vedere în același timp, astfel încât să se evite efectele contraproductive, este o provocare; de asemenea, este o provocare găsirea de soluții de tip „câștig-câștig“.
În acest sens, este nevoie de o strânsă cooperare între diferite domenii și organizații. În plus, dezvoltarea durabilă necesită deschidere față de viitor. Este nevoie de conservarea resurselor, de orientarea inovației în direcția corectă și de îmbunătățirea abilităților de învățare. Practic, acest concept urmărește obiective care se pot schimba în timp, dezvoltarea durabilă fiind un proces continuu.
Cât privește dezvoltarea durabilă în Europa, contextele economice, politice, culturale și de mediu variază considerabil. De aceea, politica dezvoltării durabile necesită o guvernanță de tip multi-nivel, deoarece este nevoie de sisteme care să asigure coordonarea tuturor nivelelor asupra cărora o astfel de politică are impact.
Portney (2003), arată că dacă urmărim evoluția cronologico-istorice a dezbaterilor din jurul dezvoltării durabile, vom vedea că putem stabili și o transformare a conceptului. Acest gând este justificat de însăși conotația conceptuală a dezvoltării durabile, care presupune racordarea termenului la plierea acestuia pe o realitate în continuă transformare. Deși nu este vorba întotdeauna de o evoluție perfect liniară, Portney identifică patru mari derivați ai dezvoltării durabile:
Avem pentru început conceptul de sustenabilitate, cu originea în biologie și ecologie;
Acesta evoluează apoi înspre dezvoltare durabilă, cu accentul pus pe îmbinarea dintre dimensiunea economică și de mediu;
Avem apoi conceptele de comunități durabile și
Orașe durabile.
În prezent atributul de durabil/sustenabil este atașat unor domenii atât de diverse, încât, la determinat pe Portney să susțină ideea că este greu de știut exact ce mai înseamnă. De cele mai multe ori însă, conceptul pare să semnifice o evoluție pozitivă, dezirabilă.
Mai jos ne vom referi la primii patru detivați descriți de Portney.
a) Sustenabilitatea și capacitatea de susținere, care se referă la abordarea ecologică, bazată pe capacitatea de susținere; abordarea care se axează pe resurse naturale/mediul înconjurător; abordarea legată de biosferă; abordarea care se axează pe criticarea tehnologiei; abordarea care propune conceptul de dezvoltare de tip eco. Conceptul de capacitate de susținere trebuie discutat din perspectiva comportamentului și a activității umane – de cele mai multe ori acestea au un caracter nesustenabil. Prin urmare putem concluziona la acest subiect că dezvoltarea durabilă este asociată cu menținerea capacității de susținere prin modificarea comportamentului individual și colectiv.
b) Dezvoltarea durabilă și activitatea economică. Conceptul de dezvoltare durabilă, față de abordările care își au rădăcinile în biologie și ecologie, este legat în mod explicit de activitatea economică (Portney, 2003). De aici și termenul de dezvoltare economică durabilă. Din perspectiva acestei abordări, preocuparea principală este legată de modul în care țările își dezvoltă economiile. Ca o alternativă este lansat în această perioadă conceptul de dezvoltare eco sau economie eco-socială. Raportul Brundtland a avut fără îndoială un rol instrumental în ceea ce privește integrarea preocupărilor de mediu în cadrul activității economice și reprioritizarea obiectivelor majore la nivelul societății.
c) Comunități durabile. Raportul Brundtland a stat de asemenea la baza unor documente internaționale viitoare care au recunoscut importanța nivelului local/regional în promovarea dezvoltării durabile.
d) Orașe durabile și conceptul de amprentă ecologică. Trecerea de la conceptul de comunități la cel de orașe ca nivel la care trebuie promovată dezvoltarea durabilă are mai multe justificări. În primul rând orașul – trebuie înțeles în termen larg de jurisdicție administrativă este o unitate de bază în majoritatea țărilor dezvoltate.
Având în vedere evoluția din perspectivă istorică a conceptului de dezvoltare durabilă prezentată mai sus, vom da o listă de posibile definiții a acestui concept:
Durabilitatea presupune: menținerea și îmbunătățirea sistemelor, acest lucru înseamnă că că nivelul global de diversitate și productivitate al componentelor și relațiilor în cadrul sistemelor sunt menținute sau îmbunătățite. Noorgard (1988)
Durabilitatea: protejarea și restaurarea mediului înconjurător, ceea ce înseamnă conservare plus protejare plus restaurare. Van der Ryn (1994)
Dezvoltarea durabilă: anti-creștere exponențială, care este de fapt o metaforă de bază prin care se exprimă împotrivirea față de noțiunea de creștere materială exponențială continuă. Callenbach (1992)
Dezvoltarea durabilă încearcă să răspundă la cinci mari imperative:
(1) integrarea conservării naturii și a detzvoltării;
(2) satisfacerea nevoilor umane de bază;
(3) echitate și justiție socială;
(4) oportunitate pentru autodeterminare socială și diversitate culturală;
(5) menținerea integrității ecologice. International for the Conservation of Nature (1986)
În concluzie putem menționa că dezvoltarea durabilă reprezinta un set de concepte noi, aparute în ultimele decenii ale mileniului II. Chiar daca exista un defazaj de câțiva zeci de ani între apariția și aprofundarea acestor doua concepte, este evident ca viitorul umanitații depinde de dezvoltare, iar corectitudinea definirii și viteza de implementare în practica a acestor concepte ste, dupa opinia noastra, importanta pentru generațiile noastre.
1.2. Instituții și strategii europene de dezvoltare durabilă în fața crizei.
Principalele instituțiile europene implicate în elaborarea strategiilor de dezvoltarea durabilă sunt Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor.
Uniunea Europeană și Statele Membre au un rol foarte important de jucat, dar nu pot și nu ar trebui să fie singurii susținători ai agendei europene de dezvoltare durabilă. Și alți actori vin să ia atitudine în acest domeniu: mediul de afaceri, autoritățile regionale și locale, ONG-urile, partenerii sociali, universitățile și școlile precum și cetățenii și consumatorii individuali.
Progresul se bazează pe creativitatea și puterea de piață a afacerilor și a autorităților și organismelor regionale și locale. Pentru a realiza toate acestea, Comisia Europeană organizează diferite evenimente și forumuri petnru cei interesați pe diferite direcții strategice pentru a crește cunoașterea și cunoștiințele, pentru a disemina diferite idei și a face schimb de bune practici.
În ceea ce privește perspectiva Uniunii Europene asupra dezvoltării durabile, Consiliul European a adoptat la Goteborg(2001) prima Strategie de Dezvoltare Durabilă a UE. Aceasta a fost completată cu o dimensiune externă în 2002, la Consiliul European de la Barcelona, ținând cont de Summit-ul Mondial privind Dezvoltarea Durabilă de la Johannesburg(2002). Cu toate acestea, tendințe non-durabile legate de schimbările climatice și folosirea energiei, amenințările asupra sănătății publice, sărăcia și excluziunea socială, presiunile demografice și îmbătrânirea, managementul resurselor naturale, pierderea biodiversității, folosirea terenurilor și transportul, încă persistă, și apar noi și noi provocări, care în mod sigur cer vigilență, perspicacitate și previziune, fiindcă aceste tendințe negative au un caracter urgent, și sunt necesare acțiuni pe termen scurt, păstrând în același timp perspectiva pe termen lung.
Principala provocare, rămâne totuși, modificarea treptată a modelelor actuale de producție și consum, care sunt necorespunzătoare, precum și abordarea neintegrată în realizarea politicilor.
În acest context, în încheierea analizei Strategiei de Dezvoltare Durabilă a UE, inițiată de Comisie în 2004, și pe baza Comunicatului Comisiei ,,Revizuirea Strategiei de Dezvoltare Durabilă- o platformă de acțiune” din decembrie 2005, și a contribuțiilor Consiliului, Parlamentului European, ale Comitetului Social și Economic European, ca și a altor organisme, Consiliul European a adoptat o Strategie Revizuită de Dezvoltare Durabilă, ambițioasă și cuprinzătoare, pentru o Uniune lărgită, realizată pe baza celei adoptate în 2001.
Acest document stabilește o strategie unică, coerentă, privind modul în care UE își va respecta mai eficient angajamentul său pe termen lung de a răspunde provocărilor dezvoltării durabile. Acesta reafirmă nevoia pentru solidaritatea mondială și recunoaște importanța consolidării muncii noastre cu parteneri dinafara UE, inclusiv cu acele țări aflate într-o dezvoltare rapidă și care vor avea un impact important asupra dezvoltării durabile globale.
Prin urmare, scopul general al strategiei revizuite de dezvoltare durabilă a UE este de a identifica și dezvolta acțiunile care permit UE să obțină o îmbunătățire continuă a calității vieții, atât pentru generațiile prezente, cât și pentru cele viittoare, prin crearea de comunități durabile capabile să își administreze și să își folosească eficient resursele, precum și să valorifice potențialul inovator social și ecologic al economiei, asigurarea prosperității, a protecției mediului și coeziunii sociale.
Dezvoltarea durabilă a întregii Uniuni Europene depinde în foarte mare măsură de coerența imprimată politicilor economice a ficărui stat membru. De altfel, criza economică și financiară internatională a dovedit încă o dată că nu există un înlocuitor valid al politicilor economice coerente.
Condițiile economice și financiare la nivel internațional s-au înăsprit, țări cu economii puternice, membre vechi ale Uniunii Europene întâmpinând dificultăți majore (Grecia, Spania, Italia), unele fiind nevoite să apeleze la sprijin internațional.
În acest sens, la 1 ianuarie 2011 au fost înființate entitățile care compun noua arhitecturǎ de supraveghere financiarǎ europeanǎ.
Astfel, Sistemul European de Supraveghere Financiara, se compune din:
Comitetul european pentru risc sistemic (European Systemic Risk Board-ESRB) responsabil cu supravegherea macroprudențială la nivel European, care este un organism independent fără personalitate juridică, ce își desfășoară activitatea în cadrul Băncii Centrale Europene;
Autoritățile europene de supraveghere (European Supervisory Authorities – ESA’s) cu competente de reglementare microprudențiala și de coordonare a colegiilor de supraveghetori, și anume: Autoritatea Bancară Europeană (EBA); Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Profesionale (EIOPA); Autoritatea Europeană pentru Piețe de Capital (ESMA)
Comitetul comun al ESA’s;
Autoritățile naționale de supraveghere.
Strategia Lisabona pentru creștere economică și ocupare a forței de muncă, inițiată în anul 2000 și revizuită în 2005, s-a încheiat în 2010, iar Agenda Lisabona este cel mai important proiect european de dezvoltare, reprezentând reflectarea gândirii strategice pentru economie și societate la nivel comunitar, alături de Strategia de Dezvoltare Durabilă (Göteborg).
Așa cum menționasem și mai sus, gândită inițial pentru a ajuta Europa să devină „cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere” până în 2010, Agenda Lisabona a suferit în martie 2005, la jumătatea drumului, o revizuire prin care accentul a fost mutat pe creșterea economică bazată pe progres tehnologic și pe ocuparea forței de muncă.
Importnant este că au fost identificate de către Comisia Europeană și Consiliu un set de indicatori de monitorizare a progresului, dintre care 14 reprezintă o listă scurtă de indicatori cheie pentru Lisabona/Göteborg, împărțiți în șase grupe reprezentative:
context economic,
ocuparea forței de muncă,
inovare și cercetare,
reformă economică,
coeziune socială și
mediul înconjurător.
Ulterior, acestora li s-a adăugat o dimensiune teritorială, care a integrat strategiile pentru competitivitate și sustenabilitate în cadrul Perspectivei Europene de Dezvoltare Spațială (PEDS), identificând totodată o serie de caracteristici pentru regiunile policentrice, coezive, competitive și sustenabile
Instrumentele de guvernare a aplicării strategiei au fost identificate astfel:
• Liniile directoare integrate pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă,
• Programul comunitar Lisabona,
• rapoartele anuale ale Comisiei cu privire la aplicarea strategiei,
• programele naționale de reformă și rapoartele naționale anuale cu privire la aplicarea programelor naționale de reformă.
Statele membre contribuie la aplicarea Strategiei Lisabona prin programele naționale de reformă, iar Comisia prin Programul comunitar Lisabona.
Implementarea SL a cunoscut trei cicluri până în prezent:
• martie 2000 – martie 2005;
• martie 2005 – martie 2008;
• martie 2008 – martie 2011.
La 11 decembrie 2007, Comisia Europeană a adoptat „Pachetul Lisabona”, cu privire la noul ciclu de trei ani (2008-2010), compus din cinci documente legislative. Pachetul a fost andosat la Consiliul European din martie 2008. Ultimul ciclu al Strategiei (martie 2008 – martie 2011) a început pe fondul unui proces de încetinire a creșterii economice globale și al riscurilor cauzate de instabilitatea piețelor financiare și a prețurilor la alimente și petrol.
În aceste condiții, Consiliul European din martie 2008 a convenit o serie de orientări strategice:
• implementarea reformelor restante,
• menținerea Liniilor directoare integrate,
• implementarea la nivel comunitar a unui nou Program comunitar Lisabona,
• modelarea agendei internaționale economice, sociale și de mediu printr-o politică de deschidere a piețelor proprii și acces sporit pe terțe piețe,
• integrarea acțiunilor la nivel național, comunitar și internațional.
În contextul crize economice și financiare, Comisia Europeană a prezentat, la 26 noiembrie 2008, un Plan european de redresare economică, ca o formă de reacție împotriva crizei economice, care a fost aprobat la Consiliul European din decembrie 2008.
Planul cuprindea măsuri pe termen scurt pentru ieșirea din criza financiară și economică, măsuri care au fost implementate și la nivelul statelor membre.
Comisia Europeană a adoptat, la 28 ianuarie 2009, propunerea de actualizare a Liniilor Directoare Integrate necesare implementării la nivel național și comunitar a Strategiei Lisabona. Documentul includea Evaluarea implementării Strategiei Lisabona la nivelul statelor membre UE si a zonei euro, precum și Recomandări specifice de țară.
Pentru a reuși în competiția globală, Uniunea Europeană (UE) a avut nevoie de o nouă strategie care să definească obiectivele și prioritățile strategice prin care să poată răspunde provocărilor și să consolideze competitivitatea europeană pe piețele globale. Cu atât mai mult cu cât efectele generate de criza economică și financiară, a impus practic importanța definirii, la nivel comunitar, a unui cadru care să ofere stabilitate și care să permită UE să gestioneze eficient eventualele crize viitoare.
Un alt salt în promovarea dezvoltării durabile l-a constituit Documentul Comisiei Europene cu privire la strategia UE 2020, care a fost lansat la 24 noiembrie 2009, și surprinde principalele dimensiuni ale unei strategii comunitare pentru reluarea creșterii economice în condițiile respectării obiectivelor de mediu și de incluziune socială.
Noua strategie a Uniunii Europene “Europa 2020” stabilește o seamă de principii de acțiune și obiective concrete de atins la orizontul următorului deceniu.
Aceastea au fost obligatorii pentru toate statele membre și au trebuit să fie transpuse în ținte și traiectorii naționale ce urmau să fie omologate și validate la sesiunea Consiliului European din iunie 2010. Aceasta înseamnă că fiecărei țări membre, deci și României, îi revine răspunderea pentru elaborarea și punerea în aplicare a programelor specifice de implementare a strategiei europene. Complexitatea efortului ce trebuie făcut într-un termen foarte strâns reclamă o implicare activă din partea tuturor celor care dispun de competențele necesare pentru finalizarea optimă a acestui proces.
Este de reținut faptul că noua strategie a UE se apropie și mai mult, în comparație cu Agenda Lisabona care a precedat-o, de preceptele clasice ale dezvoltării durabile ca doctrină predominantă a progresului european în secolul XXI. Legătura factorilor uman, socio-politic și economic în procesul dezvoltării cu cei privind interacțiunea chibzuită și responsabilă cu mediul natural devine acum organică.
Europa 2020 se bazează pe lecțiile învățate ca urmare a aplicării strategiei anterioare, recunoscând atât punctele forte ale acesteia, cât și punctele ei slabe (punere în aplicare deficitară, cu diferențe mari de la o țară la alta în ceea ce privește amploarea reformelor și ritmul adoptării acestora.
Însă, Strategia “Europa 2020” deține și alte elemente de progres față de viziunea înfățișată în Agenda Lisabona , care s-a încheiat cu o serie de rezultate nesatisfăcătoare.
O parte din elementele care prezentau un anumit tip de neîcredere erau vizibile și până la declanșarea crizei, cum ar fi unele ținte prioritare convenite în anul 2000 nu erau posibile din cauza unor alocări insuficiente de fonduri la nivel național și comunitar precum și datorită slăbiciunii pârghiilor de monitorizare și asigurare a îndeplinirii obligațiilor asumate voluntar de statele membre. Obiectivele noii strategii s-au dovedit a fi ambițioase, și în același timp nu foarte ușor de atins, dar un pic mai realiste și mai bine conturate într-o interacțiune logică a elementelor componente.
În ceea ce privește strategiile privind creșterea economică și consecințele acesteia au fost purtat numeroase polemici. Pe de o parte, creșterea economică era considerată a juca rolul de locomotivă ce trage după sine dezvoltarea tuturor celorlalte sfere ale societății. Pe de altă parte, “creșterea economică negativă” și stagflația (stagnare economică și inflație ridicată) din anii ’70 creau probleme pentru a căror rezolvare era nevoie de o nouă abordare și anume cea de “creștere echilibrată” sau de “creștere calitativă”, care include pe lângă creșterea economică și aspecte de dezvoltare umană și socială, precum și o dimensiune de protecție a mediului înconjurător.
Vom da o mică definiție competitivității, care în sensul economic cel mai general, poate fi definită drept capacitatea unei națiuni de a forma un mediu economic, social și politic care să susțină crearea accelerată de valoare adăugată. Acest termen atât de mult utilizat în multe sensuri, cu referire, de exemplu, la nivelul de dezvoltare al unei țări, la poziția comparativă a acesteia în comertul internațional sau la performanțele și potențialul unei economii sau sector economic etc., și reprezintă elementul cheie al noii Strategii.
O altă problemă, care pe undeva vine să absoarbă puțin din nereușitele fostelor Strategii de dezvoltare durabilă este – evaluarea competitivității, ceea ce înseamnă analiza politicii economice a unei țări sau stabilirea de ierarhii internaționale pe baza unui anumit set de indicatori (de exemplu, indicele dezvoltării competitive. Pe de altă parte, analizele de competitivitate pot consta în analiza anumitor sectoare economice, cu scopul identificării și susținerii activităților ce au potențiale avantaje comparative.
Un element distinctiv al modelului european de dezvoltare îl reprezintă joncțiunea dintre obiectivul de creștere a competitivității și obiectivele sociale și cele de mediu. Tratatul UE cere ca aspectele de mediu să fie integrate în conceperea și implementarea tuturor politicilor, ceea ce implică un echilibru între obiectivele economice, sociale și de mediu.
În prezent, ecoeficiența a devenit un element important al politicii Uniunii Europene de dezvoltare durabilă. Agenția Europeană de Mediu (EEA) monitorizează ecoeficiența, ca fiind unul dintre indicatorii naționali importanți de reflectare a performanțelor țărilor membre.
Creșterea economică este o condiție sine qua non a dezvoltării. Însă, pe de o parte, pe termen lung, creșterea economică poate compromite bunăstarea generațiilor viitoare prin impactul negativ asupra mediului, prin epuizarea resurselor naturale, prin reducerea biodiversității, prin consecințele negative asupra sănătății publice și asupra inegalităților sociale. Pe de altă parte, creșterea economică nu produce automat nici coeziune socială, nici o societate “mai bună”.
Ca răspuns la riscurile și costurile sociale exarcebate de globalizare, cu precădere în a doua jumătate a anilor 1990, o amplă mișcare de cooperare la nivel internațional a determinat o schimbare de paradigmă la nivelul politicilor prin integrarea principiului durabilității. Adică, la nivel de principiu, “triunghiul magic”, format din creștere economică, coeziune socială și protecția mediului, stă la baza elaborării, aplicării și evaluării tuturor politicilor de dezvoltare.
Principiul durabilității este promovat ca un catalizator al deciziilor politice, interne și externe, al acțiunilor economice și al opiniei publice, pentru a ghida reforme structurale și instituționale, cu impact asupra comportamentelor de producție și consum.
Dezvoltarea unei strategii de dezvoltare durabilă nu înseamnă doar a pune în relație măsuri politice sectoriale din domeniul social sau al protecție mediului, ci înseamnă a reflecta asupra implicațiilor pe termen lung a tuturor politicilor, mai ales a celor economice. De aceea, focusul pe dezvoltare durabilă necesită o schimbare radicală atât la nivelul priorităților politice, cât și al formelor de guvernare.
Protecția socială, politica mediului și coeziunea economică și socială au devenit treptat politici prioritare în procesul de integrare europeană, reprezentând în prezent principii orizontale de integrare, cărora le sunt subordonate toate politicile atât comunitare, cât și naționale.
1.3. Provocările dezvoltării durabile la nivel european.
Provocările dezvoltării durabile, este deasemenea un segment de mare importanță, și așa cum menționasem mai sus la nivelul Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă a devenit obiectiv asumat începand cu 1997, când a fost inclus în Tratatul de la Maastricht. In anul 2001 a fost adoptata Strategia de Dezvoltare Durabilă la Gotheborg, căreia i-a fost adaugată dimensiunea externă în 2002 la Barcelona, iar în 2006 a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene revizuită.
Ca orice proiect de anvergură, dezvoltarea durabilă presupune o evoluție procesuală realizabilă prin rezolvarea unor probleme concrete. Unele dintre acestea sunt comune, și aparțin procesului dezvoltării în general, iar altele sunt specifice atât pentru ramura care o vizează cât și pentru fiecare regiune sau țară în parte.
În continuare vom evoca o bună parte din provocările dezvoltării durabile la nivel European din perspectivă economico-financiară.
Una dintre cele mai importante ține de constrângerea demografică. Dezvoltarea durabilă se vrea a fi, în primul rând, o dezvoltare umană, realizabilă prin voința oamenilor si având ca finalitate binele individual și colectiv. Nimic nu poate fi gândit, aici, dincolo de ceea ce inseamnă interseul față de binele omului în concordanță cu păstrarea habitatului.
O altă provocare pentru Uniunea Europeană este cea a constrângerii tehnice. Provocarea constă în următoarea întrebare: Care este nivelul maxim posibil al producției ce se poate realiza, în condițiile date ale progresului tehnic, fără a afecta echilibrul mediului? Intrebarea este justificată în condițiile în care știm că dezvoltarea implică creștere economică, deci, mărirea producției. Creșterea dimensiunilor producției, din păcate, antrenează după sine poluarea.Capacitatea de absorbție de către mediu a poluării este, pe de altă parte, limitată, de unde și preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste mărimi.
O altă dimensiune a provocărilor impuse de dezvoltarea durabilă ține de echitatea și compensare intra și intergenerații. Definiția dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în asociativ, detoleranță, solidaritate și grijă reciprocă; unul în virtutea căruia binele și bunăstarea unuia nu trebuie, sub nici o formă, să afecteze fericirea altora.
Plecând de la acest gând, cele trei aspecte ale piramidei sociale își are matricea sa culturală. Acest fapt explică de ce atunci când se raportează la aceeași ofertă de mediu cererea este diferită, ca nivel dar, mai ales, ca structură.
O problemă tot mai des evocată este cea legată de eficiența. In manieră clasică, eficiența este definită ca fiind acea calitate a unei activități umane de a produce efecte utile maxime, pentru individ și societate, cu costuri minime. Potrivit acestei concepții, determinarea eficienței se face prin raportarea efectelor la eforturi (sau invers, în formula termenilor de recuperare).
Atât definiția cât și modul de determinare a eficienței trimit spre cantitativ și, predominant, spre latura economică a activității umane. Eficienâa trebuie privită sub raportul finalității sale sociale, acest aspect constituind de fapt și obiectivul dezvoltării durabile, care-și propune să remedieze, să aducă conceptul și fenomenul numit eficiență interpretarea și ințelegerea necesară.
Economia mediului reprezintă o provocare pentru teoria dezvoltării durabile in măsura in care ea incearcă, printre altele și tentativa de a umaniza și ecologiza economia, iar adaptarea sa la cerințele dezvoltării durabile si, indeosebi, la problematica specifică mediului, nu este o chestiune facilă.
Prin prisma produsului intern brut pe locuitor (PIB/loc), la puterea de cumpărare standard (PCS), aplicarea Strategiei creează condițiile ca PIB/loc exprimat în PCS să depășească, în anul 2013, jumătate din media UE din acel moment, să se apropie de 80% din media UE în anul 2020 și să fie ușor superior nivelului mediu european în anul 2030.
În concluzie, după cum am arătat în lucrarea de față, politica de mediu, respectiv dezvoltarea durabilă, au devenit subiecte de interes major, atât la nivelul Uniunii Europene, cât și la nivelul statelor membre, cele două aflându-se într-o permenentă evoluție. Având în vedere complexitatea problemelor cu care se confruntă, este nevoie de un efort constant depus atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii, pe toate planurile dezvoltării, pentru a atinge obiectivele dorite.
Discuțiile cu privire la dezvoltarea durabilă în contextul Uniunii Europene trebuie să aibă ca punct de plecare modul în care acest principiu este reglementat în prezentul tratat.
Principiul este definit în Titlul 1, art. 3(3) al tratatului privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată), apărând ca un principiu și obiectiv fundamental, aplicabil întregii construcții comunitare. Se prevede astfel că: „Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului.
Aceasta promovează progresul științific și tehnic. Uniunea combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiția și protecția sociale, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului.
Aceasta promovează coeziunea economică, socialaă și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre.
Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european”.
Această situație este însă relativ nouă, dacă luăm în considerare faptul că la crearea Comunității Europene în 1957 atenția acordată aspectelor de mediu era limitată și că doar în anul 1997, principiul integrării devine parte a tratatelor comunitare. Secțiunea de mai jos prezintă pe scurt câteva dintre momentele cheie ale acestei evoluții.
CAPITOLUL II: INFLUENȚA CRIZEI FINANCIARE ȘI ECONOMICE ASUPRA DEZVOLTĂRII DURABILE
2.1. Cauzele declanșării crizei economico-finaciare din 2008.
Criza economică și financiară a debutat în februarie 2007, în care s-a manifestat mai mult sub o formă de criză financiară americană. Primele semne ale acestei crize s-au declanșat încă din ultimile luni ale anului 2006 dar s-a agravat în ianuarie și februarie 2007.
La 1 februarie 2007 a fost adoptată în SUA legea creșterii salariului minim (Fair Minimum Wage Act of 2007 care a blocat investițiile și implicit creditarea. De asemenea, a redus drastic eficiența companiilor americane aflate în competiție cu economiile emergente, în special .
Aceeași manifestare se putea întrevedea și în țările europene. Dealtfel, cele mai afectate țări din Europa au fost cele în care, în anii premergători crizei au avut loc creșteri semnificative ale economiei.
Dacă e să efectuăm o scurtă retrospectivă a crizei financiare am dori să punctăm următoarele date:
▪ 1 februarie 2007 – A fost adoptata legea creșterii salariului minim (Fair Minimum Wage Act of 2007), care a blocat investițiile și implicit creditarea. De asemenea, a redus drastic eficiența întreprinderilor americane aflate în competiție cu economiile emergente, în special a celei din .
▪ 17 februarie 2007 — banca britanică Northern Rock este naționalizată;
▪ 16 martie 2007 — banca JPMorgan Chase & Co a cumpărat banca de investiții Bear Stearns la un preț foarte scăzut, cu ajutorul băncii centrale americane (Federal Reserve);
▪ 7 septembrie 2008 — cele mai mari bănci de credite ipotecare din Statele Unite — Freddie Mac și Fannie Mae — sunt puse sub supraveghere federală;
▪ 15 septembrie 2008 — compania Merrill Lynch (a treia bancă mondială de investiții) este preluată de Bank of , iar Lehman Brothers (a patra bancă de investiții din lume) falimentează;
▪ 16 septembrie 2008 — banca centrală americană Federal Reserve și guvernul american au naționalizat cel mai mare grup de asigurări din lume, American International Group (AIG), amenințat de faliment, și i-au acordat un ajutor de 85 miliarde dolari;
▪ statele europene și cele asiatice anunță, pe rând, intrarea în recesiune;
▪ 1 decembrie 2008 — SUA anunță că erau de un an în recesiune;
Vom opri aici înșiruirea cronologică a desfășurării crizei limitându-ne la afirmația că acestă criză a debutat ca o criză financiară , și apoi s-a dezvoltat ca o criză financiară globală. De altfel Niall Fergusson caracteriza criza ca fiind "o criză a globalizării înseși" iar Fareed Zakaria consideră că "ne confruntăm de fapt cu o criză a globalizării și nu cu una a capitalismului".
Ceea ce se întâmplă acum este un efect al globalizării, pentru că însăși criza economică, deși pornită la nivel național, a atins rapid dimensiuni planetare și oarecum în oglindă, soluțiile pentru acest fenomen global au fost căutate mai întâi la nivel național, inclusiv prin măsuri protecționiste, o negare a normelor neoliberale.
În alți termeni, geografia politică a fost resuscitată intempestiv, după o lungă perioadă de timp în care partizanii globalizării au propovăduit existența unui "pamânt plat, chiar dacă fierbinte și suprapopulat".
Odată cu primele falimente a unor giganți financiari din SUA, unda de șoc s-a propagat cu repeziciune atât în Europa cât și în întreaga lume.
Criza financiară a determinat creșterea presiunii asupra instituțiilor financiare internaționale. Interdependența piețelor economice și financiare internaționale necesită instituții capabile să coordoneze politicile regulatorii și de supraveghere dincolo de frontierele naționale, să identifice riscuri sistemice, ciclice sau macroprudențiale și să propună măsuri de redresare guvernelor naționale. Altefel spus, stabilitatea financiară internațională a devenit o prioritate în contextul dezvoltării durabile.
Transmiterea, prin așa zisa contagiune, a efectelor negative generate de criza financiară la nivelul unor state din UE precum și al SUA și menținerea vulnerabilităților în anumite sectoare bancare europene pot au avut repercusiuni asupra creșterii economice la nivel gloabl.
Prin urmare prioritar a devenit necesitatea cooperării internaționale asupra implementării unui set coerent de politici financiare care să se încadreze într-un context bine definit al dezvoltării durabile de ansamblu.
De la problemele particulare ale dezvoltării durabile vom trece la momentul de vârf al deciziei globale de a accepta dezvoltarea durabilă ca principiu intrinsec al oricărui sector legat de activitatea social – economică, și aici trebuie de recunoscut rolul esențial pe care l-a jucat criza finaciară, ca o consecință cumulată a dezvoltării aleatorii a sectoarelor vitale ale umanității. Prin urmare, constatăm, chiar și după cinci ani de la declanșarea crizei, că manifestarea acesteia nu poate fi căutată doar în sistemul financiar american, ci originile se regăsesc în anii precedenți, în care dezvoltarea economică n-a urmat un curs echilibrat.
Printre primele metode de aplanare a crizei s-a recurs la aplicarea unor măsuri de sprijinire a instituțiilor financiare, care au fost semnificativ diferite în mai multe state, cu consecințe adeseori nedorite, prin faptul că s-au manifestat dezechilibre importante și reglementări incompatibile cu dezvoltarea durabilă.
Vom reveni, totuși la analiza în detaliu a crizei financiare. Mulți autori cu renume susțin că această criză își are rădăcinile în scăderea dramatică a prețului locuințelor în SUA și în căderea pieței creditului pentru locuințe. Totuși această viziune este incompletă. Cauzele fundamentale ale crizei financiare sunt cu mult mai adânci, și țin atât de natura macroeconomică globală, cât și de natură microeconomică a fiecărui stat în parte.
Specialiștii în domeniu au identificat două tipuri de cauze s-au intercondiționat în producerea crizei.
Cauza profundă a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele bănci centrale ale lumii (FED, BOJ) și de dorința țărilor exportatoare de petrol și gaze de a limita aprecierea monedei. De asemenea, a existat o suprasaturare cu economisiri, generată de integrarea în economia globală a unor țări precum China și țările din Asia de Sud- Est, cu rate mari de acumulare, dar și de redistribuirea globală a avuției și a veniturilor către exportatorii de bunuri tari (țiței, gaze naturale etc.). Prin urmare lichiditatea abundentă și suprasaturarea cu economisiri au creat resurse disponibile pentru investiții, inclusiv în instrumente financiare sofisticate, greu de înțeles și presupus la nivel de consecințe de către o bună parte din investitori.
Consecințele existenței lichidității abundente au fost ratele foarte scăzute ale dobânzii și volatilitatea redusă a acestora. Împreună, aceste consecințe au condus la creșterea interesului pentru active cu câștiguri mari. În plus, volatilitatea redusă de pe piață a creat tendința de subestimare a riscului și o adevărată lipsă de vigilență a investitorilor.
Marjele de risc nu au fost luate în considerație, și prin cumul, ratele scăzute ale dobânzii, interesul pentru active cu câștiguri mari, vigilența scăzută față de risc și marjele mici au mascat pentru unii investitori semnalele prețurilor pe piețele financiare și au condus la insuficienta înțelegere a riscurilor implicate. În acest context criza s-a particularizat, și pe o serie de cauze microeconomice: eșecurile la plata ratelor la creditele pentru case, fisurile în modelul de afaceri ale agențiilor de rating, externalizările raționale din punct de vedere privat dar socialmente ineficiente și, în sfârșit, competiția internațională crescută pentru dereglementări.
Apariția eșecurilor la plata ratelor la creditele pentru case a dus la intransparența piaței financiare. Instalarea neîncrederii investitorilor a plasat rapid titlurile emise de vehiculele cu scop special (VSP) în categoria celor riscante și refinanțările au devenit imposibile. Datorită discrepanței dintre maturitățile pe active și pasive, aceste VSP au început să se bazeze pe linii de finanțare de la băncile sponsor. În final, cererea de lichiditate, în combinație cu pierderea încrederii între bănci, a rezultat în goana după banii cash și rata dobânzii efective a început să crească.
Dimensiunile crizei au fost estimate în mod diferit, însă trei dintre ele sunt extrem de importante și relevante pentru înțelegerea consecințelor.
Prima este creșterea datoriilor, atât publice, cât și cele private. De exemplu, în SUA datoriile au avut o evoluție exponențială începând cu anul 1940 până în 2010 (figura 2.1).
Figura 2.1. Evoluția datoriilor în SUA (miliarde de dolari 2009)
Sursa: US Bureau of Economic Analysis (2010).
A doua se referă la iminența reîntoarcerii la instabilitatea monetară internațională și refuzul restului lumii de a finanța deficitele comerciale ale SUA și Marii Britanii.
Al treilea factor este efectul crizei ecologice asupra economiei mondiale, care aduce spectrul sfârșitului prețurilor reduse ale bunurilor.
Rolul instituțiilor statale a fost unul esențial în corectarea greșelilor de fond în declanșarea crizei financiare. La nivelul fiecărui stata în parte s-au efectuat studii și s-au lansat strategii și politici complexe de ieșire din criză. Însă în măsura în care statul a încercat să acționeze și în altă calitate decât aceea de un agent de capital și să impună termeni asupra băncilor, acestea au reacționat printr-o amenințare – și anume, blocarea sistemului. Aceasta a condus la un conflict dificil între guverne și bănci, în special în ceea ce privește implementarea reducerilor de rată a dobânzii. Cu toate acestea, reducerile s-au realizat, au condus la diminuări și mai mari ale ratelor plătite deponenților care au avut implicații serioase asupra unor categorii social-vulnerabile. În plus, garanțiile întregi au condus la costuri ideologic considerabile atât în ceea ce privește reputația financiară a sectorului financiar la nivelul societății, cât și în raport cu legitimitatea reglementării și proprietății de stat.
Deoarece economiile statelor care fac parte din Uniunea Europeană sunt interconectate iar schimburile comerciale dintre ele sunt extrem de puternice efectele crizei s-au propagat extrem de rapid la nivelul tuturor acestor economii.
Criza financiară a lovit diferitele state membre cu un grad diferențiat. Nivelul la care criza financiară a afectat statele membre individuale ale Uniunii Europene depinde în mare măsură de starea lor inițială și de vulnerabilitățile specifice.
Prima manifestare vizibilă a crizei financiare în Uniunea Europeană a constituit apariția fenomenului la nivelul la care piața imobiliară a fost supraevaluată și industria construcțiilor supradimensionată. Creșteri puternice ale prețului real al locuințelor au fost observate în ultimii zece ani, în Regatul Unit, Franța, Irlanda, Spania și țările baltice, și în unele cazuri acesta a fost asociat cu activitatea de construcție flotabilă – cu excepția izbitoare a Regatului Unit unde prevalează legile strice de zonare. Ceea ce s-a proiectat în contracția PIB-ului – în jur de –4,5% – este cu mult sub media crizelor din istorie.
În intervalul de timp care a trecut de la declanșarea celei mai lungi, mai profunde și mai cuprinzătoare recesiuni economice din istoria UE – după cum o caracteriza Comisia Europeană în prognoza sa economică din toamna anului 2009 (European Commission, 2009a) – au fost elaborate numeroase diagnoze în marginea crizei actuale și au fost formulate o serie de opinii cu privire la factorii săi cauzali, la particularitățile și consecințele sale. Pe ansamblu, opiniile exprimate – fie la nivelul unor organizații și organisme economice internaționale sau guverne naționale, fie al reprezentanților cercurilor academice – converg în direcția desemnării unui ansamblu de factori drept responsabili pentru izbucnirea crizei, pentru extinderea sa cu atâta repeziciune și pentru amploarea fără precedent a efectelor sale negative la scară globală. Fără îndoială, datele privind comerțul internațional indică reduceri mult mai mari ale ritmului de creștere comparative cu oricare dintre recesiunile precedente.
Abordând în ultima sa prognoză economică (European Commission, 2009a) cauzele prăbușirii fără precedent a comerțului internațional în contextul crizei financiare și economice globale, Comisia Europeană evocă, în principiu, același set de factori cauzali ca specialiștii OMC (WTO, 2009c), și anume:
• natura globală a prăbușirii cererii (aria geografică a declinului este mult mai extinsă acum, având loc o încetinire concomitentă în toate regiunile economiei mondiale);
• impactul puternic al recesiunii asupra industriei prelucrătoare (îndeosebi bunuri de investiții și bunuri de consum durabile), ceea ce a generat un effect disproporționat asupra comerțului internațional, în condițiile în care aceste produse dețin o pondere majoritară în comerț, dar o pondere mult mai mică în producția mondială;
• penuria de resurse financiare disponible pentru susținerea comerțului, în special în cazul țărilor în curs de dezvoltare;
• prezența în creștere a rețelelor globale de producție în comerțul internațional și efectul multiplicator al accentuării integrării verticale a producției în plan internațional;
• protecționismul comercial ca pericol latent, de natură să contribuie la diminuarea comerțului, în condițiile în care orice creștere a acestuia pune în pericol perspectivele redresării și riscă să prelungească criza.
În decursul ultimului deceniu, integrarea economiei europene în cea globală – calculată ca medie aritmetică a valorii exporturilor și importurilor de bunuri și servicii raportată la PIB comunitar – a crescut gradual. Din perspective interconexiunilor dintre UE și restul lumii, trebuie subliniată ponderea apreciabilă care îi revine UE-27 atât în comerțul mondial cu bunuri și servicii, cât și în fluxurile de ISD receptate/generate la nivel mondial. În virtutea locului și rolului deținut în economia mondială, dar și a sistemului complex de raporturi speciale pe care l-a edificat UE în relațiile cu numeroase state, evoluțiile din sfera comerțului și a politicii sale comerciale au repercusiuni importante nu numai pentru statele membre direct implicate, ci și pentru întreaga comunitate comercială internațională. După cum și evoluțiile în planul comerțului sau al fluxurilor de ISD în plan global se răsfrâng asupra economiei UE.
Graficul 2.1: Creșterea volumului comerțului internațional și a PIB mondial, în 1998-2008 (modificări anuale în %)
Sursă: WTO (2009c).
Încetinirea bruscă a creșterii economice la nivel mondial, de la 3,5% în 2007 la 1,7% în 2008, sub impactul celei mai grave crize financiare din perioada postbelică, a marcat puternic evoluția comerțului internațional în 2008, deopotrivă în sfera bunurilor și a serviciilor. Slăbirea cererii în economiile dezvoltate, determinată de scăderea prețurilor activelor și creșterea incertitudinii economice, a condus la diminuarea creșterii producției în plan mondial: în 2008 s-a înregistrat cea mai lentă creștere economică după 2001, cu mult sub nivelul ritmului mediu anual din ultimii 10 ani, de 2,9%. Drept urmare, ritmul de creștere a comerțului cu bunuri în termeni reali (excluzând fluctuațiile prețurilor și ale cursurilor de schimb) a încetinit alarmant comparativ cu anul 2007, sporind cu numai 2% în 2008, situându-se sensibil sub nivelul de 6% înregistrat în 2007, potrivit estimărilor OMC (WTO, 2009c).
Un alt factor, previzibil, de fapt, a fost dependența de export a economiei europene, care a dus la declanșarea acestui dezastru economic mondial. Țările în care cererea de export a fost mare și/sau care au înregistrat surplusuri în conturi sunt mult mai expuse la micșorarea comerțului mondial (de exemplu, Germania, Olanda și ). Țările care au avut surplusuri mari au fost și ele expuse la efectele adverse și de corecție, ale balanței, în ceea ce privește activele financiare ale piețelor. În schimb, țările care au avut deficite mari s-au confruntat cu riscul inversării fluxurilor de capital. Unele state member din Europa Centrală și de Est pot fi puse în această categorie. În unele din aceste cazuri, oprirea bruscă a finanțărilor străine a forțat guvernele să apeleze la asistența UE, FMI și a Băncii Mondiale pentru echilibrarea plăților.
Amploarea efectelor negative ale crizei asupra fluxurilor comerciale și investiționale ale UE-27 reflectă strânsele legături comerciale și financiare care există între economiile țărilor membre, pe de o parte, și între UE și restul lumii, pe de altă parte.
Marile nereușite în sectorul financiar au fost determinate de mărimea acestui sector și expunerea sa la active riscante. Țările care dețineau centre financiare mari, cum sunt Marea Britanie, Irlanda și Luxemburg, au fost, evident, expuse la turbulențe financiare. În schimb, țările care aveau baza activităților bancare peste graniță în economii apărute în Europa Centrală și de Est au fost afectate și mai puternic. Expunerea băncilor europene la riscul piețelor apărute a fost mai mare în câteva țări (în special Austria, Belgia și Suedia – ultima fiind cea mai expusă economiilor baltice).
O problemă caracteristică, în mod special în Europa, este cea a îmbătrânirii populației, care ar genera o încetinire a creșterii potențiale a Uniunii Europene de la 2% pe an în următoarea decadă, la puțin peste 1% din 2020 înainte. Această încetinire este percepută în ansamblu ca având nevoie de o ajustare a pozițiilor fiscale ale balanței, după cum a fost înscris în Pactul de Stabilitate și Creștere – setul de reguli fiscale la care s-au angajat membrii UE. Cu toate acestea, este dificil de imaginat că această criză nu ar avea un impact pe termen lung asupra ratei potențiale de creștere în viitorul imediat, înainte de a apărea îmbătrânirea.
Consecința imediată a crizelor financiare este aceea că scad oportunitățile de investire deoarece se preconizează că cererea va fi scăzută, costul real al împrumutului mare și creditele se vor acorda foarte greu.
În plus, creșterea șomajului determină o agravare a consecințelor crizei. Deciziile greșite din perioada premergătoare crizei precum majorările salariale și suplimentarea cheltuielilor bugetare prin creșterea excesivă a deficitelor bugetare ale statelor au determinat ca statele să se împrumute din ce în ce mai scump și chiar să întâmpine dificultăți mare la a atrage finanțare pentru acoperirea deficitelor bugetare.
În acest context deosebit de volatil și greu predictibil, bugetele tuturor țărilor din UE au fost construite adoptând măsuri de austeritate, ceea ce a dus la mari nemulțumiri sociale cu consecințe greu de presupus pentru orientarea politică de viitor, mai cu seamă pentru țările UE.
Flexibilitatea internă mărită (aranjamentele flexibilității orale, lichidări temporale etc.) s-au suprapus cu concesii de salarii nominale pentru stabilitatea angajărilor în unele firme și ramuri industriale.
Criza globală își face simțite efectele și asupra economiei românești, iar noua preocupare a analiștilor nu mai este dacă țara noastră va fi afectată de criză, ci când și cum își va atinge apogeul în noastră.
Deteriorarea indicatorilor macroeconomici, precum deficitul de cont curent, inflația și înrăutățirea perspectivei ratingului de țară, a condus la scăderea interesului investitorilor pentru piața financiară. Interesul investitorilor față de piața românească s-a redus din cauza declinului indicatorilor macroeconomici fundamentali.
2.2. Evoluția crizei în Europa: efecte și consecințe
Criza în Europa a avut un efect de panică fără precedent, dearece amenința însăși structura politică a Uniunii Europene, de aceea răspunsul autorităților din UE pentru menținerea stabilității financiare și îmbunătățirea sistemului de guvernanță economică la nivel european a fost la nivel, iar principalele soluții identificate au fost:
introducerea "Semestrului european" pentru îmbunătățirea coordonării politicilor economice la nivelul UE;
crearea unui mecanism permanent de susținere a stabilității financiare: Mecanismul European de Stabilitate (European Stability Mechanism), care va deveni funcțional în anul 2013 și care va avea ca principală atribuție acordarea de sprijin financiar țărilor din zona euro, condiționată de implementarea de programe de ajustare economică și fiscală. Până în momentul implementării noului cadru, la nivelul UE funcționează Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (European Financial Stability Facility –EFSF) cu scopul acordării de finanțare statelor din zona euro și Mecanismul European pentru Stabilizare Financiară (European Financial Stabilisation Mechanism – EFSM) care a preluat sistemul de asistență pentru probleme de balanță de plăți existent la nivelul UE;
implementarea unei noi arhitecturi de supraveghere financiară, la nivel macroprudențial și microprudențial;
adoptarea strategiei comune de dezvoltare (Europa 2020);
inițierea, din anul 2012, a unui cadru de supraveghere macroeconomică cu scopul de a preveni formarea de dezechilibre macroeconomice majore și de a le identifica și corecta pe cele existente și
adoptarea „Pactului Euro Plus” (semnat și de țări din afara zonei euro, printre care și România) având ca obiectiv promovarea competitivității, a ocupării forței de muncă, consolidarea sustenabilității finanțelor publice și a stabilității financiare
Situația dificilă din punct de vedere fiscal și al datoriilor publice a unor țări membre ale zonei euro a reprezentat o verigă vulnerabilă de mare importanță pentru stabilitatea financiară a UE.
Poziția fiscală a zonei euro a cunoscut o deteriorare rapidă în perioada 2008-2009, pentru ca în anul 2010 să se corecteze ușor, deficitul bugetar ajungând la 6,0 la sută în PIB (de la 6,3 la sută în PIB în anul 2009).
Consolidarea fiscală a reprezentat o preocupare importantă a autorităților politice europene. Scopul nu constă doar în realizarea echilibrelor macroeconomice și obținerea sustenabilității din punctul de vedere al piețelor financiare, ci și în diminuarea evicțiunii sectorului privat de la finanțare, pentru ca acesta să joace un rol ascendent în reluarea creșterii economice.
Alături de creșterea riscului suveran în unele țări, menținerea vulnerabilităților în anumite sisteme financiare europene poate afecta evoluția lichidității în plan european și îngreuna accesul la finanțarea externă pentru băncile din țările membre.
Contextul economic din UE s-a îmbunătățit pe parcursul anului 2010, și aceasta în mare parte este datorat eforturilor commune ale țărilor member de a face față nu doar crizei financiare, ci și de a continua procesul de unificare europeană.
Media creșterii economice în UE a fost de 1,7 la sută în anul 2010, similară mediei din zona euro. Indicatorul de încredere al managerilor din zona euro în perspectivele activității din industrie a revenit, din octombrie 2010, la valori pozitive. Totuși, evoluțiile nefavorabile de pe piețele financiare în conexiune cu criza datoriilor suverane și implementarea măsurilor de consolidare fiscală au determinat, începând cu luna aprilie 2011, o deteriorare a așteptărilor managerilor din zona euro, în ciuda dinamicii susținute de creștere a comenzilor noi din industrie, iar încetinirea ritmului de creștere economică din trimestrul doi 2011 în pricipalele țări (0,1 la sută în Germania și 0 la sută în Franța, comparativ cu 0,3 la sută estimat) arăta că procesul de reluare a creșterii economice din UE rămânea fragil.
Anul 2012 a venit cu o nuanță de îmblânzirea piețelor prin continuarea eforturilor de austeritate menite să reducă deficitele și datoria publică, ceea ce poate fi numit o trecere din sferele macroeconomiei pe terenul economiei reale, unde creșterea economică durabilă și crearea de locuri de muncă dețin rolul prioritar.
Prin urmare 2012 a începuse cu avertismente adresate, pe un ton mult mai înalt decât în 2011, de politicieni și de analiștii economici că 2012 va fi "anul tuturor riscurilor" (Nicolas Sarkozy), "mai greu pentru zona euro decât precedentul. (Angela Merkel) și că economia mondială se află "într-o situație periculoasă" (Christine Lagarde).
Motivul agitației politice din 2012 în jurul crizei a avut drept temei frica că actuala criză nu doar continuă, ci și îmbracă aspecte noi: austeritatea impusă în 2010-2011 n-a reușit să convingă piețele că problema datoriilor poate fi rezolvată, ci doar să scadă nivelul de trai al oamenilor, iar stimulentele lansate de guverne și bănci centrale n-au reușit să influențeze o creștere a economiei perceptibilă de populație prin crearea de locuri de muncă.
Cât privește ritmul real al P.I.B.-ului pe ansamblul UE-27 va scădea cu 0,1% în 2013, după o creștere cu 0,1%, nivel avansat în Raportul economic din martie 2013. De menționat că, în 2012 s-a înregistrat o scădere absolută a acestui ritm, de 0,3% ( tabelul nr. 2.1).
La 9 mai 2013, Comisia Europeană a dat publicității Raportul conjunctural de “primăvară” (“European Economic Forecast – Spring 2013”), care prezintă evoluția situației economice în 2013 pe ansamblul UE și Zonei euro și pe fiecare țară membră, precum și o prognoză a acesteia pentru 2014. Spre deosebire de Raportul similar de “iarnă” (publicat la 15 martie 2013), în noul Raport estimările privind ritmurile de creștere economică pentru 2013 sunt revizuite ușor în „jos”, în contextul noului climat economic și financiar intern mai nefavorabil înregistrat în trimestrul IV 2012 și primul trimestru al anului curent.
Pentru 2014 prognozele actuale de creștere economică au fost și ele revizuite, de asemenea în jos, pentru ambele zone, în contextul relansării previzibile a cererii interne, dar și externe, abia în a doua parte a anului 2013. În context, de menționat faptul ca, PIB mondial este prognozat să crească cu 4,2% în 2014 (3,0% ritm estimat în 2013), iar volumul comerțului internațional cu 5,8% (3,2% în 2013).
În 2014, creșterea economică pe ansamblul UE-27 va reveni la un ușor ritm pozitiv, respectiv 1,4%, (1,6% în Raportul anterior), evoluție insuficientă pentru a reduce șomajul. De precizat că, nivelul ratei șomajului în UE-27 a crescut în timpul crizei din 2012 la 10,5% (9,7% în 2011), pentru ca în 2013 estimându-se să se majoreze la 11,1%. În 2014 se prevede să se mențină la nivelul anului curent.
Tabelul 2.1. Uniunea Europeană (27 țări) – Evoluția principalilor indicatori macroeconomici în perioada 2011 – 2014
Sursa: European Commission: „European Economic Forecast Spring 2013”, 9 May, 2013 Brussels
Pe ansamblul Zonei Euro (17 țări), noua prognoză, inclusă în Raportul economic de „primăvară”, relevă înregistrarea, unui ritm al P.I.B. în 2013 de – 0,4% (față de o scădere de 0,3%, ritm prevăzut în Raportul anterior), fapt ce va marca menținerea în recesiune a zonei monetare unice (tabelul nr. 2). În 2014, situația economică se va îmbunătăți ușor, ritmul prognozat de creștere a P.I.B. fiind de doar 1,2% (1,4% ritm avansat anterior).
În 2013, ritmul investițiilor productive pe ansamblul Zonei euro se prevede să scadă în continuare, cu 2,6% (după -4,1% ritm realizat în 2012), ca urmare și a evoluției negative a consumului privat (volumul consumului privat se prognozează să se reducă cu 0,9% în acest an, după o scădere de 1,3% în 2012).
Recesiunea care se presupune ca se va menține în 2013 va determina o agravare a situației șomajului pe ansamblul Zonei euro. Astfel, prognozele actuale pentru 2013 ale Comisiei Europene relevă o sporire a ratei șomajului pe ansamblul celor 17 țări ale Zonei la 12,2% (fată de 11,4% nivel înregistrat la sfârșitul anului 2012).
Pentru 2014, experții Comisiei Europene întrevăd reducerea ușoară a acestei rate la 12,1%, în absența unor măsuri hotărâte de combatere a șomajului.
În 2013 „campioana” șomajului se va situa Grecia, cu o rată prognozată la 27,0%, urmată de Spania (26,9%) și Portugalia (18,3%).
Tabelul 2.2: ZONA EURO (17 țări) – Evoluția principalilor indicatori macroeconomici în perioada 2011 – 2014
Sursa: European Commission: „European Economic Forecast Spring 2013”, 9 May, 2013 Brussels
Evoluția ritmului creșterii economice în țările membre în 2013, deși mai nefavorabilă în multe cazuri față de 2012, rămâne contrastantă, agravând contradicțiile dintre statele aflate în recesiune și cele ce au “evitat” această fază (tabelul 2.3). Germania, principala putere economică a UE, cu rol de „locomotivă”a creșterii economice europene, va înregistra, potrivit prognozelor actuale, o scădere relativă de ritm în 2013, la 0,4%, față de 0,7 în 2012. O relansare moderată a activității productive și investiționale se prevede a avea loc abia în 2014, ritm prognozat al PIB de 1,8% (2,0 ritm avansat acum două luni). Franța, a doua forță a regiunii, va continua să înregistreze o reducere absolută a ritmului de creștere în 2013 (-0,1% față de stagnarea înregistrată în 2012), urmată de o creștere economică „anemică” în 2014, de 1,1%. Celelalte principale economii din Zona euro: Italia, Spania, Olanda, Grecia, Portugalia, Cipru și Slovenia se vor afla în recesiune și în 2013, situație ce nu se va îmbunătăți prea mult în 2014. Cipruva deveni „codașa” creșterii economice dintre țările UE în 2013, actuala prognoza indicând un ritm de -8,7%, urmată de Grecia (-4,2%) și Portugalia (-2,3%).
În 2014, se vor menține în recesiune economică doar Cipru (-3,9%) și Slovenia (-0,1%).
Tabelul 2.3: Evoluția ritmului creșterii economice și a ratei șomajului în țările membre ale UE în perioada 2011-2014
*estimări; ** prognoze
Sursa: European Commission – „European Economic Forecast Spring 2013”, 9 May 2013, Brussels
Pentru a analiza consecințele crizei vom reitera parcursul acesteia, judecând în baza tendințelor conturate și baza evoluției comerțului cu servicii al UE- 27 în perioada 2004-2008.
Efectele crizei financiare și economice globale asupra exporturilor și importurilor de servicii comunitare nu par a fi fost atât de dramatice precum cele exercitate asupra fluxurilor de ISD generate/receptate de UE, care au cunoscut un adevărat colaps. În fond, fluxurile de servicii ale UE-27 au continuat să sporească și în 2008, dar într-un ritm mult mai scăzut comparativ cu anii precedenți și doar ușor inferior ritmului de creștere a comerțului cu servicii în plan global.
Încetinirea dinamicii comerțului cu servicii nu a determinat o modificare semnificativă a ponderii UE-27 în comerțul global cu servicii în 2008, aceasta scăzând doar cu 0,5 și, respectiv, 0,4 puncte procentuale în exporturile și importurile globale. În aceste condiții, UE-27 a rămas și în 2008 cel mai important jucător în comerțul global cu servicii, cu ponderi de 47% și 44% în exporturile/importurile mondiale, urmată la mare distanță de SUA (cu 14% și, respectiv, 11%).
Datele din Graficul 2.2 arată că deficitul comercial persistent în sfera bunurilor – reprezentând circa 2% din PIB în 2008 – este atribuibil, în primul rând, deficitului apreciabil rezultând din comerțul cu combustibili și produse energetice. În schimb, în comerțul cu produse chimice, mașini și echipamente, precum și cu servicii, soldurile sunt pozitive. Urmărirea evoluției balanței contului curent pe principalele componente în perioada 2006-2008 relevă și mai pregnant contribuția pozitivă a serviciilor, chiar și în noile circumstanțe create de criza financiară și economică globală.
Deficitul contului curent al UE-27 în relațiile cu restul lumii s-a deteriorat sensibil în 2008 comparativ cu anii precedenți, sporind cu 74% față de 2007 (la 244 miliarde euro), după diminuări succesive în 2006- 2007. Raportat la PIB, acesta a sporit de la -1,1% în 2007, la -2% în 2008, mai ales ca urmare a deteriorării balanței bunurilor și veniturilor (Tabelul 2.4 și Graficul 2.3).
Graficul 2.4: Balanța comercială a UE-27 ca pondere în PIB, pe grupe de produse, în 2008 (în %)
Notă: 1Media anilor 2004-2008 în cazul serviciilor. Sursă: Calcule bazate pe Eurostat (2009a).
Deficitul în sfera comerțului cu bunuri a crescut de la 160 miliarde euro în 2007, la 208 miliarde euro în 2008, echivalând cu o creștere a ponderii acestuia în PIB de la -1,3%, la -1,7%. De asemenea, deficitul contului de venituri (din muncă și investiții) s-a majorat notabil, ponderea sa în PIB sporind de la -0,1% în 2007, la -0,4% în 2008. Așadar, singura componentă a contului curent care înregistrează în mod permanent un sold pozitiv, chiar dacă acesta s-a diminuat ușor între 2007-2008 (de la 86 miliarde euro, la 75 miliarde euro) o reprezintă fluxurile de servicii.
Comprimarea excedentului balanței serviciilor în 2008 față de 2007 s-a datorat creșterii mai lente a exporturilor de servicii comparativ cu cea a importurilor, și trebuie pusă mai ales pe seama creșterii semnificative a deficitului structural din turism (de la 19 la 22 miliarde euro), dar și a diminuării sensibile a excedentului tradițional al componentei “alte servicii” (de la 89 la 80 miliarde euro) (Tabelul 2.4).
Tabelul 2.4: Evoluția contului curent al UE-27, pe componente, în 2006-2008 (în miliarde euro)
Notă: 1Date provizorii; 2Datele privind volumul valoric al fluxurilor de servicii prezintă uneori devieri față de datele utilizate până acum în lucrare, deși provin din aceeași sursă.
Așadar, singura componentă a contului curent care înregistrează în mod permanent un sold pozitiv, chiar dacă acesta s-a diminuat ușor între 2007-2008 (de la 86 miliarde euro, la 75 miliarde euro) o reprezintă fluxurile de servicii.
Comprimarea excedentului balanței serviciilor în 2008 față de 2007 s-a datorat creșterii mai lente a exporturilor de servicii comparativ cu cea a importurilor, și tehnice ș.a.) și la serviciile financiare, care, alături de agravarea deficitului cronic al poziției taxe de licență și drepturi de autor nu au putut fi compensate de rezultatele bune obținute de UE în comerțul cu servicii informatice.
Pe de altă parte, excedentul transporturilor a sporit cu aproape 6% față de 2007, datorită în principal majorării prețurilor la combustibil.
Graficul 2.3: Evoluția balanței contului curent al UE-27 cu restul lumii, pe componente, în 2006-2008 (în % din PIB)
Sursă: Eurostat (2009e).
Prin urmare, criza financiară și economică globală a exercitat un impact negativ asupra balanței contului curent a UE-27, determinând majorarea deficitului. Trebuie însă remarcat efectul stabilizator al comerțului cu servicii asupra balanței contului curent a UE-27 și în 2008, chiar dacă excedentul său comercial s-a diminuat la rândul său ca efect al crizei.
Așadar, UE are nevoie de creșterea exporturilor nete de servicii care să contribuie la stabilizarea ritmurilor de creștere a PIB. În același timp, este importantă și creșterea de ansamblu a fluxurilor comerciale din sfera serviciilor – atât a importurilor, cât și a exporturilor – în vederea revigorării economiei sale.
Direcția de Afaceri Economice și Financiare din cadrul Comisiei Europene, a constatat că previziunile efectuate pentru 2013 confirmă faptul că, economia europeană, se găsește, din nou, într-o fază de recesiune (după cea din 2012), iar previziunile pentru 2014 presupun o relansare moderată. Însă un factor major, care ar putea îmbunătăți activitatea economică pe ansamblul UE în 2013 și în 2014, îl reprezintă creșterea gradului de încredere în consum și investiții, în contextul adoptării unor măsuri de relansare și a unor politici bugetare mai puțin restrictive.
2.3. Mecanisme de raspuns in fata crizei: Finanțarea dezvoltării durabile
La ora actuală, lucrul de care UE are nevoie cel mai mult este să își mobilizeze toate resursele necesare pentru a asigura pe deplin atât stabilitate, cât și creștere în viitor.
La 21 iulie 2011, șefii de stat sau de guvern ai statelor din zona euro și instituțiile UE și-au reafirmat hotărârea de a continua să acorde sprijin țărilor în cadrul programelor existente până ce acestea vor redobândi acces pe piață, cu condiția ca aceste țări să execute cu succes programele respective. Șefii de stat sau de guvern au subliniat faptul că, în ceea ce privește implicarea sectorului privat, Grecia are nevoie de o soluție unică și excepțională.
Zona euro trebuie să dispună de toate instrumentele necesare pentru a putea face față oricăror viitoare scenarii de criză. Disponibilitatea instrumentelor necesare ar extinde gama soluțiilor alternative, oferind în același timp participanților pe piață siguranța de care au atâta nevoie. Deciziile recente de creare a FESF (Fondul european de stabilitate financiară) și a MES (Mecanismul european de stabilitate) au însemnat un progres important în sensul dezvoltării acestor instrumente, însă acum acestea trebuie să fie finalizate și completate.
Introducerea într-o etapă incipientă a MES ar consolida, de asemenea, încrederea în mecanismul de soluționare a crizei și ar prezenta avantajele unui instrument permanent, mai solid. Ar trebui depuse eforturi pentru a accelera procedurile de pregătire tehnică și de ratificare, astfel încât MES să poată deveni operațional, de exemplu, până la mijlocul anului 2012.
BCE joacă un rol crucial în asigurarea stabilității financiare a zonei euro în ansamblul său, prin punerea la dispoziție a unor lichidități suficiente pentru sectorul bancar din zona euro și prin sprijinirea funcționării corespunzătoare a piețelor obligațiunilor suverane, menținând totodată stabilitatea prețurilor.
Consolidarea sistemului bancar, și anume prin recapitalizare. Atât în termeni de reglementare, cât și în termeni financiari, s-au depus eforturi uriașe pentru a consolida băncile din Europa, având în vedere rolul acestora în asigurarea stabilității și a bunei funcționări a economiei noastre. Băncile și-au îmbunătățit considerabil calitatea și cantitatea bazei lor de capital.
UE a revizuit radical modul în care sunt supravegheate băncile și a luat măsuri legislative pentru a crește valoarea capitalului de reglementare pe care trebuie să îl dețină băncile pentru a putea face față unor operațiuni riscante de resecuritizare, pentru a se asigura că politicile de remunerare nu încurajează riscuri excesive și pentru a asigura o mai bună protecție a depozitelor bancare ale cetățenilor în limita plafonului actual de 100 000 EUR. Adoptarea rapidă a celei de a IV-a Directive privind cerințele de capital va permite stabilirea unei rate solide a capitalului pentru bănci și aplicarea standardelor Basel III.
Incertitudinile de pe piețele datoriilor suverane au contribuit la creșterea instabilității și exercită în continuare o presiune în creștere asupra sectorului bancar. Eforturile însă sunt concentrate asupra facilitării accesului băncilor la lichidități la termen, în special asupra refacerii rezervelor de lichidități pe termen lung ale sectorului financiar, însoțită de măsuri de consolidare a capitalului băncilor care au nevoie de capital.
În același timp, activitatea în curs privind instituirea unui nou sistem de reglementare pentru sectorul financiar stă sub semnul urgenței și trebuie finalizată cât mai repede posibil.
Concentrarea eforturilor asupra politicilor care favorizează stabilitatea și creșterea este o altă axă prioritară în fața crizei. Și având în vedere că majoritatea statelor membre nu dispun de marjă pentru acordarea unui nou stimul fiscal, trebuie să acorde o prioritate absolută consolidării fiscale. Pentru aceasta atenția cade asupra punerii în aplicare a recomandărilor specifice fiecărei țări, formulate cu ocazia primului semestru european, asupra axării cu prioritate a cheltuielilor publice pe domeniile care favorizează creșterea, asupra înlăturării obstacolelor și valorificării potențialului care nu este utilizat pe deplin. Statele membre, în special cele care se confruntă cu tensiuni pe piețele datoriilor suverane, ar trebui să își ia angajamentul de realizare a unor reforme structurale mai solide de consolidare a creșterii.
Însă în cazul în care este dificil să se ajungă la un acord cu privire la propunerile în procedură accelerată se recurge la utilizarea cooperării consolidate (cazul Greciei este relevant în acest domeniu).
Prin inițiativa „Project Bond” Europa 2020, a fost propusă o etapă pilot în actualul cadru financiar european. Astfel, se va putea extinde baza investitorilor pentru a finanța unele dintre principalele investiții în infrastructură necesare pentru UE și piața unică. Inițiativa care presupune și un buget de 50 miliarde euro contribuie la „Conectarea Europei” în temeiul cadrului financiar multianual. Investițiile care vizează infrastructurile cheie vor contribui la crearea de locuri de muncă și vor stimula competitivitatea Europei într-un moment în care Europa are foarte mare nevoie de acestea.
O altă modalitate de răspuns în fața crizei se referă la consolidarea unei guvernanțe economice solide și integrate pentru viitor. În esență, restabilirea stabilității și a creșterii economice viabile în zona euro, precum și în Uniunea Europeană, în ansamblul ei, se poate realiza numai prin politici solide la nivel național, plasate în contextul și sub îndrumarea oferită de guvernanța adecvată a Comunității, ci aceasta trebuie să derive și din angajamentul consolidat între statele membre de restabilire și consolidare a sustenabilității datoriei publice printr-o combinație adecvată între consolidarea bugetară și reformele structurale de întărire a creșterii economice.
Semestrul european, care este un ciclu de coordonare a politicii economice și fiscale în cadrul UE, se concentrează asupra perioadei de șase luni de la începutul fiecărui an, de unde și numele său – „semestru”, în care statele membre își aliniază politicile bugetare și economice la obiectivele și normele convenite la nivelul UE.
Astfel, semestrul vizează: asigurarea unor finanțe publice solide, favorizarea creșterii economice și prevenirea dezechilibrelor macroeconomice excesive în UE.
În acest sens, noua legislație reprezentată de „pachetul de șase propuneri” oferă deja un cadru de guvernanță solid care trebuie consolidat în continuare, inclusiv în dimensiunea sa comunitară.
În procesul de planificare, de aplicare și de evaluare ex-post a politicilor statelor membre este inclusă o dimensiune mai clară a zonei euro pentru a asigura astfel coordonarea mai strânsă a politicilor economice, pe baza procedurilor de supraveghere care devin tot mai stricte, ceea ce duce la o mai bună integrare și disciplină a responsabilității în materie de politici economice la nivelul zonei euro, prin intermediul unor norme care nu pot fi încălcate. Și, pentru a accelera procesul de obținere de rezultate în materie de guvernanță economică îmbunătățită, se pune accent pe cooperarea consolidată în toate cazurile în care, pentru a reduce timpul realizării procesul decizional.
Cheia reușitelor în fața crizei este totuși stabilizarea sectorului financiar. În timp ce anticiparea evenimentelor este dificilă la orice nivel de probabilitate, se pare că injecțiile de fonduri făcute până în prezent au refăcut într-o oarecare măsură stabilitatea sistemului bancar european. Deși boom-ul imobiliar din SUA și dintr-o serie de țări europene s-a dovedit a fi o bulă speculativă, nu s-a ajuns la împrumuturi atât de mari încât sistemul financiar al țărilor industrializate să fie doborât, trebuie ținut cont de faptul că dacă ipotecile nu sunt plătite în totalitate casele pe care au fost angajate nu sunt total lipsite de valoare.
În evaluarea costurilor stabilizării este necesară supravegherea atentă a valorilor inițiale cum a fost aceea de 700 miliarde de dolari atașat de garanțiile SUA.
Garanțiile cuprind trei tipuri diferite de cheltuieli. În primul rând, există o asistență financiară directă a băncilor. Acesta este un cost real. În al doilea rând, există garanții pe împrumuturi. Acestea devin costuri reale numai dacă împrumuturile făcute de acum încolo nu se returnează. Acestea sunt măsuri de creștere a încrederii și nu este de așteptat ca acestea să aducă cheltuieli actuale importante. În al treilea rând, există un împrumut guvernamental direct pentru a asigura fluxul de bani pe piețele financiare. Acesta va deveni un cost real dacă ratele dobânzilor la care se fac împrumuturile sunt nerealist de reduse sau dacă împrumuturile făcute nu sunt returnate.
Costul real al garanțiilor bancare în Marea Britanie reprezintă în present circa 37 miliarde de lire sterline. Atât reprezintă asistența financiară acordată băncilor. Acesta nu va fi neapărat un cost pe termen lung, întrucât partea băncilor poate fi revândută la un preț mai ridicat la o dată ulterioară. Totuși, este vorba de o sumă semnificativă de bani care va determina un record în ceea ce privește deficitul bugetar. Graficul din figura 4 arată modul în care deficitul bugetar al Marii Britanii a fluctuat ca procent din rezultatul economic al țării (PIB).
Figura 2.2.. Deficitul bugetar al Marii Britanii (%)
Sursa: Statistici Naþionale Marea Britanie (2010).
Sumele vehiculate în alte țări europene sunt similare – de exemplu Financial Times raportează faptul că Italia planifica să aloce 24 miliarde de lire pentru recapitalizarea băncilor sale.
Aici este important să recunoaștem că impactul imediat al acestei cheltuieli guvernamentale este numai o mică parte a creșterilor proiectate în deficitul bugetar pe termen mediu. Mai importantă este pierderea de impozite și cheltuielile suplimentare rezultate din încetinirea creșterii datorită crizei. În 2010, economia era așteptată să fie cu 5,5 procente mai mică decât cât a fost previzionat în buget (Wolf, 2008). Creșterea rezultatului în țările în curs de dezvoltare, pe de altă parte, este așteptată să își revină cu un ritm mai alert și să ajungă la 5,3 procente în 2010, până la 1,9 procente 2009, dar va rămâne mult sub ritmul antecriză de mai mult de 7 procente pe an. Unele economii în dezvoltare s-au relansat mai devreme decât alte țări.
În 2010, creșterea este proiectată să fie pozitivă, dar la 1,6 procente semnalează o revenire foarte slabă (previziunea Națiunilor Unite, 2010). O serie de valori relevante, preluate din Perspectivele Economice ale FMI, sunt prezentate în tabelul 2.5.
Tabelul 2.5. Previziunea PIB pentru principalele regiuni și țări din lume
Dezechilibrele interne și externe mari acumulate în anii care au precedat criza se reduc, dar acest proces continuă să afecteze cererea internă în unele țări, iar activitatea economică diferă semnificativ de la un stat membru la altul. În același timp, nivelul competitivității, care a scăzut în prima decadă a UEM în unele state membre, se reface treptat, astfel încât se previzionează o creștere progresivă a exporturilor, pe măsură ce activitatea comercială la nivel mondial își reia avântul. Noile progrese realizate în ceea ce privește consolidarea finanțelor publice stau la baza acestui proces de reechilibrare.
Reformele structurale întreprinse ar trebui să dea roade în perioada care face obiectul previziunilor, în timp ce progresele realizate în ceea ce privește arhitectura UEM vor continua să întărească sentimentul de încredere. Acest lucru ar urma să pregătească terenul pentru o expansiune mai puternică și mai omogenă în 2014. Pentru 2014, se preconizează o creștere a PIB-ului cu 1,6% în UE și cu 1,4% în zona euro.
După scăderea înregistrată în cel de-al doilea trimestru al anului 2012, se estimează că activitatea economică nu se va redresa înainte de sfârșitul anului. Se preconizează că, în 2013, creșterea PIB-ului va fi foarte modestă, urmând să se consolideze puțin în 2014. Se estimează că exporturile nete vor continua să contribuie la creștere. Cererea internă ar urma să rămână la un nivel redus în 2013 și să înceapă să se redreseze abia în 2014, întrucât continuă să fie frânată de actuala reducere a efectului de levier din unele state membre și de realocarea resurselor între sectoare. Se estimează că acest proces își va pune amprenta asupra pieței forței de muncă. Se așteaptă ca rata șomajului să atingă un nivel maxim de puțin sub 11% în UE și de 12% în zona euro în 2013, deși cu mari diferențe între statele membre.
Deși rămân scăzute pentru ansamblul UE, costurile de finanțare diferă semnificativ de la un stat membru la altul Grație unor decizii strategice recente, tensiunile s-au calmat, deși dificultățile din anumite părți ale sectorului bancar și activitatea economică redusă riscă să afecteze oferta de credite.
Creșterile înregistrate de prețurile la energie și de impozitele indirecte au rămas principalii factori determinanți ai inflației prețurilor de consum în ultimele trimestre. Cu toate acestea, presiunile subiacente asupra prețurilor interne sunt moderate și se preconizează că inflația va scădea sub 2% în decursul anului 2013.
Consolidarea bugetară continuă să progreseze. Se preconizează că deficitele publice vor scădea la 3,6% în UE și la 3,3% în zona euro în 2012. Informațiile disponibile cu privire la bugetele pentru 2013 indică o consolidare continuă, deși destul de lentă, iar deficitele publice ar urma să atingă 3,2% din PIB în UE și 2,6% în zona euro. Acest fapt se reflectă, de asemenea, în îmbunătățirile structurale ale soldului bugetar care, potrivit estimărilor, va fi, în UE, de 1,1 puncte procentuale din PIB în 2012 și de 0,7 puncte procentuale în 2013, iar în zona euro, de 1,3 puncte procentuale și, respectiv, de 0,9 puncte procentuale. Datoria publică generală în 2012 se menține la 93% în zona euro și la 87% din PIB în UE. Pentru 2013, se estimează că aceasta va crește la 95% din PIB în zona euro și la 89% în UE, dar că se va stabiliza ulterior.
În concluzie putem menționa că UE a elaborat noi reglementări și a creat agenții cu scopul de a preveni din timp apariția problemelor și de a se asigura că toți actorii din sectorul financiar sunt supuși unor reglementări și monitorizări stricte. În prezent se întreprind și alte acțiuni, în special pentru a garanta că băncile europene au suficiente rezerve de capital pentru a face față, în viitor, șocurilor care afectează sistemul financiar și pentru a continua să funcționeze și să ofere credite întreprinderilor și persoanelor fizice.
CAPITOLUL III. MODALITĂțILE DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A IMPACTULUI CRIZEI ȘI DE PERFECȚIONARE A POLITICILOR DE DEZVOLTARE DURABILA DIN PERSPECTIVA STRATEGIEI EUROPA 2020
3.1. Prioritățile Strategiei UE 2020 pe termen lung
Impactul mondial al crizei financiare ne-a arătat că realitățile economice evoluează mai rapid decât cele politice. Interdependența economică din ce în ce mai pronunțată necesită totodată un răspuns mai hotărât și mai coerent la nivel politic.
Criza economico-financiară începută în 2008 a determinat la nivel european o stare de curaj și de ambiție, care se va concretiza în formularea Strategiei EU 2020.
Noua strategie reflectă și schimbările apărute la nivelul UE începând din anul 2000 – în special nevoia imediată de relansare în urma crizei economice.
Ce noutăți aduce Strategia Europa 2020?
Stimularea unui nou tip de creștere (inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii), prin:
creșterea nivelului competențelor și consolidarea educației de-a lungul vieții
încurajarea cercetării și inovării
folosirea mai eficientă a rețelelor inteligente și a economiei digitale
modernizarea industriei
promovarea unei utilizări mai eficiente a energiei și resurselor.
Consolidarea guvernanței prin:
monitorizare periodică și transparentă
luarea deciziilor la cel mai înalt nivel politic – Consiliul European.
Comisia conduce acest proces și folosește toate instrumentele noi introduse de Tratatul de la Lisabona – recomandări, avertismente și, în cazul întârzierilor grave, posibilitatea de a aplica sancțiuni.
Prioritatea Strategiei pe termen scurt a fost ieșirea din criză, însă pentru a asigura un viitor durabil Europa trebuie să se redreseze și, apoi, să se mențină pe poziție.
Au fost puse în evidență deficiențele structurale ale Europei. Ieșirea din criză reprezintă provocarea imediată, dar cea mai mare provocare este aceea de a nu încerca să revenim la situația anterioară crizei. Chiar și înaintea crizei existau multe domenii în care Europa nu avansa destul de rapid în comparație cu restul lumii.
Rata medie de creștere a Europei a fost inferioară din punct de vedere structural celei a principalilor noștri parteneri economici, în mare parte ca urmare a unui decalaj în materie de productivitate care s-a accentuat în ultimii zece ani. Această situație se datorează în mare parte diferențelor existente între structurile antreprenoriale, în paralel cu nivelurile scăzute ale investițiilor în domeniul cercetării-dezvoltării și inovării, cu utilizarea insuficientă a tehnologiilor informației și comunicațiilor, cu reticența unor segmente ale societăților noastre de a susține inovarea, cu obstacolele în calea accesului pe piață și cu un mediu de afaceri mai puțin dinamic.
În pofida înregistrării unor progrese, ratele de ocupare a forței de muncă în Europa, cu o medie de 69% pentru persoanele cu vârsta între 20 și 64 de ani, sunt în continuare mult mai scăzute decât în alte părți ale lumii. Numai 63% dintre femei lucrează, în comparație cu 76% dintre bărbați. Numai 46% dintre lucrătorii vârstnici (55-64 de ani) au un loc de muncă, comparativ cu peste 62% în SUA și Japonia. Mai mult, cetățenii europeni lucreazăîn medie cu 10% mai puține ore decât cei din SUA sau din Japonia.
Se înregistrează o accelerare a îmbătrânirii populației. Întrucât generația născută după cel de al doilea Război mondial („baby boom”) începe să se pensioneze, populația activă a UE va începe să se reducă începând din 2013-2014. Numărul persoanelor cu vârsta de peste 60 de ani crește, în prezent, de două ori mai rapid decât înainte de 2007 (cu aproximativ două milioane de persoane pe an, în comparație cu numărul anterior, de un milion). Scăderea numărului populației active, combinată cu creșterea proporției de pensionari va exercita presiuni suplimentare asupra sistemelor noastre de protecție socială.
Toate politicile, instrumentele și actele legislative ale UE, precum și instrumentele sale financiare ar trebui mobilizate pentru realizarea obiectivelor strategiei. Comisia intenționează să își consolideze principalele politici și instrumente, precum piața unică, bugetul și agenda economică externă a UE pentru a se concentra asupra îndeplinirii obiectivelor strategiei Europa 2020. Propunerile operaționale menite să asigure contribuția deplină a acestor instrumente la strategie fac parte integrantă din Europa 2020.
Principalele provocări pentru UE ale perioadei de după 2010 au fost deja conturate: creșterea șomajului, deficitele bugetare ale majorității statelor membre, globalizarea, reducerea resurselor naturale, îmbătrânirea populației și migrația internațională, schimbările climatice și asigurarea securității energetice.
La aceste provocări ar mai putea fi adăugate: amenințarea economiilor emergente, necesitatea unei reforme a piețelor financiare la nivel global și accentuarea protecționismului comercial.
În acest context, Strategia UE 2020 poate constitui cadrul strategic pentru promovarea reformelor pe termen lung, necesare consolidării competitivității economiei europene și asigurării premiselor creșterii calității vieții, în condițiile menținerii obiectivelor actuale privind creșterea economică și ocuparea forței de muncă.
Mai buna coordonare a politicilor – atât la nivel comunitar cât și la nivelul SM – și alocarea eficientă a tuturor resurselor (mai ales a celor financiare) pot acționa drept factori catalizatori pentru realizarea de investiții-cheie, fapt de natură să contribuie la relansarea dinamismului economic. În acest sens, este esențială asigurarea coerenței între diversele politici comunitare și naționale, Strategia UE 2020 putând produce rezultatele așteptate numai prin crearea de sinergii și complementarități cu aceste politici.
Prin urmare, Europa 2020 este o strategie pe 10 ani a Uniunii Europene, al cărei scop trece dincolo de depășirea crizei care continuă să afecteze multe dintre economiile europene. Strategia și-a propus să elimine deficiențele modelului de dezvoltare și să creeze condiții favorabile pentru o creștere economică mai inteligentă, mai durabilă și mai favorabilă incluziunii.
Strategia Europa 2020 a UE stă la baza tuturor politicilor de dezvoltare relevante la nivelul Uniunii Europene pentru perioada 2014-2020. Europa 2020 are ca obiectiv dezvoltarea unei economii inteligente, durabile și favorabile incluziunii la nivelul UE, prin stabilirea de priorități care să încurajeze Statele Membre să atingă niveluri ridicare de ocupare a forței de muncă, productivitate și coeziune economică și socială. Pentru a atinge aceste ținte, UE a stabilit cinci obiective ambițioase, referitoare la:
– ocuparea forței de muncă
– cercetare, dezvoltare și inovare
– schimbările climatice și energie
– educație
– sărăcie și excluziune socială
Pentru fiecare dintre aceste obiective, Statele Membre și-au stabilit propriile ținte la nivel național și au definit direcțiile și măsurile strategice necesare pentru atingerea acestora.
Cea mai mare parte a asistenței financiare relevante din partea UE pentru Strategia Europa 2020 este pusă la dispoziție în cadrul Politicii de Coeziune a UE, prin Instrumentele Structurale. Întrucât legislația aplicabilă acestor instrumente pentru perioada 2014 – 2020 nu va fi definitivată foarte curând, vor exista o serie de modificări față de perioada actuală, după cum urmează:
includerea fondurilor UE pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, alături de FEDR, FSE și FC în ‘contractul/acordul de parteneriat’, care va stabili cadrul strategic național pentru programarea fondurilor UE;
concentrarea pe 11 Obiective Tematice după cum urmează:
cercetare și inovare
tehnologiile informației și comunicării (TIC)
competitivitatea întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri)
trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon
adaptarea la schimbările climatice și prevenirea și gestionării riscului
protecția mediului și utilizarea eficientă a resurselor
promovarea sistemelor de transport durabile și eliminarea blocajelor din cadrul infrastructurilor rețelelor majore
ocupare și facilitarea mobilității forței de muncă
incluziune socială și combaterea sărăciei
educație, dezvoltarea de competențe și învățarea pe tot parcursul vieții
consolidarea capacității instituționale și o administrație publică eficientă
oportunități mai mari pentru abordări teritoriale ale procesului de programare;
posibilități de dezvoltare a unor Programe Operaționale (PO) multi-fond FEDR/FSE;
o concentrare mai mare pe monitorizarea rezultatelor – inclusiv monitorizarea la nivelul teritorial relevant;
posibila impunere de către Comisia Europeană a unor condiționalități macro-economice și sectoriale statelor membre – ex-ante și/sau ex-post;
alocări financiare suplimentare acordate Statelor Membre și/sau regiunilor cu rezultate deosebite în implementare și/sau celor care obțin rezultate ce contribuie la atingerea țintelor legate de strategia Europa 2020.
Succesul Strategiei Europa 2020 se bazează, în mare măsură, pe proceduri și structuri de guvernanță noi, pe care UE le-a pus în aplicare începând chiar cu 2010. În centrul lor se află ciclul anual de coordonare a politicilor economice, cunoscut sub denumirea de „semestrul european”.
În cadrul acestuia, Comisia Europeană și Consiliul UE oferă orientări politice în baza cărora statele membre se angajează să realizeze reforme, iar Comisia furnizează recomandări specifice fiecărei țări, aprobate la cel mai înalt nivel de către liderii naționali reuniți în cadrul Consiliului European. Statele membre trebuie să țină cont de aceste recomandări în elaborarea politicilor și a bugetelor naționale.
Actuala criză a anulat ani de progrese economice și sociale și a pus în evidență deficiențele structurale ale economiei Europei, o economie care rezultă dintr-un context global în care se desfășoară. Între timp, lumea evoluează rapid, iar provocările pe termen lung (globalizarea, presiunea exercitată asupra resurselor, îmbătrânirea) se intensifică. UE trebuie să se ocupe acum de propriul viitor și nu oricare viitor ci unul previzibil, unul de durată.
Ideea de bază a Strategiei UE 2020 este că Europa poate reuși dacă acționează în mod colectiv, ca Uniune. Deci avem nevoie de o strategie toți europenii indiferent de etnice sau stat din care facem parte, care să ne permită să ieșim din criză mai puternici și care să transforme UE într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, caracterizată prin niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă, productivitate și coeziune socială. Europa 2020 oferă o imagine de ansamblu a economiei sociale de piața a Europei pentru secolul al XXI-lea.
Ne vom opri asupra obiectivului de creștere economică, fundament al oricărei dezvoltări de durată, ținând cont în paralel de celalte obiective, care întregesc tabloul global al realizării istorice.
Strategia Europa 2020 propune trei priorități care se susțin reciproc:
Creștere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare;
Europa trebuie să acționeze în următoarele domenii:
Inovare, prin Inițiativa emblematică „O Uniune a inovării”
Educație, formare și învățare de-a lungul vieții, prin Inițiativa emblematică „Tineretul în mișcare”
Societatea digitală Inițiativa emblematică „O agendă digitală pentru Europa”.
Obiectivele UE pentru o creștere inteligentă, prevede următoarele:
1. Un nivel al investițiilor publice și private în cercetare și dezvoltare de 3% din PIB-ul UE; condiții mai bune pentru cercetare, dezvoltare și inovare;
2. O rată de ocupare a forței de muncă de 75 % în rândul populației cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani, până în 2020 (prin crearea de condiții favorabile inserției profesionale, în special pentru femei, tineri, persoane în vârstă sau necalificate și imigranți legali);
3. Rezultate mai bune pe plan educațional, în special: reducerea abandonului școlar la mai puțin de 10%; creșterea până la cel puțin 40% a ponderii absolvenților de studii superioare sau echivalente în rândul populației în vârstă de 30-34 de ani.
Creștere durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive;
Europa trebuie să acționeze în domeniile următoare:
Competitivitate, prin Inițiativa emblematică: „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”
Combaterea schimbărilor climatice și utilizarea de energie curată și eficientă prinInițiativa emblematică „O politică industrială adaptată erei globalizării”.
Pentru a asigura o creștere economică durabilă, trebuie: să dezvoltăm o economie mai competitivă, cu emisii scăzute de CO2, care să utilizeze resursele în mod eficient și durabil; să protejăm mediul, să reducem emisiile de gaze cu efect de seră și să stopăm pierderea biodiversității; să profităm de poziția Europei ca lider în dezvoltarea de noi tehnologii și metode de producție ecologice; să introducem rețele electrice inteligente și eficiente; să valorificăm rețelele europene pentru a le acorda întreprinderilor (în special micilor producători) un avantaj competitiv suplimentar; să îmbunătățim mediul de afaceri, în special pentru IMM-uri; să-i ajutăm pe consumatori să aleagă produse și servicii, în cunoștință de cauză.
Obiectivele ue pentru o creștere durabilă:
1. reducerea cu 20%, până în 2020, a emisiilor de gaze cu efect de seră față de nivelul din 1990 – UE este dispusă să reducă emisiile chiar și cu 30%, cu condiția ca și alte țări dezvoltate să își asume angajamente similare și ca țările în curs de dezvoltare să contribuie, în măsura posibilităților, în cadrul unui acord global;
2. creșterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%;
3. creșterea cu până la 20% a eficienței energetice.
De ce avem nevoie de o creștere durabilă?
Faptul că depindem atât de mult de petrol, gaz și cărbune:
expune consumatorii și întreprinderile la fluctuațiile de preț;
ne amenință securitatea economică;
contribuie la schimbările climatice.
Concurența pentru resursele naturale se va intensifica la nivel global și va exercita presiuni asupra mediului. Politica de dezvoltare durabilă a UE poate contribui la diminuarea acestor presiuni.
Schimbările climatice. Pentru a atinge obiectivele de combatere a schimbărilor climatice, trebuie să accelerăm ritmul de reducere a emisiilor și să exploatăm noile tehnologii (instalații eoliene și solare, captarea și stocarea carbonului etc. De asemenea, trebuie să consolidăm capacitatea de rezistență a economiilor în fața riscurilor climatice, precum și capacitatea de prevenire a dezastrelor și de reacție la acestea.
Competitivitatea. UE trebuie să-și amelioreze productivitatea și competitivitatea și să-și mențină poziția de vârf în domeniul tehnologiilor ecologice, mai ales în raport cu concurența sporită din China și America de Nord.
Atingerea obiectivelor europene în domeniul energiei ne-ar permite economisirea, până în 2020, a 60 de miliarde de euro la importurile de petrol și gaz. Pe lângă avantajul economic, acest fapt ne-ar permite să îmbunătățim securitatea energetică.
Un nivel sporit de integrare a pieței europene a energiei ar putea contribui la o creștere a PIB-ului UE cu 0,6% până la 0,8%.
Dacă UE și-ar mări ponderea surselor regenerabile la 20%, ar putea fi create 600 000 de noi locuri de muncă – și alte 400 000 dacă este atins obiectivul de 20% privind eficiența energetică.
Este necesar să ne asigurăm că măsurile care vizează reducerea emisiilor țin cont de maximizarea beneficiilor și de minimizarea costurilor, inclusiv prin utilizarea de soluții tehnice inovatoare.
Creștere favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă, care să asigure coeziunea socială și teritorială.
Europa trebuie să acționeze în următoarele domenii:
Ocuparea forței de muncă și creșterea nivelului de competențe, prin Inițiativa emblematică „O agendă pentru noi competențe și noi locuri de muncă”
Combaterea sărăciei prin Inițiativa emblematică „O platformă europeană de combatere a sărăciei”
Creșterea favorabilă incluziunii presupune:
o rată mai mare de ocupare a forței de muncă
locuri de muncă mai bune și mai numeroase, în special pentru femei, tineri și lucrători de peste 55 de ani;
creșterea capacității de anticipare și gestionare a schimbării prin investiții în formare profesională și îmbunătățirea competențelor;
modernizarea piețelor muncii și a sistemelor de protecție socială;
garantarea accesului tuturor la beneficiile creșterii economice.
Obiectivele ue pentru o creștere economică favorabilă incluziunii:
1. o rată de ocupare a forței de muncă de 75 % în rândul populației cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani până în 2020 (prin crearea de condiții favorabile inserției profesionale, în special pentru femei, tineri, persoane în vârstă sau necalificate și imigranți legali);
2. rezultate mai bune pe plan educațional, în special:
reducerea abandonului școlar la mai puțin de 10%;
creșterea până la cel puțin 40% a ponderii absolvenților de studii superioare sau echivalente în rândul populației în vârstă de 30-34 de ani;
3. reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau riscă să sufere de pe urma sărăciei și a excluziunii sociale.
Ocuparea forței de muncă
Populația activă a Europei este în scădere datorită schimbărilor demografice. Cei aflați în câmpul muncii trebuie să susțină un număr din ce în ce mai mare de persoane inactive.
UE trebuie să-și mărească rata de ocupare a forței de muncă. Aceasta este deosebit de scăzută în rândul femeilor(63%, față de 76% în rândul bărbaților, în intervalul de vârstă 20-64 de ani) și al lucrătorilor cu vârsta între 55 și 64 de ani (46%, față de 62% în SUA și Japonia).
Programul de lucru al europenilor este cu 10% mai scurt decât cel al americanilor sau al japonezilor. Din cauza crizei economice, tinerii și persoanele disponibilizate își găsesc mai greu un loc de muncă. Rata șomajului în rândul tinerilor a ajuns la 21%.
În UE, aproximativ 80 de milioane de persoane au doar competențe de bază și nu beneficiază de programe de învățare de-a lungul vieții în aceeași măsură ca și persoanele cu un nivel ridicat de educație. Până în 2020, circa 16 milioane de noi locuri de muncă vor necesita calificări superioare, în timp ce cererea de personal necalificat va scădea cu aproximativ 12 milioane. Este din ce în ce mai important să dobândim și să ne dezvoltăm noi competențe. Chiar și înainte de criză, 80 de milioane de persoane (din care 19 milioane copii) erau expuse riscului sărăciei.
Strategia EU 2020 poartă amprenta crizei economice și financiare a anilor 2008-2009, și în mod esențial se referă cu prisosință la evitarea unor eventuale consecințe a altor potențiale crize fie politice, fie de mediu, fie culturale etc. Importanța acestui proiect unic, am putea spune de nivel global, rezidă dintr-un puternic simptom al transformării. Bătrâna Europă – se reinventează pentru a renaște într-o formă sinergetică, o formă nouă o Europă Durabilă, care trebuie să-și asigure un climat logic de dezvoltare, prin care să evite oricare tip de disfuncții.
Prin urmare am putea susține fără ezitare ideea, conform căreia, Strategia EU 2020 presupune un act cu mari pretenții filosofice de edificare sintetică a unui nou construct social-statal o Uniune Europeană unită și unificată în dezvoltarea sa.
Vorbim aici de o Europă a transformărilor, o Europă obosită de crize, care s-au succedat milenii la rând, care teece printr-un act de depășire a contextului istoric, a anihilării reminesciențelor de mentalitate.
3.2. Ieșirea din criză: primii pași către Europa 2020.
Instrumentele de politică au fost utilizate în mod decisiv și pe scară largă pentru a contracara criza. Politica fiscală a jucat, în măsura posibilităților, un rol expansionist și anticiclic; ratele dobânzilor au fost diminuate până la cel mai scăzut nivel cunoscut vreodată și nivelul infuziilor de lichidități în sectorul financiar a fost fără precedent. Guvernele au acordat băncilor sprijin masiv, prin garanții, prin recapitalizare sau prin „curățarea” bilanțurilor de activele depreciate; alte sectoare economice au beneficiat de sprijin prin intermediul cadrului temporar și excepțional al ajutoarelor de stat.
Toate aceste măsuri au fost și sunt în continuare justificate, însă nu li se poate da un caracter permanent. Nivelurile ridicate ale datoriei publice nu pot fi susținute pe termen nedefinit. Urmărirea obiectivelor strategiei Europa 2020 trebuie să se bazeze pe o strategie credibilă de ieșire din criză care să vizeze, pe de o parte, politica bugetară și monetară și, pe de altă parte, ajutorul direct acordat de guvern sectoarelor economice, în special sectorului financiar. Ordinea de aplicare a acestor câteva strategii de ieșire din criză este importantă. Consolidarea coordonării politicilor economice, în special în cadrul zonei euro, ar trebui să asigure succesul strategiei globale de ieșire din criză.
Date fiind incertitudinile cu privire la perspectivele economice și la vulnerabilitatea sectorului financiar, măsurile de sprijin ar trebui retrase numai atunci când se va putea considera că redresarea economică nu mai depinde de sprijin extern și când va fi fost restaurată stabilitatea financiară.
Retragerea măsurilor temporare legate de criză ar trebui să se realizeze în mod coordonat și să țină seama de eventualele efecte de contagiune propagate de la un stat membru la altul și de interacțiunile dintre diversele instrumente de politică. Ar trebui restaurată disciplina în materie de ajutoare de stat, începând cu sistarea cadrului temporar al ajutoarelor de stat. O astfel de abordare coordonată ar trebuie să se bazeze pe următoarele principii:
retragerea stimulentelor fiscale ar trebui să înceapă de îndată ce redresarea va fi certă. Cu toate acestea, dat fiind că momentul oportun poate fi diferit de la o țară la alta, este nevoie de un grad înalt de coordonare la nivel european;
sprijinul pentru șomajul de scurtă durată ar trebui retras progresiv numai după ce se poate considera că există o tendință clară de creștere a PIB-ului și, implicit, după ce ocuparea forței de muncă, cu întârzierea obișnuită, va fi început să crească;
schemele de ajutor sectorial ar trebui retrase progresiv într-un stadiu incipient deoarece presupun costuri bugetare ridicate și se consideră că și-au îndeplinit pe deplin obiectivele, precum și din cauza posibilelor lor efecte de denaturare a pieței unice;
sprijinul în vederea accesului la finanțare ar trebui să continue până când vor exista semne clare că, în general, condițiile de finanțare au revenit la normal;
retragerea sprijinului pentru sectorul financiar, începând cu schemele de garanții guvernamentale, va depinde de starea economiei, în general, și de stabilitatea sistemului financiar, în special.
O prioritate-cheie pe termen scurt a fost și va fi în continuare restaurarea unui sector financiar solid, stabil și sănătos care să fie în măsură să finanțeze economia reală. Acest lucru va necesita concretizarea completă și în timp util a angajamentelor G20. Vor trebui îndeplinite, în special, cinci obiective:
punerea în aplicare a reformelor convenite în ceea ce privește supravegherea sectorului financiar;
eliminarea lacunelor de reglementare, promovarea transparenței, a stabilității și a responsabilității, în special în ceea ce privește instrumentele derivate și infrastructura pieței;
finalizarea consolidării normelor noastre prudențiale, de contabilitate și de protecție a consumatorilor sub forma unui cadru de reglementare unic la nivel european, care să reglementeze toate piețele financiare și toți actorii de pe acestea în mod adecvat;
consolidarea guvernanței instituțiilor financiare pentru a remedia deficiențele identificate în timpul crizei financiare în domeniul identificării și gestionării riscurilor;
lansarea unei politici ambițioase care să ne permită, în viitor, să prevenim și, dacă este cazul, să gestionăm mai bine eventualele crize financiare și care să analizeze totodată, ținând seama de responsabilitatea specifică a sectorului financiar în actuala criză, contribuțiile adecvate ale sectorului financiar.
Un al scopal statelor membre UE trebuie să fie continuarea consolidării bugetare inteligente pentru a se asigura o creștere pe termen lung. Dat fiind că soliditatea finanțelor publice reprezintă un element esențial pentru restaurarea condițiilor necesare creșterii durabile și creării de locuri de muncă, avem nevoie de o strategie cuprinzătoare de ieșire din criză. Acest lucru va presupune retragerea progresivă a sprijinului pe termen scurt acordat în timpul crizei și introducerea unor reforme pe termen mediu și lung care să promoveze sustenabilitatea finanțelor publice și să sporească potențialul de creștere.
Pactul de stabilitate și de creștere oferă cadrul adecvat pentru punerea în aplicare a strategiilor fiscale de ieșire din criză, iar statele membre prevăd astfel de strategii în propriile lor programe de stabilitate și convergență. Pentru majoritatea țărilor, primele semne de consolidare fiscală ar trebui să se producă în 2011. Procesul de scădere a deficitelor sub 3% din PIB ar trebuie să fie finalizat, în principiu, până în 2013. Cu toate acestea, în mai multe țări, este posibil să se impună necesitatea ca etapa de consolidare să înceapă înainte de 2011, ceea ce înseamnă că retragerea sprijinului temporar acordat în timpul crizei și consolidarea fiscală ar putea, în aceste cazuri, să se producă în același timp.
Pentru a sprijini potențialul de creștere economică al UE și sustenabilitatea modelelor noastre sociale, consolidarea finanțelor publice în contextul Pactului de stabilitate și de creștere implică definirea unor priorități și efectuarea unor alegeri dificile: coordonarea la nivelul UE poate ajuta statele membre în acest sens și poate contribui la eliminarea efectelor de contagiune. Structura și calitatea cheltuielilor publice este, de asemenea, importantă: programele de consolidare bugetară ar trebui să acorde prioritate „posturilor generatoare de creștere”, cum ar fi educația și competențele, cercetarea, dezvoltarea și inovarea, investițiile în rețele, de exemplu, internetul de mare viteză, interconexiunile rețelelor energetice și de transporturi – adică, principalelor domenii tematice ale strategiei Europa 2020.
Partea din buget consacrată veniturilor este, de asemenea, importantă și ar trebui să se acorde o atenție deosebită calității sistemului de venituri/impozite. Deși nivelul impozitelor va trebui să crească, acest lucru ar trebui să se producă, în măsura posibilităților, simultan cu introducerea în sistemele fiscale a unor elemente favorabile creșterii. De exemplu, ar trebuie evitată situația din trecut în care creșterea impozitării muncii a produs mari pierderi la nivelul locurilor de muncă. În schimb, statele membre ar trebui să încerce să transfere sarcina fiscală dinspre impozitarea muncii spre perceperea de taxe de mediu, în cadrul unei ecologizări a sistemelor fiscale.
Consolidarea fiscală și sustenabilitatea financiară pe termen lung vor trebui asociate cu reforme structurale importante, în special în ceea ce privește sistemele de pensii, de asistență medicală, de protecție socială și de educație. Administrația publică ar trebui să valorifice această situație, transformând-o într-o oportunitate de a spori eficiența și calitatea serviciilor. Politica de achiziții publice trebuie să asigure utilizarea cât mai eficientă a fondurilor publice, iar piețele de achiziții trebuie menținute deschise în întreaga UE.
Coordonarea în cadrul Uniunii economice și monetare. Pentru statele membre care au adoptat euro, moneda comună a constituit un scut valoros de apărare împotriva fluctuațiilor ratei de schimb. Criza actuală a demonstrat însă și amploarea fenomenului de interdependență între economiile țărilor aflate în zona euro, în special în domeniul financiar, ceea ce a dus la o creștere a riscului de apariție a efectelor de contagiune. În unele cazuri, modelele de creștere divergente duc la acumularea unor datorii publice foarte mari, care, la rândul lor, exercită presiuni asupra monedei unice. Astfel, criza actuală a amplificat atât problemele cu care se confruntă zona euro, de exemplu sustenabilitatea finanțelor publice și potențialul de creștere, cât și rolul destabilizator al dezechilibrelor și al divergențelor în materie de competitivitate.
Este extrem de important și de urgent să se depășească aceste probleme existente în zona euro pentru a se asigura stabilitatea și o creștere durabilă, generatoare de locuri de muncă.
Abordarea acestor provocări necesită o coordonare mai strânsă a politicilor, inclusiv:
un cadru pentru o supraveghere mai intensă și mai cuprinzătoare a țărilor din zona euro: pe lângă consolidarea disciplinei fiscale, dezechilibrele macroeconomice și evoluția competitivității ar trebui să constituie o parte integrantă a supravegherii economice, în special în vederea facilitării unei ajustări bazate pe politici;
un cadru pentru a răspunde amenințărilor iminente la adresa stabilității financiare a zonei euro în general;
o reprezentare adecvată pe plan extern a zonei euro pentru a găsi o soluție fermă la problemele economice și financiare mondiale.
Pentru a aduce schimbarea dorită, strategia Europa 2020 va trebui să fie mai bine direcționată, să își stabilească obiective clare și criterii de referință transparente pentru evaluarea progreselor înregistrate (Anexa 4, Anexa 5). Va fi astfel nevoie de un cadru de guvernanță puternic, care să utilizeze instrumentele de care dispune pentru a asigura o punere în aplicare în timp util și în mod eficace.
3.3. Competitivitatea economiei românești și obiectivele de dezvoltare durabilă în cadrul Strategiei Europa 2020
Aflata aproape de capatul perioadei de tranzitie spre economia de piata si pregatindu-se de aderarea la Uniunea Europeana, Romania se afla într-o situatie complexa, inclusiv din perspectiva asumarii proiectului de dezvoltare durabila si chiar a definirii caii proprii de integrare în lumea euro-atlantica.
Dezvoltarea durabila, constituie un element imperativ pentru prezentul si viitorul Romaniei. Intrebarea privind posibilitatea realizarii dezvoltării economice durabile a Romaniei nu poate avea decat un raspuns “afirmativ”, conditionat de îndeplinirea unor cerinte sine qua non, a caror constientizare, cat mai urgent cu putinta, în mentalul tuturor nivelurilor societale, face parte din instrumentarul de baza al reusitei.
Pilonul economic al dezvoltării durabile a Romaniei, caruia i se adauga în mod complementar si independent cel social, ambiental si cultural, are cateva obiective si prioritati.
Un prim obiectiv macroeconomic fundamental este cresterea permanenta a PIB, pe baza aplicarii programului strategic si tehnic contemporan, în ritmuri relativ înalte, care sa asigure atingerea nivelului mediu al PIB per capita al UE-27 într-un orizont realist de timp (de exemplu, pana în 2005, ceea ce ar presupune un ritm mediu anual de crestere în perioada 2007-2025 de cel putin 6,5%). Aceasta crestere presupune un efort investitional sustinut, cu eficienta ridicata, o dinamica înalta a productivitatii totale a factorilor de productie, dar mai ales satisfacerea criteriului eco-eficientei de a “realiza mai mult cu mai putin” consum de resurse naturale si umane.
In cursa de diminuare a decalajelor (rattrapage, catching-up) economice si sociale dintre Romania si tarile dezvoltate, managementul strategic la nivelurile macro, mezo si micro va fi nevoit sa monitorizeze si sa evalueze strategii si substrategii ale cresterii economice durabile care sa includa adecvat factorul ecologic, într-un proces de crestere/descrestere diferentiata a sectoarelor economice, a ramurilor, subramurilor si grupelor de produse si servicii, în concordanta cu evolutia parametrilor cererii viitoare interne si externe de bunuri si servicii.
Managementul sustenabilitatii cresterii economice durabile în Romania are ca obiectiv, de asemenea, mentinerea ratei anuale a inflatiei la niveluri de o singura cifra, intervalul 1% pana la cel mult 5% fiind cel caruia va trebui sa i se acorde cea mai mare atentie. Se stie ca inflatia reprezinta un factor cu entropie economica, sociala si de mediu ridicata care submineaza expectatiile rationale si mareste gradul de incertitudine si risc, inclusiv în cazul dezastrelor naturale. Cea mai sanatoasa cale de reducere a nivelului inflatiei este reducerea costurilor (inclusiv a consumului total si unitar de resurse de mediu), cresterea competitivitatii si a productivitatii mai rapid decat cresterea salariilor.
Un al treilea obiectiv major al pilonului economic al dezvoltării durabile se refera la asigurarea unui înalt nivel al gradului de ocupare a fortei de munca disponibile si reducerea ratei somajului la nivelul sau “natural” (4%-5%), inclusiv prin promovarea unui parteneriat public-privat, generator de locuri de munca (job creation) cu productivitate ridicata, utilizarea unor mecanisme de redistribuire a veniturilor, în cazuri justificate, evitandu-se încurajarea mentalitatii de a nu munci pentru a “beneficia” de ajutor social.
Intreprinderea unor activitati strategice si de coordonare pentru dezvoltarea economica durabila la nivel national în prezent constituie o preocupare a marii majoritati a statelor care se afla în diferite stadii ale procesului de elaborare, implementare, monitorizare si evaluare a Strategiei Nationale de Dezvoltare Durabila, ca urmare a recomandarii Summit-ului Mondial al Dezvoltării Durabile de la Johannesburg (septembrie 2002). Putine state în prezent îsi permit sa nu aiba o strategie a dezvoltării economice durabile ca reper pentru fundamentarea unor decizii eficiente pe termen lung.
În momentul de față, în relațiile cu Uniunea Europeană, miza reală pentru România o constituie construirea unei capacități de absorbție corespunzătoare a fondurilor structurale. Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România a devenit beneficiara unor transferuri financiare nerambursabile substanțiale, oferite de Comunitatea Europeană pentru a-i sprijini dezvoltarea.
Aceste sume sunt canalizate în special prin intermediul politicii de coeziune. Politica de Coeziune Economică și Socială a Uniunii Europene are ca scop, pe de o parte, reducerea disparităților de dezvoltare între diversele regiuni, iar pe de altă parte, stoparea declinului economic al regiunilor foarte defavorizate
La fel ca fondurile de preaderare (Sapard, Phare, Ispa), fondurile structurale sunt o formǎ de finanțare nerambursabilǎ ce sunt operaționale și în România din 2007. Aceste fonduri sunt alocate spre diverse proiecte prin intermediul programelor de dezvoltare care conțin anumite direcții de dezvoltare și mǎsuri eligibile pentru a primi astfel de finanțǎri.
România beneficiazǎ de fonduri structurale de circa 28-30 miliarde de euro din partea UE în perioada 2007-2013.
Vulnerabilitățile legate de potențialul de creștere economică a României au avut evoluții mixte. Pe de o parte, gradul de absorbție a fondurilor structurale și de coeziune (calculat pe baza rambursărilor primite de la Comisia Europeană) a rămas redus, iar cheltuielile cu inovarea s-au menținut modeste (comparativ cu valorile regionale și cu angajamentele asumate de România în cadrul strategiei Europa 2020).
Elementul definitoriu al adoptării Strategiilor Naționale de dezvoltare durabilă a României pe parcursul a două decenii este racordarea deplină la o nouă filosofie a dezvoltării, proprie Uniunii Europene și larg împărtășită pe plan mondial – cea a dezvoltării durabile.
Într-o prima etapă, încorporarea parțială a principiilor dezvoltării durabile în politicile publice a avut loc sub impulsul dezbaterilor din cadrul ONU și agențiilor sale specializate prin asumarea unor obligații precise în baza declarațiilor și convențiilor la care România a devenit parte (fiind, de exemplu, prima țară europeană care a ratificat Protocolul de la Kyoto la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice). Perspectiva aderării la Uniunea Europeană a conferit un plus de concretețe acestor preocupări, punând pe primul plan adoptarea unei noi filosofii a dezvoltării care să asigure corelarea organică a aspectelor economice, sociale și de mediu și însușirea, în integralitatea sa, a acquis-ului comunitar.
România, ca parte semnatară a Convenției de la Rio (1992), s-a angajat să întreprindă demersuri pentru realizarea Agendei 21 atât la nivel național, cât și la nivel local. În 1997, a fost înființat Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă (CNDD), care a coordonat elaborarea Strategiei Naționale de Dezvoltare Durabilă (SNDD), adoptată de guvern în 1999. Implementarea la nivel local a Agendei 21 a căpătat amploare începând cu anul 2000, odată cu implementarea proiectului Building Local Capacities to Implement the Local Agenda 21 in Romania (coordonat de CNDD și MIE).
În perioada 1997-1999 a fost elaborată pentru prima dată, cu asistență din partea Programului ONU pentru Dezvoltare (PNUD), o Strategie Națională pentru Dezvoltare Durabilă, care a fost definitivată în urma unui număr mare de contribuții asamblate întrun cadru larg participativ și adoptată ca document oficial al Guvernului României. Deși impactul acestui document asupra politicilor publice la nivel național a fost relativ restrâns, el a oferit cadrul conceptual și metodologia de consultare a factorilor interesați pentru implementarea cu succes a programului Agenda Locală 21 într-un număr de circa 40 municipalități și județe. După aderarea României la UE, Strategia din 1999 a format obiectul unei raportări interimare către Comisia Europeană asupra aplicării obiectivelor dezvoltării durabile, în iulie 2007.
Demersurile pentru elaborarea unei strategii complexe de dezvoltare durabilă a României, cu orizont de timp 2025, au continuat, la inițiativa Președintelui României și sub egida Academiei Române, pe parcursul anilor 2002-2004, însă nu și-au găsit finalizarea într-un document coerent și au rămas în stadiul de proiect.
În absența unei strategii de dezvoltare durabilă actualizate conform directivelor în materie ale Uniunii Europene, documentele programatice și strategiile sectoriale elaborate în România în perioada pre- și post-aderare conțin prevederi relevante și obiective-țintă precise (în unele cazuri).
Pe 27 februarie 2004, a fost lansat primul Raport asupra Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului pentru România (Guvernul României și PNUD, 2003), care identifică ținte precise și indicatori specifici pentru orizontul de timp 2009-2015.
Există însă și diferențe care reflectă condițiile sau problemele specifice ale României, date în principal de deficitul de dezvoltare prin comparație cu Uniunea Europeană. Spre exemplu, privind combaterea sărăciei, în timp ce UE se focalizează pe ajutorul internațional pus la dispoziția programelor de dezvoltare, România trebuie încă să rezolve problema sărăciei, cu precădere a sărăciei severe. În ceea ce privește educația, ținta României se referă la creșterea ratei de absolvire în învățământul obligatoriu, spre deosebire de UE care pune accent pe obținerea unei calificări profesionale (nivelul de educație secundar-superior). De asemenea, țintele referitoare la mortalitate infantilă, sănătate maternă, combaterea tuberculozei sau accesul la apă potabilă nu mai reprezintă de mult probleme pentru statele din UE.
În ierarhia World Economic Forum 2006-2007, bazată pe Global Competitiveness Index, România se află pe 68, față de 67 în 2005, în secțiunea de dezvoltare bazată pe eficiență, caracterizată prin procese de producție mai eficiente și produse de calitate superioară. În această secțiune, sursele de competitivitate sunt învațământul superior și formarea profesională (categoria 5), piețele eficiente (categoria 6) și capacitatea de a exploata tehnologia existentă (categoria 7)
Incepand cu noiembrie 2008, Romania are o noua Strategie Națională pentru Dezvoltare Durabilă, elementul definitoriu al acesteia fiind racordarea deplina a țării noastre la o noua filosofie a dezvoltării, proprie Uniunii Europene și larg împărtășită pe plan mondial în cea a dezvoltării durabile.
În anul 1995 a fost elaborată și aprobată Strategia protecției mediului, publicată în 1996 cu sprijinul Programului PHARE, iar în anul 1999 guvernul a aprobat Strategia națională pentru dezvoltare durabilă.
Începând cu anul 2001, Programul de Guvernare stipulează măsuri și acțiuni concrete care vizează ocrotirea și asigurarea unui mediu curat și sănătos pentru toți locuitorii țării, respectându-se totodată și principalele obiective și priorități din Programul național de acțiune pentru protecția mediului.
Tratatul de Aderare România – Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005, și protocoalele anexate cuprind angajamentele concrete ale României de transpunere în practică a întregului acquis comunitar și prevăd unele decalări ale termenelor de implementare ale unor obligații de mediu (până în 2015 pentru instalațiile industriale cu grad ridicat și complex de poluare, până la 16 iulie 2017 pentru depozitele municipale de deșeuri, 2018 pentru extinderea sistemelor urbane de alimentare cu apă potabilă și tratare a apelor uzate).
Pivind rolul UE ca partener global în atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, prin care se reiterează angajamentul UE de a rămâne cel mai important donator la nivel mondial, precum și de a întreprinde toate demersurile pentru susținerea realizării Obiectivelor Mileniului.
Potrivit angajamentelor asumate, UE ar urma să aloce, la nivel colectiv, 0,56% din venitul național brut, adică 66 miliarde euro, în anul 2010 (față de 46 miliarde euro în 2006), cu posibilitatea să ajungă până la 84 miliarde euro la nivelul anului 2015, pornind de la premisa că statele membre își vor respecta obligațiile asumate la nivel european, conform Consensului European pentru Dezvoltare din 2005.
Astfel, România, ca și celelalte state membre care au aderat la UE după 2002, s-a angajat să depună eforturi pentru creșterea volumului asistenței oficiale pentru dezvoltare, în cadrul procesului național de alocare bugetară, pentru a atinge ținta de 0,17% din venitul național brut (VNB) până în 2010 și de 0,33% din VNB până în 2015.
Statele membre care au aderat la UE înainte de 2002 s-au angajat să aloce pentru ODA 0,51% din VNB până în 2010 și 0,7% din VNB până în 2015.
Odată cu aderarea la UE, România a devenit stat donator de asistență pentru dezvoltare. Ministerul Afacerilor Externe este instituția responsabilă pentru coordonarea și gestionarea politicii naționale de cooperare internațională pentru dezvoltare. Cooperarea pentru dezvoltare este integrată în ansamblul politicii externe a României. În calitate de stat membru al UE, România poate acorda asistență statelor în curs de dezvoltare aflate pe lista Comitetului de Asistență pentru Dezvoltare al OCDE, atât printr-o politică proprie, cât și prin asocierea la politica și eforturile financiare ale UE în materie.
Principalul obiectiv al politicii naționale de cooperare internațională pentru dezvoltare îl reprezintă susținerea eforturilor de reducere a sărăciei în statele beneficiare de asistență, în contextul mai larg al contribuției la atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului.
În același timp, România s-a asociat angajamentelor asumate de UE în domeniul finanțării pentru dezvoltare (Angajamentele Monterrey) și al creșterii eficacității asistenței pentru dezvoltare (ca semnatară a Declarației de la Paris privind eficacitatea asistenței), inclusiv al celor referitoare la sporirea substanțială a volumului de asistență oficială pentru dezvoltare.
În conformitate cu practica europeană, România a adoptat Strategia Națională privind Politica Națională de Cooperare Internațională pentru Dezvoltare și Planul de Acțiune pentru aplicarea acestei Strategii printr-o Hotărâre de Guvern aprobată la 31 mai 2006.
Strategia stabilește prioritățile geografice (Europa de Est, Balcanii de Vest și Caucazul de Sud, lista statelor beneficiare putând fi extinsă și pentru state din Asia Centrală, Africa și America Latină) și sectoarele de direcționare prioritară a asistenței (buna guvernare, consolidarea instituțiilor democratice și statului de drept, dezvoltarea economică, educația și formarea profesională, ocuparea forței de muncă, sănătatea, dezvoltarea infrastructurii, protecția mediului).
Tot în 2006 Parlamentul României a adoptat Legea privind finanțarea asistenței în cadrul politicii naționale de cooperare internațională pentru dezvoltare, iar în 2007 au fost reglementate, prin Hotărâre de Guvern, acțiunile specifice aferente finanțării acestor operațiuni.
În anul 2007, România a raportat o contribuție ODA de 0,07 din venitul național brut (aproximativ 80 milioane euro), sumă care include contribuția României la bugetul comunitar consacrat cooperării pentru dezvoltare și ajutorului umanitar (54 milioane euro), contribuțiile din bugetul special al MAE destinat asistenței pentru dezvoltare, precum și contribuțiile din bugetele altor ministere (cea mai mare parte revenind burselor acordate de Ministerul Educației și Cercetării). Contribuția efectivă a României la susținerea eforturilor pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (însumând 4,67 milioane euro) a fost dirijată pe canale multilaterale, prin agențiile ONU sau fonduri administrate de acestea.
Elaborarea Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) într-o formă revizuită este rezultatul obligației asumate de România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, conform obiectivelor convenite la nivel comunitar și prescripțiilor metodologice ale Comisiei Europene.
Fundamentarea valorilor numerice pentru România cu privire la cele cinci ținte ale Strategiei Europa 2020 este realizată de instituțiile și autoritățile guvernamentale care gestionează domeniul economico-social în care țintele în cauză se materializează. Ca urmare, în economia studiului de față nu intră fundamentarea propriu-zisă a acestor ținte ci, plecând de la fixarea lor exogenă, se realizează o evaluare generală relativă la modalitățile instituționale și procedurale care permit pilotarea cu succes a întregului proces de atingere a țintelor în cauză.
Potrivit Perspectivei Financiare 2007-2013 convenită la Consiliul European din Decembrie 2005, Statele Membre al căror PNB mediu per capita în perioada 2001-2003 a fost sub 40% din media UE-25 vor primi transferuri de Fonduri Structurale și de Coeziune de maxim 3,8% din valoarea PIB-ului național.
În consecință, alocarea indicativă a FSC acordate României de către UE după aderare, corespunzătoare fiecărui obiectiv al Politicii de Coeziune pentru perioada de programare 2007- 2013 este:
Tabel 3.1: Acordarea FSC pe obiective în perioada 2007-2013 (mld. EURO)
Sursa: Ministerul Economiei și Finanțelor
Ținta națională privind ocuparea. Coordonarea activității de fundamentare a țintei de ocupare a revenit Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Din grupul de lucru sectorial pentru fixarea obiectivelor (GSLO-1) au făcut parte instituții și autorități publice implicate în elaborarea și administrarea strategiilor și politicilor care sunt asociate fundamentării și realizării țintei privind ocuparea.
Ținta privind rata de ocupare se referă la ponderea populației ocupate, din categoria de vârstă 20-64 ani, în totalul populației din aceeași categorie de vârstă:
GSLO-1 a propus următoarele valori numerice pentru ținta națională de ocupare, la orizontul anului 202029 (tabelul 3.2.) (B: semnifică bărbați; F: semnifică femei; T: semnifică total populație):
Tabelul 3.2. Cuantificarea țintei naționale de ocupare, pe sexe și pe total populație, la orizontul anului 2020
Sursa datelor: Document de fundamentare GSLO-1.
Etapele (țintele) intermediare cu privire la ocupare au fost stabilite de GSLO-1, după cum urmează (tabelul 3.2.):
Tabelul 3.2. Programarea țintelor naționale intermediare (anuale) privind ocuparea
Sursa datelor: Document de fundamentare GSLO-1 (foarfecele ocupării pe sexe, ratele medii anuale și rata variației pe perioadă au fost calculate de autori pe baza datelor din Documentului de fundamentare GSLO-1).
Principalele concluzii relative la formularea țintei naționale privind ocuparea sunt următoarele:
• rata de ocupare va crește permanent pe perioada 2011-2020;
• această creștere este una „netedă”, de 0,49 % anual în cazul bărbaților, 1,58% anual în cazul femeilor și 0,96% anual pe total populație ocupată în grupa de vârstă 20-64 ani; aceasta semnifică inexistența de rupturi structurale în dinamica creșterii economice pe perioada avută în vedere;
• până în anul 2014, rata de ocupare la bărbați va continua să crească mai repede decât rata de ocupare la femei32 dar, începând cu anul 2015, tendința se inversează; pe ansamblul perioadei analizate, diferența dintre rata de ocupare la bărbați și rata de ocupare la femei se reduce în medie, anual, cu 1,09%; aceasta este o tendință pozitivă, în acord cu principiul european al creșterii egalității de gen;
• ținta națională privind ocuparea, pe ansamblul populației ocupate din categoria de vârstă 20-64 ani, este sub ținta stabilită în Strategia Europa 2020, pe ansamblul Uniunii Europene: 70,0% față de 75%, deci se menține un gap de 5%;
Ținta națională privind trinomul „20x20x20” . Evaluarea acestei ținte se va face pentru fiecare dintre termenii „trinomului”. Grupul de sectorial de lucru pentru fixarea obiectivelor a fost GSLO-2.
Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Coordonarea activității de fundamentare a țintei de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră a revenit Ministerului Mediului și Pădurilor. Din grupul de lucru sectorial pentru fixarea obiectivelor privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GSLO-2) au făcut parte instituții și autorități publice implicate în elaborarea și administrarea strategiilor și politicilor care sunt asociate fundamentării și realizării țintei privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
Ținta privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră se referă la reducerea relativă a acestor emisii comparativ, cu nivelul emisiilor din anul 199042, în condițiile în care se ignoră impactul activităților de tip LULUCF. Această reducere relativă se măsoară cu ajutorul indicelui de variație. GSLO-2 a propus următoarele valori numerice pentru ținta națională de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (tabelul 3.3.):
Tabelul 3.3. Ținta națională pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră
Sursa datelor: Document de fundamentare GSLO-2.
Întrucât, anterior, instituțiile europene abilitate stabiliseră, pentru România, o valoare de 20% a reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, la orizontul anului 2020, Guvernul României a aprobat scenariul realist cu privire la această țintă, adică de 20% față de anul 1990 (1989 pentru cazul României).
Creșterea ponderii surselor regenerabile de energie în consumul final de energie. Fundamentarea țintei privind creșterea eficienței energetice a revenit GSLO-2, precizat mai sus.
Ținta privind creșterea ponderii surselor regenerabile de energie în consumul final brut de energie ( SRE KC) se referă la atingerea valorii stabilite deja pentru România, prin Directiva 2009/28/CE (Anexa 1). Această valoare este de 24% la orizontul anului 2020. În acest context, a fost deja elaborat Documentul previzional al României, în conformitate cu art. 4(3) al Directivei, document care a fost transmis Comisiei Europene în luna decembrie 2009. Programarea dinamică a atingerii, pe etape, a țintei finale stabilite este următoarea (tabelul 3.4.):
Tabelul 3.4. Traiectoria ponderii surselor regenerabile de energie în consumul final brut de energie
Sursa datelor: Document de fundamentare GSLO-2 (coeficientul K a fost calculat de autori pe baza datelor din Documentul de fundamentare GSLO-2).
Stabilirea țintei este fundamentată prin Documentul previzional al României, elaborat în conformitate cu art. 4(3) al Directivei 2009/28/CE. România are în vedere utilizarea a cinci categorii de surse regenerabile de energie (tabelul 3.5.):
Tabelul 3.5. Structura și potențialul surselor regenerabile de energie
Sursa datelor: Document de fundamentare GSLO-2.
Creșterea eficienței energetice. Fundamentarea țintei privind creșterea eficienței energetice a revenit GSLO-2, precizat mai sus.
Ținta privind creșterea eficienței energetice ( EE KC) se referă la reducerea alternativă a consumului de energie primară, a consumului de energie finală, sau a intensității energetice a economiei naționale.
România optează pentru reducerea consumului de energie primară, atât pentru faptul că aceasta implică și sectoare unde România are potențial de economisire (de exemplu, sectorul energetic), cât și pentru faptul că astfel se vor prelua și efectele actualei crize economice, precum și cele ale aplicării legislației de mediu (de exemplu, privind reducerea emisiilor de CO2). Pe baza simulărilor realizate pe modelul PRIMES, la nivelul anului 2007, pentru ca România să se încadreze în ținta stabilită în Strategia Europa 2020, de creștere cu 20% a eficienței energetice, ar trebui realizată o reducere a consumului de energie primară, în perioada 2011-2020, cu 10 Mtep. Cum consumul de energie primară prognozat de modelul PRIMES pentru România, la orizontul anului 2020, este de 53 Mtep, rezultă că ținta națională pentru acest obiectiv al Strategiei europene ar trebui să fie de 19%.
Alegerea reducerii consumului de energie primară drept țintă privind creșterea eficienței energetice se datorează condițiilor specifice ale României în privința structurii producției și consumului de energie. Așa cum am precizat deja, statele membre pot alege natura țintelor, ca și valorile numerice alocate acestora, în funcție de:
1) punctul de pornire la momentul începerii implementării Strategiei;
2) condițiile specifice – de natură structurală, de natura vulnerabilităților, de natura altor constrângeri – ale statului membru în materia respectivă.
Condițiile specifice impun României să aleagă drept țintă reducerea consumului de energie primară. În paralel, pe lângă acțiunile de reducere consumului de energie primară, ar trebui intensificate eforturile și pe celelalte două direcții de reducere a intensității energetice, așa încât, pe măsură ce sunt epuizate rezervele de scădere a consumului de energie pe componenta energiei primare, să se identifice alte surse de reducere în continuare a intensității economiei românești.
În concluzie, România își propune să atingă 95% din valoarea acestei ținte stabilite în Strategia Europa 2020.
Ținta națională privind sărăcia. Coordonarea activității de fundamentare a țintei privind reducerea sărăciei a revenit Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Din grupul de lucru sectorial pentru fixarea obiectivelor (GSLO-3) au făcut parte instituții și autorități publice implicate în elaborarea și administrarea strategiilor și politicilor care sunt asociate fundamentării și realizării țintei privind reducerea sărăciei. Ținta privind reducerea sărăciei se stabilește la nivelul reducerii numărului de persoane aflate sub pragul sărăciei relative.
Ținta este fundamentată pe trei scenarii alternative: I. scenariu pesimist; II. scenariu realist; III. scenariu optimist.
În tabelul 3.6. sunt prezentate opțiunile României pentru această țintă:
Tabelul 3.6. Ținta națională cu privire la reducerea sărăciei relative
Sursa datelor: Document de fundamentare GSLO-3.
Întrucât ținta stabilită de Strategia Europa 2020 privind problema sărăciei relative este: reducere cu 25% a numărului persoanelor care se situează în stare de sărăcie relativă, rezultă că România, chiar în scenariul optimist, în care își propune o reducere de 20% (o reducere cu 781.000 persoane față de 3.901.000 persoane în anul 2010), nu se încadrează în obiectivul strategic al Uniunii Europene.
De fapt, mai trebuie făcut un comentariu, și anume cel rezultat din dinamica populației totale în România, comparativ cu dinamica populației totale în UE27. În timp ce populația totală în UE27 crește cu 14,4 milioane locuitori, în România aceasta scade cu 600 mii locuitori. Așadar, la o scădere a populației totale cu 600 mii locuitori, numărul persoanelor calificate ca sărace relativ scade cu 580 mii locuitori.
În concluzie, ținând seama de punctul de pornire specific României în această materie, ținta națională pentru reducerea sărăciei relative, de 16% în scenariul pesimist, reprezintă 64% din valoarea nominală a țintei europene.
Ținta națională privind educația. Coordonarea activității de fundamentare a țintei privind reducerea sărăciei a revenit Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Din grupul de lucru sectorial pentru fixarea obiectivelor (GSLO-4) au făcut parte instituții și autorități publice implicate în elaborarea și administrarea strategiilor și politicilor care sunt asociate fundamentării și realizării țintei privind reducerea ratei de părăsire timpurie a școlii, respectiv creșterea ratei de absolvire a învățământului terțiar.
Ținta națională privind cercetarea-dezvoltarea. Coordonarea activității de fundamentare a țintei privind cercetareadezvoltarea a revenit Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică. Din grupul de lucru sectorial pentru fixarea obiectivelor (GSLO-5) au făcut parte instituții și autorități publice implicate în elaborarea și administrarea strategiilor și politicilor care sunt asociate fundamentării și realizării țintei privind finanțarea cercetării-dezvoltării.
Ținta privind ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare (publice și private) în PIB, stabilită de GSLO-5 este următoarea (tabelul 3.6.):
Tabelul 3.6. Ținta națională pentru ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în PIB
Sursa datelor: Document de fundamentare GSLO-5.
Deși ținta națională este foarte optimistă, ținând cont de punctul de pornire al României în acest domeniu, chiar și în scenariul optimist ea nu atinge decât circa 73% din ținta stabilită în Strategia Europa 2020.
Așadar, România își propune o îndeplinire punctuală (la valoarea nominală stabilită în Strategia Europa 2020) pentru două ținte (eficiența energetică, respectiv părăsirea timpurie a școlii), o depășire a valorii propuse de Strategie în privința unei ținte (ponderea surselor de energie regenerabilă în consumul final brut de energie) și o îndeplinire parțială (mergând de la un grad de îndeplinire de 44% până la 93,6%) pentru cinci ținte (rata de ocupare, rata de reducere a sărăciei relative, rata de scădere a emisiilor de gaze cu efect de seră, rata cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în PIB și rata populației în grupă de vârstă de 30-34 ani cu studii terțiare).
Așa cum s-a arătat la fiecare obiectiv, țintă și subțintă în parte, programarea valorilor naționale pentru țintele care nu sunt îndeplinite punctual este justificată de cei doi factori pe care Consiliul European îi acceptă pentru fundamentarea diferențierii țintelor naționale de țintele stabilite în Strategia Europa 2020:
a) punctul de pornire al țării respective, la orizontul de timp stabilit ca poziție inițială;
b) condițiile specifice ale țării respective privind creșterea economică, sistemul instituțional, condițiile de finanțare etc.
Acești doi factori de diferențiere au fost luați în considerare de GSLO care au propus valorile nominale pentru țintele naționale(Anexa 6).
Dintre cele opt ținte propuse de Strategia Europa 2020, România își propune să realizeze valoarea nominală din Strategie la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, să depășească (cu 20%) ținta europeană la creșterea ponderii surselor de energie regenerabilă în consumul final brut de energie și să atingă valori sub „norma” europeană (între 67% și 93%) la celelalte șase ținte, ceea ce nu înseamnă că, prin nerealizarea punctuală a celor șase ținte menționate mai sus, România nu-și aduce o contribuție importantă la realizarea Strategiei europene în domeniul creșterii economice și ocupării; contribuția națională este, însă, dependentă de punctul de pornire în realizarea țintelor propuse și, mai ales, de unele condiții specifice, de natură economică, socială sau instituțională care caracterizează România la momentul inițierii implementării Strategiei Europa 2020 (1 ianuarie 2011);
Valoarea nominală a țintelor naționale aferente Strategiei Europa 2020 va mai fi discutată cu reprezentanții Comisiei Europene și în perioada următoare (după cum se știe, pe 12 noiembrie 2010 trebuie elaborat un prim draft al Programului Național de Reforme, iar până în aprilie 2011 acest program trebuie definitivat);
CONCLUZII
Criza curentă reprezintă unul din cele mai semnificative evenimente internaționale începând cu jumătatea anilor 1970 și 1980. Ordinea economică creată ca urmare a unui deceniu turbulent este pe cale să se destrame. Ceea ce o va înlocui va depinde nu numai de circumstanțele „obiective”, dar și de abilitatea celor rămași de a transpune viziunile proprii asupra unei economii bazate mai mult pe nevoi, decât pe profit pentru a înlocui acumularea determinată financiar în ultimii douăzeci de ani.
În ultimele două decenii, activitățile sistemelor financiare și bancare internaționale au fost grav perturbate de două valuri de crize, care au marcat puternic atât ritmul creșteri economice, cât și relațiile între cetățean, sistemul bancar/financiar și autoritățile naționale și supranaționale. În anii ’90 problemele acumulate în zone geografice diferite au trimis în criză state situate în Asia de Sud-Est, Europa și America Latină. Ulterior, în 2008, prăbușirea pieței imobiliare în Statele Unite ale Americii a indus o tensiune puternică în sistemului financiar, ceea ce a determinat o reacție în lanț în principalele companii internaționale de credit și investiții: mari bănci și firme de asigurări au intrat în faliment sau au fost salvate prin intervenția statului.
Problematica crizelor financiare este extrem de complexă, incluzând o serie de factori cantitativi și calitativi, de ordin financiar, economic, social, etic, tehnologic și uman, care pot interveni și influența operațiunile financiare într-un stat sau în mai multe state, simultan. Considerăm că este dificil de apreciat că un model tradițional ar putea explica o criză financiară, în condițiile în fiecare context de apariție, condiții de evoluție și programe de soluționare a unei crize sunt unice și irepetabile.
Vulnerabilitatea statelor membre ale Uniunii Europene în fața crizei prezintă însă o preocupare specială, având în vedere poziția lor în economia mondială. Statele din zona euro reprezintă 20% din PIB mondial, cu o valoare de două ori mai mare decât a Chinei și apropiată de cea a Statelor Unite. Efectele crizei asupra Europei sunt cu atât mai mari cu cât ritmul de creștere economică înregistrat în fiecare din cei trei ani precedenți crizei se situa la un nivel superior celui american.
Actuala criză financiară internațională reprezintă primul test important pentru moneda euro, ca monedă multi-națională; pe de o parte, ea poate contribui la consolidarea instituțiilor Uniunii Economice și Monetare, însă poate genera o serie de riscuri, la care statele membre trebuie să găsească răspunsuri adecvate.
La patru ani de la declanșarea crizei financiare internaționale, cele mai multe dintre băncile europene continuă să depindă de sprijinul băncilor centrale, situație care afectează piețele și economiile din întreaga lume. Măsurile de urgență adoptate, precum accesul la împrumuturile BCE, mențin solvabilitatea multor bănci din Grecia, Portugalia, Italia și Spania, și contribuie la finanțarea altora, în timp ce dobânzile scăzute și achizițiile de obligațiuni guvernamentale țin sub control costurile creditelor. Uniunea Monetară Europeană reprezintă un experiment unic, care se bazează însă pe angajamentul ferm al statelor membre. Liderii politici europeni au adoptat decizii instituționale în vederea realizării unei conduceri economice și financiare mai centralizate, chiar de la începutul crizei. Majoritatea statelor membre ale zonei euro au aplicat ample măsuri de reformă, uneori cu importante costuri politice. Apreciem ca pozitivă abordarea liderilor europeni, care au rezistat tentațiilor populiste, protecționiste, alegând opțiunea coordonării supranaționale în politicile de ajustare structurală. În acest context, există premisele ca zona euro să depășească actuala criză mai puternică și mai bine adaptată pentru a face față unor viitoare riscuri similare.
Abordarea la nivelul UE subliniază însă importanța unor strategii comune și instrumente eficiente, care să promoveze principiile europene și obiectivele pe termen lung. Crearea de noi instituții și instrumente în vederea unei mai eficiente gestionări a problemelor financiare ale statelor membre trebuie continuată de asigurarea funcționării lor optime.
Din experiența cazurilor anterioare, statele confruntate cu criza economică și globală din anii 2008 – 2011 au căutat să identifice soluții în cadrul structurilor regionale și internaționale. De exemplu, în Europa, statele membre ale Uniunii Europene și-au armonizat pozițiile naționale în funcție de contextul general european. De asemenea, au fost create noi structuri destinate monitorizării situației financiare pe continent și au fost adoptate decizii în vederea creșterii prudenței băncilor în acordarea de credite, în paralel cu garantarea, până la un anumit plafon, a depozitelor persoanelor fizice. În același timp, abordarea SUA a vizat preluarea rapidă a activelor toxice, în paralel cu susținerea menținerii unui nivel adecvat de creditare și utilizarea unor generoase măsuri de stimulare a relansării economiei.
În prezent, se poate afirma că volatilitatea piețelor financiare s-a intensificat dramatic în timpul crizei, costurile de finanțare au crescut, iar activele riscante au fost vândute în majoritatea regiunilor lumii. Ritmul redus al relansării economice reflectă temerile investitorilor privind datoriilor publice și private din Europa, precum și incertitudinea politică în creștere, o revizuire negativă a prognozelor și perspectivelor economice fiind inevitabilă.
Reverberațiile crizei au influențat, la nivel internațional fluxurile de export și import, ratele de creștere economică și șomajul, veniturile și cheltuielile guvernamentale, stabilitatea sistemelor financiare, dar și politice, în unele state. În notă pozitivă, reducerea simultană a ritmului activităților economice în statele emergente și în curs de dezvoltare, în același timp cu statele industrializate, a demonstrat că economiile lor sunt sincronizate; în același timp a arătat că ele nu pot depăși recesiunea bazându-se doar pe propriile exporturi.
Deciziile care determină, chiar și indirect, o devalorizare a monedei, generează, pe termen scurt, o situație favorabilă propriei economii, stimulând producția națională, crescând prețul bunurilor din import și favorizând exportul. Pe termen mediu însă, în condițiile în care situația poate fi considerată de către partenerii externi drept o devalorizare artificială, există riscul adoptării de către aceștia a unor măsuri protecționiste de răspuns. Aceste măsuri pot influența, printr-un mecanism de feedback negativ, evoluția pozitivă din propria economie.
O altă necunoscută a ecuației o reprezintă fluctuația cererii de bunuri la nivel internațional. În condițiile în care ieșirea din criza economică și financiară globală, dar mai ales redresarea anticipată inițial, se manifestă cu viteze și amplitudini diferite pe fiecare continent, relansarea economică stabilă și durabilă nu se poate construi pe cererea de bunuri. În același timp, menținerea la un nivel redus a ratei dobânzii de referință și a politicilor monetare relaxate trebuie dublate de păstrarea, în continuare, a independenței băncilor centrale față de deciziile politice naționale.
Spre deosebire de Statele Unite, care a rezolvat criza bancară încă din 2009, sistemul bancar european se află într-o continuă stare de fragilitate începând cu 2008. Trenarea crizei poate fi explicată parțial prin specificul sistemelor financiare și al structurilor economice, precum și a relației lor cu sfera politică. În etapa actuală, criza europeană reprezintă rezultanta interacțiunii dintre problemele fondurilor suverane și a problemelor bancare.
Criza actuală expune o deficiență majoră la nivelul structurilor de luare a deciziei în cadrul Uniunii Europene și a zonei euro, ceea ce explică răspunsul politic insuficient. Instituțiile specializate ale Uniunii, în special BCE, au încercat să depășească aceste probleme, prin renunțarea la interpretarea restrictivă a mandatului lor. Piețele au depășit perioada în care discursurile politice asiguratoare, dar fără măsuri și rezultate concrete, puteau contribui la menținerea sau revigorarea încrederii. Investitorii așteaptă inițiative credibile, iar lipsa acestora alimentează instabilitatea în creștere de pe piețe.
Cel puțin din aceste considerente, rezultatul utilizării măsurilor de politică monetară în soluționarea crizelor financiare este dificil de anticipat cu certitudine.
Actuala criză economică și financiară, dincolo de problemele pe care le generează atât la nivel micro, cât și la nivel macroeconomic, trebuie să determine o adaptare a mecanismelor, instituțiilor și politicilor monetare/financiare la economia reală.
BIBLIOGRAFIE
Bindi, Federiga, ed. Afacerile Externe ale Uniunii Europene: Stabilirea rolului UE în lume (Brookings Institution Press; 2010) 367 pagini;
Bomberg, Elizabeth, Peterson, John, and Richard Corbett, eds. ‘Uniunea Europeană: Cum funcționează?’ (a treia editie) (2012, )
Corbett, Richard; [|Jacobs, Francis]; Shackleton, Michael (2011), 'The European Parliament' (ed. 8), : John Harper Publishing,
Craig, Paul; de Búrca, Gráinne (2007). Legislatia UE, Text, Cauze și materiale (ed. 4th). : Press.
Dinu, M., Marinaș, M, „Transformarea economică a Uniunii Europene în contextul ciclurilor Kondratieff”, Economie teoretică și aplicată, nr. 8/2006
Dinu, M. (2010). Economia de dicționar. Exerciții de îndemânare epistemică, Editura Economică, București
Kaiser, Wolfram. Democratia Creștină și Originile Uniunii Europene (2007)
Krugman, P. (2009). Întoarcerea economiei declinului și criza din 2008, Editura Publica, București
Popescu, C., Ciucur, D., Gavrilă, , Popescu, Gh. (2008). Teorie economică generală, Vol. II, Editura ASE, București
Eurostat (2009a), Baza de date a Eurostat. Accesată la 1 septembrie 2009 și disponibilă la: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/balancețofțpayments/data/ maințtables
Eurostat (2009b), Hussain, M., Schweinberger, B., EU External Surplus in International Trade in Services in 2007 Grew by 22.8%, în: Statistics in Focus 14/2009, .
Eurostat (2009c), Hussain, M., Istatkov, R., Internal Market Still Accounts for More than 50% of EU Foreign Direct Investments and Trade in Services, Statistics in Focus, 56/2009, Luxembourg.
Eurostat (2009d), Euroindicators. Disponibil la: http://ec.europa.eu/economyțfinance/publications/publication15666 en.pdf
Eurostat (2009e), Pappalardo, L., Corsini, C., EU-27 Current Account Deficit Rose to EUR 244 bn in 2008, Statistics in Focus, 45/2009.
Eurostat (2009f), Newsrelease, Euroindicators, 84/2009, 11 iunie 2009.
Ghibuțiu, A. (2005), Fluxurile de servicii, competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană, în: OECONOMICĂ, Societatea Română de Economie, IRLI, Nr.1, 2005, București, pp. 69-106.
Ghibuțiu, A. (2008), Fenomenul relocalizării serviciilor și impactul său asupra economiei românești, în: OECONOMICĂ, Societatea Română de Economie, IRLI, Anul XVII, Nr.1, 2008, pp. 41-80.
Ghibuțiu, A. (Coord.), Oehler-Șincai, M., Poladian, S., Bonciu, F. (2009), Impactul crizei financiare și economice globale asupra fluxurilor de servicii și de ISD ale UE.
Implicații în termeni de politici comunitare, studiu, Academia Română/INCE/IEM, noiembrie 2009, București.
McCormick, John (2007). Uniunea Europeana: Politici și Politică. Westview Press.
Pinder, John, and Simon Usherwood. Uniunea Europeană: O foarte scurtă introducere (2008) excerpt and text search Rifkin, Jeremy (2004). Visul European: Cum Viziunea Europeană fată de viitor eclipsează visul american. Jeremy P. Tarcher.
Smith, Charles (2007). Comertul Internațional si Globalizarea, a 3-a editie. Stocksfield: Anforme.
Staab, Andreas. Uniunea Europeana explicata: Instituții, Actori, Impact Global (2008) excerpt and text search Steiner, Josephine; Woods, Lorna; Twigg-Flesner, Christian (2006). Legislatia UE (ed. 9th). : Universitatea Oxfort.
Yesilada, Birol A. and David M. Wood. Uniunea Europeană emergentă (5th ed. 2009)
Piris, Jean-Claude (2010). Tratatul de la Lisabona. : Press. p. 448.
German A. de la Reza. Inventarea păcii. Istoria ideilor confederative de la Ducele de Sully la Simon Bolivar. Bucuresti
Pagini web:
www.consilium.europa.eu
www.eurotreaties.com
www.europa.eu
www.nato.int
http://epp.eurostat.ec.europa.eu
www.nber.org
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Unemployment_statistics
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-28102011-BP/EN/2-28102011-BP-EN.PDF
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-21102011-AP/EN/2-21102011-AP-EN.PDF
www.europa.eu/sustainable/welcome/index_en.htm
http://www.sdnp.ro/publications.html
www.un.org/esa/sustdev/documents/agenda21/english/agenda21toc.htm
www.ncsd.ro
www.euractiv.ro
http://ec.europa.eu/sustainable/ – http://portal.unesco.org/education/en/
http://strategia.ncsd.ro/
ANEXE
ABREVIERI
BERD: Business R&D
CEP: consum de energie primară
CNC: Cadrul Național de Calificări
CONRES: Consiliul Național de Reformă Economică și Socială
CSNR: Cadrul Strategic Național de Referință
DAE: Departamentul pentru Afaceri Europene
EIS: European Innovation Scoreboard
EQF: European Qualifications Framework
GERD: Gross Domestic Expenditure on R&D
GES: gaze cu efect de seră
GSLO-i: Grupul sectorial de lucru „i” pentru stabilirea obiectivelor
IMM: Întreprinderi Mici și Mijlocii
ISCED: International Standard Classification of Education
LULUCF: Land Use, Land Use Change and Forestry
PC: Programul de Convergență
PIB: Produsul Intern Brut
PNR: Programul Național de Reforme
POS: Program Operațional Sectorial
PPP: Parteneriat public-privat
PPS: paritatea puterii standard
SII: Summary Innovation Index
SMR: Strategia de Modernizare a României
SRE: surse regenerabile de energie
TEP: tone petrol echivalent
UE27: Uniunea Europeană cu 27 de state membre
UPT: unitate de pilotare a țintei
ANEXA.5
ANEXA 6 Sinteza țintelor naționale, comparativ cu țintele din Strategia Europa 2020,
la orizontului anului 2020
BIBLIOGRAFIE
Bindi, Federiga, ed. Afacerile Externe ale Uniunii Europene: Stabilirea rolului UE în lume (Brookings Institution Press; 2010) 367 pagini;
Bomberg, Elizabeth, Peterson, John, and Richard Corbett, eds. ‘Uniunea Europeană: Cum funcționează?’ (a treia editie) (2012, )
Corbett, Richard; [|Jacobs, Francis]; Shackleton, Michael (2011), 'The European Parliament' (ed. 8), : John Harper Publishing,
Craig, Paul; de Búrca, Gráinne (2007). Legislatia UE, Text, Cauze și materiale (ed. 4th). : Press.
Dinu, M., Marinaș, M, „Transformarea economică a Uniunii Europene în contextul ciclurilor Kondratieff”, Economie teoretică și aplicată, nr. 8/2006
Dinu, M. (2010). Economia de dicționar. Exerciții de îndemânare epistemică, Editura Economică, București
Kaiser, Wolfram. Democratia Creștină și Originile Uniunii Europene (2007)
Krugman, P. (2009). Întoarcerea economiei declinului și criza din 2008, Editura Publica, București
Popescu, C., Ciucur, D., Gavrilă, , Popescu, Gh. (2008). Teorie economică generală, Vol. II, Editura ASE, București
Eurostat (2009a), Baza de date a Eurostat. Accesată la 1 septembrie 2009 și disponibilă la: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/balancețofțpayments/data/ maințtables
Eurostat (2009b), Hussain, M., Schweinberger, B., EU External Surplus in International Trade in Services in 2007 Grew by 22.8%, în: Statistics in Focus 14/2009, .
Eurostat (2009c), Hussain, M., Istatkov, R., Internal Market Still Accounts for More than 50% of EU Foreign Direct Investments and Trade in Services, Statistics in Focus, 56/2009, Luxembourg.
Eurostat (2009d), Euroindicators. Disponibil la: http://ec.europa.eu/economyțfinance/publications/publication15666 en.pdf
Eurostat (2009e), Pappalardo, L., Corsini, C., EU-27 Current Account Deficit Rose to EUR 244 bn in 2008, Statistics in Focus, 45/2009.
Eurostat (2009f), Newsrelease, Euroindicators, 84/2009, 11 iunie 2009.
Ghibuțiu, A. (2005), Fluxurile de servicii, competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană, în: OECONOMICĂ, Societatea Română de Economie, IRLI, Nr.1, 2005, București, pp. 69-106.
Ghibuțiu, A. (2008), Fenomenul relocalizării serviciilor și impactul său asupra economiei românești, în: OECONOMICĂ, Societatea Română de Economie, IRLI, Anul XVII, Nr.1, 2008, pp. 41-80.
Ghibuțiu, A. (Coord.), Oehler-Șincai, M., Poladian, S., Bonciu, F. (2009), Impactul crizei financiare și economice globale asupra fluxurilor de servicii și de ISD ale UE.
Implicații în termeni de politici comunitare, studiu, Academia Română/INCE/IEM, noiembrie 2009, București.
McCormick, John (2007). Uniunea Europeana: Politici și Politică. Westview Press.
Pinder, John, and Simon Usherwood. Uniunea Europeană: O foarte scurtă introducere (2008) excerpt and text search Rifkin, Jeremy (2004). Visul European: Cum Viziunea Europeană fată de viitor eclipsează visul american. Jeremy P. Tarcher.
Smith, Charles (2007). Comertul Internațional si Globalizarea, a 3-a editie. Stocksfield: Anforme.
Staab, Andreas. Uniunea Europeana explicata: Instituții, Actori, Impact Global (2008) excerpt and text search Steiner, Josephine; Woods, Lorna; Twigg-Flesner, Christian (2006). Legislatia UE (ed. 9th). : Universitatea Oxfort.
Yesilada, Birol A. and David M. Wood. Uniunea Europeană emergentă (5th ed. 2009)
Piris, Jean-Claude (2010). Tratatul de la Lisabona. : Press. p. 448.
German A. de la Reza. Inventarea păcii. Istoria ideilor confederative de la Ducele de Sully la Simon Bolivar. Bucuresti
Pagini web:
www.consilium.europa.eu
www.eurotreaties.com
www.europa.eu
www.nato.int
http://epp.eurostat.ec.europa.eu
www.nber.org
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Unemployment_statistics
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-28102011-BP/EN/2-28102011-BP-EN.PDF
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-21102011-AP/EN/2-21102011-AP-EN.PDF
www.europa.eu/sustainable/welcome/index_en.htm
http://www.sdnp.ro/publications.html
www.un.org/esa/sustdev/documents/agenda21/english/agenda21toc.htm
www.ncsd.ro
www.euractiv.ro
http://ec.europa.eu/sustainable/ – http://portal.unesco.org/education/en/
http://strategia.ncsd.ro/
ANEXE
ABREVIERI
BERD: Business R&D
CEP: consum de energie primară
CNC: Cadrul Național de Calificări
CONRES: Consiliul Național de Reformă Economică și Socială
CSNR: Cadrul Strategic Național de Referință
DAE: Departamentul pentru Afaceri Europene
EIS: European Innovation Scoreboard
EQF: European Qualifications Framework
GERD: Gross Domestic Expenditure on R&D
GES: gaze cu efect de seră
GSLO-i: Grupul sectorial de lucru „i” pentru stabilirea obiectivelor
IMM: Întreprinderi Mici și Mijlocii
ISCED: International Standard Classification of Education
LULUCF: Land Use, Land Use Change and Forestry
PC: Programul de Convergență
PIB: Produsul Intern Brut
PNR: Programul Național de Reforme
POS: Program Operațional Sectorial
PPP: Parteneriat public-privat
PPS: paritatea puterii standard
SII: Summary Innovation Index
SMR: Strategia de Modernizare a României
SRE: surse regenerabile de energie
TEP: tone petrol echivalent
UE27: Uniunea Europeană cu 27 de state membre
UPT: unitate de pilotare a țintei
ANEXA.5
ANEXA 6 Sinteza țintelor naționale, comparativ cu țintele din Strategia Europa 2020,
la orizontului anului 2020
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitatile de Imbunatatire a Impactului Crizei Si de Perfectionare a Politicilor de Dezvoltare Durabila din Perspectiva Strategiei Europa 2020 (ID: 107401)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.