Metode Si Strategii de Comunicare cu Presa

INTRODUCERE

Comunicarea între oamenii presupune o minimă compatibilitate a procesorilor de informații implicați în proces.

Relațiile publice reprezintă managementul comunicării între o organizație și publicurile sale. A comunica nu este altceva decât a construi un capital reprezentat de încredere, fondat pe valoarea, competența firmei și un capital reprezentat de simpatie, care-i permit companiei să fie aleasă, apreciată și apărată.

Strategia de comunicare a firmei reprezintă ansamblul deciziilor majore și interdependente prin care managerii organizațiilor stabilesc obiectivele atribuite acestei activități și modul de alocare a resurselor pentru atingerea respectivelor obiective.

În cadrul lucrării denumită „Metode și Strategii de comunicare cu presa” am realizat o analiză a procesului de comunicare și interferențele acesteia cu relațiile publice, totodată în capitolul 1 am identificat contextul economic al relatiilor publice.

Capitolul 2 a fost dedicat studiului privind sistemul relațiilor publice, prezentând definirea elementelor conceptuale, instrumentelor relațiilor publice. Tot aici am prezentat importanța relațiilor publice și a comunicării și am identificat modalitatea de realizare a unei campanii de relații publice.

Studiul de caz este prezentat în capitolul 3 al lucrării și prezintă o campanie de promovare a firmei S.C. INTERNATIONAL HOUSE S.R.L.

CAPITOLUL 1. COMUNICAREA ȘI RELAȚIILE PUBLICE

Rolul pe care-l joacă Relațiile Publice în organizație, indiferent de profilul ei, este esențial. Însăși existența unei companii depinde, într-o oarecare măsură, de modul în care își face treaba Departamentul de Relații Publice. În absența unui astfel de serviciu, partea intangibilă a afacerii, brand-ul, este greu de dus pe culmile succesului. Relațiile Publice au devenit, în timp, cea mai semnificativă parte a structurii unei firme, parte fără de care imaginea nu se poate construi atât de ușor.

Din punct de vedere economic, domeniul Relațiilor Publice îndeplinesc o atribuție aparte. Relaționistul corporatist cunoaște piața în care activează, știe când poate să publice, ce-i este și ce nu-i este permis să divulge, se ghidează după anumite reguli și este familiarizat cu termenii economici. Contrar opiniei “Nimeni nu e de neînlocuit”, atribuțiile PR-istului chiar nu pot fi îndeplinite de nimeni altcineva.

Materialele pentru mass-media au un anumit mod de redactare, coincid cu stilul jurnalistic, ușurându-le treaba acestora. Dacă materialele nu se ridică la înălțimea așteptărilor presei, materialul organizației nu va fi luat în seamă. Iar de reputația și de informarea publicului în legătură cu existența unei institutii se ocupă PR-ul și mass-media. Tehnicilor de comunicare cu presa trebuie să li se acorde o însemnătate, care, de cele mai multe ori nu este conștientizată de conducere, ci de specialistul în relații cu presa, pentru că el cunoaște mediul și pentru că el știe cum să redacteze un material, astfel încât “să prindă” atât la presă, cât și la publicul țintă. În plus, un director sau un președinte nu își poate realiza singur o imagine favorabilă despre sine și despre organizația pe care o conduce, este nevoie de consultanță din partea unei personae abilitate, care cunoaște temeinic mass-media și-i poate anticipa reacțiile.

Nu tot ce se întâmplă într-o organizație prezintă interes (chiar și) pentru publicul fidel, numai un PR-ist bun știe ce interesează și ce nu. În majoritatea cazurilor, un șef de organizație este preocupat de cu totul altceva decât de crearea și menținerea legăturii cu presa, pe când un PR-ist se ocupă exclusiv de aceasta, cunoaște nevoile presei, dar și interesele organizației sale și știe și cum să le prezinte, indiferent că este sau nu vorba de o situație nefavorabilă în care se poate afla instituția, într-un anumit moment.

Motivul principal pentru care am ales, ca studiu de caz, compania aeriană Blue Air, este tocmai absența unui department de PR. Am vrut să scot în evidență, și sper că am și reușit, reacții ale presei centrale și regionale, în lipsa cel puțin a unei persoane îndreptățite să mențină o legătură cu mass-media.

Dacă cineva știe să salveze aparențele, să construiască o imagine, să mențină o legătură (cu presa) bazată pe profesionalism, încredere și comunicare, atunci acel cineva trebuie să fie specialistul în relații publice.

1.1. Circumscrieri conceptuale și contextuale

Procesul comunicării reprezintă, înainte de toate, schimbul de informație dintre un emițător și un receptor capabil de a decoda mesajul. “Comunicare” provine din latinescul “comunico-are”, care, la rândul său, își are originea în adjectivul “munis-e”, ce înseamnă “serviabil, care-și face datoria”. Din verbul “comunicus” a derivat “communico”, pătruns în limba română, pentru prima dată cu forma “cuminecare” – “a unifica, a împărtăși, a face ceva să devină, prin luarea de cunoștință un bun comun, a deveni părtaș la ceva.” Luând în considerare etimologia cuvântului, comunicarea înseamnă împărtășirea unui bun într-un mod serviabil, plin de tact, informare în care se ține cont de simțul datoriei. Una dintre cele mai întâlnite definiții este cea a lui Albert Scheflen, care consideră comunicarea „un sistem organizat, standardizat, un model cultural al comportamentului care susține, reglează și face posibile relațiile umane.” Ultima funcție menționată de Scheflen în definiția sa, aceea de a stabili relații umane, reprezintă, de fapt, principalul scop al comunicării. De altfel, această funcție este menționată în majoritatea definițiilor care s-au dat comunicării, de-a lungul timpului. Iar la o analiză mai atentă a semnificației cuvântului, observăm că, în fapt, legăturile umane sunt cele mai importante și deci, situate pe primul loc.

Comunicarea este „un proces dinamic” care ajută la stabilirea și menținerea legăturilor umane, reprezintă „mai mult decât transferul ideilor de la o persoană la alta”. După cum lasă de înțeles unii autori, cel /cea care comunică poate fi o persoană sau orice alt mijloc: ziar, radio, televiziune. La fel de bine, comunicarea poate fi realizată prin texte scrise, grafice, imagini, mimică, gestică, etc. De exemplu, un cântăreț comunică publicului ascultător prin modul în care știe să o facă cel mai bine: cântând. La fel și un pictor – prin pictura sa, un poet – prin poezie sau, revenind la subiectul lucrării de față, un relaționist – prin tot ceea ce poate oferi presei: comunicate, dosare de presă, conferințe de presă, etc. Clarence L. Barnhart și Robert K. Barnhart fac o distincție între o persoană care comunică și celelalte mijloace posibile de comunicare (radio, televiziune, grafice, fotografii, cântece, picturi), pe ultimele numindu-le „comunicații”. Ținând cont de toate acestea, comunicarea este un proces de redare a ideilor între oameni, un dialog Totodată, elementele ce țin de kinetică: vocea, expresia feței, poziția corpului, reprezintă mijloace de comunicare prezentaționale, pe când picturile ori fotografiile sunt mijloace reprezentaționale, iar radio-ul și televiziunea – mijloace mecanice. Desigur, toate sunt mijloace de comunicare, însă în funcție de natura lor, se deosebesc, fiecare comportă anumite particularități. „Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi și mai mult definiția comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion și de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion).”

Nici un sistem al acestei lumi nu poate exista izolat, el aflîndu-se în permanentă interacțiune cu sisteme din exteriorul său sau chiar cu întreg mediul înconjurător. Nu putem studia comunicarea externă separat de cea internă, deoarece ele se bazează una pe cealaltă.

Propriul sistem împarte mediul exterior, în funcție de interesele sale, în diferite grupuri-țintă. Prin urmare, managementul comunicării externe presupune realizarea unor punți de legătură între propriul sistem și diferitele grupuri-țintă, punți care trebuie să fie durabile, constante în timp, capabile să promoveze încrederea și înțelegerea reciprocă. Relațiile publice folosesc această înțelegere din interior înspre exterior pentru atingerea scopurilor propuse, prin punerea în practică a diferitelor acțiuni specifice sistemului propriu. Această înțelegere se realizează, cum am mai spus, printr-un flux continuu de informații, printr-un permanent transfer și contratransfer informațional, folosind instrumente specifice, cum ar fi: conferințe, declarații, buletine de informare etc

Rațiunile pentru care se efectuează comunicări externe organizaționale sunt multiple și se referă la: conectarea mai intensă a activităților dintr-o organizație la provocările mediului exterior; construirea și păstrarea reputației organizației, influențând opinia și comportamentul celor din jur; managerierea imaginii organizației și a produselor acesteia.

Unele din primele activități ale comunicării externe este de a anunța, de a avertiza publicul cu privire la existența, scopurile și motivațiile unei organizații, instituții sau persoane, cu scopul de a promova interesele, ideile și convingerile favorabile unei anumite instituții. A doua activitate importantă este câștigarea încrederii, aceasta fiind o componentă principală a bunei funcționări a pieței libere și a societății democratice. O altă componentă a promovării rămâne caracterul plăcut al celui care dorește să convingă. A fi cunoscut înseamnă a fi identificat, dar pentru a avea acces la interesul receptorilor mesajelor transmise este nevoie de mai mult, și anume de predispoziția acestora pentru asimilarea informațiilor. Desigur, într-o piață liberă nu este suficientă cunoașterea produsului, ci se impune o contextualizare pozitivă a acestuia. Nu în ultimul rând, activitatea conștientă de coordonare a tuturor acțiunilor de comunicare ale unei organizații ar trebui să aibă o finalitate orientată spre înțelegerea strategiilor generale și nu doar înspre inducerea unor sensuri de sus în jos. Aceasta înseamnă tocmai anticiparea, analizarea, planificarea și evaluarea tuturor problemelor organizației.

„Majoritatea departamentelor de relații publice au tehnicieni creativi care pot scrie și edita îngrijindu-se de aspectele tehnice ale produsului lor, cunoscători ai fotografiei și graficii. […] De asemenea, în majoritatea departamentelor de relații publice există tehnicieni care știu cum să genereze publicitate pentru organizație.”

În studiul său asupra comunicării, James Grunig pornește cu trei întrebări a căror răspunsuri sunt indispensabile pentru a înțelege rolul comunicării și al relațiilor publice într-o organizație, pentru imaginea acesteia și a conducătorilor ei. Cele trei întrebări ale lui Grunig, unul dintre punctele de plecare în realizarea acestei lucrări, sunt: „Când și de ce își dovedesc eficiența eforturile relaționiștilor?; Cum beneficiază organizațiile de eficiența relațiilor publice?; De ce organizațiile practică relații publice în feluri diferite?.”

În zilele noastre, procesul comunicării este foarte important, dacă nu indispensabil, pentru crearea unei imagini. Pornind de la aceasta asumpție, ne putem explica de ce oamenii publici – politicienii, afaceriștii, reprezentanții unor instituții, ș.a.m.d. au nevoie de un consilier în relații publice, în comunicare. Comunicând bine sau, ca să-l citez pe James Grunig, “excelent”, persoanele de ale căror fapte depinde (sau, ale căror fapte influențează), într-o măsură mai mare sau mai mică, soarta cetățenilor, își pot crea o imagine favorabilă (departamentele de PR se mai numesc și Birouri de Imagine), învață ce și cum anume să transmită o informație, cum sie, cum să se poarte în fața presei, ce îmbrăcăminte să adopte, cum să reacționeze la eventuale atacuri venite din partea ziariștilor. „Comunicarea din domeniul relațiilor publice este un drum cu două sensuri, o cale pe care circulă atât mesajele care vin, cât și cele care pleacă.” Este vorba de un flux reciproc de informații, unele care se îndreaptă dinspre relaționiști și spre public și invers – informații care vin dinspre public spre relaționiști, reacții ale consumatorilor. Nu în van afirmă Adela Rogojinaru că „comunicarea este un proces interacțional, cu finalitate transformatoare, grefată pe situații de participare și de inter-influențare dinamică.”

Specialistul în comunicarea externă din cadrul organizației este cel care răspunde de elaborarea și susținerea unei game largi de activități din sfera relațiilor publice care să sprijine politicile, programele și activitățile foarte complexe și controversate. Acesta concepe și scrie materialele informative referitoare la politicile organizației, programele sau alte subiecte de interes pentru grupuri. Țelul materialului respectiv este de obicei creșterea gradului de cunoaștere a politicilor, programelor, scopurilor și activităților organizației de către publicul larg și obținerea sprijinului din partea acestuia. Această persoană va trebui să identifice corect problemele de comunicare, potențiale sau existente și să realizeze materiale informative pentru a le elimina sau, cel puțin a le atenua, să determine cele mai eficiente modalități de comunicare a mesajului către public, să elaboreze și să implementeze diferitele activități de relații publice care să sprijine conducerea organizației, principalele departamente și eventualele birouri din teritoriu.

În ceea ce privește relațiile specialistului cu media, un relaționist fără media este “privat de principala sa curea de transmisie”. Pentru o eficiență sporită a relațiilor cu jurnaliștii, specialistul în comunicarea externă este cel care realizează revizuiri continue și evaluări ale reacției și opiniei mediei față de programele, activitățile, acțiunile și afirmațiile liderului agenției și a altor oficiali din cadrul organizației, pregătește materialul pentru întâlnirile informative cu presa și interviurile cu reprezentanți ai presei. Acestea necesită o înțelegere atît a publicațiilor mai importante, a poziției organizației fața de o gamă largă de subiecte, cât și o conștientizare a evenimentelor curente. De asemenea, persoana în cauză trebuie să răspundă la timp întrebărilor din partea mediei cu explicații clare a politicilor și programelor organizației, să stabilească și să mențină o linie eficientă de comunicare cu reprezentanții presei de la nivel național și mai ales local. Aceste contacte trebuie menținute cu un înalt profesionalism pentru a oferi organizației o reflectare echilibrată și corectă în mass media.

Modelul procesual-organic al procesualității sociale a fost elaborat de filosoful Lucian Culda ca urmare a efortului de a depista sursele actuale ale funcționalității vieții sociale.

Constatând preponderența proceselor dezorganizate forța cu care acestea resping posibilii organizanți ai vieții sociale, situația tot mai înstrăinată a omului în procesualitatea care-l înglobează, L. Culda ajunge la concluzia că responsabilă de această situație este nu acțiunea umană ci întemeierea (nivelul și cantitatea) ei.

Modelul procesual-organic al procesualității se instituie ca o viziune post-sistemică asupra ființei prin care se reușește sublinierea cadrelor esențiale ale existenței și funcționalității ființei.

Aceasta oferă noi repere pentru interpretarea corespunzătoare a comunicării care după cum spune autorul “decurge dintr-o nouă interpretare a oamenilor”. “Oamenii sunt considerați ca produși noi ai unor capacități de procesare a informațiilor, diferite de capacitățile specifice altor specii, capacități ce emerg în cursul interacțiunii dintre ei pentru satisfacerea unor necesități”. Conform acestei paradigme “oamenii sunt expresii ale conexiunilor posibile dintre bioprocesorii de informații ce întrețin organismul și interpretori care sunt înglobați în procesualitatea socială”.

Manifestările oamenilor sunt de natură informațional-energetică, urmarea faptului că atât bioprocesorii cât și interpretorii conțin procese de natură informațională și procese de natură energetică. Procesarea bioinformațională reglează manifestările organismului prin procesării expresive (stării afective, estetice, de joacă, comportamente sexuale, etc.),care sunt implicate în generarea și funcționarea interpretorilor.

Comunicarea între oamenii presupune o minimă compatibilitate a procesorilor de informații implicați în proces. Ea se realizează prin transferul de informații între cel puțin două persoane, prin interpretării satisfăcătoare ale mesajelor receptate iar în cazul în care mesajele sunt interpretate eronat, comunicare este afectată. Dacă situația este conștientizată, ea poate produce paranteze de comunicare cu scopuri clarificatoare care pot să restabilească comunicare iar dacă aceste dificultăți nu sunt conștientizate erorile care intervin se vor dezvălui ulterior prin consecințele pe care le determină.

Comunicare poate fi afectată de raporturile care se stabilesc, în cazul fiecărui interlocutor, între bioprocesorii acestora dar și de către incompatibilitățile ce intervin la anumite paliere ale personalității, sau între interpretorii implicați în actul comunicării. Comunicarea este vulnerabilă deoarece este produsul conlucrării dintre interlocutori în modalități pe care ei nu le pot controla în timp real.

După cum omul devine fără voia lui sursă și componentă activă a socio – organizării rolul comunicării în socializarea acestuia capătă o importanță deosebită și constituie una din principalele surse a evoluției culturale.

Omul prin natura sa reprezintă o ființă socială care nu poate trăi izolat și desfășoară anumite activități, prin asocierea cu semenii săi, pentru a obține rezultate care vizează satisfacerea nevoilor membrilor sau menținerea unității grupului.

Socializarea este explicată și prin evidențierea aspectelor motivațional – atitudinale a indivizilor, acțiuni întreprinse de aceștia pentru stabilirea și definirea identității. Socializarea desemnează acele mecanisme care servesc la formarea și transformarea sistemelor individuale de reprezentare, de opinie și de atitudini în procesul de creare a identității sociale a subienților.

Apartenența la grupurile sociale sub aspect biologic, psihologic și social reprezintă un proces de formare a identității. Toate formele de comunicare sunt determinate de numeroasele particularități și determinări ale procesului de socializare.

Socializarea determină și nivelele de comunicare intrapersonală, comunicare interpersonală, comunicarea în grup, etc.

Luând în considerare teoria procesual – organică construită pe baza unor studii îndelung aprofundate a filosofului Lucian Culda, spunem că existența socială este o procesualitate și nu poate fi în stări de echilibru cât timp procesorii de informații sociali se reconstruiesc succesiv apropiindu-se de capacitatea de interpretare satisfăcătoare.

De asemenea comunicare devine satisfăcătoare în procesul de socializare al oamenilor în momentul în care aceștia ating un nivel, în care reușesc, prin procesarea eficientă a informațiilor să cuprindă complexitatea formelor și competențelor care îi sunt atribuite.

Dependența oamenilor de socio – organizări generează și întreține necesități de comunicare prin care să exprime poziția lor față de acele socio – organizări, de adoptare a anumitor atitudini față de situații sociale care îi afectează. Comunicarea este inevitabilă, în raporturile care se stabilesc între indivizi, ducând la menținerea și dezvoltarea grupului, iar prin interacțiunea pe care o determină duce la îndeplinirea scopurilor comune.

Socio – organizarea nu este o dimensiune, o ființă pur umană, ci cuprinde câmpul procesual în care omul însuși pune amprenta capacității sale de procesare a informațiilor.

Pentru a înțelege comunicarea în cadrul socio – organizărilor, trebuiesc luate în considerare schimbările din zona umanului, schimbări care se produc pe două căi: nevoită (părăsirea nevoită a zonei umanului) și voită (prin participarea la procesul de modificare a capacităților funcționale a procesorilor de informații – interpretări inedite). Acestea din urmă determină comportamente de altă natură care fac posibile relațiile comunicaționale diferite de cele precedente între membrii socio – organizărilor.

Puțin posibilă de controlat, calea naturală duce lent la reproducerea socio – organizării pe când calea voită determină principalele modificări necesare reproducerii fiind controlată de însăși socio – organizarea respectivă.

Procesul denumit “voit” este comunicarea și reprezintă procesul care se produce în socio – organizare determinând reproducerea ei.

Primul element al sintagmei “relații publice”, “relații”, își găsește explicația în capitalism și relații industriale (bazate pe concurență și schimb liber), de care a depins dezvoltarea profesiei de relaționist și a domeniului relațiilor publice. Caracterul public al relațiilor industriale este determinat de evoluția presei (apariția publicației pariziene “Știrile recente”, în anul 1605).

“Relațiile publice ajută organizația și publicurile ei să se adapteze reciproc una la cealaltă, (…) sunt eforturile unei organizații pentru a câștiga cooperarea grupurilor de persoane, (…) ajută organizațiile să relaționeze și să comunice eficient cu publicurile lor țintă.” În lipsa relațiilor publice, comunicarea nu ar fi fost atât de eficientă, iar acest lucru, tind să cred că ar fi influențat (în mod negativ) legăturile dintre publicul consumator și respectiva organizație.

Relațiile publice stabilesc și mențin legătura cu mass-media și cu publicul țintă al unei instituții, sunt cele de care depinde succesul sau eșecul unei organizații, dar și cele care formează și păstrează (sau nu) imaginea organizației și/sau a conducătorilor ei. Deși unul dintre obiectele relațiilor publice este construirea imaginii, țelul lor este reprezentat de câștigarea încrederii, aspect despre care lucrarea de față amintește, mai pe larg, în capitolele următoare. „Relațiile publice se ocupă de reputație: rezultatul dintre a ceea ce face și ce spune cineva și ce spun ceilalți despre acel cineva. Relațiile publice se ocupă de menținerea reputației, cu scopul de a câștiga înțelegere și susținere și de a influența opinia și comportamentul. Este vorba de un efort planificat și susținut, pentru a stabili și menține buna dispoziție și înțelegerea reciprocă între o organizație și publicurile ei.” „Funcția relațiilor publice este de a stabili și menține legături de comunicare între o organizație și publicurile ei variate.” Buna dispoziție de care am amintit anterior este indispensabilă pentru ca publicul “să nu stânjenească firma în atingerea obiectivelor ei.” Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, este nevoie de oameni bine pregătiți, abili, obișnuiți cu stilul jurnalistic. Un bun cunoscător al mass-mediei și al publicului său consumator va ști cum să procedeze în așa fel încât să nu îi fie împiedicată nici o acțiune, să-și urmeze drumul început și care va duce la atingerea a ceea ce și-a propus în momentul demarării unui proiect. Prin proiect, mă refer la tot ceea ce ține de tehnicile de comunicare specifice relațiilor publice: materiale pentru presă, alocuțiuni, evenimente organizate de o instituție în scopul captării interesului presei și consumatorilor. Fără punerea în aplicare a acestor tehnici, o organizație nu există cu adevărat.

„Relațiile publice reprezintă o funcție distinctă a managementului, care ajută la stabilirea și menținerea unor căi reciproce de comunicare, la acceptarea reciprocă și la cooperarea dintre o organizație și publicul ei; implică managementul problemelor, îi ajută pe manageri să fie informați și receptivi asupra opiniei publice; definesc și subliniază responsabilitatea managerilor de a anticipa tendințele mediului; folosesc drept instrumente principale de lucru: cercetarea, comunicarea bazată pe principii etice, resurse și tehnici de comunicare etice.” Și în PR, ca și în jurnalism, există anumite norme care trebuie respectate și de care ține cont (sau, cel puțin, ar trebui să țină cont) fiecare dintre părțile care fac subiectul acestui studiu.

De remarcat este faptul că, în majoritatea definițiilor date relațiilor publice întâlnim termeni comuni, precum: conducere, imagine, comunicare, public, presă, influență, legătură. Între sensurile acestor expresii se limitează explicarea „relațiilor publice”, de a căror practică putem spune că depinde existența unora și a altora.

Cel mai recent studiu al Institutului pentru Relații Publice (IPR) arată faptul că PR-iștii își petrec cea mai mare a timpului „producând comunicate”. 37% din timp îl dedică legăturilor cu mass-media, 14% – pentru producerea de reclame și materiale pt. presa scrisă și 10% din timp – pentru organizarea de evenimente. 25% din timp îl folosesc pentru consultanță și 9% – în cercetare. La o analiză mai atentă a acestor preocupări și îndatoriri, mă întorc la unul dintre punctele de plecare, reiterând că toate activitățile sunt întreprinse în vederea creării, păstrării ori îmbunătățirii imaginii unei organizații, unui produs, unei persoane.

1.2. Contextul economic al relațiilor publice

Adeseori relațiile publice sunt definite prin utilizarea acelor tactici și tehnici care sunt cele mai vizibile, cum ar fi publicitatea în presa scrisă, interviurile de televiziune cu un purtător de cuvânt sau apariția unei personalități într-un eveniment special.

Ceea ce nu se înțelege întotdeauna este faptul că relațiile publice sunt un proces ce presupune aspecte mult mai subtile și mai profunde.Relațiile publice includ cercetarea și analizarea, formarea politicilor, construirea de programe, comunicarea și relația în dublu sens cu numeroasele tipuri de public.Practicanții de relații publice operează pe cel puțin două nivele distincte-prin consilierea clienților sau a conducerii superioare a organizațiilor și ca tehnicieni care produc și diseminează mesaje în multiple canale mediatice.

De-a lungul timpului au fost formulate foarte multe definiții. Rex Harlow unul dintre deschizătorii de drum în educația profesioniștilor în domeniu, a identificat 500 de definiții din aproape tot atâtea surse. El a găsit și definiții simple și definiții complexe. Cele mai succinte afirmau că relațiile publice presupun :

Înalta performanță, apreciere publică.

Relații publice înseamnă recunoaștere și performanță.

A face bine și a fi apreciat pentru acest lucru.

Domeniul relațiilor publice este fascinant.Practicarea relațiilor publice invită atât la o bună pregătire, cât și la exersarea anumitor calități personale, printre care deschiderea către ceilalți, capacitatea de a observa fenomenele sociale intra- și inter- grupuri, precum și curiozitatea de a înțelege realitatea ascunsă a anumitor fenomene sau acțiuni sociale.Pentru o persoana neavizată, relațiile publice se reduc la activitatea unui funcționar care dă informații cu privire la anumite servicii publice.Simțul comun reține și cultivă ideea de servicii publice.Deși această idee nu este definitorie pentru relațiile publice, ea nu este nici întâmplătoare, pentru că într-adevăr, ceea ce un cetățean oarecare înțelege că este important se referă la nevoia de a fi informat într-o formă sau alta. Acum un secol, în Statele Unite, ideea, datorată lui Ivy Ledbetter Lee, era revoluționară și lansa relațiile publice prin funcția de informare publică.

Redactarea materialelor economice reprezintă o ramură specială a relațiilor publice, întreaga activitate a relaționiștilor specializați pe economie fiind monitorizată de Organismul de reglementare a pieței de capital din SUA (SEC – U.S. Securities and Exchange Commission). Asemenea presei (specializată pe economie), publicul consumator este cu totul altul decât cel obișnuit, în acest caz fiind vorba de: investitori, oameni de afaceri, avizi de informație clară, corectă și concretă și pentru care divertismentul și alte subiecte din presă sunt lăsate mult în urmă. Interesul acestei categorii de public se menține sau este în continuă creștere deoarece acțiunile de investiție ale publicului depind, într-o oarecare măsură, de ceea ce citesc în presă.

Majoritatea companiilor care dețin acțiuni la bursă sunt obligate să depună, la SEC, rapoarte despre activitatea lor financiară, documente și știri care privesc această activitate. Pentru a preveni frauda, începând cu anii ’90 SEC a solicitat tuturor companiilor ca toate documentele să fie scrise într-un limbaj simplu, accesibil, clar, concret, cu verbe la diateza activă. Observăm ca toate aceste norme impuse de SEC caracterizează stilul jurnalistic și deci modul de redactare al specialiștolor în relații publice. PR-istul care lucrează în domeniul economic este familiarizat cu termenii specifici și cu tot ceea ce ține de afaceri.

Redactorul corporatist de afaceri difuzează informațiile simultan tuturor: presei, publicului consumator, oamenilor de afaceri, analiștilor financiari, etc. Orice informație oferită în avans poate atrage după sine un process penal.

Una dintre problemele cu care s-au confruntat, de-a lungul vremii, specialiștii în relații publice, a fost reprezentată de eventualele întâlniri sau convorbiri telefonice dintre directori sau investitori și analiști, contacte în urma cărora ar fi fost dezvăluite informații secrete, drept pentru care, în 23 octombrie 2000, “reglementarea dezvăluirii corecte a informațiilor aduce noi restricții asupra momentului și a modalității prin care o companie poate dezvălui informații materiale”, fapt ce ar atrage după sine: schimbarea costurilor acțiunilor, afectarea hotărârilor ce țin de vânzare și/sau cumpărare. “Reglementarea necesită ca atunci când un emitent face o dezvăluire intenționată a unor informații materiale cu caracter privat unei personae care este menționată în cadrul reglementării, trebuie să facă acest lucru astfel încât să ofere o dezvăluire publică generală, și nu dezvăluire selectivă. În cazul unei dezvăluiri selective neintenționate, emitentul trebuie să dezvăluie public informația imediat după ce află (sau nu este interesat să afle) că informația dezvăluită selectiv a fost atât materială, cât și cu character privat.” Așadar, companiile nu trebuie să ofere informații secrete în particular, să exploateze resursele tehnologice la maxim, astfel încât informațiile să fie transmise în același timp, iar în cazul în care oferă o informație confidențială, din greșeală, să informeze public, în cel mai scurt timp posibil. Informația poate fi distribuită astfel: printr-un comunicat de presă – transmis obișnuit, prin postarea pe site a unei teleconferințe programate și printr-o teleconferință la care pot lua parte și investitorii.

Afirmam, mai devreme, că investiroii sunt protejați de fraudă, printr-o decizie a SEC. Pentru a veni în sprijinul celor care nu cunosc foarte multe în acest domeniu, în anul 1998 a apărut Ghidul de limbaj simplu: Cum să creezi documente de dezvăluire, care sintetizează cerințele SEC:

“Propoziții scurte

Cuvinte precise, concrete și utilizate în mod frecvent

Diateza activă

Tabele și liste cu bullet – uri

Fără jargon legal sau termini de afaceri tehnici

Fără negații multiple precum “Nu utilize nicium ghidul SEC.””

Redactorii trebuie să se ferească de:

“Prezentări complexe cu termini juridici

Clișee vagi

Citate din documente cu caracter juridic

Repetiții.”

Cel mai comun subiect al comunicatelor de presă emise de un PR-ist din acest domeniu se referă la realizările trimestriale sau anuale ale organizației. Deschiderea comunicatelor este dată de o declarație a veniturilor firmei, a profiturilor dinaintea achitării taxelor și o comparație cu anul anterior. Urmează: comentarii despre cifre (realizate de conducere), tabele, diagrame a rezultatelor financiare. Cât privește câștigurile, acestea trebuiesc reflectate, în communicate, așa cum sunt în realitate.

Conferința telefonică trimestrială este o altă modalitate de comunicare a redactorilor corporatiști, anunțată, în mod obligatoriu, din timp și care va avea loc după publicarea datelor referitoare la venituri. O persoană abilitată (contabilul șef, directorul economic) dă declarații în cadrul conferinței, iar ceilalți (jurnaliști, analiștii bursieri, investitorii) adresează întrebări despre poziția financiară a companiei sau eventualii clienți.

Una dintre solicitările importante ale SEC este întocmirea unui raport anual, destinat acționarilor, în care de asemenea se va lua în considerare acuratețea și concizia. Raportul va conține: declarații financiare, starea financiară a firmei, realizările din ultimul an, activitățile în care este implicată firma și se va prezenta asemenea unei reviste de afaceri. Informațiile din raport trec de la general la particular și prezintă, în ultimă fază, declarații financiare. Un raport mai poate include și o scrisoare a președintelui unei companii (vezi anexa), dar și o descriere a acesteia și va fi înmânat, tuturor acționarilor, cu o lună înainte de întâlnirea anuală. La momentul întâlnirii, managerii țin discursuri și fiecare acționar poate să adreseze întrebări comitetului director, să-și expună idei, sugestii. Întreaga întâlnire va fi prezentată presei, prin intermediul unui comunicat în care se pot anunța: alegerea directorilor, problemele financiare, acțiuni viitoare ale companiei, etc.

1.3. 6 avantaje ale unui pr bun

“Chibzuință, extindere, credibilitate, scopuri bine stabilite, identificarea potențialilor consumatori și clădirea unei imagini favorabile sunt primele șase avantaje inerente în relațiile publice.”

Specialiștii în Relații Publice trebuie să fie chibzuiți în toate acțiunile pe care le intreprind. Acest domeniu presupune crearea de metode comunicaționale destinate extinderii audienței. PR-istul este un gir pentru ceea ce publică mass-media. De aceea, persoana care oferă informații trebuie să fie chibzuită, foarte atentă la ceea ce spune, să-și cântărească vorbele, să elaboreze un plan înaintea fiecărei întâlniri, să cugete asupra oricărei întrebări care-i este adresată, să aibă abilitatea de a prevedea din timp eventuale situații neplăcute care pot să apară în timpul unei întâlniri cu mass-media, să analizeze foarte atent situația ce urmează a fi prezentată presei.

Specialiștii în Relații Publice au scopuri bine stabilite. Un bun relaționist trebuie să știe când și cum să comunice cu mass-media pentru a obține pretextul unui eveniment, al unei cauze, al unui rezultat (produs) sau al oricărui punct de vedere. Multe persoane pot protesta față de ceea ce crede relaționistul că este interesant. Atenția pe care specialiștii în relații publice cred că o merită un anume lucru, altora li se poate părea inutilitate. Pe de altă parte, publicitatea pe care o poate obține relaționistul (și prin intermediul mass-media ), în vederea atragerii potențialilor consumatori, este un indicator sigur al interesului public.

Specialiștii în Relații Publice generează credibilitate. Trăim într-o societate în care ne place “să luăm totul de-a gata”, să primim oferta direct de la sursă, cât mai aproape de mediul în care trăim (acasă, la serviciu), să ni se spună de unde să achiziționăm un anumit lucru, cum să oferim sau să primim un serviciu. Domeniul Relațiilor Publice poate oferi orice informație despre un anumit produs ori serviciu, în vederea stabilirii unui punct de plecare spre vânzarea respectivului produs ori serviciu.

Specialiștii în Relații Publice clădesc sau ridică o imagine. Industriașul american John D. Rockefeller, fondatorul grupului energetic Exxon Mobil, și-a angajat un consilier de imagine care să-i corecteze imaginea publică. Deși Rockefeller a făcut multe acte de caritate, a fost prezentat de presă drept un avar. Cu ajutorul tehnicilor de relații publice, ținând legătura îndeaproape cu ziariștii și printr-o serie de articole autobiografice, opinia publică și-a schimbat total viziunea despre Rockefeller. Astfel, după moartea sa, Rockefeller a reușit să obțină o imagine favorabilă.

CAPITOLUL 2. RELAȚIILE PUBLICE INSTRUMENT DE PROMOVARE A COMPANIILOR

2.1. Sistemul relațiilor publice

2.1.1. Delimitări conceptuale privind relațiile publice

Relațiile publice trebuie să fie un mediator sincer între organizație și publicurile sale, ajutând publicul să-și formeze o percepție reală despre companie și ajutând compania să construiască și să mențină o imagine pozitivă. In lumea modernă a afacerilor, consultanții în domeniul relațiilor publice sunt solicitați în mod curent de conducerea firmelor sau organizațiilor pentru a concepe strategia anuală de comunicare internă și externă, pentru a evalua imaginea companiei și ori de câte ori relațiile interne sau externe ale organizațiilor respective pot avea de suferit.

În lume sunt investite anual sume de ordinul miliardelor de dolari în servicii de relații publice, totuși, acest termen este adesea fie utilizat în mod greșit, fie neînțeles. De-a lungul timpului, termenul a fost asociat în mod incorect cu propaganda sau a fost confundat cu activitatea de reclamă.

Noțiunea de relații publice a apărut pentru prima oară în S.U.A., când, din nevoi practice, s-a conturat o nouă optică privind stabilirea și menținerea relațiilor dintre întreprinderile producătoare cu publicul consumator. Noua concepție despre relația producător-consumator și-a dovedit eficiența și s-a consolidat în secolul al XX-lea, materializîndu-se în numeroase oficii de consilieri în relații publice. De exemplu, în 1957, în această țară existau 1.100 de firme de consilieri în relații publice, iar peste 5.000 de întreprinderi aveau servicii serioase de relații publice.

Totodată, serviciile de relații publice au pătruns în Europa prin mijlocire franceză, extinzîndu-se foarte mult în a doua jumătate a secolului nostru. în prezent, în ceea ce privește Europa, nu există firmă de prestigiu fără să aibă propriul serviciu de relații publice.

Definirea termenului de relații publice a fost influențată de poziția pe care s-au situat diferiți teoreticieni. Aceste definiții au venit din sfera psiho- sociologiei, filosofiei, teoriei sau practicii, ceea ce explică existența numai în literatura americană a peste 1.000 de definiții. Cu toată marea varietate a acestora, ele exprimă o nouă concepție despre modul în care o firmă trebuie să-și creeze relațiile cu oamenii, să le mențină și să le dezvolte.

O definiție a relațiilor publice este aceea de funcție a managementului care evaluează atitudinile publicului, identifică politicile și procedurile unui individ sau unei organizații față de interesul public și planifică și execută un program în vederea câștigării înțelegerii și acceptării de către public.

O alta definiție a relațiilor publice le consideră ca fiind practica promovării unei bune reputații pentru o firmă, organism guvernamental, individ sau entitate sau, cu alte cuvinte, acțiunea de a prezenta și explica o imagine favorabilă.

Societatea Americană de Relații Publice consideră ce relațiile publice ajută organizația și publicurile sale să se adapteze reciproc și că relațiile publice reprezintă eforturile unei organizații de a câștiga cooperarea unor grupuri de publicuri.

În Declarația Mexicană din 1978 se dă următoarea definiție: Practica relațiilor publice este arta și știința de a analiza tendințele, de a prezice consecințele lor, de a consilia liderii organizațiilor și de a implementa programe de acțiune care vor servi atât interesul organizației, cât și pe cel al publicurilor.

Relațiile Publice sunt definite ca metoda de promovare care face parte din programul promoțional al unei companii. Este un efort comunicațional combinat cu alte materiale marketing, proiectate pentru a influența în mod favorabil atitudinea și percepțiile altora față de organizație. Când sunt folosite corect, relațiile publice sunt mai eficiente decât publicitatea și mult mai ieftine.

Cuvintele cheie în definirea relațiilor publice sunt următoarele:

Deliberat: activitatea de relații publice este intențională.

Planificat: activitatea de relații publice este organizată, este sistematică, fiind necesară multă cercetare și analiză.

Performanțe: relațiile publice eficiente sunt bazate pe politicile și performanțele unui individ sau ale unei organizații.

Interesul public: scopul activității de relații publice este acela de a servi interesul public și nu numai acela de a obține beneficii pentru organizație. În mod ideal, activitatea de relații publce trebuie să aducă beneficii atât organizației, cât și publicurilor.

Comunicarea în dublu sens: definiția relațiilor publice include răspunsul din partea publicului. Abilitatea de a asculta este o parte esențială a comunicării.

Funcție a managementului: relațiile publice sunt mai eficiente atunci când fac parte din procesul de luare a deciziilor. Relațiile publice implică consilierea și rezolvarea problemelor, nu numai transmiterea de informații după luarea unei decizii. Denny Griswold a definit relațiile publice astfel: “funcție a managementului care evaluează atitudinea publicului, identifică politicile și procedurile unei organizații cu publicul și execută un program de acțiune, pentru a câștiga înțelegerea și acceptarea publicului”.

Din punct de vedere al marketingului, relațiile publice reprezintă deci, o altă tehnică de promovare în masă a produselor.

Ea presupune stabilirea unor relații bune cu diferite organisme publice, prin obținerea unei publicități favorabile din partea acestora, crearea unei imagini de firmă corespunzătoare și preîntâmpinarea sau dezmințirea unor zvonuri sau știri nefavorabile. în trecut, pentru relațiile publice de marketing se folosea termenul de reclamă, în ea fiind incluse practic toate activitățile de promovare a imaginii unei firme sau a produselor sale prin inserarea de știri cu privire la acestea în mijloacele de informare, fără ca firma să plătească pentru acestea. în momentul de față, marketingul modern înseamnă nu numai crearea unui produs bun, a stabili un preț atractiv pentru acesta și a-l face accesibil consumatorilor, ci și stabilirea unor relații de comunicare cu mediul, pe diferite niveluri, aplicarea unui ansamblu de elemente de relații publice care să conducă la formarea unui climat favorabil firmei.

Relațiile publice servesc la promovarea produselor, persoanelor, locurilor, ideilor, activităților, organizațiilor sau chiar a țărilor. Asociațiile comerciale au folosit relațiile publice în scopul de a recapta atenția pentru mărfurile aflate în declin. Chiar și unele țări au apelat la relații publice cu scopul de a atrage mai mulți turiști, mai mult capital străin și de a obține sprijin internațional.

Relațiile publice pot produce un impact puternic asupra gradului de informare a opiniei publice, în condițiile în care costul specific este cu mult mai mic decât cel al publicității. Firma nu plătește pentru spațiul sau timpul care i se acordă în mijloacele de informare ci, de fapt, ea plătește pe cineva care să creeze informații, să le transmită și să organizeze anumite manifestări.

În ciuda atuurilor sale potențiale, relațiile publice sunt considerate deseori drept un copil vitreg al marketingului, din cauza utilizării lor limitate și izolate. Compartimentul de relații publice își are de regulă sediul în cartierul general al firmei. Membrii săi sunt atât de ocupați în relațiile cu diferite persoane și instituții publice, încât este posibil ca programele lor de relații publice, destinate susținerii atingerii obiectivelor de marketing, să fie complet ignorate. Mai mult decât atât, managerii de marketing și specialiștii în relații publice nu vorbesc aceeași limbă. Ultimii consideră că de fapt sarcina lor se limitează la comunicare, în timp ce primii înclină să fie mai interesați de modul în care publicitatea și relațiile publice influențează desfacerile și profiturile firmei.

În prezent, compartimentele de relații publice ale multor firme se ocupă de toate activitățile specifice, orientându-se spre promovarea pe piață a imaginii firmei și îmbunătățirea rezultatului final. Unele companii își creează unități speciale care să sprijine în mod direct acțiunile de promovare a firmei și produsului și de formare a imaginii, iar alte organizații apelează la firme de marketing specializate în relații publice, care să se ocupe de programele lor sau să ajute propriile echipe de relații publice.

2.1.2. Instrumentele relațiilor publice

Există mai multe instrumente specifice de relații publice. Un instrument esențial ar fi reprezentat de știri. Specialiștii în relații publice obțin sau creează știri favorabile în legătură cu firma, cu produsele sau cu personalul său, alteori aceste știri pot apărea de la sine. în alte cazuri, personalul compartimentului de relații publice poate sugera organizarea de activități sau evenimente care să reprezinte o sursă de informații.

Un alt tip de instrument folosit în sistemul de relații publice îl reprezintă discursurile. în cadrul acestora, directorii firmelor sau persoane din conducere trebuie să răspundă întrebărilor puse de mijloacele de informare, să susțină prelegeri în cadrul asociațiilor comerciale sau să participe la întâlniri cu scop comercial. Trebuie precizat faptul că aceste întâlniri pot deopotrivă îmbunătăți sau deteriora imaginea firmei.

Foarte utilizate ca instrumente de relații publice sunt și evenimentele speciale, care pot fi extrem de variate:

conferințe de presă;

vizite de informare;

inaugurări oficiale;

prezentări însoțite de focuri de artificii;

spectacole realizate cu ajutorul unor efecte speciale (raze laser);

lansări de aerostate;

prezentări multi-media;

manifestări cu invitați de marcă etc.

De asemenea specialiștii în relații publice pregătesc materiale scrise, destinate să-i influențeze pe consumatorii vizați. Din această categorie fac parte :

rapoartele anuale;

broșurile;

articolele;

buletinele informative;

revistele.

Materialele audio-vizuale, de genul fillmelor, programelor de prezentare a diapozitivelor, casetelor video și audio sunt tot mai des folosite ca instrumente de comunicare.

Materialele de identificare a firmei contribuie și ele la crearea identității instituției, în așa fel încât ea să fie ușor recunoscută de către public. Emblemele, articolele de papetărie, siglele, documentele firmei, cărțile de vizită ale acesteia, uniformele, chiar mașinile și camioanele sale devin instrumente de marketing foarte eficiente atunci când sunt atrăgătoare și ușor de ținut minte.

Firmele își pot spori reputația de care se bucură din partea publicului prin participarea la activitățile de interes social. Campaniile de strângere de fonduri necesare susținerii unor cauze nobile (de pildă pentru combatera analfabetismului, ajutorarea bătrânilor sau a copiilor handicapați) contribuie la creșterea recunoașterii publice a firmei.

Nu în ultimul rând, un mijloc foarte frecvent prin care firmele obțin o expunere în fața publicului, îl constituie sponsorizarea, multe organizații investind foarte mult în sponsorizarea unor evenimente sportive, artistice din întreaga lume, acestea constituind un instrument extrem de eficace de marketing.

2.1.3. Tehnici și metode de relații publice

Activitățile derulate în cadrul strategiei adoptate constituie tehnicile și metodele de relații publice adaptate specificului acestui domeniu. Ele pot fi grupate în funcție de caracterul lor:

generale;

audio-vizuale.

Din prima categorie face parte tehnica negocierii.

Tot aici, întâlnim tehnica interviului, prin care agentul de publicitate și managerul instituției vor căuta să identifice împreună problemele pe care le are instituția, precum și ce dorește managerul acesteia de la agentul de relații publice.

Legătura permanentă cu mijloacele de informare în masă reprezintă o tehnică de comunicare inclusă în tehnicile generale, ea cuprinzând tot ceea ce ține de comunicarea prin mass-media: ziare, reviste, comunicate de presă, buletinul de presă, dosarul de presă.

Din cea de-a doua categorie face parte conferința de presă, a cărei pregătire și realizare cade în sarcina purtătorului de cuvânt.

2.2. Importanța relațiilor publice și a comunicării

Pentru ca conștiința umană să realizeze faptul că comunucarea este un element primordial al conviețuirii sociale și un element major pentru firme și instituții a fost nevoie să treacă un timp foarte îndelungat, timp care s-a resimțit în crizele economice apărute de-a lungul anilor.

Prima dată când companiile s-au străduit să aplice politicilor de comunicare aceleași criterii de planificare, aceleași rigori și metode ca și în cazul strategiilor de investiții, de producție, comerciale și de gestiune s-a constat o aplanare a crizelor de comunicare, de comercializare a produselor, o relansare a pieței și o îmbunătățire a imaginii lor.

Explozia funcției comunicării a fost pe măsura întârzierii pe care ea o acumulase. Ea a generat și excese, dar mai ales a dat naștere unor noi instrumente care par atât de naturale astăzi.

Ca orice sistem deschis, firma sau instituția nu se definește numai prin producția sa ci și prin personalitatea sa socială, prin locul său în societate. Prin urmare, ea trebuie să răspundă așteptărilor publicului, care în trecut au fost subestimate. Ca atare, firma trebuie să se afirme, să dialogheze sau, altfel spus, să comunice. Cu cât politica sa de comunicare va fi mai eficientă, cu atât imaginea sa va fi mai puternică.

Comunicarea în interiorul unei firme nu trebuie văzută ca o noțiune abstractă. Ea se înregistrează în cadrul unei strategii globale. Misiunea sa este de a poziționa întreprinderea, de a-i creea o personalitate, o identitate distinctă de cea a altor firme concurente. A comunica nu reprezintă altceva decât a construi un capital reprezentat de încredere, fondat pe valoarea, competența întreprinderii și un capital reprezentat de simpatie, care-i permit companiei să fie aleasă, apreciată și apărată. Acest demers este totodată activ și reactiv. Activ, pentru că o imagine puternică îi permite firmei să lupte împotriva concurenței, să-și amelioreze rezultatele economice și performențele financiare. Reactiv, pentru că acest demers îi permite nu numai să evite falsele probleme, zvonurile, ci să facă față acestora în situații de criză.

Cu toate că arta comunicării privește întreg personalul unei companii, aceasta trebuie să fie responsabilitatea funcțională a unui departament specializat, acela de Relații Publice, sau să fie încorporată în cel de Marketing. Meseria de responsabil în probleme de comunicare cere în primul rând imaginație (pentru conceperea unor strategii globale de comunicare), rigoare (pentru a putea urma această strategie), competențe tehnice (pentru a putea supraveghea anumite operațiuni).

PR-ul trebuie să fie o persoană de dialog, care să vorbească și să asculte mult, să posede un spirit de sinteză, să știe să preconizeze o acțiune, să stabilească un pla de comunicare.

A comunica cu exteriorul firmei este un lucru bun. A face cunoscut un mesaj în interiorul firmei sau grupului este altceva, însă la fel de important.

Comunicarea internă înglobează ansamblul actelor de comunicare care se produc în interiorul unei firme.

Modalitățile variază de la o firmă la alta, fiecare având obiceiurile sale (de la politica ușilor deschise la birouri închise; de la dialogurile informale la reuniunile periodice etc.) și instrumentele sale (ziarul, radoiul, rețeaua telefonică de informații, cutia cu idei etc.).

Comunicarea internă îndeplinește multiple funcții:

de a expune (rezultate, un bilanț de activitate),

de a transmite (informații, o știre, o meserie),

de a explica (o nouă orientare, un proiect al companiei).

Comunicarea se înscrie, de asemenea, într-o perspectivă socială, răspunzând așteptărilor legitime de informare ale salariaților. Nu poți să le ceri oamenilor să participe la un proiect colectiv sau o lucrare în necunoștință de cauză. O bună comunicare are un efect pozitiv asupra climatului intern, asupra opiniei pe care salariații o au despre firmă și deci asupra imaginii globale a întreprinderii. Aceasta depinde de imaginea pe care o difuzează oamenii care trăiesc în interiorul firmei: un personal motivat în interior face ca o întreprindere să fie apreciată în exterior. Când totul merge bine, comunicarea însoțește performanțele companiei. Când apar probleme, ea devine un sistem de apărare. Criza demonstrează vulnerabilitatea întreprinderii. în această perioadă, atunci când cererea de informții este presantă, strategia de evitare nu numai că nu este cea potrivită, dar ea poate să agraveze anumite situații. Liniștea pare suspectă, secretele sunt mai devreme sau mai târziu dezvăluite. Compania nu mai este în deplinătate sigură asupra informațiilor și-și deschide involuntar porțile la toate zvonurile. Presa se transformă într-un reputat adversar, iar în rândul publicului se formează o opinie negativă.

A putea accepta societatea din privința comunicării așa cum este ea ne obligă să luăm în considerare excesele și pericolele sale și să privim cu ochiul critic disfuncționalitățile mecanismelor sale. Toate acestea fac o întreprindere să riște atunci când comunică. Trebuie să luăm în calcul și alte consecințe ale societății de comunicare: deformările la scară mare, banalizarea ideologiilor, crearea de inegalități suplimentare și de noi raporturi de forțe.

Mass-media are un rol fundamental în crearea imaginii publice asupra companiei deoarece jurnaliștii preiau și relatează în mii de exemplare, pentru mii de ascultători și privitori știrile, conferindu-le astfel o putere imensă în această lume construită pe informații.

Mass-media acționează nu numai ca o cameră de rezonanță, ci câteodată și ca filtru deformant. Jurnaliștii nu reproduc niciodată o informație identic cum le-a fost transmisă. Iar acest lucru se poate întoarce în favoarea sau defavoarea companiei.

În momentul în care ajunge la destinatari, mesajul difuzat de companie prin massmedia reprezintă rezultatul final al unui întreg proces de selecție. Știrea pe care o companie dorește să o transmită publicului său nu va fi niciodată difuzată întocmai cum a fost formulată inițial, ca urmare a acțiunii unor factori dependenți sau independenți de ziariști.

Prima categorie se referă la opiniile și trăsăturile comportamentale ale ziariștilor la nivel individual:

influența preferințelor personale, a sistemului lor de valori și norme;

imaginea despre sine-însuși sau imaginea despre profesiunea de ziarist;

rolul pe care-l au educația și sexul ziaristului, ca și modul sau de a-și înțelege cititorii/ascultătorii.

Dar, dincolo de condiționarea individuală, există factori externi care pot influența comportamentul ziaristului / reporterului, factorii independenți (aspectele instituționale care structurează procesul de selecție):

caracterul instituției în care jurnalistul funcționează și natura dependenței instituționale;

contextul social și politic în care se situează instituția de presă;

poziția ei economică;

modalitatea sau tehnica de primire și difuzare a știrilor;

cadrul juridic în care operează mass-media.

Jurnaliștii își desfășoară activitatea în cadrul unor instituții ce funcționează în baza unor reguli (scrise sau nescrise), care limitează libertatea de acțiune a acestora. însă, în ciuda acestor reguli, ei au puterea de a crea din fapte știri. Studiile efectuate cu privire la criteriile de selecție a știrilor în activitatea redacțională de la CBS Evening News, NBS Nightly News sau de la săptămânalele Time și Newsweek semnalează două procese tipic redacționale.

Prima condiție se referă la sursele de informație de care dispune ziaristul, la disponibilitatea acestor surse. Cele mai accesibile surse aflate la dispoziția ziariștilor sunt cele oficiale. în cazul în care compania este solicitată pentru un interviu, participarea la o emisiune cu caracter economic sau pentru o luare de poziție este preferabil ca aceasta să fie deschisș și să răspundă prompt solicitărilor jurnaliștilor. Este indicat să se evite o poziție <fără comentarii>, deoarece aceasta indică, de cele mai multe ori, ascunderea anumitor aspecte și evenimente. Reporterii vor solicita cu siguranță informații din alte surse, asupra cărora compania nu va mai putea avea nici un fel de control.

A doua condiție privește gradul de suprapunere, de potrivire dintre ceea ce oferă instituția de presă și ceea ce publicul vrea sau ar trebui să afle. Atunci când o companie transmite un mesaj important prin mass-media, apare problema stabilirii impactului și efectelor acestuia asupra publicului țintă. Altfel spus, orice firmă va încerca să stabilească cum a fost receptat mesajul difuzat de un anumit public și în ce masură efectul este de ordin cognitiv (schimbare de atitudine, formarea unei părți pozitive) sau de ordin comportamental (determină o acțiune – de exemplu cumpărarea produselor firmei, atragerea unui nou segment de clientelă, etc.).condiționate de disponibilitatea și relevanța știrilor.

Companiile pot beneficia de pe urma comunicării eficace cu mass-media, în sensul proiectării unei imagini pozitive și a evitării crizelor în interacțiunea cu cei care au interese corelate cu cele ale lor. Tăcerea sau evitarea acestei comunicări poate conduce la pierderea credibilității firmei în fața clienților, furnizorilor, acționarilor, salariaților și a întregii comunități.

O atitudine deschisă față de mass-media și întreținerea unor contacte permanente cu reprezentanții acesteia îi vor permite companiei să-și atragă presa de partea sa. Având presa drept aliat, companiei îi va fi mult mai ușor să-și promoveze în rândurile publicului o imagine pozitivă și o atitudine favorabilă vizavi de produsele sale.

Responsabilul cu probleme de comunicare în sarcina căruia cade stabilirea și susținerea contactelor cu mass-media trebuie să fie o persoană extrem de subtilă, onestă, care să transmită mesaje adevărate și pline de conținut, întrucât mass-media este o putere care construiește și distruge o imagine favorabilă la fel de repede.

2.3. Campania de relații publice

Campania de relații publice poate fi definită ca și un efort susținut al unei organizații pentru a construi relații sociale demne de încredere, cu scopul de a atinge anumite obiective – efort bazat pe aplicarea unor strategii de comunicare și evaluarea rezultatelor obținute.

Același autor identifică pașii care trebuie făcuți pentru a planifica o campanie de relații publice și anume:

definirea problemelor;

analiza situației

stabilirea obiectivelor

identificarea diferitelor categorii de plublic țintă

stabilirea bugetului și repartizarea sa între diferite tipuri de activități

stabilirea strategiilor și a tacticilor

eșalonarea activității în timp

stabilirea procedurilor de evaluare

În continuare voi prezenta succint acești pași de implementare a unei campanii de relații publice.

2.3.1. Definirea problemelor

Analiza termenului „problemă” trebuie înțeleasă încă de la început ca fiind o soluție de a identifica oportunități de care organizația poate să profite pentru atingerea obiectivelor ei generale și nu doar ca o greșeala în sensul negativ al cuvântului.

Orice campanie începe ca urmare a unei situații sau a unor motive întemeiate.

Analiza problemelor cu care se confruntă o companie este extrem de variată, aceste obstacole fiind de obicei numeroase, dintre cele mai importante ar putea fi enumerate următoarele:

eliminarea imaginii negative pe care o are o organizație, un produs sau un serviciu. Apariția unei astfel de probleme este semnalizată de reacții cum ar fi: nemulțumirile clienților față de produsele firmei, declarații ale personalului propriu cu privire la modul în care managerii le respecta drepturile, critici ale specialiștilor referitoare la produsele sau serviciile organizației.

coordonarea unui proiect specific prin care se urmărește trasnmiterea de semnale cu privire la imaginea organizației prin acțiuni specifice. Astfel de proiecte se referă la: lansarea unor noi produse/servicii, inaugurarea unui obiectiv, etc.

punerea în aplicare a unui program de lungă durată pentru a consolida imaginea favorabilă pe care o are organizația.

2.3.2. Analiza situației

Definirea problemelor prin simpla lor enunțare nu este nici pe departe suficientă, de aceea o a doua etapă în implementarea unei campanii de relații publice o analiza cauzelor care au dus la apariția problemei, cât și a factorilor care o pot elimina sau atenua.

Aceata etapă se concretizează prin întocmirea unui dosar care poate cuprinde 2 secțiuni:

a. Analiza factorilor interni, care se referă, în principiu, la următoarele aspecte:

declarația de principii a organizației, regulamente, structură, istoricul organizației;

lista personalului important din organizație;

descrieri ale produselor, serviciilor și activităților organizației;

statistici referitoare la bugete, vânzări, investiții, finanțări;

descrierea modului în care organizația a gestionat situații similare, etc.

b. Analiza factorilor externi – se referă la categoriile de public implicate în problema apărută, dosarul cuprinzând de obicei aspecte care fac referire la:

extrasele din diverse publicații care se referă la organizație și la problema în cauză;

analize de conținut a mesajelor apărute în media;

rezultate ale sondajelor de opinie referitoare la organizație și la problema în cauză;

calendare ale evenimentelor speciale legate de organizație și de problema respectivă;

liste cu instituțiile și oficialitățile care prin deciziile lor pot afecta organizația;

extrase din studii științifice, cărți, înregistrări sau alte surse care au legătură cu tipul de situație analizat, etc.

Pentru o definire mai exactă sau o analiză mai oportună cu privire la cele 2 categorii de factori se poate realiza o analiză de tip SWOT.

2.3.3. Stabilirea obiectivelor

Prin parcurgerea etapelor precedente putem formula obiectivele campaniei de relații publice.

În general principalele obiective ale campaniilor de relații publice sunt:

determinarea încrederii consumatorilor în organizație;

facilitarea introducerii pe piață a noilor produse, servicii sau activități;

poziționarea organizațiilor ca lideri sau experți într-un anumit domeniu;

comunicarea noilor avantaje ale unor produse vechi;

relansarea și repoziționarea produselor;

crearea sau menținerea interesului pentru o categorie de prosuse/servicii;

completarea publicității și pregătirea consumatorilor pentru o mai bună acceptare a mesajelor trasnmise prin publicitate sau diminuarea rezistenței acestora față de publicitate;

influențarea liderilor de opinie;

prezentarea acelor produse pentru care nu se poate face publicitate;

popularizarea unor evenimente;

testarea unor concepte de marketing;

comunicarea deciziilor adoptate de către manageri categoriilor de public interesate (fuziuni, achiziții, intrarea pe noi piete, etc.)

2.3.4. Indentificarea categoriilor de publicuri țintă

Implementarea campaniei de relații publice continuă după stabilirea obiectivelor prin identificarea publicului vizat prin acțiunile care se vor întreprinde.

În literatura de specialitate au fost identificate anumite ținte ale relațiilor publice care se pot clasifica în:

publicul intern: se referă la personal, angajații potențiali, acționari;

clienții: pot fi clasificați în mai multe categorii, fiecare dintre ele fiind vizate de acțiuni specifice: clienți fideli, clienți ocazionali, clienți potențiali, clienți pierduți

alte elemente ale mediului, în care sunt incluse: instituții ale puterii publice și administrației, diverse grupuri socio-economice, mediile financiare, băncile, societăți de investiții, sindicate și asociații profesionale, furnizori, parteneri potențiali și organizații, formatori de opinie.

2.3.5. Stabilirea bugetului campaniei de relații publice

Acest aspect, care este deasemenea și o etapă a implementării campaniei de relații publice, reprezintă un element primordial de care trebuie să țină cont managerii încă din etapa de stabilire a obiectivelor. Calculul efectiv al bugetului se face după ce au fost stabilite strategiile, tacticile și eșalonarea în timp a acțiunilor – până în acel moment, folosindu-se un buget preliminar menit să ofere o fotografie aproximativă a cheltuielilor presupuse de derularea campaniilor.

În cadrul bugetului sunt defalcate cheltuielile fiecărei acțiuni intreprinse în parte și pe elemente de calculație, astfel:

tipărituri,

închirieri de spațiu,

echipamente și materiale,

deplasări, protocol, bannere,

panouri,

spații cumpărate în mas media,

poștă și telefoane,

cheltuieli de personal, etc.

La aceste tipuri de cheltuieli se adăugă deasemenea un procent suplimetar de cheltuieli neprevăzute.

2.3.6. Stabilirea strategiei și a tacticilor de relații publice

Întocmirea strategiilor de relații publice reprezintă un ansamblu de activități prin care se determină scopurile și obiectivele campaniei, se definește cursul acțiunilor și se stabilește modul de alocare a resurselor în vederea îndeplinirii obiectivelor fixate.

Crearea strategiei implică totodată formarea unui plan de acțiune care cuprinde:

alegerea strategiei care corespunde cel mai bine obiectivului stabilit dintr-o listă fixată;

cercetarea și testarea strategiei prin confruntarea cu standardele organizației sau prin testarea ei pe un eșantion reprezentativ pentru publicul vizat;

stabilirea planului de comunicare prin care se precizează elementele care vor sprijinii strategia înainte, în timpul sau după fiecare activitate fixată;

precizarea calendarului pentru toate acțiunile;

fixarea bugetului pentru fiecare activitate;

prezentarea planului în fața conducerii organizației.

Tacticile de relații publice fac referire la nivelul operațional al implementării campaniei de relații publice, la evenimente, mass-media sau metode folosite pentru a implementa strategia.

Pentru a putea stabili tacticile trebuie să analizăm acțiunile prevăzute în cadrul strategiilor. Pentru fiecare tactică sunt necesare următoarele informații:

descrierea pe scurt a acțiunii care se va realiza;

termenul limită de realizare a acțiunii (deadline-ul);

bugetul estimat;

cerințele speciale cum ar fi: echipamente, închirierea unor spații, invitarea unor personalități etc;

numele persoanei care răspunde de respectiva acțiune.

2.3.7. Evaluarea campaniei de realții publice

Poate cea mai importantă etapă în realizarea și implementarea unei campanii de relații publice o reprezintă etapa de evaluare, ea reprezintă analiza sistematică a desfășurării campaniei și a rezultatelor sale. Totodată prin evaluarea campaniei de relații publice se obține răspunsuri la întrebări cum ar fi: A fost campania de relații publice bine planificată? A înțeles publicul țintă mesajele transmise? Mesajele au ajuns la categoriile de public țintă vizate? Au fost îndeplinite obiectivele fixate ale campaniei? Campania s-a integrat în bugetul stabilit? Ce corecții pot fi aduse pentru a îmbunătăți în viitor astfel de campanii?

Evaluarea campaniei se poate face pe mai multe planuri:

evaluarea planului campaniei, ceea ce presupune verificarea suficenței și calității informațiilor care au stat la baza planului campaniei. Acest plan al controlului se poate descompune în următorii pași:

evaluarea adecvării informațiilor folosite în elaborarea planului: dacă au lipsit informații esențiale, dacă informațiile disponibile au fost complete, dacă informațiile au fost corect utilizate.

evaluarea adecvării programului, a strategiilor și a tacticilor propuse: Mesajele au fost transmise corect și la timp de către presă? Au existat reacții de adversitate?

evaluarea calității mesajului și a celorlalte componente ale programului.

evaluarea punerii în aplicare a planului prin care se stabilește gradul în care tacticile utilizate în timpul campaniei și-au atins scopul. Acestă etapă presupune parcurgerea următorilor pași:

evidența numărului de mesaje transmise: se înregistrează, astfel, numărul de scrisori, comunicate, publicații și alte forme de comunicare cu țintele vizate; se numără, de asemenea, numărul de intervenții publice, de prezentări, expoziții sau lansări de activităti;

monitorizarea mesajelor preluate de mass-media;

identificarea categoriilor de public țintă care au fost expuse la mesajele transmise în cadrul campaniei publicitare;

stabilirea numărului celor care au recepționat mesajele.

evaluarea impactului campaniei de relații publice este o etapă în care se măsoară gradul în care au fost realizate obiectivele campaniei, dar și reacțiile publicului vizat. Pașii parcurși în cadrul acestei evaluări, sunt, în principal, următorii:

stabilirea modului în care au fost percepute mesajele transmise și acțiunile organizate;

stabilirea numărului de persoane care și-au schimbat atitudinile după derularea campaniei;

stabilirea numărului de persoane care adoptă comportamentul sugerat de campania de relații publice;

stabilirea contribuției campaniei la producerea unor schimbări pozitive, de natură culturală și socială.

CAPITOLUL 3. REALIZAREA UNEI CAPMANII DE PROMOVARE LA S.C. INTERNATIONAL HOUSE S.R.L.

Definirea problemelor

Prin intermediul acestei campanii doresc să realizez punerea în aplicare a unui program pentru a consolida imaginea favorabilă pe care o are firma S.C. INTERNATIONAL HOUSE S.R.L.

Aceasta firmă are ca obiect de activitate predarea limbilor străine. Pentru realizarea acestui obiect de activitate firma a creat patru tipuri de programe și anume:

Engleza pentru companii

Engleza pentru adulți

Engleza pentru preadolescenți

Engleza pentru copii

Analiza situației

Firma S.C. INTERNATIONAL HOUSE S.R.L. are o imagine bună în rândul utilizatorilor și de aceea consolidarea acestui aspect este un aspect foarte important.

Programul „Engleza pentru companii” este realizat pentru a ajuta companiile din România să își crească vânzările încheiate prin intermediul limbii engleze și pentru a-și eficientiza procese desfășurate în engleză cum ar fi susținerea unei întâlniri, realizarea unei negocieri, comunicarea unui mesaj față în față sau telefonic, scrierea unui e-mail, raport, memo. De-a lungul timpului acest program pe sectorul de piață cui i se adresează a devenit cel mai bun program de limba engleză din companiile multinaționale din România.

Cel de-al doilea program „Engleza pentru adulți” este creat pentru a dezvolta un vocabular economic general concentrat pe întalniri de afaceri, prezentări, negocieri, corespondență, studii de caz etc., ajutând astfel vorbitorii să își nuanțeze și să își îmbunătațească semnificativ vorbirea și înțelegerea limbii engleze. Programul este creat astfel încât un nivel de pregătire să poată fi parcurs pe durata a trei module, fiecare dintre acestea având între 36 și 46 ore de studiu.

„Engleza pentru preadolescenți” s+a dezvoltat din dorința de a ajuta preadolescenții la efectuarea temelor pentru școală la limba engleză, conversație, obținerea rezultatelor excelente la școală, pregatirea pentru testele la limba engleză, pregatirea pentru examenele Cambridge (KET, PET), în functie de nivel și nu în ultimul rând vorbirea limbii engleze.

Ultimul program cel adresat copiilor folosește cele mai noi și inovatoare tehnici de predare din lume folosite în relația cu copii. Programul s-a dezvoltat pe baza English Kids Academy care este o marcă înregistrată a INTERNATIONAL HOUSE, specializată pe cursuri de limbă Engleză pentru copii.

Stabilirea obiectivelor

Principalele obiective pe care mi le-am propus prin realizarea acestei campanii sunt următoarele:

comunicarea noilor avantaje ale programelor oferite vechi;

menținerea interesului pentru programul Engleza pentru copii;

completarea publicității;

influențarea populației pentru a participa la cursurile organizate de S.C. INTERNATIONAL HOUSE S.R.L.

popularizarea programelor oferite publicului.

Indentificarea categoriilor de publicuri țintă

Pentru realizarea acestei etape este necesar să specificăm că firma S.C. INTERNATIONAL HOUSE S.R.L. se adresează mai multor categorii de public clasificate după programele oferite de firmă.

Publicul țintă pentru programul „Engleză pentru companii” este reprezentat în principal de firmele care au relații cu alte firme internaționale. De asemenea acest program se adresează multinaționanelor care sunt nevoite să își pregătească personalul în concordanță cu atribuțiile din fișa postului pentru a putea realiza comunicarea între toate filialele, sucursalele companiei de oriunde s-ar afla ea pe glob.

Acest program se adresează și oamenilor de afaceri care sunt pe punctul de a-si înființa o companie care vizează a avea relații cu firme internaționale, aceștia vin la programul de pregătire pentru companii deoarece doresc să observe cum se desfășoară lucrurile în vederea aducerii angajaților la aceste cursuri / programe de pregătire.

A doua categorie de public ținta este identificat în programul „Engleza pentru adulți”,, acesta cuprinde persoanele care doresc un loc de muncă într-o companie care desfășoară activități multinaționale, fixează oamenii de afaceri care vor să se pregătească continuu sau să se perfecționeze, persoanelor responsabile de relațiile publice din cadrul companiilor. Totodată publicul țintă este format din oameni care pur și simplu doresc să învețe engleza la un nivel avansat.

Programul pentru preadolescenți se adresează elevilor claselor V-VIII pentru o pregătire temeinică a limbii engleze.

Programul Engleza pentu copii vizează copii de gradiniță dar și cei cu vârsta până în 14 ani. El urmărește pregătirea copiilor de mici și formarea vocabularului esențial în limba engleză.

Stabilirea bugetului campaniei de relații publice

Cheltuielile campaniei sunt detaliate în tabelul de mai jos:

Stabilirea strategiei și a tacticilor

Strategia de lucru este „Creșterea imaginii firmei .C. INTERNATIONAL HOUSE S.R.L. în rândul publicului”.

Aceată strategie se va realiza prin campanii de informare asupra rolui companiei în dezvoltarea abilităților de comunicare în limba engleză, prezentarea firmei în principalele școli și grădinițe de pe raza Municipiului București și a Județului Ilfov.

Totodata strategia vizeaza crearea de spoturi publicitare pentru a fi difuzate în canalele locale de publicitate.

Prezentarea tacticilor și a programului detaliat pentru fiecare activitate precum și bugetul estimat este următorul:

Evaluarea campaniei

Campania de promovare consider ca își va atinge obiectivele propuse deoarece pentru fiecare dintre ele este realizată cel puțin câte o activitate, după cum urmează:

comunicarea noilor avantaje ale programelor oferite vechi – Participare Ședinta cu Parintii si prezentare oferta educationala la Liceul Ioan Petruș Otopeni; prezentările la companii;

menținerea interesului pentru programul Engleza pentru copii – acțiunile desfășurate la gradinițe;

completarea publicității – Clip video Metrorex

influențarea populației pentru a participa la cursurile organizate de S.C. INTERNATIONAL HOUSE S.R.L. – Participare Ședinta cu Parintii si prezentare oferta educationala la Liceul Ioan Petruș Otopeni; prezentările la companii; Clip video Metrorex; Distribuire fluturași de prezentare pe str. Lipscani; Distribuire de materiale promoționale pixuri și broșuri la Liceul Ion Luca Caragiale București

popularizarea programelor oferite publicului – toate activitățile.

CONCLUZII

Din analiza efectuată putem desprinde câteva concluzii și anume:

între publicitate și relații publice există o relație de interdependență. Publicitatea este adeseori folosită ca și instrument de comunicare în cadrul companiilor de relații publice, iar activitatea de relații publice susține adeseori campaniile de publicitate;

în media, activitățile de comunicare sunt un scop în sine, în relații publice comunicarea este doar un mijloc în atingerea scopului;

Firma S.C. INTERNATIONAL HOUSE S.R.L. este bine organizată din punct de vedere al promovării, dar realizarea unei campanii duce la realizatea unei imagini favorabile de durată;

Firma S.C. INTERNATIONAL HOUSE S.R.L. nu are organizat până în acest moment un compartiment de relații publice;

Realizarea unei campanii de promovare a unei firme este o muncă care necesită timp, imaginație și resursele necesare pentru realizarea ei.

BIBLIOGRAFIE

Aronson, M.,, Spetner, D., Ames C., Ghidul redactării în relații publice – era digitală, Ed. Amsta Publishing, București, 2008

Augee, Ault & Wilcox. PR Strategies and Tactics, U.K., 1991

Beth J. H., Communication, strategic action in context, LEA, Mahwah, New Jersey, 1987

Budwig, N., Uygiris, I., James V. Wertsch, Communications: An Arena of Development, Ablex Publishing Corporation, Stamford, Connecticut, 2000

Claude E., Urbana W. Weaver, apud Robert L., Heath, Jennings, Bryant, Human Communication Theory and Research, LEA, Mahwah, New Jersey, 2000

Culda, L., Organizațiile, ediția I. Ed. Licorna, București, 1998

Culda, L., Procesualitatea socială, Ed. Licorna, București, 1994

Culda, L.,. Critica psihologiilor, posibilii oamenilor în procesualitatea socială, Ed. Licorna,București, 1995

Dagenais B., Profesia de Relaționist, Iași, Editura Polirom, 2002

Dagenais, B., Campania de relatii publice, Polirom, Iasi, 2003

David M. D., Larissa A., Grunig, James E., Grunig, Manager’s Guide to Excellence in Public Relations and Communication Management, LEA, Mahwah, New Jersey, 1995

Dobre, C., Comportamentul consumatorului și strategia de comunicare a firmei, Solness, Timișoara, 2002

Glen M. Broom, David Dozier, apud John A. Ledingham, Stephen D. Bruning, Public Relations as Relationship Management, LEA, Mahwah, New Jersey, 2000

Harrison, S., Public relations: an introduction, Cengage Learning EMEA, Florence, 2000

James E. G., Excellence in public relations and communication management, LEA, Mahwah, New Jersey, 1992

Kellner, D., Cultura media, Institutul European, Iasi, 2001

Laurie J. M, Singer, J., Opportunity knocks: using PR, CRC Press, Boca Raton, 1989

Milo., K., Yoder.,S., Niculescu-Maier, Ș., Introducere în Relații Publice, Editura NIM, București 1998

Newsom Doug, Bob Carrell, Redactarea materialelor de relatii publice, Ed. Polirom, Iași, 2004

Pop D., Introducere în teoria relațiilor publice, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003

Popovici, D., Introducere în pedagogia generală, Ed. Licorna, 1999

Rex F. Harlow, apud Alison Theaker, The Public Relations Handbook, Routledge, Devon, 2004

Rogojinaru, A., Relațiile publice. Fundamente interdisciplinare, București ,Editura Tritonic, 2005

Rus F. C., Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, Iași, Editura Institutul European, 2002

Turcu, D., Comunicare și relații publice, Eurostampa, Timișoara, 2009

Tymson Candy & Sherman Bill. The New Australian and New Zealand PR Manual, New Zealand, 1996

Wilcox, D.L., Cameron, G.T., Ault, P.H. & Agee, W.K., Relații publice: strategii și tactici, Curtea Veche Publishing, București, 2009

Zémor, P., Comunicarea publica, Institutul European, Iasi, 2003

www.ih.ro