Metode de Optimizare a Comunicarii la Nivelul Subunitatilor Militare

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………..

Capitolul 1 : Comunicarea. Aspecte teoretice…………………………………………………………………………

Comunicarea. Definiții……………………………………………………….

Comunicarea interpersonală………………………………………………..

Aspecte psihologice ale comunicării…………………………………….

Capitolul 2 : Optimizarea comunicării in organizația militară…………………………………………………………………………..

Criterii de eficiență a comunicării…………………………………………

Liderul și stilul de comunicare în organizația militară………………………………………………………………………………

Comunicarea în grupuri și organizații……………………………………

Capitolul 3 : Sondaj de opinie………………………………………….

Concluzii și propuneri……………………………………………………..

Bibliografie………………………………………………………………………

Anexe………………………………………………………………………………

METODE DE OPTIMIZARE A COMUNICĂRII LA NIVELUL SUBUNITĂȚILOR MILITARE

INTRODUCERE

În organizația militară, comunicarea are un rol foarte important pentru stabilirea relațiilor sociale, dar mai ales pentru îndeplinirea cu succes a obiectivelor stabilite și propuse. Termenul de comunicare reprezintă un element indispensabil pentru o optimă funcționare a unei colectivități umane. Putem spune că prin comunicare este realizată o coordonare unitară a comportamentului organizațional.

La nivelul subunităților militare, a motiva, a asculta, a convinge, a da un ordin, a uni și a informa înseamnă a comunica, iar acestea pot influența modul de desfășurare a activităților ce pot avea loc la un moment dat și al modului de organizare.

Armata reprezintă un sistem care este destinat să acționeze în orice condiție, oricând ar fi solicitată și bineînțeles, în situațiile deosebite. Membrii acestui tip de organizație, sunt supuși uneori la condiții extreme, sistemul fiind solicitat la asigurarea unei comunicări corespunzătoare necesităților prioritare într-o măsură din ce în ce mai mare. Gestionarea comunicării in aceste cazuri dar nu numai, este asigurată de către o funcție a comunicării, aceea fiind influențarea pozitivă a relațiilor interpersonale.

Atenția trebuie totodată reținută asupra existenței dependenței oamenilor față de procesele socializante și a relațiilor informaționale dintre aceștia. Posibilitatea ca mai multe tipuri de socializări, genuri de relații sociale să rezulte in concretizarea asumărilor și atriburilor de roluri sociale în moduri nu doar incompatibile ci și diferite, se pot afla la originea dificultăților de comunicare, inclusiv a conflictelor, situații neprevăzute dar și a unor comportamente agresive.

Scopul principal și general al comunicării in organizația militară este de a schimba. Prin comunicarea interpersonală, membrii organizației pot să-și influențeze reciproc acțiunile, să se facă ințeleși dar mai ales să asigure calitatea, rezistența și durabilitatea relațiilor sociale și îndeplinirea scopurilor propuse într-un mod cât mai eficient. Unitatea punctelor de vedere și a acțiunilor coerente ale membrilor poate fi determinată de influența comunicării asupra stării de spirit, transformării percepțiilor, conduitei sentimentelor, atitudinilor și opiniilor oamenilor și grupurilor.

De asemenea, forța conducerii poate fi influențată de către comunicare. Structura ierarhică a organizației militare deține un principal factor de influență, acesta fiind liderul militar.

O performanță comunicativă deosebită este absolut necesară pentru asigurarea relațiilor de comunicare optime, inclusiv limitarea sau înlăturarea unor presiuni antropice care ar putea avea efecte dezorganizante dar o dată cu acestea, se multiplică de asemenea întrebările ce se impun, inclusiv posibilele variante de răspunsuri.

Aceste tipuri de întrebări pot fi:

Cum poate influența motivația procesul de comunicare?

Cum poate fi modificată sau afectată funcționarea structurii militare cu ajutorul comunicării interpersonale?

Cum putem menține sau optimiza procesul de comunicare în subunitățile militare la un standard ridicat și bine organizat?

La aceste tipuri de întrebări, prin partea teoretică dar și cea practică, mi-am propus să exemplific prin răspunsuri cât mai concret, în așa fel încât să ajung la o bună înțelegere a acestui fenomen de optimizare a comunicării la nivelul subunităților militare. Am structurat această lucrare pe trei capitole.

Capitolul I prezintă un aspect teoretic al fenomenului de comunicare în general, cu scopul de a exemplifica standardizarea proceselor ce pot avea loc într-o organizație sau pur și simplu la nivelul relațiilor interpersonale. Cu ajutorul acestor definiții putem înțelege mai bine acest fenomen și da valoare unor factori de influență pe care uneori îi putem omite.

Capitolul II abordează strict modurile, stilurile și criteriile de eficientizare a procesului de comunicare la nivelul subunităților militare din perspectiva relațiilor interpersonale, grupurilor dar nu în ultimul rând și al liderului militar.

Acesta cuprinde o varietate de moduri de optimizare ce pot avea un rol impotant in desfășurarea relației de comunicare.

Capitolul III reprezintă un sondaj de opinie în care

CAPITOLUL 1. COMUNICAREA. ASPECTE TEORETICE

Din punct de vedere cronologic, în procesul socializării sale, omul deține un prim instrument spiritual, acela fiind comunicarea interumană. Gândurile nu pot fi comunicate direct, fiind necesar prima dată de a fi transpuse in simboluri verbale sau neverbale, ceea ce transformă procesul de comunicare într-unul foarte complex, cu o gamă largă de stiluri profunde de artă și știință.

Încă din antichitate, un element fundamental al existenței umane este comunicarea. În limba latină, termenul communis inseamnă comunicare, de acolo provenind și cuvântul, acesta fiind asemănat o dată cu trecerea timpului cu: a transmite și a împărtăși, a pune în comun, a fi în relație, acordându-și susținere semantică și de sens.

Comunicarea. Definiții

Am putea defini comunicarea ca fiind: „procesul de transmitere a informațiilor, ideilor și opiniilor de la un individ la altul, de la un grup la social la altul”. Relațiile din mediul uman dar și animal, presupun un set de interacțiuni comunicaționale care ar fi imposibile fără utilizarea unor mesaje. Până și organizarea, existența dar și funcționarea societății sunt bazate pe așa zisele procese de comunicare(feedback informațional, transmiterea și receptarea semnalelor, codificare și decodificare a mesajelor, etc.). Noțiunea de comunicare a fost diversificată și nuanțată o dată cu modificarea și înmulțirea mijloacelor de comunicare, a activităților, în special ținând cont de faptul că intervențiile unor tehnici moderne în comunicarea umană au schimbat radical acest proces. O dată cu trecerea timpului, termenul de comunicare a primit mai multe definiții, semnificații științifice, ceea ce a rezultat o abordare diferită și din mai multe perspective a acestui domeniu. Încercarea definirii comunicării nu este un proces simplist, acesta implică numeroase modele teoretice de analizat și nu doar o aranjare haotică a unelor cuvinte. Complexitatea acestui efort este reală, tocmai de aceea nu poate fi acoperită doar de o singură formulă, cantitea necesară de elemente și etape implicate fiind foarte complexă.

Formele de comunicare nu pot fi clasificate doar din perspectiva unei singure tipologii, deoarece sunt necesare și se pot folosi mult mai multe criterii pentru această expertiză. În continuare, vor fi prezentate câteva criterii uzuale, iar în funcție de acestea unele din cele mai folosite clasificări ale comunicării:

Un prim criteriu este distanța dintre sau unul mai mulți participanți la comunicare, iar distincția pe baza acestuia se face între:

Comunicarea directă, interpersonală; aceasta presupune contactul personal dintre una sau mai multe ființe umane, de exemplu: un individ X se adresează altui individ Y.

Comunicarea indirectă; aceasta se mai află și sub forma termenului de telecomunicare și se bazează pe utilizarea unor dispozitive tehnice pentru a transmite informațiile.

„Prima distincție se bazează pe tehnici primare (gest, cuvânt, mimică), iar a doua recurge la tehnici secundare (scriere, tipăritură, toate sistemele grafice, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, etc.)”.

Comunicarea indirectă cuprinde cinci categorii:

Comunicare imprimată: reviste, ziare, cărți, etc.;

Comunicare înregistrată: filme, casete, CD-uri, etc.;

Comunicare prin fir: telefon, comunicare prin cablu, etc.;

Comunicare radiofonică: radio, televiziune (acestea funcționează prin unde hertziene);

Rețele de comunicare Web: internet, rețele de socializare, forumuri, etc..

Un alt criteriu este direcția de desfășurare a comunicării iar acesta presupune doar două tipuri de comunicare:

Comunicare unidirecțională: un caz în care receptorului și emițătorului nu li se modifică statutul iar mesajul pe care aceștia îl transmit va circula decât într-un singur sens;

Comunicare bidirecțională: în acest proces de comunicare, receptorul și emițătorul își schimbă rolurile alternativ, iar mesajele vor fi transmise în minim două sensuri. De exemplu: o conversație, o discuție telefonică, un schimb de scrisori, etc..

Pot exista mai mulți participanți în această relație comunicațională, iar în funcție de numărul acestora, putem distinge patru tipuri de comunicare:

a) Comunicare intrapersonală: este reprezentată de cazul în care o persoană poartă o discuție cu ea însăși, un tip de comunicare care se desfășoară în spațiul intim al unui individ. Mai putem defini această noțiune ca fiind limbajul interior;

b) Comunicare interpersonală: aceasta se mai numește comunicare interindividuală și se desfășoară între cel puțin două persoane. Comunicarea interpersonală constă în dialogul dintre doi sau mai mulți indivizi care se află „față în față”. Dialogul desfășurat implică elemente de comunicare verbale, non-verbale dar și paraverbale. Un rol foarte important în această comunicare personalizată și directă îl au de asemenea elementele ce țin de tonalitatea vocii(comunicare paraverbală), privire, poziția corpului, gesturile pe care le facem(comunicare non-verbală), etc.. Un ton amabil este total diferit față de un ton aspru folosit într-o convorbire pentru a transmite mesaje și va rezulta bineînțeles, într-un comportament adaptat la modul de comunicare respectiv. Totuși, în cazul răspunsului prin surâdere, exprimare și a unei intenții de amabilitate, vom stârni întotdeauna reacții corespunzătoare. Feedback-ul are urmări imediate, directe și funcționează continuu în comunicarea interpersonală. Nu trebuie însă confundat faptul că aceste elemente ale comunicării interindividuale pot avea răspunsuri pe măsură, deoarece în cazul comunicării scrise, factorii non-verbali și paraverbali nu există.

c) Comunicare de grup sau intragrupală și comunicare în organizații: are loc de obicei în situațiile în care o problemă trebuie rezolvată iar membrii organizației respective se adună pentru a dezbate și lua o decizie în legatură cu aceasta, într-o activitate comună. De exemplu: seminar, clasa de elevi, un consiliu, etc.. La nivelul comunicării organizaționale, informația circulă în ierarhia organizațiilor de la o treaptă la alta prin intermediul indiviziilor, echipamentelor tehnice, etc..

d) Comunicare de masă: reprezintă un sistem mediac instituționalizat care produce și difuzează mesaje a căror destinație este un public numeros dar și variat. Bineînțeles că realizarea și rularea comunicării este mai dificilă, procesul de elaborare a mesajelor și difuzarea acestora fiind de asemenea implicat. În acest caz, există o diversitate de elemente ce alcătuiesc mediul de comunicare, numindu-se astfel o știință și artă a comunicării. Cei care comunică se spune că devin persoane specializate care trebuie să cunoască modul de cum și ce ar trebuie să transmită. Din punct de vedere al geniului, vârstei, opiniilor publice, naționalității, educației, celor dispuși în spații geografice diferite, ș.a.m.d., comunicatorii profesioniști își transmit mesajele și informațiile maselor de indivizi eterogeni.

În funcție de codurile utilizate și sistemele de semne care realizează comunicarea, există trei tipuri de comunicare:

a) Comunicare verbală: acest tip de comunicare utilizează întotdeauna limba și limbajul articulat, iar în unele situații, poate fi comunicare orală(ascultarea și vorbirea sunt implicate în proces) și comunicare scrisă(activitatea decodificării mesajului scris sau a limbajului – cititul și partea evoluată a limbajului – scrisul, fiind amândouă implicate)

b) Comunicare non-verbală: la această categorie sunt utilizate coduri și sisteme non-verbale(mișcările corpului – kinezica, mimica, gesturi, poziția persoanei într-un spațiu social, mesaje tactile – atingerea, postura adoptată – proxemica și apropierea față de alți indivizi).

d) Comunicare paraverbală: este deseori confundată cu termenele de comunicare verbală și non-verbală pentru că se folosește de elementele acestora, deși se diferențiază prin faptul că se referă mai mult la ritmul de vorbire, ticuri verbale, pauze dintre cuvinte, tonalitate, inflexiuni ale vocii, etc., bineînțeles acestea construind de cele mai multe ori coduri specifice limbajului pentru a transmite diferite tipuri de mesaje.

Un ultim criteriu pentru a realiza o tipologie a comunicării, mai ales în cadrul unei organizații, este reflectat de modul realizării procesului de comunicare ținând cont de existența relației între indivizi. Pornind de aici, vor fi identificate următoarele două tipuri de comunicare:

a) Comunicare ascendentă: se realizează pornind de la nivelele inferioare ce aparțin unei organizații până la cele superioare.

b) Comunicare descendentă: fluxurile de informații se realizează în ordine inversă, de la nivelele superioare ale organizației, către nivelele inferioare.

c) Comunicare orizontală: transmiterea mesajelor și informațiilor într-o poziție ierarhică similară de către indivizii care aparțin acesteia sau în cadrul relațiilor pentru colaborare ce sunt stabilite între compartimentele din cadrul unei organizații.

Comunicarea interpersonală

Comunicarea interpersonală există pretutindeni, este cea mai importantă caracteristică a omenirii și cea mai mare realizare a acesteia, în organizația militară exprimându-se ca un element necesar de care nu ne putem lipsi, unic și puternic. Mai poate fi definită ca fiind un proces complex, totodată putând fi explicată prin termeni simplificați precum prezența unui emițător și receptor și schimbarea de mesaje dintre aceștia, mesaje care pot conține deopotrivă idei dar și sentimente.

La nivelul subunităților militare, rolul comunicării interpersonale este de o importanță majoră deoarece cu ajutorul acesteia se pot construi și menține relațiile verbale într-o manieră structurată și foarte bine organizată astfel încât să fie evitat un potențial haos social.

Emițătorul este cel care codifică mesajele transmise prin folosirea elementelor verbale, vizuale și vocale:

Elementul verbal: este format din cuvinte;

Elementul vizual: reprezintă tot ce poate vedea receptorul. De reținut, este faptul că acest element non-verbal, vizual, atrage și reține atenția receptorului încă de la primele acțiuni de comunicare, fiind considerat cel mai puternic element.

Elementul vocal: aici se include intensitatea vocii, tonul cu care se adresează în transmiterea mesajelor și „muzica limbajului”.

Receptorul este cel care primește mesaje, după care le decodează în funcție de nevoi, experiențe proprii și credințe, aranjând și interpretând elementele pe care emițătorul le transmite.

Feedback-ul reprezintă mesajul rezultat din interacțiunea a două sau mai mult persoane care comunică.

Deseori, raporturile de comunicare pe care le împărțim cu alți indivizi, sunt impersonale. În astfel de cazuri, interlocutorul este analizat și abordat doar din punct de vedere al statutului social, rolului sau a profesiei fără a considera de fapt acele trăsături individuale ale persoanei care o caracterizează și o fac unică. Un exemplu ar fi: când ne oprim la un magazin doar pentru a achiziționa un produs oarecare și ne angajăm într-un proces de comunicare cu vânzătorul, relația nu prezintă o situație de comunicare interpersonală, din cauză că noi nu cunoaștem și nici nu suntem interesați de trăsăturile caractersitice ale individului, de sentimente, preocupări sau aspirații, ci pur și simplu dorim să ne atingem scopurile personale.

Putem observa șase obiective principale ale comunicării interpersonale, acestea fiind:

Cunoaștere interioară sau autocunoaștere: presupune destăinuirea secretelor personale unui alt interlocutor pentru a face și acesta același lucru cu scopul de a aduna informații adiționale;

Cunoaștere a lumii exterioare: presupune schimbul de informații dintre indivizi, bineînțeles într-o anumită limită, din cadrul experiențelor personale, pentru o discuție cu un tezaur cât mai bogat;

Menținerea și stabilirea relațiilor semnificative cu diferite ființe umane: acest obiectiv este caracterizat de îndeplinirea unui scop și anume, satisfacerea nevoilor fundamentale precum dragostea, prietenia sau solidaritatea. Putem spune aici, că relațiile care încurajează apropierea unor două sau mai multe persoane, pot optimiza comunicarea dintre acestea, putând chiar să o ridice la un nivel superior.

Influențarea interlocutorului, persuasiunea sau schimbarea ideilor, convingerilor, atitudinilor, credințelor sau opiniilor acestuia: reprezintă un obiectiv prioritar pentru a câștiga un proces într-un partid politic, cult religios, domeniu educațional, etc..

Ajutorul semenilor: această activitate presupune consolarea persoanelor cunoscute și mai îndrăgite prin acțiuni de comunicare(învățare, informare, asistență sufletească, susținere morală, etc.);

Distracția și jocul: o modalitate în care datorită jocurilor propriu-zise, apar involuntar noi moduri și strategii plăcute de comunicare care îmbunătățesc acest proces și îl duc la un alt nivel.

În comunicarea interpersonală, putem exprima relația ca fiind o legătură sau conexiune între doi sau mai mulți indivizi. Individualitatea fiecărei persoane poate fi influențată de către relația lor, de asemenea poate influența relațiile ținând cont de tipul acestora.

Tipul de relație este oferit de către intensitatea legăturii, aceasta fiind dezvăluită de anumite semne nonverbale și verbale. În următorul tabel se află semnele care caracterizează diferite tipuri de legături:

În organizația militară, putem spune că forma fundamentală folosită în procesul de comunicare este și va fi întotdeauna comunicarea interpersonală.

1.2 Aspecte psihologice ale comunicării