Mecanismul Votului la Alegerile Prezidentile din 2014

Mecanismul votului la alegerile prezidentile din 2014

Districtul Erie,Ohio,1940 și orașul Zimnicea, Teleorman 2014

În prezenta lucrare de licență, am încercat repetarea, la o scală mai mică, a cercetării efectuate de mai mulți sociologi, conduși de: Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson și Hazel Gaudet, în Districtul Erie, Ohio, în anul 1940, și pe care au relatat-o în cartea „Mecanismul Votului ”. Pornind de la această carte, și de la teoriile și ideile autorilor, am încercat să mă adaptez alegerilor din țara noastră și să văd cum s-au decis alegătorii la alegerile prezidențiale din România anului 2014. Studiul meu a fost făcut în orașul Zimnicea, județul Teleorman.

1.1 Districtul Erie

Odată cu cel de-al doilea Război Mondial, cercetătorii din domeniul științelor sociale au avut ocazia de a-și aplica cunoștințele și competențele lor. Sociologii au avut drept sarcină studierea moralului soldaților și găsirea de cauze ce le limitează eficiența în rezolvarea sarcinilor trasate și evident găsirea de soluții pentru rezolvarea acelor probleme. Psihosociologii au avut drept sarcină analizarea propagandei la care a fost expus publicul american pentru a o putea îmbunătății pe cea a propriului guvern și a o contracara pe cea a dușmanilor. Antropologii și-au folosit cunoștințele pentru a-i informa pe conducători asupra anumitor culturi, iar economiștii au studiat constant evoluția preturilor și a producției. Sprijinul acordat statului și armatei prin intermediul acestor cercetări și recomandări care au avut succes, au sporit prestigiul cercetătorilor în domeniul științelor sociale (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, pp. 11-12).

Se crede despre sociologi că atunci când fac o cercetare își propun să spună ceva despre oameni la un anumit moment, dar nu este așa, ci: „Sociologii vor să cunoască procesele prin care diferite sectoare ale opiniei publice influențează activitatea legislativă și alte procese decizionale la nivel guvernamental. Mai mult, se dorește aflarea modalităților în care se formează atitudinile. Mecanismul Votului și-a centrat atenția pe această ultimă problemă, și anume formarea, schimbarea și dezvoltarea opiniei publice” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 14).

În districtul Erie din Ohio a lucrat un grup de cercetători din luna mai până în luna noiembrie a anului 1940, cu scopul de a observa această comunitate în timpul desfășurării campaniei electorale și efectele acesteia. Deși studiul a cuprins un număr mare de indivizi, eșantionarea lunară, timp de șapte luni consecutiv, a fost doar asupra acelorași 600 de indivizi. Indivizii din eșantion au fost împărțiți până la finalul studiului în două grupe: aceia care nu și-au schimbat opinia politică pe tot parcursul studiului și aceia care și-au schimbat opinia – au schimbat fie partidul, fie nu s-au decis până la votarea efectivă sau deși indeciși au anunțat o intenție de vot. Indivizii indeciși, indiferent de motiv, sunt importanți pentru studiu deoarece putem analiza procesul de formare a opiniei publice ținând cont de mai mulți factori : de poziția socio-economică, de intensitatea cu care a urmărit anumite mijloace mass media sau chiar de caracteristicile personale ale indivizilor.

Prin intermediul propagandei politice se dorește imfluențarea opiniei publice și se folosesc anumiți stimuli ce sunt reprezentați de tot ceea ce fac partidele implicate în cursa prezidențială pentru a obține victoria propriului candidat în alegeri. Comportamentul indivizilor asupra cărora sunt aplicați stimulii este o reacție deschisă ce va fi analizată atât în această carte „Mecanismul Votului” scrisă de Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet la scală înaltă, dar și în lucrarea mea de licență, la o scală mai mică. Prin sondajele de opinie efectuate până atunci, cercetătorii descopereau tendința majorității fără să știe care au fost stimulii care i-au influențat. Prin intermediul metodei bazate pe intervievării repetate ale acelorași oameni, putem descoperi care au fost factorii de influență și căror stimuli au răspuns indivizii.

Pentru efectuarea studiului din 1940 a fost ales districtul Eric, deoarece rezultatele alegerilor erau asemănătoare cu cele din anii precedenți, indivizii nu erau doar dintr-o singură categorie politică și în același timp era o zonă suficient de mică pentru a se putea studia evoluția votului. Cercetătorii s-au împărțit în echipe de 12-15 persoane și au vizitat fiecare a patra casă din district. Au fost alese inițial 3000 de persoane pentru a fi reprezentative pentru populația districtului pentru toate criteriile: vârstă, sex, reședință, educație, posesia unui telefon sau a unui automobil, locul nașterii (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 1944, p. 39).

Principalele contribuții ale acestei tehnici de eșantionare,numită eșantionare de tip panel, sunt următoarele: „1- Putem afla cine sunt votanții <<mobili>> din timpul campaniei și le putem studia caracteristicile[…] 2- Putem acumula informațiile privind campania electorală de la un interviu la altul[…] 3- Când un subiect își schimbă intențiile de la un interviu la altul , ar trebui să-l putem încadra într-o anumită evoluție[…] 4- Interviurile repetate ne permit să urmărim statistic efectele propagandei[…]” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, pp. 43-44).

Prin intermediul aceste cercetări în districtul Erie cercetătorii nu își propun să afle modul în care votează efectiv oamenii, ci sunt interesați de procesele deciziei lor. Ei nu sunt interesați să descopere anticipat rezultatul alegerilor, ci sunt interesați de identificarea anumitor procese care sunt la baza formării opiniei publice și a comportamentului politic (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 47).

În districtul Eric oamenii făceau parte în primul rând din clasa muncitoare și erau destul de asemănătorii: o parte dintre ei lucra în agricultură, iar cealaltă parte lucra în industrie. Miezul vieții sociale era reprezentat de Biserică care gestiona o serie de organizații pentru bărbați, femei dar și pentru copii, educația formală se bucura de sprijinul populației, profesorii fiind respectați în sânul comunității. Existau doar trei ziare locale: unul cu o puternică orientare republicană, unul ce oficial era democrat, dar în esență era neutru, și cel de-al treilea care a devenit în timp democrat (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 48).

Economica districtului era mixtă, industrială și agricolă. Orientarea politică nu era conturată de grupuri specifice de interes care să exercite o influență politică semnificativă. Principalii doi candidați ai alegerilor prezidențiale din 1940 au fost: primul individ candida pentru al treilea mandat, iar cel de-al doilea candida din partea partidului împotriva căruia votase pe tot parcursul carierei sale politice (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 49).

1.2 Zimnicea, Teleorman

Orășelul Zimnicea, a cărui situare geografică este în cel mai sudic punct al țării noastre, aparține județului Teleorman și are aproximativ 14 000 de locuitori. Micuțul oraș găzduiește mare parte din firmele grupului Interagro, patronate de miliardarul Ioan Niculae, cel de-al doilea om în topul celor mai bogați români. Datorită acestui complex de firme, micuțul oraș este puternic industrializat într-o multitudine de domenii. Din cauza monopolului patronal, mulți tineri au părăsit orașul, căutând probabil flexibilitatea de a alege între mai mulți întreprinzători, orășelul devenind îmbătrânit demografic vorbind. Din punct de vedere al culorii politice, orașul este în prezent „roșu”. Primarul orașului, Petre Pârvu, este ales democratic de majoritatea electoratului, încă din anul 2000 având în rândul cetățenilor atât oamenii ce îl îndrăgesc, cât și oameni care îl critică vehement.

Am ales să studiez alegerile prezidențiale în orașul meu natal deoarece întotdeauna am fost fascinată de modul în care oamenii au fost mereu împărțiți în două categorii diametral opuse și anume: fie susținători afirmați ai primarului, satisfăcuți de tot ceea ce acesta a realizat în timpul mandatelor anterioare, fie indivizi ce îi contenstă fiecare decizie, afirmație, realizare sau poziție. Din observația mea participativă, de-a lungul mai multor ani și în cadrul mai multor contexte sociale, am ajuns la concluzia că atunci când oamenii se gândesc la un anumit partid, se raportează în primul rând la conducerea locală. Am vrut să observ mecanismul votului în interiorul unui oraș al cărui primar este membru PSD, într-o țară condusă de un membru PDL, dar nefiind în esență interesată de votul efectiv al alegătorilor ci de procedeele și, sau indivizii ce au condus la luarea deciziei de votare.

Minicercetarea mea a avut drept respondenți indivizi ce au avut drept de vot inclusiv în 2009, în cadrul alegerilor prezidențiale. Metoda utilizată pentru aplicarea cercetării a fost calitativă, ancheta sociologică de tip panel, eșantionarea făcânduse prin intermediul tehnicii bulgărelui de zăpadă, iar instrumentul utilizat a fost ghidul de interviu. O altă metodă utilizată de mine pentru elaborarea cât mai precisă a lucrării de licență a fost observația participativă: am încercat să mă integrez în cât mai multe grupuri, să discut cu cât mai mulți oameni diferiți pentru a-mi putea elabora ghidurile de interviu și a nu pierde din vedere elemente importante. Eșantionarea a început astfel: primul pas- am ales aleatoriu cifra cinci, am deschis agenda telefonului mobil, am dat de cursor în jos, și de la contanctul la care s-a oprit cursorul am apelat telefonic cea de-a cincilea persoană, din păcate răspunsul nu a fost favorabil, am trecut la următorul individ ce corespundea pasului meu statistic, și am tot primit răspunsuri negative, pe motivul subiectului delicat sau al întâlnirilor multiple, până când, la cea de-a opta încercare am primit un răspuns favorabil. Pasul doi- după terminarea primului interviu, am rugat respondentul să îmi recomande o persoană ce are peste 23, 24 de ani, deci care a avut drept de vot în 2009, dar care să nu facă parte din familia sa restânsă. Am tot continuat acest procedeu, cerându-i fiecărui respondent intervievat să îmi recomande o persoană deși nici de această dată lucrurile nu au mers rapid deoarece nici respondenții nu au primit un răspuns favorabil din prima. Într-un final, am reușit să discut cu 10 respondenți pe care i-am intervievat de trei ori, în momente diferite ale campanie și anume: 1- în zilele imediat următoare primului scrutin (4, 5 noiembrie 2014), 2- între primul tur al alegerilor prezidențiale și cel de-al doilea (14, 15 noiembrie 2014) și 3- în zilele imediat următoare terminării scrutinului doi (17, 18 noiembrie 2014).

Prin această cercetare intenționez să descopăr mecanismele electorale ce îi determină pe indivizi să meargă la vot și să ofere votul lor unui candidat, sau poate unui partid. Obiectivele cerectării mele sunt să descopăr cât s-a informat electoratul și prin intermediul căror mijloace. Pornind de la aceste prime două obiective iau în calcul urmatoarele două ipoteze: cu cât oamenii se documentează mai mult în timpul campaniei prezidențiale, cu atât ei sunt mai hotărâți cu cine vor vota; cu cât oamenii sunt mai puțin interesați de alegeri, cu atât se vor decide mai târziu cu cine vor vota. Obiectivele cercetării mele sunt să descopăr dacă indivizii sunt deciși cu cine vor vota, dacă familia și apropiații lor sunt deciși și dacă au păreri distincte, dacă indivizii deciși sunt lideri de opinie și dacă au încercat să influențeze deciziile celor din jur sau dacă deciziile lor au fost influențate de către cineva. Pornind de la aceste obiective formulez următoarele ipoteze : dacă majoritatea membrilor unei familii optează pentru un candidat, atunci această opțiune va fi preluată și de individul indecis al familiei; sau, cu cât mai mulți dintre apropiați au o părere politică comună, cu atât indivizii indeciși sunt mai pasibili să se asocieze cu grupul dominant.

Ipoteza centrală a cercetării mele este: dacă individul urmărește materiale propagandiste și are în jurul său indivizi fanatici, atunci acesta va fi decis cu cine va vota.

-SAU:

Dacă un individ este interesat de politică, este decis cu cine va vota.

Diferențele sociale dintre sociali liberal și naționali liberali

2.1 Diferențele sociale dintre republicani și democrați

Politicienii cu experiență știu, sau ar trebui să știe, să distingă electoratul, să observe un votant și să spună dacă este sensibil la argumentele unui anumit partid sau ale altui partid. În America anului 1940 se știa că republicanii sunt votați de: bancheri, de episcopi și cei pe care aceștia îi puteau influența, dar și de oamenii de afaceri; democrații sunt votați de: preoți și cei aflați în parohiile acestora, imigranții, și muncitorii. „Trăsăturile prin care un politician diferențiază un republican de un democrat par să fie statutul economic, religia, rezidența și ocupația. La acestea se mai poate adăuga și un al cincilea factor-vârsta” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 55).

În 1940, în Districtul Erie, operatorii de interviu au fost instruiți să urmărească detaliat casa respondenților și să îi încadreze pe aceștia într-un barem de la A la D, unde A reprezintă oamenii bogați, cu multe lucruri și haine de bună calitate, iar D reprezintă cealaltă extremă. În urma observării și a intervievării s-a descoperit că oamenii mai bogați îi preferă în marea majoritate pe republicani, iar cei săraci îi preferă pe democrați. Cercetarea efectuată în district evidențiază că oamenii care au aproximativ același statut socio-economic au, în mare, aceleași păreri politice, indiferent de ocupație (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, pp. 56-59).

2.2 Diferențele sociale dintre social democrați și național liberali

Din ceea ce am observat în mass media, dar și în jurul meu, în preajma campaniei prezidențiale din anul 2014 electoratul a fost împărțit în două categorii distincte, iar în opinia mea, marcatorul liniei separatoare a fost propaganda Partidului Național Liberal. În opinia mea, această campanie electorală a fost una a reprezentărilor clișeice, a miturilor și a stereotipurilor pentru ambele partide. Reprezentanții și simpatizanții PNL au croit ca și mesaj al acestei campanii unul contra PSD, asociind simpatizanților acestui partid o serie de caracteristici ostile culese de mine prin intermediul cercetării de teren, precum: „țăranii îl votează pe Ponta pentru că le oferă diferse produse alimentare, inculții și proștii nu vor schimbarea și îl vot vota pe Ponta, bătrânii îl vot vota pe reprezentantul PSD pentru că i-a amăgit că le va mări pensiile, și, de asemenea cei ce votau PSD erau considerați protectori ai corupției din țara noastră”. În același timp, „simpatizanții PNL erau socotiți oameni înțelepți ce doresc schimbarea; în alegătorii acestui partid intrau studenții, tinerii, indivizii educați cu studii superioare ce se presupunea că nu pot fi amăgiti cu stereotipuri și propagandă clasică, indivizi despre care se spunea că pot filtra informația politică și își pot croi singuri impresii și percepții veridice”. Simpatizanții PSD au ripostat prin idei exagerate de înstrăinare a țării și de negare a neamului, mizând pe lipsa de experiență a candidatului PNL și încercând să îl asocieze pe acesta cu fosta conducere PDL, dat fiind asocierea partidelor celor doi lideri politici. Ideile citate anterior nu pot fi citate ca aparținând unei singure surse deoarece ele au fost virale pe site-ul de socializare Facebook fără a se specifica sursa precisă a acestora iar apoi preluate de inbdivizi și transmise și celor care nu au acces la acest site de socializare.

În cadrul acestei campanii, indivizii nu au fost împărțiți în săraci sau bogați, sau cel puțin prin intermediul anchetei făcute de mine nu au reieșit aceste distincții. În cadrul cercetării efectuate de mine, opt dintre cei 10 respondenți au un venit mediu iar ceilalți doi dețin mici firme. Despre religie nu cred că putem discuta decât în termenii unei observații asupra comportamentului membrilor PSD, acel gest contestat de majoritatea electoratului, fie el simpatizant PNL sau chiar PSD, și anume acele broșuri politice și îndemnuri oferite de către preoți credincioșilor; distincții religioase nu au existat, în opinia mea, deoarece țara noastră este destul de omogenă în ceea ce privește preferințele religioase, neexistând procente mari pentru reprezentanți altor religii decât cea creștin ortodoxă așa cum arată și datele obținute prin intermediul recensământului și anume: 86,5% se declară ortodocși, 4,6 s-au declarat de religie romano-catolică, iar restul confesiunilor având procente mai mici cum reiese din Tabelul 1 regăsit la anexe. În cadrul cercetării mele toți respondenții s-au declarat a fi creștini ortodocși. A contat însă mediul de rezindență, sau mai precis zona de rezidență, cred eu, deoarece, după cum am putut observa în media dar și în hărțile adăugate în anexă (img.1, img.2, img.3), făcând abstracție de cele spuse de simpatizanții PNL și discutate de mine în pasajul anterior, se poate vedea cum electoratul a votat, în medie, în funcție de culoarea politică a zonei sale. În cadrul cercetării mele se poate face distincția dintre oamenii educați superior și cei mai puțin educați.

Diferențele ideologice dintre social liberali și național liberali

Conform dicționarului de politică și administrație ideologia este un ansamblu de idei de bază despre viață și societate, iar la baza celor mai multe patide politice stă o ideologie (P.H. Collin, 2000, p. 216).

Ideologie = ansamblu cuprinzător și coerent de idei, prin care un grup social interpretează lumea în care trăiește. Exemple de ideologii: catolicismul, islamismul, liberalismul, marxismul. O ideologie trebuie să ofere o anumită explicație cu privire la desfășurarea lucrurilor și la finalitatea lor (asigurând un ghid în planul acțiunii), criterii de distingere a adevărului de fals, a raționamentelor valide de cele invalide, precum și o credință precumpănitoare în Dumnezeu, Providență sau Istorie, la care aderenții să poată apela în ultimă instanță ori de câte ori sunt provocați de cei care nu împărtășesc aceeași ideologie. Termenul a avut conotații extrem de variabile și, fie și numai în sensul său dominant, a fost în mod necesar peiorativ, un termen utilizat întotdeauna cu ideile altora, niciodată cu referire la idei proprii.[…] Alții aplică termenul de ideologie la orice ansamblu de idei, cum ar fi iluminismul, idei destul de abstracte încât să constituie un ghid impracticabi pentru elaborarea de politici, și atât de ambițioase încât să susțină reforma totală (Iain McLean, 2001, p. 219).

Mihaela Miroiu afirmă că termenul de „ideologie” a fost folosit pentru prima oară în anul 1796 de Antoine Destutt în lucrarea sa „Memoire sur la faculte de pense”, și mai apoi în 1800 în lucrarea „Elements d’ideologie” (p. 17). „Din rațiuni epistemologice, etice, politice și istorice, trebuie să admitem că ideologiile sunt inevitabile și, mai mult, că, respectând valorile și normele pluralismului democratic, ele sunt utile în schimbările politice și în formularea intereselor grupurilor sociale diferite.” (Mihaela Miroiu, 2012, p. 21) […] O definiție simplă, dar care poate să se confunde cu cea a culturii politice, le aparține lui Macridis și Hullium. Din perspectiva lor, ideologia reprezintă <<un set de idei și credințe pe care le au oamenii despre regimul politic și instituțiile politice și despre rolul indivizilor în contextul acestora>> (Macridis, Hullium, 1996, apud Mihaela Miroiu, 2012, p. 21).

În districtul Erie, indivizii eșantionați au fost, marea lor majoritate, de acord cu faptul că cel propus de partidul republican va ajuta clasa oamenilor de afaceri, deoarece este susținătorul lor, iar candidatul propus de democrați va ajuta clasa socială săracă, fiind susținătorul oamenilor obișnuiți. Argumentele pe care candidații le vor folosi vor fi în concordanță cu imaginea promovată de partid și pentru grupurile vizate de acesta, de exemplu, mesajul pentru un om sărac ar trebuie să fie promiterea scutirii de impozite, în timp ce pentru un afacerist prosper, mesajul ar putea fi centrat pe scăderea salariilor. „Sarcina propagandei în timpul unei campanii politice este de a induce anumite așteptări în rândul alegătorilor” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 67).

Marius Ghilezan de referă la faptul că partidele politice sunt recunoscute de electorat în funcție de ideologii, de culoare, de sigle, de imnuri dar și de mituri. Toate aceste componente sunt utilizate pentru a grupa electoratul mai ușor, să îi fie stârnite anumite sentimente și pentru a indentifica grupul mai ușor în societate. Simbolurile politice reprezintă totalitatea sentimentelor și emoțiilor pe care actorii politice le transmit electoratului (Marius Ghilezan, 2000, p. 136).

Național liberalii

„Termenul <<liberal>> se înscrie definitiv în vocabularul politic al lumii europene în secolul al XIX-lea; în Spania el a fost asumat de acele facțiuni progresiste („liberales”) din Cortes care susțineau limitarea puterii regelui, readucerea provilegiilor aristocrației și ale Bisericii Catolice, libertatea presei și introducerea mecanismelor reprezentative democratice” (Mihaela Miroiu, 2012, p. 39). „Liberalii români din anii 1990 (cei afiliați direct Partidului Național Liberal-PNL) și-au asumat direct liberalismul interbelic ca sursă de identificare: <<Partidul Național Liberal este continuatorul gândirii liberale din România>> (conform paginii web:www.pnl.ro, ultima accesare 10.04.2014)” (Mihaela Miroiu, 2012, p. 60).

„Europa Centrală și de Est nu este un spațiu primitor pentru liberali, poate cel mult pentru neoliberalii populiști. România nu pare să facă excepție de la această istorie poticnită, iar această dificultate a dezvoltării unei culturi politice liberale autentice poate fi explicată printr-o mulțime de factori. Primul dintre aceștia este polarizarea politică și ideologică; în 1990, politica se structura în termeni aproape mabiheiști: comuniști și anticomuniști, persoane care aparțineau vechilor structuri și altele care doreau schimbarea, transformarea, democrația de tip occidental. O altă explicație vine din faptul că însăși poziționarea sau identitatea ideologică este irelevantă pentru actorii din spațiul public; în opinia lui Cristian Preda, partidele românești, nu doar cele de factură liberală, nu aveau conștiință doctrinară: <<diferențele ideologice dintre partidele românești sunt minime, pentru că interesul pentru ideologie este cvasi-inexistent>>(2001, p.169). […] În România, momentul regimului comunist a marcat reapariția partidelor istorice interbelice, precum cel liberal sau cel țărănist. […] România devine un caz unic în Europa de Est prin această întoarcere politică la perioada anterioară regimului comunist” (Mihaela Miroiu, 2012, p. 59).

Vasile Sebastian Dâncu afirmă următoarele: „În România, eticheta de neo sau de criptocomunism nu are sens. Și chiar dacă subiecții din sondaje o pun, câteodată, pe unii politicieni, este numai un efect al dezbaterii publice și al analizelor care au operat cu concepte valabile pentru Europa Centrală. De aceea, când cineva se revoltă împotriva acestei etichete, îl înțeleg. Tranziția ne arată cel mai bine că noi nu am avut un comunism românesc, ci doar un regim dictatorial, un despotism orientalo-balcaniv”(2007, p. 63).

3.2 Social-Democrația

Mihaela Miroiu afirmă următoarele: „La începutul secolului al XIX-lea, în România ideile socialiste erau cunoscute și împărtășite de un număr mic de oameni. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, inițiativele socialiste românești au constituit mai degrabă o excepție. Abia după Revoluția de la 1848 s-au dezvoltat mai multe grupuri, iar ideile socialiste s-au răspândit prin publicații precum Telegraful român (1965).” (2012, p. 77) „Primul partid socialist a fost Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR) care a avut doi delegați în Camera Deputaților între 1888 și 1892 și un deputat până în 1899. În cadrul primului congres al PSDMR, din 1893, au fost stabilite obiectivele partidului” ( p. 79).

„Socialismul democratic este o mișcare internațională pentru libertate, dreptate socială și solidaritate. Scopul său este realizarea unei lumi a păcii, în care aceste valori să fie dezvoltate și în care fiecare individ poate trăi o viață semnificativă, dezvoltându-și pe deplin propria personalitate și propriile talente, având garantate drepturile umane și civile într-un cadru democratic”(Declarația de Principii, Internaționala Socialistă, Stokholm, 1989, apud Mihaela Miroiu, 2012, p. 84). După căderea comunismului, 1989, ideologiile de stânga au intrat într-o criză pe care o putem numi de imagine, de legitimitate, sau poate chiar de ofertă. Ideologiile neoliberale și cele care pledau pentru eficiența unui sistem capitalist s-au înmulțit, comparativ cu cele socialiste care erau percepute drept opozante ale pieței libere, ale proprietăților private, și susținătoare ale proprietăților de stat. „Social-democrații au apelat la un discurs defensiv-justificator și la necesitatea disocierii de comunism, la apeluri la reformă și la reafirmarea unor teme centrale ale social-democrației internaționale. Anii 1990-2000 au fost marcați de toate aceste schimbări și dezbateri, însă după anul 2000, odată cu declararea războiului împotriva terorismului și, mai recent, cu declarația crizei financiare, discursul social-democrat pare să renunțe la tonul defensiv” (p. 84).

În opinia Mihaela Miroiu, „Social-democrația se reafirmă drept o ideologie centrată în jurul valorilor libertății, dreptății, egalității și solidarității. În acest sens, mai multe arii prioritare erau subliniate: democrația și drepturile omului, susținerea păcii, evitarea polarizărilor economice aduse de globalizare, lupta pentru politici de mediu ecologiste și controlul social asupra dezvoltării tehnologice. Noul secol XXI trebuie construit în jurul unor idealuri democratice, al egalității între sexe, al solidarității globale între Nord și Sud, al dialogului intercultural și al unui model social de dezvoltare.” (2012, p. 85) După încheierea perioadei comuniste, pe la începutul anilor 1990, România era marcată de două mari probleme de facutură socială și economică cărora trebuia să le facă față: pe de o parte disociindu-se de trecutul comunist prin producerea unei alternative social-democrate, iar pe de altă parte, raportarea la economie (p. 93).

Conform site-ului oficial al Partidului Social Democrat din Romania: „Social – democrația reprezintă doctrina politică privind organizarea și conducerea democratică a societații, având la baza principiile egalitații și dreptații sociale, ale promovarii intereselor producătorilor de valori materiale și spirituale, ale protecției sociale a categoriilor de cetățeni defavorizați, prin limitarea puterii claselor sociale avute, îndeosebi a monopolurilor. […] Social-democrația modernă susține: O economie de piață socială (economie mixtă), cu prevederi legale pentru protejarea muncitorilor, consumatorilor și intreprinzătorilor mici; Susținerea comerțului etic și echitabil, bazat pe dialog, transparență și echitate, ca alternativă la principiul liberal al liberului schimb; Un sistem extensiv și complex de protecție socială pentru a contracara efectele sărăciei și pentru a proteja pe cei care nu pot sa lucreze într-un  sistem de piață liberă (șomerii, tinerii, pensionarii, etc); Un sistem de taxare progresivă, pentru a redistribui venitul in societate; Sisteme publice de învațământ și sănătate, finanțate de către stat; Condiții minime garantate prin lege pentru muncitori (salariu minim, protecție împotriva concedierii necinstite, etc.); Protecția mediului și suveranitatea principiului sustenabilității și a dezvoltarii durabile; Multiculturalism, drepturile minorităților, și o politică relativ deschisă față de migrație; Susținerea drepturilor sociale ca extensie complementară și modernizatoare a drepturilor omului; O politică socială seculară și progresivă; O politică externă care suportă promovarea democrației, pacifism și, unde este posibil, multilateralism”.

Prin intermediul minicercetării efectuate de mine în orașul Zimnicea, am descoperit că doar doi dintre cei 10 respondenți cunoașteau adevăratele valori ale partidului îndrăgit sau al cărui membru este candidatul ales și ceea ce viitorul președinte și-a propus sau care îi sunt de fapt îndatoririle acestuia; acești doi respondenți sunt un funcționar public sub culoarea roșie, iar celălalt este un fost membru PNL și actual membru PSD decalară următoarele: „Stabilitatea politică la nivel național- România trebuie să joace un rol important în zona și consolidarea relațiilor cu Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Giorgia, Polonia pentru a deveni un factor de stabilitate în zonă; independența energetică a României” (I.I., m, 33) ; „Păi în primul rând o Românie unită după cum și spune…să crească PIB-ul României, să nu intrăm în recesiune tehnică, să mărească numărul locurilor de muncă și să crească pensiile deși nu intră în atribuțiile lui directe asta”(B.L., m., 30). Ceilalți opt se bazau pe afirmațiile vehiculate în mass media atât pentru valorile definintorii ale partidelor cât și pentru promisiunile făcute de candidați.

În minicercetarea mea, reprezentantul național liberal a fost considerat drept „cel mai mic rău posibil” (L.N., f.,26; S.I., f., 38 și D.A., f., 25 ). Respondenții mei au declarat în toate cele trei întâlniri că nu cunosc valorile acestui partid dar își exercită astfel votul deoarece îl asociază pe candidatul PNL cu schimbarea de care țara noastră are nevoie. Din perspectiva susținătorilor PSD, singurul care ar putea ajuta cu adevărat țara noastră este primul ministru deoarece „cine mai bine ca el cunoaște problemele României”(G.E., f., 43; M.G., m., 40) sau altfel spus „toate datele sunt în mainile lui, el trebuie să continuie ceea ce a început”(V.B., m., 49).

Luăm și două exemple din cealaltă parte a baricadei unde regăsim respondenți ce spun despre Klaus Iohannis că va face următoarele: „va face instituțiile mai prietenoase cu cetățenii” (D.A., f., 25); iar o altă opinie vehement susținută, și care mie mi-a atras atenția este următoarea: „Adică?! Stai să caut pe google pentru că nu știu ce _ _ _ _ _ și-a propus ăsta să facă sau dacă și-a propus, ce știu eu ce obiective ?! ce să îți spun eu ție când ei: <<a făcut nevasta, nu a facut nevasta copii? >> <<românia lucrului bine făcut?>>. Nu găseste nimic pe google dar nu l-am scris nici cu doi de <<nn>>. Ponta a venit și a spun <<creștere economică>> unde este creșterea economică _ _ _ _, fă-mă pe mine cel de rând, sărac, să o simt, nu e așa? De când Tăriceanu a dat cu banii în stânga și în dreapta, uite așa, din 2008, mie nu mi s-a mărit salariul, ăla a dat cu banii peste tot și când a plecat ăla a lăsat o gaura ,uite așa ,cât un crater. Indiferent cine va veni noi tot așa vom trăi. S-au ridicat toți baronii și restu’ au căzut, noi nu mai avem clasă de mijloc, deci pe noi ne-au…nu mai sunt mici producători, nu mai există, …dar chiar să se termine _ _ _ _ odată că nu îi mai suport, cine o ieși să iasă că nu îi mai suport, _ _ _ _… o țară de _ _ _ _. Uite dragă obiectivele, am găsit într-un sfârșit ceva…stai să citesc. La noi în oraș nu au ajuns…la Zimnicea nu ajunge nimic despre Ponta, de rău. Ponta îl copiază pe Băsescu, l-a învatat ..e pai.., a îmbrăcat haina lu’ Băsescu…ascultă-mă…Ponta a crescut cu țâță de la Iliescu și botezat de Năstase, oameni deștepți ăștia, dar în fine comuniști, comuniști care jucau tenis cu Ceaușeascu, cine ne-a condus pe noi până în revoluție, nu tot ei?! Hai că am găsit ceva coerent de zis: despre obiectivele domnului Iohannis vis a vis de mine care sunt profesor a promis o reformă în educație, să aducă noi investiții în România și să facem parte în continuare din marea familie a Uniunii Europene”(S.I., f., 38).

Participarea la alegeri

Conform Dicționarului politic redactat de Sergiu Tămaș, votul este „mijloc juridic de manifestare a voinței unui cetățean la alegerea unei persoane ca reprezentant al său în organele de conducere ale unei organizații.[…] Drept al cetățenilor de a-și exprima voința pentru alegerea deputaților în organele reprezentative ale unei țări. J.St. Mill consideră că valoarea educativă a democrației se exprimă și prin vot întrucât acesta e un mod de a cultiva sprijinul public și inteligența politică. În scopul întăririi acestui rol educativ al votului, filosoful englez milita pentru vot direct și pentru acordarea dreptului de vot femeilor. Prin acțiunea de votare, membrii societății- bărbat ori femeie- dau un sens responsabilității lor față de alții, față de societate. Procesul de votare îl pune pe fiecare membru adult al societății în situația de a depăși interesul său privat, de a gândi și îmbrățișa interesul general” (1993, p. 284).

Un factor care ar fi putut influența decizia de votare este expunerea la propaganda politică. Este important de știut cât și cum au urmărit indivizii campania electorală pentru a-i putem clasifica astfel : „interes mare, interes mediu (moderat sau redus) și lipsă de interes” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 80). Prin observarea acestui criteriu, în ditrictul Erie, s-a descoperit că pe măsură ce interesul scade, indivizii răspund mai des cu „nu știu” la întrebările de opinie și totodată se implică mai puțin în campanie sau în urmărirea discursurilor din aceasta.

Conform cercetătorilor din districtul Erie, în luarea deciziei de vot ar putea fi luată în calcul relația dintre statutul economic și gradul de interes al intervievaților. Trebuie ținut cont și de faptul că educația formală influențează interesul indivizilor pentru politică. Atunci când vorbim despre educație trebuie să ținem cont și de vârstă deoarece indivizii tineri au o educație mai ridicată decât cei mai în vârstă dar cei vârstnici sunt în medie mai interesați de politică decât cei tineri (pp. 82, 83). Cercetătorii au creat un prototip al individului din Erie ce pare a fi cel mai interesat de alegeri: „persoana cea mai interesată de alegeri este mai probabil să se afle în zonele urbane, printre bărbați cu nivel ridicat de educație, cu un statut socio-economic ridicat și, de asemenea, în grupurile cu medie de vârstă mai ridicată” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 84). Indivizii care nu merg la vot sunt de regulă cei neinteresați și fac acest lucru conștient și premeditat. Singura trăsătură personală care afectează votarea independent de interes în anul 1940, este sexul, deoarece o femeie dacă nu este interesată nu merge la vot, bărbatul în schimb, merge deoarece este exercitată asupra sa o presiune socială ce este mai presus de interesul său pentru domeniul politic.

Serge Moscovici vorbește în cartea sa, „Psihologia socială a relațiilor cu celălalt”, despre Teoria disonanței cognitive pe care o consideră una dintre teoriile de bază ale psihologiei sociale ce are la bază însă, teorii mai vechi ale cogniției. Această teorie are în vedere doar cognițiile care, luate separat câte două, pot fi analizate cu ajutorul implicării psihologice. „După exemplul teoreticienilor consistenței, Festinger este de părere că cineva care are în universul său cognitiv două cogniții ce nu sunt în acord (disonanță) nu va menține acest dezacord, ci va încerca sa-l reducă, modificând una dintre cogniții în sensul unei mai bune potriviri cu cealalăt (reducerea disonanței)” (1998, pp. 194,195). „Pentru Festinger, disonanța produsă de dezacordul între două cogniții e însoțită de o stare psihologică penibilă, de o tensiune care va pune în mișcare dinamica unui echilibru cognitiv mai bun.[…] Cu cât disonanța este mai mare, cu atât munca de reducere va fi mai mare” (1998, p. 196).

În România, dacă ar fi să ținem cont de reportajele apărute în media, reportaje ce se presupune că au la bază studii de piață, am spune că la aceste alegeri prezidențiale, procentul tinerilor care au mers la vot a crescut semnificativ comparând cu anii anteriori, deși nimeni nu oferă diferențe clare demonstare și susținute de date demigrafice, sau sunt foarte diferite în funcție de sursă. Românii au votat în proceste satisfăcătoare dar nicăieri 100%, s-a votat mai ales în zonele în care conducerea aparținea unuia dintre partidele aflate în cursa prezidențială. Site-ul ziare.com prezintă rezultatele unui studiu privind categoriile de public care i-au votat pe cei doi candidați: „Dintre toti alegatorii care l-au votat pe Victor Ponta, 52% sunt barbati, in vreme ce 48% sunt femei. Totodata, cea mai mare parte a electoratului este formata din persoane cu varste cuprinse intre 50 si 64 de ani, respectiv 31%, acestea fiind urmate de categoriile de varsta 35-49 (26%), peste 65 (24%) si 18-34 (19%).In ceea ce priveste studiile votantilor sefului PSD, 44% au cel mult 10 clase, 41% au terminat liceul, iar 15% au studii superioare. In acelasi timp, Ponta a fost votat mai mult in mediul urban (58%) decat in cel rural (42%).Cele mai multe voturi le-a adunat din sudul tarii, Dobrogea si Bucuresti (56%), apoi din Moldova (20%), regiunea fiind urmata de Transilvania si Banat (24%). In ceea ce il priveste pe Klaus Iohannis, mai putine doamne au optat pentru candidatul ACL decat barbati, proportia fiind de 45% la 55%. Totusi, liderul liberal a atras cele mai multe voturi de la tineri, in contextul in care 35% din alegatorii sai au varste cuprinse intre 18 si 35 de ani. Acestia sunt urmati de persoanele de 35-49 de ani (31%), de cele cu varste intre 50 si 64 de ani (24%) si de batranii de peste 65 de ani (10%).Cea mai mare parte a electoratului lui Iohannis a absolvit liceul (48%), in vreme ce aproape o treime (29%) are studii superioare. Pe liberal l-au votat romani cu ce mult 10 clase in proportie de 23%.Seful PNL a atras mai multe voturi din mediul urban, respectiv 70%, decat din zonele rurale (30%). Cei mai multi dintre cei care au pus stampila pe Iohannis sunt din Transilvania si Banat (43%), urmati de locuitorii zonelor de sud, Bucuresti si Dobrogea (39%) si de Moldova, cu 18%”(link disponibil la bibliografie). Un lucru interesant, din punctul meu de vedere, a fost faptul că exit-poll-urile au fost echilibrate între cei doi candidați deși foarte departe de realitatea finală, după cum regăsim pe site-ul celor de la realitatea tv (link disponibil la bibliografie).

În cadrul cercetării mele, respondenții au participat la vot atât în cadrul alegerilor prezidențiale din anul 2009 cât și în cadrul celor din 2014 la toate cele patru scrutinuri. O respondentă (S.I., f., 38) mi-a mărturisit că a fost foarte aproape să renunțe la manifestarea unui comportament pozitiv de votare, dar a fost motivată de soțul său, care a mers la vot în afara granițelor țării chiar dacă a fost nevoit să stea la cozi uriașe. Un alt respondent (G.M., m., 40) a menționat în cadrul celui de-al treilea interviu,ultimul de altfel, că aceste alegeri au fost ultimele la care el s-a mai prezentat, dezamăgit fiind de eșecul candidatului ales de el.

Momentul deciziei definitive

Alegerile reprezintă un subiect îndelung discutat de către mare parte din electorat, mai mult sau mai puțin implicat politic, însă momentul deciziei definitive, cred eu, este o punere în balanță a tuturor elementelor aflate și cercetate în toată această perioadă. Ideal ar fi dacă noi toți am fi capabili să filtrăm corect informația și să ignorăm orice formă de manipulare evidentă. Profesorul universitar și cercetătorul Septimiu Chelcea explică altfel modul în care noi ne formăm opiniile, mai exact cum se formează capacitățile noastre cognitive: „Teoria avarului cognitiv: explică modul de gândire al <<savanților naivi>>. Pentru că oamenii au capacități cognitive limitate, ei caută să le utilizeze cât mai economicos cu putință, apelând la <<euristici>>, la <<scurtături>> care îi ajută să facă inferențe rapide, dar nu totdeauna și corecte (2008, p.66)”.

În sprijinirea teoriei anterior discutate m-aș apleca cu două exemple asupra campaniei prezidențiale observate în cadrul cercetării mele din anul 2014, astfel: indivizilor le-a fost ușor de asimilat informațiile potrivit cărora „Victor Ponta este un comunist iar dacă îl vom alege ne vom întoarce în comunism”(L.N., f., 26), iar „Klaus Iohannis este un străin și va vinde țara noastră nemților”(B.F., f., 47). În timpul acestei campanii electorale, am auzit adesea indivizi ce susțineau că în cadrul acestor alegeri prezidențiale, atât în primul tur cât și în cel de-al doilea, România nu a avut un adevărat candidat la prezidențiale iar această perspectiva a fost înpărtășită în unanimitate de respondenții minicercetării mele.

În cercetare făcută în districtul Eric, cercetătorii au împărțit electoratul în trei categorii, în funcție de momentul stabilirii deciziei de vot: „alegătorii lunii mai, alegătorii perioadei iunie-august, alegătorii perioadei septembri-noiembrie” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 94). Concluzia la care cercetătorii au ajuns a fost: cu cât oamenii sunt mai interesați de mediul politic, cu atât se vor hotărâ mai repede cu cine vor vota , iar democrații au manifestat tendința de a se hotărî mai greu decât republicanii.

Indivizii ce se decid greu pot fi supuși unor presiuni cum ar fi: „religia și nivelul socio-economic, profesia și autoidentificarea, votul din 1936 și cel din 1940, alegătorul și familia sa, alegătorul și mediul său, intenția de vot din 1940 și atitudinea față de afaceri și guvern” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, pp. 100-101). Alegătorii ce au fost supuși presiunilor anterior menționate, s-au decis mai greu pe cine vor vota. Oamenii care se hotărăsc ultimii, sunt cei care cred că rezultatul alegerilor îi va influența cel mai puțin.

Un mesaj care să capteze audiența și să fie ușor de reținut este un mesaj ce produce consonanță în interiorul receptorului. „Câțiva stimuli sunt folosiți pentru a insufla receptorilor consonanța, iar aceasta se întâmplă mai frecvent decât în cazul stimulilor care induc disonanța. Ei contribuie la întărirea convingerilor, atitudinilor și comportamentelor deja existente, dinamizându-i pe receptori”(C. Larson, 2003, p. 198). Sursele consonanței cognitive sunt următoarele:

După cum relatează și C. Larson, este foarte importantă „Garantarea securității: o modalitate de a face apel la nevoia noastră de echilibru este asigurarea că ne aflăm în siguranță. După cum se constată atât pe lista nevoilor lui Maslow, cât și pe cea a lui Packard, nevoia de securitate e primară și are câteva dimensiuni. Pentru a fi siguri că suntem la adăpost de atacurile teroriste, posturile de poliție, aeroporturile, tribunalele și alte clădiri publice sunt prevăzute cu aparat de detectat metale și chiar paznici înarmați. Promisiunea de a avea un serviciu sigur este un argument persuasiv puternic în alegerea unei cariere. IRA (Individual Retirementt Account) răspunde pentru securitatea din timpul pensiei. Politicienii promit să oprească exportul de locuri de muncă din industrie către angajatorii offshore și să asigure viabilitatea sistemului de asigurări sociale și a celui de asigurări de sănătate”( 2003, p. 198).

Tot C. Larson, afirmă următoarele: „Vedem adeseori agenți persuasivi folosind aceste tactici. Liderii religioși își conving semenii că vor evita osânda veșnică prin cinste și corectitudine, participarea la slujbele religioase ori majorarea contribuțiilor bănești. Cauzele bune promit întotdeauna securitatea: MADD (Mothers Against Drunck Driving- <<Mamele împotriva șoferilor ce conduc în stare de ebrietate>>) îi va îndepărta pe șoferii ce consumă alcool de pe toate șoselele; enoriașul unei biserici are garantată salvarea sufletului; membrii Consiliului Cetățenilor privind Serviciile Publice promit să lupte în interesul comunității” (. 199).

În opinia aceluiași autor menționat anterior, C. Larson, și în cadrul aceleiași lucrări publicate în 2003, descoperim următoarea sursă a consonanței cognitive: „Demonstrarea predictibilității. O tactică creatoare de consonață asociată cu garantarea securității este demonstrarea modurilor predictibile în care operează lumea. După prăbușirea acțiunilor în SUA, în 1929, predictibilitatea și-a luat zborul pe fereastră, înregistrându-se o serie de alte scăderi devastatoare ale valorii de piață. Numai după ce aceasta a revenit la normal și guvernul a putut oferi garanții de recuperare a economiilor prin FDIC (Federal Deposit Insurance Corporation), micul investitor și-a făcut din nou intrarea pe piață. Și producătorii pun mult temei pe predictibilitate: <<Poți fi sigur numai dacă este vorba de Westinghous>>. Ori de câte ori întâlnim garanții subliniate, suntem probabil persuadați de un stimul realizator de consonanță și referitor la previzibilitate. Cu toții ne simțim mai în siguranță la aeroport când remarcăm agenții de pază și detectoarele de metale”( p. 199).

„Utilizarea recompenselor. O a treia tactică creatoare de consonață este folosirea recompenselor sau a întăririlor pozitive. Vă reamintiți din discuția cuprinsă în capitolul 3 că o întărire crește probabilitatea ca un comportament să se repete. Agenții persuasivi folosesc frecvent afirațiile pozitive și laudative pentru a-l consolida. Într-una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale, How to Win Friends and Influence People, Dale Carnegie (1952) dădea următorul sfat cititorilor: Să nu ne mai gândim la realizările noastre, la nevoile noastre. Să vedem calitățile celorlalți. Apoi să încercăm să flatăm. Să ne spunem sincer și onest opinia. Dati-vă <<din toată inima aprobarea și fiți risipitori cu laudele>> și oamenii vă vor prețui cuvintele, reținându-le ca pe o comoară și repetându-le toată viața-repetându-le ani de zile după ce voi le-ați uitat (p. 38). După cum ați constatat, Carnegie scoate în evidență modalitatea de a face audiența să se simtă în siguranță. Este o abordare inspirată pentru a persuada publicul sau, după expresia lui, pentru a influența oamenii. Reclamele diverselor produse utilizează deseori accentele pozitive pentru a reliefa sentimentele de consonanță, întărind comportamentul. Priviți rubrica turistică a unui ziar de duminică și veți găsii numeroase exemple, precum reclama făcută stațiunii de schi Midwest, sfătuind cititorul: <<Mergi! Oferă-ți anul acesta cea mai frumoasă vacanță de schiat din viața ta – o meriți! >>, sau reclama pentru American Express, promițînd: <<Londra e a ta. Acum îți permiți să fii înțelept de doi bani și nesăbuit de doi lei >> toate aceste îndemnuri și altele construiesc sentimentul de confort psihologic al cititorului, care sunt convinși că acum își pot face vacanța de schit mult visată și că pot pleca la Londra. Ofertele sunt persuasive, deoarece îi recompensează pe cei persuadați și îi conving că merită cel mai bun tratament posibil” (pp. 199,200).

Indecizia anumitor indivzi, se poate concretiza atât în exercitarea comportamentului obedient față de procesul de votare în sine, dar se poate concretiza și în absenteism. În România, dar nu numai aici, absenteismul este prezent într-un procent demn de luat în seamă, mai mare atunci când sunt alegeri considerate mai mărunte precum cele ce desemnează reprezentanții țării în Uniunea Europeană, și poate ceva mai mic atunci când discutăm de alegeri socotite ca fiind mai importante precum alegerile prezidențiale. „De ce votează, totuși, o mare parte dintre noi? În primul rând, pentru că acțiunile noastre nu sunt decât într-o mică măsură raționale, și, de asemenea, foarte puțini dintre doi percep cu adevărat puterea reală a unui vot. Pare paradoxal, dar atitudinea electorală rațională este mai degrabă aceea de a nu participa la vot, decât aceea de a vota. Oarecum, avem aici situația oricărui joc de noroc de tip <<loto>>. Și în cazul acestora, un om rațional și cu simț sociologic știe că șansa de a câștiga este practic nulă”(Alfred Bulai, 1999, p. 28).

Privind în curtea noastră, a României aflate în campanie prezidențială, îndrăznesc să spun că cele mai puternice presiuni, în opinia mea, au fost cele ale stereotipurilor create de media pentru caracterizarea ambilor candidați iar această idee este susținută de cuvintele respondenților mei în toate cele trei întâlniri pe care le-am avut cu fiecare în parte: „nu pot să votez pe cineva care nu cunoaște limba țării pe care vrea să o conducă, un vânzător de copii”( B.L., m., 30), „cum să îl votezi pe comunistul ăsta!? Votez orice în afară de urmașul lui Iliescu”(S.I., f., 38). În cadrul cercetării efectuate de mine, se verifică ipotezele menționate la începutul lucrării: cu cât oamenii se documentează mai mult în timpul campaniei prezidențiale, cu atât ei sunt mai hotărâți cu cine vor vota și cu cât oamenii sunt mai puțin interesați de alegeri, cu atât se vor decide mai târziu cu cine vor vota. Prin intermediul cercetării mele am descoperit că din 10 respondenți, șapte au declarat că urmăresc frecvent materiale cu subiect politic, indiferent de mijloc, și au fost deciși cu cine vor vota din momentul în care a fost anunțat candidatul; un individ a declarat că urmărește moderat materiale politice dar este decis cu cine va vota doar datorită partidului; doi indivizi au declarat că nu sunt interesați de subiecte politice și s-au decis în ultimul moment, având opțiuni distincte între cele două scrutinuri. Între cei 10 respondenți am avut unul care atât în 2009, cât și în 2014, deși convins cu cineva va vota în turul doi, în primul tur a acordat un vot de încredere candidatului care îi era simpatic dar despre care știa că nu va izbuti să ajungă în turul doi: „Știam că nu are șanse să ajungă în turul doi dar pentru că mi se pare un om inteligent am zis că merită un vot de încredere”(M.G., m., 40).

Tipurile de schimbări

Autorii cărții „Mecanismul Votului ” identifică și trei tipuri principale în care pot fi încadrați indivizii nehotărâți: „28% cristalizatori- sunt oamenii care nu au avut intenție de vot în luna mai, dar s-au hotărât ulterior… , 15% oscilanți-cei care au plecat la drum cu o decizie de vot, au deviat de la aceasta dar ulterior au revenit la ea… , 8% schimbătorii- sunt alegătorii care au pornit cu o intenție de vot și mai târziu au trecut la celălalt partid, cu care au și votat… „(Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, pp. 107-108). În viziunea aceluiași autor citat anterior, dacă un individ schimbă partidul din cauza unor îndoieli, acesta se va întoarce asupra deciziei de vot, dacă îl schimbă pentru opoziție nu se va mai întoarce niciodată. Campaniile trebuie să vizeze în primul rând captarea de indivizi indeciși.

Vasile Sebastian Dâncu vorbește despre manipulare în scena socială și emite câteva afirmații cu care sunt în totalitate de acord: „Societatea românească, precum orice societate contemporană, este fragilă și ușor de condus. Manipularea este un proces cotidian. Face parte din jocul politic. Toți actorii sociali caută să își mărească puterea în spațiul politic. Puterea politică va încerca mereu să controleze procesele de informare, să câștige aliați din liderii de opinie, să direcționeze interpretarea socială a acțiunilor guvernamentale. Opoziția caută să pună în practică strategii de contrainformare, să țipe că totul este propagandă, să stimuleze crize și voci critice venite din spațiul social. Opoziția va marca întotdeauna mesajele puterii cu mici descriptori de contrainformație, cum s-ar putea spune mai tehnic. Și Putere, și Opoziția încearcă să câștige de partea lor jurnaliștii și instituțiile lor. Pe termen scurt reușesc, pe termen lung, nu”(2007, p. 52).

Schimbarea în România a fost dorită prin slogan politic și s-a produs după cum arată datele anterior menționate datorită tinerilor. Aici mă refer în special la vârstnici, care anterior erau cuprinși de stereotipuri naționaliste de menținere și continuarea cu un cetățean de-al nostru, un român veritabil comparativ cu străinul de neamț. Opiniile acestora au fost schimbate de către tinerii din familiile lor, cuprinși de celălalt stereotip potrivit căruia alegerea candidatului social democrat reprezintă întoarcerea automată la comunism, și care, așa cum a spus unul din sloganurile național liberale i-au rugat astfel: „bunico, mamă, votează pentru mine!”. Din cercetarea efectuată de mine au reieșit următoarele: tinerii cu vârste cuprinse între 23-40, șase din cei 10, au declarat că au discutat cu apropiații și familia subiecte electorale, iar în patru din cele șase cazuri au declarat că au încercat să îi convingă pe cei din jur de părerile lor politice, ceilalți doi indivizi sunt cei indeciși. Ceilalți patru respondenți, cu vârste cuprinse între 41 și 60 de ani au declarat în unanimitate că au opinii comune cu apropiații și familia și că nu au încercat să convingă pe cineva de opinia lor politică. Unul dintre respondenți (B.L., m., 30), a dorit să îmi împărtășească în timpul celei de-a treia întâlniri pe care am avut-o o istorioară scurtă din ziua celui de-al doilea scrutin: respondentul meu a mers la urne să își însoțească bunica, iar la intrarea în cladire, a fost oprit de unul dintre observatori pentru a-i impune să își sfătuaiască bunica să voteze candidatul PNL. Primind un răspuns negativ, observatorul a devenit iritat și cu un ton glumeț dar amenințător în același timp, i-a adresat o amenințare subtilă „ai să vezi tu când termin eu aici!”. Consider că această campanie prezidențială a fost una a stereotipurilor, a blamării vieților personale ale candidaților și a minciunilor de proastă calitate, iar perdantul, a fost cel căruia i-au fost atribuite mai multe idei plauzibile.

O altă observație descoperită prin intermediul cerectării mele și care mi se pare importantă de menționat este aceea că majoritatea dintre respondenții mei, respectiv opt din 10, au avut același parcurs ca și în 2009 și anume: am avut aceeași împărțire de dreapta și de stânga- aici regăsindu-se și excepțiile menționate, respondentului ce a migrat în acești ani între cele două partide și respondenta care a făcut această migrare în 2009 doar între cele două tururi, am avut aceeași indivizi indeciși și aceeași fanatici, aceeași patru respondenți ce în primul tur acordă un vot de încredere conștienți fiind de șansele reduse ale candidatului. Observând toate aceste îndrăznesc să spun că pentru fiecare individ în parte votul este un fel de ritual de la care nu se

pot abate.

Campania și contra campania electorală

Campaniile au ca și obiectiv principal informarea, fie ea procesată prin intermediul influenței sau al puterii. Despre acest fenomen vorbește și Virgil Măgureanu: „În destule cazuri, influența și puterea sunt folosite ca sinonime. Totuși, cei doi termeni trebuie considerați ca fiind distincți, căci există deosebiri evidente între aplicarea puterii și exercitarea influenței. Cel mai adesea, într-o relație de putere, cei care o suportă (sau care trebuie să o suporte) își schimbă voința, dar nu și preferința. Ei procedează așa pentru că rezistența a devenit mai scumpă, prohibitivă, sau chiar imposibilă. <<Exercitarea influenței determină o schimbare autentică a preferințelor (Etzioni, apud Olsen, Marger (eds.) op. cit. ,p.23-24>>). Puterea persuasivă, sistemul propagandei unui anumit regim nu produce efecte prea durabile, pe când influența poate schimba convingerile și, cum am spus, preferințele” (2006, p. 131). „Campania electorală sau <<funcția>> electorală – activități politice inerente ori de câte ori se încheie un ciclu de guvernare, o legislatură, la termenele prevăzute de constituție sau cu anticipație – își pun substanțial amprenta asupra modului în care partidele <<cuceresc >> alegătorii, precondiție a preluării și exercitării puterii politice (p. 352).

Marius Ghilezan definește campania electorală și procesele aferente acesteia astfel: „Campania electorală este activitatea de promovare a unui partid sau candidat desfășurată într-o perioadă limitată de timp, într-un sistem concurențial, prin tehnici ale comunicării politice, pe baza unui plan strategic elaborat de specialiști cu scopul de a obține votul cetățenilor. […] Dacă există o mare neîncredere și un electorat majoritar ostil, potențialul de creștere este aproape nul. În cazul în care electoratul este împotriva dumneavoastră, nu încercați niciodată să îl convingeți. Cel mult explicați defectele adversarului pentru a produce măcar câteva suspiciuni în rândul simpatizanților acestuia. În cazul în care electoratul este și agresiv, orice încercare de convingere este sortită eșecului. Dacă există o majoritate tăcută, neimplicată politic, și dezinteresată de fenomenul electoral, metodele persuasive ale campaniei pot activa treptat opiniile și dorința de cunoaștere. O greșeală majoră se face atunci când se constată o poziționare bună în sondaje, când se instaurează fenomenul catastrofal al <<culcatului pe ureche>> și nimeni nu mai face nimic pentru că – nu-i așa- ,,<<oricum câștigăm>>” (2000, pp. 79-80). În opinia aceluiași autor citat anterior, chiar dacă sondajele de opinie dau câștigător un anumit candidat, este de recomandat ca acesta sa se comporte ca și cum ar avea 5% mai puțin decât contracandidatul său, deoarece o atitudine pasivă și convinsă de cânștig îi poate crea electoratului o imagine de candidat necombativ și poate duce la pierderea alegerilor.

„Campania electorală este un spațiu al dezbaterilor de idie și de programe prin intermediul discursului politic. Acesta este generat de evenimente și generează la rânsul său alte evenimente. Construcția discursului se fundamnetează pe temele importante ale campaniei, elementele forte fiind subliniate și explicate publicului, prin mijloace convenționale sau neconvenționale, după caz” (Marius Ghilezan, 2000, p. 82).

Dacă despre campanie am prezentat părerea mai multor autori aș vrea să ne aplecăm și asupra părții negative a acestui proces, sau altfel definita contracampanie: „Campania negativă este acțiunea de devalorizare a candidatului, fiind orientată spre nucleul dur al acestuia. Ea urmărește creșterea stării de suspiciune în rândul alegătorilor adversarului, cu scopul de a-i ține acasă în timpul zilei votării. Fiți atenți! O agresivitate prea mare îi determină pe aceștia să se solidarizeze cu victima și să voteze în ciuda îndoilelulor pe care le au despre onestitatea candidatului.” (Marius Ghilezan , 2000, p. 81) În cartea „Mass media-Puterea fără contrapunere”, autorii Paul Dobrescu și Alina Bărgăoanu evidențiază faptul că: „Preasa nu constituie doar oglinda jocului politic, ci este unul dintre principalii protagoniști ai acesteia. […] Opinia publică se coagulează mult mai ușor când este vorba de a lupta în contra a ceva decât pentru ceva” (Paul Dobrescu, Alina Bărgăoanu, 2002, pp. 68-69).

Propaganda în districtul Eric a fost dezechilibrată deoarece au fost mult mai multe materiale republicane decât democrate, deși le era la îndemână și celor din urmă să manifeste același comportament. Dacă ar fi să ținem cont doar de acest aspect am considera că efectul de întărire ar fi diminuat , însă electoratul, mai ales atunci când are foarte multă informație, caută părți cu care este de acord, le selectează și apoi le vede doar pe acelea. „ Am ajuns ,deci, la concluzia că o campanie electorală – discursurile, evenimentele, articolele, dezbaterile, ansamblul materialelor de propagandă – are trei tipuri de efecte asupra electoratului : îi activează pe cei indiferenți, îi întărește în hotărârea lor pe cei partizani și îi convertește pe cei echilibrați” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 145).

Devalorizarea adversarului este descrisă de către Vladimir Volkoff, citate fiind de Marius Ghilezan în cartea sa „Cum să reușești în politică” ca fiind „unul dintre procedeele de dezinformare ce constă în a-i atribui adversarului afirmații pe care acesta nu le-a făcut”(p. 250). Există numeroase metode și tactici prin intermediul cărora un candidat se poate promova în interiorul unei campanii dar Marius Ghilezan spune că uneori candidații apelează și la manipulare prin intermediul sentimentelor folosind diferite simboluri. Un grup poate fi manipulat doar dacă îi sunt cunoscute starile psihologice ale grupului ce urmează să fie persuadat (p. 253). „Zvonurile fascinează mulțimea, le seduc și le mobilizează, datorită aurorei de mister care se crează în jurul sursei. În psihologia poporului român, nimic nu a prins mai bine decât fenomenul multiplicării, prin rețele de afinități personale și se proximitate, a zvonurilor” (Marius Ghilezan, 2000,p. 253). „Dezinformarea reprezintă tehnica de furnizare a unor informații eronate unor medii diferite, cu scopul de a deruta adversarul și de a orienta interesul public spre alte sfere de discuție. […] Dezinformarea este o acțiune premeditată, cu scopul de a induce populației un sentinent de revoltă față de un eveniment real, față de o acțiune publică sau față de un om politic.” (p. 255)

Un alt procedeu adesea folosit pentru a reuși într-o campanie electorală este dezinformarea care, așa cum spune autorul, Ileana Busuioc, citându-l pe Guy Durandin, „este întotdeauna realizată în interesul dezinformatorului și vizează să-i facă un rău interlocutorului utilizând minciuna tactică (îi ascunzi adversarului propriile planuri pentru a-l face să ia decizii proaste) și mediatică (este denigrată imaginea adversarului în opinia internațională)”. Aceeași autoare, inspirată de această dată din opera autorilor Phillippe Breton și Serge Proulx (op. cit. , pp. 108-111) afirmă următoarele: „spre deosebire de propagandă, definită ca o argumentație manipulată, dezinformarea este o argumentație deturnată, voit mincinoasă și înșelătoare. Informația difuzată este total mascată și inexactă, în mod deliberat, în timp ce propaganda poate, în anumite cazuri, să inducă în eroare prin informații exacte, dar incomplete” (2008, pp. 70-71).

În România, în cadrul campaniei prezidențiale din 2014, campania pentru ambii candidați, așa cum am observat-o eu, a fost o contracampanie bazată pe antecedentele candidaților, dar mai ales pe viața personală a acestora. Dacă în cazul domnului Victor Viorel Ponta electoratul a avut la dispoziție o serie de promisiuni și planuri, a avut experiența, realizărilor și a eșecurilor din postura de premier, în cazul domnului Klaus Iohannis, planurile au fost presupuse din imaginea pe care acesta a promovat-o despre propria persoană, având drept recomandare realizările din funcția de primar și originea lui nemțească. Un lucru important de menționat este că șapte din 10 respondenți au declarat că au urmărit o durată mai mare de timp camapania dintre cele două tururi comparativ cu campania dinaintea primului tur; un respondent a declarat că nu va mai urmări deloc campania pentru că a fost și este decis cu cine va vota; ceilalți doi respondenți au declarat că au urmărit aproximativ același interval de timp.

Pentru a ilustra mai clar cele menționate am să exemplific prin câteva idei ale respondenților mei: „Nicio campanie nu a fost ok, dar eu sunt subiectivă, nu sunt analist politic, nu am urmărit așa ceva, și oricum dezbaterea și campania a fost despre ce au facut nu despre ce urmeaza sa facă…efectiv doar și-au spălat rufele în public”(S.I., f., 38); „ Prin intermediul acestor campanii nu am aflat foarte multe…Nu știu foarte multe despre Victor Ponta, știu că este membru PSD, că a fost Prim Ministrul României, dar o părere foarte clară despre el ca și om politic nu am. Mai știu de prin presă că au existat anumite discuții pe tema plagierii lucrării sale de licență da…în rest…a da, chiar îmi aduc aminte că în urma inundațiilor din Teleorman, din acest an, când a fost prezent acolo, a fost un mic incident și vocabularul dânsului nu mi s-a părut prea adecvat pentru un Prim Ministru. Dar, nu am o părere.. bine de atunci nu am o părere mai bună despre el. Da, nici despre Klaus Iohannis nu știu foarte multe, știu doar că a ajutat foarte mult orașul Sibiu să se dezvolte, chiar dacă a avut acces la foarte multe fonduri europene Sibiul fiind capitala europeană a acestei țări, dar totuși, consider că originea lui nemțească, îmi dă oarecum încreder că va ajuta, va face mai mult bine României”(D.A., f., 25).

Efectul de activare

Campaniile electorale au rolul de a activa participarea politică a indivizilor. Există patru pași ai activării relatați în cartea „Mecanismul Votului ”: „propaganda trezește interesul, interesul crescut conduce la o receptivitate mai mare, atenția este selectivă, voturile se cristalizează” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 118). Cu cât oamenii au un interes mai mare pentru alegeri cu atât se expun mai mult fluxului de informații din mediul politic.

„Campania de ațâțare are rolul de a provoca curiozitatea care stârnește interesul cetățenilor”. Candidații pot opta pentru diferite practici cum ar fi introducerea unor figuri geometrice, fie utilizarea unor anumite culori, sau a unui anumit fond muzical. Dacă fondul este plăcut, atunci această apreciere se va transfera și asupra celui promovat” (Marius Ghilezan, 2000, p. 81).

Aici aș putea să ofer drept exemplu mesajul transmis de către propaganda PNL „dorim schimbarea! ne vrem România înapoi!” conștientizându-se faptul că românii au temeri legate de trecutul comunist și că asociază acea perioadă cu liderul PSD care a preluat România după revoluție continuând să mențină părți ale acelui sistem. Imaginea pe care Klaus Iohannis și-a promovat-o i-a determinat pe alegători să îi acorde votul lor „nu știu nimic despre niciunul dintre ei, am doar fragmente scurte și nesemnificative, dar am reținut filmulețul cu ceasul nemțesc al lui Iohannis, să știi că toate lucrurile nemțești merg bine…”(L.N., f., 26).

Efectul de întărire

Efectul de întărire poate fi înțeles prin intermediul teoriei consonanței cognitive, discutate în capitolele anterioare deoarece, deși campania nu a produs în districtul Erie schimbări în ceea ce privește votul efectiv al electoratului, aceasta a produs efect în întărirea ideilor proprii legate de candidați. Indivizii doresc, de cele mai multe ori, să audă idei asemănătoare cu ale lor, să li se dea dreptate, dar într-o campanie electorală ei trebuie să facă față și fluxului continuu de argumente ostile venite din partea opoziției (pp. 129, 130). „Propaganda unui partid oferă un arsenal de argumente politice care servesc la înlăturarea dubiilor partizanilor și la combaterea argumentelor opoziției care ar putea să-i influențeze; pe scurt, are menirea să asigure, să solidifice, să stabilizeze intenția de vot și să o traducă finalmente într-un vot real” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 130).

Ca și exemplu pentru efectul de întărire în România putem discuta despre asocierea funcției de prim ministru și realizările candidatului din această funcție cu cele de președinte deși nu intră în atribuțiile acestuia îndeplinirea acelor sarcini, cum ar fi mesajul domnului Victor Ponta „doar el vă poate mări pensiile” și așa cum semnalează unul dintre respondenți „multe din aceste mesaje sunt pentru oameni care nu știu nimic despre politică. Așa cum Victor Ponta nu poate mării pensiile din postura de președinte, așa nici Klaus Iohannis nu poate rezolva problemele din diasporă. Până la urmă…Guvernul propune și face tot, președintele aprobă sau nu. Dar de, așa ne contruim noi campaniile, cu lucruri pe care trebuie să le asimileze toată lumea fără să le și gândească”(I.I., m., 33).

Efectul de convertire

În cartea „Mecanismul Votului …”, cei trei autori Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson și Hazel Gaudet vorbesc depre faptul că deciziile alegătorilor sunt destul de greu de schimbat deoarece de cele mai multe ori aceștia ascultă selectiv propaganda politică, mizând în principiu pe publicațiile ce le întăresc convingerile, și evitându-le pe cele care aduc argumente contra lor. Un lucru important în urmărirea propagandei este, deci, pe ce partid se focalizează electoratul, deoarece, un individ ce urmărește propaganda republicană, deși se declară democrat, convingerile sale pot fi schimbate în urma contra argumentelor urmărite din tabăra republicană (2004, pp. 137, 138). „Fiecare campanie electorală are temele și dezbaterile ei majore, despre care se presupune că nu sunt numai cele mai <<importante>> ci și cele mai eficiente pentru convertirea simpatizanților partidului advers” (p. 140).

În România am putut observa în media cum televiziunile s-au împărțit în funcție de preferința politică, iar electoratul putea urmării pentru propria consonanță doar anumite canale. În opinia mea, principala sursă media care a avut un impact semnificativ în luarea deciziei de votare a fost internetul deoarece acolo nu au circulat mesaje pro vreunuia dintre candidați, ci au circulat mesaje contra ambilor candidași, dar cu precădere, majoritatea fiind împotriva lui Victor Ponta. Un respondent îmi declară în timpul celei de-a doua întâlniri, înainte de cel de-al doilea tur electoral: „am văzut pe internet acele categorii care l-au votat pe Ponta- țăranii, proștii și văzând în jurul meu doar susținători PNL recunosc că deși nu știam nimic despre niciunul dintre ei sau partidele din partea cărora candidează am zis că ar fi mai ok să nu votez cu el. În primul tur chiar am ales așa, să fie, dar apoi am simțit o oarecare presiune mai ales că nu eram deloc decisă” (D.A., f., 25). Consider că indivizii au fost asaltați de multitudinea de informații neverificate sau nedemonstrate și astfel a planat incertitudinea. Apărând predominant informații negative indivizii nu au mai putut fi selectivi, iar parte dintre ei au fost convinși de acele informații.

Anticiparea câștigătorului

După părerea mea, în cadrul fiecărei campanii prezidențiale, majotitatea electoratului este hotărâtă cu cine va vota dar are și o privire de ansamblu asupra anticipării câștigătorului. „A existat o strânsă relație între intenția de vot și orizontul de așteptare asupra câștigătorului. În general, fiecare tabără s-a așteptat ca alesul ei să câștige, iar oamenii fără intenție de vot nu au fost suficient de interesați nici în a-și forma o opinie clară asupra câștigătorului. Cu cât a fost mai mare intersul pentru alegeri, cu atât s-a dovedit mai strânsă relația dintre orizontul de așteptare și intenția de vot” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 150).

În cadrul cercetărilor din District, autorii spun că se poate vorbi și despre un efect de raliere (bandwagon effect). Conform autorilor cărții „Mecanismul Votului …” indivizii indeciți sunt predispuși să îl aleagă pe cel care este socotit de către ei că va fi câștigătorul alegerilor. În spijinirea acestor informații, autorii citează în carte câteva exemple de răspuns ale unor electori ce își motivează votul prin simplul raționament „am votat câștigătorul” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, pp. 151, 152).

Dacă în Districtul Erie vorbim despre efectul anterior discutat, în România putem vorbii despre efectul opus, underdog effect, ce presupune asocierea indivizilor cu învinsul și când aduc în discuție această perspectivă mă refer la diferența de voturi dintre primul și cel de-al doilea tur electoral. Partea electoratului care îl votează pe învins poate avea argumente de sprijinire a acestuia pentru pierderea alegerilor, să îi reducă diferența de voturi dintre locul câștigătorului și cel al învinsului, fapt ce i-ar crește perdantului încrederea în forțele proprii așa cum declară respondenții: – la prima întâlnire ce a fost în următoarearele zile după primul tur al alegerilor prezidențiale „l-am votat pe Diaconescu deși știam că nu va trece în turul doi dar merită și el puțină încredere”(M.G., m., 40) „știam că Vadim nu are șanse dar mi s-a părut cel mai capabil sau măcar un vot în minus pentru ceilalți”(L.N., f., 26); – la cea de-a doua întâlnire ce a fost cu câteva zile înainte de turul doi ai alegerilor prezidențiale: „nu are șanse de câștig dar eu sper..îi dau votul meu deși nu cred că va reuși”(S.I., f., 38). În cadrul interviurilor efectuate am observat însă o motivație negativă asupra votului, și anume, oamenii nu îl votau pe perdant, ci votau împotriva câștigătorului primului tur: „oricine în afară de Ponta! Nu îl suport”(L.N., f., 26), „deși am mai greșit odată cu Băsescu, nu mă risc pentru nimic în lume să îl votez pe maimuțoiul de Ponta”(S.I., f., 38).

În decursul celor trei întâlniri pe care le-am avut pe rând cu cei zece respondenți au constatat că deși alegătorii ce urmau să îl voteze pe Klaus Iohannis erau convinși în unanimitate că acesta va pierde, i-au acordat votul lor. Respondenții mei îl vedeau în unanimitate drept câștigător pe Victor Ponta, și ceea ce mie mi s-a părut interesant este faptul că adepții lui Victor Ponta ofereau în medie procente apropieate de: „51% V.P – 49%K.I” iar adepții lui Klaus Iohannis ofereau procente dramatice: „20% K.I. – 80% V.P”.

Ce li s-a spus alegătorilor

În Districtul Erie contracandidații s-au folosit de toate mijloacele mass media disponibile pentru a face cunoscută campania electorală în toată țara. Sursele mediatice au fost și ele împărțite între Willkie și Roosvelt iar materialele difuzate nu au fost doar pro unuia dintre candidați ci și contra. „Poziția republicană a fost prezentă de două ori mai pregnant decât cea democrată, în toate comunicarile publice disponibile în districtul Erie. În timpul primei perioade, chiar înainte de discursul de acceptare al lui Willkie, susținătorii lui și-au dedicat timpul construirii imaginii candidatului, dar, atunci când campania a ajuns la final, eforturile lor au fost direcționate mai ales către atacuri la adresa lui Roosvelt. Cât despre democrați, ei și-au centrat propaganda din ce în ce mai mult pe propriul candidat” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, pp. 156-157).

Atunci când discutăm despre mesajele utilizate de candidați în timpul campaniei, Marius Ghilezan spune că este foarte important ca acestea să fie credibile, și ideal ar fi dacă ele ar proveni de la o sursă de încredere cum ar fi o persoană cunoscută (p. 119).

„Sloganul este acea exprimare sonoră ,scurtă, originală, credibilă și durabilă care spune esența mesajului de comunicat. […] Un enunț poate fi un slogan doar dacă produce altceva decât se spune în textul său. Mai precis, prin această formulă de comunicare se urmărește obținerea unui impact, o acțiune, nu atât prin ceea ce se spune, cât mai ales prin ceea ce se dorește să se facă. Crearea sloganului este o adevărată artă. Se poate scrie mult și prost și de aceea e o măiestrie să scrii scurt și la obiect. Mai mult de atât, cuvintele folosite trebuie să fie sonore, să aibă ritm, să fie ușor de scandat la o manifestare publică” (Marius Ghilezan, 2000, p. 120). „Nu judeca un om după răspunsurile lui, ci după întrebările lui” Voltaire .

Marius Ghilezan oferă un sfat candidaților în cartea sa –„Cum să reușești în viața politică. Manual de campanie electorală”, și anume faptul că alegătorii nu mai vor să audă clișee precum „2000 este anul cetățenilor”, nu mai vor să audă aceste mijloace cunoscute, ci este de dorit o campanie de așteptare, în care este prezentat un mesaj sau un simbol fără a menționa sursa acestuia (p. 81). „Dintre mai multe opinii adimise o voi alege pe cea temperată, fiind cea mai comodă în practică și cu siguranță cea mai bună, orice exces fiind de obicei dăunător” (Descartes apud Marius Ghilezan, 2000, p. 246). Electoratul nu mai este impresionat de oratorie, ci de raționamentul candidaților.

Același autor anterior menționat, Marius Ghilezan, afirmă următoarele: „Comunicarea politică este acea acțiune planificată și susținută, menită să asigure climatul de bunăvoință și înțelegere între organizație și public. Astăzi comunicarea se definește drept procesul <<de împărtășire a unei orientări spre un set de semnale informaționale>>. […] O interacțiune prin cuvinte, mesaje sau opinii. Un circuit în care sunt implicate diferite coduri care, odată descifrate, asigură înțelegerea dintre administratori și administrați sau mai precis între cei ce fac cărțile și cei care joacă în terenul social”(2000, p. 97).

Citându-l pe Jeff Slutsky, Marius Ghilezan spune: „Dacă vrei să comunici un mesaj, trebuie să fii sigur că ai ceva de spus”. „Mulțimile reprezintă o entitate care se formează din grupuri de indivizi care acționează potrivit instinctelor generale ale colectivității, fără a lua în seamă trăirile, sentimentele și credințele personale, luate separat.[…] Când trăirile instinctuale influențează comportamentul social, o mulțime poate deveni agresivă, eroică sau extrem de sentimentală. Mulțimea nu este niciodată condusă de rațiune sau de principii morale, ci de instincte și rareori de sentimente. În astfel de cazuri conștiința individului dispare, el acționează în conformitate cu psihologia și comportamentul grupului căruia îi aparține. Imitația este un cuvânt la ordinea zilei în acest caz” (Marius Ghilezan, 2000, pp. 100-101).

„În practica modernă a comunității politice au apărut meserii noi care oferă servicii de mare finețe psihologică. Spin-doctorii sunt acei profesionaliști ai interpretării cuvintelor care schimbă sensuri și influențează opinia publică să își modifice comportamnetul. Ei stau întotdeauna în spatele scenei politice și prepară <<bucatele electorale>>. <<Doctor spin>> este un personaj care denaturează realitatea, se joacă cu informația, face asocieri dramatice și folosește discursul dublat. El utilizează emoțiile și frica pentru construcția mesajelor de succes” (Marius Ghilezan, 2000, p. 143). Alvin Toffler a introdus acest concept de „doctor spin” și l-a definit ca fiind „înșelători ai spiritelor”. Spin vine de la cuvântul englez care înseamnă a depăna, a răstălmăci, a roti.

„Reușita în materie de eficacitate a publicității politice aparține celor care spun o poveste, nu celor care își lipesc fotografiile de identitate pe pereți precum timbrele pe scrisori” (Jean-Marc Leach apud Marius Ghilezan, 2000, p. 179). „Persuasiunea este un act de comunicare care vizează modificarea stării mentale a unui individ într-un context în care acesta crede că păstrează o anumită libertate” (Ion Drăgan –Construcția simbolică a câmpului electoral, Institututl European, 1998, apud Marius Ghilezan, 2000, p. 189).

„În sistemele democratice, comunicarea politică este esențială. Toți politicienii și toate partidele politice supraviețuiesc pe scena politică dacă reușesc să își facă cunoscute mesajele și pozițiile referitoare la o problemă sau alta a agendei publice. Odată cu dezvoltarea sistemelor democratice, spațiul politic a devenit spațiu public, comunicarea politică descriind interacțiunea dintre actorii politici, mass-media, public și electorat. […] Comunicarea politică modernă utilizează mijloace sofisticate de comunicarea media prin care, în special în perioada electorală, se asociază valorilor politice elemente simbolice și imagistice, muzică, video-clipuri” (Sorin Vlad Predescu, 2010, p.29).

„Folosirea limbajului pentru a sanctifica acțiunea este exact ceea ce face ca politica să fie diferită de alte metode de alocare a valorilor. Prim limbaj, un grup poate nu numai să obțină un rezultat imediat, ci să și câștige aprobarea celor al căror sprijin de durată este necesar. Mai mult, ceea ce dă măsură puterii politice este dialogul și răspunsul la el, și nu exercitarea forței. În politică, forța înseamnă slăbiciune, la fel ca violul în sex. Dialogul, pe de altă parte, înseamnă un schimb competitv de simboluri, referențiale și evocatoare, prin care se împart valori și se ajunge la un mod de coexistență. Este normal să ne plângem că politicul nu știe să vorbească, dar a ne plânge că vorbește înseamnă că nu realizăm în ce scop o face”(Murray Edelman, 1999, p. 111).

Prin intermediul minicercetării mele am observat, așa cum am menționat și anterior, faptul că electoratul a fost extrem de confuzat de abordările celor doi candidați. Citând o respondentă ce spunea despre cei doi candidați că nu au făcut altceva decât să „își spele rufele în public”(S.I., f., 38) afirm că în cadrul acestei campanii electorale s-au omis discuțiile cu adevărat importante. Probabil strategia candidților de a influența emoțional electoratul a fost scăpată de sub control intenționat sau nu deoarece au ajuns să se focuseze doar pe acest aspect. Indivizii intervievați de mine în cele trei valuri nu știau ce se va întâmpla cu ei sau cu România deoarece fiecare întâlnire dintre cei doi contracandidați avea o singură miză: aducerea de cât mai multe injurii și defecte celuilalt. Pentru a ilustra cele menționate am să prezint câteva din ideile repondenților mei survenite ca și răspuns la întrebarea: Au existat elemente în campania electorală a vreunuia dintre candidați care v-a atras atenția într-un mod pozitiv? Dar negativ?: „Mai mult negativ și de exemplu ceea ce a apărut despre Klaus Iohannis cu vânzarea de copii…am rămas profund indignat de această informație” (G.M., m., 40); „Da si negativ si pozitiv. În mod pozitiv faptul că Victor Ponta a mers și la cele două televiziuni de știri care îl critică, ca să nu zic că sunt împotriva lui, iar negativ că celălalt candidat nu a făcut lucrul acesta. De asemenea, majoritatea, dacă nu chiar toată campania domnului Iohanis a fost pe denigrarea și arătarea cu degetul în cealaltă tabară fără a spune ce vrea și ce doreste să facă; și de cealaltă parte au fost mesaje de acest gen dar au fost și mesaje care s-au referit exact la ce vor să facă și la atribuțiunile președintelui și la politica acestuia pe viitor”(I.I., m., 33).

9.1. Liderii de opinie

Liderii de opinie nu sunt regăsiți doar în anumite domenii sau în anumite clase sociale, ci sunt regăsiți peste tot. Ei încearcă să influențeze restul comunității și cele mai multe ori au dovedit un interes foarte mare pentru domeniul politic. Liderii de opinie ascultau și citeau materiale electorale transmise în campanie iar ulterior le răspândeau pe cale orală și în cadrul comunității (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 89). „Până la apariția social media, liderii de opinie erau actori culturali și mediatici, iar analiștii politici erau privilegiați ca factori de interpretare în comparație cu <<liderii locali>>. Odată cu apariția sociale media, au apărut și <<liderii de opinie virtuali>>, acele persoane care, prin intervenții constante și pertinente, au câștigat o poziție centrală în grupul virtual. Ponderea influenței acestora poate fi destul de mare, depinde de nivelul de implicare al participanților în grupul respectiv”(Diana-Maria Cismaru, 2012, p. 13).

În cadrul cercetării mele îi putem considera drept lideri de opinie pe cei patru respondenți care au declarat în timpul celor două valuri de interviuri în care întrebarea le-a fost adresată, că au încercat să îi convingă pe cei din jur să voteze cu candidatul ales de ei , dar care au menționat de asemenea, că nimeni nu a încercat să îi convingă pe ei să își schimbe sau să își formeze o anumită opinie politică. Cel mai interesant respuns a fost al unei respondente care a declarat că „nu m-a influențat nimeni să votez astfel, întotdeauna îmi iau deciziile singură chiar dacă greșesc de cele mai multe ori”, iar apoi a spus: „da, am încercat să îmi conving familia să îl voteze, sau cel puțin să meargă la vot” (S.I., f., 38).

Mass –media

Mihai Coman, relatează în lucrarea „Mass-media în România post-comunistă” următoarele: „Relația dintre presă și lumea politică în era post-comunistă a mobilizat energii semnificative atât în dezbaterile politice sau profesionale, cât și în cercetarea teoretică. Evident, controlul direct al statului asupra mass-media a fost foarte diminuat, cu precădere în presa scrisă. Mai mult, sute, mii de noi instituții au apărut pe piața presei, ca rezultat al unor inițiative private” (2003, p. 39).

„Începând cu anul 2007 s-au înregistrat schimbări accelerate și evidente în ceea ce privește impactul noilor media asupra spațiului public. Dezvoltarea explozivă a spațiului online și a tipurilor de servicii media pe care le oferă a produs efecte complementarea asupra rolului și funcțiilor media. Practic, între media din spațiul real și media din spațiul online s-a declanșat un <<război>> inegal, în care media tradiționale se află în pierdere continuă. Primele efecte s-au situat la nivelul audiențelor, care devin din ce în ce mai segmentate și împărțite între cele două tipuri de spațiu: audiențele cu nivel mai ridicat de instruire s-au transferat în mediul virtual, în timp ce audiențele cu nivel scăzut de instruire preferă în continuare televiziunea. Dintre mainstream media, cel mai puțin afectat de expansiunea Interenetului este radioul, care este destinat unui alt tip de utilizatori (nu solicită simțul vizual, ci pe cel auditiv, deci nu este implicat în <<războiul>> între televiziune și Internet). Însă, în ceea ce privește competiția între presa scrisă și online, se poate întrevedea clar finalul disputei: ziarele tipărite scad ca număr din ce în ce mai mult în ultima vreme, pentru că nu mai oferă suficient profit comparativ cu publicațiile online (costurile sunt mai mici în cazul acestora din urmă, iar actualizarea informației se face rapid și plexibil)” (Diana-Maria Cismaru, 2012, p. 11).

Marius Ghilezan spune că: „O presă bună contează mai mult decât o tonă de materiale promoționale”.[…] „Un produs media este o marfă sau un serviciu vândut unor consumatori potențiali, în concurență cu alte produse mass-media” (Denis McQuail apud Marius Ghilezan , 2000, p. 209). „Dezbaterile politice sunt cele mai gustate de către public. Oamenii politici sunt singuri în groapa cu lei, locul unde se ține piept atât adeversarilor cât și întrebărilor deloc comode ale telespectatorilor sau moderatorilor.[…] Momentul de maxim impact este cel al discuțiilor în contradictoriu, pe un ton ridicat” (2000, p. 223.).

„Cu fiecare nou medium (televiziunea, apoi, noile tehnologii de comunicare și informare), specialiștii discută rolul comunicării în societatea mediatică. În prezent, așa-numitele <<new media>>(mai ales Internetul) simbolizează <<revoluția>> în comunicare. […]Comunicarea mediatică este intermediată de un suport tehnologic, diverse strategii de discurs pentru captarea publicului, precum și de un context organizațional (new room), în care jurnaliștii își practică meseria”(Camelia Beciu, 2011, p. 127).

Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu susțin în cartea „Mass media și societatea” că reprezentanții școlii de la Chicago aveau părere disctinctă de cea a lui Lippman asupra rolului pe care presa îl are în societate. „Școala de la Chicago vedea presa drept un instrument de informare și educare a publicului. Lippman, dimpotrivă, cosidera că presa contribuie la apariția și permanentizarea unor boli de opinie publică. […] Viziunea lui Lippman asupra presei este una critică. […] Puterea enormă a presei provine din rolul pe care îl îndeplinește- acela de a organiza pentru societate informațiile, de a ușura, dar și de a orienta percepția socială a diverselor fenomene” (p. 46).

Motivată fiind de realizarea acestei lucrări de licență, am urmărit cu mult mai mult interes decât aș fi făcut-o de obicei, majoritatea materialelor politice existente în media. Consider că mass media a avut un rol extrem de important în desfășurarea acestei campanii prezidențiale deoarece prin intermediul acesteia s-au creat liniile de urmărire și criteriile de alegere a candidatului ideal. Prin intermediul mass mediei s-au transmis stereotipurile, ideile false dar și planurile candidaților prezidențiali. Din ceea ce eu am observat în mass media, televiziunile și publicațiile scrise nu au fost nici pe departe imparțiale, observându-se cu precădere simpatia pentru un anumit candidat. Inovația în România anului 2014 a fost internetul, sursă media de care s-au folosit în trecut și alți lideri politici precum Barack Obama și care în opinia mea a făcut diferența în timpul acestei campanii prezidențiale.

10.1. Radioul

Campaniile prezidențiale nu sunt întotdeauna un subiect ce se bucură de întreaga atenție a electoratului pe întreaga lor perioadă de desfășurare deoarece adesea acestea coincid și cu alte evenimente așa cum în districtul Erie coincide cu războiul din Europa. Candidații se implică în difuzarea cât mai multor materiale însă atenția electoratului pentru acest subiect este amânată până în imediata apropiere a comportamentului de votare: „ după cum se știe, intensitatea unei campanii prezidențiale atinge punctul culminant chiar înainte de ziua alegerilor, când mass media – ziare, reviste și posturi de radio – sunt inundate de propagandă electorală. Dacă oamenii vor citi vreodată despre campaniesau vor asculta discursuri politice, atunci acesta este momentul. […] În districtul Erie, în ultimele 12 zile ale campaniei, 54% dintre subiecți ascultaseră cel puțin una dintre cele cinci emisiuni politice importante difuzate la radio chiar în zilele premergătoare interviurilor” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 168).

Radioul este și el o sursă importantă de informare iar candidații trebuie să aibă grijă să fie auziți atât prin intermediul radioului național, sau cel mai întâlnit în acea țară, dar și prin intermediul firmelor de radio private. Radioul este o sursă urmărită de români și reprezintă o sursă de informare cu un buget investit mic (Marius Ghilezan, 2000, p. 231).

Radioul poate fi considerat un important mijloc de a face propagandă politică, cred eu, iar dacă este utilizat corespunzător, poate avea rezultate vizibile. Un exemplu de utilizarea utilă a radioului, este în opinia mea, cea prezentată de Valentina Marinescu în cartea sa „Comunicarea și puterea”: „În ciuda prezenței dominante a televiziunii, radioul a jucat un rol important în timpul alegerilor. În timp ce organizații de proprietate comercială au redus campania la câteva mențiuni scurte în buletinele lor de știri, serviciul public al BBC a dedicat un timp considerabil dezvoltărilor ulterioare. O rețea de stații radio regionale și locale a oferit articole electorale, discuții și dezbateri. Reducerea restricțiilor legale le-a permis cu mai multă ușurință posturilor de transmisie să invite candidați individuali în emisiunile lor. Date fiind audiențele, reportajele naționale ale stațiilor se diferențiau. […] Programul de telefonie de la mijlocul dimineții le-a permis votanților să sune și să-și spună părerile lor sincere”(2005, p. 117).

Respondenți minicercetării mele nu au fost foarte receptivi la materialele politice difuzate prin intermediul acestui mijloc. Din 10 respondenți, trei au declarat că au urmărit în radioul în timpul acestei campanii prezidențiale radioul astfel: doi respondenți au declarat la primul val de interviuri că au urmărit câteva ore pe zi, iar în celelalte două valuri au declarat că au urmărit în medie câteva ore pe săptămână; iar o respondență a urmărit între o oră și trei ore pe zi, zilnic în timpul întregii campanii. Ceilalți șapte respondenți au declarat că nu au urmărit deloc acest mijloc media.

10.2. Pagina tipărită

În districtul Erie respondenții au urmărit neașteptat de mult scrierile politice, astfel că înainte cu 12 zile de ziua votului „51% citiseră cel puțin o relatare electorală apărută pe prima pagină a ziarului preferat iar 26% citiseră cel puțin un articol electoral într-o revistă” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 168).

„Este mai ușor de văzut decât de ascultat, iar cele pur vizuale au mai mult impact decât cele care necesită un efort de citire. Cu totată lipsa celei de-a treia dimensiuni, ziarele rămân suportul cu cel mai mare impact pentru că enunțul poate fi citit din nou și reținut” (Marius Ghilezan , 2000, p. 95). „Unul dintre motivele pentru care mărturiile scrise sunt atât de eficiente în a produce adevărate schimbări ale mentalității este acela că pot fi făcute publice cu ușurință” (Robert B. Cialdini, Ph.D., copyright 1984, p. 109).

„Instrumentul principal pentru crearea, adâncirea și răspândirea <<culturii>>, adică pentru raționalizarea activităților omenești și coordonarea lor, este cuvântul scris: cartea, revista, ziarul. Ierarhia culturală a popoarelor se poate stabili, astăzi, prin comparația producției tipografice- din punct de vedere cantitativ și calitativ. Această producție de arată gradul de raționalizare a diferitelor activități și gradul coordonării lor. Și, în special, gradul de coordonare se va putea cunoaște din publicațiile menite să răspândească cunoștințe de tot felul, să informeze masele largi asupra rezultatelor științelor și a posibilităților de aplicațiune practică a acestor rezultate, să creeze o ideologie comună în toate domeniile arătând toate posibilitățile de cooperare ale diferitelor categorii de activitate pentru realizarea unei ținte comune”(Traian Brăileanu, 2003, p. 332).

Prin intermediul celor trei întâlniri ale interviurilor de tip panel, am aflat de la cei 10 respondenți ai mei că jumătate dintre aceștia, respectiv cinci din 10, nu au urmărit deloc acest mijloc mass media și de menționat că m-am referit atât la publicațiile tipărite pe hârtie cât și la cele disponibile online. Doi dintre ei au declarat în decursul celor trei întâlniri că au urmărit în medie câteva ore în toată campania; un respondent a urmărit înaintea primului tur electoral până într-o oră pe zi, zilnic și înaintea celui de-al doilea tur câteva ore pe săptămână; și ultimii doi respondenți au urmărit în medie peste o oră pe zi, zilnic în decursul întregii campanii fără a se modifica răspunsurile în decursul celor trei întâlniri.

10.3. Televizorul

„În contextul dezvoltării spectaculoase a mijloacelor media, televiziunile atrag cea mai mare cotă de audiență. Datorită principalelor sale funcții, aceea de divertisment, media electronică are un mare impact electoral. În studiourile de televiziune se dezbat temele, ideile și opiniile competitorilor, dar se și prezintă ținutele, vestimentația și stilul. Omul politic devine un actor care își joacă singur rolul în fața unei audiențe majore” (Marius Ghilezan, 2000, p. 221).

„Televiziunea a reconfigurat viața cotidiană, mecanismele de formare a opiniei publice și comunicarea politică. […] În sfera politicului, televiziunea a transformat relația omului politic cu electoratul și cu jurnaliștii, contribuind decisiv la <<punerea în scenă>> a acțiunii politice. Televiziunea rămâne una dintre principalele resurse de informare și socializare politică a electoratului în contextul în care noile tehnologii de informare, și în primul rând Internetul, sunt din ce în ce mai mult utilizate ca resurse de comunicare politică” (Camelia Beciu, 2011, p. 171).

În cartea „Comunicarea și puterea”, Valentina Marinescu vorbește despre influența surselor media asupra campaniei electorale. Citându-l pe W. Miller, în opera Media and Voters (Oxford: Clarendon, 1991), V. Marinescu spune despre televiziune că este „în mare măsură, considerată cel mai important mediu de comunicare politică.” Autoarea relatează cum în timpul campaniei din 2001 din Marea Britanie, purtătorii de cuvânt ai fiecărui partid aveau o întâlnire cu presa în care, deși scopul era discutarea subiectelor din conferința anterior discutată, se încerca de către jurnaliști aflarea unor informații distincte celor deja discutate, subiecte pentru care respondenții nu erau pregătiți de cele mai multe ori (2005, p. 109).

Acest mijloc mass media a fost cel mai urmărit de către respondenții cercetării mele. Opt din cei 10 respondenți au urmărit acest mijloc mass media astfel: jumătate dintre cei opt, respectiv patru respondenți, au declarat aceeași intensitate de urmărire în decursul celor trei întâlniri și anume mai puțin de o oră pe zi, zilnic au urmărit materiale politice difuzate la televizor; doi respondenți au declarat că înainte primului tur au urmărit câteva ore pe săptămână iar în timpul campaniei dintre cele două tururi au urmărit au urmărit peste o oră pe zi zilnic; un respondent declară că a urmărit între o oră și trei ore pe zi zilnic înaintera primului tur al alegerilor și câteva ore pe săptămână între cele două scrutinuri; iar ultimul respondent declară că a urmărit câteva ore pe zi, zilnic înaintea primului tur și câteva ore între cele două tururi.

10.4. Internetul

„Video-clipul este procesul prin care emoțiile se vând publicului într-o înșiruire de efecte care să stârnească interesul și acțiunea” (Ralph Quatruci, consultant politic american apud Marius Ghilezan , 2000, p. 228). Se uitilizează emoțiile prin crearea unor scenarii dramatice sau ce conțin un mesaj afectiv.

Dan Tapscott vorbește în cartea sa, „Crescuți digital”, despre impactul internetului asupra indivizilor și afirmă: „Copiii de astăzi sunt atât de scufundați în biți, încât îi percep ca parte integrată a mediului lor natural. […] Pentru prima oară în istorie, copiii se simt mult mai confortabil, sunt mult mai pricepuți și mai alfabetizați decât părinții lor în raport cu o inovație de-o importanță centrală pentru societate. Iar Generația Net își va dezvolta și își va impune cultura asupra restului societății tocmai prin utilizarea mediilor digitale” (Dan Tapscott, 2011, p. 23). Autorul anterior menționat consideră că este vremea acestei generații, Gernerația Net, despre care spune că aduce după sine forță demografică, inteligență media, introduc noi modele de colaborare și educare a copiilor, preiau puterea politică și stabilesc chiar și modele de antreprenoriat.

Chris Hughes, având o vârstă de 23 de ani s-a angajat în iarna anului 2007 să lucreze pentru Barack Obama știind că acesta era un tânăr senator pe care va trebui să îl ajute să câștige alegerile. Obama era un senator cu puțină experiență politică la nivel național, lipsindu-i cu desăvârșire cea executivă, era marginalizat și era singurul afro-amaerican aflat în cursa prezidențială și cu toate acestea se situa imediat după favoritul câștigării alegerilor, Hillarz Clinton, deși la o diferență apreciabilă. Victoria lui Clinton era asigurată și reușise să strângă în jurul său experți ce manipulau vechea media, având în același timp un discurs convingător. Chris Hughes spunea că „Era clar că dacă Obama voia să candideze, trebuia să aibă o campanie bazată pe sprijinul populației , și nu se putea face acest lucru fără internet.” Hughes știa cum să îl ajute pe Obama să câștige neapelând la mijloace tradiționale precum bătutul în ușă, cum făcuse în trecut. Colegul de cameră al lui Hughes de la Harvard, Mark Zuckerberg, cofonadator Facebook, îi era oarecum dator pentru ajutorul acordat aplicării unor caracteristici, cum ar fi o versiune digitală a bătăii pe umăr, pe site-ul de socializare. Hughes știa cum Facebook-ul schimbase viața în campusul universitar și era hotărât să folosească această oportunitate în campania lui Obama, așa că s-a mutat la Chicago și a început să lucreze ca director al campaniei online (Dan Tapscott, 2011, p. 405).

Acțiunile online desfășurate de Hughes au creat o comunitate online de peste un milion de oameni ce se organizau singuri, postau informații, programau mitinguri sau alte activități, fără să fie direcționați de mesajul transmis de la sediul campaniei, „propulsându-l pe Barack Obama, candidatul preferat al Generației Net, către președinție. Rezultatele au fost spectaculoase. Până în iunie 2008, campania puternică a lui Clinton fusese învinsă de un nou model-varianta Generației Net de relaționare digitală, de la prieten la prieten. Povestea lui Obama, care s-a desfășurat în timpul scrierii acestei cărți, este o ilustrare fabuloasă a puterii Generației Net, echipată cu intrumentele ei digitale, de a ieși din convențional, de a învinge autoritatea, cu un potențial real de a schimba lumea. […] Generația Net se transformă într-un colos politic, ce va domina viața politică din secolul XXI din America” (Dan Tapscott, 2011, p. 406).

În accepțiunea lui Tapscott, cu cât tinerii vor fi mai interesați de mediul politic, cu atât aceștia vor încerca mai mult să elimine modelele convenționale de propagandă politică. „În acest sistem vechi, cetățenii ascultă discursuri, dezbateri și clipuri televizate, donează bani și votează – dar, când vine vorba de a avea un cuvânt de spus legat de conducere și de decizii reale, sunt retrogradați pe marginea terenului politic. Ei ar trebui să urmărească pasiv în timp ce puterile reale – politicienii, susținătorii lor financiari și pătțile implicate în lobby – iau toate deciziile, deseori potrivite pentru propriile interese. Dar această generație nu se va mulțumii cu acest model. Pentru că au crescut în era digitală, se așteaptă să colaboreze cu politicienii – nu doar să asculte discursurile lor pedante. Ei vor să fie implicați direct: să interacționeze cu ei, să contribuie cu idei, să le evalueze acțiunile, să muncească la catalizarea inițiativelor, nu doar în perioada alegerilor, ci și în timpul guvernării. […] Vor impulsiona atât viața politică, cât și procesul de guvernare. Cred că această generație va fi o forță de neoprit pentru schimbarea proceselor politice ale țării. Instrumentele lor digitale, cum sunt rețelele sociale, au schimbat deja felul în care se desfășoară alegerile” (Dan Tapscott, 2011, p. 407).

În aparență, tinerii, nu sunt interesați de mediul politic și de exercitarea dreptului de vot, însă rezultatul ultimelor alegeri demostrează preocuparea acestora pentru ceea ce este în jurul lor dar și dorința de a schimba. Motivul pentru care tinerii nu își exercitau dreptul la vot era, de fapt, neîncrederea în candidați și în sistemul politic tradițional. Tinerii conseră candidații tradiționali de neîncredere deoarece îi privesc ca persoane motivate extrinsec ce doresc să lupte doar pentru propriile interese. Odată convinși să meargă la vot, tinerii vor fi tentați să voteze mai degrabă cu democrații (Dan Tapscott, 2011, pp. 408, 409, 410, 411).

Chris Hugher l-a considerat pe Obama: „un nou tip de politician, care vrea să introducă un nou mod de a face politică în țara noastră – una bazată pe rațiune și consens, mai degrabă decât pe gălăgie și partizanat. Nu numai că este remarcabil de inteligent, dar este și capabil să asculte cu adevărat și să înțeleagă perspectiva altor oameni. Nu este un produs al culturii politice din Washington, în care activiștii pe lobby și interesele personale domină procesele legislative” (Dan, Tapscott, 2011, p. 416). Scopul directorului de campaniei a fost de a energiza electoratul dar și de a-i convinge pe aceștia să iasă la vot și să îi convingă și pe cei din jur. Prin intermediul site-urilor de socializare, electoratul cu aceeași preferință politică a putut interacționa și întări convingerile pro candidatului preferat (pp. 416-417). Utilitatea site-urilor de socializare precum Facebook este dată de faptul că informațiile transmise ajung la susținători, și în plus, sunt publice și vizibile atât pentru prietenii lor, cât și pentru prietenii prietenilor lor (p. 418).

Diana-Maria Cismaru, vorbește în cartea sa ”Social media și managementul reputației” despre comunicarea politică prin intermediul mijloacelor online. După părerea sa, timp de 20 de ani după Revoluția din 1989, spațiul politic românesc a fost o „junglă” care și-a format ideologiile în funcție de intuiție, bazate pe improvizații inspirate din alte țări și curente ce părea favorabile opiniei publice. Autoarea apreciază că România înregistrează o întârziere în ceea ce privește construirea imaginii politice prin intermediul mijloacelor online, și mai semnealează deficitul partidelor de a menține o legătură virtuală cu electoratul (2012, p. 41). „Rețelele sociale online actuale (social networks) reprezintă platforme de comunicare online care, utilizănd instrumente software, funcționează în mod similar rețelelor sociale naturale, bazate pe contracte interpersonale directe. Rețelele cele mai ample oferă, prin declarațiile lor de misiune, promisiunea unei lumi deschise și mai interconectate, în care utilizatorii au posibilitatea de a împărtășii din viașa, experiențele și interesele lor (Facebook). În mod similar, este adusă în prim plan promisiunea comunicării eficiente, dedicate în funcție de interese clare, în timp real, depășind limitările de spațiu și timp (Twitter)”(p. 42).

Informațiile ce reies din interviurile efectuate în trei valuri cu respondenții mei sunt următoarele: internetul a fost mediul prin intermediul căruia s-au informat în special tinerii (25-40 de ani). Dintre cei 10 respondenți ai mei, patru au declarat că nu au urmărit deloc subiecte politice prin intermediul acestor mijloace, o persoană a urmărit în medie câteva ore în toată campania; două persoane au declarat că au urmărit în medie câteva ore pe săptămână înaintea primului scrutin și câteva ore pe zi, zilnic între cele două scrutinuri; iar trei respondenți au declarat în toate cele trei întâlniri că au urmărit apropximativ peste o oră pe zi, zilnic în derularea întregi campanii.

Natura influențelor personale

Electoratul este selectiv în funcție de propria realitate pe care el și-o construiește; el alege cât și de unde se informează dar și grupurile în care se integrează și cu care interacționează. „Omogenitatea politică a grupurilor sociale este promovată de relațiile personale din cadrul aceleiași categorii de oameni” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 199).

„Candidatul ideal: pentru alegerile locale, parlamentare și prezidențiale, partidul trebuie să își desemneze candidații ideali. Dar cine poate fi un candidat ideal? Un actor politic care are următoarele calități : are prestigiu, este un bun orator, cunoaște cel mai bine specificul locului, are spontaneitate și clarviziune, este bun manager și găsește ușor soluții optime, are notorietate în zonă, știe să-și motiveze oamenii, identifică ușor sursele de finanțare, are capacitatea de a învinge adversarii politici” (Marius Ghilezan, 2000, pp. 39-40).

Candidații la prezidențiale trebuie să construiască profilul alegătorului iar acest lucru îl poate face prin intermediul datelor demografice. În funcție de indivizii cărora li se adresează, candidatul își poate construi discursul și evident că în situația în care candidatul se află în fața unui grup pe pensionari ,trebuie să vorbească depsre nevoile celor de vârsta a IIIa . (Marius Ghilezan , 2000, p. 47) „Universul de așteptare al comunității este important de cunoscut, pentru a putea construi un mesaj în concordanță cu nevoile generale” (Marius Ghileza , 2000, p. 48).

Beneficiind de un număr mic de respondenți pe care îi cunosc relativ bine datorită dimensiunii reduse a orașului, îmi permit să fac câteva aprecieri obiective referitoare la identitatea lor politică și socială: 1- D.A., f., 25: Persoană neutră din punct de vedere politic. Nu este și nu a fost niciodată membră a vreunui partid sau alianță. Nu este interesată de evenimentele politice; 2- S.D., f., 40: Nu este și nu a fost niciodată membră a vreunui partid politic. Simpatizantă PSD de când se știe, partid pe care a contat în orașul de reședință pentru soluționarea unor probleme personale având un copil cu dizabilități; 3-G.E., f., 43: Nu face și nu a făcut niciodată parte din niciun partid politic. Are o colaborare profesională pe proiecte de ajutorare a persoanelor cu venit mic cu Primăria orașului de reședință. Nu este simpatizanta convinsă a vreunui pardit dar în ansamblu este satisfăcută de realizările PSD în orașul său; 4- B.F., f., 47: Nu face și nu a făcut niciodată parte dintr-un partid politic. Se declară simpatizantă a partidului PSD fără să fi avut vreodată vreo implicare în lumea politică; 5- I.I., m., 33: Funcționar public la Primăria orașului ce se află sub conducerea PSD, a creat adesea materiale electorale și a contribuit activ la desfășurarea campaniei electorale. Membru PSD de câțiva ani și puternic implicat în viața politică; 6- S.I., f., 38: Persoană implicată politic,fiind membru în două partide în decursul a cel mult 3 ani 2009-2012. În 2010 a fost numită directoare al unei școli comunale din partea PDL ,în 2012 a fost numită directoare într-un alt sat de către conducerea USL, dar propusă de PNL. Pentru ocuparea unui post de titular al unei școli din orașul de reședință a avut altercații puternice cu conducerea PDS a școlii dar și a Primăriei; 7- B.L., m., 30: Persoană implicată politic, a fost în trecut membru PNL iar în prezent este membru PSD. A participat activ la desfășurarea campanie electorale pentru alegerile Europarlamentare și participă des la ședințe de partid; 8- M.G., m., 40: Persoană neimplicată politic, nu a fost niciodată membru al vreunui partid. Se declară simpatizant al partidului PSD deși afirmă că a cerut ajutorul conducerii orașului (PSD) pentru soluționarea unor probleme precum garaj, balcon etc. și a fost refuzat de fiecare dată. Este mulțumit în ansamblu de ceea ce a facut PSD în orașul de domiciliu; 9- L.N., f, 26: Persoană neimplicată politic, nu este membră a niciunui partid. Se declară mulțumită de conducerea orașului de reședință (PSD)dar nu a votat cu PSD. Nu este interesată de mediul politic și recunoaște că s-a documentat foarte puțin despre aceste alegeri; 10-V.B., m., 49: Persoană neimplicată politic, nu face și nu a făcut niciodată parte dintr-un partid politic. Nu a avut probleme cu reprezentanți ai vreunui partid politic niciodată. Se decoară simpatizant al PSD.

11.1Familia și apropiații

Familia reprezintă instituția socială despre care, cred eu, fiecare dintre noi poate spune ceva. Toți putem formula o definiție aproximativă, toți îi putem spune câteva din funcții sau poate chiar și anumite tipuri ale sale; în cadrul familiei, poate nu toți conștientizăm influența care inevitabil există, sau o numim adesea consultare cu membrii familiei. Consider că în preajma alegerilor prezidențiale, puține au fost familiile în cadrul cărora nu s-au discutat subiecte electorale. După părerea mea, din simplele discuții cu membrii familiei, indivizii și-au cristalizat opinia politică fără să fie într-un proces conștientizat de influență sau manipulare. În cadrul discuțiilor familiale individul se simte în siguranță și i se crează sentimentul de încredere asupra deciziilor luate, se crează consonanța cognitivă. Consider familia cea mai importantă instituție de influențare a individului în luarea tuturor deciziilor dar și a deciziilor electorale.

În Districtul Erie, oamenii au fost puși să detalieze atunci când operatorii au semnalat indivizi ce își modificaseră opinia politică. „Când oamenii și-au explicat schimbările de intenție, ei au indicat ca surse ale acestor decizii radioul, ziarele sau conversațiile private cu alte persoane având convingeri similare. Dar atunci când au numit motivele schimbării orizontului de așteptare, ei au menționat ceva mai frecvent contactele directe cu alți oameni decât ambele media, luate împreună” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, 2004, p. 151).

„Cauzele apropierii umane, ale comunicării de idei, sentimente, interese, trebuie căutate, deci, în familie și, sub alte forme, în corporație. Aceștia sunt cei doi factori care au jucat un rol considerabil în <<instoria morală a comunității>>. Există o diferență între cele două << instituții >>. În vreme ce <<membrii familiei își duc în comun totalitatea existenței lor, membrii corporației au în comun doar preocupările lor profesionale. Familia este un fel de societate completă a cărei acțiune se întinde și asupra activității noastre economice și asupra cele religioase, științifice, etc.(p.XIX) >>”(Ilie Bădescu, 2002, p. 24).

În România anului 2014, privitor la aceste alegeri, am ales ca în cercetarea mea să nu fie prezenți mai mulți membrii ai acelorași familii deoarece mă interesează o viziune cât mai exactă asupra acestui fenomen, o viziune neinfluențată de un eșantion omogen. În această cercetare am fost interesată și de viziunea apropiaților asupra acestui subiect, respectiv a prietenilor și a colegilor. În ceea ce privește familia, respondenții, mai exact șase din 10, declară că au avut des discuții legate de politică cu familia înaintea primului tur, și rar înaintea delui de-al doilea tur electoral; un respondent a declarat în toate cele trei întâlniri că au discutat rar deoarece au aceeași opinie și nu are sens; iar ceilalți trei respondenți declară că au discutat rar cu familia astfel de subiecte înaintea primului tur și deloc înaintea celui de-al doilea. În materie de înfăptuire a comportamentului de votare, nouă din 10 respondenți declară că au aceeași opțiune de vot cu membrii familiei iar celălalt respondent spune că încearcă să își mobilizeze familia să meargă la vot și să îi susțină părerea politică.

Atunci când vorbim despre apropiați, în cazul respondenților mei, noțiunile de prieteni și colegi, se suprapuneau în cazul a cinci din 10 respondenți; dintre aceștia, doi au declarat că au discutat des înaintea primului tur cu apropiații și rar înaintea celui de-al doilea tur, alți doi au declarat în toate cele trei întâlniri că au discutat foarte des cu apropiații subiecte politice în decursul întregii campanii; și un respondent declară că nu a discutat deloc cu apropiații astfel de subiecte. Pentru ceilalți cinci care nu amestecă colegii cu prietenii, părerile sunt împărțite astfel: trei dintre ei nu au discutat deloc cu prietenii pe perioadă desfășurării minicercetării mele deoarece preferă alte subiecte, iar aceeași trei, cu colegii foarte rar pentru că au păreri distincte ce iscă anumite conflicte „Cu colegii de muncă pot să spun că am avut o altercație, cu șefa noastră, doamna director, care a venit efectiv jignind contracandidatul domnului Ponta, și încercand sa ne convingă să îl votăm pe Ponta pentru că este mai bun decat Iohannis, în condițiile în care eu nu puteam să îmi spun parerea pentru că bătea cu pumnul în masă sus și tare și își spunea părerea. Presupun că a urmărit și ea la televizor cum cei de la PSD efectiv au dat directive ca toți directorii de școli și institușii să ia măsuri…”(S.I., f., 38); dintre ceilalți doi, unul discută des atât cu prietenii cât și cu colegii deoarece au opinii comune și discuțiile sunt cu iz de relaxare, iar ultimul respondent declară că discută des cu prietenii și foarte rar cu colegii din cauza lipsei de timp. În ceea ce privește comportamentul de votare, din cei 10 respondenți nouă consideră că apropiații lor, prieteni și colegi, au votat aproximativ egal cu ambii candidați, și un respondent consideră că apropiații săi au avut aceeași opțiune cu a sa. Astfel se verifică ipoteza menționată anterior și cu cât decizia de votare este mai omogenă în cadrul unui grup, cu atât eventualul membru indecis se alătură deciziei acestora.

17, 664 DE CUVINTE

Anexe

12. 1. Teorie suplimentară

Elisabeth Noelle Neumann a discutat pe îndelete fenomenul Spiralei tăcerii și toate procesele aferente acesteia în cartea cu același nume. Pentru a explica acest procesc autorul face numeroase trimiteri și oferă explicații elaborate, dar încercând și simple definiri precum următoarea: „Spirala tăcerii ar putea reprezenta una dintre formele de apariție a opiniei publice, acel proces în care se formează o opinie publică nouă, tânără, sau se răspândește o formă modificată a unei opinii vechi”(2004, p. 81).

„Teoria spiralei tăcerii, o teorie invocată adesesa pentru a explica dinamica opiniei publice, a fost inițiată pentru comunicarea politică dar are aplicații în mai multe domenii ale comunicării (relații internaționale, imagini, organizații)” E. Noelle-Neumann (1989, p. 186), formulează ipoteza originală a acestei teorii, care este menționată și modificată ulterior de Diana-Maria Cismaru (2012, p. 15) pentru a avea aplicabilitate la mediul online: ”1)În spațiul virtual, reprezentarea distribuției opiniilor se formează foarte ușor, pentru că participarea înseamnă cuvânt scris și înregistrat. De asemenea, reprezentarea online a opiniilor este lipsită de echivocul reprezentării în mediul real (unde se poate face intuitiv sau pot exista informații insuficiente).2)Dispoziția indivizilor de a se exprima public depinde mai puțin de estimarea opiniei majoritare cât de alți factori, între care unul important este aprecierea competenței și legitimității proprii (blogosfera este privită din ce în ce mai mult ca pe un spațiu al liderilor de opinie). Însă, de aprecierea opiniei majoritare depinde altceva foarte important: apartenența indivizilor la rețelele virtuale. 3) Dacă aprecierea e contrară opiniei proprii, individul se va abține de la exprimare nu numai datorită nevoii de recunoaștere socială, ci și pentru a prevenii eventualele reacții negative (explicite) din partea celor majoritari. 4)-5) Prognozele sunt slabe în spațiul virtual, pentru că aici opinia colectivă ia întorsături neașteptate: microspiralele multiple nu lasă loc pentru crearea unei impresii despre evoluția opiniei în viitor.”

Un lucru interesant la care ne putem referii atunci când discutăm despre spirala tăcerii este stabilirea balanței între majorități și minorități, deoarece aceasta depinde de definirea situației date și nu de realitatea propriu zisă. ”Minoritățile active sunt acelea care găsesc în ele însele capacitatea de a-și impune propria definire a situației. Realitatea este rezultatul unei competiții între definiții diferite: aceea care rezistă mai mult prin intensitate și consecvență este cea care se va impune. […] Majoritatea tăcută, rezultatul unei spirale a tăcerii […] conceptul este definită de E. Noelle-Neumann […] în spațiul online (românesc) principiile formulate capătă o serie de nuanțe: 1) spațiul online le oferă posibilitatea minorităților de a se declara majorități; 2) majoritățile de orice fel tind să slăbească, datorită multiplicării curentelor și fragmentării; 3) incertitudinea opiniei aparet dominante: scăderea audienței media tradiționale face să scadă reprezentativitatea acesteia în privința opiniei dominante; 4) blogosfera are o dispoziție mult mai mare de a se expune publicului comparativ cu media tradiționale. Având în vedere că spațiul online indivizii se agregă conform intereselor și valorilor comune, social media pot funcționa pe viitor ca un instrument de aplicare al unor opinii minoritare și de răsturnare a raportului majoritate minoritate” Diana-Maria Cismaru (2012, p. 16).

În cadrul campaniei prezindețiale din România anului 2014, fenomenul pe care îl putem pune sub lupa spiralei răcerii ar putea fi descoperirea „salvării țării noastre”, descoperirea omului ce produce doar „lucru bine făcut”, încrederea în acel ce pare a fi diferit de toți cei care ne-au condus până în prezent și care, așa cum spun respondenții mei, au făcut mai mult rău decât bine, singurul care ar putea aduce schimbarea. Pentru ilustrarea celor menționate anterior, am să prezint câteva din răspunsurile celor 10 respondenți la următoarea întrebare: Cum explicați pierderea de voturi la Victor Ponta și câștigarea de voturi la Klaus Iohannis? *Care au fost calitățile care l-au ajutat pe Klaus Iohannis să fie astăzi președintele României? Unde a greșit Victor Ponta de a scăzut așa mult procentual în preferințele electoratului?: „Au fost într-un procent de peste 90% un vot negativ îndreptat mai mult către partid, impotriva PSD-ului, decât a persoanei.. dacă privim întreaga campaniei a lui Klaus Iohannis o să vedem că este o campanie negativă care spune că cealaltă tabara va face sau a făcut lucruri negative…”(S.I., f., 38); „Nu există calități ale lui Iohannis să îl detroneze pe Victor Ponta. După cum am spus nu au mers pentru a-l vota pe Klaus Iohanis ci au mers să voteze anti Ponta.”(D.A., f., 25); „Nu știu. Aș putea spune că majoritatea s-au ferit de Vivtor Ponta, majoritatea tinerilor, din simplul motiv că este egal, pot pune un semn de egalitate cu comunismul. Nu știu dacă PSD este partid comunist că nu ma interesează politica dar cred că Iohannis a fost alesul lor și probabil au crezut și ei la fel ca mine că poate schimba ceva”(L.N., f., 26).

12.2. Ghid de interviu

12.3. Interviu transcris

12.4. Alte anexări

12.4.1. Tabel 1

Bibliografie

Paul F. Lazarsfeld , Bernard Berelson, Hazel Gaudet – „Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie prezidențială” traducere de Simona Dragan editura Comunicare.ro 2004 (copyright © 1968 Columbia Universitz Press all rights reserved) Bucuresti

Marius Ghilezan –„Cum să reușești în viața politică. Manual de campanie electorală”,editura Active Vision ,2000, București

Etzioni, Amitai – „Power, Influence and Authority”, în: Olsen, Marvin E.; Marger, Martin N.(eds.), op. cit.

Paul Dobrescu, Alina Bărgăoanu- „Mass media-Puterea fără contrapunere”, 2002, Editura BIC ALL, București.

Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu- „Mass media și societatea ”, Editura Comunicare.ro, București

Le Bon, Gustave– „Psihologia mulțimilor”, Editura ANTET XX PRESS,București.

P.H.Collin –„Dincționar de politică și administrație”, 2000, Editura Universal Dalsi.

Iain McLean-„Oxford- Dicționar de politică”, 2001, Editura Univers Enciclopedic, București

Dan, Tapscott- „Crescuți digital”, 2011, Editura Publica, București.

Serge Moscovici –„Psihologia socială a relațiilor cu celălalt” Traducere de Cristian Moșu , 1998, Editura Polirom, Iași.

Mihaela Miroiu – „Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluții și impact”, 2012, Editura Polirom, București.

Sorin Vlad Predescu- „Mecanisme psihologice ale sugestibilității politice”, 2010, Editura Universității de Vest, Timișoara.

Murray Edelman- „Politica și utilizarea simbolurilor”, 1999, Editura Polirom, București.

Traian Brăileanu-„Politica”, 2003, Editura Albatros, București.

Sergiu Tămaș- „Dicționar politic. Instrituțiile democrațice și cultura civilă”, 1993, Editura Academiei Române, București.

Robert B. Cialdini, Ph.D. -„Psihologia Persuasiunii”, copyright 1984, Publicată în România de Business Tech International Press, Editura Iuliana Enache.

Mihai Coman- „Mass-media în România post-comunistă”, 2003, Editura Polirom, București.

Diana-Maria Cismaru-„Social media și managementul reputației”, 2012, Editura Tritonic, București

Camelia Beciu- „Sociologia comunicării și a spațiului public”, 2011, Editura Polirom, București

Vasile Sebastian Dâncu-„Politica Inutilă”, 2007, Editura Elikon, Cluj-Napoca

Charles U. Larson- „Persuasiunea. Receptare și responsabilitate”, 2003, Editura Polirom.

Septimiu Chelcea- „Psiholsociologie. Teorii, cercetări, aplicații”, 2008, Editura Polirom

Ilie Bădescu- „Istoria Sociologiei”, volumul I, 2002, Editura Economică, București.

Valentina Marinescu- „Comunicarea și puterea”, 2005, Editura Niculescu

Ileana Busuioc traducere după Remy Rieffel – „Sociologia Mass-Media”, 2008, Editura Poliron, București

Elisabeth Noelle Neumann- „Spirala tăcerii – Opinia publică, învelișul nostru social”, 2004, Editura Comunicare, București

Alfred Bulai- „Mecanismele electorale ale societății românești”, 1999, Editura Paideia, București

Partidele politice

www.psd.ro

http://www.administratie.ro/articol.php?id=18786&cmd=print accesat in data de 10.03.2015, ora 13:04

http://ro.wikipedia.org/wiki/Zimnicea accesat in data de 10.03.2015, ora 13:24

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_preziden%C8%9Biale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_2014 10.03.2015, ora 13:35

http://www.ziare.com/alegeri/alegeri-prezidentiale-2014/ponta-vs-iohannis-pe-cine-au-votat-tinerii-pe-cine-cei-cu-studii-superioare-sondaj-ires-1331197 , 19.05.2015, ora 09:21

http://www.realitatea.net/rezultate-alegeri-prezidentiale-2014-rezultate-online-din-toate-judetele_1570227.html 14.04.2015, ora 12:20

http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/REZULTATE-DEFINITIVE-RPL_2011.pdf 19.05.2015, ora 08:50

Bibliografie

Paul F. Lazarsfeld , Bernard Berelson, Hazel Gaudet – „Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie prezidențială” traducere de Simona Dragan editura Comunicare.ro 2004 (copyright © 1968 Columbia Universitz Press all rights reserved) Bucuresti

Marius Ghilezan –„Cum să reușești în viața politică. Manual de campanie electorală”,editura Active Vision ,2000, București

Etzioni, Amitai – „Power, Influence and Authority”, în: Olsen, Marvin E.; Marger, Martin N.(eds.), op. cit.

Paul Dobrescu, Alina Bărgăoanu- „Mass media-Puterea fără contrapunere”, 2002, Editura BIC ALL, București.

Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu- „Mass media și societatea ”, Editura Comunicare.ro, București

Le Bon, Gustave– „Psihologia mulțimilor”, Editura ANTET XX PRESS,București.

P.H.Collin –„Dincționar de politică și administrație”, 2000, Editura Universal Dalsi.

Iain McLean-„Oxford- Dicționar de politică”, 2001, Editura Univers Enciclopedic, București

Dan, Tapscott- „Crescuți digital”, 2011, Editura Publica, București.

Serge Moscovici –„Psihologia socială a relațiilor cu celălalt” Traducere de Cristian Moșu , 1998, Editura Polirom, Iași.

Mihaela Miroiu – „Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluții și impact”, 2012, Editura Polirom, București.

Sorin Vlad Predescu- „Mecanisme psihologice ale sugestibilității politice”, 2010, Editura Universității de Vest, Timișoara.

Murray Edelman- „Politica și utilizarea simbolurilor”, 1999, Editura Polirom, București.

Traian Brăileanu-„Politica”, 2003, Editura Albatros, București.

Sergiu Tămaș- „Dicționar politic. Instrituțiile democrațice și cultura civilă”, 1993, Editura Academiei Române, București.

Robert B. Cialdini, Ph.D. -„Psihologia Persuasiunii”, copyright 1984, Publicată în România de Business Tech International Press, Editura Iuliana Enache.

Mihai Coman- „Mass-media în România post-comunistă”, 2003, Editura Polirom, București.

Diana-Maria Cismaru-„Social media și managementul reputației”, 2012, Editura Tritonic, București

Camelia Beciu- „Sociologia comunicării și a spațiului public”, 2011, Editura Polirom, București

Vasile Sebastian Dâncu-„Politica Inutilă”, 2007, Editura Elikon, Cluj-Napoca

Charles U. Larson- „Persuasiunea. Receptare și responsabilitate”, 2003, Editura Polirom.

Septimiu Chelcea- „Psiholsociologie. Teorii, cercetări, aplicații”, 2008, Editura Polirom

Ilie Bădescu- „Istoria Sociologiei”, volumul I, 2002, Editura Economică, București.

Valentina Marinescu- „Comunicarea și puterea”, 2005, Editura Niculescu

Ileana Busuioc traducere după Remy Rieffel – „Sociologia Mass-Media”, 2008, Editura Poliron, București

Elisabeth Noelle Neumann- „Spirala tăcerii – Opinia publică, învelișul nostru social”, 2004, Editura Comunicare, București

Alfred Bulai- „Mecanismele electorale ale societății românești”, 1999, Editura Paideia, București

Partidele politice

www.psd.ro

http://www.administratie.ro/articol.php?id=18786&cmd=print accesat in data de 10.03.2015, ora 13:04

http://ro.wikipedia.org/wiki/Zimnicea accesat in data de 10.03.2015, ora 13:24

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_preziden%C8%9Biale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_2014 10.03.2015, ora 13:35

http://www.ziare.com/alegeri/alegeri-prezidentiale-2014/ponta-vs-iohannis-pe-cine-au-votat-tinerii-pe-cine-cei-cu-studii-superioare-sondaj-ires-1331197 , 19.05.2015, ora 09:21

http://www.realitatea.net/rezultate-alegeri-prezidentiale-2014-rezultate-online-din-toate-judetele_1570227.html 14.04.2015, ora 12:20

http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/REZULTATE-DEFINITIVE-RPL_2011.pdf 19.05.2015, ora 08:50

Anexe

12. 1. Teorie suplimentară

Elisabeth Noelle Neumann a discutat pe îndelete fenomenul Spiralei tăcerii și toate procesele aferente acesteia în cartea cu același nume. Pentru a explica acest procesc autorul face numeroase trimiteri și oferă explicații elaborate, dar încercând și simple definiri precum următoarea: „Spirala tăcerii ar putea reprezenta una dintre formele de apariție a opiniei publice, acel proces în care se formează o opinie publică nouă, tânără, sau se răspândește o formă modificată a unei opinii vechi”(2004, p. 81).

„Teoria spiralei tăcerii, o teorie invocată adesesa pentru a explica dinamica opiniei publice, a fost inițiată pentru comunicarea politică dar are aplicații în mai multe domenii ale comunicării (relații internaționale, imagini, organizații)” E. Noelle-Neumann (1989, p. 186), formulează ipoteza originală a acestei teorii, care este menționată și modificată ulterior de Diana-Maria Cismaru (2012, p. 15) pentru a avea aplicabilitate la mediul online: ”1)În spațiul virtual, reprezentarea distribuției opiniilor se formează foarte ușor, pentru că participarea înseamnă cuvânt scris și înregistrat. De asemenea, reprezentarea online a opiniilor este lipsită de echivocul reprezentării în mediul real (unde se poate face intuitiv sau pot exista informații insuficiente).2)Dispoziția indivizilor de a se exprima public depinde mai puțin de estimarea opiniei majoritare cât de alți factori, între care unul important este aprecierea competenței și legitimității proprii (blogosfera este privită din ce în ce mai mult ca pe un spațiu al liderilor de opinie). Însă, de aprecierea opiniei majoritare depinde altceva foarte important: apartenența indivizilor la rețelele virtuale. 3) Dacă aprecierea e contrară opiniei proprii, individul se va abține de la exprimare nu numai datorită nevoii de recunoaștere socială, ci și pentru a prevenii eventualele reacții negative (explicite) din partea celor majoritari. 4)-5) Prognozele sunt slabe în spațiul virtual, pentru că aici opinia colectivă ia întorsături neașteptate: microspiralele multiple nu lasă loc pentru crearea unei impresii despre evoluția opiniei în viitor.”

Un lucru interesant la care ne putem referii atunci când discutăm despre spirala tăcerii este stabilirea balanței între majorități și minorități, deoarece aceasta depinde de definirea situației date și nu de realitatea propriu zisă. ”Minoritățile active sunt acelea care găsesc în ele însele capacitatea de a-și impune propria definire a situației. Realitatea este rezultatul unei competiții între definiții diferite: aceea care rezistă mai mult prin intensitate și consecvență este cea care se va impune. […] Majoritatea tăcută, rezultatul unei spirale a tăcerii […] conceptul este definită de E. Noelle-Neumann […] în spațiul online (românesc) principiile formulate capătă o serie de nuanțe: 1) spațiul online le oferă posibilitatea minorităților de a se declara majorități; 2) majoritățile de orice fel tind să slăbească, datorită multiplicării curentelor și fragmentării; 3) incertitudinea opiniei aparet dominante: scăderea audienței media tradiționale face să scadă reprezentativitatea acesteia în privința opiniei dominante; 4) blogosfera are o dispoziție mult mai mare de a se expune publicului comparativ cu media tradiționale. Având în vedere că spațiul online indivizii se agregă conform intereselor și valorilor comune, social media pot funcționa pe viitor ca un instrument de aplicare al unor opinii minoritare și de răsturnare a raportului majoritate minoritate” Diana-Maria Cismaru (2012, p. 16).

În cadrul campaniei prezindețiale din România anului 2014, fenomenul pe care îl putem pune sub lupa spiralei răcerii ar putea fi descoperirea „salvării țării noastre”, descoperirea omului ce produce doar „lucru bine făcut”, încrederea în acel ce pare a fi diferit de toți cei care ne-au condus până în prezent și care, așa cum spun respondenții mei, au făcut mai mult rău decât bine, singurul care ar putea aduce schimbarea. Pentru ilustrarea celor menționate anterior, am să prezint câteva din răspunsurile celor 10 respondenți la următoarea întrebare: Cum explicați pierderea de voturi la Victor Ponta și câștigarea de voturi la Klaus Iohannis? *Care au fost calitățile care l-au ajutat pe Klaus Iohannis să fie astăzi președintele României? Unde a greșit Victor Ponta de a scăzut așa mult procentual în preferințele electoratului?: „Au fost într-un procent de peste 90% un vot negativ îndreptat mai mult către partid, impotriva PSD-ului, decât a persoanei.. dacă privim întreaga campaniei a lui Klaus Iohannis o să vedem că este o campanie negativă care spune că cealaltă tabara va face sau a făcut lucruri negative…”(S.I., f., 38); „Nu există calități ale lui Iohannis să îl detroneze pe Victor Ponta. După cum am spus nu au mers pentru a-l vota pe Klaus Iohanis ci au mers să voteze anti Ponta.”(D.A., f., 25); „Nu știu. Aș putea spune că majoritatea s-au ferit de Vivtor Ponta, majoritatea tinerilor, din simplul motiv că este egal, pot pune un semn de egalitate cu comunismul. Nu știu dacă PSD este partid comunist că nu ma interesează politica dar cred că Iohannis a fost alesul lor și probabil au crezut și ei la fel ca mine că poate schimba ceva”(L.N., f., 26).

12.2. Ghid de interviu

12.3. Interviu transcris

12.4. Alte anexări

12.4.1. Tabel 1