Masurarea Culturii de Securitate la Nivel National

INTRODUCERE

Răspîndirea internetului de mare viteză și popularitatea unor platforme video precum YouTube (deținut de Google) au dus la un declin global privind numărul de ore petrecute de tineri în fața televizorului. Cu o situație oarecum similară se confruntă și presa scrisă. Tot mai multe persoane preferă să citească edițiile online ale ziarelor, în detrimentul celor pe hîrtie. Audiența edițiilor online a crescut cu peste 200 la sută în ultimii cinci ani la nivel mondial. Acest lucru este vizibil și în România, unde numărul cititorilor online ai cotidienelor românești a crescut, în timp ce audiența versiunilor pe hîrtie ale acelorași publicații înregistrează o scădere accentuată.

De altfel, Internetul nu mai este un lux pentru români: avem una dintre cele mai mari rate de creștere a conexiunilor de mare viteză din Europa de Sud-Est. Această răspîndire aduce după sine o schimbare conștientă și, de cele mai multe ori, inconștientă, a obiceiurilor noastre de zi cu zi. Mulți dintre noi nu mai scriem scrisori, ci trimitem e-mailuri, nu ne mai intrebăm rudele despre cum se pun murăturile, ci luăm rețeta “de pe net”, nu mai așteptam premiera unui film la cinema, ci îl descărcăm “de pe hub-uri”. Românii ajung tot mai dependenți de Internet pentru că e mai usor de folosit și deja mult mai ieftin decît alte mijloace de comunicare sau informare. Internetul a modificat și va continua să schimbe modul în care oamenii obțin informațiile și transmit informațiile. În martie 2008, în România erau 12,000,000 de utilizatori Internet, reprezentînd 53,9% din populație, potrivit Uniunii Internaționale de Telecomunicații (ITU).

Dacă în anii 1970 sintagma predominantă era aceea de societate informatică, cu idei și tendințe care vizau o societate informațională, treptat acest ultim concept a cîștigat tot mai mult teren și a devenit o realitate din momentul exploziei Internetului, principalul vector al acestei societăți, în ultimul deceniu al secolului XX. Pentru prima parte a secolului XXI se pune problema societății cunoașterii. Internetul este nu numai un b#%l!^+a?fenomen tehnologic, ci și unul social, prin participarea utilizatorilor, din ce în ce mai numeroși, la structurarea lui actuală. Dezvoltarea Internetului a depins, evident, de tehnologie, dar în egală măsură de factorii sociali care s-au îmbinat cu factorii tehnologici. Instaurat în fibrele societății, Internetul a produs și produce consecințe noi pentru societate, iar cel mai important dintre acestea este procesul de globalizare.

Existența digitalizată a cuplat omul simplu la evenimente cu impact global aproape în timp real. El devine subiect al unui bombardament informațional pentru care nu este pregătit. Nu este pregătit să deceleze informația adevărată de manipularea mediatică, nu este pregătit să identifice vulnerabilitățile emergente și constată că tot mai mult alții decid asupra rolului și locului său în comunitate sau în societate, în general.

Mai mult, confruntat cu realitățile zilnice, cetățeanul constată că „proasta guvernare” devine o amenințare la adresa securității sale personale. Devine tot mai revoltat, iar instituțiile statului, chemate să-l protejeze, se dovedesc de cele mai multe ori fie incompetente, fie subjugate grupărilor criminale. Auzim tot mai des în România referiri la „terorismul statal”, la divergența dintre acțiunile statului – și al autorităților acestuia – și orizonturile de așteptare ale omului simplu. Iar rezultatul este absenteismul la vot, fie ca gest de protest, fie ca efect al alienării. În acest context, cultura de securitate este un vis drăguț, generat în creuzete academice sau în poeziile unor instituții care își caută obiectul muncii.

Cetățeanul noului mileniu este supus unei reale și profunde reconstrucții. Era post-industrială supune individul unui adevărat bombardament informațional, iar capacitatea b#%l!^+a?sa de interpretare a realității sociale constituie premisa fundamentală a șansei sale de adaptare la noile provocări și constrîngeri, de a identifica drepturile și interesele sale printr-o procesare adecvată a informației sociale. În caz contrar, sînt create premisele apariției unui real conflict între lumea sa interioară și realitatea înconjurătoare.

Interpretările date stării de securitate permit modalități distincte de abordare a problematicii identificării, descurajării sau contracarării riscurilor și amenințărilor. În raport de opțiunea decidenților politici, în sensul alegerii unuia dintre modelele existente, are loc realizarea arhitecturii naționale de securitate, avînd ca obiectiv fundamental gestionarea performantă a stării de insecuritate. În realitate, fiecare națiune își propune un prag maxim acceptat de insecuritate, prin securitate înțelegîndu-se cazul ideal, cînd insecuritatea a fost total eliminată.

CAPITOLUL I

CULTURA DE SECURITATE

b#%l!^+a?

1.1 Securitate, cultura de securitate – delimitări conceptuale

Securitatea are o devenire proprie, o legislație specifică, un obiectiv precis, stabilitatea, și un suport adecvat. Ca element acțional, securitatea este capacitatea unui b#%l!^+a?sistem de a-și conserva caracteristicile funcționale sub acțiunea unor factori distructivi sau care pot să-i provoace astfel de mutații, încât să devină periculos pentru mediul înconjurător sau sănătatea oamenilor care se află în zona de risc.
Până în anii 1980, în domeniul relațiilor internaționale nu era o școală de gândire coerentă care să dezvolte conceptul de securitate, acesta având un rol subsidiar în analizele geopolitice, fiind dezvoltat cu precădere în domeniul militar, în cadrul studiilor strategice și relaționat cu principalele concepte care sunt dezvoltate în școlile relațiilor internaționale.

Privită în ansamblu, securitatea, este un drept fundamental al ființei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele și condițiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sunt controlate într-o manieră care permite apărarea sănătății și bunăstării indivizilor și ale comunității umane. Securitatea este rezultanta unui echilibru dinamic între diferitele componente ale mediului de viață dat.
Securitatea, în general, poate fi abordată dintr-o multitudine de perspective. Modelul teoretic de analiză a acestui concept elaborat de reprezentanții Școlii de la Copenhaga (B.Buzan, Bob McKinlay) prezintă factori din cinci sectoare principale ce afectează securitatea colectivităților umane și anume: militar, politic, economic, social și de mediu. Un alt factor important ce contribuie la securitate și trebuie luat în calcul în cadrul analizei este reprezentat de performanța guvernării unui stat, de care depinde, în fapt, și gradul de dezvoltare a unei țări.

La ora actuală nu există în spațiul legislativ românesc decît o singură definire1a securității naționale, astfel: „Securitatea națională este starea națiunii, a comunităților sociale, a cetățenilor și a statului, fundamentată pe prosperitate economică, legalitate, echilibru și stabilitate soico-politică, exprimată prin ordinea de drept și asigurată prin acțiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informațională și de b#%l!^+a?altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților cetățenești, manifestarea deplină a libertății de decizie și de acțiune a statului, a atributelor sale fundamentale și a calității de drept internațional”.

Din perspectiva acestui unic document, componentele securității naționale sînt apărarea națională, ordinea publică și siguranța națională. Strategia națională de securitate a președintelui, validată printr-o simplă hotărîre a CSAT, nu include o definire a conceptului de securitate națională, ci operează doar cu cel de strategie de securitate.

Prin strategia națională de securitate se înțelege o „concepție dinamică și pragmatică asupra viitorului în domeniul securității, fiind un document-cadru ale cărui modalități de acțiuni vor fi adaptate în funcție de evoluțiile din mediul de securitate”.

Diversitatea de abordări existente în prezent ne permite să susținem că securitatea națiunii este un „concept esențial contestat”, atît în sfera politicii, cît și în cel științific. Din perspectiva studiului nostru considerăm ca fiind relevantă afirmația lui Peter Gill care susține că în sens general securitatea este un sentiment individual sau colectiv, care poate defini inexistența unor amenințări și pericole externe, atît fizice, psihice sau psiho-sociale, care pot impieta realizarea sau prezervarea unor obiective considerate esențiale, precum viața, libertatea, auto-identitatea și bunăstarea. Această definire a securității implică probabilitatea, variabilă, a prezenței incertitudinii.

Analiștii politici abordează, fără excepție, problema securității națiunii din punct de vedere sistemic, prin raportarea la sistemul politic creat de ideologiile care reușesc să impună puterea politică. Definirea conceptului de securitate, în accepțiunea noastră, poate fi realizat atît din perspective ideologice, cît și sociologice. Fiecare ideologie are propria sa interpretare a stării de securitate, interpretare determinată de interesele de grup care susțin filozofia ideologiei în cauză. b#%l!^+a?

Termenul de securitate a națiunii a fost utilizat, pentru mult timp, de către politicieni în cadrul unor fraze retorice, iar de către liderii militari pentru a descrie obiectivele politice. În ultimul timp a fost adoptat și de către cercetătorii din domeniul științelor sociale, vizîndu-se atît aspectele conceptuale, cît și definirea sa ca un domeniu b#%l!^+a?nou de studiu. Abordările moderne înțeleg, în mod general, abilitatea unei națiuni de a-și proteja valorile interne față de amenințările externe. Domeniul de studiu al acestui concept impune analiza modalităților în care națiunile planifică, realizează și evaluează deciziile și politicile care au ca finalitate dezvoltarea acestei abilități.

Acest concept utilizeaza o noua abordare institutionala fata de promovarea dialogului cu actorii-institutiile publice, precum si validarea misiunii sociale a acestora in spiritul cunoasterii noilor tipuri de amenintari, riscuri si vulnerabilitati, la nivel individual, de grup, societal, national, regional si global.

Prin cultură, în general, se poate înțelege o colecție de credințe, norme, obiceiuri, atitudini, reguli și practici comune pentru un anumit grup organizațional. Dacă ne referim, însă, la atitudini, reguli și practici dintr-un domeniu, atunci vorbim de cultură în domeniul respectiv.

Cultura de securitate reprezintă o sumă de valori, norme, atitudini sau acțiuni care determină înțelegerea și asimilarea conceptului de securitate și a celorlalte concepte derivate: securitatea națională, securitatea internațională, securitatea colectivă, b#%l!^+a?insecuritate, politică de securitate etc. În elaborarea modalităților de creare și promovare a unei culturi de securitate la nivelul indivizilor, este foarte important să se țină seama și de valorile care caracterizează o anumită societate.

Ce este cultura de securitate?

Cum se formează ea?

Toate serviciile de informații școlarizează în diverse forme. Se pare că la noi este un început excepțional în acest domeniu. În ceea ce privește barometrele naționale de risc, la noi opinia publică nu este nici sondată și, în același timp, nici nu este alimentată cu informații despre aceste subiecte. Noi avem niște grile destul de formale în sondaje – teama de război, de boală și de un conflict în zonă – care nu spun nimic, de multe ori, pentru activitatea individului ca atare.

Principala problemã înainte de a mãsura într-un context concret cultura de securitate þine de definirea teoreticã si operationalizarea acesteia (a culturii de securitate) pentru contextul respectiv.

 Cultura de securitate – abordare institutionala moderna care promoveaza problematica securitatii; cunoasterea registrului de urgente publice de ordin politic, militar, economic, societal si ecologic; totalitatea notiunilor, ideilor si informatiilor de care dispun, la un moment dat, cetatenii statului, referitoare la valorile, interesele si necesitatile nationale de securitate; modalitate de dezvoltare a unor atitudini, motivatii si comportamente necesare apararii si protectiei personale, de grup si statale fata de vulnerabilitati, factori de risc, amenintari, stari de pericol sau agresiuni potentiale, precum si promovarii lor in mediul intern si international de securitate.

Lupta impotriva terorismului, crimei organizate, criminalitatii transfrontaliere sunt realitati pe care reprezentantii societatii civile trebuie sa le cunoasca, pentru a b#%l!^+a?participa, impreuna cu institutiile statului, la cunoasterea, prevenirea si combaterea acestor probleme. Iar cand provocarea este de ordin securitar, ea ar trebui sa ne priveasca pe toti in aceeasi masura.

Contextul geopolitic actual a transformat spatiul de interes strategic in care se afla Romania intr-o veritabila sursa, zona de tranzit si destinatie a unor activitati infractionale grave constand in: trafic ilegal de armament, munitii si explozivi; trafic de droguri; migratie ilegala si trafic de fiinte umane; trafic de produse contrafacute; activitati de spalare a banilor, etc.

Noile democratii din aceasta regiune continua, insa, sa se confrunte cu diferite fenomene negative care afecteaza calitatea actului de guvernare. In acest context, guvernarea ineficienta-efect al deficitului democratic si al coruptiei institutionale, ce se reflecta in manifestari de clientelism politic, ineficienta a administratiei publice, tendinte autoritariste si lipsa de transparenta si responsabilitate publica – submineaza cetatenilor in institutiile publice si poate constitui o amenintare majora la adresa securitatii statelor. In Romania, guvernarea ineficienta reprezinta un risc potential pentru dezvoltarea si implicit securitatea nationala, pe termen lung.

Coruptia reprezinta de asemenea o amenintare la adresa securitatii nationale, insa pe termen scurt, cu un impact negativ asupra nivelului de trai, drepturilor omului si libertatilor fundamentale, dar si a dezvoltarii economice sanatoase. b#%l!^+a?

Noile amenintari asimetrice, globalizarea economica si informationala, problemele globale, cresterea interdependentei dintre state, in toate domeniile, anomia globala, reprezinta surse de insecuritate la adresa tuturor.

De aceea educatia si cultura de securitate, gestiunea crizelor, combaterea dezinformarii, reprezinta necesitati ale unei noi aparari colective, dar  care nu mai este realizata de stat, ca entitate politico-administrativa, ci de catre cetateni prin societatea civila, astfel incat sa se realizeze o descentralizare a resurselor, a informatiilor si responsabiltatilor, necesara prevenirii si gestiunii crizelor de securitate.

Securitatea azi,este un concept modern, care intr-o societate deschisa de tip democratic reprezinta o realitate sistemica, ingloband securitatea economica, sociala, cibernetica, siguranta alimentara, protectia drepturilor si libertatilor cetatenesti, etc.

Tocmai de aceea este nevoie ca cetatenii sa aibă acces la informatii, sa constientizeze nevoia de securitate, deoarece cultura de securitate nu este apanajul unui b#%l!^+a?grup de  interese, a unei institutii birocratice, de tip inchis, cum era inainte in perioada etatismului comunist.

Un stat modern cauta sa identifice noi solutii de securitate, sa elaboreze o legislatie moderna de tip european in domeniu, si sa asigure resursele necesare dezvoltarii sistemului securitatii nationale. Cele mai importante resurse care trebuiesc b#%l!^+a?organizate si valorificate corespunzator sunt resursa informationala si cea umana.

Fara dezvoltare durabila si un PIB satisfacator, care sa reprezinta starea de suficienta interna a unei natiuni, care sa-i permita sa devina un factor competitor pe plan international, suntem mai mult consumatori de securitate, decat generatori de securitate.

Rolul societatii civile este sa se implice activ in actiuni de educatie preventiva si de gestiune a noii realitati de securitate ca indicator al unei vocatii de factura euro-atlantica si comunitar-europeana. Obiectivul urmarit este stabilitatea, pacea si constructia unei societati moderne, democratice conectata la valorile euro-atlantice.

1.2 Cultura de securitate în cadrul organizațiilor militare

Necesitatea culturii de securitate în mediul military

Dezvoltarea unei culturi de securitate, în măsură să faciliteze comunicarea la nivel organizațional, are obiective și scopuri precise privind clarificarea și dezvoltarea conceptuală a domeniului, deoarece lipsa de precizie și de claritate în termeni a condus la manipularea conceptelor de către grupuri sau persoane ale căror interese nu au concis cu cele ale națiunii. Definirea fără echivoc a elementelor care constituie condiția de securitate națională a țării determină reducerea marjei de utilizare a acestora în alte scopuri, implicând, totodată, răspândirea temelor și a subiectelor care să faciliteze înțelegerea naturii și a scopului serviciilor de informații, contrainformații și securitate.

Doctrina națională a informațiilor pentru securitate vizează, printre altele, „instituirea terminologiei unitare care să asigure compatibilitatea structurilor de informații naționale cu cele ale aliaților și dezvoltarea unei culturi de securitate în măsură să faciliteze comunicarea la nivelul securității naționale, cu celelalte autorități și b#%l!^+a?instituții publice, inclusiv cu societatea civilă, precum și cu structurile de informații partenere”. Se impune folosirea aceluiași limbaj conceptual pentru facilitarea înțelegerii adecvate a termenilor utilizați.

Strategiei referitoare la cultura de securitate în domeniul militar i se pot asocia următoarele obiective pe termen scurt și mediu:

promovarea, în societatea civilă, a specificului, legitimității, legalității și importanței publice a activităților de siguranță națională;

 identificarea intereselor, a spațiilor comune de analiză și dezvoltarea unor proiecte de consultare, dialog sau dezbatere cu mediul instituțional public și cu organizații neguvernamentale interesate de domeniul siguranței naționale;

transferul mesajului instituțional și promovarea activităților dedicate culturii de securitate în sfera legislativului, a executivului și a societății civile;

organizarea de evenimente instituționale care să valorifice preocupările pentru implementarea problemelor legate de securitate, precum și a documentelor euroatlantice;

participarea la seminarii, dezbateri, mese rotunde, conferințe cu reprezentare națională și internațională;

Cultura de securitate influențează întregul personal al mediului militar, chiar dacă nu întotdeauna personalul militar este conștient de aceasta, deoarece ea le determină întregul comportament. Însă, impactul culturii de securitate asupra organizației militare depinde de modul în care aceasta sprijină înfăptuirea obiectivelor, de aria de penetrare în rândul organizației militare, dar și de gradul de însușire și de acceptare de către membrii acesteia. Deocamdată nu există o metodă eficientă de cuantificare a culturii de securitate, b#%l!^+a?dar se pot face aprecieri prin evaluarea nivelului următorilor indicatori: b#%l!^+a?

inițiativa individuală – gradul de responsabilitate și libertatea indivizilor;

toleranța dată de risc – gradul de încurajare a angajaților instituției, de asumare a riscului, de a fi inovativi și ofensivi;

direcția – măsura în care obiectivele stabilite sunt clare, performante; b#%l!^+a?

integrarea – gradul de încurajare a acțiunilor coordonate;

sprijinul managementului – măsura în care managerii asigură sprijinul subordonaților și comunicarea clară cu aceștia;

controlul – gradul utilizării regulilor și reglementărilor în supravegherea directă a angajaților;

identitatea – gradul de identificare a angajaților cu organizația;

sistemul de recompense – gradul în care acestea se bazează pe performanțele obținute de angajați;

toleranța conflictului – gradul de încurajare a angajaților pentru rezolvarea conflictelor;

procedee de comunicare – gradul de restricționare a comunicațiilor la anumite niveluri.

1.3 Elementele principale ale unei culturi de securitate

Riscurile, pericolele și amenințările la adresa securității și stabilității mondiale s- b#%l!^+a?au diversificat, cu toate că unele dintre formele lor de manifestare au fost mai greu de depistat într-un interval de timp care să permită măsuri eficiente de contracarare. Situația existentă a impus noi tehnici de evaluare și monitorizare a surselor de instabilitate, concomitent cu înființarea și dezvoltarea unor capacități adecvate de reacție în timp și spațiu.

Efectele globalizării au început să se resimtă. Economia mondială după o perioadă apreciabilă de reflux, s-a revigorat.

Fluxurile de bunuri și de investiții, dezvoltarea tehnologică și progresul democrației au adus mai multă libertate și prosperitate oamenilor. În acest context, amenințările transnaționale (terorismul, migrația și traficul de droguri și materiale strategice, crima organizată), profitând de permeabilitatea frontierelor, au avut mai multe șanse de a se propaga la scară planetară. Lupta împotriva lor a devenit o nouă și originală componentă a globalizării. În acest context, apărarea statelor împotriva riscurilor, pericolelor și amenințărilor trebuie să se realizeze atât în mod tradițional, prin politici și strategii individuale, cât și prin forme colective de acțiune, adaptate permanent la caracteristicile mediului de securitate în derulare.

Principalii factori de risc în noul mediu internațional pot fi generați, în principal, de posibile evoluții negative în plan subregional în domeniul democratizării, al proliferării armelor de distrugere în masă, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale, al dezvoltării fenomenului terorist, a crimei organizate transfrontaliere, a traficului ilegal, a migrației clandestine și a unor fluxuri masive de refugiați, acțiuni de b#%l!^+a?incitare la intoleranță, extremism și separatism, limitarea accesului pentru unele state la resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor lor naționale.

La adresa securității regionale și globale pot acționa și riscuri asimetrice neconvenționale, care pot fi generate de terorism politic4 și internațional, sub toate formele sale (nuclear, chimic, biologic și informatic), de acțiuni imagologice destinate în mod premeditat afectării imaginii țării noastre în plan extern, precum și de provocarea deliberată de acțiuni care pot declanșa catastrofe ecologice.

În afara factorilor de risc, securitatea poate fi afectată și de vulnerabilități interne, care pot îmbrăca diferite forme. Principalele vulnerabilități pot fi: insuficiența resurselor alocate instituțiilor de siguranță și apărare publică, adâncirea inechităților sociale, proliferarea economiei subterane și accentuarea corupției, criminalitatea economică, perturbarea ordinii publice, posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale, menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și emigrarea, care poate lua proporții de masă în cazul existenței unor fenomene și procese socioeconomice scăpate de sub control.

În prezent, ca urmare a mutațiilor survenite în registrul amenințărilor la adresa securității globale, principalele riscuri pentru România derivă din:

evoluția fenomenului terorist și dezvoltarea de conexiuni cu rețelele de crimă organizată transfrontalieră și/sau entități extremist –religioase;

proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul cu substanțe, materiale și tehnologii supuse controlului destinației finale;

expansiunea criminalității organizate transfrontaliere, a migrației ilegale, a b#%l!^+a?traficului de persoane și de droguri; b#%l!^+a?

existența, în regiunea Mării Negre și zona balcanică, a unor tensiuni specifice „conflictelor înghețate”, cu implicații directe asupra stabilității acestui spațiu;

proliferarea manifestărilor asociate fenomenului corupției.

1.4 Proiecte de securitate

La 30 martie 2009, Comisia Europeana a adoptat o comunicare privind protectia infrastructurilor critice de informatie – „Protejarea Europei de atacuri cibernetice si perturbatii de amploare: ameliorarea gradului de pregatire, a securitatii și a rezilientei” – prin care stabilea un plan („planul de actiune privind protectia infrastructurilor critice de informatie”) in vederea consolidarii securitatii si rezilientei infrastructurilor vitale ale tehnologiei informatiei și comunicatiilor (TIC).

Obiectivul era acela de a stimula si sprijini dezvoltarea unui nivel ridicat al capacitatii de reactie, de securitate si de rezilienta, atat la nivel national, cat si la nivel european. Aceasta abordare a fost aprobata in linii mari de catre Consiliu în 2009. Planul de actiune privind protectia infrastructurilor critice de informatie este construit pe cinci piloni: pregatirea si prevenirea, depistarea si reactia, reducerea riscurilor si redresarea dupa incidente, cooperarea internationala si criteriile pentru infrastructurile critice europene din sectorul TIC. Acesta stabileste masurile care trebuie luate în legaturacu fiecare pilon de Comisie, statele membre si/sau industrie, cu sprijinul Agentiei b#%l!^+a?Europene pentru Securitatea Rețelelor Informatice si a Datelor (ENISA).

Agenda digitală  pentru Europa, adoptată în mai 2010, si concluziile aferente ale Consiliului au subliniat viziunea comună conform căreia încrederea si securitatea sunt conditii prealabile fundamentale pentru utilizarea la scara larga a tehnologiei informatiei si comunicatiilor si pentru realizarea în acest fel a obiectivelor vizate de dimensiunea „crestere inteligenta” a Strategiei Europa 2020. Agenda digitala pentru Europa subliniaza necesitatea ca toate partile interesate sa-si unească fortele intr-un efort global pentru a garanta securitatea si rezilienta infrastructurilor TIC, prin acordarea unei importante speciale prevenirii, gradului de pregatire si sensibilizării, precum si pentru a dezvolta mecanisme eficiente si coordonate ca să poata reactiona la formele din ce in ce mai sofisticate de atacuri si infractiuni cibernetice.

Aceasta abordare garantează că atât dimensiunea preventivă, cât și cea de reacție, sunt provocări de care se tine seama in mod corespunzător.

Comisia a adoptat in septembrie 2010 o propunere de directiva privind atacurile impotriva sistemelor de informatii . Aceasta vizeaza consolidarea luptei împotriva atacurilor  cibernetice prin apropierea sistemelor de drept penal ale statelor membre si prin imbunatatirea cooperarii intre autoritatile judiciare si alte autoritati competente. De asemenea, propunerea introduce unele dispozitii privind modalitatea de combatere a noilor forme de atacuri cibernetice, în speta botneturile. Comisia a înaintat în acelasi timp si o propunere pentru un nou mandat de consolidare si modernizare a Agentiei b#%l!^+a?Europene pentru Securitatea Retelelor Informatice și a Datelor (ENISA) in vederea cresterii gradului de încredere si a securitatii retelelor. Consolidarea si modernizarea ENISA va permite Uniunii Europene, statelor membre și partilor interesate din sectorul privat să își dezvolte capacitatile si pregătirea în vederea prevenirii, detectării si abordării provocărilor care tin de securitatea informatică.

Si nu în ultimul rând, Agenda digitală pentru Europa, Programul de la Stockholm/planul de actiune al acestuia si Strategia de securitate internă a UE in actiune subliniazaangajamentul Comisiei de a construi un mediu digital în care toti europenii sa-si poata exprima intregul potential economic si social. Tocmai de aceea cultura de securitate, implica securitatea cibernetica dar, in acelasi timp, vine cu solutii proactive, in scopul folosirii potentialului uman si a participarii democratice a comunitatii, care pote descuraja amenintarile de securitate. Comunicarea Comisiei Europene face bilantul rezultatelor obtinute de la adoptarea planului de actiune privind protectia infrastructurilor b#%l!^+a?critice de informatie. Ea descrie masurile viitoare preconizate pentru fiecare actiune, atât la nivel european, cat si international si se concentrează, totodata, asupra dimensiunii globale a provocarilor si a importantei intensificarii cooperarii dintre administratiile statelor membre si sectorul privat la nivel national, european si international, pentru a se trata interdependentele la nivel global.

1.5 Amenințari noi din punct de vedere tehnologic.

Dimensiunea geopolitica globala a acestora devine din ce în ce mai clara. Asistam in prezent la o tendința de utilizare a tehnologiilor informatiei si comunicatiilor in scopul suprematiei politice, economice si militare, inclusiv prin capacitati ofensive. „Razboiul cibernetic” si „terorismul cibernetic” sunt uneori mentionate în acest context. b#%l!^+a?

In plus, dupacum o arata si recentele evenimente sud-mediteraneene, unele regimuri sunt pregatite si capabile sa interzica sau sa submineze in mod arbitrar accesul propriilor lor cetateni la mijloacele informatice de comunicare – in special internetul si comunicatiile mobile – in scopuri politice. Astfel de interventii interne unilaterale pot avea consecinte grave asupra altor parti ale lumii .

Pentru a intelege si mai bine aceste diferite amenintari, poate fi util să le impartim  in urmatoarele categorii: pentru exploatare, cum ar fi „amenintarile avansate persistente”,  in scopul spionajului economic si politic (de exemplu, GhostNet), furtul de identitate, recentele atacuri impotriva sistemului de comercializare a cotelor de emisii  sau împotriva sistemelor informatice guvernamentale; pentru sabotaj, cum ar fi atacurile de tip DDoS (Distributed Denial of Service – blocarea distribuită a serviciului) sau spamurile generate prin botneturi (de exemplu, rețeaua Conficker de 7 milioane de calculatoare si reteaua Mariposa din Spania de 12,7 milioane de calculatoare  Stuxnet si intreruperea mijloacelor de comunicare; pentru distrugere.

Acesta este un scenariu care inca nu s-a materializat, insa, data fiind utilizarea crescanda a TIC în infrastructurile critice (de exemplu, retelele inteligente si retelele de distributie a apei), el nu este exclus pentru anii care vin. Provocarile viitoare nu sunt specifice Uniunii Europene (UE) si nici nu pot fi rezolvate doar de UE. Gradul din ce în ce mai ridicat de utilizare a TIC si a internetului permite o comunicare, o coordonare si o cooperare mai eficienta, rentabilă si economica intre partile interesate si are drept rezultat un ecosistem dinamic de inovare în toate domeniile vietii.

Expertii grupului Kaspersky Lab au elaborat raportul privind prognozele amenintarilor pe 2013 si 2014, raport dat publicitatii in decembrie 2013, si continand urmatoarele date statistice, insotite de o harta a infractiunilor informatice :

Maximul  de risc (peste 60%): patru tari incluzand Vietnam (68.1%), Bangladesh (64.9%), Nepal (62.4%) si Mongolia (60.2%).

Inalt risc 67 de tari , incluzand India (59.2%), China (46.7%), Kazakhstan (46%), Azerbaijan (44.1%), Rusia (41.5%), majoritatea tarilor din Africa.

Rata moderata a atacurilor cibernetice (virusi informatici) (21-40.99%). 78 tari de pe intreg globul, incluzand tari europene, ca :Spania (36%), Franta (33.9%), Portugalia (33.1%), Italia (32.9%), Germania (30.2%),  SUA (29%), UK (28.5%),  Elvetia (24.6%), Suedia (21.4%), dar si tari de referinta  ca Ucraina (37.3%), Brazilia (40.2%), Argentina (35.2%), Chile (28.9%), Coreea de Sud (35.2%), Singapore (22.8%).

Rata a virusarii (infectarii IT)  slabe-locale (0- 20.99%). Noua tari din intreaga lume.

Dupa cum vedem exista o rata moderata in Uniunea Europeana pentru anul 2013, cat despre 2014, desi nu exista prea multe diferente, fiind deocamdata prea devreme pentru o evaluare, care se face la sfarsitul fiecarui an, aceeasi experti prognozeaza importante amenintari cibernetice (infractiuni informatice) in domeniul financiar si cel al spionajului cibernetic. Aici tinta sunt banii din portofelele cetatenilor, dar si cea privind obtinerea ilegala de informatii economice, secrete bancare. Concluzia care se desprinde la acest capitol este ca atacurile cibernetice de orice tip, reprezinta o amenintare asimetrica, dar reala la adresa bunastarii economice si securitatii statelor.

Este rolul societatii civile, dar si al mass-media privind informarea și necesitatea de implementare a culturii de securitate, a solutiilor tehnice elaborate de catre centrele de analiza de intelligence cu profil inovator si care promoveaza excelenta educationala.

In prezent amenintarile pot aparea în orice parte a lumii si, din cauza interconectarii globale, pot afecta orice parte a lumii.

1.6 Educatia, cercetarea stiintifica si cultura de securitate

Dimensiunea intelectuala, educationala si culturala a securitatii nationale. Apararea tarii si realizarea starii de securitate nationala presupun in primul rand un demers intelectual creativ, fiind importante educatia, cercetarea si cultura de securitate.

Altfel, o natiune nu poate fi competitiva pe plan international si nu isi poate utiliza resursele, tehnologia si potentialul uman de care dispune, fiind un consumator de securitate si nu un furnizor de securitate. Dezvoltarea este o conditie a libertatii, iar securitatea este mijlocul prin care valorile si normele create de catre societate sa b#%l!^+a?genereze starea de echilibru si siguranta in exercitarea libertatilor fiecarui cetatean. Dreptul la informatie devine un angajament al intregii societati, care constientizeaza acest drept ca o obligatie, in momentul in care securitatea, democratia, pacea si libertatea sunt amenintate.

Educatia este primul pilon, care permite apararii nationale si sectorului de securitate sa se adapteze pentru a raspunde noilor provocari. Avem nevoie de o noua calitate a invatamantului militar, de ordine publica si de informatii, ceea ce presupune deplina compatibilizare a programelor de invatamant cu cele ale tarilor NATO si UE.
Industria de securitate privata reprezinta viitorul industrie si sistemului public de securitate. Tehnologia este materializarea unor noi concepte si inovatii care sa satisfaca cerintele moderne de securitate.

Al doilea pilon este reprezentat de cercetarea stiintifica, demers important pentru intelegerea naturii amenintarilor actuale, studiind implicatiile acestora. Aceasta intelegere trebuie sa fie transferata institutiilor statului intr-un mod care sa le permita sa dezvolte politici adecvate. In egala masura, este important ca opinia publica, societatea civila, diverse centre de reflectie si gandire sa poata participa la acest efort, contribuind cu propria expertiza.

Cel de-al treilea pilon este ’’cultura de securitate’’ prin care intelegem norme, valori, atitudini sau actiuni care determina intelegerea si asimilarea conceptului de securitate si a celorlalte concepte derivate: securitate nationala, securitate internationala, securitate colectiva, insecuritate, securitate cooperativa, politica de securitate etc. Dezvoltarea invatamantului de stiinte sociale – in special stiinte politice, relatiile internationale studiile de securitate – a condus la democratizarea domeniului apararii si securitatii nationale. Ca urmare a numarului tot mai mare de studenti si absolventi specializati in aceste discipline, expertiza nu mai este apanajul statului, ceea ce are un efect pozitiv asupra dialogului dintre stat si societatea civila, contribuind la cresterea calitatii actului de guvernare in zona apararii si securitatii nationale.

Obiectivele societatii civile pe linia educației și culturii de securitate implica :

Stimularea interesului si preocuparilor institutiilor si persoanelor particulare fata de Cultura/Educatia de Securitate, prin intermediul mass-media si a altor actiuni de promovare directionate in acest sens;

Integrarea in institutiile de invatamant – la nivel primar,gimnazial, liceal si superior – a Educatiei pentru Securitate atat pentru copii si adolescenti, cat si in institutii publice pentru adulti, prin organizarea de cursuri, conferinte, simpozioane, traininguri si seminarii, intalniri, colocvii, vizionari, workshopuri, grupuri de discutii, mese rotunde, tabere, excursii si alte activitati recreativ-educationale;

Editarea, publicarea si difuzarea de materiale informative si stiintifice,carti, reviste, pliante si alte materiale tiparite si audio-vizuale;

Stabilirea de contacte si colaborarea permanenta cu institutiile stiintifice din tara si din strainatate, cu expertii in domeniu, precum si cu alte organizatii-institutii guvernamentale sau non-guvernamentale care au ca domeniu de interes Cultura de Securitate si domeniile conexe;

Atragerea, sprijinirea si indrumarea persoanelor fizice sau juridice care doresc sa se initieze si sa se perfectioneze in domeniul securitatii, protectiei personale, managementului educațional al culturii de securitate, precum si a tuturor celor interesati de Cultura de Securitate;

Desfasurarea de actiuni concrete, in limitele de competenta a academiei, in vederea prevenirii si combaterii agresiunii/violentei – asigurarii protectiei personale, de grup si societale;

Participarea la proiecte, conferinte si sesiuni de comunicari stiintifice avand ca subiect domeniul Securitatii organizate/sprijinite de institutii de invatamant superior din Romania si din strainatate, autoritati publice locale si centrale precum si de institutii cu atributii in domeniul securitatii nationale etc.

b#%l!^+a?

CAPITOLUL II

CULTURA POLITICA SI MILITARA A STATELOR

2.1 O conceptualizare clasicizatã a culturii politice

Oricine citește un manual de sociologie generalã sau un dicționar de științe sociale aflã cum conceptul de culturã este conceptul cu cele mai multe definiții și probabil unul dintre cei mai frecvent utilizați termeni din științele sociale. Dar, cum se întâmplã de cele mai multe ori și în studiile de securitate, cu cât un concept de specialitate a suscitat mai multe dezbateri și s-a ales cu mai multe definiții și teorii explicative, partea de mãsurare și de raportare la realitate a rãmas cumva în urmã. Modelul de mãsurare sociologicã a unei „culturi“ de un profil sau altul nu reprezintã o mare dificultate la nivelul culegerii datelor din teren, dacã este destul de coerent și de realist definit modelul teoretic de la care se pleacã.

Pânã la urmã, un progres științific în definirea culturii de securitate ar fi stabilizarea unor modele de operaționalizare în așa fel încât proiecte ale unor „barometre“ ale culturii de securitate sã fie aplicate periodic și sã genereze mãsurãtori reper ale fenomenului în cauzã, mãsurãtori, desigur, comparabile între ele.

Conceptul de culturã de securitate a devenit foarte popular în studiile de securitate dupã prãbușirea comunismului tocmai pentru cã era parte integrantã a noului climat geopolitic și de securitate – raportarea publicului la noua arhitecturã internaționalã devenea aproape un actor al sistemului, cel puțin pentru democrațiile liberale autentice. Dupã septembrie 2001, se schimbã puțin raportarea la concept (se pune, desigur, accent pe conștientizarea de cãtre populație a amenințãrii terorismului internațional și pe suportul pe care publicul ar fi dispus sã îl acorde sporirii exigențelor de securitate în context), dar aceasta îi amplificã, nu îi diminueazã importanța. Ne putem aștepta la noi dezvoltãri ale unor dimensiuni ale conceptului, atât în SUA, cât și (mai ales) în spațiul european, ca urmare a crizei ucrainene din ultimul an și a încordãrii relațiilor Rusia – Occident, urmare a acesteia.

Orice analizã a conceptului de culturã de securitate nu poate evita conceptul înrudit, mai vechi și clasicizat în științele sociale și politice: cultura civicã/politicã (metodologic și mai ales din punct de vedere al modelului de mãsurare, diferența dintre cele douã nu este atât de mare cât sã fie considerate douã concepte diferite). Aceasta chiar dacã multe lucrãri actuale de relații internaționale și studii de securitate extrag conceptul de culturã de securitate mai degrabã din bagajul teoretic și conceptual al propriilor discipline, în loc sã utilizeze aceastã „scurtãturã metodologicã“. Nu este aici scopul nostru sã urmãrim în detaliu rafinamentele metodologice ale istoriei conceptuale în urma cãreia s-a dezvoltat „fața“ de azi a culturii civice/politice – ne intereseazã deocamdatã doar sã marcãm anumite milestones cu relevanțã operaționalã transferabilã „culturii de securitate“. Supus interpretãrilor și modificãrilor repetate chiar de cãtre autorii celei mai cunoscute lucrãri în care a fost tratat, dar totuși incredibil de rezistent în timp sub aspectul funcționalitãții, conceptul de culturã civicã propus de Gabriel Almond și Sidney Verba rãmâne un astfel de milestone, dupã pãrerea noastrã insuficient utilizat în operaționalizarea culturii de securitate.

De altfel, Almond și Verba fac chiar ei puntea dintre cultura civicã și politicã – sã nu uitãm cã primul capitol al cãrții citate face explicit trimitere la politicã (An Approach b#%l!^+a?to Political Culture), la fel ca multe alte puncte din volum, cultura civicã fiind în final decriptatã de autori ca forma participativã și democraticã de culturã politicã. În plus, legãtura dintre cultura politicã internã și cea internaționalã este omniprezentã în lucrarea celor doi, iar centrarea metodologicã a acesteia pe cogniția politicã i-a permis sã își conserve utilitatea analiticã și dupã 1990. Aceeași trãsãturã îi asigurã și posibilitatea de transfer a manierei de abordare în definirea culturii de securitate.

Nu conteaza neaparat rezultatele studiilor lui Almond și Verba ci, designul metodologic pentru a îl utiliza în studiul temei noastre de cercetare. În scopul de a crea o tipologie a culturii politice/civice, Almond și Verba iau în calcul trei dimensiuni pe care descompun cultura politicã: dimensiunea cognitivã, cea afectivã și cea evaluativã.

În raport cu fiecare dintre acestea, autorii grupeazã reacția comunitãților în de asemenea trei categorii: acord, apatie, alienare. Din aceastã intersecție apare tipologia culturilor politice care i-a consacrat pe Almond și Verba (dar despre care nu vorbim aici, scopul nostru fiind investigarea operaționalizãrii culturii civice/ politice și nu a rezultatelor modelului). O asemenea organizare a modelului de operaționalizare a culturii politice, fiind centratã pe ceea ce am putea numi „cogniția politicã“, are o înaltã aplicabilitate și în domeniul culturii de securitate, cu observația cã aceasta din urmã poate fi afectatã de fenomene ca apatia și alienarea considerabil mai mult decât politica internã. În termenii instrumentarului anchetei sociologice aceasta poate însemna un numãr semnificativ de non-rãspunsuri.

Dacã luãm în calcul imaginarea culturii de securitate pornind de la construc- ția sociologicã a conceptului punem accent pe norme, valori și, pânã la urmã, identitãți. Vorbim, desigur, despre o definire în contextul sistemului internațional de securitate (mai degrabã în contextul interacțiunii dintre actori decât prin raportare la actorii sistemului) în timp ce o deducere a abordãrii culturii de securitate din cultura politicã propune o perspectivã din afara sistemului, dinspre opinia publicã.

Consacrarea conceptului de culturã de securitate în relațiile internaționale se leagã în primul rând de o provocare constructivistã: volumul coordonat de Peter J. Katzenstein, The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics.

Ideea în jurul cãreia este construit volumul este aceea cã, în opoziție cu asumpțiile uzuale neorealiste, sistemul internațional poartã amprenta culturii de securitate (norme informale, valori, identitãți, relații între actori testate istoric), care, în opinia autorilor lucrãrii explicã mai mult din interacțiunile actorilor din sistem decât modelele „mecanice“, „materiale“ sau „birocratice“ cu care ne-a obișnuit neorealismul sau chiar instituționalismul.

Desigur, bibliografic nu se putea trece peste volumul coordonat de Katzenstein, fiind el însuși un milestone de genul celor despre care discutam mai sus în afirmarea conceptului de culturã de securitate. Cum statele, politica externã, tratatele și lumea diplomaților funcționeazã poate fi decisiv pentru arhitectura de putere și securitate a sistemului internațional, dar nu ne ajutã decât parțial la conturarea unui model de mãsurare a culturii de securitate a unei comunitãți. Raportarea unei populații la agenda politicii externe „beneficiazã“ de multiple medieri și filtre. Existã o culturã de securitate a sistemului, culturi de securitate regionalã, culturi de securitate promovate și la nivelul actorilor statali, culturi de securitate ale instituțiilor internaționale etc. Toate acestea sunt elemente de suprastructurã însã în raport cu deducerea culturii de securitate din opinia sau chiar atitudinea publicã privind elemente care se pot circumscrie culturii politice.

2.2 Cele 5 dimensiuni ale lui Hofstede

Deși conceptul de culturã de securitate a fost dezvoltat și popularizat, dupã cum s-a vãzut, în domeniul relațiilor internaționale și al studiilor de securitate, mãsurarea culturii de securitate la nivelul unei comunitãți rãmâne tributarã metodologiilor strict sociologice. Operaționalizarea conceptului pornind de la modelul lui Almond și Verba rãmâne cea mai bunã soluție de abordare, mai ales în perspectiva dezvoltãrii unui instrument de cercetare empiricã și evaluare a culturii de securitate la nivel național.

Modelul invocat este cel cunoscut drept „cele 5 dimensiuni ale culturii“, al lui Geert Hofstede, care a trecut, evident, prin modificãri și aplicații multiple de-a lungul timpului. Teoria elaboratã de Hofstede a avut la bazã 4 dimensiuni (power distance, individualism vs. collectivism, masculinity vs. femininity, uncertainty avoidance), cãrora b#%l!^+a?li s-a adãugat o a cincea, long-term orientation vs. short term orientation (urmare a modalitãții în care s-a ajuns la aceatã dimensiune, ea mai apare și sub altã denumire, pragmatic vs. normative), dupã 1990.

O a șasea dimensiune este adãugatã modelului în ultimii ani, indulgence vs. restraint, completare agreatã de Hofstede public.

Câteva comentarii, de notat: în primul rând scopul teoriei dimensiunilor culturii este comparația între acestea; în final, modelul lui Almond și Verba este „mai“ sociologic, cel al lui Hofstede este psihosociologic.

2.2.1 O soluție sociologicã mai simplã

O modalitate mai simplã și mai anostã de a selecta o manierã de descompunere a conceptului de securitate în dimensiuni în vederea realizãrii unui barometru sociologic al culturii de securitate a românilor este cea în care desfacem realitatea conceptului respectiv dupã tematici, secțiuni relevante ale securitãții naționale. Existã multiple cercetãri de opinie care au avut ca obiect aspecte ce pot fi subsumate culturii de securitate, fãrã pretenția constituirii unui index al culturii de securitate, ci doar în scopul studierii unor probleme punctuale, dupã modelul unei anchete sociologice uzuale pe bazã de chestionar. Este și aceasta o soluție, mai ales cã și societatea româneascã are astãzi o rutinã destul de bunã a cercetãrilor sociologice, un asemenea model urmând a fi validat în timp, dupã aplicãri și perfecționãri repetate ale instrumentului de cercetare, putând fi trase astfel anumite concluzii privind indicatorii și dimensiunile care nu se susțin la confruntarea cu terenul.

Existã deja multã literaturã internaționalã și naționalã care poate fundamenta indicatorii secțiunilor care ar putea fi vizate de un astfel de sondaj privind, pânã la urmã, percepția publicã a riscurilor și vulnerabilitãților, dar și alte aspecte a cãror investigare se realizeazã curent (încrederea în mediul instituțional, stereotipuri și raportare la grupuri etno-religioase, evaluarea de cãtre public a unor situații de securitate, crize internaționale etc.).

Tot în aceastã perspectivã, o altã soluție este construirea dimensiunilor și indicatorilor culturii de securitate pe baza unei scheme arhicunoscute, cea a conceptului de securitate lãrgit, realizatã și popularizatã de Barry Buzan, Ole Waever și așa numita școalã a studiilor de securitate de la Copenhaga. Foarte popularã în anii ’90 și la începutul anilor 2000, perspectiva școlii de la Copenhaga era un rãspuns post-rãzboi rece la provocãrile noului mediu de securitate, rãspuns pus parțial în crizã cumva de 11 septembrie 2001 și de tot ce a urmat. Modelul era într-un fel prea optimist și minimaliza amenințãrile militare (convenționale sau nu). Este însã o opțiune „filosoficã“, de la etajul mãsurãrii raportãrii populației civile la securitate, dacã ne intereseazã sã includem în conceptul de culturã de securitate investigat aspecte legate de toate dimensiunile securitãții argumentate de Barry Buzan și de colegii sãi (conceptul lãrgit de securitate include, pe lângã securitatea militarã, securitatea ecologicã, economicã, societalã și politicã – unele cãpãtând din punctul de vedere al autorilor, în anumite complexe de securitate, semnificații mai puternice decât cea militarã, și toate cele cinci fiind pãrți ale unui proces de construcție și evaluare socialã, procesul de securitizare).

Teoretic, fiecãrui sector de securitate al conceptului lãrgit îi poate corespunde o reprezentare socialã, deci am putea sã construim schema de indicatori pornind de la cele cinci sectoare/dimensiuni ale conceptului lãrgit de securitate. Întrebarea care se pune este cât de actuale sunt aceste sectoare în imaginarul public al securitãții, dacã nici experții în securitate nu acceptã încã în totalitatea lor faptul cã toate acele dimensiuni sunt realmente relevante. ªi, desigur, întrebarea inversã, fundamentatã de exemplu pe sondajele uzuale privind temerile cotidiene ale populațiilor civile, care aratã de multe ori o agendã diferitã de a autoritãților și de foarte multe ori extrem de diferitã de agenda militarã și a serviciilor specializate în securitate – ceea ce duce și la problema suportului pe care publicul îl poate acorda diferitelor politici din domeniu.

Principala dificultate în a stabili dacã abordãm corect cultura de securitate, ne spun unii autori, constã în faptul cã sociologia culturii internaționale de securitate este b#%l!^+a?un domeniu cu mari „lacune“ în cunoaștere. Christopher P. Twomey arãta cã dupã ce intervențiile în Afganistan și Irak au fost departe de a da rezultatele scontate și s-a demonstrat cã succesul operațiunilor militare nu a putut constitui puncte pentru inițierea unei democratizãri a statelor respective policymaker-ii americani au sporit gradul de atenție acordat profilului cultural al societãților în care SUA au interese.

Nu era prima datã însã când decidenții și analiștii occidentali descopereau variabilele culturale: rãzboiul rece cu sistemele lui politico-ideologice aparent total paralele, teoria societãții internaționale (H. Bull), ciocnirea civilizațiilor (atât de „frecventatã“ teoretic de specialiști la începutul anilor ’90), orientalismul (în sensul lui Ed. Said), constructivismul în RI (Al. Wendt) sunt tot atâtea mãrturii paradigmatice ale preocupãrii domeniului relațiilor internaționale și securitãții pentru problema culturii în sistemul internațional și în chestiunile de securitate. Cultura apare în diferite ipostaze ca variabilã în RI și studiile de securitate: sunt mai multe situații în care cultura apare ca variabilã independentã8 și este studiat modul în care ea influențeazã comportamentul militar, strategic al statelor sau modul în care își lasã amprenta asupra mediului de securitate internațional, sau chiar asupra identitãții politice a statelor.

Exista însã mai puține studii din aceastã arie tematicã prin care sã vedem cum e constituitã aceastã culturã de securitate/strategicã și, mai ales, puține studii în care ea sã fie mãsuratã la nivelul populației. Sunt limite serioase ale constructivismului în RI atunci când folosește conceptul de culturã de securitate pe aceastã dimensiune: cultura este redusã la cercul elitelor, instituțiilor și statelor care participã nemediat la sistemul internațional. Cultura de securitate publicã nu pare a fi de interes decât cel mult secundar și este etichetatã ca o problemã strict sociologicã, deși, pe mã- surã ce „publicul“ devine tot mai mult, la rândul lui, actor, inclusiv în politica internaționalã și de securitate (și, mai ales, pe mãsurã ce trãim efectele a ceea ce numim globalizare, granițele dintre politica internã și cea externã se fluidizeazã), apare nevoia ca analiștii și decidenții politici sã îi acorde ceva mai multã atenție.

Schema exploratorie de dimensiuni:

Evenimentele recente din lumea arabă, și în mod special situația din Libia, care a atras reacția comunității internaționale în virtutea responsabilității de a proteja, au reiterat importanța securității umane ca referință în dialogul pe teme de securitate. În discursul ținut de secretarul de stat SUA, Hillary Clinton, în cadrul Conferinței de la b#%l!^+a?Londra privind problema libiană, principiile securității umane au fost recunoscute și promovate ca aspirații umane fundamentale și universal valabile, totodată urmărite ca obiective de perspectivă ale coaliției internaționale angajate în rezolvarea crizei din țara nord-africană.

Implicarea NATO pentru punerea în aplicare a rezoluțiilor ONU cu privire la Libia nu este surprinzătoare. Dincolo de proximitatea teatrului de operații (și implicațiile evidente ale acestei vecinătăți), Alianța Nord-Atlantică, prin capabilitățile de care dispune, este poate singura organizație de securitate în măsură să abordeze în mod comprehensiv situații complexe de criză, asigurând condițiile necesare demarării coordonate a eforturilor integrate de stabilizare și reconstrucție, în parteneriat cu organizații internaționale guvernamentale sau aparținând societății civile.

Un argument în acest sens este operația NATO din Afganistan (ISAF), ce promovează imaginea unei alianțe politico-militare flexibile, ce pune un accent tot mai puternic pe cooperarea cu organizațiile civile, într-un efort coordonat și integrat de promovare a unei stări minimale de securitate umană (echivalentul stabilizării unei situații de criză), ca prim pas către dezvoltarea socio-economică pe principii subordonate intereselor de securitate umană.

Școala absenței fricii a căutat să impună ca subiect esențial primatul protecției indivizilor în fața conflictelor violente, cercetarea științifică adoptând această viziune ca abordare minimală, restrânsă, a conceptului de securitate umană, dar nu fără a recunoaște asocierea amenințării violente cu alte forme de inechitate socio-economică și politică. O astfel de abordare este considerată ca asigurând dimensiuni realiste și gestionabile demersurilor analitice, operând cu termeni ca ”asistența în caz de urgență”, ”prevenirea și încheierea conflictelor”, ”construcția păcii”, dar și cu o componenetă cheie a agendei sale, care a determinat o adevărată revoluție în modalitatea de interpretare a ideii de suveranitate statală – conceptul ”responsabilității de a proteja”.

Curentul absenței nevoilor ca și condiție primordială a securității umane (conceptul ”extins” al securității umane) pornește de la premiza că foametea, bolile și dezastrele naturale ucid de departe mult mai mulți oameni decât războaiele, genocidul și terorismul la un loc, fiind necesară asocierea acestora celorlaltor amenințări la adresa securității umane. Eliberarea de nevoi, dincolo de tarele asociate violenței în diferitele ei forme de manifestare, promovează în mod exhaustiv necesitatea analizei tuturor aspectelor care aduc atingere a ceea ce este acceptat ca definind securitatea individului, punând accentul pe obiective de dezvoltare. Rezultă din aceasta că securitatea umană și dezvoltarea umană sunt puternic interconectate, împărtășind trei elemente fundamentale: focalizarea pe populație, perspectiva multidimensională și identificarea sărăciei și inechității ca surse ale vulnerabilității individului.

O implementare corespunzătoare a strategiilor și planurilor de ameliorare a stării de securitate umană din perspectiva absenței nevoilor necesită, la rândul ei, un sistem de guvernare transparent și responsabil, ancorat în legea de drept, o administrație publică responsabilă și eficientă, drepturi sociale, economice, politice și civile reale, toate acestea definind condițiile bunei guvernări.

Libertatea de a trăi în demnitate corespunde beneficiului accesului la drepturi civile și politice ca: dreptul inerent la viață, nesupunerea la tortură sau acte de cruzime, la arest sau detenție ilegală, dreptul la prezumția de nevinovăție, la un proces rapid și corect, dreptul la liber sufragiu, la intimitate, la libertatea de expresie, asociere și întrunire. Această libertate cuprinde și drepturile economice, sociale și culturale – dreptul la hrană, sănătate, educație și protecție socială, dreptul la muncă, dreptul de a participa la viața culturală a comunității și a se bucura de beneficiile progresului științific și a aplicațiilor sale.

Demnitatea, ca dimensiune a trăirii, presupune absența oricărei forme de deprivare, ca: foametea, ignoranța, incapacitatea, dizabilitatea și boala. Oamenii trebuie să fie în măsură să se protejeze de orice formă de discriminare, insecuritate, abuz sau nedreptate. Mai mult decât atât, ei trebuie să fie în măsură să participe activ și consistent la procesele democratice care le vor afecta viețile și viitorul ca indivizi sau ca persoane.

Libertatea de a trăi în demnitate, în accepțiunea promovată de raportul secretarului general al ONU, se leagă atât de drepturile omului cât și de regimul de drept și democrație, aspecte distincte de nevoile de securitate ale individului confruntat cu violența sau cu alte nevoi de care depind supraviețuirea și ființarea sa.

În România, o contribuție importantă în acest domeniu o are grupul de cercetători și colaboratori (din cadrul cărora sunt onorat să fac parte) reuniți în cadrul proiectului b#%l!^+a?CNCSIS "Cunoașterea și contracararea factorilor de risc și a vulnerabilităților la adresa securității umane" al Academiei Forțelor Terestre "Nicolae Bălcescu" Sibiu, condus de dl. profesor Neag Mihai, proiect ce – în cadrul unei abordări multidisciplinare – abordează o serie largă de problematici de interes major în câmpul de referință al securității umane.

2.3 Știinta geografica si studiile de securitate

Geografia, prin mijloacele specifice abordărilor sale tradiționale, contribuie semnificativ la o mai bună înțelegere a legităților securității umane și la operaționalizarea conceptului. Geografia umană, și, într-o oarecare măsură, geografia fizică – din perspectivă umană, asigură o mare parte din suportul necesar epistemiologiei securității umane, oferind – prin obiective, modalități de cercetare științifică și instrumente de lucru specifice, o bază de plecare pentru abordarea bi-disciplinară și multidimensională a conceptului.

Câmpul de referință al geografiei umane – cu privire la modalitatea în care spațiul este gestionat de către comunitățile umane, în egală măsură cu impactul pe care acesta, prin caracteristicile sale, îl are asupra ființării și destinului ființelor umane, are o semnificație majoră în operaționalizarea conceptului de securitate umană, finalitatea sa fiind concretizată în definirea sistemelor teritoriale în baza indicatorilor de siguranță, suficiență a resurselor și libertate, ce conturează un anumit nivel (status) de securitate umană. Aceasta se realizează prin exploatarea capabilităților de sondare a vieții umane, politice, culturale, sociale și economice prin mijloace de cercetare și tehnici care le includ pe cele specifice geografiei umane. În acest sens, geografia umană operează cu o serie de noțiuni fundamentale – spațiu, regiune, regionalizare, loc, localizare, teritoriu, teritorialitate și națiune, care se adaptează în mod excepțional efortului de definire și operaționalizare a conceptului de securitate umană, permițând asimilarea unei noi categorii taxonomice în ce privește identificarea și delimitarea regiunii sau a sistemului teritorial: statusul de securitate umană.

În vederea abordării multidimensionale a conceptului de securitate din perspectiva sa esențializată prin raportarea la individ/ comunitate, este relevant faptul că geografia umană cuprinde o multitudine de categorii care contribuie la conturarea unui tablou complex al realităților ce definesc existența umană într-un spațiu dat, precum și o serie de determinante ale acesteia, și anume: geografia culturală, geografia dezvoltării, geografia economică, geografia sănătății, geografia istorică, geografia politică și geopolitica, geografia religiei, geografia socială, geografia transporturilor, geografia turismului, geografia urbană ș.a.m.d.

Din această serie se detașează cu predilecție geografia dezvoltării, caracterizată prin abordarea standardelor de viață și a calității vieții de care se bucură locuitorii într-un sistem teritorial dat, și care promovează dezvoltarea ca proces al schimbării ce urmărește să influențeaze pozitiv viața comunităților. Focalizându-se pe analiza indicatorilor economici, politici și sociali, geografia dezvoltării contribuie la dimensionarea elementului geografic ca vector de influență al cadrului larg al dezvoltării, întregind spectrul determinismului în materie, și contabilizând, totodată, conexiunea inversă a relației, materializată în transformările pe care mediul înconjurător le suferă ca urmare a procesului de dezvoltare multilaterală.

Diferențierea sistemelor teritoriale în baza indicatorilor de securitate umană se constituie în fundamentarea unui nou tip de geopolitică și geostrategie. Clasica linie Brandt, care despărțea nordul bogat de sudul subdezvoltat, tinde să își piardă relevanța geopolitică, iar diferențele în materie de bunăstare se raportează la un nou numitor comun – individul (comunitatea) și starea multidimensională a securității sale, care definesc sisteme teritoriale cu statusuri distincte de securitate umană, urmărite atât în dimensiunea lor temporală, cât și în cea spațială. Reflectarea acestor performanțe, după cum vom arăta în cadrul lucrării, are multiple semnificații – pornind de la fundamentarea unor politici de dezvoltare sectorială, îmbunătățirea performanței serviciilor sociale, chiar crearea unor regiuni de program, și până la conturarea criteriilor responsabilității de a proteja, în virtutea cerinței de respectare universală a drepturilor fundamentale ale omului.

Spațiul vital (Lebensraum) al lui F. Ratzel devine, din perspectiva securității umane, un spațiu al vitalității comunităților, transferând raportarea la suportul geografic către cuantificarea modalității de valorizare multidimensională a sistemului teritorial în beneficiul populației. Gestiunea acestei valorizări este reprezentată, sistemic, de rezultanta unor eforturi multiple, a căror actori se regăsesc în: instanțe regulatoare b#%l!^+a? (naționale sau supranaționale), structuri administrative, aparate de securitate, domeniul serviciilor publice, servicii de asistență și protecție socială, cadrul economic, diferite forme de organizare a societății civile, etc.

Analiza tuturor acestor sisteme, sub accepțiunea generică de sisteme de securitate cu atribuții în domeniul securității umane, e abordată în cadrul lucrării urmărindu-se reflectarea lor structurală și acțională la nivel statal (prin instituțiile puterii de stat), substatal (securitatea regională/ comunitară și rolul societății civile) și suprastatal (rolul organizațiilor internaționale). Relaționarea între aceste niveluri de sisteme ne permite o mai bună înțelegere a locului și rolului NATO în cadrul tabloului general al securității umane, Alianța însăși reprezentând un liant, în numele securității, între state ce împărtășesc seturi de valori similare, bazate pe democrație și drepturile individuale ale cetățenilor, fapt ce creează un fundament valuabil pentru dezvoltări consistente și compliante cu cerințele și garanțiile de securitate care privesc ființa umană.

2.4 Statul și securitatea umană

Statul rămâne, în continuare, principalul reper ca sistem de securitate la care se raportează ființa umană atunci când își evaluează existența și perspectivele. Prin mecanismele complexe dezvoltate în timp, statul – într-o formulă a sa ideală – este garantul securității fizice și demnității cetățenilor, promovând premizele bunăstării și asigurând libertatea individuală de exprimare și opțiune. Astfel, cu toate că subiectul securității umane nu este centrat pe stat, viziunile, strategiile, politicile de acțiune și măsurile care se iau cu efect în câmpul securității umane aparțin în mod aproape covârșitor acestuia.

Este de remarcat faptul că, prin conceptele de securitate națională, sunt tot mai frecvent promovate obiective care îmbogățesc domeniul prezervării valorilor statului cu cele specifice securității umane. Ceea ce definește orientarea unui stat este calitatea pro-cetățean sau pro-statală a măsurilor ce decurg din acestea, fapt ce reclamă politici integrate care, în baza focalizării pe obiective de securitate umană, să ducă la prezervarea suveranității prin sporirea legitimității statului, ca protector al cetățeanului și promotor al intereselor acestuia.

Se observă că presiunile în acest sens vin din două direcții: pe de o parte, evoluția multidimensională a propriei populații, care se „redescoperă” într-o lume în transformare (democratizare) și începe să își schimbe reperele în materie de standarde de viață, și pe de altă parte, dizolvarea rigidității înțelegerii noțiunii de suveranitate, provocată atât de conceptul responsabilității de a proteja, cât și de presiunile politico-economice externe tributare globalizării.

Procesul repoziționării statelor pe scena relațiilor politice internaționale are, la rândul său, o puternică semnificație în plan intern. Dobândirea unor avantaje economice strategice, asigurarea unui nivel decisiv de influență în evoluția unor procese vitale, controlul procesualităților sistemice, prezervarea securității naționale (și reflectarea propriei securități la nivel regional și global), ca obiective ale politicilor internaționale, toate se reflectă în politica internă, tradusă în acțiuni menite – în anumite circumstanțe – să îmbunătățească condiția comunităților.

Securitatea fiecărei națiuni trebuie concepută în context mult mai larg, care acceptă anumite ierarhii și dinamici multidimensionale, dar care nu fac rabat de la interesele reperului unic care le definesc: ființa umană (comunitățile/ congregațiile umane). Deviațiile de la aceste repere duc la fenomenologia statelor eșuate, entități incapabile să își exercite funcțiunile de bază din punct de vedere al controlului teritorial, inconsistenței la nivel politic sau ineficienței funcționale, cu consecințe de cele mai multe ori devastatoare în ce privește nivelul stării de securitate umană în ariile de referință.

2.4.1 Domeniul substatal al securității umane

Domeniul substatal al securității umane este de maximă importanță în analiza oricăror problematici cu referire la libertățile pe care respectivul concept i le atribuie, de drept, ființei umane, prin faptul că, la acest nivel de reprezentare, atingem stadii ale organizării sociale care ne apropie de problemele și nevoile concrete, particularizate, ale indivizilor și comunităților.

Însăși atomizarea problemelor securitare, focalizate pe individ, îi conferă acestuia un drept de exprimare aparte, dincolo de simpla reprezentare pe care o asigură sistemul electiv democratic. b#%l!^+a?

Pornind de la realitatea faptului că omul este o ființă socială, dezvoltându-se între reperele destinului grupului de apartenență și aspirațiile grupului de referință, se justifică pe deplin o dezvoltare a studiului cadrului substatal al securității umane din perspectiva securității comunităților umane (securitatea așezărilor umane).

O altă dimensiune a sistemului de securitate umană substatal, totodată una dintre componentele de bază pe care societatea modernă se structurează, pe lângă fundamentele economice și politice, este reprezentată de componenta societății civile (ca factor de legitimare/ amendare a realităților normate formal la nivel de stat sau suprastatal).

Expresia “societate civilă” a fost utilizată, în timp, pentru desemnarea a două realități distincte – pe de o parte societatea organizată ca stat, și pe de altă parte, o sferă a vieții sociale coexistentă statului, reglementată de o anumită ordine legală, dar autonomă și aflată într-un echilibru cu acesta. Este de remarcat, în acest sens, voluntarismul puterii de stat în a permite libera manifestare (adică existența în sine) a sferei publice a intereselor private; o delimitare a ce reprezintă, ca suport și expresie, societatea civilă, este lămuritoare în a exprima gradul libertății de expresie a comunităților.

Pe lângă o necesară transparență și responsabilitate, viabilitatea organizațiilor societății civile dintr-un cadru dat poate fi garantată de racordarea la instituții ale unei societăți civile internaționale a căror putere și arie de acțiune sunt mult mai extinse, precum și de crearea unei proiecții virtuale a societății civile, prin intermediul Internet-ului, care ar conduce la creșterea gradului de coeziunea socială, facilitând accesul la informație și participarea populației la diferite acțiuni.

Modalitățile prin care organizațiile societății civile se pot angaja în asigurarea unei stări de securitate umană îmbunătățite constă în: securizarea bunăstării materiale, sprijinirea accesului la serviciile publice, furnizarea de asistență în orice domeniu, asigurarea educației civice, facilitarea accesului la informație, reprezentarea doleanțelor, determinarea creșterii transparenței și responsabilității proceselor politico-administrative, promovarea legitimității în relație cu guvernarea, creșterea coeziunii sociale etc., atât în procesul de consolidare a democrației cât și în eforturile de construire a păcii în zonele afectate de flagelul războiului.

2.4.2 Domeniul suprastatal al securității umane

Domeniului suprastatal al securității umane îi aparțin subiectele legate de continuitatea sau discontinuitatea unui nivel minim al stării de securitate umană, ce transcede limitele geografice și de competență ale statului. Se disting aici ecarturile reprezentate de domeniul geopolitic global, caracterizat de un grad mare de eterogenitate, și de cel regional, a cărui scară de mărime, după D. Frăsineanu, descrie „spații suprastatale, cu o geometrie variabilă, ordonată de diverse funcționalități politice, economice, sociale, militare”, identificate prin omogenitate, coerență individuală și complexitate.

Regiunile geopolitice (în calitate de entități distinse prin unitatea caracteristicilor geografice ca factor al formării unui cadru de manifestare a acțiunilor politice și economice comune) tind să își consolideze afinitățile interioare prin parcurgerea unor etape integraționiste tot mai evidente. După I. Ianoș, regiunile apar ca limitate de spații de discontinuitate, atât din perspectivă geografică, cât și prin prisma unor referințe calitative de natură socio-culturală, cu rol ponderator în manifestarea a două procese: globalizarea localului și localizarea globalului.

Uniformizarea propagată prin globalizare tinde să determine, teoretic, dispariția diferențierilor de organizare dintre teritorii. În condițiile în care acest proces este direcționat exclusiv către standardele de securitate umană, urmărind, concomitent, prezervarea valorilor identitare, este pus în lumină un efort pozitiv căruia trebuie să i se asocieze programe bine coordonate și abil implementate.

În ce privește abordarea comparativă a aspectelor calitative ale securității umane, atunci când ne raportăm la diferite niveluri de reprezentare geopolitică, b#%l!^+a?diferențele (exprimate prin indicatori specializați) sunt conștientizate ca decalaje, determinând, pe de o parte, sisteme de referință, și pe de altă parte fluxuri de mobilitate. Suma diferențelor, exprimată prin indicatori agregați (Indexul Securității Umane), conturează tabloul disparităților teritoriale și determină acordul fin al orientărilor în materie de securitate umană, care pot îmbrăca variate forme de manifestare – de la fenomenul migraționist și până la confruntarea violentă.

Dezvoltarea, la nivel global, a unui mare număr de organizații și agenții internaționale indică o atenție crescută a statelor cu privire la viața economică și socială a popoarelor. Sprijinul pe care statele și-l acordă bilateral sau multilateral capătă o importanță aparte, securitatea socială depășind tot mai mult barierele naționale, cunoscând succesiuni graduale ale dezvoltării către limite teritoriale regionale.

Pe de altă parte, disfuncțiile interne sau cele de relaționare externă ale statelor se traduc în tensiuni care pot evolua în stări de criză sau chiar conflicte armate, cu reprezentări diferite în funcție de palierul de referință (comunitate, stat, sistem), dar cu efecte negative inevitabile la nivel individual. Aceste distorsiuni ale stării de normalitate reclamă intervenția sistemelor de securitate configurate tocmai în vederea diminuării riscurilor identificate – de aici reieșind rolul pe care organizațiile internaționale interguvernamentale îl au în domeniul securității.

Organismele internaționale au un rol aparte în procesul de evaluare continuă a situației de securitate la nivel regional și global , prin analiza și reconsiderarea permanentă a priorităților de securitate regională și globală și adaptarea conceptelor de securitate în raport cu noile evoluții din toate domeniile de referință.

2.5 Conceptul securitatii umane in doctrina NATO

NATO, ca organizație de securitate puternic determinată să participe la efortul global de asigurare a unui mediu internațional stabil și sigur, trebuie să își întărească eficiența în operațiile de gestionare a situațiilor de criză printr-o pondere crescută a colaborării între militari și civili, atât în cadrul organizației, cât și în ce privește partenerii externi.

Transformarea militară a NATO este dublată de una politică, ca răspuns la transferul de la un tip de amenințare – invazia militară masivă – la o varietate de riscuri și amenințări asimetrice generate de diferite surse, din diferite direcții, și interacționând de cele mai multe ori în modalități impredictibile. Scopul transformării politice este cel de a crește rolul NATO ca forum de dialog politic în toate problematicile de securitate ce privesc comunitatea euro – atlantică, dar și în parteneriate cu acoperire globală.

În mod curent, NATO este implicată în operațiuni de menținere a păcii, asistență umanitară și sprijin în caz de dezastre, lupta împotriva terorismului și reforma sectorului de securitate, diplomație publică și consultări politice, și își adaptează în mod permanent conceptele de lucru într-o manieră care să îi permită satisfacerea cerințelor specifice.

Semnificația în materie de securitate umană a acestui efort este una deosebit de importantă. Este evident faptul că, pentru o organizație militară, succesul este dat de forța de persuasiune – atunci când nu este implicată în operații specifice, și de termenii ieșirii dintr-un teatru de operații, atunci când se impune o astfel de intervenție. Mai mult, modalitatea prin care forța militară își urmărește obiectivele la toate nivelurile devine reprezentativă și o legitimează. Urmărirea unei linii de interferență exclusiv pozitivă cu mediul civil asigură, din start, premizele favorabile unui efort îndreptat către securitatea umană.

Această abordare trebuie să fie sistematică și să se bazeze pe repere concrete – doctrine, tehnici, tactici și proceduri care să aibă ca principală limitare orice atingere adusă drepturilor și libertăților omului, precum și reperelor existențiale de bază ale populației civile. Mai mult de atât, construirea capacităților locale de sustenabilitate și securitate în zonele critice este esențială, elementul militar jucând un rol important în angrenajul structurilor implicate în procesul general de stabilizare și reconstrucție.

2.5.1 NATO și securitatea umană – aspecte practice relevate de operația din b#%l!^+a?Afganistan

Afganistanul, prin natura realităților sale politice, sociale, economice și securitare, a întrunit, pentru multă vreme, toate caracteristicile unei societăți dezorganizate, ale unui stat eșuat, ale unui sistem teritorial cu un nivel extrem de fragil de securitate umană. Afganistanul a experimentat aproape trei decenii de război și opresiune, perioadă în care mai mult de un sfert din populație a fost nevoită să se refugieze, au fost produse între unu și două milioane de victime, economia și infrastructura au fost distruse, iar societatea a intrat într-un puternic declin – indicatorii nivelului de alfabetizare, speranța de viață, mortalitatea, nutriția, etc. coborând radical și poziționând Afganistanul aproape în coada tuturor clasamentelor privind dezvoltarea la nivel global.

Intervenția SUA în Afganistan, motivată de războiul împotriva terorismului, a cunoscut rapid necesitatea dezvoltării unei copleșitoare dimensiuni de intervenție umanitară, reconstrucție și dezvoltare, dincolo de obiectivele inițiale, pur militare. Prin semnarea, la 5 decembrie 2001, a Acordului de la Bonn privind restabilirea instituțiilor guvernamentale permanente, a fost stabilit și calendarul obiectivelor de securitate și pace, cel al reconstrucției țării și dezideratul protecției drepturilor omului, documentul întrunind atât caracteristicile unui acord de pace, cât și cele ale unui program constituțional. Prin Rezoluția 1383 a Consiliului de Securitatea al ONU, a fost stabilită o misiune integrată în sprijinul păcii sub umbrela NATO, Alianța preluând responsabilitatea asupra forței de asistență instituită sub mandat ONU (ISAF – International Security Assistance Force) începând cu august 2003.

In acest context, rolul NATO a fost și rămâne unul deosebit de important: cel de a asista Guvernul Republicii Islamice Afganistan în asigurarea stabilității și securității, în exercitarea și extinderea propriei autorități și influențe pe întreg teritoriul țării, pavând calea spre reconstrucție și spre o guvernare eficace, în măsură să asigure un nivel de dezvoltare socio-economică cu efecte perceptibile la nivelul populației.

Argumentul securității umane este unul deosebit de puternic și semnificativ ca reper într-un stat al cărei „națiuni” este puternic divizată (atât etnic, cât și în virtutea unei istorii de adversități interne), într-o cultură în care liderul își justifică poziția în special prin calitatea și capacitatea de a veni în întâmpinarea nevoilor comunității. Viziunea despre Afganistanul viitorului, așa cum este prezentată în preambulul Strategiei Naționale de Dezvoltare, punctează elemente care să unească o populație diversificată și relativ divergentă ca obiective programatice, urmărind un numitor comun general valabil: absența violenței și pacea socială („eliberarea de frică”), credința islamică și valorile sale, idealul dreptății și demnității („libertatea de a trăi în demnitate”), precum și prosperitatea și bunăstarea („eliberarea de nevoi”).

Securitatea umană devine, astfel, un indicator al societății puternice, care se bucură de instituții solide, ce acționează eficient împotriva factorilor destabilizatori. Investiția în capabilități guvernamentale devine, prin consiliere, antrenare și asigurarea de resurse, o garanție că acesta va fi în măsură să își reprezinte cetățenii și să răspundă nevoilor și grijilor acestora.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ

Relația dintre civili și militari

Având analizate cele două fațete culturale ale subiectului nostru, adică societatea democratică și subcultura sa militară, se pare că e momentul să ne ocupăm de relația civil-militară într-o democrație modern ă. Majoritatea studiilor din domeniu sunt centrate pe controlul democratic al forțelor armate. După cum se știe, subiectul controlului democratic al forțelor armate se refer ă la întrebarea: cine păzește paznicii? Răspunsul nu este același pentru toate țările: Hans Born afirmă: „În general, un sistem de control democratic al statului este un produs al sistemului s ău de guvernare, al politicilor, istoriei și culturii sale. În plus, cum exist ă multe sisteme culturale și politice diferite există, de asemenea, și multe norme diferite și practici ale controlului democratic”.

Așa cum afirma din nou Hans Born: „Era post-război rece necesit ă o nouă privire asupra controlului democratic al forțelor armate. Perioada post-război rece a adus o atenție sporită acordată misiunilor de pace, reforme ale armatei în aproape fiecare țară și desfășurarea activității militare din ce în ce mai mult la nivel internațional”.

Concluzionând, relația civil-militar ă într-un sistem democratic pare a se baza pe urm ătoarele principii:

• Armata există pentru apărarea țării și a intereselor ei;

• Această apărare presupune garantarea unei arene internaționale comerciale libere și liniștite;

• Profesia militară e subordonată conducerii politice prin reprezentanții săi legali (guvern, ministru etc.);

• Civilii și militarii trebuie să împărtășească aceleași valori de bază;

• Lumea civilă trebuie să acorde armatei autonomia necesară pentru a-și putea îndeplini obligația profesională;

• Armata are o triplă responsabilitate: reprezentativă, consultativă și executivă.

Situația din SUA în ceea ce privește diferența civil- militară poate fi, de fapt, foarte diferită de cea cu care ne confruntăm în alte țări, din mai multe motive: diferența de mărime a statului, diferența de funcții (funcționare) a armatei în politica externă și de securitate, diferențe în cultura socială și politică, diferența de istorie a relațiilor civil-militare etc.

Referindu-ne la Europa, în opinia multor analiști „revoluția SUA în problemele militare va lărgi, în schimb, diferența dintre posibilitățile și strategiile militare americane și europene. În plus, se pare că se deschide o așa-numit ă diferență de valoare. Din punct de vedere politic, strategic și cultural SUA și Europa par a se mișca lent în direcții opuse”.

În plus, aceasta nu este singura diferență ce poate fi descoperit ă într-o analiz ă internațional ă. Dacă neuit ăm, de exemplu, la statele post-comuniste, Christopher Jones și Natalie Mychajlyszyn au identificat un set de diferențe comune (în interiorul statelor post-comuniste) între aceste țări și cele vestice în ce privește relațiile civil-militare, cum ar fi:

• dificultăți de dezvoltare a unor culturi a relațiilor civil-militare democratice;

• lipsa asigurării unui grup de experți civili în ap ărare ca membri ai legislaturii sau oficiali de nivel înalt în ministerele ap ărării sau alte posturi-cheie;

• lipsa de experți în securitate militară din media;

• inexistența plângerilor privind intruziunea ofițerilor în politica civilă;

• nivelul mare al forțelor paramilitare în raport cu forțele regulate.

Cu scopul de a rezolva această problemă– posibilitatea unei analize internaționale– într-un mod mai concret, am analizat unele concluzii ale cercetării

• Prima concluzie e aceea că există multe „diferențe” ce trebuie analizate, respectând multiple dimensiuni și între diferite segmente ale populației civile și militare.

• Diferența dintre armata SUA și societatea civil ă se adâncește.

• Întrucât am ieșit din secolul 20, num ărul oamenilor care au făcut serviciul b#%l!^+a?militar sau care au alte legături personale cu armata e în scădere. Aceast ă „diferență experimentată” e un artefact al micșor ării forței voluntarilor.

• Elita armatei e destul de critică în privința calității conducerii din instituțiile politice.

• Elita armatei manifestă o ostilitate generală față de media.

• Armata are mai mult ă încredere în instituțiile guvernamentale decât civilii.

• Din punct de vedere al valorilor sociale, ofițerii din elita armatei se deosebesc atât de elita civilă, cât și de masele civile.

• În procent mare (76%), ofițerii elitei militare resping în mod deschis homosexualii și lesbienele care lucreaz ă în armată. Dar majoritatea elitelor civile (55%) și a marelui public (57%) acceptă deschis homosexualii și lesbienele în armată.

• Populația civilă, atât elitele, cât și masele, au foarte puțină înțelegere pentru relațiile civil-militare și pentru controlul civil al armatei.

• Media, prin film și ficțiune, întăresc diverse seturi de stereotipuri despre armată și societatea civilă.

Dar, dacă ne gândim la realitatea europeană, observăm că aceste concluzii se aplică și majorității relațiilor civilmilitare europene sau nu.

De aceea, putem considera că o bună ipoteză de lucru poate fi aceea că există pretutindeni mai multe trăsături comune ale diferenței civil-militare, cel puțin în democrațiile postmoderne. Probabil unele trăsături sunt regionale, continentale (de exemplu, est-europene, vest-europene) și altele, caracteristice numai unei singure țări. Dar acest lucru este și a fost comun oricărei cercetări internaționale.

Ipoteza de bază e aceea că mai mulți indicatori demonstrează existența în țările democratice postmoderne a unei diferențe între cultura militară și cea a societății parentale, în general. Avem mai mulți indicatori ai acestui fapt, unii dintre ei deja au fost citați, alții se reg ăsesc în literatura de specialitate.

Prima ipoteză de lucru este aceea că putem considera ofițerii ca lideri de opinie/formatori de opinie în forțele armate, în aceeași măsură în care putem considera profesioniștii civili (în sens larg) în cadrul celor mai semnificativi lideri de opinie în societatea civilă, astfel încât pare convenabil să realiz ăm o cercetare de elită în rândul acestor categorii.

A doua ipoteză de lucru o reprezintă o anumită unicitate a profesiei militare în raport cu alte profesii. Pentru a clarifica, lu ăm în considerare ipoteza că profesia ofițerului e cultural mai distant ă de mediul atitudinal al profesiilor civile decât profesiile civile între ele însele. De aceea, merită a fi comparat ă cultura profesională a ofițerilor cu cea a altor profesii civile.

A treia ipoteză de lucru este aceea că există mai multe trăsături comune ale culturii de securitate în țările democratice, ceea ce reprezintă un motiv pentru realizarea unei cercetări internaționale. Scopul cercetării este de a găsi un răspuns la următoarele întrebări principale:

1. Se confirmă diferența și care sunt dimensiunile sale naționale?

2. Care este natura diferenței?

3. Ce conturează diferența?

4. Exist ă o tendință de mărire a acestei diferențe?

5. Diferența afecteaz ă eficiența armatei și/sau relațiile civil-militare?

Etapele de realizare a proiectului de cercetare au cuprins:

Studierea culturii politice a viitoarelor elite (civile și militare), simultan cu cercetarea cadeților și studenților pe trei niveluri:

• Cognitiv – convingeri, atitudini, opinii;

• Evaluativ – valori, norme, judecăți morale;

• Afectiv sau expresiv – emoții (identitate, loialitate) sau sentimente (afinitate, aversiune, indiferență)

Intervievarea experților în vederea evaluării schimb ărilor în relațiile civil-militare.

Investigarea viitoarelor elite civile și militare

Studiul investighează un eșantion de cel puțin 30 de cadeți, din academiile ?militare (15 din primul an și 15 din anul patru) și care se compară cu un eșantion de cel puțin 30 de studenți din următoarele facultăți: economice, drept, științe politice. Am limitat cercetarea la studenții din Universitate doar la trei facultăți pentru a face o asemenea cercetare empirică mai ușor de prelucrat. Alegerea celor trei facultăți se datoreaz ă presupunerii că din acestea provine îndeosebi elita civilă.

Pentru a pregăti un chestionar corespunzător, am trasat urm ătoarea listă de indicatori semnificativi: Listă de indicatori:

1. Încrederea în instituții (cât de importantă este armata încă?)

2. Rolurile sexelor (competiția dintre lupt ătorul b ărbat și feminizarea armatei)

3. Indexul democrației

4. Percepția amenințării

5. Misiuni noi/vechi ale armatei

6. Patriotism

7. Existența forțelor armate (dreptul de a exista, modul de viață, mândria față de forțele armate)

8. Controlul democratic al forțelor armate

9. Valori (valori ale educ ării copiilor, valori în cadrul armatei)

10. Globalism/localism

11. Spiritul de luptă /agresivitatea

12. Surse de informații despre armată

13. Evaluarea relațiilor media-armată

14. Prestigiul social al profesiei militare (printre alte profesii)

15. Calificări profesionale

16. Recomandarea făcut ă perechilor, copiilor să se înroleze în armată

17. Rolul taților în socializarea cu problemele armatei

18. Obiectivele politicii externe

19. Structura și mărimea armatei (conscripția)

20. R ămâneri în urm ă ale armatei în modernizarea socială

21. Religia

22. Conservatorism

23. Materialism/postmaterialism

Cercetarea experților

Simultan cu cercetarea cadeților și studenților au fost intervievați experți pentru a evalua schimbările relațiilor civilimilitari. Interviurile ne permit un control asupra dimensiunii timp. Ideea este să fie selectați 10 experți în relații civilmilitare în fiecare țară. Eșantionul ar trebui să fie echilibrat, să fie intervievați atât bărbați, cât și femei, tineri și bătrâni, cu orientări de stânga și de dreapta.

Structura experților:

• 2 experți militari de nivel superior (cu grad de colonel sau mai mare)

• 2 jurnaliști specializați pe probleme militare

• 2 parlamentari specializați în luarea deciziilor politicomilitare (cu afilieri politice diferite)

• 2 oameni de știință (istoric, diplomat/specialist în relații internaționale)

• 2 manageri sau lideri ai mișcărilor pacifiste, președinți ai organizațiilor/sindicatelor militare.

Întrebarea care se pune este dacă ei percep o diferență între civili și militari și, dacă da, această diferență se mărește? Metoda folosit ă va fi interviul semistructurat. Prin folosirea unui set limitat de întrebări intervievatul este întrebat dacă ideile lui s-au schimbat în timp.

REZULTATELE CERCETĂRII

România a cunoscut o experiență de transformare profundă dup ă 1989, pornind de la unul dintre cele mai dureroase regimuri comuniste, încercând să construiască un regim democratic și să se integreze în cadrul unor instituții euro-atlantice, precum NATO și b#%l!^+a?Uniunea Europeană. Problema democratizării relațiilor dintre armată și societate a fost una prioritară pe agenda decidenților politici români și a instituțiilor care au asigurat asistență pentru democratizare. Principalul motiv a fost percepția că armata ar fi fost un pilon al statului comunist și ar putea, oricând, să pună mâna pe putere.

O altă prezumție a fost acea convingere occidentală neo-kantiană că democrațiile nu luptă una împotriva celeilalte, așa că un control democratic civil asupra armatei era dezirabil în Europa de Est. Cu toate acestea, relațiile dintre armată și societatea românească prezintă câteva particularități ce trebuie cunoscute înainte de prezentarea rezultatelor cercetării, pentru a înțelege mai bine contextul.

În primul rând, România nu are o tradiție militarist ă. Cu excepția unei scurte perioade, în timpul celui de-al doilea război mondial, armata român ă modern ă s-a aflat mai mereu sub un anumit tip de control civil. În Evul Mediu, teritoriile românești au fost ocupate fie de imperiile Otoman, Țarist ori Austro-Ungar, încât percepția populației despre armat ă era aceea despre o armată de ocupație.

Dup ă sfârșitul războiului rece, atât revoluționarii din strad ă din decembrie 1989, cât și instituțiile occidentale au fost interesați de construirea unor mecanisme de control democratic asupra forțelor armate, temându-se de creșterea diferențelor dintre cultura militară și cea a societății democratice civile, în curs de cristalizare. De aceea, construirea unor mecanisme de control democratic asupra forțelor armate a devenit o prioritate pentru instituții precum OSCE, NATO sau Uniunea Europeană. Ast ăzi, când România a devenit membr ă a NATO și a fost evaluat ă asupra normelor de control democratic civil, este interesant s ă afl ăm dac ă exist ă o diferență între cultura militar ă și a societății parentale. Deoarece criteriile tehnice de admitere în NATO necesitau o armată profesionistă, este de așteptat ca procesul de profesionalizare a armatei să ducă la „remilitarizarea” culturii militare, la creșterea diferenței culturale față de societatea românească.

Date demografice.

Compoziția eșantionului: Investigarea opiniilor potențialelor elite privind atitudinile și valorile a fost făcut ă pe un eșantion de 180 de studenți, din anii 1 și 4, dintre care 89 de studenți la academiile militare din Sibiu, Brașov și Constanța și 91 de studenți civili de la 3 universități din București, ASE, drept și științe politice (SNSPA). Alegerea acestor specializări a fost bazată pe prezumția reieșit ă din date empirice anterioare, potrivit cărora liderii de azi au absolvit una dintre aceste specializ ări. Datele demografice detaliate ale eșantionului pot fi găsite în Tabelul de mai jos:

La întrebarea 15 din chestionar, despre importanța anumitor tr ăsături de caracter pentru educația propriilor copii, se poate remarca faptul c ă studenții militari consider ă determinarea, spiritul deschis, inițiativa și patriotismul ca foarte importante, în timp ce colegii lor civili consider ă toleranța ca foarte importantă, iar inițiativa și determinarea ca mai degrab ă importante. Pe de alt ă parte, studenții civili consider ă tradiționalismul, patriotismul și obediența ca având importanță minimă (p<0,05).

La întrebarea despre ce calități îi sunt necesare unui militar, răspunsul arată asemănător. Astfel, cadeții consider ă c ă unui militar îi trebuie un spirit deschis, determinare, inițiativă, spirit de camaraderie și loialitate, în timp ce studenții civili consideră ca principalele calități ale militarilor ar trebui s ă fie obediența, spiritul de camaraderie și determinarea. Dac ă determinarea este considerat ă de ambele grupuri o caracteristică a militarilor, în privința celorlalte calități există o mică diferență de percepție, fărăa fi relevantă.

Totuși, problema disciplinei, onoarei și determin ării pentru militari sunt văzute b#%l!^+a?diferit, atunci când studenții sunt întrebați despre rolul disciplin ării copiilor de către părinți sau rolul voinței pentru a se realiza. În timp ce studenții militari sunt într-un acord total cu aceste declarații, studenții civili sunt în total dezacord. Diferența crește prin răspunsul la întrebarea 47, unde studenții militari favorizeaz ă puternic consensul de grup și ascult ă de ordinele liderilor, în timp ce studenții civili sunt în total dezacord.

Sursele de informare

Rolul surselor de informare este determinant în formarea judecăților de valoare ale studenților. Există ceva diferențe de opinie între studenții civili și militari în privința importanței surselor de informație pentru formarea unei opinii despre armat ă. În timp ce studenții civili consideră că ziarele politice, cotidianele, revistele și filmele sunt foarte importante în construirea unui punct de vedere despre armat ă, studenții militari le consideră mai degrabă neimportante. Ei își construiesc opinia despre armat ă mai degrab ă din ziare sau reviste militare sau publicații profesionale. Este evident că studenții civili își formează opinia din ziare și reviste neprofesionale, acestea fiind, probabil, cele la care au acces. De aceea secțiunea care urmează se va focaliza pe problema cunoștințelor despre instituțiile de securitate și încrederea în ele.

Increderea în instituții

Mai întâi se va vedea care este nivelul de încredere al studenților în instituții guvernamentale sau neguvernamentale, încredere măsurată pe baza unei scale de la 1 la 10, unde 1 înseamnă lipsă total ă de încredere iar 10 înseamnă încredere deplină. În tabelul de mai jos pot fi observate mediile răspunsurilor studenților civili și militari privind încrederea în instituții dar și cunoștințele despre acele instituții.

Cu o medie de 8.55, studenții militari au cea mai mare încredere, cum era de așteptat, în armată, în timp ce studenții civili plaseaz ă armata la mijlocul clasamentului, companiile private fiind instituțiile în care studenții civili au cea mai mare încredere. Pe locurile următoare, biserica, universitatea sau organizațiile voluntare sunt instituțiile în care atât studenții civili, cât și cei militari au încredere. Aceeași similaritate între civili și militari o găsim în privința instituțiilor cu cea mai scăzută încredere, respectiv partidele politice, Parlamentul și Guvernul.

În privința problemei cunoașterii acestor instituții, cât de informat este publicul despre aceste instituții,cunoaștere măsurată pe o scală similar ă, de la 1 la 10, cea mai evidentă diferență între civili și militari este legată de cunoașterea despre poliție și armată, despre care studenții civili recunosc faptul că nu au cunoștințe, dar nu au încredere în ele. În general, încrederea în instituții corelează direct cu cunoștințele despre acea instituție. Totuși, în privința mass-media, Guvernului, cu cât studenții civili și militari au mai multe cunoștințe despre ele, cu atât sunt mai critici și își exprimă neîncrederea. Și invers, cu cât cunosc mai puțin despre instituții precum, ONG-urile, cu atât au mai multă încredere.

Politica externă și politica de securitate

Politica externă și politica de securitate a României au fost domeniile care au cunoscut unul dintre cele mai dramatici transformări. Dac ă în perioada războiului rece România avea o politică de securitate specifică, oarecum independentă, în cadrul Tratatului de la Varșovia, bazată pe conceptele de „război total” sau „război al întregului popor”, eforturile ulterioare de a fi admisă ca membru NATO au schimbat b#%l!^+a?conceptul strategic, contribuind la cristalizarea unei securități prin cooperare, prin proiecție a forțelor. De aceea, este interesant să vedem cum percep studenții civili și militari această orientare a politicii externe și de securitate.

În privința scopurilor politicii externe și de securitate, s-a putut observa o diferență relevantă (p<0,05) în legătură cu scopurile: „ajutorarea pentru îmbunătățirea standardului de viață în țările subdezvoltate” (68% dintre civili sunt de acord și 83% dintre militari), „prezervarea păcii mondiale” (90.2% dintre civili și 98.9% militari) și „lupta împotriva terorismului” (84.6% civili și 97.7% militari). Răspunsurile sunt oarecum surprinzătoare, întrucât, anterior, prin indexul Inglehart, se constatase că militarii sunt materialiști și doresc orientarea politicii guvernamentale spre scopuri interne. Cu acest prilej constat ăm o orientare deschis ă global ă a militarilor și dorința de implicare globală. Totuși, deși este vorba de o diferență statistică, se poate observa gradul mare de sprijin al ambelor categorii pentru politica extern ă globală și proiecția forțelor.

Foarte interesant ă este percepția riscurilor și amenințărilor de securitate. Fiind puși să aleagă dintr-un set de 16 amenințări, care ar fi cel mai probabil să afecteze securitatea național ă, nu au fost revelate deosebiri statistice semnificative, cu excepția posibilității unui conflict între țările asiatice, studenții militari percepându-l mai degrabă ca improbabil să se produc ă, spre deosebire de studenții civili. În rest, se poate observa o convergență de opinii, cele mai probabile amenințări fiind considerate traficul de droguri (97% militarii și 91% civilii), un atac din partea unui stat str ăin (90% ambii), terorismul (aprox. 88%) și crima organizat ă (97% militarii și 91% civilii). De remarcat c ă problema atacului unui stat străin și al unui război clasic este considerat ă destul de probabilă.

Sarcini și misiuni ale armatei

Cercetarea nu a pus în evidență diferențe de opinie între civili și militari când s-a pus problema misiunilor armatei, în principiu. A existat un sprijin puternic referitor la misiunea armatei ca apărător al patriei (94% dintre civili și 97% dintre militari). O mică diferență a fost scoasă în evidență în leg ătur ă cu afirmația c ă misiunea armatei ar fi de a garanta comerțul liber și că armata ar trebui să reprezinte societatea civilă în leg ătură cu grupurile și clasele etnice sau sociale. Diferența este mai mare în problema împărtășirii de către armată a acelorași valori de baz ă precum societatea pe care o reprezintă (78% dintre civili și 88% dintre militari sunt de acord).

Cu toate acestea, diferența începe să devină mai pronunțat ă când studenții sunt întrebați despre rolul armatei în timp de pace, război sau despre relațiile personale directe cu armata, precum și referitoare la rolul patriotismului.

Așa cum se vede în tabel, studenții militari sunt într-un acord puternic față de studenții civili cu afirmațiile: „Românul trebuie să simtă că prima sa îndatorire este către propria sa țară”, „Cel mai puternic indicator pentru un bun cetățean este îndeplinirea serviciului militar pentru ap ărarea țării”, „Promovarea patriotismului ar trebui să fie un țel important al educației cetățenești”, „Toți românii ar trebui să-și dorească să lupte pentru țară”, „Ar trebui s ă lupt ăm pentru loialitatea față de țar ă înainte să ne permitem să considerăm lumea o frăție”, „Cel mai important rol al armatei este preg ătirea pentru r ăzboi și conducerea acestuia”.

Opinia despre r ăzboi, pace și patriotism (acord puternic-acord parțial %)

De asemenea, o diferență semnificativ ă între civili și militari o descoperim prin aceea c ă studenții militari sprijin ă puternic afirmația c ă „o armat ă puternic ă îmbun ătățește imaginea României în str ăin ătate”.

In problema serviciului obligatoriu (conscripție) și a serviciului voluntar, diferența de opinie este evidentă. În timp ce studenții militari consideră că serviciul militar obligatoriu „garanteaz ă schimbul de valori și opinii cu societatea” (65.1%), numai 28.6% dintre studenții civili sunt de acord cu aceast ă afirmație. Tot o diferență foarte mare de opinii o descoperim între militari, care consideră ă armata atrage recruți de mare valoare și motivați (64%), spre deosebire de numai 33% dintre civili care sunt de acord cu această afirmație.

În ultim ă instanță, deși nerelevant statistic, este interesant c ă, atât studenții civili, cât și cei militari consideră că serviciul voluntar se potrivește mai bine noilor misiuni ale armatei (86.9% din civili și 92.1% dintre militari).

Acest studiu a analizat existența unei diferențe între cultura militară și cea a societății. S-a investigat, printr-un chestionar distribuit studenților militari și civili, valorile, atitudinile, opiniile și sentimentele civililor și ale militarilor.

Analiza a pus în evidență existența multor puncte de vedere, opinii și sentimente similare, dar și existența multor diferențe. Deși diferența dintre civili și militari privind problema încrederii în instituții era foarte mică, cu excepția încrederii în propriile instituții, un motiv de îngrijorare este gradul mic de încredere pe care ambele categorii investigate îl au în instituțiile politice (parlament sau guvern).

Romania, desi a avut o istorie bogata in conflicte sangeroase si politice, astazi este orientata catre partea diplomatica mai mult; increderea in institutiile de securitate raman la un nivel decent totusi. Suntem o tara cu o traditie miitara scazuta fata de tarile europene si asiatice, istoria confirmand ca nu am fost un popor expansiv.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

CONCLUZII

Lumea globalizată este vulnerabilizată de faptul că vectorii prosperității poartă germenii propriei transformări în vectori ai insecurității. Solitudinea și ermetismul în gestionarea acestora nu sunt atitudini viabile (ținând cont de resursele și expertiza necesară în acest sens); soluția gestionării crizelor ce produc metastaze globale vine din coalizarea statelor în cadrul alianțelor, parteneriatelor și instituțiilor internaționale, în vederea promovării de metode adecvate și aplicate în mod coordonat. Se instituie astfel categoria de regiune de program, ca desemnând zona de criză unde se acționează în virtutea normativelor internaționale ce permit desfășurarea unor intervenții menite să amelioreze starea generală de securitate umană (întreg spectrul de operații în sprijinul păcii, stabilizare și reconstrucție post-conflict).

Crearea Uniunii Europene a fost esențială pentru această evoluție. Aceasta a transformat relațiile dintre statele noastre și viețile cetățenilor noștri. Statele europene se angajează să soluționeze pe cale pașnică conflictele și să coopereze prin intermediul instituțiilor comune. Pe parcursul acestei perioade, răspândirea progresivă a statului de drept și a democrației au atras transformarea regimurilor totalitare în democrații sigure, stabile și dinamice. Extinderile succesive transformă în realitate viziunea privind un continent unit și pașnic.

Este necesara promovarea, dezvoltarea si implementarea unor proiecte/modele si standarde de securitate comunitara si individuala pentru crearea unei Culturi de Securitate, prin cercetare, studii, informare si educatie in parteneriat cu institutiile de invatamant atat de stat cat si private, precum si cu institutii de tip medical, militar, politie, justitie, religios dar si cu organizatii guvernamentale si non-guvernamentale, avand ca finalitate dezvoltarea unei comunitati careia ii pasa de siguranta cetatenilor sai, precum si promovarea cunoasterii, respectului si increderii reciproce intre membrii si institutiile comunitatii.

Dacă dezvoltarea umană sustenabilă se referă la lărgirea posibilităților de a alege ale ființei umane, securitatea umană asigură condițiile necesare ca omul să facă această alegere liber și în deplină siguranță. Asumarea reperelor de securitate umană ca referință de bază în generarea politicilor de acțiune la nivelul organizațiilor internaționale și a statelor asigură, înainte de toate, o dimensiune etică a demersului . Securitatea umană este, totodată, condiție și expresie a dezvoltării durabile; cerințele sale sunt strâns legate de asigurarea unui echilibru, a unei stabilități între sistemele socioeconomice și elementele capitalului natural, depășind o simplă abordare antropocentristă. Valorificarea conceptului de securitate umană la nivelul organizațiilor de securitate este în măsură să ofere certitudinea unui nou tip de abordare a situațiilor de criză și o altă viziune în configurarea strategiilor de reconstrucție postconflict.

Statele Unite ale Americii au jucat un rol esențial în integrarea și în securitatea europeană, în special prin intermediul NATO. Sfârșitul războiului rece a lăsat Statele Unite ale Americii într-o poziție dominantă din punct de vedere militar. Totuși, niciun stat nu este capabil să facă față pe cont propriu problemelor complexe actuale.

Europa încă se confruntă cu amenințări și provocări în materie de securitate. Izbucnirea conflictului din Balcani a reamintit faptul că războiul nu a dispărut de pe continent. Pe parcursul ultimei decade nicio regiune a globului nu a rămas neatinsă de conflicte armate. Cele mai multe dintre aceste conflicte au apărut mai degrabă în interiorul statului decât între state și majoritatea victimelor au aparținut populației civile.

Normarea și instituționalizarea securității umane, reformarea instituțiilor de securitate astfel încât să fie focalizate pe cerințe îndreptate, în primul rând, către individ, creșterea importanței organizațiilor societății civile în procesul decizional, apar, astfel, ca o necesitate ce vine să întărească legitimitatea acțiunilor îndreptate către asigurarea păcii, prosperității și libertății oamenilor, în cadrul unei adevărate „alianțe a civilizațiilor”.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

BIBLIOGRAFIE

Blanchard, Ken; Carlos, John P.; Randolph, Alan – Strategii de responsabilizare, București, Editura Curtea Veche, 2004

Hotărîrea CSAT, ședința din 23 iunie 2003, Doctrina națională a informațiilor pentru securitate și societate civilă

Peter Gill – Policing Politics: Security Intelligence and the Liberal Democratic State – editura Frank Cass, 1994

DAVID L. SILLIS – International Encyclopedia of the SOCIAL SCIENCES – vol.11, Editura “The Macmillian Company & The Free Press, New York

Cornescu, V.; Mihăilescu, I.; Stanciu, S. – Managementul organizației, București, Ed. All Beck, 2008

Strategia Națională de Apărare, 2010

David, Aurel V. – Sociologia națiunilor, Ed. Tempus Dacoromânia România, 2005

Gabriel Almond, Sidney Verba, The Civic Culture – Political Attitudes and Democracy in Five Nations, Sage Publications, New York, 1963 – ediþia care a consacrat conceptul ºi preocuparea autorilor pentru domeniu.

De Wilde, J., Security: A New Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers, Boulder, Londra, 1998.

Christopher P. Twomey, în: „Lacunae in the Study of Culture in International Relations“, Contemporary Security Policy, vol. 29, no. 2, Aug. 2008

FRĂSINEANU, Dragoș, (2007), Geopolitica, Editura Fundației România de Mâine, București

IANOȘ, Ioan, (2010), Discontinuitățile spațiale, organizarea spațiului și dezvoltare teritorială, Note de curs – Școala Doctorală, Universitatea din Oradea

Christopher P. Twomey, în: „Lacunae the Study of Culture in International Relations“, Contemporary Security Policy, vol. 29, no. 2, Aug. 2008

HASTINGS, David A., (2010), The Human Security Index: An Update and a New Release, 11 decembrie

KOSER, Khalid, (2009), Human Security And The Sources Of Insecurity, Centrul pentru Politici de Securitate de la Geneva,

SNIDER, Don /PRIEST, Robert /LEWIS, FELICIA, „The civilian–military gap and professional military education at the precommissioning level“, Armed Forces & Society, 27 (2), 2001

SNIDER , Don, „An uninformed debate on military Culture“ Orbis, 43 (1), 199

BORN, Hans, “„Democratic control of armed forces: Relevance, issues, and research agenda“ , in CAFORIO, Giuseppe (ed), Handbook of the Sociology of the Military, News York/ Boston/ London, Kluwer Academic/ Plenum Publishers, 2003

Peter von Ham în Western unity and transatlantic security challenge, Marshal Center Papers, Nr. 4/2002

Christopher D. Jones and Natalie Mychajlyszyn, “Overview: Civil-Military Relations in Central and Eastern Europe in Former Communist Societies.” 

www.unaoc.org/ , 2010